Conf. Univ. Dr. OCTAVIAN POP
Mass Media si Criminalitatea
CAPITOLUL I:
¤ CONSIDERAŢII GENERALE
I.1. Criminalitatea ca fenomen social
I.1.a. Criminalitatea legală
I.1.b. Criminalitatea aparentă
I.1.c. Criminalitatea reală
I.1.d. Cifra neagră a criminalităţii
I.2. Istoric şi evoluţie a fenomenului criminalităţii
I.1.a. Istoric
I.1.b. Evoluţie
CAPITOLUL II:
¤ FACTORII CRIMINOGENI ŞI CRIMINALITATEA
1. Din perspectiva teoriei clasice
Generală
Specială
2. Din perspectiva teoriei etiologice moderne
A. Factori economici
B. Factori demografici
C. Factori socio-culturali
D. Factori politici
CAPITOLUL III:
¤ MASS-MEDIA PREVINE SAU PRODUCE CRIMINALITATEA
1
1. Definiri conceptuale
2. Modul de exercitare
3. Efectele mass-media
a. CAPITOLUL IV:
¤ CARACTERUL EDUCATIV AL MASS-MEDIA
1. Funcţiile mass-media
1.a. Funcţia de informare
1.b. Funcţia de interpretare
1.c. Funţia de legătură
1.d. Funcţia de cutilvare, culturalizare
1.e. Funcţia de divertisment
2. Implicatiile negative ale mass-media
A. Manipularea exercitata de mijloacele de informare in
masa
B. Violenta provocata de mijloacele de comunicare in
masa
C. Criminalitatea informatică
C.1. Moduri de operare
C.2. Tipuri de infracţiuni săvârşite prin intermediul
calculatorului
C.3. Specificul criminalităţii pe internet
CAPITOLUL V:
¤ SOCIETATEA CIVILA SI IMPLICATIILE MASS-MEDIA IN
PROLIFERAREA CRIMINALITATII
1. Mica criminalitate : delicventa juvenila
2. Marea criminalitate : terorismul
2
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
I.1. Criminalitatea ca fenomen social
Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se
produc într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat.
Evident că, pentru a studia ştiinţific criminalitatea, se poate recurge la
metode moderne, inclusiv la cea comparativă care, aşa cum aprecia Emille
Durkheim, realizează o interpretare indirectă.
Explicarea criminalităţii ca fenomen social trebuie să se facă pornind de
la fapte sociale anterioare. Variaţiile criminalităţii depind de variaţiile mediului
geografici ale mediului social general, adică de condiţiile exterioare care, la
rândul lor, sunt sursele unor stimuli ocazionali suplimentari.
Deoarece criminologia îşi propune să observe, să localizeze şi să clasifice
delicvenţa în funcţie de problemele sociale care frământă societatea, metodele
folosite vor fi, în mod normal, acelea folosite de istorici, de etnografi, de
sociologi, etc., deci cele ale ştiinţelor sociale în general. În acest context,
metodele folosite pentru studiul criminalităţii ca fenomen social sunt diverse şi
ele pot începe cu: statisticile fenomenului criminal ţinute la nivelul unor
instituţii; anchetele şi interogatoriile, inclusiv prin cercetarea dosarelor şi a
arhivelor; monografiile şi urmărirea studiilor; limitele care depind de
personalitatea cercetătorului, dar şi a obiectului observat s.a.m.d.1
Sunt cercetători care au detaliat până aproape la inutilitate ceea ce se
înţelege prin metodele de cercetare şi tehnicile folosite pentru utilizarea
metodelor respective.
În ceea ce ne priveşte, ne-am propus a trece în revistă cele mai noi teorii
criminologice, oferind studenţilor (şi nu numai) o bază importantă de date
despre teoriile acestei ştiinţe pentru ca, odată fixaţi asupra obiectului de
1 C. Bulai, Premise teoretice şi metodologice ale cercetării criminologice, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 3/1970, p. 386-389.
3
cercetare criminologică, să poată evalua corect măsurile pe care societatea le
poate lua sau va trebui să le ia pentru limitarea fenomenului infracţional.
Cred însă că este foarte important ca studenţii să fie informaţi perfect
asupra amplorii formelor şi localizării fenomenului criminal, ca şi asupra
evoluţiei constante a diverselor sale aspecte. Cu toate acestea, în nici o ţară din
lume nu este posibilă stabilirea acestor metode cu o precizie ştiinţifică
riguroasă. Majoritatea metodelor menţionate mai sus permit cunoaşterea
criminalităţii legale; ele pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai
amplă, dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea reală
când este vorba de criminalitatea globală.
Menţionăm însă, cu regret, că cifra există, că o mare parte a criminalităţii
reale scapă cercetătorilor, datele respective fiind cunoscute în general ca „cifra
neagră”2.
I.1.a. Criminalitatea legală
Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi unde hotărârile
de condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală.
Aceasta cuprinde, aşadar, doar acele infracţiuni care au fost determinate printr-o
condamnare dată de tribunal3.
Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori
identificaţi, pot fi analizaţi ca ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu,
activitatea social-economică, etc. În acest caz, uneori pot fi şi situaţii ce ar privi
unele erori judiciare, însă acestea nu pot fi decât situaţii de excepţie şi ele sunt
neglijabile ca număr.
Se poate întâmpla ca unele din infracţiunile care nu apar în statisticile
criminalităţii legale, să figureze în acelea ale criminalităţii aparente, fiindcă pot
fi cazuri în care multe infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie
pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică, fie că
2 G. Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu-Merlin, Criminologie şi ştiinţa penitenciară, vol. 1, p. 36-40. A se vedea, în acest sens, şi G. Nistoreanu şi C. Păun, op. Cit.,p. 23-26.3 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p. 647-650.
4
niciodată infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de imunitate
ori acţiunea a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului4.
Aşadar, s-ar putea ca numeroase infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei
condamnări, fie pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare
unică şi care este prezentată în statistici sub calificarea cea mai ridicată, sau
infracţiunea nu a fost niciodată descoperită, fie că autorul lor nu a putut fi
identificat, fie că a beneficiat de un fapt justificativ sau de o altă cauză legală,
de impunitate, fie că acţiunea publică a încetat prin decesul autorului, prin
amnistie, prin prescripţie, etc.
I.1.b. Criminalitatea aparentă
Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să
constituie infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind
înregistrate ca atare.
Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa
infracţiunii este incontestabilă.
Principalul decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală
provine din aceea că autorii unui important număr de infracţiuni constatate nu
au putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind 50-60% infracţiuni în care
infractorii nu au fost descoperiţi (identificaţi), această proporţie fiind în
continuă creştere şi nu în diminuare aşa cum populaţia României ar fi dorit.
Totuşi, anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung
toate la condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale
semnalate nu reprezintă un delict; sau examenul voliţional necesar la autor nu a
putut fi stabilit ori există în favoarea sa o cauză de neimputabilitate sau o
imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze, urmărirea penală nu se
poate declanşa şi totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau cu o decizie de
achitare.
De asemenea, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă
4 Gr. Gr. Theodoru, Curs de drept procesual penal, Partea specială, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 1961, p. 337.
5
deviantă constituie infracţiune.
I.1.c. Criminalitatea reală
Din diverse raţiuni, criminologului i se ascunde realitatea exactă, fie
datorită faptului că de foarte multe ori se întâmplă ca infracţiunea să treacă
neobservată de către organele de poliţie şi chiar de către victimă (furturi,
deturnări, delicte financiare, voiaje fără bilete, etc.) sau nu există bănuiţi (falsul
trece neobservat, otrăvirea nu atrage atenţia nimănui, omorurile sunt camuflate
în sinucideri sau accidente, etc.). Autorii acestor fapte care rămân nedescoperiţi
sunt dintre cei mai abili, şi de aceea identificarea lor constituie dovada unor
înalte calităţi profesionale ale poliţiştilor şi procurorilor.
Delicvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi acopere
faptele, iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a
căror identitate nu a putut fi încă stabilită (cel puţin modul lor de operare
figurează în criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între
criminalitatea aparentă şi criminalitatea reală ţine şi de ineficienţa activităţii
organelor de poliţie pe de o parte, iar pe de altă parte, şi datorită neglijenţei sau
reticenţei victimelor care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele
abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva denunţătorului există o
adevărată prejudecată socială.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent
dacă sunt sau nu cunoscute, săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine
determinată si pe un anumit teritoriu. Această categorie are un grad foarte
ridicat de generalitate şi include toate celelalte categorii.
Trebuie precizat că obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea
reală, ale cărei dimensiuni şi realităţi, prin tehnici şi metode cât mai stiinţifice
pot şi trebuie să fie surprinse5. Din păcate însă, nu se poate realiza o cercetare
riguroasă stiinţifică şi o parte apreciabilă din ea rămâne necunoscută, aceasta
fiind ceea ce numim „cifra neagră”.
5 R. M Stănoiu, op. cit., p. 21.
6
I.1.d. Cifra neagră a criminalităţii
Este cunoscut faptul că diferenţa dintre criminalitatea reală şi
criminalitatea aparentă poartă numele de cifra neagră a criminalităţii şi ea se
referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care, din diferite motive,
rămâne necunoscută.
Existenţa cifrei negre este destul de jenantă în condiţiile în care proporţia
de infracţiuni descoperite sau de vinovaţi identificaţi nu rămâne constantă, nici
de la o perioadă la alta, nici în ceea ce priveşte numărul celor care atentează la
viaţa persoanei. Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal
specializat la organul de poliţie abilitat de lege cu asemenea activităţi, fie la
Parchet care are atribuţiuni pe linia urmăririi penale şi a identificării autorilor
unui anumit gen de infracţiuni.
Numai o creştere a serviciilor de depistare sau a eficacităţii lor va reduce
cifra neagră, sporind cifra criminalităţii legale sau aparente şi va demonstra că
criminalitatea reală a sporit.
O altă cauză foarte gravă, care diminuează din eficacitatea organelor de
ordine în reducerea cifrei negre, este şi aceea că în anul 1997, din motive mai
mult politice, au fost schimbaţi specialişti de renume şi înlocuiţi cu poliţişti care
„sunt cu noi”. De exemplu, la nivelul judeţului Ialomiţa, în această perioadă au
fost schimbaţi din funcţii aproape toţi şefii serviciilor de specialitate cu vârste
cuprinse între 35-40 ani şi mai mult de 75% din şefii şi ajutorii şefilor de post.
Într-o asemenea situaţie, este riscant să mai presupui că organele abilitate ale
statului îşi aduc aportul la reducerea cifrei negre. În judeţul respectiv, în anii
următori, faptele penale cu autori neidentificaţi s-au triplat, iar siguranţa
cetăţeanului lasă de dorit.
Îmi exprim convingerea că, dacă mai sunt şefi bine intenţionaţi, după
parcurgerea teoriilor prezentate în acest tratat şi aplicarea lor în practică,
coroborate cu alte activităţi ştiinţifice şi de cercetare, se va crea posibilitatea
reducerii numărului de infracţiuni cantonat în perimetrul „cifrei negre”.
7
Până de curând eram toţi convinşi că la nivelul societăţii româneşti
consumul de droguri a luat amploare, dar activităţile poliţiei orientate spre acest
flagel erau, îndeosebi la nivelul societăţii rurale, ca şi inexistente. Iată însă că
viaţa ne demonstrează că şi la acest capitol nu s-a întreprins nimic sau aproape
nimic. De curând, în premieră, în România, în localităţile Chiajna şi Bragadiru
au fost descoperite adevărate fabrici de droguri, cu laboratoare dotate cu aparate
şi materie primă de milioane de dolari. Cele două localităţi sunt în imediata
apropiere a capitalei şi ele erau amplasate, nu întâmplător, în apropierea unor
şosele pe care circulau frecvent, de la Istanbul spre Occident şi în sens invers,
sute de TIR-uri turceşti. De altfel, creierul reţelei care a pus pe roate cele două
fabrici de la Chiajna şi Bragadiru era turcul Karsli Halil Ibrahim.
Aşadar, placa după care, ani de zile mai-marii poliţiei române au încercat
să liniştească cetăţenii cu ideea că România este doar o ţară de tranzit, constituia
de fapt o „cifră neagră” de care nu ştiau nimic. Este posibil ca această „cifră
neagră” să cuprindă mii, poate chiar zeci de mii de consumatori, reţele de
traficanţi acţionând până şi în discotecile de la sate. Cifra neagră, în acest caz,
ascunde o întreagă industrie, care, cel puţin la profit, bate orice ramură a
economiei naţionale6.
Imposibilitatea de a evalua cifrele negre, certitudinea că ele nu sunt
constante de la o perioadă la alta, fie în mod global, fie într-un anumit sector al
delicvenţei, influenţează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte volumul,
formele şi localizarea criminalităţii. Acest handicap apasă greu asupra cercetării
cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se clarifică cum şi de ce au fost comise
faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor (vârstă,
sex, naţionalitate, mediu, caractere, etc.)7.
Cred că, în aceste momente, ar trebui să se stabilească un criteriu care să
permită aprecierea ponderii reale a criminalităţii, pentru a se putea pune un
diagnostic de patologie socială, fiindcă datele oferite de Ministerul
Administraţiei şi Internelor, Ministerul de Justiţie şi Parchetul General nu
6 Adevărul, Fabrici de droguri descoperite lângă Bucureşti, 1 septembrie 2001.7 G. Stefani, G. Levasseur şi R. Jambu-Merlin, op. cit. p. 40.
8
coincid niciodată, chiar dacă uneori sunt şi motivaţii care ţin mai mult de sistem
decât de dorinţa sinceră a instituţiilor respective de a înregistra fenomenul
infracţional.
Dacă un asemenea mod de lucru poate fi aplicat, atunci va fi posibil ca,
împreună cu ştiinţele umane şi sociale, să se realizeze un studiu serios al
criminalităţii.
Realizarea unui asemenea scop ambiţios ar putea duce la mari progrese,
astfel încât s-ar putea contura tendinţele atât în ceea ce priveşte formele
criminalităţii, cât şi evoluţia lor, dar şi corelaţiile statistice cele mai
semnificative.
I. 2. Istoric şi evoluţie a fenomenului criminalităţii
I. 2. a. Istoric
Criminalitatea, ca fenomen social a apărut odată cu structurarea primelor
comunităţi arhaice. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenţa
criminalităţii deoarece, „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime”.
Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în
ultimele două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a
evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest fenomen.
Data apariţiei criminologiei ştiinţifice, ca şi în cazul altor discipline
sociale, nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei
îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombrosso (1835-1909) drept
întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un
exemplu elocvent fiind Cesare Beccaria (1738-1794) prin importanţa lucrării
sale „Dei delitti e delle pene” (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul
1764. Influenţat de lucrările filosofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.
J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi
arbitrariul care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva
dreptului „divin” (inchizitorial) şi în favoarea dreptului „natural”, în virtutea
căruia toţi oamenii să fie egali în faţa legii.8 Interesul său privind raportarea
8 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, p. 8;
9
pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi
opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie idei esenţiale ale şcolii
clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare în criminologie.
Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat
problematica penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformare a sistemului
de legi şi pedepse ce a avut un impact social real fiind însuşite de structuri
britanice, judiciare şi de putere9.
Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost
completată cu încercarea de a introduce ca metodă de studiu delicvenţa într-un
sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi, medici
de penitenciare. Franz Joseph Gall (1758-1828) cu lucrarea sa „Les functions du
cerveau”, este considerat întemeietorul antropologiei judiciare. Tot în acest sens
se înscriu şi cercetările medicului scoţian Thompson care a publicat în „Journal
of Mental Science” (1870) observaţiile sale asupra a peste 5000 de deţinuţi, iar
englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.
Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu
preponderenţă problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui
Lombroso. Acesta, într-un efort integrator, folosind propriile sale cercetări, a
publicat în anul 1876 lucrarea „L’uomo deliquente” (Omul delincvent).
Susţinând că ar fi găsit imaginea - model al infractorului, acesta fiind o fiinţă
predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute.
Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul
secolului XIX, încât Lombroso a fost supranumit părintele „criminologiei
antropologice”.
Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice
este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa „Sociologia
criminale” (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii,
motiv pentru care a fost considerat întemeietorul „criminologiei sociologice”.
Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată
de magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare fundamentală este
9 J. Bentham, A fragment on Guvernament, An introduction in the Principle of Morals and Legislation, Omaha,1983, p. 93.
10
intitulată „Criminologia” (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu
care se confruntă criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului
penal, el a creat o teorie a „criminalităţii naturale”, independenţa în spaţiu şi
timp, fapt care l-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor
francezi.
Menţionăm că, deşi denumirea de „criminologie” este asociată numelui
lui Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a
acestui cuvânt se pare că aparţine antropologului francez Paul Topinard.
Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare
criminologică în secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica
delicvenţei au dus la acumularea unui volum important de date statistice au fost
efectuate de francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) - „Essai sur la
statistique morale de la France”, apărut în anul 1833, de belgianul Lambert A. J.
Quetelet ( 1796-1874 ) - „Sur l’home et le developpement de ses facultes ou
Essai de physique sociale”, apărută în 1835. În aceeaşi direcţie s-au îndreptat
studiile cercetătorilor germani von Mayr - cu lucrarea „Statisik der
Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern”
(1867) şi von Oettingen cu „Statistica morală şi importanţa sa pentru o etică
socială creştină”.
Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea
cercetărilor criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt
susţine necesitatea unei „ştiinţe totale a dreptului penal”, în care să fie incluse
antropologia criminologică şi statistica criminologică. O asemenea abordare
reprezintă o veritabilă revoluţie în criminologie. „În încercarea de a depăşi
divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns
la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul
înconjurător în comiterea faptelor antisociale”.
Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea
au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au
determinat crearea unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul
fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice,
11
criminologia.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX studiile
criminologice au fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica
fenomenului infracţional a fost studiată mai ales cu mijloace statistice, influenţa
mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar
studiul infractorului a fost realizat antropologic, psihologic, psihiatric.
Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia
„Archives d’Antropologie criminelle et de sciences penale”, înfiinţată la Lyon
în 1886 a concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la
criminalitate, criminologia a purtat o perioadă numele de antropologie
criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi congresele
internaţionale care au avut loc la Roma (1889), Bruxelles (1892), Geneva
(1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln (1911).
În această perioadă, „criminologia nu se constituise ca disciplină
autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care
abordau fiecare, în domeniul lor propriu, descrierea şi explicarea realităţii
infracţionale”. Prin acumularea de cunoştinţe referitoare la criminalitate s-a
iniţiat un proces de structurare a unor „criminologii specializate (biologica,
psihologica, sociologica) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din
care au provenit.
În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie cu sediul
la Paris, având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului
ştiinţific al criminalităţii. Congresele acestei societăţi au abordat teme precum:
crima organizată, criminalitatea „gulerelor albe”, criminalitatea transnaţională,
dar şi delicvenţa juvenilă etc.
Din anul 1952, societate desfăşoară, sub egida O.N.U., cursuri
internaţionale de criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi
conceptual, principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a
criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale lumii în planul
fenomenului infracţional.
În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V) prin
12
care atribuţiile Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). Fondurile ONU alocate studiului
criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale ce au
avut rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.
Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de
cercetare ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional
de Criminologie comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de
Criminologie Clinica de la Geneva.
În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat la Roma, institutul de
Cercetări pentru Apărare Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost
transformat în Institutul Interregional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei
(UNICRI).
La nivelul naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când
studiile şi cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost
înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la
Societatea Internaţională de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat
învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de
cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei din
Ministerul Administraţiei şi Internelor, la Parchetul General de pe lângă Direcţia
Generală a Penitenciarelor din Ministerul Justiţiei.
„Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la
criminologiile specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar
eforturile integratoare ale unor reputaţi specialişti: J. Pinatel, H. Mannheim, D.
Szabo, J. Leaute, s-au soldat cu un succes limitat” (R. M. Stănoiu).
Această stare de fapt rezultă, aşa cum susţine şi Rodica Stănoiu, din
complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul
explicaţiei cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din „dependenţa
criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate, de
formarea unor specialişti în domeniu”.
Considerând criminalitatea un fenomen complex, „cu multiple
determinări, aflat în continuă evoluţie” (Queloz), „criminologia contemporană
13
tinde spre o orientare realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a
cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi metodologice utilizate” (U.
Zvekic), ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care
această ştiinţă le-a asumat.
I. 2. b. Evoluţie
Achiesăm la părerea domnului profesor Aurel Dincu şi privim din punct
de vedere evolutiv criminologia ca fiind - o ştiinţă socială relativ autonomă,
din grupa sociologiei, auxiliară ştiinţelor penale, cu caracter pluridisciplinar
care studiază starea dinamică, legităţile, cauzele şi condiţiile socio-umane ale
criminalităţii precum şi trăsăturile definitorii, mecanismul şi funcţionalitatea
sistemului de măsuri de prevenire şi combatere a crimei şi criminalităţii,
inclusiv de tratament al delincvenţilor – aşa cum se înfăţişează în toate
articulaţiile esenţiale şi în mişcarea lor, în realitatea socio-umană din cadrul
unui sistem social – şi elaborează şi fundamentează metodele cauzale şi
soluţii de intervenţie preventivă şi de apărare socială contra crimei şi
criminalităţii, după chipul realităţii, în interesul dezvoltării societăţii, al
progresului şi civilizaţiei, în acord cu rânduielile constituţionale precum şi
dezideratele umanitare ale Naţiunilor Unite.
Ca ştiinţă teoretico-explicativă, cu o puternică vocaţie practică, aplicativă
şi prospectivă, criminologia românească are aidoma tuturor ştiinţelor sociale –
un pronunţat caracter programatic; s-au pus bazele promiţătoare ale unor
cercetări multilaterale asupra problemelor cauzalităţii unor categorii şi grupe de
infracţiuni, au început a fi inventariate, testate şi examinate aprofundat diversele
verigi ale sistemului de măsuri de prevenire şi combatere a criminalităţii,
inclusiv de tratament al delincvenţilor, pe baza unor metode şi tehnici de
cercetare moderne, judicios elaborate şi aplicate chiar cu ajutorul
calculatoarelor. Se pare că orele maturităţii cercetării criminologice româneşti
au sunat.
• Nu e mai puţin adevărat că rezultatele cercetării ştiinţifice aplicative în
criminologie sunt încă fragmentare; este vădit că unele cercetări, chiar de
14
echipă, sunt plate şi , mai ales, suferă de dogmatism şi ecletism. Din
asemenea cercetări concrete rezultă că se mai manifestă încă păreri
preconcepute cu privire la criminalitate, ca fenomen socio-uman, mai ales
cu privire la cauzele şi condiţiile care determină şi favorizează menţinerea
acestui fenomen în societatea românească.
• Una din direcţiile în care trebuie să fie concentrate, eforturile de cercetare
în criminologia românească o constituie, mai întâi unificarea materialelor
de evidenţă statistică interdepartamentale şi multiplicare indicatorilor
statistici privind criminalitatea, asigurarea stabilităţii lor pe perioade mai
îndelungate şi, mai ales, analiza şi prelucrarea statistică a datelor cu
metode moderne, într-un amplu evantai precum şi cu mijloacele
informatice.
Pare a nu fi lipsită de interes sugestia cu multiplicarea indicatorilor
statistici să fie perfecţionată în spiritul modelelor de indicatori statistici privind
criminalitatea recomandată de experţii Naţiunilor Unite, indicatori a căror gamă
– cum se ştie – implică şi indicatori penali dar şi economici, sociali, culturali,
demografici, etc.
• Întrucât cauzalitatea unor categorii sau grupe de infracţiuni constituie
încă o terra incognita (de exemplu etiologia infracţiunilor contra
activităţii autorităţilor publice, care n-a fost cercetată în mod aprofundat
ca şi , de altfel etiologia infracţiunilor contra unor activităţi economice
cum ar fi concurenta neloială ş.a. ca şi cauzalitatea delicvenţei feminine)
este nevoie a se multiplica eforturile şi resursele pentru cercetarea
cauzalităţii acelor grupe sau categorii de infracţiuni care n-au fost cu
nimic atinse, dacă ne putem exprima astfel, de aripa cercetării ştiinţifice:
simpla intuiţie a cauzalităţii unor atare categorii sau grupe de infracţiuni
nu numai că este neîndestulătoare dar poate aduce prejudicii programelor
de prevenire şi combatere a manifestărilor infracţionale.
Aşadar, eforturile pentru a desluşi problemele privind cauzalitatea unor
categorii sau grupe de infracţiuni la care investigarea a fost începută şi soldată
cu rezultate notabile, cum sunt spre pildă în materia infracţiunilor de violenţă
15
sau a delicvenţei juvenile ori la fel de remarcabile - în problemele tratamentului
delicvenţilor în mediul penitenciar ş.a., se cer întregite cu eforturi pentru
cercetarea aprofundată a unor categorii sau grupe noi de infracţiuni.
Modelele de cauzalitate privind infracţiunile deja abordate se cer a fi,
deci, diversificate şi se cer a fi elaborate noi şi noi modele spre a completa
imaginea tabloului determinismului socio-uman al criminalităţii prin integrarea
unor modele teoretice privind etiologia şi a altor categorii sau grupe de
infracţiuni, eventual pe domenii de activităţi economico-sociale (spre pildă în
comerţ, în bănci, în transporturi, ş.a.) pe zone geografice.
• O altă direcţie spre care se recomandă a fi îndreptată – socotim -
cercetarea criminologică românească este cea a victimologiei, deci, a
examinării multidimensionale a comportamentelor victimelor, precum şi
a interelaţiilor şi influenţei acestora asupra conduitei antisociale a
delicvenţilor.
• Exigenţele evoluţiei societăţii noastre reclamă , credem , mai mult ca
oricând, în lupta contra criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii
întemeiate pe principiul planificării integrate a prevenirii şi combaterii
criminalităţii şi de apărare socială contra săvârşirii unor fapte prevăzute
de legea penală inclusiv a unor modele de tratament al delicvenţilor -
toate aceste modele având stringentă nevoie de testare, înaintea
introducerii lor de către factori de decizie în programele integrate de luptă
contra criminalităţii, exigenţă pe care am subliniat-o nu o dată, în trecut.
CAPITOLUL II
II. FACTORII CRIMINOGENI ŞI CRIMINALITATEA
16
II.1. Din perspectiva teoriei clasice - factorii delicvenţei cunosc următoarea
clasificare:
A. Generală
a) în funcţie de mobil
În funcţie de mobilul crimei putem avea :
• crime cu violenţă – contra persoanelor;
Acestea sunt, de regulă, reacţii explozive, subite sau rezultatul unei
acumulări de lucruri anodine (reacţii primitive).
• crime utilitare – decurg dintr-o situaţie specifică;
Comiterea crimei are drept scop ieşirea dintr-o anumită situaţie şi poate fi
îndreptată împotriva persoanelor sau bunurilor (escrocherie, cecuri fără
acoperire, etc.).
• crime pseudojustiţiare – crime dezinteresate pentru restabilirea
unei situaţii considerată contrară echităţii (pasională, politică,
euthanasie).
b) în funcţie de metoda folosită
Privitor la metodă avem noţiunea de periculozitate care se ataşează
personalităţii criminalului.
Din acest punct de vedere avem:
• crima neorganizată – fără o pregătire prealabilă (se
subînţelege şi o nereflectare);
• crima organizată;
- în mediul criminal - violenţe, înşelăciuni, stupefiante, monedă
falsă,etc.
- în afara mediului criminal – delicvenţa „gulerelor albe”,
financiară, etc.
B. Specială
17
Cuprinde aşa-numitele crime „în doi” ce presupun o relaţie între criminal
şi victimă.
Din acest punct de vedere putem distinge diferite cupluri victimă-autor:
- familie (mamă/fiu, tată/fiică – incest, viol);
- raporturi de autoritate şi încredere (mandant/mandatar);
- raporturi între autor şi victima sa.
Raportul victimă-autor este un teren privilegiat pentru a se încerca
explicarea trecerii la act, de studiul căreia se ocupă cu predilecţie victimologia.
Tot în cadrul acestei clasificări speciale avem şi crimele „colective”
comise de mai multe persoane în mulţime prin faptul antrenării, anonimatului şi
imitaţiei.
O altă clasificare a crimelor este cea dată de Dreptul penal – partea
specială.
Clasificarea specială are la bază modul de execuţie, diferenţele – în
funcţie de crimă – între diferitele faze de execuţie, mobil, trecere la act şi
executarea propriu-zisă.
Din punctul de vedere al teoriei clasice pe baza studiilor efectuate până la
acea dată pe plan european (pe baza teoriei lui Cesare Lombroso şi cercetărilor
efectuate de Ernest Kretschemer) s-au formulat mai multe clasificări care la
vremea respectivă au avut un mare ecou
La sfârşitul deceniului al optulea, întreaga societate românească a fost
zguduită de profunde mutaţii în sistemul politic, mutaţii cu efecte imprevizibile,
devastatoare în celelalte sisteme componente ale sistemului social global, dând
naştere la fărădelegi, corupţie, minciună, şomaj, debusolare, neîncredere,
suspiciune, ignoranţă, sărăcie, alienări şi chiar dezumanizare.
În acest context, în ţara noastră nu s-a reuşit eliminarea condiţionărilor
obiective şi subiective ale fenomenului infracţional, menţinându-se şi chiar
luând naştere multiple comportamente deviante şi fapte cu caracter antisocial
antisociale, care prejudiciază importante relaţii şi valori sociale, protejate de un
sistem legislativ ce se cere a fi revăzut şi pus în concordanţă cu realităţile
existente.
18
În studierea delicvenţei, analiza cauzalităţii sale prezintă o secvenţă
importantă: cunoscând starea şi dinamica sa, circumstanţele generale şi speciale
care caracterizează săvârşirea infracţiunilor concrete, se pot depista şi
nominaliza în mare măsură cauzele care le determină şi condiţiile care le
favorizează, ceea ce constituie o premisă pentru stabilirea şi dirijarea măsurilor
de combatere şi profilaxie ce se impun.
În acest context putem, deci, vorbi despre factorii delicvenţei care pot fi
individuali şi generali.
Dintre factorii individuali ai delicvenţei cei mai importanţi erau
consideraţi a fi factorii biologici. Mass-media acelor timpuri a reprezentat
suportul ecoului pe care l-au avut descoperirile realizate de „părinţii
criminologiei”. Iată, aşadar, că încă de la început mass-media şi criminalitatea
au fost în strânsă legătură.
Se considera, la acea vreme, că subiecţii pasibili a comite infracţiuni au
anumite trăsături fizice caracteristice, trăsături care o dată cunoscute îl pot
încadra pe individ într-o anumită categorie. Mass-media a întărit aceste teorii
prin comentarii făcute de gazetarii acelor timpuri.
ORIENTAREA BIOLOGICĂ
Sorgintea acestei teorii o găsim in evoluţionismul lui Darwin, în
concepţia lui Morell asupra degenerescentei, în studiile de fizionomie ale lui
Lavataer şi de fenologie ale lui Gall şi Spurzhein, precum şi în lucrările
alieniştilor Pritchard, Mandsley şi alţii.
Cesare Lombroso s-a născut la Veneţia (1835-1909) şi a studiat medicina; ca
profesor universitar de medicina legală Universitatea din Torino a devenit
cunoscut odată cu publicarea lucrării „L’uomo deliquente” (1876) în care
susţinea despre criminali că sunt rămăşiţele biologice ale unui stadiu de
dezvoltare timpuriu. Această idee a fost iniţial sugerată de Darwin, care opina:
„Bărbaţi cu nişte înclinaţii negative care îşi fac ocazional apariţia în familii fără
o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive din care ei nu au
progresat vreme de generaţii.” Referitor la cauzele comportamentului criminal
19
C. Lommbroso a formulat ideea conform căreia factorul cauzal multiplu se
datorează unor motive biologice, psihologice şi de natură socială.
În primele ediţii ale lucrării „L’uomo deliquente” Lombroso a extins
concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile cutiei craniene şi
funcţiile creierului şi alte trăsături ale individului.
Efectuând examene antropometrice biologice, medicale şi psihologice pe 5907
delicvenţi, el formulează ipoteza atavismului evoluţionist.
Potrivit acestei ipoteze caracterele omului primitiv şi al animalelor
inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate anatomice”
(malformaţii) ale scheletului şi cutiei craniene şi anume: asimetrie bilaterală,
dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor,
nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor.
Anomaliile menţionate, mai ales cele de natură atavică constituie după C.
Lombroso un criminal înnăscut (individ cu puternice înclinaţii criminogene ce
nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului).
La început, C. Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70%
din totalul criminalilor. După criticile ce i s-au adus , C. Lombroso a redus acest
procent la 30-35%, ocazie cu care el a expus o tipologie complexă de
criminali,respectiv tipurile: pasional, ocazional, epileptic şi din obişnuinţă.
Studiile de psihiatrie efectuate au arătat că ar exista similitudini între criminalul
înnăscut şi nebunul moral.
La vremea respectivă teoriile lui Lombroso au determinat replici severe
din partea lui Lacassagne, Monouvrier, Topinard şi Gabriel Tarde, care au
evidenţiat limitele teoriei lui Lombroso, subliniind lipsa de caracter ştiinţific a
conceptelor folosite şi erorile de ordin metodologic.
Cel care a infirmat puternic teoria lombrosiană a fost cercetătorul englez
Ch. Goring, ocazie cu care a efectuat un studiu pe un eşantion de 3000 de
deţinuţi recidivişti, sintetizând 96 de trăsături, iar rezultatele obţinute au fost
comparate cu cele obţinute din alt experiment efectuat pe un grup reprezentativ,
în mare parte studenţi la Cambridge şi Oxford.
20
Teoriile „eredităţii”:
Referitor la influenţa factorului ereditar în geneza criminalităţii, Ch.
Goring a impus o nouă orientare în cercetarea etiologiei actului infracţional,
anume: studiile efectuate asupra gemenilor, asupra arborelui genealogic şi
cercetările de antropologie comparată.
În legătură cu studiile efectuate pe gemeni monozigotici şi dizigotici, un
nume reprezentativ este cel al psihiatrului german Johannes Longe care a
încercat să demonstreze predispoziţia ereditară în comiterea infracţiunilor, în
cazul gemenilor monozigotici.
În S.U.A., prin intermediul lui Richard Dugdale, Eastbrook, Davenport, şi
Henry Goddart s-au efectuat studii de arbore genealogic. Prin aceste cercetări s-
a încercat a se demonstra că în familii cu antecesori cu condamnări există un
număr mai mare de infractori datorită factorului ereditar.
În 1939, A. S. Hooton a efectuat cercetări de antropologie comparată
pentru a demonstra că trăsăturile exterioare şi comportamentul sunt în strânsă
legătură. Rezultatele au fost negative, neexistând nici dovada implicării
inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii.
Constituţia biopsihologică şi inadaptarea socială:
Un reprezentant de seamă al teoriei bioconstituţionale a fost criminologul
suedez Olof. Kinberg, cel care a fondat teoria inadaptării sociale.
În lucrarea „Basic problems of Criminology” în 1935, O. Kinberg
înţelege prin constituţie biopsihologică dispoziţiile ereditare normale şi
caracterele fenotipice rezultate din acestea.
Structura biopsihologică cuprinde câteva trăsături:
a) Trăsături ereditare normale care formează nucleul constituţional (fiind
ansamblul tendinţelor reacţionale ale individului).
b) Trăsături ereditare patologice.
În funcţie de aceste trăsături, O. Kinberg menţionează despre două variante:
constituţională şi patologică.
21
Varianta constituţională cuprinde câţiva factori principali ai constituţiei
biopsihologice:
a) capacitatea (inteligenţa);
b) validitatea (energia cerebrală);
c) stabilitatea (echilibrul emoţional);
d) soliditatea (capacitatea de integrare sau disociere).
În conformitate cu aceşti factori, Kinberg clasifică indivizii în:
supercapabili, supervalizi, superstabili, supersolizi, şi respectiv, subcapabili,
subvalizi, substabili şi subsolizi.
În cadrul acestei variante, O. Kinberg foloseşte conceptul de funcţie
morală, care cuprinde ansamblul ideilor şi emoţiilor individului, capacitatea
acestuia de a evalua normele morale.
Inadaptarea, în concepţia lui O. Kinsberg reprezintă incapacitatea
individului de a reacţiona normal la stimuli de mediu.
Varianta patologică se referă la bolile psihice, tulburările grave de
inteligenţă datorate dispoziţiilor ereditare patologice, traumatismelor cerebrale.
În concepţia lui Kinberg, omul rămâne o individualitate distinctă.
Teoria constituţiei delicvente:
Această teorie aparţine italianului Benigno Di Tulio, care prin conceptul
de constituţie înţelege acele elemente ereditare şi congenitale dobândite în
prima parte a vieţii în special.
În opinia lui Di Tulio, constituţia delicventă este o rezultantă a acestor
elemente care creează anumite tendinţe criminogene, care favorizează comiterea
unei infracţiuni de către un infractor.
Di Tulio subliniază că ceea ce îl determină pe individ să comită actul
infracţional este nivelul excitaţiilor exterioare care formează un „prag” datorită
căruia apare tendinţa criminogenă.
Teoriile biotipurilor criminale:
Odată cu Şcoala pozitivistă italiană, cercetările criminologice s-au ataşat
22
aspectului fizic al delincventului (Lombroso). Pende a împărţit criminalii după
două criterii:
• morfologic – longilin şi brevilin;
• în funcţie de caracter – stenici şi astenici.
Conform ideii centrale a acestei teorii, crima, ca fenomen individual, are
o bază logică.
Plecând de la această analiză s-a încercat să se stabilească dacă un tip
fizic poate predomina la delincvenţi.
Ernest Kretschmer (1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa
unei relaţii precise între unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice;
pornind de la această observaţie el a creat un sistem caracterologic complet. El
considera că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri de
indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea unor
infracţiuni specifice:
• 1. tipul picnicomorf ciclotimic: indivizi corpolenţi (graşi), scunzi,
cu extremităţi scurte, faţă rotundă, calviţie, adeseori inteligenţi şi
expresivi; se caracterizează printr-o criminalitate tardivă şi vicleană
(înşelăciune, fraudă);
• 2. tipul leptomorf schizotimic: înalt, slab, cu chipul prelung,
introvertit, adaptare socială precară, se caracterizează printr-o
criminalitate precoce şi o tendinţă spre recidivă; infracţiunile
comise, de regulă, sunt patrimoniale: furt, abuz de încredere, etc.;
• 3. tipul atletomorf: sistem osteomuscular puternic, oscilează între
sentimentalism şi brutalitate; se caracterizează printr-o
criminalitate brutală (omoruri, tâlhării) şi o tendinţă spre recidivă
indiferent de vârstă;
• 4. tipul displastic: indivizi înapoiaţi mental şi fizic, malformaţii
corporale, debili mintali şi schizofrenici; comit de regulă delicte
sexuale, operează într-un mod neaşteptat, îşi încep cariera
criminală, de regulă, după 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
23
Sheldon 10 , la rândul său, a stabilit trei tipuri de delincvenţi:
• tipul rotund landomorf;
• tipul predominant muscular - mezomorf
• tipul plăpând cu predominanţă nervoasă, leptomorf, dar el a
constatat că această clasificare este foarte dificilă (făcând o
comparaţie între 200 de delincvenţi şi 200 de studenţi a constatat
că numărul cel mai mare de indivizi era în prima categorie).
Trebuie manifestate rezerve asupra acestor fenomene: nu există nici o
relaţie între fizic şi delincvenţă. Anumiţi cercetători au studiat legile eredităţii şi
ale cromozomilor în încercarea de a stabili o legătură în această direcţie.
În general, nu există anomalie genetică la naştere , în consecinţă copilul
este antrenat în delincvenţă de către mediul său social.
Limitele orientării biologice:
Orientarea biologică a fost reprezentată de componenta biologică, fiind
considerată drept etalon de clasificare a indivizilor ca urmare a prezenţei
anumitor anomalii bioconstituţionale.
Chiar dacă au existat limite teoretice şi metodologice în cadrul orientării
biologice, aceasta a înregistrat paşi importanţi în dezvoltarea criminologiei ca
ştiinţă.
ORIENTAREA PSIHOLOGICĂ
Concept şi obiect de cercetare
În cadrul orientării psihologice sunt grupate principalele teorii şi
10 R. Gassin – „Criminologie” 1990.
24
concepţii criminologice, a căror trăsătură comună rezidă în centrarea explicaţiei
cauzale pe factori psihologici. Ceea ce le separă sunt, pe de o parte, caracterul
mai mult sau mai puţin exclusivist al determinismului psihologic.
Pin intermediul orientării psihologice sunt examinate teorii extreme care
reduc geneza crimei la psihicul uman, ca şi variante mai nuanţate a căror linie
de democraţie faţă de orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat,
apartenenţa rezultând în ultimă instanţă, din accentele puse pe o categorie sau
alta de factori.
Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vieţii
psihice sau ale psihicului uman. Ele se înarmează cu o sumă minimă de
cunoştinţe privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de altă parte, analiza
lor critică, efectuată în scopul dezvăluirii meritelor şi neajunsurilor pe care le
prezintă, ne facilitează înţelegerea corectă atât a rolului mediului extern în
determinarea vieţii psihice, cât şi rolului pe care diferitele laturi ale acestei vieţi
îl au sau îl pot avea în explicarea unor comportamente.
Orientarea psihologică pleacă de la ideea că între comportamentul normal
şi cel delincvent nu există o diferenţă de natură, ci de grad, încadrând devianţa
în domeniul psihologiei şi considerând-o ca rezultat al unui conflict între
individul marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul său. Această
orientare înfăţişează merite, îndeosebi sub raportul metodologic, întâlnim,
astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului şi anume, cel
indisciplinar _ psihologic, medical şi sociologic; reţinem, de asemenea,
preocuparea pentru latura practică a problematicii infractorului, de valoarea pe
care un diagnostic criminologic o poate avea în individualizarea pedepse, cât şi
în cea de resocializare a infractorilor.
Analiza comportamentului criminal implică suficiente elemente de ordin
individual, strâns legate de personalitatea făptuitorului, pentru ca întreaga paletă
de atitudini şi acţiuni deviante să poată fi analizată în toată complexitatea şi
profunzimea lor numai în cadrul conflictului dintre individ şi societate, între
persoană şi autoritatea instituită.
În concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculează, din unghiuri
25
preponderent subiective, o diversitate de modele care împing în prim-planul
genezei delicvenţei, particularităţile de ordin psihic şi deficienţele sau reacţiile
de personalitate ale infractorului.
II.2. Din perspectiva teoriei etiologice moderne:
Dificultatea clasificării factorilor criminogeni rezultă atât din
variabilitatea acestora cât şi din faptul că fenomenul infracţional este un rezultat
al acţiunii lor conjugate. Cuantificarea precisă a rolului fiecăruia reprezintă
aproape o imposibilitate ştiinţifică. Din acest motiv, abordarea individuală a
factorilor criminogeni – în general, evitată în literatura de specialitate – trebuie
înţeleasă în sensul pedagogic al acesteia, scopul fiind acela de a releva
corelaţiile existente între o variabilă sau o grupă de variabile şi criminalitate.
Chiar şi în această viziune, dificultăţile de clasificare şi interpretare
rămân.
J. Pinatel clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici,
culturali şi politici11. În materia factorilor geografici, autorul face referire la
cercetările statisticienilor Guerry şi Quetelet12 care au formulat „legea termică a
criminalităţii”, la concluziile lui E. de Greeff13 care confirmă „legea termică” şi
mai ales la studiile americane14 care susţin următoarele:
- temperatura afectează echilibrul emoţional;
- presiunea atmosferică şi criminalitatea echivalentă variază invers
proporţional: când presiunea scade, creşte criminalitatea violentă;
- umiditatea şi criminalitatea violentă variază, de asemenea, invers
proporţional.
La factorii fizici sau „cosmo-telurici” făcuse referire E. Ferri15 luând în
considerare climatul, natura solului, etc.
11 J. Pinatel, în P. Bouzat et J. Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Dalloz, 1963, p. 89-121.12 Conf. supra. 8.1.1. 13 E. de Greeff, Introductio a la criminologie, p. 67-82.14 J. Cohen, The Geography of Crime, in The Annets of the American Academy of Political and Social Science, 1941, p. 29-37;15 Conf. supra. 8.2.
26
R. Gassin16 constată că marea parte a criminologilor şi-au manifestat
scepticismul cu privire la faptul că mediul geografic ar constitui un factor
criminogen relevant la nivelul fenomenului infracţional.
La rândul nostru, apreciem că factorii de mediu se pot constitui în
circumstanţe care, de la caz la caz, favorizează săvârşirea infracţiunilor şi nu în
cauze ale acestui fenomen.
H. Mannheim tratează în cel de-al doilea volum al „Criminologiei
comparate”17 cauzele de ordin social ale criminalităţii. Autorul nu este
preocupat, în primul rând, de o clasificare strictă a acestor cauze, făcând însă o
interesantă corelaţie între tipurile de factori criminogeni şi tipologiile
infracţionale.
Doi ani mai târziu, D. Szabo procedează oarecum asemănător lui H.
Mannheim, analizând complexa problematică a cauzalităţii18. Deşi evaluează
rolul factorilor socio-culturali, economici, etc., autorul nu operează o distincţie
clară între cauzele criminalităţii ca fenomen social şi cauzele actului infracţional
concret. În acelaşi timp, clasificarea sa este susceptibilă a fi îmbunătăţită.
În mod asemănător procedează şi alţi autori19.
R. Gassin20 operează distincţia necesară în planul particularului şi al
fenomenului, dar şi clasificarea sa este insuficient de riguroasă. Considerăm că
abordarea teoretică a problemei este cu atât mai dificilă cu cât anumiţi factori
criminogeni pot fi incluşi , cu acelaşi rezultat, în categorii diverse, iar alţi factori
pot fi analizaţi atât în calitate de cauze generale ale criminalităţii, cât şi ca
factori ai crimei ca act individual. Astfel, discriminarea poate fi tratată atât ca o
cauză socio-culturală cât şi ca o cauză de ordin politic iar componentele
mediului psiho-social (familia, şcoala, profesia) pot fi analizate atât în planul
particularului cât şi la nivelul fenomenului infracţional.
16 R. Gassin, op. cit., p. 341.17 H. Mannheim, Comparative Criminology, Routledge and Kegan Paul, 1965, p. 419-709.18 D. Szabo, Criminologie, Montreal, P.U.M., 1967, p. 89-320.19 E. Viano, A .Cohn, Social Problems and Criminal Justice, Chicago, Ed. Nelson Hall 1975, p. 3-131; E.H. Johnson, Crime, Correction and Society, Southern Illinois Univ. at Carbondale, 1974; M. Killias, Precis de criminologie, Berna, Ed. Staempfli and Cie S. A., 1991, etc. 20 R. Gassin, op. cit. p. 340-401 şi 405-497.
27
Din considerentele exprimate mai sus preferăm o analiză mai succintă a
factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social, clasificându-i în
factori economici, demografici, culturali şi politici.
II.2.A. Factori economici
Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia
baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală,
instituţională. În consecinţă este de aşteptat ca situaţia economică a unui stat, ori
a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv
comportamentul infracţional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea
economică şi criminalitate, studiile efectuate au evidenţiat că fenomenul
infracţional este atât de complex încât el poate fi generat în aceeaşi măsură, dar
în tipuri diferite, atât de prosperitate, cât şi de sărăcie.
Ne vom limita să analizăm unii din factorii economici consideraţi a avea
un conţinut criminogen pronunţat:
II.2.a. Industrializarea
Prin ea însăşi, industrializarea este un factor de progres economic şi
social, oferind locuri de muncă, posibilităţi superioare de instruire şi
specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună şi implicit, creşterea
nivelului de trai al oamenilor.
Statistic, s-a constatat însă un fenomen surprinzător: progresul social-
economic a fost însoţit de creşterea criminalităţii. Pentru a se lega acest
fenomen de industrializare s-a admis că aceasta produce unele efecte secundare
cum ar fi:
- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale,
care se deplasează spre zonele industrializate, în speranţa unui trai mai bun şi,
mai ales, a unei îmbogăţiri rapide. Înlocuirea mediului social specific
localităţilor rurale în care individul era cunoscut şi apreciat la valoarea sa, iar
28
sistemul relaţional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care
individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte
negative asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutaţii în
structura lor de personalitate, mai ales atunci când „transplantul” s-a soldat cu
un eşec21;
- industrializarea, prin „maşinismul” său, mai ales prin munca „pe
bandă”, produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând
posibilitatea să-şi manifeste spiritul creator;
- în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care
sunt implantate, cu efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor şi a
populaţiei de pe platformele industriale;
- ritmul industrializării constituie şi el un factor criminogen ca urmare a
imposibilităţii asigurării unor condiţii social-edilitare minime pentru populaţia
atrasă în acest sector.
II.2.b. Şomajul
Explică un anumit procent de acţiuni infracţionale. Influenţa sa se
exercită nu numai prin scăderea bruscă şi excesivă a nivelului de trai, ci şi prin
instabilitatea emoţională pe care o ocazionează. Şomajul atacă în mod serios
echilibrul interior al individului, punându-l în imposibilitatea de a-şi mai realiza,
prin mijloace legale, aspiraţiile sale.
El atinge grav structura familială la baza sa22. Autoritatea tatălui se
diminuează considerabil, rolul său de susţinător al familiei fiind alterat.
Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru
interior, anxietate, alcoolism, dorinţa de revanşă împotriva societăţii. Anumite
studii evocă o creştere puternică a procentului de tâlhării, furturi, înşelăciuni,
etc. în perioadele de recesiune economică.
II.2.c. Nivelul de trai
21 D. Szabo, op. cit. p. 181.22 Idem, p.200.
29
Până în momentul în care criminologul american Edwin Sutherland a
evocat criminalitatea „gulerelor albe”, doar sărăcia a fost privită ca factor
criminogen.
Trebuie evidenţiat faptul că sărăcia nu are doar o dimensiune economică
obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la
un nivel de trai mediu într-o societate sau epocă precizată. Dimensiunea
subiectivă se referă la percepţia individuală, la evaluarea personală pe care
individul o face asupra statutului său economic, situaţiei financiare într-un
mediu social şi în epoca în care trăieşte. În funcţie de nevoi, aspiraţii şi obligaţii
unii îşi vor considera nivelul de trai satisfăcător, alţii de-a dreptul mizer. Acelaşi
salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot
considera jenant sau insuficient pentru a trăi onest.
Deci, pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina
inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de
îmbogăţire sau de un trai mai bun, care, la rândul ei, împinge spre delicvenţă un
mare număr de persoane.
Alături de şomaj sunt implicaţi în scăderea nivelului de trai şi alţi factori,
precum: angajarea pe timp limitat şi angajarea sezonieră, şomajul parţial şi, mai
ales, inflaţia care bulversează echilibrul economic familial spulberând rapid
economiile făcute în timp, cu multă greutate23.
II.2.d. Crizele economice
Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează
în timpul crizelor economice care afectează producţia, nivelul salariilor şi rata
şomajului. În lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare, persoanele afectate
pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale24.
23 J. Pinatel, op. cit. p.97.24 UNSDRI, Economic Crisis and Crime, nr. 9/1074 şi nr. 15/1976; Th. Sellin, Memorandum on Crime in the Depresion, New York, 1937; M. Killias şi ceilalţi autori citaţi în această secţiune.
30
Studiile efectuate25 au constata o corelaţie evidentă între crizele
economice şi criminalitate până la marea criză din anul 1929. evoluţiile
ulterioare ale ţărilor occidentale au condus la o anumită diminuare a rolului
acestui factor criminogen.
Prin comparaţie, ţările din Europa Centrală şi de Est care parcurg
actualmente tranziţia către economia de piaţă se află într-o stare de severă
recesiune economică, având drept principale caracteristici reducerea capacităţii
de producţie şi a productivităţii, pierderea pieţelor externe de desfacere a
mărfurilor, blocaj financiar, şomaj şi inflaţie galopantă.
Creşterea explozivă a criminalităţii în aceste ţări poate fi explicată, în
mare măsură, prin intermediul acestor factori criminogeni.
II.3.B. Factori demografici26
Preocupările pentru studierea relaţiilor existente între factorii demografici
şi criminalitate sunt de dată relativ recentă.
S-a constatat statistic faptul că exploziile în rata natalităţii, structura
demografică a sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă
factori criminogeni importanţi.
II.3.a. Rata natalităţii
S-a dovedit, de-a lungul timpului, că în viaţa indivizilor, perioada cea mai
activă din punct de vedere infracţional se situează între 18-30 ani, cu un maxim
de intensitate în jurul vârstei de 25 ani. Din acest motiv, exploziile demografice
sunt urmate de creşteri semnificative ale delicvenţei juvenile (în Europa
Occidentală între anii 1960-1980, în S.U.A. şi Canada între anii 1965-1975, în
România – ca efect al interzicerii avortului –între 1975-1985).
Desigur că relaţia între rata natalităţii şi criminalitate este de natură
25 Conf. R. Gassin, op. , p. 356.26 T. N. Ferdinand, Demografic Shifts and Criminality: an Inquiry, în British Journal of Criminology, 1970, p. 169-175.
31
indirectă, la amplificarea delicvenţei juvenile contribuind o multitudine de alţi
factori printre care menţionăm compoziţia familială, incapacitatea instructiv-
educativă a şcolii, rolul negativ al mass-media, etc.
II.3.b. Mobilitatea socială şi urbanizarea27
Urbanizarea s-a realizat în mai multe etape dar ea a cunoscut un avânt de
excepţie în secolul nostru, datorită industrializării. Amploarea mobilităţii pe
orizontală a populaţiilor a provocat schimbări calitative în relaţiile interumane,
în structurarea şi restructurarea grupurilor şi în dezvoltarea personalităţii
individului.
Mobilitatea puternică a avut un dublu efect: acela de a dezorganiza
instituţiile sociale existente şi de a crea altele noi în toate domeniile de
activitate.
Familia a suferit în primul rând: rata divorţurilor, despărţirile şi
abandonul de familie, diminuarea autorităţii părinteşti, angajarea în muncă a
ambilor soţi, şcolarizarea prelungită a copiilor şi căsătoria lor prematură au
schimbat profund instituţia familială.
Creşterea rapidă a mediului urban nu a permis amenajarea cartierelor, a
habitatului, la nivel satisfăcător.
Mediul tehnic urban are un ritm diferit care se manifestă în forme
multiple: structurile se modifică permanent, traversate de curente ale mobilităţii
verticale şi orizontale şi verticale accelerate .
Eterogenitatea socială are drept consecinţă eterogenitatea culturală.
Normele fiecărui grup îşi pierd din vigoare, devin ambigue, făcându-se simţită
prezenţa unui pluralism cultural, a unei suprapuneri de norme şi valori care
ghidează conduitele umane. Unele din ele pot fi exact negaţia altora, ori negarea
27 D. Szabo, Crimes et villes, Motreal, P.U.M., 1960; J. Pinatel, La societe criminogene, Paris, Dalloz, 1976; J. Leaute, Criminalite urbaine et criminalite, în Revue de police nationale, 1977, nr. 105, p. 13-18; R. Screvens, La criminalite dans les grades centres, în Revue de scienes criminelle, 1981, p. 43-56; M. Killias et Riva, Crime et insecurite: un fenomen urbain, în Revue internationale de criminologie et de police tehnique, 1984, p. 165-180, etc.
32
normelor în vigoare la nivelul societăţii. Este o ocazie favorabilă pentru
manifestarea conflictului de cultură.
Rapiditatea transformărilor social-culturale în mediul urban a supus
personalitatea umană la perturbaţii şi a plasat-o frecvent în situaţii conflictuale.
În consecinţă, au început să apară inadaptaţii, alienaţii, înstrăinaţii, infractorii.
Scăderea controlului social atât de informal cât şi formal a avut ca efect
creşterea delicvenţei.
Mobilitatea verticală poate avea efecte la fel de negative atunci când ea
este forţată de necesitatea schimbării locului de muncă în urma
disponibilizărilor de personal ca rezultat al recesiunii economice, falimentelor,
etc.
II.4.C. Factori socio-culturali
În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale
create de societatea omenească dea lungul istoriei. În criminologie interesează
în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea
pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la săvârşirea
faptelor antisociale.
II.4.a. Familia
Celula de bază a societăţii, cum a mai fost numită, familia are valenţe
multiple.
În primul rând, are rolul de socializare imprimând copilului un anumit
standard valoric, precum şi atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare faţă de
anumite valori sociale.
Familia asigură copilului o siguranţă indispensabilă atingerii maturităţii
intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate proprie în baza căreia va
33
fi acceptata ca partener social.
Orice perturbare în interiorul structurilor familiale are efecte importante
asupra copilului , atât la nivelul adaptării sale la societate, cât şi asupra structurii
sale de personalitate.
Structura familială este afectată de numărul membrilor, de capacitatea
educativă a părinţilor şi de mobilitatea socială şi demografică a familiei. Rolul
de socializare deţinut de familie se reduce tot mai mult, mai ales în privinţa
adolescenţilor, datorită şcolarizării prelungite, precum şi a altor factori cum
sunt: presa, televiziunea, filmele şi microgrupurile la care aderă.
Una din cele mai importante cercetări criminologice referitoare la
influenţa perturbărilor familiale asupra delicvenţei juvenile a fost realizată în
America de soţii Glueck, care, în lucrarea „Unraveling Juvenile Delinquency”28
(Delicvenţa juvenilă nerelevantă) au constatat următoarele: un număr important
de copii delicvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul copilăriei, sunt prost
întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic, au părinţi despărţiţi ori
necăsătoriţi, sunt privaţi de beneficiul culturii. Personalitatea copiilor delicvenţi
este mai amorfă şi lipsită de ambiţie în faţa greutăţilor vieţii, normele lor de
comportament sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. Cel mai adesea ei
sunt stresaţi datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre
părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere şi chiar de
interes din partea părinţilor. În revanşă, la copiii delicvenţi se remarcă o
atitudine de ostilitate şi de indiferenţă faţă de familia din care fac parte, precum
şi faţă de societate.
Influenţa familiilor divorţate ori despărţite constitue un factor criminogen
major pentru copiii delicvenţi.
De asemenea, familiile infractoare îşi implică copiii în activităţi
infracţionale ori îi influenţează pe calea imitaţiei, împrumutându-le percepte
morale contrare eticii societăţii. În acest caz, delicvenţa rezultă ca un conflict
între cultura proprie familiei infractoare şi cea a societăţii.
28 Citată de D. Szabo, op. cit., p. 260-263.
34
II.4.b. Nivelul de instruire şcolară
O problemă îndelung dezbătută a fost aceea de a şti dacă
infracţionalitatea este influenţată calitativ şi cantitativ de nivelul de instruire
şcolară.
Pe plan cantitativ, nu rezultă consecinţe vizibile în planul
infracţionalităţii. Pe plan calitativ, nivelul de instruire şcolară se reflectă prin
alegerea unor forme infracţionale mai puţin primitive.29
Rolul şcolii este însă mai important pentru educarea şi socializarea
copiilor, pentru depistarea celor neadaptaţi şi punerea în aplicare a unor
programe de prevenţie generală.
II.4.c. Religia
Deşi au fost controverse numeroase în privinţa religiei ca factor
criminogen, nu s-a ajuns la puncte de vedere unanim acceptate, întrucât acest
factor nu a putut fi separat de alte variabile, cum ar fi grupul etnic. S-a admis că
anumite secte religioase practică infracţionalismul pentru obţinerea unor
avantaje materiale, precum şi faptul că în perioadele de crize economice şi
politice profunde pot avea loc şi fenomene infracţionale cu substrat religios
(distrugeri de lăcaşe de cult, profanări, etc.). Religia, în ansamblul său, joacă
însă un rol puternic de influenţă şi prevenţie la combaterea criminalităţii.
II.4.d. Starea civilă
Nu s-au identificat raporturi statistice relevante în privinţa stării civile a
infractorilor. Cu toate acestea, s-au tras unele concluzii conform cărora atât
femeile cât şi bărbaţii necăsătoriţi sunt mai dispuşi să comită delicte sexuale, în
timp ce în cazul soţilor au fost relevate o serie de infracţiuni săvârşite cu
violenţă, datorate neînţelegerilor dintre soţi.
29 Conf. D. Szabo, op. cit. p. 201.
35
II.4.e. Impactul activităţilor din timpul liber
Timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei. De
asemenea, au fost identificate noi şi potenţiale forme de petrecere a timpului
liber, cum ar fi asocierea în grupuri sau „bande” care se angajează deliberat în
comiterea de infracţiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca o
formă de interacţiune între tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul
liber împreună.
În cele mai multe dintre cazuri, aceste activităţi rămân la un stadiu limitat,
neimplicat infracţional. Totuşi, aspectul criminogen trebuie reţinut, deoarece se
constată, pentru anumite situaţii, aderenţa la spiritul violenţei, cu efecte grave în
plan social.
Rolul creşterii delicvenţei ca urmare a impactului activităţilor din timpul
liber este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens,
neintegrarea economică şi socială a tinerilor absolvenţi conduce la stări de
frustrare şi dezechilibru care generează infracţionalitatea.
II.4.f. Impactul mijloacelor de informare în masă
Studiile efectuate au relevat influenţa deseori negativă exercitată de
mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat pe
primele locuri violenţa în mass-media şi în special video-violenţa.
Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând următoarele:
a) violenţa pe micul ecran sau marele ecran furnizează modele de
comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme
sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din
vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără reţinere acele teme
36
cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman.
Influenţa este mai puternică asupra spectatorului tânăr;
b) determină creşterea nivelului agresiv în rândul celor ce
urmăresc asemenea filme sau emisiuni;
c) desensibilizează auditoriul cu privire la gravele prejudicii pe
care le produce violenţa. Programele „violente” determină o
„dezinhibare” a privitorului şi îl scot din real, determinându-l să
săvârşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi
neplanificate.
Totodată, se relevă faptul că receptarea mesajelor mass-media se
realizează şi interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini
despre lume, astfel încât video-violenţa va produce efecte doar asupra acelora
care au înclinaţii, predispoziţie spre violenţă, fără a se exclude rolul mijloacelor
de informare în masă în desensibilizarea generală şi formarea unor atitudini
nedorite şi neconforme cu interesele societăţii30.
În acelaşi plan şi cu implicaţii asemănătoare, mai ales asupra tinerilor; se
află pornografia.
II.4.g. Discriminarea
Discriminarea este considerată ca un factor criminogen important fiind
asociată cu prejudecata. O asemenea asociere este făcută deoarece sentimentele
discriminatorii constituie obstacole culturale care au o importanţă aparte în
comportamentul infracţional.
Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu
aspiraţiile sale. Ea se poate exercita la diferite niveluri:
- al clasei sociale;
- al sexelor;
- al apartenenţei religioase;
- al instruirii;
30 O contribuţie importantă la abordarea teoretică a acestor probleme a avut-o simpozionul organizat în luna noiembrie 1993 de Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, cu tema „Mass-media şi criminalitatea”.
37
- al participării la activităţi sociale;
- al emigrării, etc.
Aceste preferinţe diverse nasc prejudecăţi, atitudini negative cu privire la
ansamblul grupurilor minoritare.
Discriminările pot avea loc şi în lipsa prejudecăţilor. Astfel, un om care
nu admite prejudecăţile se va conforma, totuşi, cutumelor discriminatorii.
Intensitatea discriminărilor depinde de criterii economice, sociale şi
politice.
Prejudecăţile nasc sentimente de frustrare care, de regulă, declanşează
porniri agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care se
consideră discriminaţi. Acesta este un caz tipic de „conflict de cultură”.
Uneori rolurile se inversează. Astfel, grupurile care se consideră
discriminate, în acţiunile lor revendicative emit pretenţii atât de mari încât
depăşesc drepturile şi libertăţile majoritarilor.
II.4.h. Specificul naţional
Constitue o sinteză a nivelului de cultură şi civilizaţie ale unui popor,
având vechi rădăcini în istoria acestuia.
Prin el însuşi, nu este un factor criminogen. El include însă un anumit
temperament naţional care trebuie luat în calcul, în analiza fenomenului
infracţional, deoarece, în anumite condiţii economice, sociale şi politice, tipul
de reacţie populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.
II.4.i. Influenţele criminogene internaţionale
O ţară cu graniţele deschise este expusă nu doar efectelor favorabile ale
culturii şi civilizaţiei mondiale ci şi, în măsură egală, dacă nu cumva chiar mai
înaltă, penetrării infracţionalităţii organizate pe plan internaţional.
Crima organizată are nevoie de pieţe de desfacere noi, de reţele noi, de
filiere necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfăşurare şi o capacitate de
38
adaptare extraordinare, dispunând şi de mijloacele băneşti adecvate scopurilor
propuse.
II.4.j. Toxicomania
Include consumul de droguri şi alcoolismul. Întrucât, până în prezent, în
România nu există o stare infracţională aparte determinată de consumul de
droguri, ne vom referi la alcoolism.
Alcoolismul este un factor criminogen important, producând tulburări
mentale cu efecte în planul comportamentului infracţional. Starea alcoolică, ca
factor criminogen, este influenţată în mod direct de temperamentul psihotic sau
nevrotic. Pot fi descrise două stări fundamentale de alcoolism:
a) alcoolismul acut poate fi evidenţiat atât într-o formă uşoară, cât şi într-
o formă gravă;
- beţia uşoară este insoţită de o diminuare a atenţiei şi o lungire a
timpului de reacţie, cauzând in număr considerabil de infracţiuni neintenţionate,
comise din imprudenţă şi neglijenţă. Astfel, cele mai multe cazuri de accidente
de circulaţie, dar şi unele accidente de muncă se datorează alcoolului.
- beţia gravă provoacă o stare tipică de confuzie mentală, exagerează
nevoile sexuale şi conduce la o stare de delir şi agresivitate căreia i se atribuie o
parte importantă a infracţiunilor săvârşite cu violenţă.
b) alcoolismul cronic modifică mentalitatea fundamentală a individului
şi dezvoltă agresivitatea şi impulsivitatea. Este însoţit de o pierdere a sensurilor
eticii şi moralei. Determină furtul, abuzul de încredere, abandonul de familie,
etc. provoacă gelozia şi săvârşirea unor infracţiuni cu violenţă având această
bază.
Referitor la problema traficului şi consumului ilicit de droguri, vom
rezerva un spaţiu mai amplu acesteia pentru că reprezintă un fenomen relativ
nou pe teritoriul României şi care ia amploare în fiecare an.
Referindu-ne la zona României, reţinem că, datorită poziţiei sale
geografice şi conflictelor militare din fosta Yugoslavie, a devenit un segment
39
important al „Rutei Balcanice” de traficare a drogurilor, cu precădere pe
varianta nordică a acesteia, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria,
Slovacia, Cehia, Germania, Olanda şi chiar mai departe. Acest fapt prezintă un
pericol pentru societatea românească, care a devenit de câţiva ani consumatoare,
piaţa de desfacere pe teritoriul României devenind profitabilă datorită puterii de
cumpărare a unor persoane „de bani gata”.
Pentru prevenirea eficientă a consumului şi traficului de droguri şi
implicit pentru protejarea minorilor de efectele stupefiantelor este necesară
cunoaşterea principalelor tipuri de substanţe de această natură prezente în
traficul intern.
Heroina: este un drog care creează o dependenţă foarte puternică,
provine din morfină. Afectează centrul cerebral al plăcerii şi capacitatea
creierului de a percepe durerea.
Cocaina: este un drog obţinut din frunzele de coca. Stimulează foarte
puternic creierul şi creează cea mai puternică dependenţă.
Marijuana: obţinută din frunzele şi florile plantei de cânepă; în stradă
este vândută ca un amestec de frunze mărunţite.
L.S.D.: drog halucinogen care se obţine din acid lisergic, care, la rândul
său se prepară dintr-o ciupercă dezvoltată pe spicele de secară. Se vinde sub
formă de tablete colorate, lichide, timbre.
II.4.k. Profesia
Toate statisticile relevă o rată extrem de diversă a delicvenţei
profesionale. Într-un grad diferit, majoritatea profesiilor oferă condiţii pentru
săvârşirea de infracţiuni. În acest context nune propunem examinarea incidenţei
criminologice a fiecărei profesii, limitându-ne la criminalitatea „gulerelor albe”.
Expresia a fost utilizată pentru prima dată de Sutherland în lucrarea
„Criminalitatea gulerelor albe”, apărută în anul 1949. criminologul american
40
defineşte criminalitatea „gulerelor albe” ca fiind o infracţionalitate săvârşită de
persoane socialmente respectabile, care ocupă un statut social elevat. Aceasta
este criminalitatea oamenilor de afaceri, cadrelor superioare din administraţie, a
personalităţilor politice, sindicale, etc.
Din punct de vedere juridic, criminalitatea „gulerelor albe” nu diferă de
cea săvârşită de alte categorii infracţionale; în schimb, are unele caracteristici
speciale:
- beneficiază de o indulgenţă generalizată, determinată atât de poziţia
socială a infractorilor din această categorie, cât şi de modalităţile rafinate prin
care ei realizează faptele antisociale;
- în aceste condiţii, reputaţia persoanelor implicate nu este alterată;
- factorii criminogeni obişnuiţi (lipsa de instruire, nivel de trai, familie,
etc.) nu joacă un rol specific în etiologia infracţiunilor comise de aceste
persoane, determinantă fiind structura lor de personalitate.
De regulă, criminalitatea „gulerelor albe” se realizează prin ignorarea şi
prin interpretarea falsă a legii, făcându-se o confuzie voită între limitele licitului
şi ale ilicitului, uneori profitându-se de ambiguitatea unor legi adoptate, parcă în
mod voit, în interesul acestei categorii favorizate.
II.5.D. Factorii politici
Influenţa factorilor politici în criminogeneză apare ca deosebit de
puternică în două situaţii specifice: războiul şi revoluţia.
II.5.a. Războiul
Datorită reglementărilor speciale în planul penalului (legii marţiale),
războiul convenţional este mai puţin criminogen. În schimb, războiul civil, care
constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat,
produce efecte puternic criminogene,
Indiferent de natura conflictului (politică, etnică sau religioasă), în timpul
războiului civil se creează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează,
41
sistemul legislativ este ignorat complet, se instaurează haosul şi anarhia socială
şi economică, se escaladează violenţa, se urmăreşte anihilarea prin toate
mijloacele a oponenţilor. În acest context, infractorii de profesie au un câmp de
acţiune ideal. De asemenea, starea de haos şi anarhie încurajează la comiterea
de infracţiuni şi persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente
antisociale.
Îşi face apariţia terorismul ca formă a luptei pentru putere, urmărind
înlăturarea adversarilor mai importanţi şi anihilarea neutrilor. Luptele armate
depăşesc ororile războiului clasic, combatanţii fiind motivaţi puternic
psihologic.
II.5.b. Revoluţia
Este o stare de criză politică de mare amploare, finalizată pe cale
conflictuală, prin care se urmăreşte înlăturarea de la putere a unui grup
conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii sociale.
Constituind o formă a luptei pentru câştigarea puterii politice, revoluţia
nu-şi alege mijloacele pentru atingerea scopurilor sale. Momentul de criză se
repercutează grav asupra sistemului legislativ care nu mai este respectat,
precum şi asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că
nu-şi mai pot îndeplini atribuţiile.
CAPITOLUL III
III. MASS-MEDIA PREVINE
SAU PRODUCE CRIMINALITATEA ?
42
III.1.Definiri conceptuale
Intrat în limba română ca un neologism imperfect asimilat, conceptul de
mass-media este în primul rând eronat prezentat din punct de vedere lingvistic,
iar această eroare „minoră” dovedeşte o eroare noţională mult mai profundă.
Redat grafic (în DEX) ca un cuvânt compus, ca „mass-media”, termenul ar
presupune existenţa unei entităţi, unice care să conţină „totalitatea mijloacelor
de informare a maselor”. Definiţia conţine în sine o prejudecată gravă cu
conotaţii ideologice depăşite cum că ar fi vorba de informarea maselor, a unor
grupuri omogene şi imobile care aşteaptă să fie atinse de informaţii. Mass-
media se deosebeşte nu numai grafic de „mass-media”, conceptul în sine nu
poate fi tratat indistinct ca un conglomerat dintre doi termeni, acela de masă şi
acela de mijloace de informare. Ambii termeni au forme de plural, respectiv
singular, iar existenţa acestor forme constituie diferenţa radicală din punct de
vedere teoretic. Mai întâi că nu mai putem vorbi astăzi despre „masă”, ca despre
o entitate amorfă, exprimabilă la singular. Există numai grupuri largi de oameni,
„mase” _ sau mai bine-zis audienţe şi tipuri de public _ cu caracteristicile lor
specifice şi divergente de cele mai multe ori. În plus noţiunea însăşi de masă
este puternic marcată de conotaţii cu caracter politic, mai ales datorită existenţei
celor două sisteme totalitare defuncte (nazismul şi comunismul). Media, la
rândul său, este un termen în forma de plural şi cuprinde totalitatea
instrumentelor prin care se întemeiază comunicarea. Cu toate acestea termenul
are varianta sa de singular pe care majoritatea limbilor europene o cunosc:
mediu. Un mediu reprezintă un mic canal de comunicare prin care una sau mai
multe persoane au acces la informaţii, imagini semnificaţii. Din această
perspectivă, un ziar este un mediu de informare, chiar dacă această comunicare
poate fi „de masă”, tot aşa cum telefonul este un mediu, chiar dacă nu propagă
comunicarea în grupuri mari umane. Aşadar, asocierea dintre singularul „masă”
şi pluralul „media” trebuie să fie flexibilă nu constrânsă de cratima
producătoare de sensuri peiorative. Mass-media, transcris altfel, poate să
43
reprezinte numai acele mijloace de comunicare care aparţin epocii controlului
autoritar şi politic asupra informării. Astăzi nu mai putem vorbi decât de medii
diverse şi de receptori disparaţi, reuniţi foarte rar într-o mulţime indistinctă.
Tensiunea gramaticală dintre termenul masă şi cel media, şi efortul pe care îl
presupune utilizarea lui ca defectiv de plural, este şi mai evidentă atunci când
vedem că în limba engleză (de unde provine termenul) se foloseşte în forma de
mass-media. Chiar mai mult, în franceză pluralul este marcat special: les media
(deşi franceza cunoaşte aceleaşi restricţii pentru utilizarea termenilor preluaţi ca
neologisme) pentru a-l distinge de singular.
Pentru a înţelege evoluţia conceptului de cultură mediatică, trebuie să
definim ce înseamnă comunicarea de masă. Definiţia dominantă a rămas aceea a
asocierii dintre procesele comunicării şi audienţa de masă. Aceste procese se
desfăşoară datorită existenţei unui grup specializat care construieşte şi difuzează
mesaje prin intermediul unor tehnologii care sunt mediile specializate. Apariţia
publicului, dar şi revenirea pe scenă a auditoriului (pasiv şi dominant)
amplasează termenul de mass-media sub semnul unei relaţii clasice de natură
economică, relaţia dintre timpul liber şi muncă, dintre divertisment şi activitatea
aducătoare de venituri.
Merill şi Lowenstein au descris celebrul ciclu EPS (etilist/ popular/
specializat) care oferă o descriere de ansamblu a modului cum funcţionează
această relaţie. Un mediu de comunicare debutează de cele mai multe ori la
nivel individual, aparţinând unui grup restrâns (cum este cazul cititului şi
scrisului). Acesta este stadiul etilist al comunicării. Al doilea stadiu este acela
„al specialiştilor” în care mediile se profesionalizează şi ies din sfera de
influenţă a distribuirii de masă.
În al doilea rând, mass-media este un produs exclusiv al tehnologizării
societăţilor umane. Comunicarea de masă este contemporană şi rămâne direct
influenţată de mecanizarea mijloacelor comunicării. Din această perspectivă
mass-media înseamnă o dublă relaţie: între mecanismele şi tehnologiile
reproducerii informaţiilor şi între sensurile, formele şi conţinutul mesajelor.
44
III.2.Modelul de exercitare
Tehnicile macro-criminologice. În principal,acestea sunt tehnici
cantitative şi ele servesc cunoaşterii descriptive, dar sunt în acelaşi timp utile şi
cunoaşterii etiologice.
Se includ în categoria tehnicilor macro-criminologice următoarele
procedee:
A. Statisticile criminale – sunt procedee prin care se contabilizează şi exprimă
numeric, diferitele categorii de criminalitate. Este vorba despre tehnici
cantitative, ce slujesc în primul rând cunoaşterii descriptive.
Diferitele tipuri de statistici pot fi împărţite în două categorii:
- statistici oficiale, realizate de poliţie, de parchete, de instanţele de judecată ori
de instituţii de stat cu atribuţii statistice;
- statistici private, realizate fie de cercetători individuali, fie de grupuri de
cercetare ori de asociaţii nonguvernamentale cu preocupări în acest sens.
Dintre toate tehnicile de cercetare criminologică, statisticile criminale
sunt cel mai frecvent utilizate, atât ca procedee în sine, cât şi ca instrumente în
cadrul altor tehnici. Ele au o importanţă deosebită nu numai în cercetarea
criminologică, ci şi în domeniul justiţiei penale, în politica anticriminală.
În aceste condiţii, se impune semnalarea caracterului relativ al acestor
tehnici, care doar în aparenţă sunt foarte exacte.
E. Ferri atrăgea atenţia asupra unor „capcane” referindu-se la diferenţele
dintre legislaţiile statale, la inconsecvenţa în activitate a poliţiei, la noile
incriminări.
Factorii obiectivi şi subiectivi care concurează la vicierea statisticilor
sunt numeroşi. Vom indica, pe scurt, doar aspectele mai importante de care
trebuie să se ţină seama în evaluarea statisticilor.
Dintre factorii obiectivi sau involuntari care produc efecte asupra datelor
statistice putem aminti:
45
a) modificările intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a datelor
şi eventualelor erori materiale în înregistrare;
b) modificările intervenite în legislaţie;
c) fluctuaţiile intervenite în activitatea organelor represive (în special
activitatea poliţiei), în funcţie de care diversele fapte pot rămâne în zona
„cifrei negre” sau pot migra spre una din cele două categorii de
criminalitate.
Pe lângă aceşti factori involuntari apare şi pericolul deformării
intenţionate a statisticilor, de regulă în scopuri politice. Şi în această privinţă
există mai multe „procedee” posibile, uneori grosiere, altele mai subtile.
Dintre factorii subiectivi sau intenţionaţi care duc la vicierea datelor
statistice putem reţine:
a) falsificarea datelor pur şi simplu;
b) prezentarea trunchiată a datelor şi punerea în lumină cu precădere a
anumitor cifre
c) campaniile anti-infracţiune, prin care se direcţionează organele represive
în depistarea cu precădere a anumitor fapte; sigur că, în aceste condiţii
criminalitatea aparentă relativă la acele acţiuni va spori fără însă a exista
vreo modificare reală a fenomenului criminal respectiv (cel mai bun
exemplu în acest sens îl reprezintă campaniile împotriva corupţiei…).
Interesul politic în modificarea statisticilor criminale constă în faptul că
sentimentul de insecuritate poate juca uneori un rol decisiv în campaniile
electorale. Manevrarea abilă a unor date statistice, combinată cu manevrarea la
fel de abilă a mass-mediei, poate crea o imagine cu totul deformată asupra
fenomenului criminal.
În literatura criminologică recentă, caracterul relativ al statisticilor
criminale este subliniat fără echivoc. În acelaşi timp se constată că, în ciuda
acestei relativităţi, atât opinia publică şi mass-media, cât şi, din păcate, chiar
factorii de decizie politică, acordă importanţă exclusivă cifrelor.
„Nu există un subiect mai potrivit pentru falsele interpretări decât
statisticile criminale (…). Cu toate acestea, statistica joacă un rol decisiv în
46
imaginea pe care o avem despre criminalitate. Ea orientează deciziile politice,
linişteşte sau îngrijorează opinia publică, justifică sau condamnă reformele. Ori,
ea contribuie, uneori, mai mult la a ne înşela decât la a ne informa, pentru că,
ceea ce ea ignoră cu privire la criminalitate este deseori mai important decât
ceea ce se subliniază”.
Toate aceste precizări nu vor să diminueze rolul statisticilor criminale.
Acestea sunt nu numai utile, dar şi indispensabile. Ca şi în cazul altor
„produse”, însă, ele trebuie „consumate cu moderaţie”.
B. Tehnicile de evaluare a „cifrei negre”, respectiv: anchetele de
autoconfesiune şi anchetele de victimizare. Aceste tehnici, după cum şi
denumirea lor o arată, încearcă „să aducă puţină lumină” asupra „cifrei negre”.
Cu ajutorul lor se pot avansa unele estimări probabile cu privire la volumul
criminalităţii reale. Ambele au fost prezentate când am analizat posibilităţile de
evaluare a cifrei negre şi facem trimitere la cele arătate acolo.
Criminalitatea cu violenţă în România – 1990-2002
Perioada dificilă traversată de societatea românească postre -voluţionară
este vizibil marcată de un climat general de agresivitate, latentă sau manifestă,
cu o incidenţă din ce în ce mai ridicată a actelor violente şi a comportamentelor
deviante la nivel individual sau de grup.
Aceste grave încălcări ale legii penale, dar mai ales ale drepturilor
naturale ale fiinţelor umane la viaţă, sănătate, integritate corporală şi psihică,
par să fie datorate unei capacităţi foarte scăzute de adaptare la realitatea scăderii
drastice a nivelului de trai, uneori până la ameninţarea subzistenţei pentru mulţi
români, la bulversarea scării de valori şi căderea în desuetudine a reperelor
spiritual-morale.
Având ca bază precaritatea gradului de educaţie şi instruire, se manifestă
o tendinţă generală de deresponsabilizare, iar teama de efectul legii penale apare
din ce în ce mai puţin ca factor inhibitor al actelor criminale violente şi datorită
47
faptului că există numeroase disfuncţionalităţi şi incoerenţe în funcţionarea
instituţiilor ce formează sistemul complex de prevenire, descurajare şi
sancţionare a acestui gen de fapte.
Faptele de mare violenţă prin rezultatele distructive şi ireparabile pe care
le antrenează, ca şi pericolele potenţiale reprezentate de personalităţile agresive
ale făptuitorilor, prin persistenţa şi creşterea numerică evidenţiată statistic, dar şi
prin difuzarea deseori deformată prin prisma mass-media, perturbă grav
echilibrul psihosocial şi aşa destul de precar şi necesită o atenţie de prim ordin,
în vederea readucerii sentimentului de siguranţă civică şi linişte pentru cetăţeni,
cel puţin din acest punct de vedere.
Analiza evoluţiei infracţiunilor săvârşite cu violenţă în perioada de
referinţă evidenţiază următoarele aspecte esenţiale:
Ponderea infracţiunilor comise cu violenţă în totalul infracţiunilor a
cunoscut o continuă descreştere, de la 8,8%, în 1990, la aproximativ 2,17, în
2000, statisticile înregistrând aproximativ aceeaşi pondere şi în următorii doi
ani.
Tabelul nr. 1
48
Impresia de reducere semnificativă a infracţiunilor violente este dată de
creşterea foarte mare a numărului total de infracţiuni, din 1990 până în prezent,
- de la 64.005 în anul 1990 la 312.204 în anul 2002 şi intr-o măsură mai mică
de scăderea numărului de infracţiuni de acest gen din 1997 (8.969) până în
2002 (7.130).
După anii de vârf 1993 (9.515) şi 1995 (9.212), deşi se ajunge la o
scădere în anul 2002, cu 7.130 infracţiuni, nu se mai ating valorile minime din
anul 1990 – respectiv 5.560 infracţiuni.
Din totalul infracţiunilor săvârşite cu violenţă în perioada analizată
(114.525) aproape 50% din ele sunt tâlhării, iar 12% sunt infracţiuni soldate cu
moartea victimelor, respectiv infracţiunile de omor, loviturile cauzatoare de
moarte şi pruncucidere, dar şi violurile şi tâlhăriile al căror rezultat
ANUL 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
OMOR 789 817 824 722 749 758 722 693 559 566 581TENTA-
TIVĂ de
OMOR
490 657 646 621 544 485 583 590 504 506 535
L.C.M. 202 227 208 214 218 223 209 236 203 157 166
V.C.G. 693 977 847 1047 1063 1245 1156 1282 1189 1129 1063VIOL
- cu
moartea
victimei
947 1203 1065 1396 1391 1465 1362 1372 1267 1483 1356
9 11 17 15 10 13 7 110 93 93 92TÂLHĂRIE
- cu
moartea
victimei
1788 3969 4010 4647 4161 4154 3866 1010 3548 3336 3280
9 19 17 21 13 15 15 15 15 7 12PRUNC-
UCIDERE7 9 15 15 27 28 12 49 31 32 23
ULTRAJ 751 893 831 853 777 854 810 734 545 631 699
49
praeterintenţionat a fost moartea victimei.
Majoritatea infracţiunilor săvârşite cu violenţă înregistrează o scădere
numerică începând cu anul 1997, situându-se la un nivel relativ constant în anii
1998-2001, pentru ca în 2002 să aibă, din nou, o tendinţă de reducere.
Excepţia de la această tendinţă descendentă o constituie violurile care în
anul 1999 înregistrează 1.483 cazuri – cea mai mare cifră a ultimilor 10 ani, cu
56,6% mai multe decât în 1990 – şi mai ales violuri soldate cu moartea
victimelor (de la 9 cazuri în 1990 se ajunge la 110 cazuri în 1997 şi la 171
cazuri în 2002). De asemenea, o altă excepţie o constituie tâlhăriile urmate de
moartea victimelor, aşa cum se poate observa din tabelul nr. 1, care ajung de la 9
cazuri in 1990 la 18 în 2002.
• În tabloul infracţiunilor de mare violenţă, ce se constituie ca
agresiuni puternice asupra vieţii victimelor, chiar dacă nu întotdeauna
antrenează moartea acestora, se evidenţiază numeric vătămările corporale
grave, care au crescut de la 693 în 1990 la 1.282 în 1997, pentru ca în următorii
ani să înregistreze o scădere uşoară, dar continuând să reprezinte o pondere de
aproximativ 15% din totalul infracţiunilor cu violenţă comise anual.
Omorul , cea mai gravă dintre aceste infracţiuni ţinând cont atât de
rezultatele actelor cât şi de atitudinea făptuitorilor, a cunoscut o creştere
explozivă faţă de 1989 (344 cazuri) în următorii trei ani, în jurul cifrei de 800
de infracţiuni, apoi scade progresiv ajungând la intervalul 1998-2002 la
aproximativ 600 de cazuri. Este vorba de nu mai puţin de 9.537 oameni ucişi
cu intenţie în perioada analizată.
Tâlhăriile reprezintă o altă categorie de infracţiuni la săvârşirea cărora se
foloseşte violenţa, care lezează atât integritatea corporală, cât şi patrimoniul
persoanei, determinând totodată nesiguranţă în rândul cetăţenilor, prin
împrejurările în care se comit, modurile de operare diversificate, frecvenţa lor şi
consecinţele grave provocate, având un mare impact asupra populaţiei.
O situaţie extrem de alarmantă o constituie creşterea numărului de tâlhării
comise faţă de anul 1989 (497 infracţiuni), atât în mediul urban, cât şi in
localităţile rurale, de 3,6 ori în 1990, 8 în 1991, 8,1 în 1992, 9,4 în 1993, 8,4 în
50
1994 şi 1995, 7,8 în 1996, 8 în 1997, 7,2 1998, 6,7 în 1999, 6,6 în 2000, 7 ori în
anul 2001 şi 6 ori în anul 2002.
Cele mai multe asemenea fapte s-au săvârşit pe raza judeţelor Arad,
Argeş, Bacău, Bihor, Botoşani, Braşov, Buzău, Cluj, Constanţa, Dâmboviţa,
Dolj, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Mureş, Prahova, Sibiu, Suceava; Timiş, Vaslui,
Vrancea şi a Municipiului Bucureşti.
Tâlhăriile săvârşite în locuinţă sunt caracterizate printr-un grad de pericol
social ridicat, deoarece sunt comise în locuri închise, făptuitorii putând acţiona
nestingheriţi, foarte violent, folosind ameninţări şi lovituri pentru a determina
victimele să indice locurile unde sunt depozitate valorile.
De asemenea, aceştia, de regulă, pătrund în locuinţele victimelor prin
forţarea sistemelor de asigurare a uşilor şi ferestrelor, acţionează mascaţi,
folosind mănuşi şi autoturisme străine puternice pentru a părăsi urgent locul
faptei.
Majoritatea tâlhăriilor sunt comise în stradă, parcuri, locuri dosnice, străzi
neiluminate, holuri, lifturi şi scara blocului, prin smulgerea obiectelor aflate în
posesia victimei (genţi, sacoşe, bijuterii, telefoane mobile, etc.), cel mai frecvent
înregistrându-se la inspectoratele de poliţie ale judeţelor Galaţi, Iaşi,
Maramureş, Mureş, Neamţ, Timiş şi la Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti.
Infractorii – tâlhari îşi selecţionează victimele din rândul persoanelor care
se deplasează singure sau se află sub influenţa băuturilor alcoolice. De
asemenea, sunt vizate persoanele care deţin la domiciliu sume importante de
bani în lei sau valută, obiecte de artă sau alte bunuri de valoare, din rândul
cărora fac parte patroni ai unor societăţi comerciale, oameni de afaceri, persoane
care prin funcţia exercitată şi profesia practicată obţin sume mari de bani ori
dobândesc valori în urma derulării unor activităţi comerciale licite sau ilicite.
Violurile, care fac parte din categoria infracţiunilor la viaţa sexuală,
trebuie să fie analizate în contextul celor săvârşite cu violenţă, deoarece autorii
exercită presiuni fizice asupra victimelor, iar în unele cazuri se soldează cu
moartea sau sinuciderea acestora.
51
Datele statistice din tabelul nr. 1, privind violurile, evidenţiază creşteri
masive faţă de anul 1989 (392 infracţiuni) – procentul fiind cuprins între 142%
şi 278%, în anul de vârf 1999.
Studiind împrejurările în care au fost comise aceste genuri de fapte, s-a
constatat că:
• 54,2% din infracţiunile de omor, tentativă de omor, lovituri şi
vătămări cauzatoare de moarte, precum şi vătămare corporală gravă
au fost săvârşite în mediul rural, 3% de către minori şi 47% de
către tineri;
• 54,5% dintre aceste fapte au fost raportate ca fiind comise spontan
, 42,3% pe timpul zilei, iar restul noaptea;
• 70,4% dintre autorii de omor şi 47% dintre victime au fost sub
influenţa alcoolului;
• 30% din infracţiunile amintite au fost săvârşite în stradă, 46,5% în
locuinţe şi 10,2% în discoteci, baruri, restaurante, etc. ;
• 37% dintre autori au comis faptele asupra unor rude apropiate;
• 40,4% dintre infracţiuni au fost săvârşite prin folosirea cuţitului;
20,5% cu obiecte contondente iar restul prin alte metode de
operare;
• ponderea în rândul autorilor este de 47% din grupa de vârstă de
până la 30 ani, pe când a victimelor de 49% din grupa 30-60 ani.
Majoritatea infracţiunilor contra persoanei au fost comise pe fondul unor
stări conflictuale preexistente sau spontane, generate de consumul de alcool,
având ca mobil gelozia, răzbunarea, jaful, revendicarea unor bunuri mobile sau
imobile şi, nu în ultimul rând, reprezentând fapte bizare ale unor bolnavi psihic.
Ponderea principalelor infracţiuni cu violenţă comise în mediul familial
din totalul infracţiunilor cu violenţă înregistrate în perioada1990-2000 este de
12,4%. Distribuţia procentuală a gradului de rudenie dintre autor şi victimă
demonstrează că majoritatea cazurilor se petrec între părinţi-copii şi între soţi.
În ultimii ani peste 40% dintre infracţiunile cu violenţă au fost comise în
mediul rural. O mutaţie importantă care a apărut din 1994, este aceea că
52
numărul violurilor comise în mediul rural a devenit mai mare decât a celor
înregistrate în mediul urban, victimele fiind adolescente acostate în discoteci
sau baruri, zone unde au fost uşor de racolat şi nu au realizat pericolul la care se
expun.
Din analiza datelor statistice care privesc infractorii cercetaţi în perioada
de referinţă, se constată faptul că numărul acestora creşte de la an la na faţă de
1989 (55.737 participanţi).
În ceea ce priveşte structura infracţionalităţii în funcţie de participanţii la
comiterea faptelor, se pot concluziona următoarele:
• peste 50% dintre persoanele implicate în comiterea de infracţiuni
au săvârşit fapte penale judiciare;
• peste 45% dintre făptuitori sunt minori şi tineri, iar 38,4% din
aceştia sunt lipsiţi de ocupaţie;
• ponderea participării minorilor la săvârşirea infracţiunilor cu
violenţă reprezintă, de asemenea, o constantă, situată la nivelul
fiecărui an la peste 12%
Dinamica numărului de participanţi la comiterea infracţiunilor în perioada
1990-2002
53
Tabelul nr. 2
ANUL 1990 1991 1992 19931
9941995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
Part. la
comit.
de
infract
.
5628
2
9724
8
1062
55
1633
67
1
747
65
1968
76
21113
8
2487
24
2369
39
2393
46
2403
44
2477
27
2308
50
Prinşi
în
flagran
t
1114
1
1752
6
1748
1
2850
4
3
416
0
4210
546726
5660
1
7039
6
4599
9
5189
5
5676
6
Minori
total
1656
0
1
861
2
2040
121754
2750
6
2738
2
1611
9
1651
1
1701
3
1567
0
- 0 –
13 ani2281
2
3013167 3437 5388 6871 721 637 503 464
- 14 –
17 ani5490 9909
1037
1
1427
9
1
623
1
1723
418317
2211
8
2051
1
1539
8
1587
4
1651
0
1520
6
Tineri
(18-
29)
2594
1
4268
4
4623
8
6375
7
7
090
5
8000
087421
1009
33
1025
00
9208
0
9463
4
9488
5
8352
5
Fără
ocupa-
ţie
1729
9
3186
9
4039
6
5949
3
6
860
4
7684
480125
9610
0
1018
83
9714
0
1047
84
1082
72
9987
0
Şomer
i4432
5
8585331 3732 3299 5229 6293 4965 3509 2426
Rromi 4777 7703 88081539
7
1
755
9
1842
919187
2207
8
2171
3
1899
6
2018
6
2130
2
1825
4
Străini 150 429 1052 21742
1072350 2371 2639
2208
12255 1777 1734
Cu
antece
den-te
penale
9851 1249
0
1341
8
1814
5
2
405
1
2900
5
32959 3909
9
4001
8
3820
6
3981
5
4236
2
3878
1
Reţin
u-ţi
2165
0
2974
9
3075
0
3397
6
3
575
3786
9
36218 3673
3
2754
3
2312
5
2555
4
2849
1
54
sau
aresta
ţi
1
• în ceea ce priveşte ocupaţia minorilor care în ultimii ani au săvârşit
infracţiuni, s-a constatat o creştere a numărului celor care au
abandonat şcoala, de la 38% în perioada 1993-1996 la 43% în anii
1997-2002.
• în ultimii trei ani s-a înregistrat o creştere a numărului de
infracţiuni cu violenţă comise de minori proveniţi din rândul
elevilor – 35% din totalul minorilor delicvenţi sunt elevi;
• rata scăzută a recidivei (15,6%) demonstrează antrenarea în
activităţi infracţionale, de la an la an, a noi grupuri de făptuitori;
• de la un an la altul se constată şi lipsa de fermitate din partea
magistraţilor în aplicarea legii penale, în sensul că, deşi numărul
infractorilor creşte, al celor arestaţi scade; de exemplu, în anul
1998, din 263.939 autori, numai 27.543 au fost arestaţi;
• situaţia operativă relevă un anumit grad de concentrare a comiterii
unor genuri de infracţiuni, în funcţie de specificul economic,
cultural sau de localizarea geografică, exemplificative fiind
judeţele care cuprind zone defavorizate şi preponderent rurale.
Analizând profilul socio-moral al persoanelor care au săvârşit sau comit
în continuare infracţiuni prin acte de violenţă, se constată că în conştiinţa,
caracterul şi temperamentul lor se manifestă egoismul, individualismul,
dispreţul faţă de muncă, tendinţa de a câştiga cât mai mult, dar cu eforturi
minime, şi de îmbogăţire „peste noapte”, nesocotind în acest mod drepturile
legitime ale celorlalţi, avutul public sau privat, în general legile ţării.
Evoluţia situaţiei operative pe linie de violenţă se datorează în mare
măsură unor cauze obiective, fiind şi consecinţa recesiunii, a crizei pe care o
traversează societatea românească, a situaţiei economice instabile, a şomajului
55
şi inflaţiei care determină, toate la un loc, o sărăcie accentuată, inegalităţi
economice frapante, sentimente de nesiguranţă şi frustrare.
Preexistenţa unei stări conflictuale intra şi extrafamiliale, la nivelul
cartierelor şi localităţilor, consumul excesiv de alcool, frecvent sau întâmplător,
de către victime sau autori, proliferarea necontrolată a publicaţiilor care
promovează pornografia şi violenţa, portul ilegal al armelor albe şi de foc,
precum şi al unor substanţe iritant-paralizante, nesupravegherea bolnavilor
psihic periculoşi aflaţi la domiciliu sau în unităţi spitaliceşti, credulitatea
victimelor, în special la infracţiunea de viol, existenţa unor concepţii retrograde
cu privire la înfăptuirea justiţiei (dorinţa de a-şi face singur dreptate), în ultima
instanţă existenţa unor medii de subcultură şi de viaţă necorespunzătoare,
integrează tabloul criminalităţii violente.
Există cauze şi condiţii obiective ale proliferării fenomenului infracţional
în ţara noastră, în special în ceea ce priveşte infracţiunile de mare violenţă,
precum:
• schimbările social-economice survenite după evenimentele din
decembrie 1989;
• neimplicarea în sfera activităţilor de prevenire a celorlalte instituţii
cu sarcini în acest domeniu: primăriile, unităţile de ocrotire socială,
sanitare, instituţiile de învăţământ, asociaţiile neguvernamentale,
etc. ;
• lipsa unor fonduri materiale şi băneşti pentru luarea unor măsuri de
ocrotire faţă de minorii cu un comportament deviant;
• existenţa şi manifestarea unor boli psihice, lipsa de medicamente şi
insuficienţa personalului calificat pentru tratarea bolnavilor;
• deficienţe în sistemul educaţional, criza de autoritate în familie şi
şcoli;
• existenţa unor medii de subcultură necorespunzătoare (medii
infracţionale, prostituţie, cartiere de rromi, etc.);
• vid de legislaţie sau imperfecţiuni ale legislaţiei în anumite
domenii;
56
• unele dintre caracteristicile infracţiunilor săvârşite cu violenţă
constau în aceea că majoritatea acestora au drept cauze conflicte cu
caracter spontan în mediul intrafamilial sau la nivelul unor grupuri
constituie ad-hoc şi sunt favorizate de consumul de alcool de către
autori şi victime.
Consumul de alcool este unul dintre principalii factori care favorizează
apariţia violenţei în mediul social în general şi în special în mediul familial.
Astfel, ponderea infracţiunilor săvârşite cu violenţă de către persoane aflate sub
influenţa consumului excesiv de alcool reprezintă aproximativ 33% din totalul
infracţiunilor cu violenţă. De asemenea, printre cele mai semnificative surse ale
apariţiei infracţiunilor cu violenţă sunt cele din mediul familial şi anume:
dezorganizarea familială, disputele pentru copii, debutul unor boli psihice,
violenţa manifestată faţă de copii, frustrările, sentimentele puternice de gelozie.
III.3. Efectele mass-media
Mass-media poate avea efecte puternice asupra societăţii umane şi poate
influenţa modul de gândire al oamenilor în ceea ce priveşte aspectul
criminologic. Prin evoluţia sa, societatea şi-a schimbat treptat modul de gândire
asupra criminalităţii. Legiuirile vechi ale antichităţii şi ale evului mediu au fost
codificate. Apariţia codurilor penale a condus la o mai mare obiectivitate în ceea
ce priveşte modul de aplicare a pedepselor pentru aceeaşi faptă în locuri diferite.
Aceste coduri au evoluat şi ele, şi , cu timpul au tratat în prim-plan noi
infracţiuni specifice perioadei istorice prin care trecea societatea şi au neglijat
sau chiar au considerat unele din prevederi ca ne mai constituind infracţiuni. În
dinamica sa, societatea s-a conformat, chiar dacă în multe asemenea situaţii,
momentan nu a fost de acord.
Primele generaţii de cercetători aveau credinţa că oamenii pot fi
persuadaţi, convinşi, influenţaţi de media în a-şi însuşi puncte de vedere
complet străine, credinţă complet răsturnată astăzi când s-a ajuns la concluzia că
57
media nu fac decât să reafirme, să reconfirme opinii deja existente.
Modelul stimul-răspuns presupune apropierea partenerilor actului
comunicaţional, efectul produs fiind mai rapid şi de o intensitate mai mare.
Teoria are la bază o anumită percepţie a societăţii de masă, văzută ca o
comuniune gregară, uniformă, atomizată care are, prin urmare, acelaşi gen de
răspuns la un stimul identic. Această viziune conduce la ideea unei societăţi
uşor manipulabile prin orchestrarea unor campanii media bine direcţionate, fapt
confirmat de istorie. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, media au fost
foarte eficient utilizate pentru propagandă, mai ales de nazişti, studiile
demonstrând că, de această dată, oamenii au avut, într-adevăr, reacţii similare la
acelaşi gen de mesaj.
Extrapolând, putem afirma că interacţiunea dintre media şi publicul ţintă
este una de tip stimul-răspuns.
Emiţătorul transmite, nemijlocit, stimuli indivizilor, care, deşi separaţi,
au, în linii mari, acelaşi tip de răspuns la stimuli identici.
Răspunsurile declanşate de stimuli vor fi, cel mai adesea, rapide şi
inconştiente, adică nesupuse unui control sever din partea raţiunii, vor avea
aşadar un caracter precipitat, emoţional. De altfel, nu alta este intenţia multor
sisteme media, care înţeleg să exploateze tocmai această vulnerabilitate a
consumatorului, în modalităţi mai mult sau mai puţin discutabile sub aspect etic.
Aceeaşi teorie este sugestiv denumită de M. De Fleur „teoria glonţului
magic”, pentru a ilustra mai plastic modul în care mesajele „bombardează”
indivizii, izolaţi, cu mesaje care, toate, determină reacţii, voluntare sau
involuntare,nemijlocite şi imediate, media putând fi înţelese ca „factori
declanşatori de comportament social programat”. Efectul produs este direct
dependent de factori precum doza (în cazul acesta există şi alte elemente
interesate, consideră De Fleur, citându-i pe Lazarsfeld şi Katz: „mass-media
atotputernice, pe de o parte, transmiţând mesajul şi masele reduse la atomi, pe
de altă parte, aşteptând să îl recepteze, şi nimic în spaţiul dintre ele”). Unii
cercetători i-au reproşat lui De Fleur caracterul prea general al teoriei, deşi se
poate observa că ea vizează doar situaţii particulare ale comunicării de masă:
58
crize sociale, sau, în opinia lui Dennis McQuail, dezordinea socială şi
campaniile de influenţare a publicului.
Modelul hegemonic este fundamentat pe teoriile sociale marxiste, pe
diviziunea claselor sociale şi pe ireconciabilitatea lor. Teoria îşi ia drept cadru
sau context social perioadele de calm şi stabilitate economică şi socială, stări
nerevoluţionare, aşadar. Burghezia sau clasele dominante îşi subordonează
sistemele media, care devin un instrument ideologic, aservit unor sisteme de
clasă. Controlul media echivalează, în aceste condiţii, cu puterea absolută, cu
hegemonia. Totuşi, modelul rămâne tributar ideii de influenţă puternică; în
definitiv, „puterea hegemonică nu este altceva decât reversul pasivităţii
audienţei_ un public activ şi critic nu ar asimila imediat valorile picurate de
presă şi nu ar deveni atât de uşor prizonierul unei ideologii străine de propriile
sale interese şi valori”.
Modelul dependenţei a fost lansat de M. De Fleur în 1976, ca urmare a
observării omniprezenţei media în societate. Este necesar mai întâi să definim
acest concept. Dependenţa trebuie privită ca o relaţie, un contract încheiat între
două părţi, fiecare având nevoie de cealaltă în vederea satisfacerii necesităţilor
sau îndeplinirii obiectivelor. Aplicând definiţia sistemelor media, obţinem:
modelul de dependenţă admite o influenţă foarte puternică a media asupra
receptorilor, care determină schimbări de atitudine, de comportament, de
mentalităţi. Ce trebuie să remarcăm este faptul că acest model este unul al unei
dependenţe unilaterale, nefiind recunoscut fenomenul numit astăzi feedback.
E – emiţător E
R – receptor
S – societate
R S
59
Schema influenţelor trilaterale
Aşadar, există dependenţă, dar numai din partea consumatorilor faţă de
sursă. Mesajele, odată ajunse la destinatar şi prelucrate de către acesta, în
direcţia inducerii unui anumit efect dorit de media, nu mai are valabilitate,
adică, momentan, nu mai poate suferi modificări din nici o parte. Doar urmărind
efectele produse şi dorind o re-iterare sau o revigorare a mesajului, mass-media
pot reactualiza informaţia.
Dependenţa de media se manifestă în grade foarte diferite, în funcţie de
acumulările socio-culturale şi de nevoile de cunoaştere, de informare şi de
orientare sau prelucrare a informaţiei. Ceea ce înseamnă că nu toate informaţiile
au aceeaşi valoare pentru individ sau că o informaţie are aceeaşi semnificaţie
pentru toţi indivizii. Studii asupra textului jurnalistic au evidenţiat anumită
clasificare a ştirilor, după un criteriu numit „news-wortiness”, potrivit căruia cel
mai mare impact îl au informaţiile despre ce s-a întâmplat, iar cel mai mic
referitoare la ce s-a spus. Funcţia fatică, cea referenţială şi cea emotivă
primează.
Nu putem nega însă în modelul lui De Fleur o asemenea interdependenţă
între variabilele procesului de comunicare: audienţa, deşi pasivă, media şi
sistemul social, adică contextul. Aşa cum notează A. Bandura, „în asemenea
modele de cauzalitate unidirecţională, comportamentele sunt descrise ca fiind
modelate şi controlate fie de context, fie de anumite dispoziţii de ordin intern.
Teoria cunoaşterii sociale explică psihosocialul ca funcţionând în termenii unei
relaţii de tricauzalitate, de reciprocitate. Pentru modelul determinismului
reciproc, comportamentul, factorii cognitivi, biologici sau de altă natură,
precum şi evenimentele din mediul apropiat operează ca determinanţi
interactivi, fiecare supunându-se unor procese de influenţare bidirecţionale.
Dar reciprocitatea nu înseamnă neapărat o egalitate a puterii surselor de
influenţă. Unele pot fi mai puternice decât altele. E nevoie însă de timp pentru
ca un factor să îşi exercite influenţa şi să activeze influenţe reciproce”.
60
Modelul mult mai actual al lui Bandura conferă destinatarilor mesajelor
mediatice posibilitatea unui oarecare control asupra evenimentelor din viaţa
personală, limitând, în acelaşi timp dimensiunile self-controlului. Împingând
analiza mai departe, desprindem concluzia că receptorii sunt, în acelaşi timp
produse ai unor medii şi producători ai altor medii.
Modelul Spirala tăcerii reprezintă rezultatul cercetărilor efectuate de
Elisabeth Noelle-Neumann asupra modului în care opinia publică e modelată şi
anumiţi factori (sociali, economici, politici,culturali), dar şi varianta mai puţin
studiată, respectiv modul în care opinia publică influenţează mediile sociale.
Teoria are la bază cinci premise, de natură sociopsihologică (după M.
Coman).
1. oamenii se tem de izolare şi doresc să se integreze;
2. societatea marginalizează indivizii cu comportamente deviante, care
nu se înscriu adică în opinia comună;
3. teama de izolare face ca oamenii să evalueze permanent opinia
comună;
4. de asemenea, nevoia de grup determină o aliniere a comportamentelor
pentru a evita excluderea;
5. aceste procese de renunţare şi adaptare formează şi menţine opinia
comună.
O altă premisă importantă în Spirala tăcerii (1984) este aceea că indivizii
îşi construiesc judecăţi cvasistatistice pentru aproape orice confruntare din
mediul social, pe baza cărora decid viitorul lor comportament. Conform teoriei,
pe termen lung, această formulare de judecăţi individuale creează două situaţii,
în funcţie de partea care a făcut presupunerile greşite, astfel încât teama de a
mai exprima judecăţi generează o spirală a tăcerii, cu următoarele segmente
sociale:
a) minoritate tăcută;
b) majoritate tăcută.
Teoria lui Noelle-Neumann pune în relaţie toate nivelurile comunicării:
cel individual, interpersonal, de grup, de întreprindere şi de masă. Diferitele
61
percepţii ale individului asupra unor referenţi externi trebuie privite toate în
corelaţie sau prin raportarea la nivelul comunicării şi la apartenenţa sau non-
apartenenţa la un grup sau altul. Teoria pune în discuţie fenomenul de
autocenzură, ca şi gradul de credibilitate al schimbărilor de opinie determinate
de opinia general valabilă.
Mass-media poate avea însă şi efecte limitate. Acestea ţin în general de
anumite particularităţi în ceea ce priveşte trecerea la noile concepţii vehiculate
de media.
Schimbarea perspectivei, trecerea adică la modelele influenţei limitate a
media, a focalizat atenţia în direcţia examinării situaţiilor în care se realizează
transferul de informaţie funcţională către audienţă, mai precis, identificarea
materialului transferat, în speţă mesajul denotativ şi faptele în sine, dar şi a
conotaţiilor individuale asociate acestora, precum şi a stilului prezentării. Noua
atitudine a dis la descoperirea faptului că audienţa nu numai că află despre
anumite fapte, evenimente prin expunerea la semnalele media, dar învaţă şi
despre importanţa anumitor subiecte. Lippman distingea încă din 1922 între
realitate (environement) şi pseudo-realitate (pseudo-environement)_ percepţia
particulară şi individuală a acestuia. Or, această segregaţie nu face decât să
împiedice eficienţa mesajelor ţintă, care nu pot lua în considerare, tocmai din
motive de randament, dualitatea percepţiilor receptorilor. Practicarea unui dublu
discurs pare cea mai potrivită soluţie.
62
CAPITOLUL IV
IV. CARACTERUL EDUCATIV AL MASS-MEDIA
IV.1. Funcţiile mass-media
A) Funcţia de informare
Istoricul şi evoluţia fenomenului mass-media situează pe locul cel mai
privilegiat între funcţiile sale, funcţia informativă. În cadrul acestei funcţii
orizontul de aşteptare se leagă direct proporţional cu apariţia noilor mjloace de
comunicare, nereuşind să atingă saturaţia.
Prin formele sale tradiţionale, mass-media, vehiculează informaţii care
pot fi structurate divers, în funcţie de utilitatea lor imediată, de apariţia
răspândirii sau chiar de semnificaţiile pe care le pot avea în „complexul”
informaţional al societăţii contemporane.
Alături de informaţiile cu utilitate imdeiată referitoare la programele
cinematografelor şi teatrelor, transportul în comun, starea vreamii, valorile
bursiere şi valutare, anunţurile de mică publicitate, funcţia de informare mai
cuprinde:
• informaţii generale; acestea sunt apanajul emiţătorului care le
organizează şi centrează după o agendă proprie. S-a creat chiar o
dependenţă de mijloacele de informare în masă, în sensul existenţei
unui flux conţinut, mult mai bogat decât este necesar.
63
Rolul individului riscă a se transforma într-unul de participant pasiv la
fluxul de informaţii, dispus să preia necritic faptele, evenimente, întâmplări ale
căror semnificaţii nu se mai obosesc să le interpreteze.
Pericolul este faptul că mass-media poate utiliza funcţia de informare în
mod distorsionat. Bombardamentul informaţional al mijloacelor de comunicare
nu mai lasă timp de reflecţie, de verificare sau analiză critică asupra versiunilor
oferite. În plus, mass-media poate lua unele decizii în ceea ce priveşte
supralicitarea informaţiilor dintr-un anumit domeniu de activitate. S-ar putea
spune că astfel se creează privilegii în existenţa socială şi nu deloc de mirare că
persoanele care lucrează în zonele vizibile ale mass-media să se bucure de o
celebritate conferită între altele, şi de competiţia pentru întâietate din domeniu.
• informaţii de prevenire care pot fi datele cu privire la starea vremii,
prognozele economico-financiare, informaţii vizând prevenirea unor
boli, incendii sau accidente. În realitate numai un segment extrem de
redus şi având în întregime funcţia de comunicat oficial poate intra în
acest „tip”
B) Funcţia de interpretare
Prin funcţia de interpretare se înţelege acea caracteristică care rezidă din
necesitatea de a prezenta realităţile înconjurătoare după o anumită ierarhie şi
adecvând-o genurilor publicistice, dacă ne vom referi la presă. Aceasta se
manifestă, concretizat în forme proprii de exprimare, în genuri jurnalistice bine
determinate, cum sunt: editorialul, comentariul, pamfletul. În mdeia electronice
(radio, tv, internet),funcţia de interpretare se manifestă prin emisiuni
documentare şi dezbateri de idei.
C) Funcţia de legătură
Această funcţie se referă la oprtunitatea creată prin intermediul canalelor
media, ca mulţimii de oameni să fie conectate în acelaşi timp la un eveniment
care le desparte în timp şi spaţiu.
Funcţia de legătură creează o biosferă informaţională de contacte directe,
refăcând un dialog altfel imposibil. Odată obţinută valoarea interactivă a
64
comunicării, rezultă că funcţia poate fi menţinută numai prin stimuli specifici
dialogului dintre emiţător şi receptor pe un subiect comun, furnizat de mass-
media.
Fenomenul priveşte presa sub toate cele trei aspecte mai importante ale
ei.
Cât priveşte celelalte sisteme, mai concret multimedia, cele bazate pe
calculator, dialogul este realizat în variante diferite: între emiţători şi mai mulţi
receptori, între mai mulţi emităţori şi mai mulţi receptori, între mai mulţi
emiţători şi un singur receptor. Toţi, în cele trei variante posibile, refac dialogul
interpersonal, individul sau de grup, în cazul lor funcţia de legătură fiind inclusă
în cea de comunicare.
D) Funcţia de cultivare, culturalizare
Funcţia de cultivare este privită cu multă circumsripţie. Adresându-se
tutror celor conectaţi într-un tip de reţea, mass-media dispune teoreitc de
toalitatea persoanelor de pe glob şi în consecinţă trebuie să apeleze la un mesaj
exprimat printr-un limbaj posibil de a fi înţeles de toată lumea, formulându-se
idei cu foţă persuasivă, prin acea mediere între emiţător şi receptorii posibili,
când se vorbeşte de culturalizare este evident că un segment relativ restrâns de
populaţie, format din oameni de cultură, cadre didactice, medici, academicieni,
artişti care au profesiunea lor, nu va accepta astfel de idei.
Astfel spus, televiziunea, radioul, presa nu sunt istrumente de cultură
pentru o restânsă categorie umană. Termenul de cultură are două accepţiuni: mai
concret ar fi să se admită că noţiunea consacrată patrimoniului cultural
reprezintă ceea ce s-a înţeles instituţionalizat prin cultură şi cultura de masă sau
subcultura, fenomenul răpândiri acesteia.
În prezent, prin conţinuturile distribuite de mass-media, circulă şi se
fixează normele de comportament general acceptate, astfel conveţiile tacite ale
unei societăţi. Presa răspunde astfel nevoilor indivizilor şi comunităţii de
perpetuare a valorilor comune şi de identificare cu acele modele pe care
societatea le consideră a fi repere de acţiune. Faptul este fără echivoc, dar
funcţiile educative existente în mass-media fiind lipsite cel mai adesea de
65
suporutl pedagogic care să le transforme pe cele mai multe într-un teren de
dispută. În ultima vreme se face simţită tendinţa mass-media de a se plia agresiv
pe inducerea unor fenomene de grup sub denumirea de evenimente culturale sau
mediatice.
E) Funcţia de divertisment
Funcţia de divertisment are tendinţa de a ocupa prim-planul multora
dintre ofertele mass-media. Ea porneşte de la posibilitatea oamenilor de a avea
tot mai mult timp liber, pe de o parte, iar pe de alta avantajul scăderii drastice a
bunurilor culturale difuzate prin mass-media.
Cu toate că ponderea mesajelor de divertisment este diferită de la un
canal la altul, numeroşi specialişti vorbesc despre naşterea unei societăţi numită
fie a „spectacolului”, fie a „divertismentului”, fie a „efemerului”. În realitate,
ideea de spectacol este mult mai contaminată, astăzi putându-se vorbi şi în
privinţa mass-mediei de asemenea manifestări, cum sunt, spre exemplu,
emisiunile de ştiri ale unor posturi tv private, în studiourile cărora, de la ambient
la vestimentaţia redactorilor, de la fondul şi până la cortinele muzicale, de la
dialogurile până la aparaturi, se poate observa o tendinţă spectaculoasă de
atragere a publicului.
IV.2. Implicatile negative ale mass-media
2. A. Manipularea exercitata de mijloacele de informare in masa
Unul din riscurile consumatorului de informaţie este acela de a fi
“drogat” prin intermediul sunetului şi culorii, al mesajelor şi textelor rostite,
ajungând in cele din urmã sã se comporte aşa cum cineva anume şi-
a dorit.
Înca din Grecia Anticã oratoria era o artã, cunoscându-se ca felul cum
spui un anumit lucru schimba efectul recepţionãrii acestuia. În epoca modernã
66
mijloacele de comunicare in masã au fost incã de timpuriu un bun mijloc de a
influenţa opinia publicã.
Astfel, regimurilor autoritare le-au folosit din plin aceastã oportunitate,
cenzurând presa in ansamblul ei, instituind un sistem de control şi raţionalizare
a informaţiei difuzate.
Orice eveniment era mediatizat dupã cum dorea puterea, mai ales în ţãrile
socialiste; se ajunsese la a exagera evenimentele minore în detrimentul altora
care treceau neobservate sau care erau special ocolite. S-a creat astfel, o scarã a
valorilor apãrate in aceastã lume a informaţiei, scarã care sã susţinã autoritatea
de stat.
Pe lângã acest aspect prezent mai ales în est, în vest oamenii s-au
preocupat în cadrul economiei de piaţã cum sã-şi vândã mai bine
produsele. Astfel, pornind de la cazul celebru al lui James
Vicary, patronul unei firme comerciale din New Jersey , care l-a
convins pe proprietarul unui cinematograf sã încerce o noua
metodã pentru impulsionarea vânzãrilor de Cola, şi anume, sã
difuzeze în timpul proiecţiei flash-uri inobservabile în mod conştient dar
reţinute de subconştientul spectatorilor cu mesajul : “BEŢI COCA – COLA!!!”,
crescându-I astfel vânzãrile cu 18%. S-a ajuns ulterior la studierea aprofundatã a
mesajelor sublimale, la perfecţionarea şi experimentarea acestora. Constatându-
se rapid nocivitatea lor (folosirea lor în publicitate) au fost interzise ulterior
printr-o convenţie internaţionalã.
Pentru a vedea la ce grad de manipulare au ajuns artizanii manipulãrii
prin mass-media putem studia exemplificarea facutã de directorul unui institut
de studii Vohnan Ramati : mediatizarea internaţionalã a rãzboiului civil din
Iugoslavia a înfãţişat enorme pierderi şi suferinţe înregistrate de toate pãrţile
implicate în conflict, dar cu diferenţieri semnificative; astfel suferinţele
musulmanilor erau prezentate, de regulã, cu cele mai multe detalii, în timp ce
suferinţele croaţilor erau abia menţionate, iar cele ale sârbilor nu erau nici
mãcar amintite.
Aceastã selectivitate nu era nicidecum rolul întâmplãrii, oferind mai
67
departe exemplul companiei “Ruder & Finn Global Political Affairs”, al cãrei
obiect de activitate este manipularea imaginii dupã dorinţa clientului.
Aşadar, avem “dreptul la informare”, dar doar atât, cât de realã,
adevaratã, conformã cu realitatea este aceasta, nu conteazã, cetãţeanului de rând
nerãmânându-I decât alternativa supunerii de cãtre acest flux de informaţii,
asimilând la întâmplare fie adevãruri, dar mai ales minciuni. Iatã se întrevede
aici o crimã moralã a cãrei victimã este cetãţeanul de azi, neputincios în faţa
loviturilor.
2.B. Violenţa provocatã de mijloacele de comunicare în masã
Influenţa modelelor vizuale
Influenţa televiziunii – este recunoscutã de toatã lumea, chiar
şi în materie de informare cotidianã, cu toatã amploarea sa
dezavantajatã şi deformatã.
Este cazul sã ne reamintim cã procesul tehnic de recepţionare prin baleaj
succesiv al ecranului şi care se înrudeşte cu “ stimularea luminoasã intermitentã
“ din domeniul neoropsihologiei are , probabil, un anumit efect asupra activitãţii
cerebrale.
În România, capacul cutiei Pandorei este din sticlã . Pe
“sticlã”, cum spun jurnaliştii ecranului TV , nenorocirile se
oglindesc mult prea des , parcã din dorinţa de a nu se şterge prea curând din
memoria colectivã . Violenţa este generatoare a deviaţilor comportamentale la
nivel social . Comportamentele se modificã sub influenţa “ modelelor” vizuale
sugerate, acestea fiind promovate cel mai rapid prin intermediul micului ecran .
Repetarea unor imagini şocante, reprezentând acte de violenţã sau urmãri ale
acestora , poate avea consecinţe dintre cele mai grave .
Acest fenomen este un rãu nedetectabil, cvasi-permanent, prezent chiar în
casele noastre, o cutie a Pandorei individualã, pe care o luãm pe
68
cap de locuitor, ca sã spunem aşa , prevãzutã cu ecran de sticlã
prin care oricine (dar absolut oricine: tânãr sau bãtrân, bãrbat
sau femeie, dar mai ales copiii , care sunt fiinţele cele mai
curioase şi strãine de prejudecãţi) sã poatã privi oricând cortegiul de
himere la o simplã apãsare de buton. Rãul nevãzut este de cele mai multe ori
ignorat, tocmai pentru faptul cã pare cã nu existã .
Mitul Pandorei devine astãzi un suport pentru o altã realitate ce este
simţitã în fiecare zi: violenţa imagine.
O analizã competentã a fenomenului violenţei mediatizate prin
intermediul imaginilor de televiziune necesitã abordarea riguros structuratã a
principalelor funcţii pe care le îndeplineşte instrumentul audiovizual.
Funcţiile de informare transformã presa într-un veritabil instrument de
control al realului.
Dacã materialele transmise opiniei publice în cadrul emisiunilor
informative pun accent pe violenţa imagine, sub motivul cã aceasta reprezintã
tipul de informaţie cerut de public , atunci lucrurile merg pentru societate într-o
direcţie greşitã.
Creşterea audienţei posturilor la nivel de masã se realizeazã astfel prin
apelul la receptivitatea instinctualã primarã, prin prezentarea cu preponderenţã a
unor ştiri şocante, evidenţierea anormalitãţii, a degenerãrii morale şi
sociale, a bestialitãţii şi crimei . Alese pe “sprânceanã”, aceste
pseudo-ştiri pot transforma imaginea “ eternei şi fascinantei”
Românii într-un ţinut preistoric, populat cu specimene abrutizate de
bãuturã al cãror creier nu poate depãşi sfera pântecului, patria
prostituţiei, violului, incestului , locul în care furtul, cerşetoria şi înşelãtoria
sunt ca la ele acasã .
Funcţia de legãturã are în vedere realizarea unei corespondenţe între
oameni şi civilizaţie. Acest aspect este şi el deformat corespunzãtor : dacã
vulgaritatea , obscuritatea şi promiscuitatea “prind” la un
anumit public, atunci de ce sã nu fie promovate? – se intreabã
retoric creatorii de programe. Astfel, legãtura dintre oameni se
69
realizeazã, de multe ori, mizând doar pe reacţii instinctuale ale publicului şi pe
lipsa celei de-a treia funcţii a audiovizualului – funcţia de culturalizare .
Majoritatea posturilor de televiziune fug de emisiunile culturale ,
considerând cã nu sunt rentabile. Faţã de promovarea pe scarã largã a
manelelor şi a altora de acest tip, emisiunilor culturale nu li se
acordã nici o şansã . În schimb, searã de searã, ne sunt
prezentate pe micul ecran filme in care violenţa este la ea acasã;
pornografia , crima organizatã, vandalismul, satanismul, drogurile fiind doar
câteva din elementele cele mai des întâlnite pe ecran .
Necesitatea divertismentului, ca funcţie de rãspuns la nevoile oamenilor
de relaxare, de destindere, de evadare din plasa grijilor cotidiene, este
prezentatã pe scarã largã a audiovizualului mioritic, însã cum este reprezentatã,
ei bine , aceasta este o altã chestiune.
Violenţa programelor TV se manifestã , în completare şi la nivelul
limbajului, însã acest lucru nu mai mirã, din pãcate, pe nimeni. Cât
despre emisiunile de divertisment, violenţa se face simţitã , în cel mai înalt
grad, în filme, în desenele animate şi în textele pieselor
“muzicale”ale “trupelor de cartier”.
Ignorarea cu bunã-ştiinţã a normelor etice şi morale din
deontologia oricãrui jurnalist riscã sã conducã la pervertirea mentalitãţii
colective, segmentul cel mai expus fiind cel al tinerilor. Oferta emisiunilor care
au caracter violent este extrem de variatã: violenţa pentru cei mici – desenele
animate; violenţa pentru adolescenţi-manelele, muzica de cartier, filme
impregnate de sex şi crime; violenţa pentru cei mari-cea din emisiunile de ştiri,
de sport, “pauzele “ pornografice .
Rolul emisiunilor de televiziune, mesajul acestora ar trebui sã fie acela de
a informa obiectiv şi echilibrat cu scopul de a creea opinii şi
nicidecum convingeri, de a informa şi conferi o interpretare a
faptelor cât mai deschisã, de a-i apropia pe oameni , de a
transmite tezaurul cultural generaţiilor tinere şi , bineinteles, de a
rãspunde nevoilor de relaxare, de divertisment.
70
Oricum am interpreta acest fenomen, el existã cu
certitudine şi pentru a ilustra concret acest lucru , putem studia
rezultatele studiului efectuat de o echipã de psihologi americani
de la Universitatea Columbia şi Institutul de Psihiatrie al statului
New York, publicat în revista “ Science “, sub titlul “ TELEVIZION
make us violents? “ , astfel, din acest studiu , întins pe durata a
17 ani, reiese cã producţiile de televiziune îşi pun amprenta asupra
comportamentului copiilor care pot, la adolescenţã, sã dezvolte un
comportament deosebit de agresiv. Nu conteazã dacã este
vorba de filme artistice, documentare, desene animate sau
buletine de ştiri. O singurã orã de astfel de “tratament” pe zi
este suficient ca tânãrul sã ajungã sã comitã jafuri armate, de exemplu.
Profesorul american Jeffrey Johnson , cel care a condus grupul de
cercetãtori, susţine cã pãrinţii nu ar trebui sã le permitã copiilor sã stea mai mult
de 60 de minute în faţa ecranului , pentru cã efectele asupra psihicului celor
mici ar putea fi devastatoare.
22,5% din participanţii la studiu care au privit la televizor scene violente
între una şi trei ore pe zi, în copilãrie, au dezvoltat un comportament violent în
adolescenţã. Procentul urcã pânã la aproximativ 30% în cazul celor care au stat
în faţa micilor ecrane, zilnic, peste trei ore . Existã chiar o diferenţã între fete
şi bãieţi. Pentru aceştia din urmã, riscul apariţiei unui comportament agresiv
este de aproape patru ori mai mare decât la fete.
Psihologii au studiat comportamentul a 707 copii timp de
17 ani, descoperind cã agresivitatea incepe sã se manifeste la
16-22 de ani, stabilind şi relaţia direct proporţionalã între timpul petrecut
în faţa televizorului şi numãrul persoanelor devenite agresive.
Psihologul George Gebner , profesor la Universitatea Pennsylvania , a
efectuat un experiment utilizând 100 de preşcolari pe care , în perioade diferite
de timp, i-a supus unui test: le-a oferit spre vizionare desene animate violente şi
apoi nonviolente , studiindu-le în perioada de timp cât vizionau regulat aceste
douã calupuri de filmuleţe animate comportamentul, pe care l-a comparat de
71
fiecare datã cu cel din starea iniţialã când nu li s-a oferit spre vizionare nimic,
luat ca etalon, desprinzând de aici concluzia cã :
- aceştia au un comportament mai energic în cazul desenelor animate
violente;
- cautã sã imite comportamentul personajelor;
- trãiesc anumite sentimente de urã faţã de anumite personaje;
- sunt mai distrugãtori ca de obicei în ceea ce priveşte diferite
lucruri mãrunte;
- îşi pierd deseori starea de calm;
- îşi creeazã deseori în minte diverse ipostaze în care se
pun drept luptãtori, eroi invincibili;
- îşi neglijeazã anumite sarcini obişnuite pe care în alte
situaţii şi le indeplinesc regulat.
Din aceste idei , profesorul Gebner a sintetizat trei efecte majore ale
viiolenţei pe micul ecran:
1. Copiii devin mai puţin sensibili la suferinţa şi durerea celor din jur,
manifestând indiferenţã sau chiar o atitudine de superioritate faţã de cei care se
vaietã.
2. Cei mici manifestã mai multã teamã faţã de lumea inconjurãtoare, o
privesc ca pe o junglã a violenţei şi considerã ulterior cã trebuie
sã rãspundã în acelaşi fel .
3. Unui numãr foarte mare le place sã acţioneze mai agresiv , coroborat
fiind acest lucru şi cu surplusul de energie pe care-l are
individul în copilãrie şi care trebuie consumat ( aceasta
fiind una foarte bunã deoarece , pe lângã un
comportament fizic energic, existã şi anumite procese
psihice care completeazã puterea fizicã şi ele
consumatoare de energie) .
Un alt element de importanţã este articolul “ Big World, Small Screen”,
publicat în 1982 de American Psyhological Association`s, în colaborare cu
profesorul Leonard Eron de la Universitatea Illinois , care trage un semnal de
72
alarmã în ceea ce priveşte legãtura dintre televiziune şi violenţa
realã , transformarea violenţei virtuale în violenţã concretã.
Aceste concluzii se bazeazã pe o statisticã fãcutã de
cercetãtorii în cauzã asupra unui eşantion de 720 de indivizi, o
parte care au privit mai mult la televizor, o parte care au facut-o mai puţin.
Aceştia au fost analizaţi din nou la vârsta de 30 de ani, constatându-se cã în
cadrul eşantionului care a privit mai mult “ sticla” este un
procentaj vizibil mai mare de certãreţi , arestaţi, criminali, persoane
cunoscute cu un comportament dubios. Bineinţeles cã cercetãtorii nu susţin cã
unicul motiv al acestor consecinţe ar fi televizorul, ci cã avem de-a face cu un
complex cauzal de tip piramidal care s-a dezvoltat în timp , adicã, pornind de la
o cauzã unicã sau cel puţin dominantã – televiziunea, care prin multitudinea de
staţii de emisiune şi programe, îi oferã aproape orice ca el sã-şi
satisfacã în copilãrie nişte instincte, cu aceastã ocazie acestea
se intãresc şi ulterior devin, la rândul lor , cauze pentru alte
fenomene cum ar fi inadaptarea socialã, teama de lumea
inconjurãtoare, insensibilitatea , aspecte reliefate pe larg în
studiul profesorului G. Gebner şi continuând aceastã reacţie în
lanţ , dau ulterior naştere acestei situaţii în care o parte din indivizi, datoritã
neglijãri şcolii şi familiei, riscã sã dobândeascã un nivel social
diferit de ceilalţi care va conduce ulterior , sub influenţa acestui complex
cauzal, la creşterea ratei criminalitãţii.
Sunt întâlnite situaţii nefaste generate de TV datoritã prezentãrii
deformate a conflictelor etnice în sensul amplificãrii acestora, lucru care a creat
la nivelul psihicului copiilor o atitudine de respingere faţã de anumite categorii
de persoane , atitudine ce se exteriorizeazã la vârsta adultã . Astfel , s-a ajuns ca
imaginea unor minoritãţi , a femeilor, a unor naţionalitãţi, sã fie degeneratã .
Specularea unui anumit eveniment trecut sau prezent de cãtre televiziune a dus
la etichetarea unor zone sau popoare, grupuri sociale sau chiar indivizi cu o
anumitã emblemã ce se perpetueazã chiar din generaţie în generaţie. Astfel ,
mult timp negrii au fost identificaţi cu foştii sclavi,femeile cu inferioritatea
73
intelectualã sau cu statutul de obiect, popoare precum columbienii-oameni care
nu mai cunosc, nu mai produc, nu mai comercializeazã altceva decât droguri,
chinezii- un popor de oameni foarte numeros care nu mai au loc in propria ţarã,
ruşii – o emblemã generalã – duşmanii progresului omenirii ,
românii – descendenţii lui Dracula.
Au fost prezentate diferite statistici care sã reflecte situaţia concretã,
statistici care au surprins, oarecum, dar care au intãrit
argumentele cercetãtorilor. Astfel , un copil sau un tânãr are, in
general, deschis televizorul şapte ore pe zi. Dacã înmulţim acest
numãr cu numãrul de consumatori ai produsului de televiziune, se poate spune
cã într-un singur an americanii , pentru cã in S.U.A. a fost fãcutã o statisticã,
petrec 20 milioane de ani în faţa televizorului; pânã la terminarea liceului, un
copil îşi petrece aproximativ 1000 de ore în şcoalã şi 15.000 de
ore în faţa televizorului – iatã atunci ce concurent serios pentru
şcoalã reprezintã televiziunea care le mai oferã tinerilor şi
avantajul cã nu trebuie sã depunã nici un efort, totul este servit
pe tavã, ducând la o serie de consecinţe , cum ar fi :
- dezinteresul faţã de şcoalã al celor mici şi orientarea
atenţiei cãtre ecran, care-I influenţeazã şi pozitiv, dar într-un
procent foarte mic , comparativ cu influenţa negativã
exercitatã ;
- se joacã mai puţin cu prietenii, numãrul acestora scade şi astfel
sociabilitatea sa şi nivelul de adaptare socialã au de
suferit;
- au mai puţine hobby-uri şi fac mai puţin sport, în timp ce consumul de
alcool, numãrul de fumãtori şi chiar de consumatori de
droguri creşte , ducând şi la scãderea nivelului de
sãnãtate, în general, al generaţiilor actuale.
În ceea ce priveşte viaţa pe televizor, s-au fãcut numeroase
statistici care au dus toate la acelaşi rezultat: diferenţa relativ
mare dintre realitate şi prezentare, mai ales cã privitorul nu are vreo posibilitate
74
de control sau verificare a multor lucruri prezentate .
Un copil poate sã perceapã deformat imaginea lumii
inconjurãtoare . anumite categorii de persoane sunt mai mult
mediatizate şi apar foarte des pe micul ecran, iar altele aproape deloc,
la fel diverse fenomene sociale . În S.U.A. în timpul programului de dimineaţã,
excluzând emisiunile de ştiri şi desene animate, pot fi vãzuţi de
un privitor mediu, de-a lungul unei sãptãmâni: 21 de criminali, 41 de poliţişti,
14 doctori, 6 avocaţi, 5 politicieni, 150 acte de violenţã, dintre care 15
crime – şi aceasta numai dimineaţa în cadrul unor emisiuni care ar
trebui sã creeze o stare de bunã-dispoziţie, de bine, pentru ziua care tocmai
începe, şi nu o atitudine de fricã, urã şi respingere, neîncredere în
instituţiile statului, în partenerul de viaţã, în prieteni, chiar în sine.
Şi tot referitor la diferenţierea realitãţii de fantezie , în mintea copilului
trebuie sã spunem cã abuzuri ca alcoolismul, drogurile, sexul, apar prea
devreme şi prea intens în viaţa psihicã a copilului, fãcându-l ulterior sã
creadã cã existã şi o anumitã dozã de normalitate în toate
acestea, influenţat şi de generalizarea fenomenelor respective la nivelul
intregii sale generaţii . Tot în acest sens, trebuie sã spunem cã aproape toţi copiii
pânã la 7-8 ani nu înteleg scopul publicitãţii, ei nu diferenţiazã programele
de reclame, deşi ei vãd pe an în medie 20.000 de spoturi
publicitare, iar multe din acestea sunt difuzate în timpul
emisiunilor pentru copiii; ba chiar unele dintre aceste emisiuni
fac publicitate mascatã, sub forma unor poveşti pentru cei mici
în care aceştia se joacã cu diverse jucãrii, unele mai ieftine
nefiind la fel de bune ca cele din imagine . O altã urmare
nefastã a acestor secvenţe este orientarea copiilor cãtre lucruri in
defavoarea oamenilor, ei nu mai doresc prieteni atât de mult
cât îşi doresc anumite obiecte . La adolescenţã se vor vedea
efectele, când aceşti copii vor da dovadã de insensibilitate
crescutã care le va uşura drumul cãtre o faptã antisocialã 31. O
31 Revista “pentru patrie”, Unde, cum şi de ce prolifereazã violenţa?, Editura Ministerului de Interne, nr.5/2001, p.6-12.
75
privire foarte interesantã asupra fenomenului o au realizatorii TV care au
tendinţa sã nege orice influenţã şi au mare avantaj în a face acest
lucru pentru cã ei reprezintã principalul canal de circulaţie al
informaţiei la nivel macro şi gândind în spiritul economiei de piaţã, nimeni
nu o sã-şi denigreze propriile programe.
Un studiu fãcut de Leonard Eron, care a chestionat un
eşantion de infractori în legãturã cu ce-şi amintesc din copilãrie
despre petrecerea timpului liber, despre jocurile şi idolii avuţi, cel puţin
60% au amintit cel puţin o datã despre desene animate, diverse
personaje cu comportament violent, despre toate acestea ei
spunând cã au fost convinşi cã sunt bune. Profesorul Eron a tras
concluzia cã violenţa este atât de mediatizatã încât ajunge sã fie privitã ca un
lucru normal, ca o cale fireascã de rezolvare a diferendelor, chiar o metodã de
divertisment, de a petrece timpul .
În urma acestor statistici , studenţii specialişti criminologi nu au rãmas
fãrã reacţie, ci au cãutat sã dea o explicaţie ştiinţificã şi sã abordeze
fenomenul în ansamblu. Astfel, au fost puse la punct patru
teorii principale privind descendenţa violenţei din mass-media , şi
anume:
- teoria învãţãrii sociale;
- teoria frustrãrii;
- teoria dezinhibiţiei;
- teoria catharsis-ului.
Aceste teorii cautã sã justifice pe cãi diferite acelaşi lucru,
şi anume , influenţa mass-media , în general, asupra criminalitãţii .
În societatea româneascã, la ora actualã se întâplã cam
acelaşi lucru . În media este prea multã violenţã, televiziunea oferã prea
multe imagini conflictuale, prezintã prea multe lucruri în negru ;
cinematografia, la rândul ei, este plinã de morţi, de rãniţi, în general de
agresivitate .
Argumentul cel mai des invocat este acela cã violenţa mediaticã
76
conduce la creşterea violenţei şi a agresivitãţii în viaţa realã, motiv
pentru care o cenzurã sau ceva în genul acesta nu ar strica .
Pentru a ilustra mai bine situaţia , s-a lansat chiar un concept interesant
–“violenţa gratuitã “ – care ar putea fi aplicat ca etichetã pentru multe producţii
media.
Am devenit mult prea violenţi. Televiziunea aratã mult prea mult partea
urâtã a realitãţii; cineva din C.N.A. chiar a oferit un exemplu: procentul ştirilor
violente de la televizor întrece procentul cazurilor violente din realitate . Şi asta
este !
Violenţa nu a apãrut astãzi în societatea româneascã. Nu a
apãrut acum 10 ani şi nici acum 50 de ani; în orice societate
existã agresivitate şi violenţã . Mai mult, atunci când prezintã scene de
violenţã, media nu determinã apariţia comportamentelor deviante. Ea poate
influenţa comportamentele oamenilor, dar asta se intâmplã pentru cã ea este una
din componentele sistemului social. Violenţa pe ecran nu poate sã facã dintr-
un om paşnic unul agresiv, este o iluzie sã credem aşa ceva,
media, este foarte adevãrat, ne poate oferi exemple negative,
dar acestea pot fi foarte multe şi fãrã vreo legãturã cu violenţa.
Ar trebui sã extindem demersurile noastre critice la un nivel mai larg , sã ne
aducem aminte cã nu cu mult timp în urmã o fetiţã s-a aruncat de la
etajul patru pentru cã aşa a vãzut ea cã zboarã nişte personaje
din desene animate- trebuie sã interzicem desenele
animate?Sunt ele nocive?
Dar, nu cumva acesta este chiar rolul mediei? Acela de a furniza modele?
Cu siguranţã cã acestea pot fi valorificate pozitiv sau negativ, ceea ce este cu
adevãrat important din punct de vedere social, nu este violenţa şi agresivitatea,
ci modul în care acestea sunt valorificate şi interpretate în procesul mediatic.
Dacã violenţa este interpretatã în raport cu rãul, cu infracţiunea, dacã ea este
doar un instrument pentru reliefarea valorilor morale, atunci, cu siguranţã, ea nu
poate avea urmãri nefaste .
Drama societãţii româneşti este aceea cã media, destul de des, insistã
77
asupra violenţei, crimei sau devianţei ca scop în sine şi în absenţa oricãrei
valorificãri pozitive.
Trebuie sã recunoaştem cã ziarele sau televiziunea, destul
de des, ne-au obişnuit cu povestea crimei, a violului, a abuzului
şi aproape deloc cu cea a sancţiunii, cu pedeapsa şi – de ce nu?- administrarea
violenţei în slujba apãrãrii valorilor civice fundamentale. Iar atunci când un
infracror în flagrant opune rezistenţã poliţiei şi este agresat, presa ridicã, de cele
mai multe ori, problema corectitudinii, umanitãţii justiţiei. Este normal? Doar
pânã la un punct. Presa, media, în general, poate prezenta oricâtã violenţã. Ceea
ce cu adevãrat poate influenţa viaţa noastrã de zi cu zi este capacitatea
ei de a se constitui şi ca gardian al valorilor morale, civice şi
constituţionale.
2.C. Criminalitatea informatică
Calculatoarele au pătruns în activităţile tuturor tărilor, devenind
instrumente indispensabile pentru desfăşurarea diferitelor activităţi.
Întâlnirea cu calculatorul a schimbat lumea, nici un alt instrument sau
invenţie, la acest sfârşit de secol, neavând un impact atât de puternic, un impact
global asupra vieţii de zi cu zi, asupra modului de desfăşurare a afacerilor, de
comunicare de gestiune.
Această tehnologie a adus o serie de avantaje care folosite corespunzător
duc la un progres atât economic cât şi social. Dar nu trebuie să omitem faptul că
această evoluţie radicală ridică o serie de prbleme de ordin socio-economic,
juridic, sau cele cu privire la activitatea criminală, calculatorul deschizând
posibilitatea unor acţiuni ilegale cu un caracter înalt, sofisticat. El poate fi
folosit la comiterea unor game variate de infracţiuni dintre care relevându-se în
special cele clasice, cum furtul sau frauda.
Deoarece acest gen de infracţiuni este foarte sofisticat datorită tehnicilor
moderne utilizate, precum şi a diversităţii sistemelor informaţionale,
infracţiunile pe calculator au căpătat foarte repede un grad înalt de
nedescoperire. Toate acestea se explică prin dificultatea de a le repera şi a le
78
dovedi, precum şi absenţţa cunoştinţelor în domeniu ale sutorităţilor care le
anchetează. O altă idee este expusă referitor la reticenţa victimelor (bănci şi
companii de asigurare) de a face cunoscute incidentele sau de a indica orice
infracţiune aferentă, ceea ce se explică prin faptul că ele nu doresc să piardă
clienţă din cauza unei publicităţi negativă, ce ştirbeşte încrederea investitorilor,
a acţionarilor. În plus această atitudine poate reglementa şi facilita cererile de
daune interese.
C.1. Moduri de operare
Frauda. O fraudă care presupune manipularea unui număr însemnat de
mici cantităţi de bani: câteva linii de cool introduse în programul ce calculează
şi bonifică dobânzile, pentru a „rotunji în jos” sumele bonificate clienţilor şi
transferarea sumei astfel obţinute în contul infractorilor.
Zap. Este numele unui program care poate fi utilizat pentru date de pe
dicul unui calculator.
Curăţarea. Dacă memoria principală a calculatorului nu se curăţă după
reluarea programului, pe fişierele folosite rămân date reziduale. Din punct de
vedere tehnic, este posibil ca un utilzator cu acces la calculator să poată citi
aceste „reziduuri” de informaţii, care în unele situaţii pot fi confidenţiale, dar
este puţin probabil ca aceste informaţii să fie într-o formă comprehensivă.
Programele aspirator, sunt acele programe care înregistrează parolele
folosite de către utilizatori.
Cal troian informatic, implică manipularea electronică a datelor şi
programelor pentru calculator, sunt foarte greu de detectat, putând să treacp luni
sau chiar ani până la reperarea lor.
Alterarea datelor- adică alterarea neautorizată a informaţiei, în situaţia în
care intră în sistemul de calcul.
C.2. Tipuri de infracţiuni săvârşite prin intermediul calculatorului:
- frauda informatică;
- falsul informatic;
79
- prejudiciile aduse datelor sau programelor pentru calculator;
- sabotajul informatic;
- accesul neatorizat;
- interceptarea neautorizată;
- reproducerea neautorizată de programe pentru calculator protejate;
- reproducerea neautorizată a unei topografii protejate;
- alterarea datelor sau programelor pentru calculator;
- spionajul informaitc;
- utilizarea neautorizată a unui calculator;
- utilizarea neautorizată a unui program pentru calculator protejat.
Vizavi de aceste infracţiuni o mare importanţă de studiu o are şi
criminalitatea prin internet.
Internetul este definit ca o reţea de calculatoare. Aceasta este o reţea
virtuală, fiind formată dintr-un grup în continuă creştere – din toate punctele de
vedere, din reţele locale.
C.3. Specificul criminalităţii pe Internet
Activitatea criminală pe Internet poate avea multe forme, de la activităţi
care existau şi înainte de Internet (frauda, furtul, falsificarea) la noile infracţiuni
cum ar fi plantarea de viruşi, accesul neautorizat şi altele.
Defăimarea. O problemă de actualitate care provoacă îngrijire este anume
acest tip de infracţiune, defăimarea realizată în legătură cu serviciile bazate pe
text, cum ar fi www. Usinet, poşta electronică.
Uşurinţa cu care informaţia poate fi plasată la o anumită locaţie sau
transmisă prin Internet a condus la situaţii în care indivizii „supăraţi” real sau
imaginar, au transmis materiale care pot fi defăimătoare.
Materiale obscene pe Internet
Locaţiile conţinând materiale „pentru adulţi” sunt de departe cele mai
frecvente pe Internet.
Internetul este o comunitate liberă, în cadrul cărora accesarea acestor
locaţii nu poate fi restrânsă cu uşurinţă.
80
Impactul acestor materiale este de-a dreptul distrugător, implicând atât
căderrea de cultură mai ales în rândul utilizatorilor cât şi ridicarea gradului de
săvârşire a actelor de violenţă. Aceasta se datorează de obicei nepregătirii celui
ce utilizează programul dat.
În vederea combaterii acestor tipuri de infracţiuni se încearcă o mai bună
organizare a sistemului de securitate şi combatere a acestui gen de infracţiuni.
CAPITOLUL V
SOCIETATEA CIVILĂ ŞI IMPLICAŢIILE MASS-MEDIA ÎN
PROLIFERAREA CRIMINALITĂŢII
1.Mica criminalitate: delicvenţa juvenilã
Ca urmare a creşterii de la an la an a faptelor sociale în care sunt implicaţi
în numãr tot mai mare minorii, adolescenţii şi tinerii, a abandonului şcolar şi a
vagabondajului, se impune creşterea eficienţei studiilor sociologice, psihologice
şi mai ales criminologice în aceastã direcţie .
Delicvenţa juvenilã, o problemã de prima importanţã, reprezintã
ansamblul abaterilor şi încãlcãrilor de norme sociale sancţionate
juridic, sãvârşite de minorii pânã la 18 ani .
Prin intermediul procesului de socializare, orice societate transmite
membrilor sãi modelul sãu normativ şi cultural, facilitându-le
integrarea socialã, “învãţarea culturii grupului din care fac parte şi
deprinderea cu rolurile sociale pe care trebuie sã le îndeplineascã”. Ca rezultat
al socializãrii, individul manifestã puternice tendinţe de adeziune la normele şi
valorile grupului .
În ultimii ani s-a constat o accentuare a violenţei cu repercursiuni grave
asupra vieţii persoanei . Pe fondul unor disfuncţionalitãţi economice regãsite
dramatic la nivelul familiei, condiţiile de trai s-au degradat continuu producând
81
tulburãri în comportamentul socio-uman .
Capacitatea societãţii de a contribui la prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional, în general, şi a delicvenţei juvenile, în special, trebuie
reconsideratã şi folositã la maxim . Familia poate genera modele
socialenegative care, la rândul lor, produc infracţionism, uneori foarte grav .
Totodatã , consumul de droguri se insinueazã încet , dar sigur în rândul
adolescenţilor şi tinerilor reprezentând un factor important în determinarea unui
comportament orientat antisocial.
Majoritatea minorilor infractori reprezintã serioase deficienţe de
socializare familialã şi şcolarã concretizate prin fuga de acasã,
abandon şcolar, hoinãrealã , consum de alcool, anturaje
negative care, accentuate de labilitatea psihicã, moralã şi
afectivã , se structureazã în comportamente specifice
delicvenţilor .
Potrivit unui studiu , peste 63,4% dintre minorii delicvenţi au avut
rezultate slabe şi foarte slabe la învãţãturã, iar 21,6% , deşi au absolvit
4-6 clase elementare, scriu şi citesc cu foarte mare greutate;
15% dintre aceştia lipseau foarte des de la şcoalã, iar dupã
câteva luni au abandonat complet .
Constituirea unor grupuri şi anturaje negative , formate, de multe
ori,spontan sau ocazional, reprezintã un factor favorizant pentru
declanşarea unor acţiuni delicvente în grup . Apariţia acestor grupuri de
socializare negativã este stimulatã de o serie de factori , cum ar fi lipsa relaţiilor
afective în familie-între pãrinţi şi între pãrinţi şi copii, privarea minorilor de
bunurile necesare traiului, inexistenţa unor modalitã’I de comunicare
interfamiliarã şi de petrecere a timpului liber cu pãrinţii, eşecul şi
abandonul şcolar, frustrarea şcolarã , permisivitatea comunitãţii locale (în care
sunt incluşi pãrinţii, vecinii, profesorii, autoritatea tutelarã, etc…).
Din studiu a rezultat cã peste 68% dintre minorii delicvenţi au fãcut
parte din asemenea grupuri şi au comis o serie de delicte,
unele foarte grave-furturi, tâlhãrii, violuri, vãtãmãri corporale,
82
omoruri, etc.
Cercetarea fenomenului infracţional în rândurile tineretului a dus la
concluzia cã o mare parte a celor care sãvârşesc fapte penale
dupã împlinirea majoratului au sãvârşit şi mai înainte o serie de
fapte antisociale şi cã înrãutãţirea comportãrii lor se datoreazã în mare
parte împrejurãrii cã pãrinţii şi educatorii nu au luat la timp mãsuri hotãrâte
, dar potrivite cu vârsta şi personalitatea în curs de formare a celor
tineri .
2. Marea criminalitate: terorismul
Mass-media şi psihologia colectivã în terorism
Raportul dintre terorism şi mass-media a devenit un domeniu tot mai
cercetat. Actele de terorism au câştigat promptitudine şi difuzare prin TV,
transmiţând astfel mesajul lor milioanelor de oameni din toatã lumea .
Obiectivele socio-politice ale celor care folosesc strategii de violenţã sunt
realizate prin exploatarea mediului care aratã cã guvernul este
un biet rival . Mai mult decât atât, are loc sporirea efectului
social al terorii şi violenţei prin anumite tipuri de transmitere sau in funcţie
de mãsura transmiterii . Indiferent cât de echilibratã ar fi
transmiterea terorismului prim mijloace de informare in masã,
rãmân , totuşi, nerezolvate multe .
Interesant este faptul cã fãptuitorii actelor de violenţã-teroare netutelate
de stat, au de obicei o expunere maximã faţã de comunicare, în timp ce
fãptuitorii terorismului tutelat de stat încearcã sã reducã expunerea mass-media
a violenţei represive.
Exploatarea acestui domeniu a sporit imaginea puterii celorcare se opun
sistemelor socio-politice ale unei societãţi vulnerabile şi a creat posibilitatea
acestora de a-şi mãri puterea de influenţã într-o perioadã scurtã, cu efort relativ
redus .
83
Rolul mass-media şi propagarea violenţei şi terorismului
Deoarece actele obişnuite, sporadice de violenţã au o utilitate redusã în
atingerea obiectivelor, autorii terorismului cu motivaţie ideologicã trebuie sã
intensifice atenţia acordatã lor şi impactul produs de acţiunile lor, fãcând
activitãţile lor ieşite din comun, senzaţionale în ochii publicului .
Sporirea preocupãrii şi cunoaşterii actelor teroriste de cãtre
public se poate face folosind impactul social creeat de mass-
media .
Calitatea de ainspira teamã a unui act terorist nu este inerenţa acestuia,
mai curând aceastã calitate este o consecinţã a efectului provocat de act ,
determinat în mare mãsurã de relatarea celor întâmplate prin mijloacele de
informare în masã .
Organizaţiile teroriste se bizuie foarte mult pe stereotipurile create de
mediatizarea acţiunilor lor . S-a ajuns la stadiul în care aceste grupãri
se conformeazã stereotipurilor în modelarea structurilor lor
organizatorice interne , a ierarhiei şi chiar a atitudinilor
membrilor . Au fost în acelaşi fel influenţate şi alegerea obiectivelor şi
comiterea anumitor acte, pentru a corespunde cu imaginea creeatã în legãturã cu
modul în care trebuie sã se petreacã aceste evenimente spectaculoase .
În literatura de specialitate au fost arãtate câteva consecinţe ale efectului
aşanumit ”cinematografic”, produs de comportamentul teroristului contemporan
prin prisma relaţiei simbolice mass-media – terorism . O primã consecinţã se
materializeazã prin faptul cã manifestãrile fãptuitorilor încearcã
sã fie pe mãsura aşteptãrilor mijloacelor de informare,
conformându-se unor tipare devenite stereotipe prin prezentãri reale sau
fictive .
Stereotipurile fictive create oferã modele
comportamentale pe care masele le asociazã anumitor valori.
Prin conformarea la acestea, uneori prin uşoare denaturãri,
teroriştii sunt in stare sã-şi asume roluri care atrag simpatia
publicã sau , în orice caz, manifestãrile lor mult mai tolerante .
84
Relatarea de cãtre mass-media a incidentelor teroriste
poate da naştere la incidente deosebite cu diverse probleme .
Aceastã relatare îi poate încuraja pe alţii sã procedeze la fel, excesele
sau lipsurile pot intensifica climatul de intimidare. Spiritul de oprobriu al
maselor este imunizat , este tocit . Dupã evenimentele din 11 septembrie 2001,
acest spirit s-a revitalizat .
O altã consecinţã a terorismului, anticiparea proiectatã psihologic, are loc
atunci când simboluri sau etichete asociate cu imaginile produse de anumite
evenimente sunt ulterior folosite pentru a descrie un altul . Astfel se evocã
evenimentul anterior, chiar dacã nu poate fi de aceeaşi mãrime,
seriozitate sau impact .
Cuvântul cheie, care produce evocarea fermã, are un rol deosebit în
anticiparea proiectatã a rezultatelor noului eveniment sporindu-i efectele
psihologice . Contagiunea , ca efect al atenţiei acordate terorismului de cãtre
mass-media se poate manifesta prin încurajarea proliferãrii acţiunilor teroriste .
Relatarea unor evenimente teroriste poate avea şi un
efect opus . Astfel, prezentarea unei stãri de nemulţumire socialã
poate reduce motivaţia unui potenţial terorist de a se angaja in acţiuni violente .
Tot astfel, eşecul unor acţiuni prezentate publicului poate produce descurajare .
Un efect mult mai grav şi mai direct provocat de
mediatizare este climatul de intimidare generat , o angoasã
generalã de victimizare care scade nivelul de trai şi care poate destabiliza
instituţiile sociale . Transmiterea unor ştiri în anumite perioade de stres induce
un anumit nivel de anxietate publicã.. Atunci când aceasta este funcţionalã îi
face pe indivizi sã se confrunte cu primejdii reale într-un mod real .
Primejdia apare acolo unde mass-media oferã standarde
false de judecatã prin care publicul interpreteazã greşit ştirile .
Probleme mai mari sunt în cazurile când anxietatea este
disfuncţionalã , sporind puterea perceputã a teroristului în ochii lui, în ochii
semenilor, ai indivizilor susceptibili de emulaţie şi ai publicului . Aceastã
percepere a puterii sporite, combinatã cu nivelul ridicat de vulnerabilitate al
85
societãţii, duce la un sentiment de intimidare resimţit in masã .
CONCLUZII
Intrând în sfera vastã a mass-mediei , care la momentul actual deţine
monopolul absolut al difuzãrii de informaţii, putem emite ipoteza cã sistemul
mediatic este a patra putere în stat, cu un impact poate chiar mai mare asupra
opiniei publice şi comportamentului maselor decât influenţa pe care o au
celelalte trei . În literaturã se mai susşine cã aceasta din urmã este
puterea care nu are o contrapunere.
Buna informare, rapiditatea circuitelor informaţionale, calitatea ridicatã a
informaţiei se realizeazã graţie nivelului ridicat al tehnicilor şi mijloacelor
folosite . Pe parcursul timpului, s-a observat faptul cã în anumite situaţii
86
aceleaşi informaţii au o acţiune beneficã pentru o anumitã categorie de indivizi ,
pentru altã categorie fiind un exemplu negativ . Mai frecvent , informaţiile care
pentru adulţi au un rol pozitiv, exercitã o acţiune contrarã faţã de categoriile
mai fragede . Acest rezultat este urmarea conceperii greşite pe
care o realizeazã in mare parte copiii . Anume, aceastã stare de lucruri
a impus selectarea informaţiilor pentru anumite categorii de public şi difuzarea
lor în anumite intervale de timp stabilite în urma unor cercetãri în domeniu .
O mare importanţã o are şi independenţa mass-mediei vis-a vis de
puterea politicã din stat, care deseori tinde spre a subordona activitatea acesteia
în realizarea intereselor proprii, fapt ce duce la slãbirea controlului exercitat de
organele de jurisdicţie asupra activitãţii mediei .
La ora actualã , în procesul energic de dezvoltare a unor diferite tehnici şi
metode de difuzare a informaţiei, de o mare importanţã s-a dovedit înfiinţarea
unui numãr considerabil de organe de specialitate în acest
domeniu cu rol de a limita într-o anumitã mãsurã fluxul şi
calitatea informaşiei difuzate de diverse mass-media, pentru a le încadra în
limita procesului de ridicare a culturii în societate .
Aceste organe diferã în funcţie de criteriul domeniului de activitate
desfãşurate de acestea, ca exemplu am putea da Consiliul
Naţional al Audiovizualului, care are atribuţii în domeniul reglementãrii
activitãţii mijloacelor de difuzare a informaţiilor prin intermediul televiziunii şi
radioului .
În România , la aceastã orã s-au luat o gamã largã de mãsuri în privinţa
orientãrii activitãţii sistemului de informare de aşa naturã încât sã se ridice la
nivelul stansardelor europene .
Revenind la acele influenţe negative pe care le exercitã mass-media ,
Consiliul Naţional al Audiovizualului a impus limitarea difuzãrii filmelor şi
emisiunilor în care se înregistreazã scene de violenţã, permiţând difuzarea
acestora dupã ora 22.00 . Rãmâne însã practicarea publicãrii pe scarã largã în
presa scrisã, de publicaţii scandaloase şi imagini care nu se incadreazã în
limitele bunului simţ .
87
În consecinţã, dacã ar fi sã emitem o pãrere în urma studiului efectuat
asupra activitãţii mass-media şi mãsurile pe care le încearcã organele de stat,
putem spune cã se iniţiazã şi implementeazã în practicã o serie de
strategii cu scopul de a contribui la prevenirea sãvârşirii de
infracţiuni, mai ales a celor violente care apar în urma desfãşurãrii
necorespunzãtoare a activitãţii mass-media . Aceste mãsuri se încearcã
atât la nivel naţional, cât şi la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor .
Cu toate acestea, situaţia la ora actualã se prezintã a fi departe de modelul
spre care tinde a se ajunge .
Din acestea reiese cã , pentru a redresa aceastã stare de
lucruri, este nevoie atât de mãsuri prompte din partea statului,
cât şi de o implicare adecvatã la nivel de grup de indivizi şi a
individului în parte .
BIBLIOGRAFIE:
1) Amza, Tudor – Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
2) Alexandrescu, I. – Persoană, personalitate, personaj, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1982
3) Aurel, D. – Introducere în Criminologie, Ed. Luceafărul, Cluj-Napoca, 1969
4) Antoniu, G. – Studii şi cercetări juridice, 1931, Conceptul de prevenire a
infracţiunilor
88
5) Bulai, C. –Ştiinţa politicii penale în Studii şi cercetări juridice nr.1/1992
6) Bulai, C. – Problemele sociologiei dreptului, în Studii şi cercetări juridice
nr.1/1972
7) Bulai, C.; Stănoiu, R.M. – Sociologia dreptului penal şi criminologia, în
Studii şi cercetări juridice, nr.1/1974
8) Bogdan, A. Tucicov – Psihologia generală şi psihologia socială, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
9) Banciu, D.; Rădulescu, S. – Introducere în sociologia delicvenţei juvenile,
Ed. Medicală, Bucureşti, 1971
10) Bogdan, T. – Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul
editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983
11) Brânzei, P.; Scripcaru, Gh.; Pirozynski, T. – Comportamentul aberant la
relaţiile cu mediul, Ed. Junimea, Iaşi, 1970
12) Cioclei, Valerian – Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998
13) Câmpeanu, I. – Educaţia şi prevenirea delicvenţei, Ed. Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1996
14) Cathala, H. P – Epoca dezinformării, Ed. Militară, Bucureşti, 1991
15) Dobrinoiu V.; Pascu, I.; Molnar, I.; Lazăr, V.; Boroi, Al, - Drept
penal,Partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1992
16) Dincu, A. – Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993
17) Dongoroz, V. – Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală român,
Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975
18) Dobrinoiu, V.; Nistoreanu, Gh. – Drept Penal, Partea generală, Ed.
Europa Nova, Bucureşti, 1997
19) Dragomirescu, V. – Unele aspecte privind specificul infracţional la
psihopaţi, Ed. medicală, Bucureşti, 1971
20) Dragomirescu, V. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
21) Hanganu, Odette – Legalizarea drogurilor, în Lumea magazin nr.11/1994
22) Iovan, Marţian – Studii de psihologie judiciară, Ed. Albatros, Bucureşti,
1987
89
23) Kovalev, A. G. – Particularităţile psihice ale omului, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963
24) Maliţa, M. – Aurul cenuşiu, Ed. Dacia, 1973
25) Moineagu, C.; Negura, I.; Urseanu, V. – Statistica, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976
26) Mitrofan, M.; Zdrenghea, V.; Buloi, T. – Psihologie, Casa de Editură şi
Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992
27) Maxim, Dr. Ioan V. – Terorismul, Ed. Politică, Bucureşti, 1989
28) Nistoreanu, Gh.; Păun, C. – Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
2000
29) Neveanu, Paul Popescu – Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti,
1978
30) Neagu, I. – Drept procesual penal, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988
31) Neveanu, P.P.; Zlate, Mielu; Tinca – Psihologie, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1998
32) Năstase, A. – Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO,
Bucureşti, 1992
33) Oancea, I. – Probleme de criminologie, Ed. Academiei, Bucureşti, 1998
34) Popa, N. – Prelegeri de sociologie juridică, TUB, Bucureşti, 1993
35) Pavelcu, V. – Culmi şi abisuri ale personalităţii,Ed . Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1966
36) Roşca,Mariana – Metode de psihodiagnostic, 1972
37) Ralea, M.; Herseni, T. – Introducere în psihologia socială, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966
38) Roşca, A. – Psihologia generală, Bucureşti, 1966
39) S.M. Rădulescu; M. Piticariu – Devianţa comportamentală şi socială
psihică, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989
40) Stănoiu, Rodica M. – Introducere in criminologie, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1989
41) Scripcaru, Gh.; Terbancea, M. – Patologie medico-legală, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
90
42) Zamfirescu, V. Dem. – Câteva prejudecăţi despre Freud, în Caietele de
psihanaliză, nr.1, Ed. Jurnalul literar, 1992
91