Tendințe actuale în etică

- conceptul de persoană la Roberto Poli –

Cornelia Margareta GĂŞPĂREL,PhD

Iaşi- România gasparelc@yahoo.com

In relation to ethics, current theories and guidelines areoften mentioned, which, in fact, shows the lack of anepistemological founded ethical apparatus, in the absence ofwhich, moral judgment loses its prime reason, namely valuingthe ethical man – as a person. The meaning of ethical valueshas been extended and gained various linguistic forms andunderstandings, basically because the value dimension is notfounded on an ethical methodology. However, this methodrequires ethical conceptual clarification on which to build thearchitecture of knowledge. This idea is in relation with theconcept of “epistemological ethics”1, that we propose to thescientific community for validation. The entire content of thisconcept is a theoretical link between epistemic and ethicaljustification, in terms of mind–body ratio, brought into aunified approach of humanity and knowledge. In the light ofthis new debate, Roberto Poli's perspective on the need toreturn to “ontological neglect”, “methodological primitivism”and “ignorance of our own roots” continues our present researchand interrogations and reveals new coordinates of knowledge andunderstanding.

Keywords: moral theory, ethics, „epistemological ethics”conceptual innovation, value, man, person, Roberto Poli.

1For a detailed account on this concept, we recommend Cornelia MargaretaGăspărel, “The Myth of the Framework and the Mysteries of the Intellect - Ethical Perspectives onKnowledge and Understanding” in International Journal of Communication Research,http://www.ijcr.eu. pp. 217-225.

1

Introducere

Există în prezent în domeniul eticii un interes aparte în

a gândi şi concepe noi metodologii de reflecție şi judecată

etice, care vizează pe de o parte legătura dintre etică şi

ontologie şi acele ramuri ale logicii (logica deontică) şi

epistemologiei care se intersectează argumentativ în

construcțiile la nivelul ştiinței. Iar „cele mai influente

interpretări ale construcției teoretice în epistemologie sunt

fundaționalismul şi coerentismul. Majoritatea încercărilor de a

edifica o teorie în etică urmează unul din cele două modele.”2

În valoarea Eticii şi a tuturor acelor ştiințe menite să

determine evoluția spiritului, a creației omului, se conturează

sensul vieții omului ca persoană. Fundamentul etic pe care se

aşează morala gândirii ştiințifice şi sociale dezvăluie

valoarea şi demnitatea ce se acordă omului şi vieții sale, în

baza cărora omul îşi construieşte viitorul apropiat dar şi

îndepărtat.3 Intenția, faptele şi conştiința sunt doar ale

omului! În istoria lumii acționând pe de o parte Dumnezeu,

destinul şi libertatea umană.

Etica presupune în viziunea noastră raportul unei evaluări

între parte și întreg, între individual şi colectiv, între adevăr-fals şi

eroare şi înainte de toate acestea, între libertate, autonomie şi

respect. Argumentul, justificarea sau raționamentul etic determină

evaluări, interpretări, aşadar percepție și reprezentare a judecății

morale care nu poate aparține decât omului. 2 Peter Singer, Tratat de etică, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 510.3 Cornelia Margareta Găşpărel, Etică epistemologică – Teorie și proiect de studiu al omului,( carte în curs de apariție).

2

Remarcăm la nivelul eticii actuale nevoia creării unui

aparat conceptual menit să valorifice calitatea ființei umane,

înzestrată în egală măsură cu suflet şi rațiune. Epistemologia

sau teoria cunoaşterii nu poate nega caracterul judecății

morale la nivel ştiințific şi practic pentru că „funcționarea

intelectului nu diferă foarte tare de cea a simțurilor, care şi

ele greşesc atunci când trebuie să judece ceva aflat la

distanță, însă oferă informații exacte despre ceea ce se află

la îndemână. Remediul, deci, nu este să ascuțim sau să întărim

o facultate sau alta, ci doar să ne apropiem de obiectul

studiat.”4 Or, subiectul studiat în întinderea şi cuprinderea

oricărei teorii etice este omul şi mediul în care el

conviețuieşte în calitate de persoană.

Axiomele etice de la care pornim în construcția ideii de

revizuire metodologică fac referire la poziția eticii între

celelalte discipline din domeniul ştiințelor socio-umane, la

eclectismul analizei etice şi la necesitatea existenței unui

limbaj etic actual şi unitar.

(i) S-a acordat eticii un rol secundar în domeniul

ştiințelor socio-umane fără a exista în acest sens şi un

argument plauzibil – coerent. Segmentarea şi apariția atâtor

subdomenii sau specializări fac dificilă activitatea de

cercetare şi de fundamentare metodologică, cu efecte în plan

practic.

(ii.)Varietatea de teorii şi curente etice existente în

prezent complică analiza etică. Or, eclectismul analizei etice

4 Francis Bacon, Cele două cărți despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 267.

3

conduce la un relativism care determină îndoială cu privire la

judecata morală.

(iii.) Și nu în ultimul rând cea de a treia axiomă face

referire la necesitatea existenţei unui limbaj etic actual, unitar, aplicabil la

nivelul acelor ştiințe care prin practica şi maniera lor de a

raționa acționează la nivelul dimensiunii umane ca parte a

societății.

„Teoriile morale, concepțiile abstracte pe care le

studiem în filosofia morală, sunt derivate din teoretizarea

morală. Sunt întruchipări ale unei activități care este parte

din practica morală zilnică. Folosim aceste structuri abstracte

în scopuri diferite: pentru a ierarhiza şi clasifica agenți,

fapte şi efecte; pentru a stabili un raport cu diferite

credințe religioase şi perspective culturale; pentru a evalua,

analiza, extinde ş.a.m.d. Aşa cum demonstrează

antiteoreticienii, nu le folosim aproape niciodată pentru a lua

decizii morale.”5 Motiv pentru care etica este adesea

considerată ca fiind lipsită de dimensiunea cercetării

longitutidinale şi latitudinale care se regăseşte în întinderea

şi cuprinderea conceptelor, dar mai cu seamă în conținutul

teoriile despre om şi societăți. În această nouă perspectivă

etică „(…) conceptul de persoană serveşte drept limită globală

maximală a discursului etic. Altfel spus, persoana defineşte

planul etic în dimensiunea lui globală. În termeni mai

tradiționali, conceptul de persoană este un concept normativ.”6

Problemele fundamentale ce se pot dezvolta la nivel filosofic

5 Peter Singer, Tratat de etică, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 510.6 Roberto Poli, Între responsabilitate și speranță, Editura Curtea Veche, Bucureşti,2009, p. 72.

4

în segmentul acesta de reprezentare şi percepție asupra

existenței şi conviețuirii umane necesită clarificări la

nivelul eticii şi epistemologiei care conduc spre o înțelegere

a ceea ce presupune logica şi teoria cunoaşterii, unde se

impune a integra judecata morală care determină o cunoaştere la

toate cele trei niveluri – eu-ego-alter-ego fără de care nu se

poate concepe Etica. Cât timp etica nu va include aceste trei

planuri ale omului eu-ego-alter-ego printr-o raportare la

dimensiunea timpului existențial de care vorbeşte Nikolai Berdiaev,

omul va rămâne dezgolit de calitățile sale cele mai profunde

între care libertatea poate că este cea mai în măsură să dea

conținut conceptului de persoană.

La nivelul acesta al dezbaterii şi înțelegerii omului ca

persoană, se aşează conceptul de „etică epistemologică”7, ca

demers inovator la nivelul gândirii şi a eticii conceptelor

care conlucrează la tot ceea ce ar presupune arhitectura cunoașterii.

Dacă ar fi să cartografiem ceea ce numim etică epistemologică,

atunci putem vedea că există un spațiu prim de cuprindere, o

varietate practică, o sursă latentă a ceea ce este cuprins în

întregul conceptului de etică epistemologică care se regăsea în

conținutul şi modul de a privi şi înțelege judecata morală. Și

nu în ultimul rând putem identifica o manieră de funcționare

internă a teoriei (în cadrul aceleaşi discipline) precum şi una

externă. Și nu trebuie uitat că gradele de vecinătate şi

relațiile pe care le poate dezvolta o nouă teorie implică

7 Cornelia Margareta Găşpărel, The Myth Of The Framework And The Mysteries Of TheIntellect - Ethical Perspectives On Knowledge And Understanding - International Journal ofCommunication Research, http://www.ijcr.eu.

5

relații şi alianțe ştiințifice ce presupun a percepe omul ca

personalitate - persoană, ca un întreg ce face trimitere la viață şi

tot ce presupune aceasta.

Rolul ştiinței nu este acela de a depozita o sumă de

adevăruri fără legătură între ele ar spune Francis Bacon, ci

acela de a realiza relații între ele şi de a determina progres în

cunoaştere.

1. Tendințe actuale în etică - inovare și dezvoltare la nivelul eticii teoretice

În termenii unei revizuiri metodologice care să determine noi

direcții şi alianțe ştiințifice, se prezintă actualele tendințe

din etică, care sunt de altfel strâns legate de politicile

cercetării, ca progres în ştiință şi în modul de a privi viața

şi omul. „Fundaționalismul în etică a fost întotdeauna mai

problematic decât fundaționalismul în epistemologia generală,

deoarece nu a fost niciodată clar ce anume urma să

îndeplinească rolul datelor senzoriale.”8

Sub aspectul acesta al inovării şi tendințelor actuale în

etică, ne concentrăm argumentarea şi dezvoltările la nivelul

eticii în două mari direcții şi anume: (i) prezentarea

preliminară asupra a ceea ce noi am numit teorie cu titlul de

etică epistemologică; (ii) şi conceptul de persoană la Roberto Poli.

În prezenta lucrare vom face trimitere doar la câteva

aspecte cu privire la ceea ce noi am numit teorie în domeniul

de cuprindere a eticii, cu titlul de etică epistemologică.

Ideea unei etici epistemologice are ca sursă Logica cercetării al

cărei autor este Karl Popper, unde accentul cercetării cade pe8 Peter Singer, Tratat de etică, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 511.

6

logică şi unde etica vine să justifice caracterul unei morale

secvențiale - a unei etici a intervalului. Între logica aceasta

şi ceea ce a urmat ei au avut loc numeroase cercetări,

descoperiri şi evenimente social-istorice şi politice între

care cel al comunismului face dovada unei imperioase

justificări cu caracter de etică epistemologică, atunci când

societatea sau ştiința îşi ia drept obiect de studiu şi relație

Societatea şi Omul.

Pornind de la perspectiva popperiană asupra eticii prin şi

în relație cu logica, respectiv faptul de a afirma că „(…)

etica nu este o ştiință. Dar deşi nu există un temei ştiințific

rațional al eticii, există un temei etic al ştiinței şi

raționalismului.”9 Aşadar pornind de la acest temei etic al

ştiinței, am conturat ideea de etică epistemologică, de teorie

şi studiu al omului având ca fundament problematic experiența

din închisorile comuniste din România, care exprimă natura

ideii, a contextului şi a unei lipse a judecății morale în

termeni de justificare epistemică şi justificare etică.10 Ceea ce ar

9 Karl R. Popper, Filosofia socială și filosofia științei, Editura Trei, 2000, pp. 30-39.10„Trăsătura distinctivă a datoriei etice”, scrie Chisholm într-o lucrarepublicată în 1991, ”nu este de găsit în considerațiile care impun aceadatorie. Dimpotrivă, o datorie etică este, pur şi simplu, o exigență carenu este depăşită de nicio altă exigență.” Și astfel, susține el, atunci cândo exigență epistemică nu este depăşită de nicio altă exigență, ea este odatorie etică. Chiar dacă această teorie despre ceea ce trebuie să fie oexigență etică ar fi acceptabilă, ea ar fi insuficientă pentru a demonstrateza J a cazului special, căci ea ar arăta doar că unele exigențeepistemice – acelea care nu sunt depăşite de alte exigențe – sunt etice.Și, în orice caz, se pare că ”eticul” a fost redefinit în mod persuasiv cafiind ”orice exigență normativă nedepăşită de o altă exigență”; că aceastaeste o re-definire se vede atunci când ne gândim că ea implică, de pildă,faptul că orice exigență, a prudenței, să zicem, sau a esteticii, ar ficlasificată drept etică, cu singura condiție ca ea să nu fie depăşită de oaltă exigență.” p. 348, Susan Haack, Evidență și cercetare: O reconstrucție pragmatistă aepistemologiei, Editura Lumen, 2012, Iaşi.

7

presupune că sub aspect etic, cel mai bine sau cel mai util, cel

mai frumos, cel adevărat este ceea ce respectă toate acestea şi sub

aspect epistemologic.

În maniera tradiției critice, susținută de Karl Popper şi

B. Russell dar şi de raționalismul etic de tip socratic, în

continuitatea unei judecăți morale moderne ce are în subsidiar

geneza moralei piagetiene, şi formele transfigurate ale

libertății specifice gândirii lui Nikolai Berdiaev dar şi a lui

Benedict Spinoza, se constituie ideea aceasta ce se regăseşte

în întregul conținutului a ceea ce am numit etică

epistemologică. Or, perspectiva aceasta dezvăluie substraturi

ascunse ale manierei de a privi şi înțelege omul în

extensiunea a ceea ce se poate numi etică teoretică sau

aplicată. Nu poți face vorbire de convingere sau credință sub

aspect epistemic sau etic şi să faci abstracție de dimensiunea

unor noțiuni şi întregul subiectivității ce le însoțeşte, chiar

şi atunci când se vorbeşte de „bine” sau „rău”. Fundamentul pe

care se aşează orice dezbatere etică are în subsidiar formele

transfigurate a ceea ce numim bine sau rău, fericire sau

suferință, care creează universul de discurs spre ceea ce numim

adevăr sau fals, just şi echitabil.

Oricare ar fi cadrul acesta de delimitare a planului

gândirii un lucru este cert şi anume că: omului i se pot anula

multe în societate privită ca grup, în sens totalitar, dar ceea

ce nu i se poate anula în formele sale vitale ce presupun

existența vieții este tot ceea ce se reuneşte în natura

sufletului şi achizițiile autonome ce îl însoțesc. Dar sufletul

are legătură cu intelectul şi formele de manifestare umane şi

8

„deprinderea constă într-o serie de asociații pe care le impune

mediul iar ereditatea lor nu este decât memoria care se întinde

la şirul descendențelor. Rezultă deci că adaptarea instinctului

la mediu constă doar în anticipări care se întemeiază pe

informații anterioare transmise de mediu sistemului

germinativ.”11 Nu există ereditate a valorilor morale dar

există o continuitate a datelor realului care generează eticul în

societăți și în spiritul vremii. Sub acest aspect se cade a vedea

valorarea etică şi importanța unei gândiri în termeni de

judecată morală care este proprie doar omului - persoanei.

„Dar societatea, oricât de exterioare şi de educative ar

fi modurile ei de transmitere şi de interacțiune în opoziție cu

transmiterile şi combinațiile ereditare, nu este totuşi decât

un produs al vieții, iar «reprezentările colective» de care

vorbea Durkheim presupun totuşi existența unui sistem nervos în

fiecare membru al grupului. De aceea, importantă nu este

problema de a cântări meritele individului şi cele ale grupului

(analogă cu problema relațiilor de filiație dintre ou şi

găină); problema importantă este de a deosebi logica, în

reflexia solitară ca şi cooperare, de erorile sau abaterile din

opinia colectivă ca şi din conştiința individuală. Or, în

pofida lui Tarde nu există două logici, una pentru grup şi alta

pentru individ: nu există decât o manieră de a coordona

acțiunile A şi B după relațiile de includere sau de ordine,

etc., indiferent dacă aceste acțiuni sunt ale unor indivizi

distincți, unul sau unii pentru A şi altul sau alții pentru B,

11Jean Piaget, Biologie și cunoaștere, Eseu asupra relațiilor dintre reglările organice și proceselecognitive, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 286-287.

9

sau dacă ele sunt ale aceluiaşi individ (care de altfel nu le-a

inventat el singur, întrucât participă la societatea

întreagă.).”12

Principiile morale se constituie în moduri ale lui „a fi”

ca mod de ființare, ca modalitate de exprimare a umanității sau

opusului său. Principiile morale au astfel rolul şi

caracteristicile eredității pentru că doar creierul, ochii și mâinile

explică cogniția umană. În baza cunoaşterii, gândirii,

perceperii şi reprezentării omul poate da sens produsului

cunoaşterii şi acțiunii. Elementele de mediu şi autonomie umană

conduc la o sumă de problematici care justifică sau „ajustează”

cunoaşterea şi acțiunea. Cu alte cuvinte aceasta ar putea să

însemne şi faptul că „acțiunea umană este influențată în

fiecare epocă istorică de concepțiile filosofice dominante, de

ideologia claselor şi grupurilor sociale, de sistemul de

valori, aspirațiile şi credințele de care sunt animate masele.

Lumea idealurilor şi a valorilor, a atitudinilor şi

convingerilor lăuntrice, deşi aparent difuză şi greu de

controlat, are un cuvânt greu de spus în acceptarea sau

respingerea unui proiect de acțiune de către un individ sau un

grup social.”13

Etica epistemologică ca teorie și proiect de studiu al omului este

imparțială sub aspectul analizei acțiunii şi grupului social

pentru că ea vizează a face legătura dinte valorile etice şi

cele epistemologice în termeni de asemănare (mărime, valoare,

formă) şi contiguitate (parte-întreg, element-mulțime, aproape-

12Jean Piaget, Biologie și cunoaștere, Eseu asupra relațiilor dintre reglările organice și proceselecognitive, Editura Dacia, Cluj, 1971, pp. 385-386.13 Cornel Popa, Teoria acțiunii și logica formală, Editura Științifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.19.

10

departe, cauză-efect ). Fără complexitatea gândirii în termenii

aceştia riscăm să nu vedem întregul realității şi tot arsenalul

de credințe, justificări, percepții și aserțiuni care fac referire la

conținutul vieții şi omului. Un conținut în esență cu valoare

etică.

Perspectiva structuralismului aplicat la problema

arhitecturii cunoaşterii (care poate prelua matrice specifice

celei a unei cunoaşteri structuraliste de tip ştiințific) ne

arată complexitatea mecanismului memoriei pe criterii de

arhivare şi evocare a unei părți sau întregului unei realități

la care participi singur sau împreună cu alții – ca la un fapt

istoric. Putem spune că în structuralismul matematic (viziunea

academicianului Solomon Marcus vine în acest sens ca argument

şi reflecție cu privire la ceea ce ar presupune ierarhia

valorilor etice) se disting trei mari tipuri fundamentale de

structuri:

a.) structuri de ordine (a precede pe b);

b.)structuri algebrice (relative la diferite operații

posibile între elementele unei mulțimi);

c.) şi structuri topologice (relative la ideea de

vecinătate); topologia este un fel de geometrie calitativă,

accentul căzând pe aspecte care nu implică distanțe şi măsuri

(de fapt, distanțele conduc şi ele la o topologie, dar de o

natură foarte particulară). Ceea ce trebuie să reținem aici

este faptul că orice structură, orice relație constituie o

restricție, o reducere a arbitrariului14.Experiența teoretică

şi practică implică intelectul la toate aceste niveluri de

14 Solomon Marcus, Paradigme universale, Ediție Integrală, Paralela 45, Piteşti,2011, p. 160.

11

inferență şi cunoaştere ştiințifică – de etică epistemologică

fără de care nu putem înțelege şi percepe orice parte a

realității, fie ea ştiințifică sau politică, filosofică sau

istorică.

Bunătatea sau răutatea zilei conferă caracter etic

săptămânii, lunii şi anului, şi omul obişnuit afirmă la

trecerea dintre ani ca a avut un an bun sau rău. De exemplu

„simbolul 2 nu are un sens fix independent de context. În

numărul care reprezintă viteza luminii, cifra «2» aflată

imediat înaintea virgulei înseamnă chiar doi. Dar celălalt «2»

din număr înseamnă «două sute de mii». În data 2006, aceeaşi

cifră înseamnă «două mii». Ar fi foarte neplăcut dacă am avea

un sistem de scriere în care sensul unei litere ar depinde de

locul în care apare ea într-un cuvânt. Imaginați-vă, de pildă,

cum ar arăta cititul dacă cei doi de «a» din cuvântul «alfabet»

ar avea sensuri total diferite. Dar notația pozițională pentru

numere este atât de convenabilă şi de puternică, încât e greu

să ne imaginăm că cineva a folosit vreodată altă metodă.”15 Și

totuşi o ierarhie a valorilor etice poate determina

superficialități la nivelul eticii teoretice. Pentru că

dreptatea, iubirea şi adevărul sunt valori deopotrivă etice şi

doar mediul sau relația cunoscut-cunoscător pot schimba ceva în

natura manifestării etice a acestora. Dar toate acestea rămân

în responsabilitatea celui sau celor ce găsesc conotații

valorice şi ierarhii în conținutul vieții.

De aceea am spune că demersul nostru se caracterizează

prin simplitate şi modestie, chiar dacă în subsidiarul oricărei

15 Ian Stewart, De ce frumusețea este adevărul, O istorie a simetriei, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 24.

12

abordări şi tendințe de inovare la nivelul eticii se află o

dorință ascunsă de proiect de revalorizare etică a omului.

2. Conceptul de persoană între unitate și diversitate

Valoarea etică a teoriilor ar consta atât în modul de percepere

şi reprezentare a omului, în voința cercetătorului, a intenției

lui, cât mai cu seamă în percepția aceasta ce presupune

clasificări şi delimitări, care limitează sau delimitează

lăsând loc destinului şi întâmplării, ca firesc al lumii în

care trăim şi ne desfăşurăm viața şi experiența.

Teoriile etice s-au prevalat adesea de abordări care se

încadrează în ceea ce numim teorii ale acțiunii sau teorii ale

virtuții. Cum ar spune Roberto Poli etici utilitariste şi etici ale virtuții.

Ierarhia valorilor ține de o politică a cercetării, pentru că

iubirea, dreptatea, libertatea şi adevărul, vizează în egală

măsură omul şi doar contextualitatea este cea care schimbă

„înălțimea” sau „josimea” unora sau a tuturor acestor valori

morale, pentru că de regulă în astfel de politici de cercetare

şi inovare, se au în vedere departele şi aproapele a ceea ce

aceste valori pot determina, reaminti, regenera sau genera. Dar

valorile spune Roberto Poli ”nu au istorie, nici evoluție.

Ceea ce se schimbă din punct de vedere istoric este capacitatea

noastră de a intui valorile, amploarea mai mare sau mai mică a

privirii care estimează valoarea, transparența ei mai mare sau

mai mică. Valorile se descoperă şi se uită, se acceptă şi se

resping.”16 În dimensiunea acestor valori se desfăşoară

cunoaşterea şi înțelegerea lumii şi cunoscătorului - a16 Roberto Poli, Între speranță și responsabilitate, Editura Curtea Veche, Bucureşti,2009, p. 17.

13

libertății lui. Libertatea este o valoare ca iubirea şi

adevărul, chiar dacă s-ar introduce o clasificare a valorilor

în: valori negative şi valori pozitive. Purtătorul de valoare şi

mediul, lumea acestui cunoscător determină pragurile

cunoaşterii şi înțelegerii omului.

Etică epistemologică: memorie, conştiință, intelect şi

judecată morală, experiență - nu pot fi doar cunoaşteri

individuale, ci mai ales cunoaşteri şi moşteniri patrimoniale,

colective, ca forme ale cunoaşterii instituționalizate şi

generatoare de mecanisme ordonatoare ale echilibrului şi

solidarității sociale.

În ceea ce priveşte conceptul de etică epistemologică se

impune a face unele precizări metodologice care s-au constituit

în fundament pentru ideea potrivit căreia: orice abordare care

priveşte omul şi relația sa cu mediul înconjurător, unde

identificăm fenomene, cauze şi relații ce presupun evoluție şi

supraviețuire (sub raportul asimilare-adaptare ce presupune şi

prezența celor două instincte fundamentale – instinctul de

reproducere şi nutriție) impune o argumentare pe criterii de

ordin etic. Dacă ar fi să răspundem la întrebarea: cum ar

funcționa etica epistemologică ca teorie în spațiul de

cuprindere etic, atunci răspunsul nostru ar fi acesta - să ne

imaginăm că de-a lungul evoluției ideilor şi a valorilor etice

s-ar fi aşezat la un moment dat un con de umbră, a căror cauze

îşi găsesc explicația într-o multiplicitate de justificări şi

rațiuni, specifice politicilor de cercetare. Ei bine, în

virtutea acestei uitări sau necunoaşteri, valoarea etică ce ar

ieşi la suprafață se va confrunta pentru început cu toate acele

14

cauze care au condus-o în trecut în străfundurile cunoaşterii

şi zgura limbilor istorice. Iar durata şi modul de acceptare şi

asimilare a acestei noi valori etice, a unui concept sau a unei

teorii în ordinea teoriilor cunoaşterii, va căuta corectitudine

şi claritate, ceea ce ar presupune o respingere a ceea ce este

prea îndepărtat dar nu a ceea ce presupune securitatea omului

şi a demnității sale.

Forța valorilor, în sensul de valori pozitive sau negative

vizează doar o existență a lor în dimensiunea lumii de aici.

Pozitivitatea sau negativitatea valorilor vine din aproapele sau

departele gândirii şi acțiunii – aşadar cunoașterii. Ceea ce ar

presupune că pozitivitatea sau negativitatea sufletului vine

din reprezentările pe care le avem asupra materiei și formei.

Perspectiva noastră de etică epistemologică este aceea potrivit

căreia valorilor etice vin din relațiile de asemănare (mărime,

culoare, formă) şi de contiguitate (parte-întreg, element-mulțime,

aproape-departe, cauză-efect). Argumentul sau raționamentul

etic determină evaluări, interpretări, aşadar reprezentări ale

judecății morale. Iar identificarea unor relații între parte şi

întreg, între bun şi rău, între aproape şi departe, între cauză şi

efect17ar determina o mai bună percepție şi reprezentare a

universului etic, unde omul şi poziția lui sunt în conformitate

cu demnitatea lui, a ceea ce personalitatea/persoana impune

cunoaşterii şi societăților din care el face parte umplând

conținutul conceptelor de om şi lumi. Iar dacă acceptăm

existența unor principii universale, etica, nu mai poate fi

considerată doar teoretică.

17 Solomon Marcus, Paradigme universale, Editura, Paralela 45, Piteşti, 2011, p.160.

15

Poziția omului în raport cu formele cunoaşterii şi

redobândirea demnității sale sub aspectul unității sale de

ființă înzestrată cu rațiune şi suflet este esența teoriei de

etică epistemologică. Teoriile cunoaşterii vizează omul şi

întreaga sa valoare etică, care se regăseşte în maniera de

guvernare şi conviețuire social-morală.

În răul şi binele vieții omului se explicitează ideea de

solidaritate, dreptate, adevăr şi libertate. În valoarea

universală a sufletului se aşează istoria religiilor. Iar

valorile etice justifică în bună parte atât viața de aici, cât

mai cu seamă viața de dincolo. Or, în această nouă lumină, se

cere a vedea valoarea etică a omului şi se impun alianțe

ştiințifice care pentru început ar presupune punerea laolaltă a

cercetărilor individuale din domenii variate, care să determine

armonizarea cunoaşterii, ce ar presupune o diversitate în

unitate a teoriilor despre om şi societate.

3. Cele trei dimensiuni etice ale conceptului de persoană la Roberto Poli

Perspectiva etică a lui Roberto Poli vine în bună parte în

sprijinul ideii noastre de revizuire metodologică la nivelul

eticii. Punctul de vedere şi perspectiva etică a acestui autor

ne-au conferit suport cu privire la necesitatea reevaluării

teoriilor etice în centrul cărora se impune a reveni la

conceptul de persoană. Pentru că, spune Roberto Poli pare mai

corect „să privim principiul dreptății şi pe cel al grijii ca

pe nişte dimensiuni ce organizează spațiul etic, în loc să le

privim ca pe nişte principii bazate pe valori organizate

16

ierarhic. Morala dreptății intră deseori în conflict cu morala

iubirii. Aspectul tragic al acestei situații este că niciuna

dintre cele două nu este o valoare negativă.”18 În dimensiunea

conceptului de responsabilitate pot fi regăsite conştiința

morală şi conştiința de sine şi întregul conținut al

înțelegerii a ceea ce numim memorie ca biografie de viață, destin sau

caracter. Pentru că memoria ca formă de cunoaştere şi ca

manifestare a conştiinței există atât în câmpul obiectiv, cât

şi în cel subiectiv, în relația cunoscut-cunoscător. Memoria şi

conştiința realizează în viziunea noastră gradații ale formelor

de percepție şi reprezentare, în urma cărora interpretăm ceea

ce ne vine din exterioritate. Or, aceste două niveluri de

conştiință – conștiință morală şi conștiință de sine au legătură cu

formele responsabilității, fie ea una morală sau juridică.

Arthur Schopenhauer îşi propune chiar să nu se lase

influențat de „dublul sens al cuvântului conscientia propriu-zisă

cu ansamblul instinctelor morale umane desemnate prin

sintagmele de conştiință morală sau rațiune practică, împreună

cu imperativele categorice ataşate de Kant, deoarece, pe de o

parte, aceste instincte nu încep să se dezvolte în om decât ca

urmare a experienței şi reflecției, adică subsecvent percepției

exterioare, şi, pe de altă parte, în aceste instincte nu este

încă trasată, de o manieră netă şi indiscutabilă, linia de

demarcație între ceea ce aparține dintotdeauna naturii umane

şi-i este propriu şi ceea ce-i adaugă educația morală şi

religioasă.”19 Faptul de a exista în lume nu implică cu

18 Roberto Poli, Între speranță și responsabilitate, Editura Curtea Veche,Bucureşti, 2009, pp.28-29.19 Arthur, Schopenhauer, Eseu despre liberul arbitru, Editura Antet, p. 11.

17

necesitate şi conştiința morală, însă o presupune cel mai

adesea pe cea de sine, pentru că în baza acestei conştiințe de

sine, noi ştim de noi ca entități distincte şi mai ştim şi de

ceilalți. Conştiința de sine presupune conceptul de matrice a

societății, în sens juridic, de raport între om şi societate.

Modul în care aflăm însă despre noi şi exterioritate este acea

profunzime cu caracter fenomenologic, dacă nu chiar metafizic

care creează caracterul distinct al ființării umane.

De ce munții, natura în general, cu tot ceea ce este viu

în ea înmagazinează, imprimă trecerea timpului într-un spațiu

ce nu necesită definire şi celula umană nu? „Orice ființă vie

este şi o fosilă. Ea poartă în sine, chiar până în structura

microscopică a proteinelor sale, urmele, dacă nu stigmatele

ascendenței sale. Acest lucru este valabil pentru om într-o

măsură chiar mai mare decât pentru orice altă specie animală

datorită dualității fizice şi „ideale”, a evoluției pe care a

urmat-o.”20 În aceste condiții de existență socială şi ființare

umană, omului îi rămân repere ale trecutului prin însăşi

valorile etice, care devin vizibile prin maniera de conviețuire

cu ceilalți ca persoane ce au calitatea de ființe vii cu o biografie

ce le conferă încadrarea în viață ca destin sau caracter.

Roberto Poli defineşte persoana ca fiind „subiectul valorilor,

ființa care poate, cu o capacitate mai mare sau mai mică, să

ajungă la valori şi eventual să le accepte în mod deliberat.”21

Persoana la Roberto Poli se distinge în persoana 1

reprezentând concepția etică a lui Peter Singer, apoi îi

20 Eugenia Grosu, Tainele creierului uman, Editura Albatros, 1981, Bucureşti, p. 24.21 Roberto Poli, Între responsabilitate și speranță, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 61.

18

urmează persoana 2 în dimensiunea gândirii filosofice a lui

Nicolai Hartmann căruia i se alătură Martha Nussbaum ce poate

fi regăsită în reprezentările etice a ceea ce Poli numeşte

persoana 3.

Potrivit concepției lui Poli22: (i.) persoana 1 are valoarea

corespunzătoare demnității ființei vii. (ii.)persoana 2 se

constituie deasupra subiectului, se precizează în alegerea

între bine şi rău şi ulterior în articularea virtuților; (iii.)

iar persoana 3 se afirmă în capacitățile ce alcătuiesc o

biografie. Mutarea centrului de greutate pe conceptul de

persoană complică analizele etice actuale, însă conferă

progresiv o restabilire a demnității omului şi implicit a

vieții sale. Riscul de a privi şi înțelege omul în afara

oricărei valori etice este un demers ce creează condiții pentru

o „etică a speciei” unde omul îşi pierde calitatea de ființă

înzestrată cu rațiune şi suflet. Pentru că spune Poli „printre

multele piedici care au îngreunat drumul spre ideea potrivit

căreia toate ființele umane sunt subiecte etice autentice,

merită să amintim chestiunile legate de diferențele de gen,

religie, rasă, strat social.”23 O perspectivă care se apropie

sub aspectul teoriei nivelurilor de realitate de perspectiva

psihologiei consonantiste a lui Ștefan Odobleja, care opinează

la rândul său că „moralitatea sau imoralitatea unui act, a unui

sentiment, a unei idei variază: după aprecierea individuală sau

după individ (rasă, sex, vârstă, clasă socială, profesie,

22 Roberto Poli , Op. cit.23 Roberto Poli, Între responsabilitate și speranță, Editura Curtea Veche, Bucureşti,

2009, p. 63.

19

caracter personal); după regiuni şi moravuri; după împrejurări

(în şcoală sau în viață, la oraş sau la sat, în timp de pace

sau în timp de război); după epoci sau faze evolutive ; după

moralitatea sau imoralitatea scopului urmărit etc. Acelaşi

lucru e valabil pentru viciu şi virtute, drept şi îndatorire,

merit şi culpabilitate.”24 Doar în libertatea de gândire şi

acțiune omului i se pot imputa faptele şi investiga judecata,

de aceea „este valoroasă concluzia că un act este cu atât mai

liber cu cât exprimă mai integral personalitatea profundă a

omului. Dar a pretinde în cele din urmă că omul se făureşte el

singur pe el însuşi prin acte succesive de alegere arbitrară

înseamnă a ignora evidența condiționării cosmice, biologice şi

sociale a personalității. (…) teoria responsabilității morale

necesită asociația a două teze: (a) că orice se întâmplă are o

rațiune şi (b) că actele umane sunt contingente. Orice

eveniment este condiționat, dar condițiile nu operează în toate

cazurile cu necesitate. Oricare act uman îşi are rațiunile

sale, dar acestea nu sunt condiții cauzale. Motivele,

intențiile nu acționează în felul condițiilor suficiente.”25

Conversația omului cu sine însuşi şi cu tot ceea ce îl

înconjoară, preocupă universul de discurs etic şi epistemologic

şi ține de progresul cunoaşterii. Etica putându-şi găsi în

acest sens fundamentul atât în obiect cât şi în subiect, cu o

semnificație ceva mai mare în cel din urmă datorită înzestrării

sale superioare. Veți spune că o astfel de întemeiere răstoarnă

orice sistem de valori iar ca răspuns noi facem trimitere spre

24 Ștefan Odobleja, Psihologia consonantistă, Editura Științifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 548.25 Petre Botezatu, Preludiul ideii de libertate morală, Editura Junimea Iaşi, 1976, pp. 131-134

20

validarea realității acesteia la episodul închisorilor politice

din România. La maniera de gândire şi justificare a cauzei şi

efectului de a fi existat un astfel de episod de istorie - de

politică națională şi internațională.

Pentru că răul spune Berdiaev este strict legat de

libertate, răul este dual – este şi aici şi dincolo, „ (…)

filosofia scolastică a Evului Mediu era greacă în temeiurile ei

şi nu depăşea limitele gândirii antice, era o filozofie a

obiectului, adică cosmocentrică. Or filozofia timpurilor

moderne, din contra, devine filosofia subiectului, este

antropocentrică, centru ei de gravitate trece în om. Aceasta

înseamnă că în Evul Mediu eliberarea de Creştinism de puterea

ce o are asupra noastră lumea obiectivă încă nu pătrunsese

gândirea; în secolele următoare din contra, Creştinismul

pătrunde în gândire şi operează o lucrare ascunsă şi duce la

autonomia omului şi a gândirii sale.”26

Când spunem că vremea este rea/urâtă, categoria aceasta ține

de modurile proprii de raportare la exterioritate, ca fenomen

în care poate fi şi un sens etic social. Când sociologul,

istoricul şi economistul spun că este un timp pozitiv sau negativ,

referirea nu este una fizică sau metafizică. Polaritatea

aceasta specifică gândirii etice a lui Scheler poate valida

modurile gândirii fiecăruia, care converg sau nu spre un punct

de vedere alăturat sau îndepărtat – a unei istorii apropiate

sau viitoare - îndepărtate.

Suferința şi răul spune Nikolai Berdiaev sunt strict

interdependente, ceea ce lasă loc sensului a ceea ce el numeşte

26 Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 19.

21

timp existențial. Răul există în lume şi preocupă gândirea

filosofică şi teologică în egală măsură şi doar uitarea şi

iertarea mai pot da o şansă omului şi întregului care exclude

şi delimitează cuprinderea a ceea ce ştiința şi experiența

denominează ca rău. Un rău ce are ca referențial suferința

umană. Un rău ce face legătura cu o categorie etică a ceea ce

numim dreptate individuală sau colectivă. Chiar dacă idealismul

este susținător al ideii potrivit căreia nu există

corespondență între adevăr și obiect, spațiul de reflecție etică ne

dezvăluie importanța şi valoarea fundamentelor etice de unde

omul îşi ia resurse vitale, absolut necesare conviețuirii în

termeni de libertate şi autonomie. Fără izvorul acesta omul se

simte secătuit şi devalorizat şi uită ceea ce stă în firescul

naturii sale, îşi reprimă propria-i judecată, spiritualitate şi

voință.

Doar frumusețea, spune Berdiaev nu necesită o raportare la

categoriile etice a ceea ce numim bine şi rău, pentru că

frumusețea, spune el se află dincolo de acestea. Finitul se

subordonează ordinii ceea ce ar presupune că infinitul este

caracterizat de haos, şi totuşi frumusețea tinde să fie

infinită şi caracterizată de ceva din lumea aceasta finită.

„Este o atitudine inadmisibilă să combați necesitatea unei mari

justiții în viața socială pentru simplul motiv că era mai multă

frumusețe în nedreptele regimuri din trecut.”27Pentru că

fenomenele şi evenimentele istorice precum cel al detenției

politice, ca parte din trecutul nostru istoric, care explică

27 Nicolae Berdiaev, Dialectica existențială a divinului și umanului, Editura Paideia, Bucureşti 2010, p. 153.

22

întregul manifest al comunismului fac referire la logos, timp, viață

și destin uman.

Iar „logosul se exprimă întreg în fiecare limbă, dar limba

nu este logosul. Timpul, cu trecutul şi viitorul său, este

întreg în prezent, dar prezentul nu este timpul. Viața se

exprimă deplin prin exemplarele ei, dar exemplarul individual,

precum şi specia sau genul, ca «submulțimi», nu sunt viața.

Destinul omului (ca şi eul lui) este întreg în fiecare moment,

dar momentul dat al existenței lui nu îi este destinul.”28 Și

atunci ce e destinul de la individual la general? Care este

ordinea sau dezordinea ce caracterizează biografia individului

sau istoria, destinul unei societăți? În şirul acesta de

interogații şi trimiteri spre ceea ce noi am numit etică

epistemologică, conceptul de persoană este argument în favoarea

redobândirii demnității omului. Pentru că, spune Poli

„ persoana 1 are valoarea corespunzătoare demnității ființei

vii, în timp ce persoana 3 are valoarea ce corespunde

dezvoltării calităților unei biografii autentic umane. Persoana

1 este condiționată structural şi se nuanțează în sfera

realității biologice, persoana 3 este condiționată structural

şi se nuanțează în sfera realității sociale. Fiecare se naşte

ca persoană 1, unii devin persoane 3. A fi persoană 1 este un

dat de fapt, înnăscut naturii noastre de ființe vii. Este un

fapt care nu se dobândeşte şi nu se pierde. Persoana 3 este în

schimb, o dimensiune fragilă din punct de vedere structural: se

poate deveni persoană 3 şi se poate pierde calitatea de

persoană 3. Persoana3 poate ajunge la un plan superior al

28 Constantin Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Humanitas, Bucureşti,1998, p. 506.

23

realității, dar poate da greş nereuşind să se mențină la

nivelul respectiv sau poate alege să îl abandoneze.”29

Max Scheler în încercarea sa de fundamentare a eticii

vorbeşte de patru tipuri de valori, între care aminteşte de

valorile de plăcere, de valorile vitale, spirituale (estetice, juridice și

intelectuale) şi religioase. Între toate acestea ideea de polaritate

(pozitiv–negativ) şi de ierarhie (valori egale, superioare şi

inferioare) conduce la concluzia că spiritul omului trăieşte

trepte ale existenței – o existență creată şi definită de

maniera de guvernare şi acces la resursele vitale, specifice

naturii şi vieții omului. În termenii aceştia adaptarea socială

şi constituțională a omului dezvăluie praguri şi diferențe ce

nu pot fi negate sau neasumate pe criteriul că omul trebuie şi

poate să se adapteze. Pentru că etica nu este o etică a speciei, ci a

persoanei, a omului privit ca întreg, un întreg ce impune

condiții de demnitate.

În valoarea Eticii şi a tuturor acelor ştiințe menite să

determine evoluția spiritului, a creației omului, se conturează

sensul vieții omului. Fundamentul etic pe care se aşează morala

gândirii ştiințifice şi sociale dezvăluie valoarea şi

demnitatea ce se acordă omului şi vieții sale, în baza cărora

omul îşi construieşte viitorul apropiat dar şi îndepărtat. Or,

sub acest aspect Berdiaev pare să fi ajuns la subtilitatea

gândirii şi transfigurărilor ce vin din lumea cunoaşterii.

Gândirea lui Heidegger spune Berdiaev este „copleşită de

greutatea lumii obiective a grijii. El nu recunoaşte nici

spirit, nici libertate, nici persoană. Cineva-ul impersonal

29 Roberto Poli, Între responsabilitate și speranță, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, pp. 61-62.

24

(man-ul german) este subiectul existenței cotidiene, de unde

nu este posibilă nicio ieşire. Această metafizică îneacă

existența umană în haosul existenței grosiere. Filosofia lui

Heidegger aparține cu totul altei epoci decât celei a

pozitiviştilor, materialiştilor şi ateilor din secolul al XIX-

lea. Ea este marcată de un păcat originar, moştenire a

catolicismului, pentru ea existența omului şi a lumii este

consecința unei căderi. ”30 Dar uitarea ca reamintire în sens de

adaptare, conviețuire și progres semnifică cele trei nivele de

similitudine ale adaptării şi anume:

adaptare genetică,

comportament adaptativ,

şi descoperire ştiințifică.

Resorturile omului țin de toate aceste trei moduri de

conviețuire, devenire şi de creştere. Mediul în care se

dezvoltă şi creşte ființa umană confirmă primul nivel şi

justifică conținutul ideii de adaptare. Iar sensul vieții,

sensul istoriei se confirmă şi se definesc după ce viața şi

istoria au avut ca timpi de desfăşurare timpul existențial de

care aminteşte Berdiaev în Încercare de metafizică eshatologică. Pentru

că spune Berdiaev „dacă sensul universal nu este în acelaşi

timp un sens personal, el este absurd. Nu pot trăi într-un

«mare tot» – «marele tot» trebuie să-l descopăr în mine. ”31

Etica timpului nostru se desfăşoară în termenii unei

gândiri ai cărei poli se desfăşoară între credința în om şi

credința în Dumnezeu, între cosmosul vechilor greci şi istoria vechilor

30 Nicolae Berdiaev, Dialectica existențială a divinului și umanului, Editura Paideia, Bucureşti 2010, p. 52.31 Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 250.

25

evrei. Unificarea celor două se află în imposibilitatea timpului

existențial care justifică sensul celorlalte două – timpul cosmic

şi timpul istoric32. Pentru că spune Rudolf Steiner „naşterea unei

idei etice, absolut noi, din fantezia morală înseamnă, pentru

teoria evoluționistă, un lucru tot atât de puțin miraculos ca

naşterea unei noi specii animale dintr-o altă specie.”33

Valoarea etică a vieții acesteia constă tocmai în

posibilitatea alegerii modului de a trăi şi a privi – spre cer

sau spre pământ, în sus sau în jos, la stânga sau la dreapta.

Pentru a te uita în spate se impune o întoarcere şi e posibil

să nu mai vezi tocmai datorită timpului pe care îl ia mişcarea.

Suntem construiți să vedem în față iar ceea ce e în spatele

nostru ține de vederea celui sau celor din apropiere şi a

noastră în putința realității ce se vrea a fi dezvăluită.

Concluzii

Varietatea cunoaşterii şi înțelegerii omului cuprinde întregul

vieții şi natura sa. Or, aceasta ar presupune să ne înțelegem

asupra ideii de cunoaştere ca metodă ştiințifică sau ca sumă de

întâmplări şi experiențe unde se impune a stabili locul şi32„Există un timp cosmic, un timp istoric şi un timp existențial. Timpulcosmic e calculat matematic după mişcarea de rotație în jurul soarelui, peel se bizuie calendarele şi ceasurile, este simbolizat printr-un vârtej.Timpul istoric este ca încastrat în timpul cosmic poate fi socotitmatematic, prin decenii, secole şi milenii, dar nu se poate repeta nici uneveniment în el şi e simbolizat printr-o linie îndreptată către viitor,spre noutate. Timpul existențial nu se calculează matematic, cursul luidepinde de intensitatea cu care se trăieşte, depinde de suferințele şibucuriile noastre, în el se petrece avântul creator şi survin extazele, else poate simboliza printr-un punct, care exprimă o mişcare în profunzime. ”Nikolai Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, Editura Paideia, Bucureşti,1999, p. 22633 Rudolf Steiner, Filosofia libertății, Editura Univers Enciclopedic Gold Triade,Bucureşti, 2011, p. 160.

26

importanța întâmplării, hazardului și destinului. Cunoaşterea ştiințifică

nu poate face abstracție de suma experiențelor ce țin de o

epocă sau un timp. Cine nu cunoaște elementul apă nu-și poate imagina

corabia și peștii şi, continuă Galileo Galilei că „este imposibil ca

un corp să înlăture bezna noastră cu splendoarea lui, fără ca

noi să nu-l vedem”34 tot aşa cum mai continuă el „cel care

neagă experiența simțurilor merită să fie lipsit de ele.”35

Cunoaşterea ştiințifică presupune în primul rând caritate a

gândirii în sensul cel mai larg a ceea ce cuprinde caracterul

cunoaşterii care conferă sens judecății morale, ca judecată ce

valorizează omul şi întregul acestei cunoaşteri ce determină

sau nu unitatea ştiinței.

Bibliografie:

Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Incursiune în lumea sufletului, Editura

Paideia, Bucureşti, 2004.

Botezatu, Petre, Preludiul ideii de libertate morală, Editura Junimea

Iaşi, 1976.

Flonta, Mircea, Cognitio, O introducere critică în problema cunoașterii,

Editura All, Bucureşti, 2008.

Găşpărel, Cornelia, Margareta, Fundamente etice în domeniul

intervențiilor psihosociale –perspective critice asupra eticii profesionale, Editura

Institutul European, Iaşi, 2013 ( carte în curs de apariție).

Găşpărel, Cornelia, Margareta, Reiterări etice ale conceptului de

conștiință morală, - Jean Piaget – Max Scheler – Jean Libis, Analele de34 Galileo Galilei, Dialog Despre cele două sisteme principale ale lumii, Editura Științifică, Bucureşti, 1962, pp. 65-74.35 Galileo Galilei, Dialog Despre cele două sisteme principale ale lumii, Editura Științifică, Bucureşti, 1962, p. 47.

27

Filosofie, Universitatea Bucureşti, 2011,

http://filosofie.unibuc.ro/anale.

Găşpărel, Cornelia, Margareta, The Myth Of The Framework And The

Mysteries Of The Intellect - Ethical Perspectives On Knowledge And Understanding -

International Journal of Communication Research,

http://www.ijcr.eu.

Piaget, Jean, Biologie și cunoaștere, Eseu asupra relațiilor dintre reglările

organice și procesele cognitive, Editura Dacia, Cluj 1971.

Pierce, Charles, S., Semnificație și acțiune, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1990.

Poli, Roberto, Între responsabilitate și speranță, Editura Curtea Veche,

Bucureşti, 2009.

Russell Bertrand, Cunoașterea lumii exterioare, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2013.

Scheler, Max, Omul resentimentului, Editura Humanitas, Bucureşti,

2007.

Scheler, Max, Poziția omului în cosmos, Editura Paralela 45, Piteşti,

2003.

Singer, Peter, Tratat de etică, Editura Polirom, Iaşi, 2006.

Steiner, Rudolf, Filosofia libertății, Editura Triade, Cluj-Napoca

1996.

Stojanović, Svetozar, Meta-etica contemporană, vol. 1 şi vol. 2,

Editura Științifică, Bucureşti, 1971.

28