MAITREYI DEVI

(1914-1990)

Figură proeminentă a intelectualităţii indiene din secolul trecut, activist social, reformator, luptător pentru drepturile celor orop-siţi de soartă şi pentru mediu, într-o vreme când asemenea preo-cupări erau foarte rare, vicepreşedinte al Consiliului Coordonator al Femeilor Indiene, fondator al Consiliului pentru Promovarea Consensului Comunitar, Maitreyi a fost în primul rând o scrii-toare de marcă a spaţiului bengalez. Şi-a publicat prima carte la vârsta de şaisprezece ani. Beneficiind de o prefaţă semnată de Ta-gore, mentorul autoarei şi cel care i-a descoperit talentul ieşit din comun, volumul s-a bucurat de recenzii extraordinare în epocă.

Opera sa literară, în bengali şi engleză, cuprinde un roman, patru cărţi de poezie, opt lucrări despre Tagore, patru cărţi de călăto-rie, filozofie şi reformă socială. A editat colecţii despre Gandhi şi autori din Bangladesh. Poeziile din volumul de faţă, publicate în anul 1972, sunt prima replică a autoarei la romanul „Maitreyi“ de Mircea Eliade. Majoritatea versurilor cuprinse aici sunt scrise în 1972. Ultima poezie însă datează din 1947, când Maitreyi avea treizeci şi trei de ani. În 1976 i s-a decernat cea mai importantă distincţie literară indiană, premiul Academiei de Litere, pentru controversatul roman „Na Hanyate“.

Ca o încununare a luptei sale pentru conservarea mediului, ca şi a muncii de pionierat de la orfelinatul Khelaghar, în anul 1989 or-ganizaţia ONU a recompensat-o cu medalia Global 500 – de-a lungul vremii au primit această medalie şi Gerald Durrell, Jane Goodall, David Attenborough, Jimmy Carter, prinţul Phillip (du-ce de Edinburgh), dar şi organizaţii prestigioase precum National Geographic, Worldwide Fund for Nature sau Greenpeace.

7

CUVÂNT ÎNAINTE de Adelina Patrichi

Pentru un european, India e o altă planetă. Este primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi dacă ţii să aplici logica şi judecata sănătoasă de acasă acestei poveşti de dragoste care a traversat aproape un secol, două ţări şi două literaturi – Eliade şi Mai-treyi. Ori de câte ori am fost invitată să vorbesc despre „aface-rea Maitreyi“, am ţinut să precizez detaliul cel mai frapant al profilului ei văzut dinspre spaţiul bengalez, spre deosebire de acela care se oferă, într-o lumină roz, ochiului românesc: şi a-nume sentimentul pe care bengalezul obişnuit din Calcutta îl încearcă în legătură cu Eliade – el vede în gestul acestuia de a povesti într-un roman o aventură de tinereţe, care implică se-ducerea unei fete de familie bună, cel puţin o indecenţă, dacă nu o calomnie. Pentru mine a fost ca şi cum m-aş fi mutat un pic la dreapta ca să văd o persoană din alt unghi şi, deşi din profilul văzut dinspre România nasul părea mic şi cochet, chiar frumos, dinspre Calcutta profilul ridica în vânt ditamai năsoiul de Cyrano. Eliade este urât de bengalezi. E lucrul cel mai săritor în ochi din această istorie, nasul ei mare; după as-ta, după şocul iniţial (pentru că tot românul se aştepta să fie întâmpinat la poarta Calcuttei cu flori, pentru simplul fapt că e român, „de-al lui Eliade“) lucrurile devin mai simple. Dacă te obişnuieşti cu nasul la înaintare, poţi începe să încerci să dezbaţi problema. Dacă mai şi înţelegi rostul acestui nas mare şi nu te iei în săbii cu faptul că el nu numai că apare ca năsoi, ci chiar este un năsoi, eşti pe drumul cel bun.

Mie una mi-a luat cam un deceniu să mă obişnuiesc cu acest nas mare transplantat pe fizionomia unei poveşti altfel frumoasă şi armonioasă în toate aspectele ei, dar mai ales prin exotism. La început m-am enervat pe ei, pe bengalezi, i-am subestimat, i-am înjurat, mi-am văzut de ale mele şi, deşi eram deja în unghiul de unde nasul se vedea mare, am conti-nuat să contemplu unul mic şi drăgălaş. Au trecut ani de zile. A trebuit să înţeleg ce înseamnă India. A trebuit să cunosc

8

Calcutta ca un locuitor al ei, nu ca un călător. A trebuit să în-ţeleg ce înseamnă să fii femeie în Bengal. A trebuit să cunosc bengaleze divorţate. Sau necăsătorite. Sau revoltate. Sau fugi-te de acasă. A trebuit să mă cunosc pe mine mai bine. A tre-buit să mai îmbătrânesc puţin. A trebuit să mai citesc o dată cartea lui şi cartea ei. A trebuit să mai iubesc un pic. A trebuit, pur şi simplu, să treacă timpul peste gândurile mele. Ca să în-ţeleg şi punctul de vedere bengalez. Şi am încercat mereu să îi ajut şi pe ceilalţi compatrioţi ai mei să o înţeleagă pe Maitreyi femeia, cu toate umbrele ei. Povestea e simplă. Întors în ţară după povestea de dragoste din India, din 1930, Eliade se apuca să scrie în viteză, între de-cembrie 1932 şi februarie 1933, un mic roman care exploata exoticul episod pasional de la Calcutta, împins fiind de la spa-te de dorinţa de a candida la un premiu „pentru un roman inedit“. Cu un asemenea subiect ieşit din comun, îl şi câştiga, fireşte. Premiul consta în suma de 20000 de lei şi publicarea cărţii. „Nu-mi dădeam seama în acea seară“, avea să scrie el mai târziu, „că, hotărându-mă să scriu Maitreyi, îmi anulam ultima şansă de a mă întoarce în India.“

Romanul apărea în mai multe limbi, printre care italiană („Passione a Calcutta“, 1945), germană („Das Mädchen Maitre-yi“, 1948), franceză („La nuit bengali“, 1950, 1979, 1996), spa-niolă, portugheză, cehă, slovacă, poloneză, japoneză. În limba engleză romanul a apărut de-abia după moartea lui Eliade, ca-re, dându-şi prea târziu seama de „indiscreţia“ pe care o săvâr-şise dând eroinei din carte numele real al fetei pe care o iubise la Calcutta, nu a fost de acord ca această traducere să apară în timpul vieţii sale, ştiut fiind că o traducere în limba engleză şi-ar fi găsit mult mai uşor drumul către Calcutta.

Vreme de peste patruzeci de ani, Maitreyi a tăcut. Şi-a vă-zut, la Calcutta, ori la Mongpu, de viaţa ei. S-a lăsat căsătorită prin aranjamentul părinţilor, după datina indiană, cu un bărbat mult mai în vârstă, pe care l-a văzut pentru prima oară în noaptea nunţii, a avut copii şi nepoţi, şi a făcut carieră, de-venind o personalitate de necontestat în mediul intelectual

9

bengalez. Până într-o zi. În ziua aceea, în septembrie 1972, s-a întâlnit, în Calcutta, cu Sergiu Al-George, care, în marea lui inocenţă, s-a apucat să-i povestească „Maitreyi“, romanul. Tot atunci Maitreyi afla că Eliade îi scrisese, dar misivele lui nu ajunseseră la ea. Noutăţile declanşau o adevărată urgie în via-ţa acestei femei respectabile de cincizeci şi opt de ani, născută şi crescută într-o societate tradiţională, în care nu poţi călca strâmb fără să plăteşti. Femeia aceasta cu capul pe umeri, mamă şi bunică, îşi dădea seama brusc că nu a încetat nicio clipă să îl iubească pe acel străin întâlnit în 1930. Furtuna se abătea şi asupra familiei sale, pentru că Maitreyi, total incapa-bilă de cea mai neînsemnată simulare, se confesa tuturor celor apropiaţi. Şi atunci s-a apucat, şi ea, cu aceeaşi febrilitate ca şi el, să scrie, între 18 septembrie şi 18 decembrie 1972, după a-proape o jumătate de secol, prima replică literară, cartea de faţă: Aditya Marichi, un volumaş de poezii de dragoste teribi-le, pline de patimă şi durere. Titlul este numele pe care tatăl ei i-l dăduse lui Mircea, Marichi însemnând de fapt „rază“.

Maitreyi îi trimitea acest volum, publicat la Calcutta chiar la finele lui 1972, lui Sergiu Al-George, împărtăşindu-i până şi acestuia, în scrisori, furtuna ce o abătuse chiar el în sufletul ei. O parte dintre scrisori sunt reproduse în primele pagini ale acestui volum. Sunt scrisori incredibile, în care femeia aceasta matură şi inteligentă trece de la o stare la alta, în care încearcă să acrediteze ideea că are o viaţă împlinită, alături de soţul ei, că vrea doar să stabilească adevărul, dar ceea ce reuşeşte să transmită este exact contrariul – şi anume o nemărginită dra-goste care nu ştie să moară, o dragoste care trece dincolo de spaţiu, vârstă şi timp. Îi cere socoteală lui Mircea, apoi se răz-gândeşte şi îi mulţumeşte pentru că a scris romanul, socotin-du-l singurul lui dar către ea, spune că nu vede nimic nelalo-cul lui într-o întâlnire a doi oameni „bătrâni“, dar declară un pic mai încolo că ar merge la capătul lumii să-l mai vadă o dată, susţine că este mulţumită de viaţa ei dar după câteva rânduri face referire la „tragedia“ vieţii ei. Sunt zvârcoliri ale unei femei îndrăgostite, care vrea să se convingă că va putea trăi mai departe fără să îl mai vadă vreodată pe bărbatul iubit,

10

sunt tresăriri de şcolăriţă, şi Maitreyi o recunoaşte – dar nu poate să procedeze altfel. La un moment dat se îmbată cu ilu-zia că scrisorile ei către Eliade sunt oprite şi „cenzurate“ de soţia acestuia, în loc să facă faţă adevărului crud. Iar acest chin interior al femeii care nu a trăit decât aşteptând să se întoarcă cel iubit, în timp ce se prefăcea că trăieşte, este cutremurător.

Apoi Maitreyi se apucă să scrie şi ea romanul ei – aceleaşi întâmplări, dar din punctul ei de vedere. Îl scrie sub ochii so-ţului ei, ai fiului, ai nurorii. Romanul se publică în anul 1974, la Calcutta, fiind şi astăzi unul dintre cele mai controversate opere literare indiene. Deşi societatea bengaleză tradiţională l-a judecat aspru, romanul Na Hanyate (în limba română pu-blicat cu titlul „Dragostea nu moare“) a primit cea mai râvnită distincţie literară indiană, şi anume Sahitya Akademi Award, Premiul Academiei Naţionale de Litere a Indiei.

Dacă Maitreyi a ieşit teafără din această încercare este pentru că s-a dovedit a fi o luptătoare – a reuşit să fie o mamă excepţională, o scriitoare venerată, o războinică pentru drep-turile copiilor şi ale femeilor – a scris, a conferenţiat, a studiat, a filozofat, a reformat. Şi totuşi ceea ce a caracterizat-o mai mult decât orice altceva a fost nemaipomenita ei sete de ade-văr. A ales să îşi pună toate aceste realizări, ca şi confortul conjugal, în paranteze atunci când a trebuit să hotărască dacă va ascunde totul sub preş sau se va prezenta lumii aşa cum este – şi a ales să spună tot: şi acest tot implica lucruri care pâ-nă şi în Occident pot fi spuse cu rezervă. Cât despre benga-lezi, pentru ei cele două cărţi ale ei au fost un cataclism. Deo-dată, o femeie respectabilă şi ilustră care se apropie de şaizeci de ani, căreia i se cere părerea la nivel oficial, care e invitată la conferinţe mondiale, ori la graniţă, să gestioneze crizele unui război (vezi interviul cu fiul ei), căsătorită cu un bărbat care se bucură şi el de o poziţie socială de invidiat în societatea bengaleză, o ia efectiv razna. Scrie un volum de poezii de iubi-re şi un roman autobiografic, proclamă sus şi tare că a iubit un străin înainte de a se căsători, a vrut să fugă cu el, şi, cirea-şă mare pe tort, îl iubeşte încă!

Spun bengalezii şi familia lui Maitreyi că Eliade a greşit,

11

neschimbând numele eroinei. Aşa e, astăzi s-ar alege probabil cu un proces, după o astfel de gafă. Dar în greşeala lui a ger-minat o legendă uriaşă, în care încap două cărţi, două persoa-ne, două iubiri nemuritoare – una în realitate, cealaltă în o-glinda ei. Dar putem spune liniştiţi că Maitreyi şi-a pricinuit singură mult mai mult rău, publicând o carte de poeme şi un roman în care spunea că iubeşte un bărbat şi acela nu este soţul ei! Foarte puţini oameni aflaseră despre romanul lui Eliade în acel moment. Dacă Maitreyi ar fi tăcut, reputaţia ei ar fi rămas intactă. Dar nu ar mai fi fost astăzi eroina atâtor oameni – români şi indieni deopotrivă. În India, generaţia tâ-nără îi iubeşte cartea. Luptând contra curentului, Maitreyi este o emblemă a revoluţiei mentalităţilor, dacă există una.

Cartea „Maitreyi“ povestea o iubire romantică, o pasiune frumoasă, era un vis exotic, având de partea ei tinereţea, lipsa de complicaţii, puritatea unei flori. Romanul lui Maitreyi, în schimb, aducea o iubire de alt soi, una coaptă, înfierată de societatea indiană, dar şi de Eliade, de propria soră, de propria fiică. Iubirea „nepotrivită“. Iubirea care poate părea, cum i-a şi părut de altfel lui Eliade, matur de-acum şi nemaiiubind, „de prost gust“. O iubire care nu are de partea ei nimic. Nimic, în afară de posteritate – de un public imens, din India şi din Ro-mânia, cititori care vor iubi această poveste şi o vor judeca cu alte inimi – vor găsi în iubirea aceasta care nu moare ceva u-nic, irepetabil, măreţ şi mai ales foarte îndrăzneţ.

Până şi generaţia Facebook, care nu „simte“ nici măcar creaţii apărute doar cu câţiva ani în urmă – pentru că ele de-vin cu rapiditate desuete – a îmbrăţişat în România această poveste a unor oameni astăzi morţi demult, a unor cărţi lăsate în urmă de istoria literaturii universale. Această generaţie a găsit în ele, în această iubire neîmplinită, întinsă peste oceane de spaţiu şi timp, un model. S-a regăsit în întinderea, în dispe-rarea ei. Lucrul este fabulos. Cu nişte cărţi scrise în grabă, în cazul lui pentru un premiu, fără prea multă bătaie de cap sau scrupule, în cazul ei pentru a restabili adevărul dar şi pentru a-şi exorciza o iubire care o obseda, Eliade şi Maitreyi au reu-şit performanţa de a cuceri nu numai premiile acelea trecătoa-

12

re, ci multe generaţii de cititori. Astăzi, în era tabletelor, când tinerii îşi dojenesc, mai în glumă, mai în serios, mamele că umblă cu cărţi „de hârtie“ în geantă, aceste cărţi au întors cea-sul înapoi, au readus ceva din gustul demodat al secolului tre-cut în centrul de interes al vieţilor noastre grăbite. Dacă există un Paradis al personajelor din cărţi, în care vrem să urcăm, probabil că acolo Eliade şi Maitreyi s-ar afla la loc de cinste.

Atât Aditya Marichi cât şi ambele romane, „Maitreyi“ şi „Dragostea nu moare“, au fost scrise în grabă, sub imperiul sentimentelor descrise în ele, şi asta se vede, din păcate, şi din fericire. Din păcate, pentru că ele au ratat poate un loc fruntaş pe raftul capodoperelor mainstream ale literaturii universale. Şi din fericire, pentru că tocmai această calitate (sau acest de-fect) le-a asigurat o traiectorie fulminantă în ţările unde au a-părut, o traiectorie pe care nimeni n-o putea prevedea. Acolo ele au intrat pur şi simplu în legendă. Faptul că în amândouă romanele lipseşte grija pentru păstrarea scriiturii în limitele convenţiei, ale performanţei literare, că senzualismul (în cazul lui) sau reglarea conturilor cu iubitul în paginile cărţii (în ca-zul ei, care îi cere socoteală lui Mircea chiar în roman) inva-dează foile, scoate aceste creaţii din sfera literaturii şi le pla-sează între trăiri – de genul celor ce foarte rar le sunt date oa-menilor obişnuiţi, în societăţile moderne. Chiar şi în Occident, din Franţa până în Finlanda, generaţia tânără descoperă astăzi literatura din jurul poveştii Eliade-Maitreyi, iar cărţile lor încep să capete în aceste ţări aerul unor cărţi-cult, plasate un-deva între „Jonathan Livingston Seagull“, „Rubaiatele“ lui O-mar Khayyam şi „De veghe în lanul de secară“.

Dacă aţi putut citi ambele romane, apărute în mai multe ediţii, iată că în volumul de faţă vă prezentăm, pentru prima oară în România, poemele de dragoste ale lui Maitreyi pentru Mircea, pe care Sergiu Al-George le descria drept o sublimare artistică a disperării lui Maitreyi. Este prima replică literară la romanul „Maitreyi“, o replică despre care până acum în Româ-nia nu s-a vorbit niciodată. Câteva versuri din aceste poezii au fost înglobate de Maitreyi în romanul său.

13

Partea I

1972-1973

SCRISORILE DESPRE MIRCEA

– Corespondenţa cu Sergiu Al-George – (Fragmente)

Cuvintele scrise de Maitreyi pe ediţia cărţii ei de poezii (Uddhitta), pentru a-l avertiza pe Mircea: Mircea, Mir-cea, n-am spus nimic care să te arate pe tine vinovat. Am spus că-i vina mea şi că într-o zi doar m-ai sărutat din în-tâmplare pe frunte. Trebuia să spun, e mama mea şi ştia tot… Mircea, prieten scump, adio.

14

În facsimil, aerograma trimisă de Maitreyi lui Sergiu, datată 2.12.72. (Din arhiva personală a domnului Radu Bercea). Traducerea în limba română se găseşte la pagina 16.

15

13/1 Palm Avenue, Calcutta 19 12 noiembrie 1972

Dragă d-le Sergiu Georgi

O parte dintre lucrurile din scrisoarea pe care ţi-am scris-o săptămâna trecută nu mai sunt valabile. Nu mă mai tulbură faptele sau ficţiunea din roman. Fie ca numele noastre să meargă înainte împreună, acolo unde adevărul şi neadevărul acestei lumi îşi pierde însemnătatea, în oceanul acesta mare al Realităţii.

(…) Ai putea să-mi spui de ce trebuie să-şi proclame astfel iubirea în faţa unei lumi întregi, pentru urechile străinilor, fă-ră să trimită un exemplar persoanei în cauză? Sunt oare un simplu nume pentru el? Nu am substanţă? Prietenul dumitale m-a tratat cu cruzime, cu siguranţă. Nu m-a preocupat lucrul acesta până ce ai venit aici. (…) S-a ridicat capacul de pe tai-niţa adâncă în care vreme de patruzeci de ani a fost păstrată o rană închisă – acum ea s-a deschis şi sângerează din abunden-ţă. Nu ştiu ce înseamnă şi nici cum mă voi vindeca de ea.

De ce mă tratează ca pe o fantomă care se mişcă în 1930 şi nu ca pe o fiinţă umană cu corp şi suflet? (…) Nu ştie el, în marea-i erudiţie, că mintea nu are piele care să facă riduri? În inima noastră suntem aceeaşi fiinţă pentru vecie, aceeaşi de la început până la sfârşit. Te rog, spune-mi dacă i-ai scris priete-nului tău că m-ai întâlnit şi care au fost reacţiile lui.

Îmi eşti dator cu acest lucru, Sergiu, întrucât dumneata ai fost cel ce a zguduit fundaţia atitudinii raţionale a vieţii mele liniştite de până acum şi ai întors-o cu susul în jos, aşa că raţi-unea s-a scufundat şi numai câteva bule de emoţie mai ies la suprafaţă. Toate astea trebuie să fie îndreptate, altminteri e mult prea greu de suportat pentru mine.

Mulţumesc pentru fotografii. Te rog să fii amabil şi să-mi trimiţi şi cărţile, câte un exemplar din fiecare.

Cu cele mai bune urări şi aşteptând cu nerăbdare răspun-sul tău cât mai curând,

A ta sinceră, Maitraye Devi

16

2 decembrie 1972

Dragul meu Sergiu Georgi (…) La ora asta crezi probabil că am luat-o razna complet. Dar trebuie să îţi relatez în detaliu tot ce s-a întâmplat după veni-rea ta. Te rog să arăţi această scrisoare prietenului lui Mircea… (…) Să-i scrie lui Mircea iar, că nu-mi mai e teamă, dimpotri-vă, sunt fericită că a scris tot ceea ce în mintea lui era real, pentru că aceea este singura recunoaştere pe care a dat-o unui adevăr suprem din vieţile amândurora. Să fie bun şi să-l între-be un singur lucru – acum m-a uitat? Dragă prietene, o să-ţi spun o poveste ciudată. Sunt o femeie de cincizeci şi opt de ani, am scris paisprezece cărţi, conduc trei instituţii de asis-tenţă socială, şi trebuie să te fac să înţelegi de ce o asemenea persoană a început astăzi să se poarte ca o şcolăriţă.

Mircea a plecat din viaţa mea cu patruzeci şi doi de ani în urmă. L-am aşteptat patru ani. Apoi am fost măritată în opt zile cu o persoană pe care am întâlnit-o pentru prima dată doar în noaptea nunţii. Chiar şi în noaptea aceea încă mai aş-teptam să aud paşii lui Mircea. Visam că o să vină şi o să mă salveze în ultimul moment. Dar soţul meu este un om foarte blând şi în toţi aceşti treizeci şi şapte de ani a fost foarte bun cu mine şi mi-a dat o libertate absolută, să îmi conduc viaţa a-şa cum doresc eu. Am reuşit să ne construim împreună cămi-nul ideal.

Am încercat să-l uit pe Mircea, m-am străduit cât am pu-tut şi credeam că am reuşit. Uneori mă întrebam de ce n-am putut să păstrăm o legătură firească, de prietenie. Mă gân-deam că mi-aş fi găsit liniştea dacă ne-am fi scris din când în când. I-am scris de două ori, nu mi-a răspuns niciodată. Nu ştiu de ce a fost atât de crud, nu era necesar. Tăcerea lui e ca un reproş pentru o greşeală pe care n-am comis-o. Mi-am a-dunat toate forţele şi am încercat să-l uit, până ce m-am con-vins că existenţa lui nu mai însemna nimic pentru mine – şi când în 1970 (anul este caligrafiat neclar) am auzit că a menţionat numele meu cuiva m-am gândit să-i scriu, să văd dacă îmi răspunde. N-a răspuns. Tăcerea lui m-a rănit, dar am făcut din

17

nou un efort să-l uit pentru totdeauna, şi mi-am zis că asta era ultima oară când mă mai gândeam la el.

Atunci ai apărut tu, Sergiu. Ai văzut, vorbeam despre el fără emoţie. Ţi-am spus că am o viaţă împlinită. Când am aflat de cartea aceea despre care auzisem, dar căreia nu-i cunoscu-sem conţinutul, am fost şocată – mă gândeam la reputaţia mea – ce prostie. Timp de o lună am trepidat de frică – v-am scris ţie şi Amitei, cerându-vă ajutorul. Dar încet-încet adevă-rul a pogorât asupra mea ca soarele unei dimineţi, lumina lui a atins cele mai ascunse unghere ale inimii mele şi a alungat ca la un semn mândria, prejudecăţile şi convenţiile. Ce mai conta că reputaţia mea fusese pătată. Dragostea e mai presus de reputaţie. Vai! Îi sunt recunoscătoare că a scris tot ce a scris, pentru că aceasta este adevărata recunoaştere pe care a dat-o adevărului nostru suprem. Da, singura. De două luni nu dorm, ochii-mi sunt mereu umezi. Nu s-a întors înapoi în me-moria mea, ci în prezenţa lui fizică, şi îmi ţine inima în mâini-le lui puternice, ca şi acum patruzeci şi doi de ani. Îmi pare că trăiesc în veşnicie, unde trecutul, prezentul şi viitorul se unesc într-un singur şuvoi. Suntem vii în această lume frumoasă, de ce nu putem comunica? Aş merge la capătul lumii să-l mai văd o dată. Faptul că deodată am realizat tragedia vieţii mele m-a tulburat în aşa hal încât acum toată familia mea ştie. So-ţul meu, fiica mea, fratele meu şi sora mea, toţi ştiu, le-am spus totul, în detaliu. Văd că şi aici lumea se schimbă mult. Nimeni nu mă învinovăţeşte. Soţul meu şi fiica mă îndeamnă să merg la el, să îl văd, dacă asta îmi va aduce liniştea.

Nu ştiu dacă asemenea lucruri sunt de crezut (…) după a-tâţia ani, când sunt bunică. Cum e posibil ca o persoană pe ca-re nu am văzut-o de patruzeci şi doi de ani să mai aibă însem-nătate şi cum se poate ca eu, cea care numai cu câteva zile în urmă eram atât de preocupată de reputaţia mea să recunosc cu atâta uşurinţă, în faţa tuturor, tot ceea ce voiam să păstrez ascuns? Povestea iubirii mele indestructibile acoperă orice ru-şine.

Tocmai i-am scris o scrisoare, relatându-i în detaliu versi-unea mea asupra poveştii noastre. Amita zice că n-o să ajungă

18

A ta cu afecţiune

Maitraye Devi

niciodată la el pentru că soţia lui o va cenzura. E oare posibil? Un om aşa de învăţat nu ar trebui să fie prizonierul nimănui.

Dacă nu pot să-i trimit lui scrisoarea, am să ţi-o trimit ţie, te rog să o traduci în româneşte şi consider-o replica lui Mai-treyi la cartea lui, după patruzeci şi doi de ani. Fie ca povestea de dragoste neînţeleasă să intre în istorie şi posteritatea să dea verdictul asupra tatălui meu, asupra lui Mircea şi asupra mea. Dacă va fi publicată în România cu siguranţă va ajunge la el. Poţi să mă sfătuieşti cum să fac ca să ajungă scrisoarea la el? Trebuie să îi vorbesc, altminteri această agonie a mea nu va lua sfârşit.

Te rog, anunţă-mă dacă vine în România. N-aş putea veni în ţara voastră, oare nu mă va lăsa soţia lui să-l văd? Ce rău ar putea pricinui această întâlnire a doi oameni bătrâni?

Te rog să îl rogi pe prietenul lui Mircea să îi scrie din nou şi să-i spună că retrag tot ceea ce am scris în prima scrisoare, nu-mi mai e teamă, şi îi mulţumesc cu adevărat pentru tot ce a scris, pentru că acesta este singurul lui dar către mine. În dedicaţie mi-a cerut iertare, îl rog să fie bun şi să-i spună că l-am iertat – din toată inima, aşa cum un tată îşi iartă fiul, prietenul îşi iartă prietenul şi iubita îşi iartă iubitul. Şi te rog să fii bun şi să-mi scrii măcar o dată pe lună ca să mă ţii la curent cu ce se mai întâmplă cu el.

Cu mulţumiri şi cele mai sincere urări,

12 februarie 1973 Dragul meu Sergiu Georgi

Nu mai ştiu nimic nici de tine nici de Amita. Sper că sunteţi bine amândoi. Nici eu nu v-am mai scris de ceva vreme. Mă dor ochii cumplit şi sunt într-o stare de extremă disperare – ca şi cum am scăpat totul din mână, ca şi cum aş fi pe un ţărm de mare gata de plecare şi nicio ambarcaţiune nu s-ar zări la orizont. Sergiu, cât timp poate cineva să aştepte? Eu am aş-teptat patruzeci şi trei de ani, trebuie să-l văd acum – şi totuşi ştiu că asta nu se va întâmpla – o să mor cu dorul ăsta nestins. Aş vrea să-l văd şi pentru că i-am citit cartea – e plină de lu-

19

A ta cu afecţiune

Maitraye Devi

Maitraye Devi

cruri care au fost greşit înţelese. M-a iubit, dar nu m-a înţeles. De aceea a trebuit să scrie atâtea neadevăruri. Incidentele, în-cepând cu prezentarea inelului etc., vizitele pe care i le-aş fi făcut noaptea, toate sunt nefondate. Trebuia să le scrie pentru că nu era sigur de mine. Nu i-am spus niciodată că-l iubesc. Întrucât eu nu am înţeles profunzimea acestui sentiment de-cât în momentul când îşi lua rămas-bun.

Titlul acestei cărţi înseamnă „raze de soare“ (aditya = „soare“; marichi = „raze“), aşa îl numea tata (pe Mircea – nota red.) – sună foarte asemănător. Eu îmi scriu de obicei numele „Maitraye“ dar văd că el îl scrie cum o făceam eu pe vremuri, aşa că şi eu am făcut la fel în cartea asta.

(…) I-ai scris că m-ai întâlnit? Ştie că trăiesc? Şi, dacă da, a răspuns?

Te rog scrie-mi ori de câte ori ai chef, sunt întotdeauna fericită să am veşti de la tine. Ultima ta scrisoare a fost extrem de plăcută, mi-a adus un gram de alinare.

Cu cele mai bune urări, 27 februarie 1973 Dragul meu Sergiu

Nu ţi-am scris o vreme pentru că am probleme cu ochii. Acum sunt mai bine. Sper că ai primit cartea mea de poeme.

(…) Acum am totul pregătit, paşaport, viză, bilet de avion, invitaţie. Pot pleca în orice moment – să îl mai văd pentru ul-tima oară şi să-l întreb tot ceea ce nu are acum răspuns şi apoi inima mea va avea linişte pentru tot restul vieţii. Cui poate să-i facă asta vreun rău, Sergiu? Soţiei lui? Soţul meu nu crede asta. Cu încredere nestrămutată în mine el mă îndeamnă să mă duc – dacă aşa îmi pot recăpăta liniştea.

(…) Sper ca scrisoarea ta să mă ajute să iau o decizie. Cu cele mai bune urări şi salutări afectuoase, ţie şi soţiei

tale, (…) tu trebuie să ştii – te rog spune-mi adevărul – te rog nu-mi ascunde nimic.

20

20 martie 1973 Dragă Maitraye Devi,

Multe mulţumiri pentru carte. (…) Am fost surprins şi în ace-laşi timp mişcat să primesc aceste poeme, o sublimare artis-tică a disperării tale. Nu am citit niciodată poezii ca acestea. Numai o femeie indiană poate fi capabilă de o asemenea me-morie absolută, o memorie care nu are nimic de-a face cu via-ţa obişnuită. Cartea are şi o semnificaţie filozofică în acelaşi timp, şi din acest punct de vedere este reprezentativă pentru geniul indian. Dar mâhnirea teribilă care se ascunde în aceste poeme face orice apreciere, supusă teoretizării, să pară nu numai superficială, ci şi, într-un fel, lipsită de sens.

Tot ce aflu din scrisorile tale despre încăpăţânata tăcere a lui Mircea (?) poate fi interpretat în mai multe feluri. Nimănui nu-i stă în putere să ofere explicaţia reală a unei asemenea comportări. Eu nu comunic cu el, dar am înţeles de la priete-nii săi că adesea trec multe zile până ce se apucă să răspundă la scrisori. Totuşi, în cazul tău, trebuie să fie la mijloc o neîn-ţelegere din partea lor.

Sfatul meu prietenesc este să îţi amâni plecarea până ce vei afla care este explicaţia reală a comportării lor.

O asemenea întâlnire trebuie, după părerea mea, să fie bi-ne pregătită din timp. Consimţământul lui este aşadar absolut necesar. Altfel rişti să ai parte de o mare dezamăgire.

După ce m-am gândit foarte bine la situaţia ta, eu zic că ai putea să iei taurul de coarne: o scrisoare din partea soţului tău adresată fie soţiei lui fie amândurora ar putea alunga orice nelămurire din mintea lor. Chiar şi pentru Mircea (?) în acest mod soţia sa ar fi tratată cu respectul cuvenit, fără să îi fie ră-nite sentimentele. În aceste circumstanţe scopul real al vizitei tale va deveni evident şi nimeni nu va avea sufletul să refuze a răspunde unui asemenea apel.

Te rog scrie-mi ce crezi despre sugestia mea. Aş fi cel mai fericit om din lume dacă sfatul meu îţi va prinde bine.

Cu cele mai bune urări, Sergiu Al-George