DESTRĂMAREA UNIUNII SOVIETICE ŞI NOUA ORDINE MONDIALĂ

CUPRINS

1. Formarea URSS1.1 Revoluţia bolşevică 1.2 Apogeul stalinist

2. Sfârşitul URSS1.1 Războiul Rece şi consecinţele lui1.2 Revoluţiile din 1989

3. Noua ordine mondială1.1 Formarea noilor state

4. Concluzii

1. FORMAREA URSS

1.1 Revoluţia bolşevică

După o tradiţie de 300 de ani, revoluţia bolşevică din 1917 a pus capăt dinastiei Romanov. Nicolae al II-lea, Ţar al Rusiei, a fost obligat să abdice în urma izbucnirii revoltei populare de la Petrograd.

Ţarul Nicolae al II-lea, încoronat în 1894, s-a dovedit a fi un lider foarte slab, iar caracterul său nu era deloc compatibil cu cerinţele Imperiului Rus de la acele vremuri. Lipsa lui de autoritate, pierderile semnificative pe care poporul le-a suferit în urma războiului ruso-japonez, toate acestea au dus la nemulţumirea supuşilor. Astfel a avut loc prima revoluţie, în anul 1905, însă Ţarul Nicolae a reuşit să stăpânească pentru o perioadă problema.

Criza s-a accentuat în mod alarmant în timpul Primului Râzboi Mondial. Statul si societatea rusă au avut de confruntat mai multe crize cu probleme structurale, printre cele mai importante fiind:

- Problema economică: ţara era săracă, exista criza de produse şi deşi era o ţară cu preponderent agricol, Rusia nu putea să asigure o economie concurenţială din cauza agriculturii rudimentare şi a industriei foarte slab dezvoltate

- Problema socială: numărul foarte mare de morţi, corupţia, dar şi discrepanţa majoră dintre clasele sociale au fost cauzele scoaterii ţării din razboi. Criza era atât de mare, încât soldaţii ruşi tindeau chiar să fraternizeze cu inamicul, doar pentru un trai mai bun.

- Problema politică: ţarul îşi pierdea tot mai mult din credibilitate, iar partidele de extremă stânga câştigau tot mai mult teren şi ofereau speranţa rezolvării tuturor problemelor

Revoluţia Rusă cuprinde două etape: prima este în februarie 1917, atunci când Ţarul Nicolae al II-lea a fost înlocuit cu o republică liberală şi democrată, iar a doua se remarcă în octombrie acelaşi an, atunci când a avut loc revoluţia dintre armata roşie şi armata albă, iar prin forţă militară, comuniştii au preluat puterea ţării şi au insturat un Guvern provizoriu socialist, sub comanda lui Alexandr Kerenski.

În martie 1917 (februarie, după calendarul iulian), în capitala Petrograd au început greve și demonstrații masive împotriva conducerii. Muncitorii intrați în grevă au fost sprijiniți de garnizoana din Petrograd, iar după o săptămână de mari tensiuni sociale, Țarul a fost obligat să abdice. Teoretic, el a abdicat în numele său și al succesorului său direct, micul țarevici, lăsând tronul fratelui său, Marele Duce Mihail Alexandrovici. Acesta a refuzat însă să accepte coroana și a abdicat la rândul său, punând astfel capăt dinastiei Romanov. 1

1 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sfarsitul-monarhiei-rusia

Astfel, la 7 iulie 1917, Alexandr Kerenski ocupă funcţia de premier. Era un om plăcut atât de popor, cât şi de partidele politice, iar în seama lui se puneau bazele unei reconcilieri politice şi naţionale. Cu toate acestea, ruptura dintre partidele politicte s-a produs şi astfel, fiecare avea propria rezolvare pentru a scoate ţara din criză. Lenin şi partidul comunist s-au folosit de problema sovietelor şi au reuşit să îi atragă de partea lor pe muncitori, prin deviza “puterea în mâinile sovietelor”, care de fapt însemna puterea în mâinile comuniştilor.

În ultimele sale săptămâni de guvernare, premierul Kerenski s-a comportat la fel ca Ţarul Nicolae, adică a crezut că puterea nu îi poate fi luată, având întărită mereu credinţa că este conducătorul de care Rusia avea nevoie. Astfel, a avut loc o lovitură de stat, ridicată de bolşevici la rangul de revoluţie. Au participat peste 10.000 de oameni, mişcarea fiind coordonată de către partidul comunist. Premierul Kerenski a fost dat jos şi s-a format un nou Guvern, numit Consiliul Comisarilor Poporului, condus de Vladimir Ilici Lenin.

Prima măsură luată de noul guvern al lui Lenin a fost ideea unui “Decret asupra păcii”, adică o pacea fără anexiuni şi despăgubiri. După aceea, paridul comunist începe să adopte din ce in ce mai multe reforme, printre care: “Decretul asupra pământului”, prin care proprietatea privată era abolită şi totul se trecea în proprietatea statului, dar şi “Declaraţia drepturilor oamenilor muncii”. Din anul 1918 se pun bazele unei armate invincibile, numărul soldaţilor crescând de la 800.000, la 5.5 milioane, în doar doi ani. Între anii 1917-1921 ţara s-a confruntat cu un comunism de război, adică toată economia a fost naţionalizată, iar circulaţia banilor a fost restrânsă.

După încheierea Primului Război Mondial, Rusia a devenit un stat izolat, care nu a participat la Conferinţa de Pace de la Paris şi din această cauză, nici nu a dorit să pastreze relaţii diplomatice cu alte state. Însă, această politică de izolare nu a durat mult, şi astfel, începând cu anul 1933, URSS-ul a început să aibă noi orientări politice externe. Ăn anul 1934, SUA, România şi Cehoslovacia au reluat relaţiile diplomatice cu Uniunea Sovietică şi aceasta a fost acceptată în Liga Naţiunilor, iar în mai 1935, URSS încheie cu Franţa un pact de asistenţă mutuală.

1.2 Apogeul stalinist

URSS a cunoscut apogeul în timpul regimului stalinist, între anii 1945-1953. Iesită învingătoare din război, Uniunea Sovietică a participat la Conferinţele de la Yalta (1943) şi de la Potsdam (1945), în urma cărora Roosevelt, Stalin si Churchill şi-au împărţit zonele de influenţă. Astfel, Stalin reuşeşte în anul 1948 să transforme aproape toate statele din Europa de Est, cu excepţia Greciei şi Iugoslaviei, în state-satelit, având o conducere comunistă. În anul 1949 si Germania de Est intră în sfera sovietică. Astfel, Uniunea Sovietică ajunsese să fie compusă din 15 Republici Sovietice Socialiste: Armenia, Azerbaidjan, Bielorusia, Estonia, Georgia,

Kazahstan, Kârgâstan, Letonia, Lituania, Republica Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina si Uzbekistan.

Stalin dorea ca toate ţările din Europa Centrală să fie conduse de partidele comuniste locale. Se creează “blocul comunist”, iar în ţări precum România, Bulgaria, Polonia sau Cehoslovacia se instaurează guverne staliniste. În urma acestei expansiuni rapide, era clar că dorinţa Uniunii Sovietice era de a răspândi comunismul în toată lumea şi s-au năruit speranţele unei reconcilieri între Europa de Vest si cea de Est. Astfel, începe perioada unor mari tensiuni politice si confruntari ideologice, numită perioada Războiului Rece.

2. Destrămarea URSS

1.1 Războiul Rece şi consecinţele lui

În această confruntare numită Război Rece, s-au confruntat două grupuri diferite, şi anume Blocul Răsăritean, compus din URSS şi aliaţii săi, celălalt grup fiind compus din Blocul Apusean, format din SUA şi aliaţii săi. Dacă vorbim la nivel militar, putem spune că s-au confruntat Organizaţia Atlanticului de Nord cu Pactul de la Varşovia. 2

Atât Statele Unite ale Americii, cât şi Uniunea Sovietică au luat naştere prin revoluţie. Amândouă statele aveau aspiraţii de ordin global, considerând că ideologia lor este potrivită şi pentru celelalte state ale lumii. Ambele aveau dorinţe măreţe, dat fiind faptul că reprezentau prima putere a lumii şi respective a treia. O altă similitudine între cele două state continentale este faptul că au intrat în război în urma unor atacuri pe care le-au suferit. În cazul URSS vorbim despre atacul germanilor la 22 iunie 1941, iar când ne referim la americani, amintim atacul surpriză venit din partea japonezilor în anul 1941 la Perl Harbor. 3

În anul 1985, când Secretar General a devenit Mihail Gorbaciov, economia sovietică stânga se confrunta cu o scădere drastică a veniturilor valutare. 4 Aceste aspecte l-au determinat pe Gorbaciov să ia măsuri pentru a revigora starea economiei sovietice. 5 Gorbaciov a instituit o serie de reforme, numite “glasnost”. Acestea presupuneau democratizarea şi renunţarea la represiunea politică în toate statele care făceau parte din URSS. Însă, deşi liderul comunist se aştepta ca toate aceste măsuri să fie în favoarea Partidului Comunist, această relaxare a cenzurii nu a făcut altceva decât sa sporeasca sentimentul anti-rusesc al celorlalte ţări, iar în anii ’80, cele mai multe voci cereau independeţa faţă de Moscova.

Deşi fără să dorească acest lucru, Mihail Gorbaciov, datorită reformelor sale, a trezit spiritul naţionalist al ţărilor comuniste, iar spre sfârşitul anilor ’80, acestea au ajuns să facă îşi ceara dreputile şi să iasă din represiunea rusească, având loc numeroase revoluţii. Prin

2 http://ro.wikipedia.org/wiki/R %C4%83zboiul_Rece

3 John Lewis Gaddis, „Războiul Rece”, Ed. Rao, Bucureşti, 2005, pp.19-21 4 John Lewis Gaddis, „Războiul Rece”, Ed. Rao, Bucureşti, 2005, pp. 1975 Walter LaFeber, „America, Rusia, and the Cold War, 1945-2002”, Ed. McGraw-Hill, SUA, 2002, pp. 331-333

programele de glasnost (deschidere politică – transparenţă) şi perestroika (reconstrucţie economică), Mihail Gorbaciov a creat involuntar un proces care a avut ca urmare producerea colapsului politic al Uniunii Sovietice şi demolarea economiei centralizate. Contextul politic a fost dublat de contextul ecnomic nefavorabil în care inflaţia ascunsă şi aprovizionarea precară din toate domeniile au contribuit la destrămarea unei mari puteri. 6

2.2 Revoluţiile din 1989

Anul 1989 a reprezentat un an de cumpănă pentru majoritatea statelor din Europa de Est. revoluţiile ce au avut loc au dus la democratizarea statelor fost comuniste şi la o independenţă absolută faţă de Uniunea Sovietică. Prima ţară în care a avut loc o revoluţie a fost Polonia, unde desidentul politic Lech Walesa a devenit un important personaj în procesul democratizării ţării. Acesta a fost liderul grupării pro-democratice Solidaritatea, reuşind să mobilizeze poporul pentru a-şi cere drepturile. Revoluţia a avut loc în anul 1988, într-o modalitate paşnică, iar după aceasta, Lech Walesa a devenit preşedintele Poloniei democratice.

În Ungaria, anul 1989 a reprezentat şi pentru ea o schimbare majoră. Opoziţia organizează “masa rotundă”, la care sunt chemate şi sindicatele din partea democraticilor. S-a hotărât schimbarea liderului comunist, ceea ce duce la o relaxare a regimului. Pe 7 octombrie 1989 Partidul Comunist Maghiar se dizolvă, iar de pe 23 octombrie începe procesul de tranziţie. Astfel, Ungaria deschide graniţele atât către Austria, cât şi către RDG, acţiune care grăbeşte revolta şi în Germania de Est.

În RDG, sistemul comunist a căzut de la sine. După incidentele din Ungaria, în luna noiembrie în Germania se deschid porţile, iar lumea fuge spre RFG. La fel ca în celelalte state comuniste, revoluţia din Bulgaria a fost paşnică, iar preşedintele Todor Jikov a fost înlăturat de la putere fără violenţă.

România a fost ultima ţară care a trecut la democraţie, însă din păcate a avut şi cea mai sângeroasă revoluţie. Totul a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă şi demonstraţii violente. Acestea au devenit din ce în ce mai ample şi au culminat cu procesul controversar şi execuţia dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu.

3. Noua ordine mondială

Schimbările de ordin politic, instituţional, ideologic, pe care le-au presupus evenimentele din 1989, ce au avut loc în Europa Centrală şi de Est, au intrat în atenţia autorilor de specialitate (Daniel Chirot, Katherine Verderz, S.N Eisenstadt, Ken Jowitt, Vladimir Tismăneanu), unii dintre ei lăsându-se chiar în anii premergători, în emiterea unor previziuni privind evoluţia

6 https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/05/04/glasnost-si-perestroika/

politică a acestei zone europene, căreia i s-a atribuit şi “un rol creativ unic în a produce idei şi soluţii experimentale pentru rezolvarea problemelor majore ale lumii moderne.” 7 Conceptul de revoluţie este considerat de fapt singura cale de a determina o schimbare de ordin democratic, într-un stat totalitar – în contextul anului 1989 se suprapune pe realităţi concrete diferite, în sensul că, în ţările fost-comuniste est-europene, tranziţia nu a cunoscut aceeaşi reţetă, deşi similitudinile nu sunt excluse. 8

Odată cu dezintegrarea sistemului comunist, foarte multe modificări au apărut pe harta politică a Europei. Dezintegrarea URSS şi transformarea acesteia în Comunitatea Statelor Independete a dus la declararea independeţei statelor baltice în anul 1991, dar şi la miscări centrifuge în Caucaz şi Asia Centrală.

Fostele partide comuniste nu au fost peste tot dizolvate, ori s-au autodizolvat. Multe din acestea, mai precis cele din ţările în care regimurile comuniste s-au prăbuşit prin procesul “mesei rotunde”, s-au redefinit doctrinar şi şi-au schimbat sigla, asumându-şi o poziţie de centru-stânga, în general social-democrată. În Bulgaria, comuniştii reformatori au menţinut puterea prin alegerile din 1990. În România, PCR părea a fi dispărut fără urmă după momentul 1989. În decembrie 1990, un grup de foşti lideri au anunţat refacerea partidului sub numele de Partidul Socialist al Muncii, care avea un rol marginal, periferic în viaţa politică. 9

Aproape toate schimbările de regim au fost efectuale în cadrul instituţiilor politice existente, al constituţiilor în vigoare. Chiar şi cu amendamentele iniţiale ale textului constituţional, inclusiv cel mai radical – abolirea monopolului Partidului Comunist – au fost formulate sau ratificate în cadrele legislative ale regimurilor precedente, în parlamente existente. “Totul s-a realizat prin proceduri stipulate în constituţiile existente sau prin consultări extraparlamentare ratificate ulterior de parlamente”. 10

4. Concluzii

7 Ken Jowit, Moştenirea leninistă, în Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, vol. coord. de Vladimir Tismăneanu, trad. Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu, ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.229; 8 Andras Bozoki, Hungarian Transition in a Comparative Perspective, în Bozóki-Körösényi-Schöpflin (eds.): Post-Communist, ed. Pinter, Londra, 1992, pp. 13-29;9 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/129-130/art02-herghea.html#_ednref110  S. N. Einsendtadt, Prăbuşirea regimurilor comuniste, în Revoluţiile din 198. Între trecut şi viitor, ed.Polirom, Iaşi, 1999 p.103

Ziua de Crăciun a anului 1991 era ultima în care steagul cel roşu şi ornat cu secera şi ciocanul, încrucişate una peste alta, avea să fluture peste Kremlin. Momentul era sinonim cu destrpmarea Colosului Roşu de la Răsărit. Cauzele prăbuşirii entităţii suprastatale a sovietelor nu au fost încă pe deplin desluşite nici măcar până în zilele noastre. Cei mai mulţi dintre istoricii care au analizat destrpmarea celui mai mare stat comunist din istorie sunt de părere că factorul determinant care a dus la prăbuşiera URSS a fost Războiul Rece. Vorbim de perioada de tensiuni şi confruntări politice şi ideologice între “blocul răsăritean” şi “blocul occidental” care s-a întins de la finele celui de-al Doilea Război Mondial şi până la Revoluţiile din anul 1989. 11

Acum că Uniunea Sovietică a încetat să mai existe, odată cu sistemul său politic şi cel economic centralizat, cele cincisprezece state independente noi formate care au apărut după 1991, se confruntă cu o sarcină copleşitoare. Acestea au avut nevoie de politici drastice majore, deoarece au avut de dezvoltat propriile economii, de reorganizat sistemele politice. Din păcate, o serie de războaie au avut loc la periferia Uniunii Sovietice. În plus, întreaga a suferit o perioadă de dificultăţi economice grave. Cu toate acestea, în ciuda greutăţilor cu care s-au confruntat, statele au reuşit să ia măsuri îndrăzneţe spre democratizarea, refacerea şi reorganizarea propriului popor.

BIBLIOGRAFIE

11 http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/ziua-prabusirii-urss-momentul-istoric-inca-nedeslusit-deplin

1. John Lewis Gaddis, „Războiul Rece”, Ed. Rao, Bucureşti, 2005 2. John Lewis Gaddis, „Războiul Rece”, Ed. Rao, Bucureşti, 20053. Walter LaFeber, „America, Rusia, and the Cold War, 1945-2002”, Ed. McGraw-Hill,

SUA, 2002

4. Ken Jowit, Moştenirea leninistă, în Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, vol. coord. de Vladimir Tismăneanu, trad. Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu, ed. Polirom, Iaşi, 1999

5. Andras Bozoki, Hungarian Transition in a Comparative Perspective, în Bozóki-Körösényi-Schöpflin (eds.): Post-Communist, ed. Pinter, Londra, 1992

6. S. N. Einsendtadt, Prăbuşirea regimurilor comuniste, în Revoluţiile din 198. Între trecut şi viitor, ed.Polirom, Iaşi, 1999