Curs nr. 1

Elemente de teoria generală a dreptului

Noţiuni

1) Teorie a) Sistem de principii care constituie conţinutul ideologic al unei ştiinţe, al unei arte, al unei concepţii despre lume. b) Ansamblu de idei pe baza cărora se interpretează fapte sau evenimente care aparţin anumitor domenii sau categorii de fenomene.2.a) Fenomen = proces, transformare, evoluţie din natură sau societate b) Manifestare exterioară a esenţei unui lucru, unui proces care este accesibilă, perceptibilă în mod nemijlocit.3. Principiu = element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc.4. Drept = îşi are sorgintea în cuvântul directum, noţiune utilizată mai mult în sens figurat şi desemna ceea ce este în conformitate cu regula.5. Categorie a) Noţiune fundamentală şi de maximă generalitate care exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii. b) Grup de fiinţe, de obiecte sau de fenomene de acelaşi fel sau asemănătoare între ele. 6. Gen = fel, soi, tip. 7. Sistem = ansamblu de elemente (principii, reguli, etc.) dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului dintr-un domeniu al ştiinţelor sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit. 8. Normă = regulă, dispoziţie obligatorie, fixată prin lege sau prin uzanţe (regulă sau obicei statornicite într-o perioadă de timp). 9. Normă juridică = regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, emisă de autorităţile de stat competente, a cărei respectare poate fi asigurată prin constrângere.10. Raport = legătură între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noţiuni pe care gândirea omenească o poate constata şi stabili.11. Relaţii = legătură, conexiune între lucruri, fapte, idei, procese sau între însuşirile acestora.12. Etica = ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu legile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare unei anumite societăţi.13. Morală = ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de opinia publică.14. Esenţa = ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii.

Dreptul. Noţiuni introductive Apariţia şi dezvoltarea dreptului

Dreptul este o componentă firească a convieţuirii umane şi s-a născut din nevoia reglementării unitare şi obligatorie a conduitei umane, şi deci a relaţiilor sociale, constituind mijlocul de realizare a conducerii unitare a societăţii şi de a rezolva problemele fundamentale ale acesteia vizând asigurarea ordinii interne, organizarea activităţii economice şi a relaţiilor cu alte state inclusiv realizarea justiţiei.

1

Dreptul nu a existat dintotdeauna. Primele reguli cu caracter juridic sunt cele apărute în Egipt încă de la sfârşitul mileniului IV î.e.n., în India, la începutul mileniului III î.e.n. în China la mijlocul mileniului III î.e.n. apoi în Grecia – Sparta şi Atena – precum şi la Roma şi reflectau gradul de dezvoltare a societăţii sclavagiste în care proprietatea stăpânilor de sclavi asupra mijloacelor de producţie, cât şi asupra producătorilor era foarte puternică. În perioadele de evoluţie menţionate au avut loc şi primele codificări a regulilor cu caracter juridic calificate ca momente de referinţă în apariţia dreptului. Exemple în acest sens sunt normele înscrise în Codul lui Hammurabi (în Babilon), Codul lui Manu (în India), Codul lui Mu (în China), precum şi în Legea celor douăsprezece Table din secolul V î.e.n. la Roma. Dezvoltarea cea mai elocventă în orânduirea sclavagistă a cunoscut-o dreptul roman, care a devenit forma clasică a dreptului bazat pe proprietatea privată, reglementările sale regăsindu-se în toate legislaţiile următoare, fără a cunoaşte schimbări substanţiale în acest domeniu. Dreptul roman-sistematizat mai cu seamă de împăratul Justinian în Corpus Juris Civilis în sec. VI e.n. – a facilitat dezvoltarea relaţiilor marfă – bani, jucând un rol hotărâtor în consolidarea relaţiilor de proprietate. În Evul Mediu, continuând tradiţia unor gânditori ai antichităţii, dar cu pregnante accente idealist-creştine, Toma d’Aquino (secolul al XIII-lea) face o triplă distincţie înlăuntrul dreptului, şi anume între dreptul etern, care este de esenţă divină, dreptul uman şi dreptul pozitiv, analizând raporturile dintre acestea. În concepţia lui, atât legea pozitivă cât şi cea umană trebuie canalizate în sensul conformităţii lor cu dreptul etern, cu justiţia divină. Un imens pas înainte, o adevărată revoluţie în gândirea juridică se realizează o dată cu pregătirea revoluţiilor burgheze. Un rol important în dezvoltarea teoriei dreptului a avut-o Şcoala dreptului natural şi reprezentanţii teoriilor contractualiste. Autori din Anglia, Olanda, Germania, Franţa ca Hobbes, H. Grotins J. Locke J.J. Rousseau şi alţii preluând tradiţia clasificării dreptului în drept natural şi drept pozitiv, afirmau că, deasupra dreptului pozitiv – creaţie a puterii de stat, sau creaţie cutumiară recunoscută ca atare de stat – se află un drept natural care decurge din natura lucrurilor şi care este descoperit prin intermediul raţiunii umane. Dreptul natural este în concepţia lor imuabil şi universal, costituind fundamentul dreptului pozitiv. În aceaşi perioadă, Montesquieu (1689-1755) prin opera sa (în special „Despre spiritul legilor”) a contribuit substanţial la fundamentarea unor principii ale dreptului şi la dezvoltarea legăturilor esenţiale dintre legile obiective şi cele create de oameni. Acesta considera că „Libertatea este dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile, şi dacă un cetăţean ar pute să facă ceea ce ele interzic, el nu ar mai avea libertate, pentru că şi ceilalţi ar putea să facă la fel”. Formarea ştiinţei ce are ca obiect viaţa juridică a societăţii va fi influenţată de filozofia clasică germană – Kant (1724-1804), Hegel (1770-1831) şi Fichte (1762-1814), şi filozofia pozitivistă –Comte (1789-1858), Austin (1780-1859), etc.- ale căror idei, împreună cu cele susţinute de reprezentantul Şcolii dreptului natural şi ai contractului social, alimentează şi azi, mai mult sau mai puţin, doctrina dreptului. Din prezentarea succintă a câtorva aspecte privind apariţia şi dezvoltarea dreptului se poate spune că acesta este un produs al fiecărui tip de societate, fiind determinat în trăsăturile sale esenţiale de o seamă de factori sociali inerenţi dintre care amintim: viaţa economică, viaţa social – politică şi voinţa generală a membrilor societăţii. Fiind un proces social complex dreptul ca fenomen reprezintă ansamblul regulilor obligatorii de conduită, reguli care consacră drepturi, libertăţi şi obligaţii determinate şi a căror respectare este garantată, la nevoie, de către forţa publică. În evoluţia dreptului, regulile de conduită, au avut, la început un caracter religios, fiind promovate în biserică, apoi s-au îmbinat cu reguli etice, îmbrăcând în epoca modernă un înveliş juridic. Pentru a-şi face convieţuirea posibilă, oamenii au selectat din normele care guvernau existenţa lor cotidiană pe cele mai semnificative, consacrându-le în acte normative. Cu timpul în baza normelor juridice, oamenii au înţeles ce este bine şi ce este rău pentru activităţile lor zilnice, ajungând să-şi călăuzească conduita după aceste norme. Max Weber spunea că „Dreptul este premisa necesară a coexistenţei libertăţilor” şi a demonstrat că normele de drept asigură un cadru minim de legitimitate convieţuirii umane, ele constituindu-se în „condiţia existenţei posibile a comunităţii”.

2

Definiţia dreptului

Între cele mai cunoscute şi frecvent evocate definiţii ale dreptului din antichitatea greco-romană se înscriu cele ale jurisconsulţilor romani Celsius şi Ulpian. Celsius spunea că dreptul este arta binelui şi echităţii, iar Ulpian considera că dreptul înseamnă a trăi onest, a nu dăuna altuia şi a-i da fiecăruia ce i se cuvine, precepte care au stat la baza definirii dreptului precum şi a conceptului de justiţie. În lucrările de specialitate s-a încercat o grupare a diferitelor definiţii a dreptului dintre care: a) definiţii de nuanţă filozofică promovate de I. Kant, Mircea Djuvara şi Eugeniu Speranţia.Immanuel kant care pornind de la concepţia sa că fiecare om posedă o voinţă liberă ca pe un bun înnăscut şi inalienabil, considerând că dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Mergând pe acelaşi raţionament al gândirii kantine , profesorul Mircea Djuvara scrie că „regula de drept, aşadar este norma necondiţionată de conduită raţională referitoare la faptele externe ale persoanelor în contact cu alte persoane”. Profesorul Eugeniu Speranţia consideră că cea mai adevărată definiţie a dreptului este aceea care-l înfăţişează ca „un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat”. O definiţie, de asemenea cu caracter filozofic dar de pe poziţii materialiste este dată de teoria marxistă potrivit căreia dreptul este voinţa clasei dominante ridicată la rangul de lege, voinţă al cărei conţinut este dat de condiţiile materiale de existenţă ale acestei clase. b) definiţii de nuanţa formal – normativistră Principalii autori sunt Gaston Jeze şi Jean Luis Bergel. Primul arată că „dreptul unei ţări este ansamblul regulilor judecate ca bune sau rele, utile sau nefaste – care la un moment dat sunt aplicate efectiv de către practicieni sau tribunale”. J.L. Bergel considera că dreptul este ansamblul regulilor de conduită, într-o societate mai mult sau mai puţin organizată, care reglementează raporturile sociale şi a căror respect este asigurat, la nevoie, prin constrângere publică. c) definiţii sociologice. Cele mai reprezentative definiţii sociologice aparţin lui Leon Duguit şi Jean Dabin. Leon Duguit care arată că regula de drept este „linia de conduită care se impune indivizilor în societate, respectul căreia este considerat la un moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivistă împotriva acestei violări”.

Jean Dabin considera că dreptul poate fi definit ca „ansamblul regulilor de conduită edictate sau cel puţin primite şi consacrate de societatea civilă, sub sancţiunea constrângerii publice, urmărind să realizeze în raporturile dintre membrii unui grup, o anumită ordine care postulează scopul societăţii civile, precum şi menţinerea societăţii ca instrument în slujba acestui scop”. În lucrările de specialitate actuale ale autorilor de prestigiu din România, angajaţi în întreaga problematică a studiului Teoria generală a dreptului au fost propuse sau date definiţii, chiar dacă deosebite prin nuanţare dar unitare prin conţinut şi care se stabileşte că: Dreptul este: sistemul sau ansamblul normelor de conduită, instituite ori sancţionate de puterea de stat, care exprimă voinţa socială generală şi au ca scop orientarea comportamentului uman în conformitate cu valorile sociale ale unei societăţi determinate, norme a căror respectare este garantată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului (I. Humă, Teoria generală a dreptului – Editura VRANTOP; I. Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL 1998).

Dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv

3

Dreptul este un element constitutiv al sistemului juridic. Sistemul juridic cuprinde, pe lângă normele juridice (dreptul), conştiinţa juridică, raporturile juridice şi formele instituţionale cu caracter juridic. Toate aceste elemente se corelează interactiv, iar normele juridice au rolul de pilon central în sistemul juridic. Teoriile, ideile şi atitudinile despre drept, precum şi relaţiile şi faptele juridice se concretizează, dobândesc consistenţă şi valoare prin normele dreptului. Normele juridice reprezintă dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv este constituit din totalitatea normelor juridice existente în societate, dincolo de forma prin care s-au exprimat ele în cursul istoric (cutume sau norme scrise). Acea parte a dreptului obiectiv care vizează dreptul actual, dreptul în vigoare, reprezintă dreptul pozitiv. Dreptul obiectiv cuprinde ansamblul reglementărilor menite să organizeze viaţa şi activităţile sociale. Atributul de obiectiv nu are sensul filozofic de „existent în afara conştiinţei şi independent de ea”, ci surprinde caracterul impersonal al normelor, faptul că ele nu se referă la persoane concrete şi nu depind, ca produs al organelor de stat cu competenţa normativă, de voinţa subiectivă a insului. Dreptul subiectiv este puterea individului trăind într-o societate organizată în stat de a se comporta într-un anumit fel (de a avea o anumită conduită) potrivit normelor juridice în vigoare, sau de a pretinde unei alte persoane un anume comportament – să dea, să facă sau să nu facă ceva – putând apela la nevoie la ajutorul organelor de stat. Atributul de subiectiv din sintagma (expresia) drept subiectiv nu vizează accepţiunea filozofică care trimite la ceva ce aparţine conştiinţei. In sens juridic, atributul în cauză subliniază diferenţa specifică dintre caracterul, pe de o parte, impersonal al normelor (obiectiv) şi aplicarea lor în concret unor situaţii, acte sau fapte juridice, care vizează persoana ca subiect de drept. Dreptul subiectiv nu a existat şi nici nu poate exista în afara dreptului obiectiv; dacă dreptul (obiectiv) ne permite să facem ceva, atunci dispunem de dreptul (subiectiv) de a-l face, de unde rezultă că dreptul subiectiv se întemeiază numai pe dreptul pozitiv (obiectiv) între acestea existând un raport de la abstract la concret adică la personalizarea normei de drept; numai recunoaşterea şi ocrotirea, printr-o normă de drept a unei valori privind persoana îi conferă valorii în cauză calitatea de a deveni un drept subiectiv al persoanei îndrituite să i se recunoască acel drept.

Principiile dreptului

Principiu provine din latinescul principium, care înseamnă început. În filozofie este definit ca izvor primordial, cauza primară, punct de plecare, teza fundamentală cu caracter logic. Marile dicţionare ale lumii definesc principiul drept sursa, cauza primară, ca lege generală referitoare la un ansamblu de fenomene, care se verifică prin exactitatea consecinţelor lor, ca o regulă generală care ghidează conduita. Principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte directoare care stau la baza întregului sistem de drept dintr-o ţară, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului. Principiile dreptului sunt determinate de relaţiile sociale, fiind expresia valorilor promovate şi apărate dec drept. Principiile dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă, în Constituţii, sau dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina valorilor sociale promovate. Când ne referim la principii trebuie să avem în vedere şi aspectul normativ pentru ca în ultimă instanţă acestea sunt norme juridice de o mare generalitate de care trebuie să se ţină seama atât în elaborarea dreptului cât şi în aplicarea sa. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (de exemplu, principiul separaţiei puterilor,principiul pluralismului politic, pluralismul formelor de proprietate), sau să aibă un caracter preponderent sau chiar exclusiv juridic, de tehnică juridică cum ar fi bunăoară principiul legalităţii sau autorităţii lucrului judecat ori cel care prevede ca legea specială derogă de la cea generală.

4

Din punct de vedere al clasificării deosebim două categorii şi anume: a) principii generale sau fundamentale ori constituţionale. În această categorie sunt cuprinse principiile consacrate în Constituţie, principii intrinseci statului de drept şi care se impun inclusiv legiuitorului constituţional dintre care amintim: democratismul politic, drepturile omului, separarea puterilor, pluralismul, independenţa judecătorilor, eligibilitatea reprezentanţilor puterii; aceste principii au o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte legi şi faţă de toate ramurile dreptului. b) principii de ramură denumite şi principii proprii. Acestea sunt proprii câtorva ramuri de drept fiind înscrise în coduri sau alte legi. Între acestea şi cele din prima categorie există un raport de la general la particular. Exemple: în dreptul penal – principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, în dreptul civil – principiul prevăzut de Codul civil care statuează că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri etc. Teoria statului de drept

În evoluţia gândirii juridice, în perioada liberalismului din sec. XIX, s-a conturat mai acut ideea că, pentru preîntâmpinarea abuzului de putere, activitatea statului trebuie să fie îngrădită prin autoritatea dreptului. Strâns legată de teoria separaţiilor puterilor în stat, teoria statului de drept dezvoltă acele idei, principii şi considerente care, transpuse în viaţa socială, le asigură funcţionarea acelui mecanism instituţionalizat potrivit căruia puterile statului trebuie să se controleze reciproc, având ca finalitate garantarea şi protejarea drepturilor omului. În statul de drept puterea judecătorească are un rol principal în protejarea drepturilor omului Principiul separaţiei puterilor se regăseşte în concepţia politică a lui Aristotel şi a fost formulat şi dezvoltat de J. Locke şi Montesguien, în epoca modernă. Teoria statului de drept şi-a găsit fundamentarea în concepţia lui Jellinek privind autolimitarea puterii de stat, conform căreia organismul statal protejează drepturile subiective ale cetăţenilor chiar şi atunci când ele (drepturile) se îndreaptă asupra statului, ……respectând totodată, în relaţiile cu alte state, normele dreptului internaţional. În epoca contemporană majoritatea ideilor, principiilor şi conceptelor teoriei statului de drept şi-au găsit consacrarea în constituţiilor majorităţii statelor democratice inclusiv in Constituţia României.

5

Curs nr. 2

NORMA JURIDICĂ

Concept, trăsături, definiţieA. Conceptul de normă socială şi normă juridică

Relaţiile sociale nu se pot desfăşura în mod haotic sau necontrolat ori reglementate parţial sau neunitar întrucât convieţuirea dintre membrii societăţii ar deveni imposibilă.

Relaţiile sociale trebuie reglementate prin norme sociale, inclusiv norme juridice.Norma socială este un model general de comportament care reglementează acţiunea de

comportament care reglementează acţiunea oamenilor în societate, respectiv relaţiile dintre ei.Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să acţioneze sau să se comporte un individ

în condiţii determinate pentru ca intervenţia sa să fie eficientă şi să se bucure de o calificare sau apreciere favorabilă din partea societăţii.

Normele sociale se caracterizează printr-o mare diversitate dată de multitudinea relaţiilor sociale care se stabilesc între membrii unei societăţi determinate. În funcţie de domeniile de activitate şi acţiunile sociale impuse de evoluţia societăţii, normele sociale dobândesc o anumită specialitate. Normele sociale reglementează raporturi sociale, adică acele legături care se stabilesc între membrii unei societăţi determinate.

În măsura în care normele sociale sunt instituite sau recunoscute de stat, ca putere publică, acestea dobândesc caracterele şi structura normelor juridice.

Normele juridice reglementează raporturi juridice, raporturi care se stabilesc în cadrul relaţiilor sociale ce cuprind drepturi şi obligaţii normate juridic şi a căror manifestare, datorită importanţei lor, nu se poate produce întâmplător.

Normele juridice reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei publice, în cazul încălcării lor.

Norma juridică, ca element constituţional al dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Norma juridică, ca normă socială, presupune o atitudine conştientă şi activă, concretizată prin alegerea unui anumit tip de comportament.

Norma juridică, ca regulă de conduită socială, vizează exclusiv relaţiile dintre membrii unei societăţi determinate; nu se pot manifesta relaţii juridice ca relaţii sociale în cadrul regnului animal sau între om şi lucruri.

Relaţiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice prin ceea ce afectează interesele sociale derivând din aceste relaţii (dintre om şi lumea obiectelor), dar ele nu sunt ca atare relaţii juridice şi, implicit, relaţii sociale.

B. Trăsăturile (caracteristicile) normei juridice

6

Norma juridică comportă o serie de însuşiri specifice, prin care se individualizează în raport cu alte categorii de norme sau reguli sociale.

1. Norma juridică are un caracter prescriptiv în sensul că ea prestabileşte o anumită comportare, impune o anumită conduită care trebuie respectată sau căreia subiectele unui raport juridic trebuie să i se conformeze în acţiunile sau inacţiunile lor, atât cât norma este în vigoare.

2. Norma juridică are un caracter general. Ca regulă de conduită generală, norma juridică se aplică unitar tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. Regula prescrisă are în vedere nu un caz anume, ci toate cazurile de acelaşi gen; norma juridică – se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete care cad sub incidenţa ei. Ea nu îşi realizează menirea prin aplicarea la câteva cazuri sau o singură dată.

Norma juridică se aplică la toate cazurile descrise în ipoteza ei, iar atunci când împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc, norma respectivă nu se aplică.

Norma juridică poate avea un grad maxim de generalitate, vizând toate subiectele sau toate situaţiile. O astfel de normă constă, de exemplu, în obligativitatea respectării legilor de către toţi cetăţenii. În acest sens, art. 16 alin. 2 din Constituţia României stabileşte că „nimeni nu este mai presus de lege”.

Norma juridică poate avea un grad minim de generalitate, vizând chiar o situaţie unică sau specifică – de exemplu, o normă de drept constituţional privind atribuirea unei funcţii unice în stat.

3. Norma juridică are un caracter abstract. Acest caracter rezidă în faptul că norma juridică este rezultatul prelucrării cazurilor concrete, individuale apărute în practica legislativă, administrativă sau judiciară, prin operaţiile logice de abstractizare şi esenţializare. În urma acestui proces va rezulta o normă care va reflecta ceea ce este esenţial şi de interes general în segmentul de relaţii sociale supuse reglementării.

4. Norma juridică are un caracter tipic, întrucât prescrie un model de comportament, o conduită tipică.

Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept în mod generic, adică modelul de comportament care trebuie urmat de toţi cei care, prin actele sau faptele lor juridice, intră sub incidenţa normei juridice. Astfel, norma juridică devine un criteriu unic de îndrumare şi de apreciere a conduitei subiectelor de drept, un veritabil etalon sau standard, în funcţie de care o anumită conduită poate fi stabilită sau definită ca fiind licită sau ilicită.5. Norma juridică are un caracter impersonal, în sensul că aceasta nu se adresează unui anume

subiect de drept, ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile prevăzute, intră sub incidenţa normei.

Impersonalitatea normei nu înseamnă că aceasta nu se aplică persoanelor, ci dimpotrivă, norma juridică este aplicabilă unui număr nedeterminat de situaţii şi persoane.6. Un alt caracter al normei juridice este acela al repetabilităţii. Norma juridică se aplică ori de

câte ori sunt îndeplinite prescripţiile acesteia, în termenul ei de valabilitate.7. Norma juridică este obligatorie. Acest caracter îi este conferit de faptul că regulile de conduită pe

care le exprimă (stabileşte) nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci veritabile comandamente impuse de puterea publică, fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept.În situaţia în care o normă juridică a fost încălcată, aceasta atrage nemijlocit răspunderea celui vinovat, deci răspunderea juridică.

După natura normei juridice încălcate, răspunderea juridică poate fi civilă, penală, administrativă sau disciplinară.

8. Norma juridică este emisă sau sancţionată de stat.O regulă de conduită poate deveni normă juridică numai în măsura în care este emisă sau

sancţionată de stat, potrivit unor reguli precise, a căror nerespectare face imposibilă calificarea acelei reguli drept normă cu caracter juridic.

7

C. Definiţia normei juridice

În contextul celor prezentate, norma juridică poate fi definită ca fiind o regulă de conduită generală, abstractă, tipică şi impersonală, cu aplicabilitate repetată, instituită sau recunoscută de puterea publică, a cărei respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, de forţa coercitivă a statului.

NORMA JURIDICĂ

Varianta 1

Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia

Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Norma juridică reglementează raporturi juridice, adică acea categorie de relaţii sociale care cuprind drepturi şi obligaţii normate juridic şi a căror manifestare, datorită importanţei lor, nu se poate produce întâmplător. Ca regulă de conduită socială, norma juridică vizează exclusiv relaţiile dintre oameni; nu se pot manifesta relaţii juridice în cadrul regnului animal sau între om şi lucruri. Relaţiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice, dar nu sunt ca atare relaţii juridice.

Norma juridică - trăsături specifice

1. Norma juridică exprimă o regulă de conduită generală, abstractă, tipică, impersonală, cu aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.

a) Ca regulă de conduită generală, norma juridică se aplică unitar tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. Regula prescrisă are în vedere nu un caz anume, ci toate cazurile de acelaşi gen. Această regulă se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete. Ea nu îşi realizează menirea prin aplicarea ei o singură dată sau în câteva cazuri.Norma juridică se aplică în toate cazurile descrise în ipoteza ei, iar atunci când împrejurările descrise

în ipoteză nu se ivesc, norma respectivă nu se aplică.Norma poate avea un grad maxim de generalitate, vizând toate subiectele sau toate situaţiile ( o

astfel de normă constă, de exemplu, în obligativitatea respectării legilor de către toţi cetăţenii; în acest sens, art. 16 alin. 2 din Constituţia României precizează: „Nimeni nu este mai presus de lege”) ori un grad minim de generalitate, vizând chiar o situaţie unică sau specifică (de exemplu, o normă de drept vamal, şi anume art. 109 alin. 6 care stabileşte modalitatea de determinare a valorii în vamă pentru vehiculele folosite, introduse în ţară de persoanele fizice sau juridice).b) Norma juridică are un caracter abstract. Acest caracter rezidă în faptul că norma de drept este

rezultatul prelucrării cazurilor concrete, individuale apărute în practica legislativă, administrativă sau judiciară şi generalizarea soluţiilor propuse sau adoptate sub forma unei norme juridice care să stabilească o regulă de conduită prin surprinderea a ceea ce este esenţial în cazurile concrete sau individuale luate în considerare. Astfel, norma juridică va reţine ceea ce este esenţial din cazuistica

8

particulară şi va dobândi caracterul general respectiv de aplicare la un număr nelimitat de cazuri care vor intra sub incidenţa ei.

c) Norma juridică exprimă un model comportamental şi prescrie o conduită tipică pentru subiectul de drept. Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică, ale subiectelor raporturilor juridice, în mod generic, fiind un veritabil etalon sau standard de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor raportat la ceea ce este licit sau ilicit.

d) Caracterul impersonal al normei juridice rezidă în faptul că ea nu se adresează unui anume subiect, ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile prevăzute, intră sub incidenţa normei. Impersonalitatea normei nu înseamnă nicidecum inaplicabilitatea ei la persoane, ci calitatea ei de a se referi la un număr nedeterminat de împrejurări şi persoane.

e) Un alt caracter al normei juridice este acela al repetabilităţii. Norma juridică se aplică în mod repetat, adică ori de câte ori sunt îndeplinite prescripţiile acesteia, în termenul de valabilitate a ei. Exemplu: contravenţiile prevăzute de Regulamentul vamal.

f) Norma juridică este obligatorie. Acest caracter rezidă în faptul că regulile de conduită nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci veritabile comandamente impuse de puterea publică, fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept. Prin caracterul ei obligatoriu, norma impune subiectelor o conduită reglementată după anumite cerinţe reclamate de societate la un moment dat.

g) Norma juridică are un caracter prescriptiv, în sensul că ea prestabileşte o anumită comportare, impune o anumită conduită căreia subiecţii de drept trebuie să i se conformeze în acţiunile sau inacţiunile lor, atât timp cât norma este în vigoare.În situaţia în care o normă juridică a fost încălcată, aceasta atrage nemijlocit răspunderea celui vinovat, deci răspunderea juridică. După natura normei afectate, răspunderea juridică poate fi civilă, penală, administrativă. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de intervenţia constrângerii de stat împotriva celui care, încălcând norma, nu acceptă efectele actului său ilicit. Putând viza bunurile şi veniturile celui vinovat sau însăşi persoana acestuia, constrângerea juridică urmăreşte restaurarea dreptăţii în cazul concret, cât şi restabilirea autorităţii normei de drept încălcate.

9

Curs nr. 2

NORMA JURIDICĂ

Varianta 2

Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia

Norma juridică, ca element constitutiv al dreptului, este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Normele juridice reglementează raporturi juridice, adică acea categorie de relaţii sociale care cuprinde drepturi şi obligaţii normate juridic şi a căror manifestare, datorită importanţei lor, nu se poate produce întâmplător.

Normele juridice reprezintă acea categorie a normelor sociale instituite sau recunoscute de stat, obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept şi aplicate sub garanţia forţei publice, în cazul încălcării lor.

Norma socială este un model general de comportament care reglementează acţiunea oamenilor în societate şi, prin aceasta, relaţiile dintre ei. Norma socială este o regulă care stabileşte cum trebuie să se acţioneze sau să se comporte un individ în condiţii determinate pentru ca intervenţia sa să fie eficientă şi să se bucure de o calificare favorabilă. Norma socială presupune o atitudine conştientă şi activă, concretizată în alegerea unui tip de comportament.

Norma juridică, ca regulă de conduită socială, vizează exclusiv relaţiile dintre oameni; nu se pot manifesta relaţii juridice (fiind relaţii sociale) în cadrul regnului animal sau între om şi lucruri. Relaţiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicaţii juridice (prin ceea ce afectează interesele sociale derivând din aceste relaţii), dar ele nu sunt ca atare relaţii juridice şi, implicit, relaţii sociale.

Norma juridică - trăsături specifice

Norma juridică exprimă o regulă de conduită generală, abstractă, tipică, impersonală, cu aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de cazuri.

10

a) Ca regulă de conduită generală, norma juridică se aplică unitar tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. Regula prescrisă are în vedere nu un caz anume, ci toate cazurile de acelaşi gen; norma juridică se aplică la un număr nelimitat de situaţii concrete care cad sub incidenţa ei. Ea nu-şi realizează menirea prin aplicarea la câteva cazuri sau o singură dată. Norma juridică se aplică în toate cazurile descrise în ipoteza ei, iar atunci când împrejurările descrise în ipoteză nu se ivesc, norma respectivă nu se aplică.

Norma juridică poate avea un grad maxim de generalitate, vizând toate subiectele sau toate situaţiile; o astfel de normă constă, de exemplu, în obligativitatea respectării legilor de către toţi cetăţenii. În acest sens, art. 16 alin. 2 din Constituţia României precizează: „Nimeni nu este mai presus de lege”. Norma juridică poate avea un grad minim de generalitate, vizând chiar o situaţie unică sau specifică (de exemplu, o normă de drept vamal, şi anume art. 109 alin. 6 din Regulamentul vamal, care stabileşte modalitatea de determinare a valorii în vamă pentru autovehiculele folosite, introduse în ţară de persoanele fizice sau juridice.

b) Norma juridică are un caracter abstract. Acest caracter rezidă în faptul că norma de drept (juridică) este rezultatul prelucrării cazurilor concrete, individuale apărute în practica legislativă, administrativă sau judiciară şi generalizarea soluţiilor propuse sau adoptate sub forma unei norme care să stabilească o regulă de conduită care să reflecte ceea ce este esenţial şi de interes general pentru reglementarea unui segment mai mic sau mai mare al relaţiilor sociale.

În sensul celor arătate, norma juridică – prin abstractizare – va reţine ceea ce este esenţial din cazuistică (cazurile particulare) şi va dobândi caracterul unei reguli de conduită generală cu aplicabilitate la un număr nelimitat de cazuri ce vor intra sub incidenţa ei.

c) Norma juridică are un caracter tipic, întrucât prescrie un comportament propriu acesteia, un model de conduită pentru subiectele de drept în asumarea obligaţiilor şi dobândirea drepturilor lor. Conduita tipică cu valoare de model, prescrisă de norma juridică, stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor la viaţa juridică în calitatea lor de subiecte ale raportului juridic, în mod generic. În acest sens, norma juridică constituie un veritabil etalon sau standard de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor raportat la ceea ce este licit sau ilicit.

d) Caracterul impersonal al normei rezidă în faptul că ea nu se adresează unui anume subiect, ci tuturor acelora care, întrunind condiţiile prevăzute, intră sub incidenţa normei. Impersonalitatea normei nu înseamnă nicidecum inaplicabilitatea ei la persoane, ci calitatea ei de a se referi la un număr nedeterminat de persoane subiecte ale raportului juridic reglementat de aceasta.

e) Un alt caracter al normei juridice este acela al repetabilităţii. Norma juridică se aplică ori de câte ori sunt îndeplinite prescripţiile acesteia, în termenul ei de valabilitate (de exemplu, normele din Regulamentul vamal referitoare la contravenţii).

f) Norma juridică este obligatorie. Acest caracter îi este conferit de faptul că regulile de conduită pe care le exprimă (stabileşte) nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci veritabile comandamente impuse de puterea publică, fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept. Prin caracterul ei obligatoriu, norma impune subiectelor de drept o conduită reglementată după anumite cerinţe, reclamate de societate la un moment dat.

g) Norma juridică are un caracter prescriptiv, în sensul că ea prestabileşte o anumită comportare, impune o anumită conduită căreia subiectele de drept trebuie să i se conformeze în acţiunile sau inacţiunile lor, atât cât norma este în vigoare.

În situaţia în care o normă juridică a fost încălcată, aceasta atrage nemijlocit răspunderea celui vinovat, deci răspunderea juridică.

După natura normei încălcate, răspunderea juridică poate fi civilă, penală, administrativă, disciplinară. Declanşarea răspunderii juridice este însoţită de intervenţia constrângerii de stat împotriva celui care, încălcând norma, nu acceptă efectele actului său ilicit. Putând viza bunurile sau veniturile celui vinovat sau însăşi persoana acestuia, constrângerea juridică urmăreşte restaurarea dreptului în cazul concret, cât şi restabilirea autorităţii normei de drept încălcate.

11

Curs nr. 3

Clasificarea normelor juridice

Normele juridice se clasifică după mai multe criterii:1. După criteriul obiectului reglementării, respectiv a relaţiilor sociale la care se referă, normele juridice se clasifică în norme de drept constituţional civil, penal, norme de dreptul muncii, norme de drept financiar, norme de drept procesual civil, penal etc. Potrivit acestei clasificări se constituie şi se disting ramurile de drept şi instituţiile juridice.2. după forţa juridică pe care o au normele juridice, ţinând seama de ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative, normele juridice se clasifică în legi, decrete, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri şi dispoziţii ale consiliilor locale etc. Forţa juridică cea mai mare aparţine normelor juridice din competenţa legilor, deoarece, ele emană de la organul suprem al puterii de stat – Parlamentul. Legile pot fi fundamentale, organice, ordinare, extraordinare sau excepţionale. La baza întregii legislaţii stă Constituţia - ca lege fundamentală. Celelalte acte normative se emit, de către organele competente, în baza legii şi cu respectarea integrală a prevederilor legii. 3. După sfera de aplicare şi gradul de generalitate, normele juridice se clasifică în: a) norme generale. Acestea au sfera cea mai largă de reglementare şi se aplică tuturor relaţiilor sociale ce intră sub incidenţa unei ramuri de drept. b) norme speciale. Se aplică la o anumită categorie de relaţii sociale din aceeaşi ramură de drept. c) norme de excepţie. Acestea se referă la situaţii deosebite şi derogă (abat) de la normele generale sau speciale. Distincţia făcută între normele generale, speciale şi cele de excepţie are o deosebită importanţă pentru interpretarea dreptului. Pentru situaţiile derogării de la norma generală devin aplicabile normele speciale sau cele de excepţie. În caz de concurs între norma specială şi cea de excepţie, intervenit în soluţionarea aceluiaşi caz, norma aplicabilă va fi norma juridică de excepţie. Deosebirea dintre normele generale şi cele speciale este relativă; o normă juridică este specială în raport cu o normă cu o sferă mai largă de aplicare, dar această normă specială poate fi în acelaşi timp şi generală în raport cu o altă normă care are o arie mai restrânsă decât a ei.

12

În raport cu normele juridice speciale sau cele de excepţie, normele generale mai sunt denumite şi norme de drept comun.4. După modul cum sunt redactate se disting: a) norme juridice complete. De regulă, o normă juridică se consideră a fi completă atunci când, cumulativ, sunt îndeplinite următoarele condiţii: - norma juridică este redactată sub forma unui singur articol sau alineat din cadrul unui act normativ în care este cuprins articolul sau alineatul respectiv - articolul sau chiar alineatul conţine cele trei elemente ale structurii logice, respectiv ipoteza, dispoziţia şi sancţiuneaSe consideră de asemenea a fi o normă juridică completă şi atunci când elementele structurii logico – juridice în formularea unor articole sau alineate diferite ale aceluiaşi act normativ. b) norme juridice incomplete. Acestea se deosebesc de normele juridice complete prin faptul că elementele structurii logico-juridice nu sunt cuprinse în totalitate într-un articol al unui act normativ sau în textul aceluiaşi act normativ ci în textul unui alt act normativ. În situaţia în care norma juridică formulată într-un act normativ se completează, se face trimitere la un text dintr-un alt act normativ care conţine elementul structural de completare, de exemplu sancţiunea, aceste norme sunt de trimitere. În acest sens exemplificăm art. 135 din Regulamentul vamal. Există situaţii în care norma este incompletă pentru că urmează să apară o reglementare care să desăvârşească şi să completeze această normă. Aceste norme poartă denumirea de norme în alb.5. după caracterul conduitei, a naturii conduitei pe care o prescriu normele juridice se clasifică în norme onerative, prohibitive şi permisive. a) Normele juridice onerative (onus, oneris = sarcină) sunt acelea care prescriu în mod expres obligaţia de a săvârşi o acţiune. De exemplu, Codul familiei prevede ca ,,soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele pe care le-au declarat cu ocazia căsătoriei”.Nu este necesar ca în textul actului normativ să se folosească şi expresia „este obligat ” sau „trebuie”, aceasta deducându-se din felul cum este formulat textul. b) Normele prohibitive sunt acelea care interzic săvârşirea unei acţiuni a unei fapte. Din această categorie fac parte marea majoritate a normelor de drept penal, de drept administrativ ş.a. tipic normelor prohibitive sunt expresiile: „se interzice”, „nu poate”, „este oprit” etc. Împărţirea normelor în onerative şi prohibitive nu trebuie văzută mecanic, întrucât depinde din ce punct de vedere abordăm norma pentru a vedea dacă aceasta interzice sau obligă la săvârşirea unei acţiuni. De exemplu o normă prohibitivă din Codul familiei prevede că „este oprită căsătoria între rude în linie dreaptă, precum şi în linie colaterală, până la al patrulea grad”, devine onerativă pentru organele de stat, care sunt obligate să urmărească şi să sancţioneze pe toţi cei care încalcă dispoziţia la care am făcut referire. c) Normele juridice permisive sunt acelea care, fără a obliga sau interzice în mod categoric o acţiune, o conduită, prevăd posibilitatea ca subiectul să-şi aleagă singur o conduită, acţionând după propria apreciere. Astfel, dreptul de recurs al părţilor în proces este o normă permisivă, pentru că lasă la apreciere părţilor dacă vor uza sau nu de această cale de atac. Normele permisive sunt de mai multe categorii, în funcţie de nuanţa pe care o îmbracă regula de conduită. Acestea sunt:- norme supletive. În ipoteza în care persoana nu a ales singură conduita în limitele stabilite de lege, norma supletivă este cea care stabileşte reglementarea ce urmează a se aplica. De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei, dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui pe care să-l poarte, atunci legea dispune că fiecare va purta numele avut înaintea căsătoriei.- normele de împuternicire sau de competenţă. Aceste norme stabilesc anumite drepturi şi obligaţii sau competenţe (atribuţii) ale subiectelor de drept. Ele stabilesc capacitatea şi competenţa subiectelor de drept, posibilitatea săvârşirii anumitor acţiuni. Astfel de prevederi sunt cuprinse în Codul vamal al României - art. 8,12,18 şi altele.- normele de stimulare se referă, de exemplu la atribuirea de decoraţii sau premii, lăsând în principiu, la aprecierea organului competent aplicarea lor concretă.

13

- normele de recomandare sunt astfel cum o spune şi denumirea – prevederi neobligatorii, adresate unor organizaţii sociale autonome prin care sunt îndemnate să urmeze o anumită conduită. Normele onerative şi prohibite poartă denumirea şi de norme imperative sau categorice, deoarece nu admit nici o derogare (abatere) în realizarea lor, iar normele permisive sunt denumite în ştiinţa juridică şi norme dispozitive.6. După conţinutul lor, normele juridice mai pot fi clasificate în: a) norme materiale sau de conţinut b) norme procedurale sau de formă.

Varianta 1

Structura normei juridice

Norma juridică are o structură logico-juridică, denumită şi structură internă şi o structură tehnico – juridică, care se referă la modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, cunoscută şi sub denumirea de structură externă.

Structura logico – juridică Sub aspect logico-juridic, norma juridică trebuie să fie constituită astfel încât să nu conţină inadvertenţe logice. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu, în scopul înţelegerii sale în procesul aplicării în practică. Norma juridică are o organizare logică, indiferent care ar fi formularea ei textuală sau ramura de drept căreia îi aparţine. Structura logico-juridică a normei cuprinde trei elemente: 1. ipoteza 2. dispoziţia 3. sancţiunea Această componentă trihotomică (adică împărţită în trei elemente), corespunde concepţiei logice potrivit căreia orice regulă sau prescripţie pentru a avea semnificaţia şi autoritatea unei norme juridice trebuie să prevadă: a) împrejurările sau condiţiile în care unele subiecte de drept trebuie să aibă o anumită conduită (comportament) - ipoteza b) conduita (comportamentul) care trebuie urmată în împrejurările sau condiţiile stabilite de textul normei de drept - dispoziţia c) urmările sau consecinţele care decurg din nerespectare conduitei prescrisă de norma de drept – sancţiunea 1. Ipoteza Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o anumită conduită precum şi categoria subiecţilor la care se referă conţinutul dispoziţiei.Altfel spus, conduita prevăzută de normă este aplicabilă subiecţilor de drept, prevăzuţi în ipoteza, care se află în împrejurările sau întrunesc condiţiile ori au săvârşit faptele descrise în ipoteză. Cu titlu de exemplu de ipoteză se află în partea din conţinutul textului art. 71 din legea nr. 141/1997 privind Codul vamal al României care stabileşte ca „Importatorii sau beneficiarii importului de mărfuri destinate unei anumite utilizări, în cazul în care ulterior declaraţiei vamale, schimbă utilizarea mărfii…”Conţinutul fragmentului de text invocat conţine: a) împrejurarea – care se referă la momentul schimbării utilizării mărfii şi anume ulterior declaraţiei vamale de import;

14

b) faptul juridic – adică acţiunea de a schimba utilizarea iniţială – declarată în declaraţia vamală de import; c) subiecţii de drept – importatorii sau beneficiarii de mărfuri destinate unei anumite utilizări determinate.1. După criteriul preciziei cu care sunt formulate distingem ipoteze determinate şi ipoteze nedeterminate sau subînţelese. Ipoteza determinată stabileşte cu exactitate condiţiile de aplicare a dispoziţiei. De exemplu, în stabilirea dreptului la pensie (pentru limita de vârstă, pentru invaliditate sau urmaş), legea prevede toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a primi pensie, într-un anumit cuantum. Ipoteza relativ determinată sau subînţeleasă, stabileşte împrejurările de aplicare a dispoziţiei, dar lasă conţinutul faptic, concret la aprecierea subiectului de drept. De exemplu, conform art. 887 din Codul civil roman, o persoană poate dispune prin testament de întreaga sa avere, de o parte din ea ori de unul sau mai multe bunuri din acea avere.2. După gradul de complexitate a împrejurărilor luate în considerare, ipotezele pot fi simple şi complexe. a) Ipotezele simple precizează o singură împrejurare, tipică în raport cu care se aplică dispoziţia. Astfel, art. 305 din Regulamentul vamal precizează: „Dacă operaţiunea de perfecţionare pasivă are ca obiect repararea de mărfuri de export temporar, cu titlu oneros, (ipoteza), importul produselor compensatoare se efectuează cu, exonerarea parţială a taxelor vamale şi altor drepturi de import (dispoziţia)”. b) Ipotezele complexe stabilesc o multitudine de împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei. De exemplu, prevederile art. 184 din Codul vamal care stabilesc că „Faptele care constituie contravenţii la reglementările vamale, procedura de constatare şi de sancţionare a acestora (ipoteza), stabilesc prin regulamentul vamal aprobat de Guvern (dispoziţia)”.

2. Dispoziţia

Varianta 2

Structura normei juridice

Norma juridică are o structură logico-juridică denumită şi structură internă şi o structură tehnico-juridică, care se referă la modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, cunoscută şi sub denumirea de structură externă.

A. Structura logico-juridică

Sub aspect logico-juridic, norma juridică urmează să fie constituită astfel, încât să nu conţină inadvertenţe logice. Alcătuirea ei trebuie să nu aibă un caracter contradictoriu, în scopul înţelegerii dispoziţiilor sale în procesul transpunerii în practică. Structura logico-juridică, în principiu, cuprinde trei elemente: 1. ipoteza 2. dispoziţia 3. sancţiunea1. Ipoteza este acea parte a normei juridice care precizează condiţiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică dispoziţia normei de drept, precum şi categoria subiectelor la care trimite conţinutul dispoziţiei. De exemplu, împrejurarea sau fapta conţinută de art. 156 din Regulamentul vamal: „În cazul modificării scopului avut în vedere la acordarea regimului vamal suspensiv …” reprezintă ipoteza normei. 1. După criteriul preciziei cu care sunt formulate, distingem ipoteze determinate şi ipoteze relativ determinate (subînţelese). Ipoteza determinată fixează cu exactitate condiţiile de aplicare a dispoziţiei.

15

Ipoteza relativ determinată (subînţeleasă) indică împrejurările de aplicare a normei, dar lasă conţinutul faptic, concret la aprecierea subiectului de drept. De pildă, se poate dispune prin testament (art.887 din Codul civil) de întreaga avere, de o parte din ea ori de unul sau de anumite obiecte. 2. După gradul de complexitate a împrejurărilor luate în considerare, ipotezele pot fi simple (când precizează o singură modalitate, tipică, prin realizarea căreia norma devine aplicabilă; de exemplu, conform art.174 din Codul penal, infracţiunea de omor constă în uciderea unei persoane) sau complexe (când prevăd mai multe situaţii prin cumularea cărora este posibilă aplicarea normei; de pildă, se poate dispune arestarea unei persoane când s-a săvârşit o infracţiune pentru care se prevede prin lege o pedeapsă cu închisoarea mai mare de doi ani şi când lăsarea în libertate a autorului faptei prezintă un pericol pentru ordinea publică – art.148, lit. h din Codul de procedură penală). 2. Dispoziţia se referă la conduita ce trebuie urmată de către cei cărora li se adresează. Dispoziţia oferă răspuns la întrebarea: „ce trebuie să facă ori să nu facă” sau „ce este îndreptăţită să facă persoana aflată în ipoteza prevăzută de normă”. Un exemplu de dispoziţie este cea din art.156 din Regulamentul vamal: „…titularul acestui regim este obligat să solicite biroului vamal în evidenţele căruia se află operaţiunea, dacă este cazul, acordarea unui alt regim vamal sau unei alte destinaţii vamale”. În funcţie de modul cum este formulată şi dispoziţia poate fi strict determinată, stabilind categoric şi fără nici o posibilitate de abatere de la drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept vizate, sau relativ determinată, atunci când se prevăd variante sau limite ale conduitei, urmând ca subiectele să aleagă una din ele, sau in cadrul acestor limite conduita dorită. Exemplu de dispoziţie strict determinată: art. 99 din Codul vamal al României. Exemplu de dispoziţie relativ determinată cu variante: art. 121 alin.(2) din Codul vamal al României ori art. 252 din Regulamentul vamal privind opţiunile titularului regimului de transformare sub control de stabilire a valorii în vamă pentru produsele transformate. Dispoziţia este elementul esenţial al normei juridice, deoarece ea prevede conduita ce trebuie urmată de subiectul de drept vizat de ipoteză, iar lipsa ei ar lăsa fără conţinut norma juridică.3. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea constituie măsura luată împotriva voinţei aceluia care nesocoteşte dispoziţia normei juridice. Ea este aplicată de organe special împuternicite şi urmăreşte restabilirea ordinii încălcate, prevenirea încălcării normelor de drept în viitor şi îndreptarea celui vinovat. După natura juridică a normei încălcate, distingem sancţiuni penale, civile, administrative, disciplinare, în conformitate cu ramurile de drept cărora le aparţin.

B. Structura tehnico-juridică a normei juridice

Spre deosebire de structura logică, structura logică, structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege, hotărâre, regulament, statut etc. Acest act normativ, la rândul său, este structurat pe capitole, structuri, articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine, în principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu o regulă de conduită. Într-un articol pot să fie cuprinse mai multe reguli de conduită, sau dimpotrivă un articol poate să cuprindă doar un element al structurii logico-juridice a normei. Pentru a stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-juridice este necesar să coroborăm texte din articole şi chiar din legi diferite. De regulă, cu ocazia aplicării, organul de aplicare trebuie să coreleze texte din mai multe acte normative. O hotărâre judecătorească penală, bunăoară, se dă în temeiul unor prevederi din Codul penal, Codul de procedură penală, legea de organizare a justiţiei, cât şi în temeiul prevederii unor legi speciale care reglementează anumite domenii, etc. Aşadar, structura tehnico-juridică are în vedere aspectul normativ, modul cum sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative.

16

Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Coordonatele principale ale acţiunii normei juridice sunt: timpul, spaţiul, persoana. Fiecare din aceste coordonate, este avută în vedere în procesul elaborării şi aplicării normelor juridice.

A. Acţiunea normei juridice în timp Acţiunea normei juridice în timp presupune examinarea următoarelor trei aspecte: 1. intrarea în vigoare sau momentul intrării în vigoare a normei juridice; 2. acţiunea normei sau perioadă în care aceasta se află în vigoare; 3. ieşirea din vigoare a normei juridice.1. Momentul intrării în vigoare este data publicării normei în Monitorul Oficial. De la această regulă există şi excepţia potrivit cărei momentul intrării în vigoare poate fi şi ulterior publicării normei juridice în Monitorul Oficial (Ex: art. 191 din Codul vamal care stabileşte că „Prezentul cod intră în vigoare în termen de 60 de zile de la data publicării lui în Monitorul Oficial al României”). Stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare este determinată de necesitatea acordării unui interval de timp pentru cunoaşterea legii de către cetăţeni, sau, în anumite cazuri pentru pregătirea condiţiilor necesare punerii ei în aplicare. În legătură cu intrarea în vigoare a unei legi, în drept există un principiu potrivit căruia „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii”(Nemo censetur ignorare legem).În cazul în care ar fi admisă necunoaşterea legii, s-ar ajunge la o stare de vădită instabilitate juridică şi, evident, de dezordine. Din acest motiv este general admisă prezumţia absolută a cunoaşterii legii.2. Acţiunea normei juridice Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de principii ferme care stipulează perioada în care norma este activă, adică perioada în care aceasta se află în vigoare. În aplicarea dreptului s-a statuat că norma juridică nu retroactivează şi nu ultraactivează ceea ce înseamnă că norma juridică nu-şi extinde acţiunea nici înainte de intrarea în vigoare şi nici după ieşirea ei din vigoare.2.1. Principiul neretroactivităţii se referă la faptul că o lege când intră în vigoare are drept scop de a reglementa viitorul adică se aplică numai faptele petrecute după intrarea ei în vigoare, din momentul publicării în Monitorul Oficial sau de la o dată ulterioară publicării, dată prevăzută în textul legii în discuţie.Acest principiu decurge din împrejurarea firească potrivit căreia legea reglementează pentru viitor, fiind aplicabilă conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se supună unei legi a cărei reglementări nu se cunosc întrucât legea nu există.Conform acestui principiu, Codul civil român prevede ca „legea dispune numai pentru viitor”, ea n-are putere retroactivă (art.1). În acelaşi sens, Codul penal prevede ca „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare” (art.10), şi nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni (art.11). Raţiuni de ordin umanitar şi unele necesităţi practice determină, totuşi admiterea unor excepţii de la principiul neretroactivităţii legii. Asemenea excepţii care admit aplicarea retroactivă a legii şi altor acte normative sunt:

a) legea penală mai favorabilă sau mai blândăb) legile interpretativec) când actul normativ prevede în mod expres că se aplică şi unor situaţii anterioare sau se stabileşte o

dată a intrării în vigoare anterioară datei adoptării lui. a) Principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile (art. 13, 14, 15, Codul penal român) conţine o concepţie umanitară, care permite ca persoana ce a comis infracţiunea în trecut, sub imperiul unei legi vechi, înlocuită cu o lege nouă, să i se aplice, dintre cele două reglementări, aceea care stabileşte, pentru fapta comisă o pedeapsă mai blândă. În cazul în care legea nouă este mai favorabilă (blândă) se va aplica aceasta în mod retroactiv deşi fapta a fost săvârşită înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.

17

b) Legea interpretativă retroactivează în sensul că aceasta intră în vigoare o dată cu legea pe care o clarifică. Legea interpretativă nu creează reguli noi în raport cu legea pe care o interpretează, ci doar explică sensul unor prevederi ori clarifică aria de aplicare a legii interpretate. Legea interpretată este anterioară legii interpretative, aceasta din urmă făcând corp comun cu prima aplicându-se sub forma unui act normativ unitar. c) În ceea ce priveşte retroactivitatea legii atunci când actul normativ prevede în mod expres această posibilitate, în dreptul român, această excepţie este practic inaplicabilă înrucât potrivit Constituţiei, legile adoptate pot dispune numai pentru viitor (art. 15 alin.1 din Constituţia României).2.2 Ultraactivitatea normei juridice În anumite cazuri, unele acte normative ultraactivează, adică ele supravieţuiesc prin efectele sale pe care le produc şi după data ieşirii lor din vigoare. În acest sens sunt: a) legile anterioare, ale căror situaţii de aplicare, durată ori dată până la care mai acţionează, sunt prevăzute de noile acte normative. Ex: art. 188 din Codul vamal care stabileşte ca „operaţiunile vamale iniţiate sub regimul prevăzut de reglementările vamale anterioare intrării în vigoare a prezentului cod se finalizează potrivit acelor reglementări”. b) legile temporare sau cu termen, care se aplică faptelor petrecute sau care au rămas nesoluţionate cât aceste acte normative au fost în vigoare. Ex: HG 631/13.07.2000 prin care se acordă exceptarea temporară (până la 31.12.2000) pentru importul unui contingent tarifar de 500000 pui de găină de o zi, dacă la vămuire se prezenta licenţa de import eliberată de Ministerul Industriilor şi Comerţului. În cazul în care importatorul din eroare, nu a solicitat această facilitate iar vămuirea s-a efectuat până la data de 31.12.2000, ulterior, în ipoteza în care, în anul 2001, ar prezenta documentele prevăzute, autoritatea vamală trebuie să restituie taxele vamale încasate, astfel recunoscându-se efectul hotărârii chiar după ieşirea acesteia din vigoare. c) legile (mai favorabile) care nu incriminau sau care dezincriminau ori sancţionau mai uşor unele fapte, se aplică acelora care le-au săvârşit sub autoritatea vechii legi dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau, deşi aplicate, nu au fost executate, chiar dacă între timp a fost elaborată o lege care incriminează sau sancţionează mai sever faptele în cauză (art. 13 din Codul penal şi art. 49, alin. 2 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor).3. Ieşirea din vigoare a normei juridice sau încetarea acţiunii legii În general legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor; de la aceasta fac excepţie reglementările temporare (legile temporare) a căror durată de aplicare este de la început limitată la o perioadă de timp prestabilită. Sunt cunoscute trei modalităţi prin care o normă juridică iese din vigoare: a) ajungerea la termen b) desuetudinea c) abrogarea a) Ajungerea la termen rezultă din însuşi textul actului normativ. Normele juridice a căror acţiune este precis stabilită în timp se numesc temporare iar când acest caracter se raportează la o dată fixă, acestea poartă denumirea de norme cu termen. Reglementările temporare ies din vigoare prin ajungerea la termen, fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau hotărâre specială în acest scop.b) O altă modalitate de încetare sau ieşire din vigoare a unui act normativ este căderea în desuetudine. În acest caz este vorba de actele normative care au fost total depăşite de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările social-economice care au avut loc în societate, de faptul că stările de lucruri ce au determinat necesitatea adoptării acestor acte normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii. Desuetudinea ca modalitate de încetare a acţiunii unei legi apare în lipsa utilizării formei de scoatere din vigoare prin abrogare.c) Abrogarea este modul clasic prin acare normele juridice ies din vigoare. Abrogarea poate fi expresă ori tacită. Abrogarea expresă, se realizează în două variante şi anume:- abrogarea directă, atunci când noul act normativ prevede în mod expres şi direct ceea ce abrogă respectiv un act normativ în întregime sau anumite articole ale actului sau actelor normative

18

- abrogarea indirectă, atunci când noul act normativ se limitează să prevadă că se abrogă toate actele normative sau prevederile din actele normative contrare dispoziţiilor sale, fără însă a indica actul sau articolele respective. Abrogarea tacită sau implicită are loc atunci când noul act normativ nu constituie nici o prevedere expresă de abrogare, dar reglementarea pe care o cuprinde se îndepărtează şi se deosebeşte atât de mult de reglementările vechi încât acestea din urmă nu se mai pot aplica şi deci, se consideră că legiuitorul le-a abrogat implicit, întrucât a venit o nouă reglementare. Este o formă, evident inferioară abrogării exprese, aceasta din urmă fiind preferabilă, întrucât înlătură orice posibilitate de confuzii şi neînţelegeri privind scoaterea din vigoare a reglementărilor precedente.

Abrogarea şi derogarea Derogarea reprezintă acea reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementare existentă pe care însă nu o abrogă, ci îi îngustează sau restrânge sfera de aplicare.

B. Acţiunea normei juridice în spaţiu

Norma juridică acţionează asupra teritoriului unui stat, încadrându-se în limitele acestui teritoriu. În noţiunea de teritoriu în sens juridic sunt cuprinse: o suprafaţă terestră, apele interioare, marea teritorială, precum şi subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora. Acţiunea normei juridice în spaţiu este condiţionată de componenta teritorială a organului de stat emitent. Astfel, în România, legile şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează, în principiu, pe întreg teritoriul statului. Actele normative ale autorităţilor locale au o acţiune limitată la unitatea administrativ-teritorială respectiv – judeţ, municipiu, oraş, comună.

Acţiunea normei juridice asupra persoanelor

În temeiul principiului suveranităţii statului, legile şi celelalte acte normative, sunt obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele sociale şi persoanele fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. Obligativitatea legii pentru toate persoanele fizice şi juridice din conţinutul principiului teritorialităţii legii. În baza acestui principiu, normele juridice se aplică asupra cetăţenilor acelui stat, asupra cetăţenilor străini şi apatrizilor care se află pe teritoriul statului respectiv. De la principiul teritorialităţii există o serie de excepţii, determinate, în mod deosebit de necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor dintre state. Potrivit principiului de drept internaţional a egalităţii depline a statelor, excepţiile de la principiul teritorialitate legii pot fi aplicate dacă se respectă voinţa suverană a statelor respective. Excepţiile la care am făcut referire pot fi clasificate în două categorii, astfel: 1. excepţii de neaplicare a normelor juridice ale unui stat înlăuntrul graniţelor sale asupra unor categorii de persoane care se află pe teritoriul său; 2. excepţii de aplicare a legii statului respectiv dincolo de graniţele sale teritoriale fie asupra propriilor cetăţeni, fie asupra unor cetăţeni străini.1. Principalele cazuri de neaplicare a normelor juridice ale unui stat asupra tuturor persoanelor care se află pe teritoriul său sunt: a) imunitate diplomatică b) statutul juridic al consulilor c) regimul juridic al unor categorii de străinia) imunitatea diplomatică, presupune inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici şi inviolabilitatea clădirilor ocupate de reprezentanţa diplomatică. Inviolabilitatea se extinde şi asupra mijloacelor de transport aparţinând personalului diplomatic şi asupra corespondenţei acestuia. Agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a ţării de reşedinţă. În situaţia în care o persoană cu statut diplomatic săvârşeşte infracţiuni ori nesocoteşte legile statului de

19

reşedinţă, aceasta poate fi declarată „persoana non grata” şi are statut acreditat ori expulzarea. Soluţionarea cazului şi, dacă este cazul, angajarea răspunderii juridice se vor realiza potrivit legilor statului căruia îi aparţine persoana în cauză.b) reprezentanţii consulari ai statelor străine se bucură pe bază de reciprocitate de o serie de drepturi cum ar fi: scutiri de impozite şi taxe, exceptarea de la jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă privind infracţiunile de serviciu etc.c) Referitor la situaţia străinilor, în domeniul relaţiilor internaţionale, se cunosc trei regimuri juridice:- regimul naţional, prin care se înţelege acordarea străinilor a drepturilor civile de care se bucură cetăţenii statului respectiv;- regimul special potrivit căruia străinilor se acordă alte drepturi decât cele prevăzute pentru proprii cetăţeni, cum ar fi, de exemplu, unele drepturi prevăzute în tratatele internaţionale sau legile naţionale;- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, potrivit căruia statul de reşedinţă acordă cetăţenilor unui alt stat aflaţi pe teritoriul său, anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ. În România cetăţenii străini şi apatrizii (persoanele fără cetăţenie) au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (cu excepţia drepturilor politice), drepturile civile, precum şi orice alte drepturi recunoscute prin lege sau prin acorduri internaţionale la care România este parte.2. Situaţiile când legea unui stat se aplică dincolo de graniţele sale teritoriale asupra cetăţenilor români sau străini se referă la:a) cetăţenii români aflaţi în străinătate; aceştia se bucură de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute de legea română, excepţie făcând numai acele obligaţii care sunt incompatibile cu absenţa din ţară. Codul civil român prevede ca legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc cetăţenii români, chiar dacă aceştia îşi au reşedinţa în străinătate. De asemenea, codul penal prevede că dispoziţiile acestuia se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român.b) cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi în străinătate ori în afara teritoriului statului ale cărui legi au obligaţia să le respecte. De exemplu, Codul penal român statuează ca „legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, (art.5, alin.2 din Codul penal)”. Referitor la acţiunea normelor juridice asupra persoanelor se subliniază că, in ţara noastră, legile şi celelalte acte normative se aplică în mod egal faţă de toţi cetăţenii fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, sex, religie, avere, origine socială, apartenenţă politică. Se menţionează că nu toate legile şi celelalte şi celelalte acte normative privesc automat pe toţi cetăţenii. Există acte normative care prin conţinutul reglementărilor lor se adresează unor categorii distincte de persoane ca, ce exemplu cadrelor didactice, personalului instituţiei vamale, militarilor. Determinarea categoriilor de personal asupra cărora acţionează actul normativ prezintă o deosebită importanţă în realizarea normei juridice, aplicarea şi interpretarea corectă a acesteia. Curs nr. 4

Interpretarea normelor juridice

A. Necesitatea interpretării

Normele juridice au un caracter general şi impersonal şi formează un model general de conduită, referindu-se la situaţii ipotetice.

Pentru a asigura aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice la multitudinea de situaţii sau cazuri concrete ce intră sub incidenţa acestora, este necesară clarificarea exactă a înţelesului normelor.

Argumentele principale care impun clarificarea înţelesului normelor şi necesitatea interpretării în procesul de aplicare la situaţiile concrete sunt:

20

1. Legiuitorul nu poate avea în vedere, atunci când elaborează normele, toate situaţiile sau cazurile concrete care pot intra sub incidenţa acestora;

2. Legiuitorul, în redactarea normelor, se exprimă concis, concentrând la maximum conţinutul acestora; de aici rezultă, pentru organul de interpretare, necesitatea dezvoltării conţinutului real al normei şi a sferei situaţiilor avute în vedere de legiuitor cu ocazia redactării normei;

3. În perioada de timp cât norma este în vigoare pot să apară fapte sau situaţii noi, care nu puteau fi prevăzute în momentul elaborării acesteia. În această situaţie, se impune elaborarea de noi norme, care trebuie aplicate în contextul legislativ existent prin coroborare cu alte acte normative şi stabilirea interrelaţiilor care în mod necesar se impun.

4. Necesitatea interpretării se impune datorită unor aspecte legate de redactarea gramaticală în scopul de a clarifica sensul (semantica) şi funcţiile cuvintelor (morfo – sintactice) în textul normei, inclusiv semnele de punctuaţie, precum şi semnificaţia juridică a cuvintelor faţă de limbajul comun;

5. Existenţa unor impedimente de aplicare legate de exprimarea normei juridice, care poate conţine:

- termeni cu caracter imprecis- descrierea sau formularea incompletă a trăsăturilor unor fapte prevăzute de norma juridică6. Învechirea unor norme juridice raportate la noile realităţi în care trebuie aplicate, cauzând

astfel restrângerea sferei de acţiune a legii în spaţiu, în timp şi asupra persoanelor.

B. Noţiunea de interpretare şi definiţia interpretării normelor juridice

În ceea ce priveşte interpretarea normelor de drept, sunt folosite mai multe noţiuni şi anume:1. noţiunea de interpretare a legii – utilizată în sens restrictiv şi în raport numai cu legea ca

principal izvor de drept;2. noţiunea de interpretare a dreptului – utilizată pentru a acoperi atât interpretarea normelor

juridice scrise (legi, hotărâri ale guvernului, regulamente), cât şi interpretarea dreptului cutumiar (nescris) şi a practicii judiciare;

3. noţiunea de interpretare a normelor juridice care se referă la interpretarea legii şi a dreptului în general.

Interpretarea normei juridice se face în scopul înţelegerii exacte a conţinutului ei, a raportului cu alte norme, a momentului intrării ei în vigoare, a sferei de aplicare, a identificării scopului urmărit de legiuitor în momentul elaborării normei respective.

Toate aceste obiective ale interpretării au ca finalitate aplicarea corectă şi unitară a normelor juridice pe tot cuprinsul ţării, în vederea realizării lor cu respectarea principiilor generale ale dreptului, ale legalităţii şi echităţii.

În acest sens, se poate spune că interpretarea normelor juridice constituie operaţiunea logico – raţională prin care se urmăreşte cunoaşterea deplină şi exactă a conţinutului oral al normelor juridice, în redarea aplicării în mod corect şi unitar faţă de toate persoanele şi situaţiile ce intră sub incidenţa normelor interpretate.

C. Formele şi forţa juridică a interpretării normelor juridice

În funcţie de autoritatea competentă care efectuează interpretarea (denumită şi subiectul interpretării) şi de forţa juridică a interpretării, deosebim:1. interpretarea oficială2. interpretarea neoficială sau doctrinară

21

1. Interpretarea oficială provine, de regulă, de la o autoritate de stat care are în competenţa sa realizarea sau aplicarea normelor juridice şi are forţă juridică obligatorie. Dacă această interpretare îmbracă forma unor norme obligatorii, cu caracter general, poartă denumirea de interpretare generală.Atunci când interpretarea generală provine de la autoritatea care a emis norma interpretată, forma

de interpretare este cea autentică.O altă formă a interpretării oficiale este interpretarea cauzală şi are loc în procesul de aplicare a

normelor la cazuri concrete.Interpretarea cauzală poate fi făcută de organele de stat cu caracter legislativ,executiv sau

judecătoresc. În cadrul interpretării cauzale, un loc distinct revine interpretării judiciare sau jurisdicţionale, legată de soluţionarea, intr-un litigiu judiciar, a unui caz concret, prin emiterea unei hotărâri judecătoreşti cu putere de lucru.

Interpretarea cauzală se caracterizează prin:- aplicarea limitată la un raport juridic determinat

- obligativitatea ei numai în şi pentru situaţia soluţionată - nu are forţă obligatorie pentru alte autorităţi ale statului ori pentru situaţii similare şi nici pentru aceeaşi autoritate intr-o împrejurare identică.

Există o deosebire principală între interpretarea generală şi cea cauzală. În cazul primei forme, interpretarea capătă o valoare de sine stătătoare şi este făcută cu scopul de a lămuri sensul normei, nefiind condiţionată de necesitatea soluţionării concomitente a unei cauze concrete. În situaţia interpretării cauzale, dimpotrivă, interpretarea este doar un mijloc pentru soluţionarea unei cauze concrete. De aceea, aici nu avem de fapt un act de interpretare, ci un act juridic de aplicare, dat în temeiul unei norme juridice al cărui conţinut a putut fi dezvăluit în urma unui efort mai mult sau mai puţin complex de interpretare.

2. Interpretarea neoficială (facultativă ori doctrinară)Această formă a interpretării nu are caracter obligatoriu, nu se concretizează în conţinutul unor acte juridice, a căror respectare sau aplicare să fie garantate de stat. Ea reprezintă opiniile unor persoane neoficiale asupra modului cum trebuie să fie înţeles conţinutul unor acte normative. Valoarea acestei interpretări este în funcţie de puterea argumentelor ştiinţifice pe care se sprijină, cu alte cuvinte, ea se bucură numai de o autoritate ştiinţifică şi nu juridică.

Interpretarea neoficială nu face parte din procesul de aplicare a normelor juridice; ea poate servi şi ajuta acest proces.

D. Metodele de interpretare a normelor juridice

Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru clarificarea conţinutului normelor juridice, clarificare care, cel mai adesea, se face în vederea aplicării lor în cazuri concrete. Cele mai cunoscute metode de interpretare sunt:

1. interpretarea gramaticală2. interpretarea logică (raţională)3. interpretarea sistematică4. interpretarea istorică5. interpretarea teleologică

1. Interpretarea gramaticală presupune analiza textului normei sub aspect sintactic şi morfologic.Această metodă trebuie folosită mai ales când textul normei este discutabil sub unul sau altul din cele două aspecte menţionate De exemplu, folosirea într-un text a conjuncţiilor „sau” „şi” poate duce la înţelesuri diferite, pentru că cea dintâi are un caracter alternativ în comparaţie cu cel cumulativ determinat de conjuncţia „şi”.

22

Astfel, art. 384 alin. 1 litera f) din Regulamentul vamal stabileşte că „nedepunerea de către transportator la biroul vamal de plecare a declaraţiei vamale de tranzit ori neprezentarea de către transportator a evidenţelor şi informaţiilor cerute de reglementările vamale privind bunurile aflate în tranzit” constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 100000 la 500000. Din analiza gramaticală a textului se constată cele două modalităţi alternative de săvârşire a contravenţiei, prevăzute şi sancţionate de articolul citat.

Un exemplu de text al cărui înţeles are caracterul cumulativ este art. 121 din Regulamentul vamal, cu referire la obligaţia declarării şi prezentării bunurilor pe care persoanele fizice le scot sau le introduc în ţară.

Metoda interpretării gramaticale este utilizată şi în clarificarea terminologiei juridice folosite, în legătură cu care se disting trei categorii de noţiuni sau termeni, şi anume:

a) termenii sau noţiunile care au înţelesul propriu limbajului comun, fiind utilizaţi cu acelaşi sens în textul actelor normative; cu alte cuvinte aceiaşi termeni utilizaţi în textul unor acte normative cât şi în limbajul comun au acelaşi înţeles sau semnificaţie (ex: soţ, copil minor, ascendent, descendent etc.).

b) termenii care au un înţeles deosebit în limbajul juridic faţă de sensul sau înţelesul pe care îl au aceiaşi termeni în limbajul comun (ex: art. 3 lit. x – decizie vamală)

c) termenii care au înţeles sau semnificaţie care diferă de la o ramură de drept la alta sau de la un act normativ la alt act normativ.

Cele mai frecvente probleme sunt determinate de sensul multiplu al unor termeni. În astfel de situaţii, trebuie avute în vedere următoarele reguli:

- nu trebuie să se acorde unor termeni utilizaţi în textul normelor juridice un sens juridic particular, dacă aceasta nu se impune;

- cuvintele care au în mod evident o semnificaţie juridică aparte faţă de limbajul comun trebuie interpretate în lumina acestei semnificaţii

- semnificaţia juridică deosebită pe care o are un termen într-o ramură de drept sau chiar într-un act normativ trebuie interpretată într-o strânsă legătură cu semnificaţia pe care o poate avea acelaşi termen în alte ramuri ale dreptului sau în alt act normativ (ex: termenul de bunuri utilizat în art. 3 litera j) din Codul vamal comparativ cu acelaşi termen şi semnificaţia lui în normele Codului civil roman;

- în conţinutul lingvistic al aceluiaşi act normativ sau al aceleiaşi norme, cuvintele asemănătoare nu trebuie să primească semnificaţii diferite fără raţiuni întemeiate (ex: Adagiu – maximă, aforism, sentinţă, cugetare enunţată într-o formă concisă, memorabilă).

2. Metoda interpretării logice (raţionale)

Interpretarea logică constă în aplicarea regulilor logicii formale şi a sistemului de argumente pe care se sprijină interpretul în vederea desluşirii şi înţelegerii unei norme juridice.

Frecvenţa sporită în utilizarea acestei metode de interpretare, încă de la romani, a condus la cristalizarea unor reguli de interpretare logică, reguli exprimate în adagii precum şi stabilirea unor argumente de interpretare logică.

Dintre cele mai utilizate reguli de interpretare logică se disting:a) concepţiile sunt de strictă interpretare şi se aplică numai în cazurile prevăzute de lege;b) unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă;c) o normă trebuie interpretată într-un sens care să permită aplicarea ei, nu într-un sens care să o

înlăture de la aplicare (ex: art. 78 din Codul civil care prevede: „Când o lege este primitoare de două înţelesuri ea se interpretează, în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul”).

Alături de regulile de interpretare menţionate, interpretarea logică presupune şi utilizarea unor argumente de interpretare, şi anume:

23

a) argumentul „a contrario” vizează tipul judecăţilor contradictorii, care nu pot fi ambele nici adevărate, nici false în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Acest tip de raţionament se bazează pe legea terţului exclus în cadrul logicii formale şi care înseamnă că în cazul noţiunilor contradictorii (noţiuni care se neagă una pe alta) una este adevărată, cealaltă falsă, iar a treia nu există;

b) argumentul „ad absurdum”, potrivit căruia adevărul tezei de demonstrat se stabileşte prin infirmarea tezei pe care o contrazice (aşa-numita reducere la absurd). Prin utilizarea argumentului reducerii la absurd se evidenţiază că o anumită soluţie propusă prin interpretare este singura admisibilă, întrucât susţinerea unui alt punct de vedere ar duce la o soluţie absurdă;

c) argumentul „a majori ad minus” – cine poate mai mult poate şi mai puţin – este considerat ca particularizare a argumentului „ a fortiori raţionae”. Este folosit în două variante:

- ca mijloc prin care se lărgeşte sfera de aplicare a unei norme prin includerea unor ipoteze de felul celei conţinute iniţial în textul normei şi care nu au putut fi prevăzute la elaborarea normei interpretate- sub forma raţionamentului de felul „cine poate mai mult poate şi mai puţin”. Acest argument are o importanţă deosebită în interpretarea normelor de drept privat, dar şi a altor norme de drept. d) argumentul „a minori ad majus” însoţeşte argumentul „a majori ad minus” şi admite ca legea, interzicând mai puţin, interzice şi mai mult; e) argumentul „a fortiori raţionae” (cu atât mai mult) serveşte pentru a demonstra că raţiunea aplicării unei norme este mai puternică într-o altă situaţie decât cea precizată în norma respectivă. Acest argument justifică aplicarea, extinderea aplicării unei anumite norme la un caz nereglementat expres, întrucât raţiunile avute în vedere la elaborarea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat; f) argumentul „a pari” are la bază raţionamentul după care situaţiile identice reclamă soluţii identice (ubi cadem est raţio, cadem soluţia esset deber).

3. Interpretarea sistematică

Această metodă este utilizată la clarificarea înţelesului unei norme juridice prin coroborarea acesteia cu alte dispoziţii din cuprinsul aceluiaşi act normativ, cu norme juridice din aceeaşi ramură de drept sau cu texte de lege ale unor ramuri de drept diferite. Această metodă este necesară în stabilirea locului normei de drept interpretată în sistemul dreptului, respectiv a izvoarelor dreptului şi a actului normativ din care face parte.

Interpretarea sistematică ne ajută şi a clarifica dacă o lege este generală sau specială, ştiut fiind faptul că în raport cu legea generală, legea specială se aplică cu precădere.

Necesitatea aplicării procedeelor sistematice de interpretare decurge din legătura indisolubilă, sistematică dintre elementele componente ale dreptului dintr-un stat care, astfel cum s-a mai arătat, nu constituie o simplă însumare de norme, ci o unitate alcătuită din părţi interdependente. În acest fel, nici o normă juridică nu poate fi înţeleasă dacă este ruptă de celelalte norme. De exemplu, normele speciale din partea specială a Codului penal nu pot fi aplicate izolat în raport cu normele şi principiile din partea generală a Codului penal sau normele unei ramuri de drept nu pot fi aplicate fără a se avea în vedere normele constituţionale. Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazul normelor incomplete, adică a normelor de trimitere, de referire şi în alb, care îşi capătă conţinutul deplin numai prin adăugirea realizată pe calea interpretării.

5. Interpretarea istorică

Constă în stabilirea sensului adevărat şi deplin al normelor juridice, recurgându-se la cercetarea condiţiilor istorice, social – politice, care au determinat adoptarea unui act normativ şi în funcţie de aceste condiţii prin determinarea scopului urmărit de acest act.

24

Aplicarea metodei istorice reclamă studiul izvoarelor de documentare, a materialelor pregătitoare ale adoptării actului normativ, a expunerii de motive şi a discuţiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului, a lucrărilor ştiinţifice, presei, s.a.m.d. referitoare la actul normativ în cauză. Uneori informaţiile necesare pentru stabilirea cauzelor şi scopurilor elaborării unui act normativ sunt descrise chiar în partea introductivă a actului normativ, în preambul. Totodată, metoda istorică are în vedere şi noile condiţii în care se aplică legea, condiţii care, de multe ori, pot fi diferite de cele iniţiale. Ex:comparativ cu vechiul context legislativ, unde între alţi termeni utilizaţi, este şi acela de „obştesc” de felul autoritate obştească, denumim „obştesc” autoritatea obştească care în urma interpretării va avea semnificaţia de „public”.

6. Interpretarea teleologică (sau după scop)

Aceasta urmăreşte găsirea sensului actului normativ, a scopului sau finalitatea acestuia.

Curs nr. 5

25

Rezultatele interpretării normei juridice

În urma interpretării normelor juridice se poate ajunge la trei soluţii:a) Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică, nefiind motive de a extinde sau de a restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză. Suntem deci în faţa unei interpretări laterale (ad literam). Această situaţie este întâlnită frecvent în cazul textelor clare, precis redactate, ori care conţin enumerări limitative. De exemplu, cazul art.21 din Constituţia României se prevede ca „(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime”, nu pot fi invocate argumente care să conducă la restrângerea sferei persoanelor ce se pot adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime, textul trebuie interpretat „ad literam”.b) Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece în procesul interpretării se ajunge la concluzia ca sfera cazurilor la care se referă este, în realitate, mai largă decât rezultă din modul de redactare a textului actului normativ. Astfel, de exemplu art.51 di Constituţie prevede ca „Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Fără îndoială că termenul de lege trebuie interpretat aici în mod extensiv, fiecare cetăţean fiind obligat să respecte toate actele normative.c) Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece la o analiză aprofundată, rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât rezultă în mod aparent, din formularea normei juridice. De exemplu, în urma interpretării restrictive a textului de lege care se referă la faptul că , „copiii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie”, se ajunge la conţinutul real al textului, mai restrâns, în sensul că nu toţi copii au această obligaţie, pentru că o parte din aceştia pot fi minori sau incapabili. În general, se ajunge la o interpretare restrictivă în cazul care textele legale conţin enumerări limitative, instituie prezumţii legale, conţin excepţii.

Analogia Există cazuri in care legiuitorul poate omite să reglementeze unele situaţii care apar în practică şi care îşi cer totuşi rezolvarea prin aplicarea dreptului. Pentru depăşirea lacunelor legislative s-a creat instituţia analogiei, în baza căreia situaţiile ivite în activitatea juridică a organelor de stat se rezolvă conform acelor norme în vigoare care reglementează cauze asemănătoare cu aceea dedusă soluţionării. Analogia cunoaşte două forme: analogia legii şi analogia dreptului. Analogia legii reprezintă procedeul prin care, atunci când lipseşte norma care să reglementeze cazul dat, se utilizează acea normă care priveşte un caz asemănător. Dacă în interpretarea extensivă există un text normativ de bază care se extinde şi la cazurile nereglementate, în analogia legii lipseşte însuşi textul. Analogia legii este interzisă în dreptul penel, întrucât în materia infracţiunilor nu se poate atribui caracter infracţional unor fapte prin analogie. Analogia dreptului este un procedeu de soluţionare a unei situaţii pentru care, în lipsa oricărui text de lege, se apelează la principiile generale ale dreptului. Analogia legii şi îndeosebi analogia dreptului trebuie astfel folosite, încât să se evite încălcarea legii şi arbitrariul. Folosirea analogiei se face cu titlu excepţional. De aceea, soluţia dată are putere juridică numai în situaţia respectiv şi exclusiv asupra părţilor implicate. Norma creată prin deducţie de către organul de stat care o şi aplică nu dobândeşte în actul de soluţionare calitatea de izvor de drept; ea este creaţia exclusivă a conştiinţei juridice a celui care aplică dreptul, creaţie care se fundamentează pe principiile şi valorile juridice şi subzistă ca soluţie excepţională şi repetabilă.

Spiritul şi litera legii. Abuzul de drept şi frauda de lege

În literatura juridică se tratează cu multă seriozitate şi în mod îndreptăţit problematica interpretării normelor juridice, abuzul de drept şi frauda la lege, ca probleme conexe, indisolubil legate de relaţia dintre spiritul şi litera legii întrucât în procesul interpretării pot apărea unele derapaje sau ilegalităţi flagrante.

26

Abuzul de drept

Suntem în faţa unui abuz de drept atunci când drepturile şi competenţele conferite de normele juridice cetăţenilor, organelor de stat sau altor subiecte colective de drept nu sunt exercitate cu bună credinţă, încălcându-se, astfel, spiritul legii, intenţia legiuitorului, finalităţile normelor juridice. În cazul abuzului de drept litera legii este folosită în mod ilegitim, intenţionat premeditat, ca o pavăză şi instrument în scopul producerii unor consecinţe nedrepte, vătămătoare pentru una sau mai multe persoane. Mobilul acestui comportament social nociv al unor cetăţeni poate consta în spiritul de şicană şi de răzbunare, fiind încălcate, astfel, cerinţele prevăzute de art.54 din Constituţie în conformitate cu care „cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi, principiile dreptului, exigenţele statului de drept”. Aşa de exemplu, intentarea unor procese în justiţie cu scopul evident de a şicana persoana reclamată constituie o exercitare abuzivă a dreptului referitor la accesul liber la justiţie, care nu poate îngrădit de nici o lege, sau conduita unui funcţionar care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane constituie un abuz în exercitarea competenţelor legale, o infracţiune (art.246 CP.). Frauda la lege constă într-o manevră ilegitimă făcută în scopul de a eluda aplicarea normelor juridice care sunt în mod normal aplicabile pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli anumite consecinţe legale care nu convin, sau de a profita de reglementările juridice mai favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege. Astfel, de exemplu, în materie contractuală, simulaţia preţului constituie o fraudă la lege cu scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale. În acest caz părţile încheie două contracte: unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii în care este indicat un preţ mai mic şi altul secret, denumit contraînscris, în care este indicat preţul real, urmărindu-se ca taxarea fiscală să se facă asupra preţului mai mic.

27

Curs nr. 6

RAPORTUL JURIDIC I Noţiuni introductive. Definiţie

În general, prin raport, se înţelege acea legătură între două sau mai multe persoane, obiecte, fenomene, noţiuni pe care gândirea omenească le poate constata şi stabili. În viaţa socială, drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice, se pot realiza numai în cadrul unor legături care se stabilesc în mod necesar, denumite raporturi. Aceste raporturi sau legături, sunt raporturi sociale întrucât ele se stabilesc între oameni ca membri ai unei societăţi determinate. Aceste raporturi nu se pot realiza în mod haotic sau discreţionar. Naşterea, modificarea sau stingerea acestor raporturi se pot realiza în conformitate cu un model general de comportament prestabilit printr-o normă socială. În măsura în care o normă socială este instituită sau recunoscută de stat, aceasta devine o normă juridică, adică un model de conduită ce trebuie urmat de subiecţii raportului social. Raportul social reglementat de o normă juridică este un raport juridic, întrucât acesta, adică raportul juridic, ia naştere, se modifică sau se stinge numai în conformitate cu modelul de conduită stabilit prin norma juridică. Raportul juridic este însă şi o relaţie socială concretă ce intervine între două sau mai multe persoane reglementată de o normă juridică. În sensul celor prezentate, se poate defini raportul juridic ca fiind un raport social reglementat prin norme juridice în care subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii ce pot fi realizate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

II Condiţiile sau premisele naşterii raportului juridic

Premisele naşterii unui raport juridic sunt:- norma juridică- faptele juridice

A. Norma juridică

Apariţia sau naşterea unui raport juridic este condiţionată de preexistenţa unei norme juridice care îl prevede. Raportul juridic este definit, succint ca fiind un raport social reglementat de o normă juridică. Astfel, prima condiţie pentru ca un raport social să poată fi considerat un raport juridic este ca acel rapotr social să formeze sau să constituie obiectul de reglementare al unei norme juridice, adică să se afle sub incidenţa ei. În cadrul normei juridice sunt prevăzute calitatea subiectelor participante la raportul juridic, drepturile şi obligaţiilor lor condiţiile şi faptele ce trebuiesc îndeplinite ca premise a aplicării normei juridice la un raport juridic concret.

B. Faptele juridice

Simpla existenţă a unei norme juridice nu duce automat la formarea unui raport juridic. În marea majoritate a cazurilor, pentru formarea unui raport juridic este necesară apariţia ori producerea unor împrejurări prevăzute în ipoteza normelor juridice. Aceste împrejurări, în prezenţa cărora ia naştere raportul juridic, poartă denumirea de fapte juridice. În funcţie de caracterul lor voliţional sau nu faptele juridice se clasifică în două mari categorii: 1. evenimente

28

2. acţiuni1. Evenimentele sunt acele fapte juridice care se produc independent de voinţa omului cum sunt: naşterea, moartea, producerea unor calamităţi naturale, etc.2. Acţiunile sau faptele voluntare sunt cele care iau naştere prin manifestare de voinţă a omului (încheierea unui contract, ridicarea unei construcţii, etc.).Acţiunile la rândul lor, pot fi:a) săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice;b) săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice. Acţiunile pot fi licite sau ilicite. Acţiunile umane, ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale subiecţilor, care conduc la naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Din categoria faptelor juridice, o însemnătate deosebită o au actele juridice adică acele acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice. Pentru a nu se crea confuzie, se precizează că actul juridic care cuprinde reguli generale de conduită este denumit act juridic normativ, iar actul juridic, ca fapt juridic, este numit, simplu, act juridic sau act juridic individual. Actele juridice normative sunt izvoare ale dreptului. Actele juridice individuale sunt cele mai importante şi frecvente izvoare ale raportului juridic. În afara normei juridice şi a faptelor juridice, ca premise ale raportului juridic, în literatura de specialitate se consideră că mai există încă o premisă şi anume existenţa unor persoane care au capacitatea cerută de lege pentru a deveni subiecte ale raportului juridic. III Elementele raportului juridic

Structural, raporturile juridice presupun trei elemente:- subiectele, adică părţile între care se încheie un raport juridic- conţinutul raportului juridic format din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor- obiectul raportului juridic, respectiv conduita părţilor, acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite sau de care sunt ţinute acestea.

A. Subiectele raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt participante la acest raport care sunt titulari de drepturi şi obligaţii juridice. Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual, ca persoane fizice, fie organizaţi în diverse grupuri, ca subiecte colective de drept. De regulă raportul juridic se încheie între două persoane, dar, de multe ori, pot participa mai multe persoane la încheierea unui raport juridic. În cadrul aceluiaşi raport juridic, subiectele pot fi:- numai titulare de drepturi- numai titulare de obligaţii- titulare de drepturi şi obligaţii reciproce sau corelative.

1. Persoanele fizice – subiecte ale raportului juridic În cele mai frecvente cazuri, oamenii, priviţi individual, sunt subiecte ale raportului juridic. Pentru a deveni subiecte ale raportului juridic oamenii trebuie să aibă capacitate juridică. Capacitatea juridică este stabilită prin lege. Capacitatea juridică este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică poate fi generală şi specială.a) Capacitatea juridică generală constă în posibilitatea generală a persoanelor de a avea drepturi şi obligaţii obişnuite, pe care le poate avea orice cetăţean.

29

b) Capacitatea juridică specială presupune posibilitatea de a avea anumite drepturi şi obligaţii în funcţie de calitatea subiectului sau de specificul raportului juridic. Un exemplu în acest sens îl constituie capacitatea specială a deputatului, a avocatului ca operator într-un proces la instanţele judecătoreşti. De regulă, instituţiile statului au capacitatea juridică specială, stabilită prin legea care le reglementează competenţa, în acest caz, este identică cu capacitatea juridică. În anumite ramuri de drept, precum dreptul civil, se face distincţie între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.a) Capacitatea de folosinţă este aptitudinea unei persoane fizice de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul unor raporturi juridice.b) Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile sale în cadrul unui raport juridic. Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă, prezumându-se că acesta nu are suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ. Nu au capacitate juridică:- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;- persoana pusă sub interdicţie.

2. Subiectele colective ale raportului juridic

Subiecte ale raportului juridic pot fi şi subiecte colective. Acestea, în principal, sunt statul, organele de stat şi persoanele juridice.a) Statul este subiect de drept, în mod direct şi în nume propriu, îndeosebi în raporturile juridice de drept internaţional public şi de drept constituţional. În raporturile juridice civile statul apare ca subiect de drept prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice şi prin organele sale financiare teritoriale.b) Organele de stat, sunt subiecte de drept în raporturile juridice stabilite în conformitate cu atribuţiile prevăzute de lege şi pe baza sarcinilor ce le au de îndeplinit. Acestea sunt subiecte de drept în nume propriu şi distinct faţă de stat şi au drepturi şi obligaţii pe care le exercită în virtutea actelor normative prin care au fost înfiinţate. Din această categorie fac parte: organele puterii de stat, organele administraţiei de stat, organele justiţiei, organele procuraturii.c) Persoanele juridice. Ca subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil ori de drept comercial, persoanele juridice au o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, deosebit de cel al membrilor săi, şi un scop licit. Din această categorie fac parte societăţile comerciale, regiile autonome, organizaţiile cooperatiste, organizaţiile de tineret, sindicatele, asociaţiile şi fundaţiile, instituţiile de învăţământ şi chiar organele statului atunci când încheie acte juridice de drept privat (asociere, contracte de reparaţii, etc.).

B. Conţinutul raportului juridic

Conţinutul raportului juridic este format din drepturi subiective şi din obligaţii aparţinând subiectelor participante la aceste raporturi. Dreptul subiectiv este puterea subiectului unui raport juridic de a acţiona într-un anume fel sau de a pretinde celuilalt subiect o anume comportare, o anumită prestaţie, putând la nevoie apela la ajutorul organelor de stat. Drepturile subiective sunt foarte variate iar clarificarea lor se face în funcţie de mai multe criterii şi anume:1. După întinderea efectelor lor, acestea se clasifică în drepturi absolute şi drepturi relative. a) drepturile absolute sunt acele drepturi ce produc efecte faţă de toată lumea şi sunt opozabile „erga omnes”. Acestora le corespunde obligaţia tuturor de a nu face nimic de natură a împiedica pe titularul

30

dreptului în exercitarea acelui drept absolut. Sunt drepturi absolute, dreptul la proprietate, dreptul la viaţă, la sănătate, integritate corporală etc. b) drepturile relative sunt acele drepturi ce produc efecte numai între titularul dreptului subiectiv şi titularul obligaţiei (numai între părţile raportului juridic). În această categorie intră numai drepturile patrimoniale, adică drepturi cu un conţinut economic, drepturi ce pot fi evaluate în bani.2. După conţinutul lor drepturile subiective pot fi împărţite în: a) drepturi patrimoniale, care au un caracter economic, fiind evoluabile în bani. La rândul lor drepturile patrimoniale se împart în:- drepturi reale în virtutea cărora titularul îşi poate exercita prerogativele (atributele) asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. Dreptul real este un raport ce se stabileşte cu privire la un lucru determinat, între o persoană sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat.- drepturi de creanţă în temeiul căruia subiectul activ - numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv – numit debitor – să dea, să facă sau să nu facă ceva. b) drepturi nepatrimoniale, care nu au un caracter economic şi al căror conţinut nu poate fi exprimat, în general, în bani. Drepturile nepatrimoniale se împart în:- drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei- drepturi care privesc identificarea persoanei- drepturi care decurg din creaţia intelectuală; aceasta are o latură nepatrimonială şi una patrimonială.

3. Obligaţia juridică

Obligaţia juridică, ca terminologie, are o semnificaţie deosebită. Astfel în dreptul civil se distinge:a) obligaţia juridică în sens larg care configurează raportul juridic de obligaţieb) în sens restrâns pentru a desemna obligaţia subiectului pasivc) în sens de înscris constatator. Ca element corelativ al raportului juridic, obligaţia juridică poate fi definită ca o îndatorire a subiectului pasiv al unui raport juridic, pretinsă de subiectul activ, de a da, a face sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului. Caracterizând succint obligaţia juridică se poate reţine că:- ea constă într-o îndatorire în antiteză cu dreptul subiectiv al subiectului activ- îndatorirea subiectului pasiv rezidă (se află, constă sau există) într-o conduită pretinsă de subiectul activ- conduita subiectului pasiv se concretizează printr-o prestaţie pozitivă (dare, facere) sau abstenţiune (nonfacere)- dacă subiectul pasiv nu-şi îndeplineşte de bună voie obligaţia, subiectul activ poate recurge la forţa coercitivă a statului.

C. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic îl constituie conduita oamenilor respectiv acţiunea sau inacţiunea lor în exercitarea drepturilor şi în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege. Drept urmare, obiectul raportului juridic îl constituie întotdeauna o anumită sau anumite acţiuni ale oamenilor, ori obţinerea de a săvârşi o anumită sau anumite acţiuni (inacţiuni) cu alte cuvinte o anumită conduită socială a lor ca urmare a exercitării drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de norma juridică. Obiectul raportului juridic nu trebuie confundat cu conţinutul acestuia. Conţinutul raportului juridic este dat de totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor de drept adică posibilitatea juridică a unei acţiuni sau unei inacţiuni concretizată într-o absetenţiune a subiectului pasiv. Obiectul raportului juridic este însăşi acţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde şi pe care subiectul pasiv este obligat a o îndeplini să se abţină de la săvârşire acelei acţiuni (inacţiuni)

31

Curs nr. 7

Izvoarele dreptului

I Concept şi clasificare

Voinţa socială generală poate deveni obligatorie pentru fiecare individ şi pentru colectivitate în ansamblul ei în măsura în care aceasta se exprimă sau concretizează în norme juridice. Forma sub care se exprimă sau forma sub care este elaborată norma juridică poartă denumirea de izvor de drept. Se acceptă, în general, că noţiunea de izvor de drept şi aceea de formă de exprimare a normelor de drept au acelaşi sens. În raport de complexitatea relaţiilor sociale supuse reglementării juridice, de evoluţia dreptului şi a pluralităţii izvoarelor de drept din fiecare ţară, de evoluţia, forma de organizare şi guvernare a societăţii, izvoarele dreptului pot fi clasificate astfel:1. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă, noţiunea de izvor de drept are două sensuri sau înţelesuri şi anume: a) izvor de drept în sens material, noţiune potrivit căreia conţinutul sau structura normelor de drept sunt determinate de condiţiile materiale de existenţă dintr-o societate la un anumit moment dat; b) izvor de drept în sens formal, noţiune care se referă la formele de exprimare a normelor de drept.2. În funcţie de caracterul sursei normative, izvoarele de drept se diferenţiază în două categorii: a) izvoare directe din care fac parte actele normative elaborate nemijlocit de autoritatea de stat investită în acest scop; acestea mai poartă denumirea şi de izvoare de drept nemijlocite sau imediate b) izvoare indirecte din care fac parte obiceiul sau cutuma şi regulile de convieţuire socială; această categorie de izvoare nu sunt cuprinse în acte normative şi au forţa juridică în măsura în care o normă juridică face referire la acestea. În acest caz cutuma şi normele de convieţuire socială fac parte dintr-un act normativ în mod implicit.3. Izvoarele dreptului se diferenţiază şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului, în funcţie de care distingem izvoare scrise (documente, inscripţii ş.a.) şi izvoare nescrise (date arheologice, tradiţii etc.). Se precizează că noţiunea de izvor de drept vizează în mod deosebit forma dreptului. Norma socială devine normă juridică deci normă de conduită generală obligatorie numai în măsura în care aceasta este exprimată sub forma unui act normativ elaborat de autoritatea de stat investită în acest scop. În acest sens izvorul de drept poate fi definit ca fiind forma de exprimare a dreptului, adică, modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului. Izvoarele dreptului sunt date de modalităţile multiple de existenţă ale dreptului dintr-o epocă istorică, într-o anumită ţară. Rolul de a da forţa juridică regulilor de conduită revine organelor statului, fie printr-o activitate de elaborare şi prelucrare a izvoarelor de drept sub forma actelor normative – legi, decrete, hotărâri, etc. – fie prin investirea cu forţă juridică a unor reguli apărute pe alte căi, cum sunt obiceiul sau practica judiciară, care prin această investire sau recunoaştere, devin izvoare de drept.

II Sistemul şi caracterizarea izvoarelor dreptului român contemporan

32

Dreptul român contemporan constituie un sistem care cuprinde următoarele categorii de izvoare:1. Actele juridice normative, adică actele normative ale organelor de stat (fie ale puterii legislative, fie ale puterii executive). Acestea sunt: a) legea b) actele normative subordonate legii

2. Actele normative care emană de la organizaţii, asociaţii cu personalitate juridică având caracter privat.3. Alte categorii de izvoare, din care fac parte: a) obiceiul juridic b) contractul normativ c) regulile de convieţuire socială4. Izvoarele remanente – cele care coexistă cu noile izvoare de drept (Codul civil, Codul penal, ş.a.).

III Legea

În sistemul legislativ român, legea, emanând de la organul suprem al poporului român, are o forţă juridică superioară faţă de celelalte izvoare de drept. Legea fiind norma de drept supremă, înseamnă că toate celelalte izvoare de drept subordonate trebuie să fie în conformitate cu legea, respectiv să nu contravină acesteia. Forţa juridică superioară a legii faţă de toate celelalte acte normative nu este un scop în sine ci un imperativ care derivă din exigenţele democraţiei şi ale statului de drept. Edictarea legii este de competenţa celui mai reprezentativ organ de stat – Parlamentul – întrucât acesta exprimă, prin sufragiu universal, voinţa naţiunii.

Clasificarea legilor

1. În funcţie de autoritatea lor juridică distingem: a) legi constituţionale b) legi organice c) legi ordinare.a) În categoria legilor constituţionale sau fundamentale sunt incluse: - Constituţia ca lege fundamentală - legile de modificare a Constituţiei. Acestea stabilesc principiile întemeietoare ale viţii sociale şi de stat, sistemul organelor şi separarea puterilor în stat, drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Supremaţia Constituţiei şi constituţionalitatea legilor, trăsături esenţiale ale statului de drept, sunt asigurate prin modalităţi instituţionalizate de control al constituţionalităţii legilor (Curtea Constituţională).Constituţia formează baza juridică a întregii activităţi legislative, fapt pentru care toate celelalte legi şi acte normative trebuie să fie în concordanţă cu aceasta. Faţă de procedura obişnuită de elaborare a legilor, pentru elaborarea sau revizuirea Constituţiei se cere o procedură deosebită.b) Legile organice, conform art. 72, alin. 3 din Constituţie, sunt cele prin care se reglementează o serie limitată şi expresă de domenii. Domeniile care fac obiectul exclusiv al legilor organice sunt: sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea partidelor politice, organizarea şi desfăşurarea referendumului ş.a., prevăzute de art. 72, alin. 3 din Constituţie.c) Legile ordinare – elaborate pe baza Constituţiei – sunt acte normative obişnuite, curente, cu obiect limitat (de exemplu: Legea nr. 18/1991 – Legea fondului funciar; Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr. 109/1996 privind cooperaţia de consum şi de credit). Uneori, legile organice sau cele ordinare se prezintă ca un ansamblu d enorme juridice, organizate sistematic, potrivit unor principii stabilite, pe diferite ramuri de drept, purtând denumirea de coduri (Codul civil, Codul comercial, Codul vamal, ş.a.).

33

2. După criteriul conţinutului lor, legile se diferenţiază în: a) legi materiale b) legi proceduralea) Legile materiale au ca obiect de reglementare activitatea subiectelor de drept, persoane fizice şi juridice şi relaţiile dintre ele.b) Legile procedurale stabilesc forma de desfăşurare a unei activităţi publice sau private, inclusiv forma de emitere sau întocmire a actelor juridice şi forma în care pot fi sancţionaţi cei care au încălcat legea materială. 3. După criteriul obiectului reglementării, distingem legi cu caracter civil, penal, administrativ, fiscal, etc.4. Legile se mai diferenţiază în legi generale, speciale şi excepţionale. Distincţia între legea generală şi legea specială trebuie văzută în mod complex, în sensul că legea specială intervine cu o reglementare aparte, deosebită, particulară faţă de reglementările legii generale, comune denumită şi dreptul comun. De exemplu, codul civil, este o lege generală faţă de legea contractelor economice; sau Codul penal este o lege generală faţă de alte legi speciale care conţin dispoziţii penale (art. 175- 183 din Codul vamal). Există situaţii când aceeaşi lege sau dispoziţie poate să aibă caracter general sau special după cum o raportăm la o altă reglementare mai generală sau specială. Distincţia sau clasificarea în lege generală şi lege specială prezintă importanţă în procesul de aplicare şi interpretare a legii. Legea specială se aplică materiei pe care o reglementează, iar în caz de concurs, cu legea generală se aplică legea specială, conform principiului „lex speciali derogat generali” (legea specială se aplică înaintea legii generale). În măsura în care legea specială – care este de strictă interpretare – nu a dispus altfel, se aplică dispoziţiile legii generale adică dreptul comun. Legile sau reglementările excepţionale se dau în situaţii cu totul deosebite, ele stabilind consecinţele juridice ale aplicării lor. Asemenea acte pot fi, de pildă, cele prin care se instituie starea de necesitate.

IV Decretul - lege Actele cu putere de lege care s dau în situaţii deosebite, când organul legiuitor nu funcţionează, poartă denumirea de decret-lege. Decretul-lege este un izvor de drept sui generis cu un caracter oarecum hibrid, pentru că , deşi nu emană de la organul legislativ (parlament), are totuşi putere de lege, reglementează relaţii sociale care prin importanţa lor fac obiectul normării prin lege. Prin decretul-lege se poate modifica sau înlocui alte legi. Decretul-lege este, pe de o parte decret pentru că provine de la puterea executivă, iar pe de altă parte este lege întrucât are forţa juridică proprie legii. Istoric, decretul-lege, a apărut în sistemul politico-juridic modern, pentru asigurarea continuităţii funcţionării puterii publice în condiţiile de criză, când activitatea normală a parlamentului nu se poate desfăşura ori acesta este desfiinţat. Pentru a evita un vid de putere de legiferare, în momente deosebite prin care trece ţara, când parlamentul s-ar afla în imposibilitate să se întrunească imediat, ori mu ar putea adopta măsuri rapide datorită sistemului sau mai greoi de legiferare sau când ar fi desfiinţat în urma unei mutaţii în conducerea statului (lovitură de stat, revoluţie) s-a creat practica elaborării decretelor-legi, emanate de la puterea executivă – şeful statului sau guvern. În situaţii provizorii, special precizate în Constituţie, guvernul poate emite acte normative cu putere de lege în baza legislaţiei delegate. La acelaşi nivel cu legea sunt, ca izvor de drept, şi unele acte internaţionale semnate şi ratificate de România.

V Actele normative (ale organelor de stat) subordonate legii

34

Complexitatea vieţii economice şi social - politice, infinitatea relaţiilor ce alcătuiesc sistemul socio-uman fac imposibilă reglementarea completă şi numai prin lege a tuturor domeniilor sau a tuturor detaliilor unui raport social. În consecinţă, alături de normarea prin lege, proprie Parlamentului, există o importantă activitate normativă a celorlalte organe de stat, activitate care decurge din necesitatea realizării atribuţiilor şi competenţelor acestora ce derivă din aplicarea legii şi în scopul realizării acesteia. În activitatea de elaborare a actelor normative subordonate legii, organele de stat abilitate în acest sens respectă următoarele principii:1. actele normative elaborate nu trebuie să cuprindă dispoziţii contrare Constituţiei şi celorlalte legi;2. organele de stat în cauză nu pot emite reglementări primare (norme constituţionale) sau pentru domenii supuse reglementării prin lege; 3. actele normative respective trebuie să se înscrie în limitele competenţelor materiale şi teritoriale ale organelor de stat de la care provin;4. să fie respectată ierarhia forţei juridice a actelor normative;5. actele normative trebuie elaborate în forma şi cu respectarea procedurilor prevăzute sau proprii fiecărui asemenea act normativ.Această categorie de acte normative sunt subordonate legii şi produc efecte obligatorii pentru subiectele de drept la care se referă în aceeaşi măsură ca şi legea. În măsura în care sunt în dezacord cu legea, aceste acte normative îşi pierd efectul juridic, devenind inaplicabile. În situaţia când un asemenea act normativ este în dezacord cu legea sau conţine dispoziţii contrare acesteia, subiecte de drept cărora li se adresează vor respecta prioritar prevederile legii în baza căruia a fost emis actul normativ. În categoria actelor normative subordonate legii sunt cuprinse: 1. acte ale Preşedintelui denumite decrete 2. acte ale organelor centrale executive elaborate sub formă de hotărâri, ordonanţe, instrucţiuni. Aceste acte sunt emise de Guvernul României, ministere sau alte organe centrale de stat. 3. acte ale organelor locale. 1. Actele normative emise de Preşedintele României sunt: a) decretele prezidenţiale cu caracter normativ care au ca obiect: declararea mobilizării, instituirea stării de urgenţă, instituirea stării de asediu. Aceste decrete trebuie să fie consemnate de Primul ministru. b) decretele prezidenţiale fără caracter normativ. Acestea sunt acte juridice individuale şi se referă la acordurile sau avansurile în grade militare, numirile sau rechemările din funcţii diplomatice, graţierea individuală, conferirea de distincţii.2. Din categoria actelor organelor centrale executive se disting: a) hotărârile cu caracter normativ ale Guvernului. Guvernul ca organ suprem al administraţiei publice centrale emite hotărâri care prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii (de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală, modul de realizare a activităţii economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii, etc.); b) ordonanţele. Acestea se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile stabilite de această lege specială, elaborată de Parlament. Legea specială de abilitare stabileşte, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. În cazul în care legea de abilitare o impune, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la îndeplinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei. În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea se adoptă în lipsa unei legi de abilitare emise de Parlament, în cazul ivirii unor împrejurări excepţionale. c) ordinele cu caracter normativ şi instrucţiunile miniştrilor şi ale celorlalţi conducători ai organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat (Banca Naţională, Direcţia Centrală de Statistică, ş.a.) se adoptă în baza prevederilor exprese ale legii, decretelor, hotărârilor şi regulamentelor guvernului.Acestea se mai adoptă în mod excepţional, chiar în lipsa unei împuterniciri exprese fiind imperios necesare în aplicarea unitară a unui alt act normativ cu forţă juridică superioară.

35

3. Actele organelor locale ale administraţiei de stat, în măsura în care au caracter normativ, sunt de asemenea izvoare de drept. Acestea sunt: a) hotărârile normative ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor şi municipiilor b) ordinile prefectului c) deciziile delegaţiei permanente d) dispoziţiile primarului e) dispoziţiile conducătorilor organelor locale de specialitate. Emise în baza legii şi cu scopul aplicării legilor, decretelor, hotărârilor şi regulamentelor, având precizat temeiul lor legal, aceste acte normative asigură exercitarea atribuţiilor de interes local ale autorităţilor locale.

VI Alte izvoare ale dreptului

A. Obiectul juridic

Obiceiul juridic sau cutuma este o regulă de conduită ce se formează ca urmare a aplicării ei repetate într-o Perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană. Obiceiul, sub forma diferitelor datini, tradiţii şi practici cu caracter moral sau religios a reprezentat modalitatea principală de ordonare a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă, în conformitate cu interesele asigurării existenţei şi securităţii colectivităţii. Obiceiul continuă să aibă un rol social şi ulterior în toate epocile istorice, ponderea sa diferenţiind însă de la o epocă la alta, împreună cu schimbarea şi a conţinutului social al reglementărilor consacrate de el. Puterea de stat are faţă de obiceiurile existente următoarele atitudini: a) de recunoaştere, consacrare şi sancţionare acordându-se forţa juridică acelora pe care le consideră utile şi necesare consolidării ordinei de drept; b) de acceptare şi tolerare a acelora care, prin semnificaţia şi importanţa lor nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinei de drept; c) de interzicere a acelora care contravin ordinii instituite şi aparate de putere de stat. Obiceiurile recunoscute de puterea d stat şi investite de aceasta cu forţa juridică devin obiceiuri juridice, cunoscute şi sub denumirea de cutume, sunt izvoare de drept. Modul de sancţionare (consacrare) al obiceiului şi de transformare a sa în obicei juridic, s-a realizat de regulă, în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către instanţele judecătoreşti cu prilejul soluţionării diferitelor cauze. De asemenea, odată cu sporirea rolului actelor normative în epoca modernă şi contemporană, acestea au prevăzut situaţiile în care se recunoaşte forţa juridică a regulilor obişnuielnice.

B. Actele normative ale organizaţiilor nestatale

Pe lângă autorităţile de stat, publice, în societatea noastră există şi acţionează numeroase organizaţii şi asociaţii nestatale sau private de diferite tipuri având sau nu un scop lucrativ ori personalitate juridică. În marea lor majoritate, ele se organizează şi funcţionează după propriu lor statut, elaborat în baza unor prevederi exprese ale organelor de stat sau în consonanţă cu exigenţele generale ale legii. În mod obişnuit, actele acestor organizaţii sunt respectate benevol sau prin aplicarea mijloacelor de sancţionare acceptate de colectivele acestor organizaţii. Organizaţiile nestatale încheie diverse acte juridice cu caracter civil, comercial, de dreptul muncii; uneori pot emite acte juridice unilaterale specifice, individuale sau chiar normative care produc efecte juridice recunoscute şi garantate de stat. Sunt considerate izvoare de drept numai actele juridice unilaterale care au caracter normativ şi numai în măsura în care acestea reglementează raporturi juridice proprii acestor organizaţii.

C. Contractul normativ

36

În conformitate cu art. 942 din Codul civil „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane, spre a constitui sau stinge între dânşii un raport juridic”. Când un contract nu se referă la un raport juridic concret dar stabilesc reguli care au un caracter general, necesare orientării părţilor, acesta dobândeşte valoarea unui act normativ, fiind considerat izvor de drept. În acest sens, sunt considerate izvoare de drept contractele care îmbracă forma contractelor colective de muncă. Sub forma contractului colectiv de muncă, contractul normativ se manifestă, în dreptul intern, ca un important izvor al dreptului muncii şi securităţii sociale. Contractul colectiv de muncă prevede condiţiile generale ale organizării muncii într-o ramură determinată; în baza acestuia se încheie contractele individuale de muncă.

D. Regulile de convieţuire socială

Regulile de convieţuire socială sunt un izvor indirect al dreptului şi numai în măsura în care legea se referă în mod expres la acestea. În acest sens se exemplifică:1. Decretul 153 din 1970 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică;2. articolul 321 din Codul penal care incriminează ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Potrivit acestor reglementări, au fost instituite contravenţii şi sancţiuni, fără să definească însă regulile sociale a căror nesocotire este pedepsită, dar fac referire în mod expres la regulile de convieţuire socială care trebuie respectate. Există situaţii când însăşi legea reglementează nemijlocit unele reguli de convieţuire; de exemplu, în materia raporturilor personale nepatrimoniale dintre soţi sau dintre părinţi şi copii (art. 2 din Codul familiei). Fiind reglementate printr-un act normativ, regulile de convieţuire socială capătă forţa juridică, devenind norme juridice.

E. Practica judiciară şi doctrina juridică

1. Precedentul judiciar şi practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei. Precedentul judiciar este o soluţie dată de instanţă într-un caz similar anterior. Practica judiciară reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti care conţin soluţii identice date în judecarea unor cauze similare sau asemănătoare. Practica judiciară sau juris prudenţa are în vedere şi reflectă soluţionarea identică în numeroase cazuri, deci frecventă, a unor cauze analoage. Dreptul contemporan românesc nu recunoaşte juris prudenţei calitatea de izvor de drept. Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat şi a principiului legalităţii, puterea judecătorească nu este competentă să facă legea, să legifereze; ea este chemată să aplice legea care este edictată de Parlament. Judecătorul nu poate adopta norme; în acest sens, art. 4 din Codul civil român interzice în mod expres judecătorului de a crea norme prin hotărârile pronunţate. În practică pot apărea cazuri pentru a căror soluţionare, dat fiind specificul lor, prevederile sau normele aplicabile pot fi insuficiente ori neclare. Întrucât judecătorul este obligat totuşi să dea o soluţie (altfel el se face vinovat, conform art. 3 din Codul civil, de denegare de dreptate), urmează să se conformeze principiilor fundamentale ale dreptului ori celor generale ale ramurii de drept, precum şi conştiinţei sale juridice. În această împrejurare hotărârea judecătorească are forţa normativă numai pentru cauza respectivă, nu şi pentru alte cauze similare. Pe fondul caracterului obligatoriu al legii şi al modului ei unitar de aplicare, nu se poate ocoli, în rezolvarea unei cauze, aplicarea diferenţiată a normei, în ceea ce priveşte, de exemplu, individualizarea sancţiunii (amendă sau închisoare) şi a limitelor sancţiunii respective. Legată de juris prudenţă este şi problema deciziilor Curţii Supreme de Justiţie. Acestea stabilesc, atunci când nu există o practică judiciară uniformă în aceeaşi materie, orientări în activitatea judiciară a

37

instanţelor, urmărind aplicarea unitară a dreptului. Nefiind date în cauze concrete, dar deducându-se din ele, deciziile asigură, prin îndrumarea instanţelor, aplicarea uniformă şi unitară a legii. Deciziile nu creează norme de drept, nu completează şi nici nu dezvoltă legea; scopul lor este acela de a explica sensul real al normei în vigoare. Nefiind izvor de drept şi neavând caracter obligatoriu pentru judecători (care se conduc numai după lege), deciziile Curţii Supreme de Justiţie pot fi totuşi avute în vedere de instanţele de judecată întrucât au acoperire în prestigiul şi ierarhia conferite de legea fundamentală acestei instituţii. 2. Doctrina juridică sau ştiinţa juridică Deşi constituie o formă riguroasă şi sistematică de cunoaştere a fenomenului juridic în ansamblul său, cu toate acestea ştiinţa juridică nu reprezintă un izvor de drept. Însă argumentul ştiinţific, datorită valorii intrinseci, poate fi utilizat în soluţionarea unei cauze ori ca propunere însuşită de legiuitor şi investită cu forţă normativă. Doctrina juridică generalizează ceea ce este esenţial în conduitele individuale şi în situaţiile concrete, formulând, în funcţie de exigenţele intereselor sociale, principii generale. În virtutea acestui fapt, doctrina juridică are o contribuţie remarcabilă în clasificarea unor aspecte de aplicare a actelor normative existente dar şi procesul de elaborare a unor noi acte normative ori de modificare sau abrogare a unor texte de lege care nu mai corespund noilor realităţi dintr-o societate dată.

Curs nr. 8

SISTEMUL DREPTULUI

A. Conceptul de sistem al dreptului

Prin sistem, în general, se înţelege un ansamblu, un tot unitar rezultat din unirea unor elemente de acelaşi gen (fel) dependente între ele şi care formează un întreg organizat.

Sistemul dreptului, ca orice sistem, cuprinde un ansamblu de elemente proprii acestuia – normele juridice. Normele juridice, oricât ar fi de deosebite prin conţinut, sunt foarte strâns legate între ele, alcătuind un tot unitar, un ansamblu coerent şi logic.

Dreptul unui stat nu este o sumă aritmetică dată de totalitatea normelor juridice.Normele juridice ca elemente ale sistemului dreptului se află în interrelaţie şi interdependenţă şi sunt

structurate şi organizate pe baza unor principii care asigură unitatea sistemului dreptului.Orice sistem de drept implică atât unitatea cât şi diversitatea normelor juridice. Diversitatea normelor

juridice este dată de marea varietate a relaţiilor sociale supuse reglementării şi de necesitatea folosirii unor forme diferenţiate de realizare a voinţei legiuitorului.

Sistemul dreptului se deosebeşte de sistemul actelor normative.Sistematizarea actelor normative are ca obiect organizarea actelor normative în vigoare în baza unor

criterii avute în vedere de legiuitor ori de instituţiile abilitate şi de persoanele interesate.Formele de organizare a actelor normative sunt încorporarea şi codificarea. Finalitatea acestor

operaţiuni o constituie realizarea unui sistem de acte normative – culegeri, colecţii, coduri.Sistemul actelor normative este rezultatul sistematizării tuturor actelor normative în vigoare.Unitatea de bază a sistemului actelor normative este actul normativ în diversele sale forme de

elaborare de către legiuitor (lege, hotărâre de guvern, ordonanţă, ordin, regulament).Sistemul dreptului reprezintă structurarea internă a dreptului în părţi interdependente şi anume: norma

juridică, instituţia juridică şi ramura de drept.În cadrul sistemului dreptului unitatea de bază este norma juridică.

38

În contextul celor arătate, sistemul dreptului poate fi definit ca fiind un ansamblu de norme structurate în mod coerent şi logic, prin care se realizează unitatea în diversitate a normelor juridice, divizate sau grupate în părţi interdependente denumite ramuri şi instituţii juridice.

Studierea sistemului dreptului are o mare importanţă teoretică şi practică. Cunoaşterea sistemului dreptului ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului, pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea concordanţei şi armoniei între normele juridice.

Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme: încorporarea şi codificarea. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie la perfecţionarea aplicării şi interpretării dreptului, atrăgând atenţia asupra legăturilor şi interdependenţelor dintre diferitele norme şi instituţii juridice.

B. Structurarea dreptului în ramuri de drept, instituţii juridice şi alte elemente componente

Sistemul dreptului, aşa după cum s-a arătat, reprezintă structura internă a dreptului în elemente şi părţi interdependente şi anume: norma juridică, instituţia juridică şi ramura de drept.

Elementele şi părţile sistemului dreptului se determină sau se identifică în baza următoarelor criterii:1. Obiectul reglementării juridice – cu valoare de criteriu principal sau fundamental;2. Metoda de reglementare utilizată – cu valoare de criteriu auxiliar;3. Alte criterii auxiliare şi anume: caracterul normelor juridice, natura sancţiunilor, calitatea

subiectelor de drept, principiile proprii ale unei ramuri de drept.

1. Prin obiectul reglementării juridice se înţelege domeniul comun de relaţii sociale asupra cărora îşi exercită acţiunea toate normele juridice care alcătuiesc o anumită ramură a dreptului.

În funcţie de obiectul reglementării juridice se disting următoarele părţi sau componente ale sistemului dreptului:

a) norma juridică. Ca element al sistemului dreptului şi implicit al instituţiei juridice şi al ramurii de drept, norma juridică trebuie să se încadreze precis într-un ansamblu sistemic normativ, deoarece numai în acest fel poate fi asigurat caracterul unitar şi armonia întregului sistem al dreptului. Cu ajutorul criteriului obiectului reglementării juridice se poate stabili cu precizie locul normei în cadrul instituţiei juridice şi a ramurii de drept în care se integrează.

b) Instituţia juridică. În cadrul ramurii de drept, normele juridice sunt grupate pe instituţii juridice. Instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături mai specifice în raport cu relaţiile sociale reglementate de normele juridice din cadrul ramurii de drept din care face parte instituţia respectivă.

Instituţia juridică are o sferă mai restrânsă de reglementare faţă de ramura de drept din care face parte şi căreia i se subordonează. Spre exemplu: din ramura dreptului civil fac parte instituţia contractului, a succesiunii, a dreptului de proprietate, a prescripţiei etc.c) ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de instituţii şi norme juridice, legate

organic între ele şi care reglementează relaţii sociale cu trăsături comune, folosind aceleaşi metode sau complex de metode de reglementare.

Dintre ramurile de drept de sine stătătoare amintim: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul comercial, dreptul civil, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul familiei, dreptul penal etc.

2. Metoda de reglementare

Cu valoare de criteriu auxiliar, metoda de reglementare reprezintă modul în care statul acţionează asupra unei categorii de relaţii sociale, respectiv modalitatea în care legiuitorul, pornind de la interesul

39

statului, ordonează aceste relaţii sociale. Metoda de reglementare reprezintă mijlocul specific cu ajutorul căruia statul, prin intermediul unei categorii determinate de norme juridice, impune participanţilor la raporturile juridice o anumită conduită. Mai concret, metoda de reglementare precizează poziţia părţilor participante la raporturile juridice, poziţie care, în funcţie de ramura de drept, poate fi de egalitate juridică sau de subordonare.

Prin intermediul metodei de reglementare, normele juridice se diferenţiază sau se grupează în ramuri de drept diferite, chiar dacă obiectul de reglementare este comun.

C. Dreptul public şi dreptul privat

Împărţirea normelor juridice în drept public şi drept privat nu este nouă. Această categorisire a normelor juridice a fost realizată pentru prima dată de cunoscutul jurist roman Ulpian. Concepţia romanilor, potrivit căreia normele sistemului de drept se împart în norme de drept public şi de drept privat a fost menţinută şi dezvoltată în toate celelalte orânduiri care au succedat orânduirii sclavagiste, inclusiv în epoca modernă şi contemporană.

Între raporturile de drept privat şi de drept public există diferenţieri importante. Raporturile de drept privat nu implică, în general, participarea statului prin organele sale. Statul intervine, prin forţa sa de coerciţie, numai atunci când drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi realizate sau respectate decât prin constrângere.

În raporturile de drept public statul, prin organele sale, exercită acte de putere şi urmăreşte apărarea şi conservarea unor interese de ordin general.

Dreptul public cuprinde ramuri precum dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul financiar, dreptul procesual.

Dreptul privat cuprinde ramura dreptului civil, ramura dreptului comercial etc. Acestea reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi personale nepatrimoniale la care participă particulari.

Curs nr. 9

Elaborarea şi sistematizarea dreptului

1. Activitatea normativă şi principiile ei

Crearea dreptului, adică ridicarea voinţei publice la rangul de lege, se realizează îndeosebi prin activitatea normativă a organelor de stat, activitate care se finalizează prin adoptarea actelor normative. Puterea de stat este interesată să promoveze anumite relaţii sociale, transpunându-le prin activitatea normativă în planul dreptului sub forma normelor juridice de oricare grad ar fi acestea. Fiind consfinţite prin lege, relaţiile sociale devin obligatorii. Activitatea normativă, îndeosebi la nivel legislativ, se desfăşoară după următoarele principii:a) Principiul planificării legislative, potrivitcăruia activitatea normativă trebuie să se realizeze după programe de legiferare ale Parlamentului, cât şi ale Guvernului ca iniţiator al proiectului de legi. În acest sens, după decembrie 1989 s-au legiferat acte normative deosebit de importante pentru viaţa social-politică a României şi pentru statul de drept, cum ar fi Constituţia, legile organice referitoare la administraţie (Guvern, ministere, organe locale) justiţie, legile asupra fondului funciar, privatizării, cetăţeniei, regiilor autonome şi societăţilor comerciale etc.b) Principiul supremaţiei legii, după care legea se bucură de forţa juridică supremă în ierarhia izvoarelor de drept, ea reglementând cele mai importante relaţii ale vieţii sociale şi fiind adoptate de camerele Parlamentului, alese prin sufragiu universal. Tote actele normative ale celorlalte organe de stat trbuie să se întemeieze pe lege.c) Principiul fundamentării ştiinţifice a normării juridice care reclamă cunoaşterea aprofundată a realităţii sociale ca premiză a reglementării relaţiilor sociale prin acte normative. De asemenea se are în vedere

40

principalele efecte pe care le va produce noul act normativ precum şi inventarierea legislaţiei existente în materie şi de sesizarea imperfecţiunilor sale. După caz, în fundamentarea ştiinţifică a uniu act normativ se poate utiliza şi cercetarea comparativă a legislaţiei din alte state.d) Principiul asigurării echilibrului între stabilitatea şi mobilitatea sistemului de drept. Sistemul de drept trebuie să fie un sistem deschis, care să realizeze un echilibru dinamic între tendinţele de conservare şi cele de schimbare a actelor normative. Valorile permanente ale dreptului nu trebuie să fie sacrificate printr-o legislaţie precipitată, care poate conduce la discontinuitatea sau chiar negarea acestor valori. În acelaşi timp trebuie să se manifeste deschidere faţă de novaţia normativă, impusă de evoluţia relaţiilor sociale, şi nu trebuie să fie blocată de conservatorismul juridic şi politic anchilozant.e) Principiul unităţii reglementărilor juridice, cere ca fiecare act normativ să se integreze organic în cadrul celor deja existente în ramura de drept respectivăşi în ansamblul sistemului de drept; unitatea şi coerenţa interioară a sistemului de drept nu trebuie afectate prin modificările şi abrogările de acte normative pe care realitatea le impune la un moment dat.

2. Tehnica juridică

Tehnica juridică este un concept complex care desemnează anumite reguli, principii, metode, procedee, operaţii folosite pentru elaborarea, realizare, aplicarea şi interpretarea normelor juridice. Tehnica juridică constituie un domeniu al ştiinţei juridice, pentru că, în general tehnica, deşi se ocupă de procedee, de formă, de modalităţi, de asigurarea rezultatului, presupune o creaţie, o activitate ştiinţifică. Problema tehnicii juridice şi a metodologiei elaborării normelor juridice nu este numai o problemă ce ţine de ştiinţa juridică, ci dimpotrivă, sub anumite aspecte, tehnica juridică se transformă ea însăşi într-o reglementare juridică care devine o obligaţie juridică pentru organele de stat când acestea sunt chemate să pregătească, sau să iniţieze un act normativ. În acest sens, în perioada contemporană, în unele ţări, printre care şi România au apărut aşa numitele metodologii de tehnică juridică aprobate de organele de stat, în care se reglementează modul, formele, procedeele, pe care acestea le folosesc în procesul de elaborare a actelor normative.

3. Tehnica elaborării dreptului (tehnica legislativă)

Tehnica elaborării dreptului reprezintă acea latură a tehnicii juridice care vizează modalităţile şi procedeele utilizate la întocmirea actului normativ. Legiferarea implică două momente:- primul reclamă constatarea existenţei situaţiilor sociale a căror reglementare se impune sau este necesară- al doilea constă în stabilirea conţinutului şi formei actului normativ care să reglementeze relaţiile sociale în aşa fel încât să satisfacă idealul de justiţie al societăţii.

3.1. Părţile constitutive ale actului normativ

În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere o anumită alcătuire, structura acestora. Tehnica legislativă a stabilit anumite părţi care, luate împreună, asigură forma actului normativ. Proiectul de act normativ cuprinde următoarele elemente constitutive: a) titlul actului normativ serveşte la identificarea actului în cauză. Titlul trebuie să exprime concis şi clar obiectul reglementării;b) preambululactului normativ reprezintă o succintă introducere, în care se prezintă considerentele de natură socială, economică, politica juridică avute în vedere la elaborarea actului. Preambulul nu este absolut necesar, de aceea, el se întocmeşte numai pentru anumite acte, de regulă pentru cele mei importante. Întrucât preambulul oferă mai concentrat motivele noii reglementări decât o face expunerea de motive, rl ajută la înţelegerea actului normativ. Preambulul nu conţine însă norme juridice şi nu are forţă juridică; el explică sau fundamentează actul normativ.

41

c) formula introductivă este, de regulă, acea parte a actului normativ care arată temeiul legal, constituţional, în baza căruia este dată reglementarea;d) dispoziţiile sau principiile generale reprezintă o primă parte a reglementărilor din actul normativ. Acestea se referă la actul normativ în totalitatea lui şi stabilesc obiectul, scopul, sfera relaţiilor supuse reglementării şi definesc unele noţiuni. Dispoziţiile generale pot lua uneori forma şi denumirea de „principii generale” în sensul că stabilesc anumite principii valabile pentru întregul act normativ. Uneori, ele sunt despărţite, chiar printr-un titlu distinct, un capitol, sau o secţiune distinctă, cu un titlu de „Principii generale” sau „Dispoziţii generale” ori „Principii de bază”.e) dispoziţiile de conţinut, în funcţie de problematica actului normativ, pot fi mai mult sau mai puţin numeroase şi după caz să se împartă în subdiviziuni.f) dispoziţiile finale propriu-zise se referă la data intrării în vigoare a actului normativ, atunci când se doreşte o menţiune în acest sens;g) dispoziţiile cu caracter tranzitoriu. Numeroase acte normative au nevoie de dispoziţii de tranziţie de la vechea reglementare la noua reglementare şi atunci se adaugă şi aceste dispoziţii cu caracter tranzitoriu. Acestea pot fi delimitate într-un titlu distinct sau într-un titlu, de regulă, unificat cu dispoziţiile finale. Unele acte normative, care nu sunt împărţite în capitole sau paragrafe, au asemenea reglementări printre ultimele articole.

3.2. Structura actului normativ

Elementul structural de bază al actului normativ îl constituie articolul. Acesta cuprinde, de regulă, o dispoziţie de sine stătătoare. El poate fi alcătuit din unul sau mai multe alineate, atunci când dispoziţia pe care o conţine este exprimată prin mai multe propoziţii sau conţine mai multe aspecte reglementate. În cazul în care articolul cuprinde o enumerare, aceasta se recomandă să fie numerotată prin litere sau cifre arabe. Numerotarea articolelor cu cifre romane în sistemul tehnicii legislative folosite în ţara noastră, se face când este vorba de modificarea legilor. Unele acte normative au şi note marginale, în care,într-o formă sintetică se menţionează instituţia sau problematica la care se referă articolul respectiv. O altă situaţie întâlnită este aceea în care într-un act normativ se introduc articole noi. În acest caz articolul este numerotat cu indice. În funcţie de întinderea actului normativ, articolele pot fi grupate pe titluri, capitole, secţiuni sau paragrafe. Unele acte normative mai voluminoase pot fi împărţite pe părţi, pe cărţi etc. 3.3. Modificarea actului normativ

Cu privire la modificarea unui act normativ aceasta se realizează cu respectarea următoarelor reguli:- modificarea unui act normativ se face printr-un nou act normativ de aceeaşi valoare şi forţă juridică cu actul normativ modificat.Astfel, o lege poate fi modificată printr-o lege, o hotărâre de guvern se modifică printr-o nouă hotărâre de guvern.- un act normativ de valoare superioară poate să modifice un act normativ de valoare inferioară- modificarea trebuie să se facă printr-un act normativ dat expres în acest scop şi atunci acest act normativ trebuie să poarte acest titlu adică de act normativ de modificare expresă. Există situaţii când un act normativ nou, o lege de exemplu, are un obiect bine determinat, dar textul ei modifică o lege anterioară. În acest caz, este necesar ca în textul legii noi să se prevadă în mod expres această modificare şi să se indice articolele care se modifică şi cum se modifică. Există şi modificări indirecte, atunci când o lege nouă schimbă o reglementare, prin conţinutul ei fără să se menţioneze acest lucru.

Limbajul şi stilul utilizat în elaborarea actelor normative

Elaborarea actelor normative este puternic marcată de specificitatea limbajului juridic. Acesta trebuie să satisfacă cerinţele elementare ale accesibilităţii şi clarităţii. De aceea este important ca limbajul actelor

42

normative să fie simplu, dar accesibil. Trebuie, de asemenea, ca aceasta să cuprindă termeni bine precizaţi şi relativ uşor de înţeles, să nu provoace confuzii. Deci, conţinutul reglementărilor trebuie să fie rezultatul unei analize de înaltă ţinută ştiinţifică, dar exprimarea lor trebuie să fie accesibilă pentru cetăţeni. Textele actelor normative trebuie să fie redactate folosindu-se limbajul obişnuit cu înţelesul pe care cuvintele îl au în mod curent în limba română modernă. Neologismele se vor folosi numai atunci când este strict necesar.

4. Sistematizarea actelor normative

Sistematizarea actelor normative constituie o activitate juridică deosebit de importantă, atât pentru realizarea dreptului. Ea are drept obiect o anumită o anumită organizare a actelor normative în vigoare, conform unor criterii obiective şi subiective. Sistematizarea actelor normative are ca rezultat elaborarea unor colecţii, culegeri de acte normative sau a codurilor. Aceasta nu trebuie confundată cu sistemul dreptului, sistem care reprezintă structurarea internă a dreptului în părţi interdependente: normă judiciară, instituţia juridică, ramura de drept. Cu alte cuvinte se deosebesc două noţiuni distincte şi anume:- sistemul dreptului a cărui structură este formată din norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept;- sistemul actelor normative compus din totalitatea actelor normative elaborate în activitatea normativă a statului. Sistematizarea actelor normative se poate realiza:- prin sistematizarea cronologică, în sensul că actele normative se publică într-o colecţie în ordinea apariţiei lor;- în funcţie de obiectul reglementării, pe ramuri şi instituţii juridice;- în funcţie de criteriul forţei juridice a actelor normative ce sunt supuse sistematizării.

5. Formele principale de sistematizare a actelor normative

1. Încorporarea este forma cea mai simplă de sistematizare a actelor normative prin care acestea se grupează în diverse colecţii sau culegeri, după diferite criterii. Caracteristic pentru această formă de sistematizare este faptul că operaţia de sistematizare utilizează materialul normativ astfel cum este el alcătuit fără a aduce vreo schimbare de conţinut sau modificare a actelor normative. Încorporarea, la rândul ei, poate fi oficială, când alcătuirea de colecţii de acte normative este făcută de un organ de stat având această sarcină legală, şi neoficială când este înfăptuită de alte organizaţii sau de persoane particulare.2. Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, care se deosebeşte de sistematizare prin încorporare, atât după obiectul sistematizării, subiectele sistematizării, cât şi după forţa juridică a rezultatului sistematizării. Codificarea constă în cuprinderea tuturor sau aproape a tuturor actelor normative dintr-o ramură de drept, în prelucrarea şi alcătuirea unui singur act normativ nou, denumit cod, care are valoarea unei legi.Codificarea este o formă nu numai a sistematizării legislaţiei, ci şi o componentă a activităţii de elaborare a dreptului, a legiferării. De aceea, elaborarea actului de codificare, adoptarea codului, este de competenţa exclusivă a organului legiuitor.

43

Curs nr. 10 REALIZAREA DREPTULUI

Definiţie. Formele de realizare a dreptului. Aplicarea dreptului

A. Definiţie

Realizarea dreptului, a prevederilor actelor normative, înseamnă aducerea la îndeplinire a normelor juridice prin respectarea şi executarea acestora de către persoanele fizice şi subiectele colective de drept precum şi aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.

B. Formele de realizare a dreptului

44

Normele juridice sunt traduse în viaţă de persoanele fizice, de subiectele colective de drept dar şi de organele de stat competente şi funcţionarii de stat. În funcţie de calitatea participanţilor, realizarea dreptului, respectiv a normelor juridice, se face în forme diferite. În acest sens se cunosc două forme principale de realizare a dreptului şi anume: 1. respectarea şi executarea normelor juridice de către persoanele fizice şi subiectele colective de drept; 2. aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.1. Realizarea dreptului prin respectarea şi executarea normelor juridice. Într-o majoritate covârşitoare, subiectele de drept, persoane fizice şi juridice, inclusiv instituţiile publice, respectă şi execută normele juridice prin exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor în conformitate cu acestea. Respectarea şi executarea normelor juridice constă în faptul că subiectele de drept se conformează conduitei stabilite prin aceste norme. Aşa cum se cunoaşte, norma juridică stabileşte un model de conduită, adică o conduită tip. Respectarea şi executarea normelor juridice presupune subordonarea conduitei personale a subiectelor faţă de conduita tipică conţinută în norma juridică. Conduita tip sau modelul de comportament conţinut în norma juridică trebuie să se regăsească în actele şi faptele juridice ale subiectelor de drept. Respectarea şi executarea normelor de drept presupune că actele şi faptele juridice ale subiectelor de drept, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, în general comportamentul acestora trebuie să fie conforme prescripţiilor normelor juridice. Altfel spus, conduita subiectelor de drept trebuie să fie conduita conţinută în norma legală. Realizarea în mod necesar a concordanţei dintre conduita subiectelor de drept şi conduita model conţinută în norma juridică, constituie în fapt, realizarea dreptului adică respectarea şi executarea normelor juridice. De exemplu: art. 2, alin (1) din Codul vamal al României prevede că „Introducerea sau scoaterea din ţară a mărfurilor, a mijloacelor de transport şi a oricăror alte bunuri este permisă numai prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat”. Conduita model din această normă are următorul conţinut: subiectele de drept pot trece bunuri peste frontieră numai prin punctele de control pentru trecerea frontierei de stat, organizate potrivit legii. Această normă de drept vamal este respectată şi executată numai dacă subiectele se comportă astfel, adică trec bunuri peste frontieră numai prin locurile stabilite prin lege. Trecerea peste frontieră a bunurilor prin locuri decât cele prevăzute în art. 2, alin (1) din Codul vamal constituie o insubordonare, un dezacord faţă de conduita prescrisă şi are drept consecinţă, aplicarea de către organele de stat, a dispoziţiilor sancţionatorii.2. Aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente. Această formă vizează organizarea aplicării şi aplicarea normelor juridice. Organizarea aplicării dreptului presupune crearea instituţiilor şi a competenţelor precum şi a mecanismelor necesare aplicării în mod concret a normelor juridice. De exemplu, pentru aplicarea în mod concret a normelor juridice din domeniul vamal, a fost instituită autoritatea vamală şi s-au stabilit competenţele şi atribuţiile acestei autorităţi în realizarea operaţiunilor de vămuire a bunurilor introduse sau scoase din România. Aplicarea normelor juridice presupune o activitate concretă desfăşurată de organele de stat competente investite cu aceste prerogative sau împuterniciri. Întreaga activitate de aplicare a normelor juridice desfăşurată de organele de stat competente se întemeiază pe lege şi pe actele normative emise în baza şi în executarea legii. În acest sens organele statului au obligaţia de a asigura executarea normelor juridice de către toţi subiecţii de drept. În aplicarea dreptului, organele competente materializează prevederile normelor juridice şi acţionează ca titulari direcţi potrivit competenţelor şi atribuţiilor stabilite prin lege. În contextul celor prezentate, se poate defini activitatea de aplicare a dreptului ca fiind activitatea desfăşurată de către organele de stat competente şi de funcţionarii de stat, care constă în emiterea unor acte de autoritate ce au un caracter individual, acte care au menirea de a duce la îndeplinire prevederilor normelor juridice. Din conţinutul definiţiei prezentate, rezultă că:1. aplicarea normelor juridice este o activitate concretă desfăşurată de organele de stat şi de funcţionarii de stat. Persoanele fizice şi subiectele colective de drept nu pot aplica dreptul, întrucât lor nu li se conferă prin lege un asemenea drept. Activitatea organelor de stat şi a funcţionarilor de stat, în vederea aplicării normelor juridice, se bazează, la nevoie, pe forţa de constrângere a statului, care poate fi aplicată pentru a sigura realizarea deplină a prevederilor normelor juridice în fiecare caz concret.

45

2. Organele de stat investite să aplice legea trebuie să emită acte de autoritate cu caracter individual denumite şi acte de aplicare. Acest drept, stabilit prin lege, permite organelor de stat şi funcţionarilor de stat, să dispună măsuri de obligare a celor ce nu se supun şi să aducă, astfel, la îndeplinire dispoziţia şi sancţiunea normei juridice.3. actele de aplicare, ca acte ce au un caracter individual, dau naştere, modifică sau sting un raport juridic.

Deosebirile dintre actele normative şi actele de aplicare

1. Actele normative, respectiv normele juridice, conţin reguli de conduită cu caracter general, impersonal, tipic. Normele juridice se referă la situaţii generale, ipotetice şi vizează categorii nedeterminate de persoane. Actele de aplicare reprezintă o concretizare a normelor juridice la o anumită situaţie de fapt, care intră sub incidenţa acelor norme juridice. Altfel spus, actul de aplicare a dreptului are un caracter concret, individual şi reprezintă aplicarea normelor juridice la o anumită situaţie concretă ce intră sub incidenţa acestora. Actul de aplicare nu trebuie confundat cu norma juridică, ca act normativ. Norma juridică are caracter general şi impersonal şi se aplică în mod repetat ori de câte ori se produce ipoteza acesteia. Dispoziţia actului de aplicare se referă doar la cazul concret supus soluţionării.2. Actele de aplicare a dreptului sunt temeiul juridic al apariţiei, modificării sau stingerii unui raport juridic. De regulă, actele de aplicare au ca obiect realizarea conduitei cuprinsă în norma juridică şi stabilesc drepturile şi obligaţiile concrete ale subiecţilor de drept inclusiv modalităţile de exercitare a acestora. 3. Actele de aplicare dau naştere la raporturi juridice prin intermediul unei activităţi desfăşurate de către organele statului. În acest sens, se subliniază faptul că raportul juridic care ia naştere este un raport de subordonare, de autoritate în care subiecţii de drept trebuie să se supună conduitei stabilite prin actul de aplicare.4. Emiterea actelor de aplicare nu este numai un drept al organelor de stat, ci şi o obligaţie juridică. Organele de stat competente sunt obligate să emită actul de aplicare ce produce naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.5. Actele normative se deosebesc de actele de aplicare şi prin acţiunea lor în timp. Actele normative intră în vigoare la data publicării lor şi sunt aplicabile până la abrogare. Actele de aplicare devin obligatorii din momentul comunicării celor interesaţi sau cărora le este destinat actul de aplicare în cauză. Actele normative îşi întind efectele pe toată perioada cât sunt în vigoare. Actele de aplicare îşi epuizează efectele în momentul adoptării sale.

Fazele aplicării dreptului

Actul de aplicare a normei juridice este deosebit de important, deoarece el naşte, stinge sau modifică raporturi juridice, generează drepturile şi obligaţiile faţă de persoanele la care se referă. Elaborarea actelor de aplicare presupune anumite faze care constituie un proces unic, deşi ele nu au aceeaşi succesiune în timp, la toate categoriile de norme juridice. Aceste faze sunt:1. Stabilirea stării de fapt constituie prima fază a aplicării dreptului. Această fază presupune cercetarea şi cunoaşterea situaţiei concrete, a împrejurărilor, cauzelor aflate în faţa organului de aplicare şi care urmează să fie supuse procesului de soluţionare. Organul de aplicare, cercetând starea de fapt trebuie să cunoască situaţia reală, sub toate aspectele ei adică adevărul. Cauza supusă soluţionării trebuie să fie lămurită din toate punctele de vedere, fie că este vorba despre o faptă juridică cu caracter licit sau o faptă care contravine prevederilor juridice. Materialul documentar adunat trebuie să arunce asupra tuturor laturilor problemei cercetate, pentru că numai în acest fel, în cunoştinţă de cauză, organul de aplicare va putea trece la încadrarea speţei într-o reglementare juridică potrivită. Concluziile sale trebuie să fie în perfectă concordanţă cu realitatea concretă. 2. Alegerea normei de drept sau stabilirea stării de drept. Această fază presupune identificarea normei juridice aplicabile situaţiei de fapt analizată. Această operaţiune implică: - selecţionarea normelor juridice „pe caz”

46

- cunoaşterea legislaţiei în materie şi calificarea juridică corespunzătoare a celor care realizează această operaţiune - verificarea autenticităţii actului normativ aplicabil la situaţia concretă supusă soluţionării, adică dacă acesta este publicat şi dacă este în vigoare ori este abrogat - rezolvarea unor coliziuni sau conflicte ce pot apare între două sau mai multe acte normative care se referă la acelaşi caz - dacă norma juridică se aplică la cauza respectivă sub aspectul acţiunii ei în spaţiu şi asupra persoanei.3. Interpretarea normelor juridice constituie o activitate la care organul de aplicare recurge pentru a stabili înţelesul adevărat şi deplin al normei juridice, utilizând în acest scop metode şi procedee cu care operează tehnica interpretării normelor juridice. 4. Elaborarea actului de aplicare constituie faza finală a procesului de aplicare a normelor juridice şi constă în elaborarea sau emiterea deciziei juridice, care va atrage stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete. Operaţiunea de elaborare şi de redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de conţinut şi de formă ce se impun în funcţie de categoria normelor juridice aplicabile şi de ramura de drept din care acestea fac parte.

47