4

CUPRINS 1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ...................................................... 9

1.1. Definiţii ale comunicării .................................................................... 9 1.2. Evoluţia comunicării interpersonale din perspectiva mijloacelor de comunicare.............................................................................................. 13

1.2.1.Perioada clasică .................................................................... 14 1.2.2. Perioada medievală şi renascentistă ..................................... 15 1.2.3. Perioada modernă ................................................................ 15 1.2.4. Perioada postmodernă.......................................................... 16

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ –DELIMITĂRI CONCEPTUALE: PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI PERSPECTIVĂ INTERDISCIPLINARĂ.... 19

2.1. Informaţia, într-un spaţiu pluridimensional ..................................... 19 2.2. Comunicarea din perspectivă interdisciplinară ................................ 20

2.2.1. Perspectiva lingvistică ......................................................... 20 2.2.2. Perspectiva semiotică şi pragmatică .................................... 21 2.2.3. Perspectiva psihologică........................................................ 26 2.2.4. Perspectiva psihiatrică ......................................................... 27 2.2.5. Perspectiva dezvoltată de mass-media................................. 27

2.3. Delimitări conceptuale ale comunicării interumane......................... 28 2.4. Scopurile comunicării interpersonale............................................... 29 2.5. Rolurile comunicării ........................................................................ 30 2.6. Rolurile limbajului ........................................................................... 30 2.7. Conţinutul comunicării .................................................................... 31 2.8. Mijloacele comunicării .................................................................... 31 2.9. Funcţiile comunicării ....................................................................... 32 2.10. Formele comunicării ...................................................................... 34

3. TIPURI DE COMUNICARE....................................................................... 37

3.1. Comunicarea interpersonală............................................................. 37 3.2. Comunicarea intrapersonală............................................................. 38 3.3. Comunicarea de grup. ...................................................................... 39

3.3.1. Clasificarea grupurilor ......................................................... 39 3.3.2. Reguli ale grupului .............................................................. 40 3.3.3. Rolurile pe care indivizii le au în cadrul grupului................ 40 3.3.4. Tehnici de comunicare în cadrul grupului (pentru fiecare rol în parte).......................................................................................... 43

3.3.4.1.Tehnica blazonului ................................................... 43 3.3.4.2. Comunicarea rotativă............................................... 44 3.3.4.3. Purtătorii de cuvânt.................................................. 44 3.3.4.4. Studierea riscurilor şi găsirea soluţiilor ................... 44

1

Adela C. Fekete Maria C. Fekete

Repere pedagogice şi psihologice în comunicarea interpersonală�

Editura Napoca Star

2007

2

Editura NAPOCA STAR e-mail: contact@napocastar.ro Piaţa Mihai Viteazul nr. 34/35, ap. 19 http://www.napocastar.ro tel./fax: 0264/432.547 mobil: 0740/167461

Director de editură: Dinu Virgil-Ureche Redactor şef: Ileana-Voichiţa Vereş

Coperta: Diego Rivera. Portrait of Two Women. 1914. The Arkansas Arts Center, Little Rock, Arkansas, USA. © Autoarele, 2007 ISBN: 978-973-647-532-0

3

Părinţilor noştri, Ana şi Zoltan

8

Motto:

Drumul cel mare e bătut de toţi călătorii; ce să le mai spui despre el? însă, pe cărările de alături, nu se abat toţi; dacă dai aici de ceva nou, de ceva sau de ceva frumos, ai ce să le spui.

(T. Maiorescu, Culese şi alese, 1910).

5

3.3.4.5. Lauda şi răsplata ...................................................... 44 3.4. Comunicarea publică ....................................................................... 44 3.5. Comunicarea de masă ...................................................................... 44 3.6. Comunicarea la distanţă şi comunicarea transculturală ................... 45 3.7. Comunicare de întreprindere sau intra/inter-instituţională............... 46 3.8. Comunicarea internaţională ............................................................. 46 3.9. Comunicare politică şi electorală ..................................................... 46 3.10. Comunicare mediatizată................................................................. 46 3.11. Comunicare publicitară .................................................................. 47 3.12. Comunicare educativă.................................................................... 47 3.13. Comunicare esopică ....................................................................... 47 3.14. Comunicarea paradoxală................................................................ 47 3.15 Comunicarea defensivă ................................................................... 47

4. ŞCOLI ŞI TEORII ALE COMUNICĂRII INTERPERSONALE ............... 49

4.1. Teoria clasică a comunicării interpersonale ..................................... 49 4.2. Analiza tranzacţională (AT)............................................................. 50 4.3. Programarea neuro-lingvistică ......................................................... 51 4.4. Şcoala de la Palo Alto ...................................................................... 52

5. AXIOMELE COMUNICĂRII INTERUMANE ......................................... 54 6. COMUNICAREA VERBALĂ .................................................................... 59

Limbă – limbaj – limbaj verbal............................................................... 59 6.1. Limba............................................................................................... 59 6.2. Limbajul........................................................................................... 59

6.2.1. Teoriile nativiste ale limbajului ........................................... 60 6.2.2. Teoriile învăţării limbajului ................................................. 62

6.3. Limbajul verbal................................................................................ 63 6.3.1. Formele limbajului verbal.................................................... 65

6.4. Diferenţierea între limbă şi limbaj ................................................... 66 6.5. Metacomunicarea şi limbajul verbal ................................................ 67 6.6. Limbajul oral.................................................................................... 68 6.7. Mecanismul de funcţionare al comunicării: triada emiţător – mesaj – receptor. .................................................................................................. 69 6.8. Comunicarea digitală şi comunicarea analogică .............................. 72 6.9. Codificarea şi decodificarea............................................................. 74 6.10. Rolul celorlalţi factori ai comunicării: zgomotul şi redundanţa în comunicare.............................................................................................. 74

6

7. ROLUL ŞI IMPORTANŢA MESAJELOR NON-VERBALE ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ .............................................................. 76

7.1. Comunicarea non-verbală........................................................................ 76 7.2. Modalităţile de comunicare non-verbală................................................. 77

7.2.1. Aparenţa...................................................................................... 77 7.2.2. Comunicarea prin gesturi............................................................ 77 7.2.3. Expresia feţei............................................................................... 78 7.2.4. Mesajele kinetice şi posturile...................................................... 79 7.2.5. Tăcerea ........................................................................................ 81 7.2.6. Ascultarea.................................................................................... 82 7.2.7. Zgomotul..................................................................................... 83 7.2.8. Mesajele paralingvistice ............................................................. 85 7.2.9. Aspectele non-verbale ale scrisului ............................................ 85

7.3. Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu. ....................................................... 85 7.4. Mesajele ambientale ................................................................................ 86 7.5. Comunicare prin imagini......................................................................... 88 7.6. Funcţiile comunicării non-verbale........................................................... 88 7.7. Diferenţe culturale reflectate în limbajul non-verbal.............................. 89 7.8. Codarea-decodarea comunicării non-verbale ......................................... 90

8. PERSOANĂ ŞI PERSONALISM....................................................................... 92

8.1. Geneza identităţii personale..................................................................... 93 8.1.1. Reprezentarea despre sine prin sine ........................................... 93 8.1.2. Reprezentarea despre sine prin ceilalţi ....................................... 99

8.2. Persoană şi personalitate........................................................................ 101 8.3. Cunoaşterea de sine prin perspectiva Ferestrei Johari .......................... 101 8.4. Perspectiva psihologică a definirii personalităţii................................... 102

9. LIMBAJUL PROVERBELOR ÎN CADRUL COMUNICĂRII INTERPERSONALE............................................................................................. 109

9.1. Valoarea proverbelor, maximelor şi cugetărilor în viaţa omului......... 109 9.2. Valoarea cugetărilor în cunoaşterea aspectului moral al vieţii (înţelep-ciunea de viaţă sau morala): despre omenie, învăţătură, familie etc. ......... 111 9.3. Valoarea cugetărilor în cunoaşterea personalităţii umane: categorii de maxime şi proverbe care vorbesc despre om şi relaţiile sale....................... 114

10. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ ŞI SITUAŢIILE DE INFLUENŢARE .................................................................................................... 117

10.1. Sugestia ................................................................................................ 117 10.2. Cuvântul: puterea cuvintelor de a influenţa comportamente umane.................................................................................. 118

7

10.3. Rolul funcţiilor limbajului în modificarea comportamentelor ........... 119 10.3.1. Funcţia manipulatoare prin modelul Donald Trump ............. 120

10.4. Cuvinte potrivite: puterea şi fragilitatea cuvintelor............................. 122 10.5. Cuvinte-etichetă ................................................................................... 123 10.6. Cuvinte-imagini ................................................................................... 123 10.7. Vocabularul transformaţional.............................................................. 124 10.8. Cuvinte-capcană .................................................................................. 124 10.9. Negativul vs. Negarea negativului ...................................................... 125 10.10. Trădarea cuvintelor............................................................................ 126 10.11. Denotaţia şi conotaţia. Rolul metaforelor ......................................... 126

11. GENOSANALIZA CUVINTELOR............................................................... 130

11.1. Orientarea spre în afară şi spre înăuntru a cuvintelor ......................... 130 11.2. Analiza cuvintelor care compun universul natural şi uman................ 131

11.2.1. Argumente de ordin lingvistic ................................................ 131 11.2.2. Argumente de ordin psihologic .............................................. 134 11.2.3. Argumente de ordin stilistic – literar...................................... 136 11.2.4. Argumente de ordin filozofic ................................................. 138

11.3. Feminitatea ecologiei........................................................................... 138 12. LIMBAJUL IMAGINILOR ............................................................................ 142

12.1. Aspecte definitorii ale semnul iconic .................................................. 142 12.2. Prezenţa verbalului şi iconicului în acelaşi mesaj............................... 149

13. LIMBAJUL PUBLICITĂŢII .......................................................................... 153

13.1. Publicitatea metamorfozează produsul uman şi comercial prin discurs ............................................................................... 153

14. COMPORTAMENTUL ŞI ATITUDINEA – ANTRENAMENTUL COMUNICĂRII..................................................................................................... 162

14.1. Comportamentul .................................................................................. 164 14.2. Atitudinea............................................................................................. 166 14.3. Atitudini şi comportamente conversaţionale....................................... 167 14.4. Comportamentele din cadrul dialogului.............................................. 168 14.5. De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării................ 171 14.6. Identificarea şi evaluarea intenţiilor partenerului................................ 172

15. COGNITIV ŞI AFECTIV ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ ..... 174

15.1. De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării................ 174 15.2. Comunicarea şi etica............................................................................ 175

Bibliografie ............................................................................................................. 178

12

faţă de posibilitatea realizării unei definiri exhaustive a comunicării. El susţine că o definiţie corespunzătoare a comunicării ar fi utilă, dar că nu crede că un astfel de lucru poate fi realizabil. Sigband ia în calcul multitudinea de elemente pe care le presupune comunicarea – de la funcţie până la structură – încât chiar „o definiţie care ar include aspecte motivaţionale, organizaţionale, abilităţi de exprimare scrisă şi orală a emiţătorului şi receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare”. (N. Sigband, p.23)

Autorii lucrării intitulate, Concepte fundamentale în ştiinţele comunicării şi studiile culturale, definesc comunicarea prin perspectiva a două abordări (O’Sulivan et al, 2001, p. 74):

• prima abordare – prezintă comunicarea ca pe un proces în care A transmite un mesaj lui B, iar mesajul are un efect asupra acestuia. În cadrul acestei abordări are loc identificarea următoarelor elemente: Cine spune/ Ce spune/pe ce canal/ Cui spune/ cu ce efect?;

• cea de a doua abordare – este una structuralistă, vorbeşte despre relaţia dintre elementele constitutive necesare ca înţelesul să poată să apară. Aceste elemente pot fi grupate în trei categorii:

(1) textul, semnele şi codurile lui; (2) persoanele care „citesc” textul, experienţa socială şi culturală care i-a

format pe ei şi, totodată, codurile şi semnele pe care le folosesc; (3) conştiinţa unei „realităţi externe” la care se referă atât textul cât şi

oamenii. Teoriile mecaniciste consideră comunicarea un compus format din mai

multe elemente. O abordare similară în modalitatea de a studia comunicarea este cea a lui

Jean Lohisse care ne trimite la ideea de a vedea în aceasta un ansamblu dinamic, în care accentul este pus pe relaţiile dintre elemente. Acest tip de abordare este numită de Jean Lohisse organicistă (Lohisse, 2002). Autorul pleacă de la analogia interconexiunilor existente între elementele organismelor biologice. Astfel, aceste teorii privesc comunicarea ca pe un sistem dinamic, ce stabileşte relaţii interactive între elemente (emiţător, receptor, mesaj) etc. Într-un sens mai puţin metaforic, se poate vorbi despre o abordare sistemică. Perspectiva organicistă se bazează pe patru principii (Lohisse, 2002, p. 101):

• Modelul este circular şi complex. El nu se mai derulează linear, nu are nici început, nici sfârşit. În acest caz putem spune că dispare ideea de transmitere şi apare aceea de contact.

• Modelul este interactiv. Interactivitatea reprezintă acţiunea reciprocă prin care se transformă comportamentul sau natura componentelor. Spre deosebire de viziunea analitică, legătura de la cauză la efect nu mai este unică şi obligatorie. Există o opoziţie cu principiul secvenţialităţii. Bateson remarca faptul că, în momentul în care comunicăm cu o persoană, raporturile faţă de noi înşine diferă de cele existente cu o clipa înainte. În consecinţă, analiza nu mai trebuie să descrie ceea ce se spune sau se face, ci să vadă actul de comunicare în desfăşurarea lui.

• Modelul ia în calcul totalitatea, inclusiv contextul. Abordarea mecanicistă izolează părţile pe care experienţa ni le oferă în totalitate. Un sistem reprezintă un tot ireductibil la suma componentelor lui. Totalitatea implică ideea de

9

1. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ Comunicarea interpersonală reprezintă un fenomen complex, de mare

amplitudine, care face din munca de definire şi de interpretare, un efort, pe cât de provocator, pe atât de dificil (încercările în acest sens sunt de ordinul sutelor). De aceea, suntem conştienţi de faptul că exerciţiul nostru de a contura domeniul comunicării umane, rămâne, în continuare, deschis interpretărilor, analizelor şi chiar polemicilor.

1.1. Definiţii ale comunicării

Cursul de faţă îşi propune să prezinte şi să analizeze puncte de vedere în

legătură cu fenomenele, procesele, conceptele, contextele socio-psihologice care se petrec la nivelul comunicării interumane. Ţinând cont de faptul că avem de a face cu o disciplină interdisciplinară, vom defini fenomenul de comunicare interpersonală din perspectiva vastă de domenii în care aceasta îşi regăseşte reprezentarea. Vom face o incursiune prin lungul circuit de „afluenţi”, la confluenţa cărora comunicarea se întregeşte: filosofie, sociologie, retorică, lingvistică, estetică, psihologie, pedagogie, psihologie socială, folclor, teoria informaţiei, lingvistică etc. În aceeaşi măsură, punctele de vedere pentru care vom opta vor ţine cont de evoluţia societăţii şi mai exact de dinamica acesteia în raport cu procesul de comunicare. Trăind într-o societate care îşi modifică, în continuu, forma, singura constantă a acesteia este că rămâne mereu dependentă de comunicare. În aceste condiţii, atât societatea cât şi comunicarea se condiţionează reciproc, încercând, în permanenţă, un demers de compatibilizare şi de sincronizare.

Primele explicaţii cu privire la comunicarea interpersonală şi implicit la cele cu privire la definirea noţiunii de comunicare sunt cele care trimit la etimologie. Originea cuvântului comunicare se găseşte în verbul latin „comunico, -are”, care, la rândul său provine din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de cel „care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil”. Prin aceasta, se avansează ideea unei atitudini de deschidere, de interes şi de bunăvoinţă a unei persoane faţă de celălalt/ceilalţi. În limba română, primele cercetări cu privire la originea cuvântului ne-au relevat faptul că prima formă pe care această noţiune a cunoscut-o a fost aceea de „cuminecare”. Prin aceasta, comunicarea dobândeşte un timbru metafizic, ce surprinde o dubla dimensiune: sacră şi comunitară. Sensul ecleziastic, cultural al noţiunii trimite la sensuri precum „a împărtăşi”, „a face ceva să devină, prin luarea de cunoştinţă,” „un bun comun”, „a deveni părtaş la ceva”, „a unifica”. Ulterior, limba română a preluat şi sensul laic al cuvântului dat de neologismul „comunicare”. Acesta se referă, printre altele, şi la baza organizării existenţei sociale determinată de modul de realizare a raporturilor interumane.

Dicţionarul explicativ al limbii române notează în dreptul acestei noţiuni următoarele: „a comunica” înseamnă „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune (despre oameni, comunităţi sociale, etc.) a se pune în legătură, în contact cu; a vorbi cu; a fi în legătură cu, în contact cu, a duce la…” (DEX, 1979; p. 179).

10

Marele filosof român Constantin Noica, în „Rostirea filosofică româ-nească”, (C. Noica,1970, p. 268), definea comunicarea în următorii termeni: „… comunicarea este în sânul a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, şi în orice caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, şi cu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare. Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri; cuminecarea e de subînţelesuri”. Sensul metaforic al cuvântului „rest” este lesne de dedus. Orice afirmaţie trebuie să producă o reacţie: un efect.

La fel de metaforic se arată şi Corneliu Mircea, care percepe cele două sensuri ca fiind „convergente” spre sensul unic de la care au pornit. El declară despre „cuminecarea” că „porneşte ca şi comunicarea, de la făpturile aflate în plină împărtăşire şi dezvăluire de sine”. Ambele implică (cel puţin) două entităţi ale fiinţei, care îşi părăsesc ţinutul limitat şi se deschid înspre adevărul lor, dăruind şi primind deopotrivă. Acesta ar fi momentul fundamental, care transformă, defineşte şi întemeiază fiinţele comunicante, împingându-le într-o nouă realitate. Dar „… fiinţa umană nu se termină şi nu sfârşeşte cu cele două fiinţe pentru că [ea] se împărtăşeşte fără contenire din fiinţa tuturor făpturilor lumii… De aceea există şi va exista „un rest” ce se va completa mereu, cu fiecare nou act comunicant pentru a rămâne neacoperit mereu, îndemnând fiinţele să comunice, să se cuminice”. (C. Mircea, 1979, p. 24, 25)

Este important de subliniat faptul că, sensul originar al cuvântului permite interpretarea prin prisma a două perspective. Prima dintre ele, deschisă pe o direcţie orizontală, răspunde satisfacerii unei nevoi materiale, concrete. Este vorba despre interpretarea comunicării în funcţie de ceea ce se întâmplă la nivelul relaţiilor de cooperare între fiinţele umane în cadrul unor comunităţi familiale, sociale, naţionale, chiar globale (date fiind transformările socio-politice la care asistăm). Cea de-a doua direcţie, orientată pe verticală, răspunde satisfacerii unei nevoi spirituale, abstracte. Este vorba despre necesitatea fiinţelor umane de a se împlini şi într-un plan superior existenţei materiale, în lumea spiritului.

Mihai Dinu completează perspectiva, în sensul în care, pentru sine „cele două cuvinte surori dau seama împreună de ambivalenţa procesului de „cumu-nicare”, evidenţiindu-i dubla dimensiune comunitară şi sacră”. Autorul justifică această dublă orientare astfel: „… comunicarea dobândeşte o rezonanţă mai adâncă, un timbru metafizic, pe care definiţiile uzuale i-l refuză, din păcate…” (M. Dinu, 1997., p. 15, 16)

Cercetătorii americani Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson au adunat într-un volum cele mai reprezentative definiţii ale comunicării. (contabilizate la un număr de 126 de formulări). Analiza lor a evidenţiat faptul că termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte domenii. În cele ce urmează, vă oferim câteva dintre definiţiile prezente în volum.

• În opinia biologului Edward O. Wilson „comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”.

11

• Carl I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley definesc comunicarea ca pe „un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).”

• Charles Morris vede în comunicare „punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri” şi adaugă că „orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.”

• Collin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele.”

• Waren Weaver spune despre comunicare că reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o afecteze pe alta.”

• Louis Forsdale dă următoarea definiţie: „comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli.”

• Jose Aranguren conchide: „comunicarea este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns.” (după „Istoria teoriilor comunicării” de A. Mattelart şi M. Mattelart).

• Webster defineşte în dicţionarul său termenul de comunicare ca fiind un act / o situaţie de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informaţii; un sistem de comunicare; un proces prin care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul unui sistem comun de simboluri” (Webster, p. 460).

• Himstreet şi Batsy definesc comunicarea: „ca manager, principala preocupare o reprezintă procesul de transmitere şi fluxul informaţiei. Ca scriitor şi vorbitor, principala preocupare o reprezintă construirea/prezentarea mesajului. Ca emiţător şi receptor al mesajului eşti obligat să fii preocupat de sens. Aceste trei abordări diferite referitoare la definirea comunicării îşi propun doar să izoleze diferitele aspecte ale procesului de comunicare în scopul realizării unei cât mai precise înţelegeri”. (Himstreet şi Batsy, p. 6-7).

• O definiţie, remarcabilă prin amploare, se poate identifica la Ana Bogdan Tucicov. Pentru autoare, comunicarea este considerată a fi „un proces, activitate umană ce constă în transmiterea şi schimbul de informaţie (mesaje) între persoane, în împărtăşirea unor stări afective, decizii raţionale, judecăţi de valoare, cu finalitatea expresă de a obţine efecte în reprezentările şi opiniile indivizilor”. (A. Tucicov, p. 56)

• Un punct de vedere şi o definiţie făcute într-o manieră a tot cuprinzătoare este cel al lui Abraham A. Moles (p. 25). El vede în comunicare „acţiunea prin care un individ sau sistem situat întru-un punct dat este făcut să participe la stimuli şi la experienţe ale mediului de către un alt individ sau sistem situat într-un alt loc sau epocă, utilizează elemente ale cunoaşterii pe care le posedă deopotrivă ambii parteneri”. Se stabileşte astfel o corespondenţă univocă între un anumit univers spaţio-temporal şi un altul dat.

Autorii citaţi încadrează comunicarea în parametrii şi în normele pe care disciplinele, în care aceştia au creat doctrină, le corespund. Există însă şi cercetători care deşi au investigat fenomenul numit comunicare, evită formularea unei definiţii clare. Unul dintre aceştia este Norman Sigband. Autorul manifestă multă prudenţă

16

confruntaţi cu problemele transpunerii limbajului articulat într-un nou cod, vizual. În studiul său Dominant Trends in English Rhetorical Thought, 1952, Douglas Ehniger identifica patru direcţii de abordare specifice pentru aceasta perioada: clasică, psihologică, beletristică şi elocuţionistă. Abordarea clasica consemnează apariţiile unor lucrări ce reprezintă sinteze ale doctrinei clasice de „retorica ciceroniana”. De o importanţă capitală este lucrarea lui Fenelon „Dialogues on Eloquence” 1679, care se remarcă prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerinţele lumii moderne. Autorul poate fi considerat ca primul teoretician important din epoca moderna în domeniul comunicării umane.

Studiul cercetării comunicării, în special, al cercetării formelor de comunicare umană a început să prindă contur începând cu o dată cu activitatea Institutului de Cercetare Mentală (Institute of Menthal Research). Teoriile din cadrul acestui institut au fost elaborate de nume importante precum Paul Watzlawick şi Don D. Jackson. Ei au avut un rol deosebit în aprofundarea dimensiunii non-verbale a comunicării. Aceştia au ajuns la o serie de teorii ce caracterizează comunicarea interumană. Unele dintre cele mai importante sunt:

- Comunicarea este inevitabilă, respectiv non-comunicarea este imposibilă. - Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional,

cel din urmă oferă indicaţii de interpretare a conţinutului primului. - Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de

cauză -efect sau stimul – răspuns. - Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică. - Comunicarea este o formă ireversibilă. - Comunicarea răspunde raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice

şi complementare.

1.2.4. Perioada postmodernă În concepţia lui Jean-François Lyotard este „postmodernă” cultura (euro-

americană) care a fost afectată de criza metapovestirilor. („metapovestiri” = fr. „récits” aici intrând romanul, fabula, scriptul cinematografic, discursul-despre-ceva.) Ştiinţa modernă este în conflict cu metapoveştirile. De aici derivă o altă trăsătură a postmodernismului: neîncrederea în metadiscursuri de orice fel. Postmodernismul este o modernitate care nu mai crede în bazele ei, o modernitate fără fundament. Postmodernitate nu crede în eroi, pericole, drumuri iniţiatice şi scopuri înalte. Ea funcţionează strict cantitativ. Vrea să măsoare şi să determine totul. Ceea ce nu poate fi măsurat, este condamnat la dispariţie. Postmodernitatea este o reducere la cantitativ (în paradigma postmodernă, calitatea este o cantitate mai mare). Legitimitatea postmdernităţii a fost înlocuită cu criteriul operativităţii. Ceea ce este operativ devine adevărat si just.

Cunoaşterea are alt statut în postmodernism faţă de toate tipurile de societate care ne-au precedat. Cunoaşterea postmodernă se exprimă şi trebuie să se exprime în termeni cantitativi. Cunoaşterea calitativă (non-cantitativă, sacră) este condamnată la dispariţie. Cunoaşterea operativă (postmodernă) NU mai este formativă (nu construieşte caracterul individului). Ea este temporală (deci perisabilă), se produce şi se consumă ca o marfă. Nemaifiind formativă, cunoaşterea nu mai interesează în sine, ci doar ca mijloc, instrument. Sensul

13

organizare, de strângere a relaţiilor pentru obţinerea unor calităţi pe care componentele nu le au. Morin vorbeşte aici de „unitatea globală organizată de interrelaţii”. Orice comunicare necesită luarea în considerare a contextului. Fără context nu există sens şi nici contextele nu au sens decât atunci când sunt inserate într-un clasament al contextelor, formând contexte noi. Comunicarea înseamnă inserarea unui subiect complex într-un mediu la fel de complex. În comunicarea din modelul organicist, subiectul face parte din mediu, iar mediul, din subiect.

• Modelul este relaţional. Semnele nu reprezintă, ele exprimă relaţia şi se află în interior, în persoane, lucruri, obiecte care exprimă şi sunt exprimate în teoriile comunicării. Mesajul este definit drept ceea ce se transmite prin procesul comunicării, respectiv mijloacele prin care emiţătorul influenţează receptorul. Măsura mesajului este informaţia care conferă dimensiunea originalităţii acestuia prin cantitatea de imprevizibilitate conţinută. Distincţia dintre mesaj şi informaţie se poate face ţinând cont de cele două aspecte: aspectul cantitativ, unde informaţia poate fi măsurată în unităţi lineare (biţi), atât la emiţător (ieşire) cât şi la receptor (intrare) şi aspectul calitativ, unde valoarea informaţiei este dată de relaţiile existente între părţi ale mesajului, de capacitatea subiectului de a o recepţiona şi de momentul psihologic al transmisiei (L. Şoitu, 1997).

Printre înţelesurile pe care noţiunea de comunicare le dobândeşte din analiza definiţiilor prezentate şi asupra cărora niciun teoretician nu a avut ceva de obiectat, se numără:

– înţelegere: – o înţelegere a mesajelor primite pe diferite canale de comunicare de la

diferite mijloace de comunicare; – înţelegere între doua persoane, între o persoana şi un grup sau între

doua grupuri; o comunitate: comunicarea se implementează la nivelul mental colectiv,

automat. Existenţa grupurilor precum şi a structurilor sociale pe care acestea le dezvoltă implică actul de comunicare;

o organizare: prin comunicare este posibilă atât acţiunea organizata cât şi organizarea acţiunii. Factorii care se organizează şi susţin întreg procesul comunicării sunt: interacţiune; comportament şi transfer de sensuri între membrii unui sistem.

o participare: comunicarea văzută ca proces implică participarea din partea membrilor grupului. Prin această dimensiune a sa subliniem unul din rolurile principale ale comunicării şi anume acela de a informa şi de a asigura transferul de informaţie. Altfel spus, comunicarea este un proces de transfer şi contratransfer informaţional, care se realizează doar în prezenţa membrilor prezenţi la aceasta.

1.2. Evoluţia comunicării interpersonale

din perspectiva mijloacelor de comunicare Aşa cum am văzut, comunicarea presupune un complex întreg de

manifestări. Astfel că putem avea o comunicare interpersonală, care presupune existenţa a cel puţin două persoane (în care fiecare poate juca, alternativ, atât rolul de transmiţător /emiţător, cât şi cel de receptor). Comunicare există şi atunci când

14

în locul interlocutorului se află propria persoană şi atunci o numim comunicare intrapersonală (când o persoană comunică cu sine însăşi). Tot comunicare avem şi atunci când în locul persoanei avem comunicarea prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă (radio tv, cinematograf) sau mai nou comunicarea prin internet şi network.

Pentru a descrie numeroasele înţelesuri ale comunicării pe care o folosim şi o trăim zilnic trebuie să ţinem cont de existenţa a trei câmpuri: forma, mediul şi media.

a. Forma comunicării Prin forma comunicării înţelegem un mod al comunicării aşa cum sunt

vorbirea, scrierea sau desenul. Aceste forme sunt distincte şi separate una de alta aşa încât au sistemul lor propriu pentru transmiterea mesajelor. Astfel, când semnele sunt făcute pe foaia de hârtie potrivit anumitor reguli (cum sunt cele ale gramaticii şi ortografiei), atunci noi creăm cuvintele şi „forma” scrierii.

b. Mediul comunicării Prin mediul comunicării se înţelege un mijloc al comunicării care combină

mai multe forme, inclusiv utilizarea tehnologiei. Spre exemplu, o carte este un mediu care foloseşte forme ale comunicării precum cuvintele, imaginile şi desenele.

c. Media Prin media înţelegem acele mijloace de comunicare în masă care s-au

constituit într-un grup propriu. Exemple binecunoscute sunt radioul, televiziunea, cinematograful, ziarele şi revistele. Toate acestea sunt distincte şi prin modul prin care pot include un număr de forme de comunicare. Spre exemplu, televiziunea oferă cuvinte, imagini şi muzică. Adesea termenul de mass-media identifică acele mijloace ale comunicării bazate pe tehnologie care fac o punte intre cel care comunica şi cel care receptează.

Un lucru este cert, mediul comunicării nu a arătat astfel de la început, ci el s-a conturat de-a lungul timpului. Aşadar, există modalităţi diferite de abordare în tratarea comunicării interumane. Una dintre ele ar fi aceea care ţine cont de etapa sau de era istorică care a marcat momentul respectiv. Potrivit lui McLuhan istoria omenirii se împarte în patru etape mari, care vorbesc despre evoluţia mijloacelor de comunicare. Cronologic aceste etape sunt:

- era tribalismului sau era semnelor şi a semnalelor. Aici am putea vorbi despre aşa numita perioada clasica (500 î.e.n.-40 e.n.). Acesteia îi corespunde un anume tip de cultură, cultura orală, mitică (al cărui organ de simţ privilegiat este urechea);

- era vorbitului şi a scrisului de mână (Grecia antică după Homer). Putem vorbi aici de perioada evului mediu şi Renaşterea (400-1600);

- era tiparului (1500-1900) sau „Galaxiei Gutemberg” (cu ochiul organ de simţ privilegiat);

- era electronică, audiovizuală sau Era Marconi (în care asistăm la o diversificare de coduri: lingvistic, vizual, auditiv etc.)

La acestea am adăuga încă o delimitare care să includă epoca moderna (1600-1900) şi pe cea postmodernă (1900 anii 2000 şi mai departe):

- era informatică şi a GSM-ului (epoca postmodernă). 1.2.1.Perioada clasică

15

Interesul omului pentru cunoaşterea naturii comunicării se poate descifra încă din Vechiul Testament, dar dovada unor preocupări precise în acest sens este semnalata abia în secolul al V-lea î.e.n., o data cu apariţia lucrării „Arta retoricii”, elaborată conform afirmaţiilor lui Aristotel, de Corax din Siracuza. Lucrarea avea menirea de a indica cetăţenilor diferite moduri de comunicare eficienta reclamate de introducerea unor reguli de convieţuire democratică. Autori precum M. J. Cary şi J.J. Haarhoff (Life and Thought in the Greek and Roman World, 1940) au arătat că studierea comunicării a apărut în antichitate ca o necesitate practica determinată de exigenţele sociale. Teoria lui Corax a fost ulterior introdusa la Atena de Tisias, ca ulterior să fie dezvoltată de sofişti. Iniţial, retorica (gr. rhetorika) a fost definita de creatorii săi ca „ştiinţa şi arta de a convinge” pentru a fi considerata azi „arta exprimării alese utilizată în scopul convingerii unui auditoriului (Fl. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, 1978) deci, a comunicării cu succes. Cel care a contribuit esenţial la dezvoltarea studiului comunicării, în acea perioada, a fost Platon (428-348 î.e.n.) care a introdus retorica în viata academica greacă. Platon a fost primul care a vorbit despre (studiul comportamentului uman), organizarea (studiul aplicării practice) şi realizarea (studiul instrumentelor de influenţare a oamenilor). El consideră retorica drept ştiinţa a comunicării. Conform teoriei sale, comunicarea umana parcurge cinci etape: conceptualizarea (studiul cunoaşterii), simbolizarea (studiul sensului cuvintelor), clasificarea aceeaşi direcţie, Isocrate (436-338 î.e.n.) în „Antidosis” concepe retorica drept teoria generala a comportamentului uman şi expresie a celei mai înalte culturi umane. Aristotel (384-322 î.e.n.) continua dezvoltarea teoriei, lucrarea sa „Rhetorike” cuprindea aspecte pragmatice referitoare la sistemul de comunicare interumana. Până în anul 100 î.e.n. se poate consemna şi contribuţia filosofilor romani la dezvoltarea teoriei sistemului; astfel acum apare prima oara distincţia între teoria comunicării (retorica) şi practica (oratoria). Elaborarea paradigmei sistemului a fost atribuita de istorici lui Cicero (106-43 î.e.n.) cu lucrările „De inventione” (86 î.e.n.) şi „De oratore” (55 î.e.n.).

1.2.2. Perioada medievală şi renascentistă

După interesul manifestat în antichitate faţa de teoria comunicării, în lunga perioada care urmează nu se înregistrează preocupări deosebite în domeniu. Această perioadă se caracterizează printr-o stagnare. Ideile rămân tributare domeniului scolasticii sau teologiei. Singurele preocupări notabile ale acestei perioade rămân cele legate de exersarea retoricii în scrisori şi discursuri, iar în epoca medievala formele de joc scenic, „actoricesc” o formă de teatru.

1.2.3. Perioada modernă Începând cu secolul al XVII-lea se poate constata reapariţia interesului

pentru studierea teoriei comunicării, poate şi ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre democratizare şi libertate de expresie, caracteristică pentru Europa acelei perioade. Primele elemente de gândire teoretică în domeniul comunicării interumane apar o data cu inventarea scrierii. În această situaţie, autorii s-au văzut

20

Cherry, teoria codurilor a lui Hammingh cu a sa genetică moleculară. În deceniul 1950-1960 apare studiul proceselor de învăţare cu următoarele repere: lingvistica generativ-transformaţională a lui Chomsky; inteligenţa artificială a lui Minsky; teoria sistemelor a lui Bertalanffy; ştiinţele cognitive; În deceniul 1960-1970 apar teoria limbajelor de programare avându-i ca teoreticieni pe Ginsburg, Rice, Floyd; teoria algoritmică a informaţiei a lui Kolmogorov-Chaitin; teoria informaţiei semantice dezvoltată de Carnap, Bar-Hillel, Hintikka, Suppes; teoria controlului; teoria relaţiilor internaţionale a lui Karl Deutsch; semiotica i-a avut în prim plan pe Peirce, Morris, Greimas; sistemele cu informaţie incompletă a lui Zadeh; teoria textului; holografia; lingvistica computaţională. În deceniul 1970-1980 se dezvoltă teoria complexităţii prin Blum, Hartmanis; ciberneticile de al doilea ordin prin Foerster; sinergetica prin H. Haken-M. Eigen; teoria catastrofelor prin R. Thom; geometria fractală prin Mandelbrot; ştiinţa haosului determinist; criptografia cu cheie publică; teoria structurilor autopoietice (Maturana-Varela); logica zgrunţuroasă („rough logic” a lui Z. Pawlak). În deceniul 1980-1990 se dezvoltă biologia computaţională; calculul cuantic; abordarea cuantică a conştiinţei; emergenţa metaforelor cognitive. În deceniul 1990-2000: calculul biologic în diferite variante: calculul cu DNA, calculul cu membrane (Gh. Păun).

2.2. Comunicarea din perspectivă interdisciplinară

Pe tot parcursul secolului al XX-lea s-au acumulat diferite descrieri ale

procesului de comunicare umană. Fiecare descriere a adoptat unghiul de vedere al uneia dintre disciplinele care au ca obiect comunicarea sau / şi limbajul. Perspectivele sub care acestea ni se înfăţişează sunt:

2.2.1. Perspectiva lingvistică

Comunicarea este un aspect al funcţionalităţii limbajului. Acest lucru a fost unanim acceptat de către toţi teoreticienii. Dar este ea cea mai importantă manifestare a acestei funcţionalităţi? Aceasta a fost întrebarea care i-a frământat pe cei acre au dorit să pregătească o descriere unitară a acesteia.

Se ştie că limbajul are un rol important şi în formarea ideilor. Dacă totuşi a prevalat punctul de vedere după care principala funcţie a limbajului este cea comunicativă, trebuie să observăm că acest fapt a fost supus unei reexaminări atente, iar autori precum S. Kuroda, în Some thoughts on the foundations of the theory of language (S. Kuroda, 1979, p. 1-12) contestă primordialitatea funcţiei comunicative faţă de celelalte funcţii ale limbajului.

O reprezentare triadică a procesului de comunicare a fost propusă de K. Bühler (Studieri, vol.38. 1933, p. 19-90), considerat părintele conceptelor: emiţător-mesaj-destinatar. Ulterior, Roman Jakobson (R.Jakobson, 1960) a mai adăugat trei componente: cod, canal şi context (referent). Lingvistul distinge şase componente ale comunicării cărora le aparţin, în mod corespunzător, tot şase funcţii: expresivă, poetică, conativă, metalingvistică, fatică şi referenţială. Este însă necesar ca reprezentarea Bühler -Jakobson să facă joncţiunea cu o altă linie de gândire, de la care lingvistica şi semiotica s-au reclamat uneori, dar pe care nu au

17

cunoaşterii postmoderne este circulaţia, tranzitul, transformarea în deşeuri în urma utilizării.

Cunoaşterea ştiinţifică (modernă/postmodernă) este intolerantă la adresa cunoaşterii narative (tradiţionale), pe care o tratează drept: arierată, sălbatică, primitivă, subdezvoltată, alienată, făcută din opinii, din cutume, din prejudecăţi, din ignorante. Ea este utilizată atât de către mass-media cât şi de către oamenii de ştiinţă. Ştiinţa modernă nu admite la baza ei o probă metafizică (autoritate transcendentă fondatoare), ci consideră că adevărul este imanent. Condiţiile adevărului pot fi descoperite în urma unei dezbateri ştiinţifice care duce la consensul experţilor. Cunoaşterea tradiţională nu cere nici o dezbatere, nu cunoaşte nici o acumulare progresivă, nu are nici o pretenţie de universalitate. Cunoaşterea ştiinţifică este în competiţie cu cunoaşterea operativă. Azi, mai mult ca oricând, cunoaşterea ştiinţifică este subordonată puterilor economică şi politică.

Informatizarea este mijlocul tehnic care permite cel mai mare control asupra contextului. Premodernii şi modernii au obţinut mijloace tehnice cele mai deosebite. Astfel stând lucrurile, comunicarea nu se poate dezvolta decât utilizând din ce în ce mai multe mijloace tehnice cu ajutorul cărora să poată obţine, prelucra (după cum gândesc ei) şi transmite informaţia pentru ca să se întoarcă la ei profitul. Informaţia produce bani şi se produce cu bani. Ţările bogate vor produce din ce în ce mai multă informaţie, devenind astfel din ce în ce mai bogate. Cunoaşterea postmodernă este mercantilizată. Aşa stând lucrurile putem vorbi despre o „cunoaştere de investiţie” şi de profit. Motorul ştiinţe postmoderne NU este dorinţa de cunoaştere, ci dorinţa de îmbogăţire. Singurul criteriu credibil pentru cercetare devine puterea.

Dacă în societăţile tradiţionale legitimarea se face printr-o metapovestire, în societatea postmodernă legitimarea se face prin discursul de putere. Cel mai puternic devine cel care are dreptate. Criteriul tehnic influenţează criteriul adevărului: cel mai performant are întotdeauna dreptate. Adevărul ştiinţific rezidă în puterea de a aduce probe asupra a ceea ce spune emiţătorul şi de a respinge orice enunţ care are ca obiect acelaşi referent.

Postmodernismul înlocuieşte valoarea de adevăr cu valoarea de existenţă (ceea ce există contează prin simplul fapt de a exista). Acesta deplasează accentul de la finalitate la mijloacele de acţiune. Nu mai contează „de ce?”, sau „în ce scop?”, ci „cum?”, sau „în ce fel?”. Mijloacele tehnice se supun principiului optimizării performantelor. Ele nu sunt nici adevărate, nici juste, nici frumoase, ci eficiente.

Prin urmare, cursul de comunicare interpersonală rămâne una din marile provocări transdisciplinare, pentru care comunitatea ştiinţifică, a tuturor timpurilor, s-a străduit să formuleze teorii şi axiome. În capitolele următoare vom încerca să prezentăm unele puncte de vedere formate şi formulate din interiorul acestei discipline şi totodată să relansăm discuţia pe această temă în cadrul departa-mentelor de comunicare din lumea universitară. În mediul universitar românesc, un exemplu pozitiv, în această privinţă, l-am avut în lucrările lui Mihai Dinu Comunicarea (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) şi Fundamentele comunicării interpersonale (Editura All, 2004); Adrianei Chiriacescu, Comunicare interumana. Comunicare in afaceri. Negociere, (Bucureşti, ASE, 2005; Irena Chiru);

18

Comunicarea interpersonală (Editura Tritonic, Bucureşti, 2003); Ş. Prutianu, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, (Editura Polirom, Bucureşti, 2005) ca să oferim doar câteva dintre personalităţile preocupate să definească şi să redefinească acest tip de comunicare umană.

Teme:

1. Definiţi comunicarea. 2. Comentaţi evoluţia comunicării interpersonale din perspectiva

mijloacelor de comunicare. 3. Reflectaţi un moment, după care scrieţi cuvintele care vă vin în minte

atunci când vă gândiţi la comunicare interpersonală. Cu aceste cuvinte încercaţi să obţineţi o redefinire a disciplinei.

19

2. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ –DELIMITĂRI CONCEPTUALE:

PERSPECTIVĂ ISTORICĂ ŞI PERSPECTIVĂ INTERDISCIPLINARĂ Comunicarea între persoane sau între grupuri joacă un rol esenţial, de prim

ordin. Ea este atât de importantă şi utilă încât unii autori nu s-au sfiit s-o considere că reprezintă unul dintre elementele cheie în definirea, înţelegerea şi explicarea individului şi chiar a societăţii.

De la început trebuie subliniat faptul că nu putem vorbi despre o definiţie universal convenabilă a comunicării interpersonale fără să ne oprim asupra informaţiei. În plus de atât, în cadrul comunicării interpersonale, putem să vorbim despre un spaţiu cu mai multe dimensiuni, la care să raportăm orice tip particular de informaţie. Astfel că fiecare dimensiune corespunde unui punct de vedere relativ la informaţie, deci unui aspect al ei. Aşa cum putem vorbi despre comunicare despre comunicare, tot aşa putem vorbi despre informaţie despre lume sau informaţie de-spre informaţie.

Despre comunicarea interpersonală discută antropologii şi sociologii, lingviştii şi psihologii, biologii şi criticii literari, ziariştii şi filozofii, informaticienii şi matematicienii, logicienii, semioticienii şi medicii de aceea domeniul său pare a nu se mai sfârşi niciodată.

2.1. Informaţia, într-un spaţiu pluridimensional

Informaţia poate fi directă sau mediată; precisă sau imprecisă (ambiguă,

aproximativă, vagă etc.); negativă sau pozitivă (informaţia Shannon este negativă, cea a lui Bateson este pozitivă); cantitativă sau calitativă (prima este măsurabilă, a doua se referă la formă); locală sau globală (informaţia Shannon este globală, cea a lui Kolmogorov şi Chaitin este locală); obiectivă, subiectivă sau obiectiv -subiectivă (informaţia Shannon este de primul tip, informaţia privind propria percepţie a duratelor este de al doilea tip, informaţia din mecanica cuantică este de al treilea tip); la scală (macroscopică, infinit mică sau infinit mare); paradigma la care se face raportarea (semn, energie, materie). Natura sursei poate fi de asemenea variată, să provină din: fizică, biologie, inginerie, informatică etc; Lista poate continua indefinit şi infinit, deoarece oricând poate să apară un nou punct de vedere în aprecierea informaţiei. Varietatea tipologică a informaţiei este vizibilă şi în lunga listă a disciplinelor informaţiei. Descoperirile ştiinţifice de-a lungul timpului au condus la cuceriri tehnice prin care omenirea a putut progresa de la un stadiu la altul.

Astfel, în perioada 1900-1940 au apărut intuiţionismul lui Brouwer, teoria funcţiilor recursive a lui Godel şi Kleene, logica constructivă a lui Turing şi studiul formei. În deceniul 1940-1950 a apărut teoria algoritmilor a lui Markov, informatica, prin primul calculator electronic programabil, al lui von Neumann, cibernetica lui Wiener, teoria informaţiei a lui Shannon, teoria comunicării a lui

24

O altă clasificare a sistemelor de semne ar fi în funcţie de teoria acţională (behaviouristă) a lui Mead. Această clasificare îi aparţine lui Charles Morris, care defineşte acţiunile (actele) ca având un început, un sfârşit fiind generate de un impuls şi putând fiind structurate în funcţie de scopul urmărit. Mead a identificat trei stadii într-o acţiune, diferenţiate de impulsurile determinate după cum urmează:

- orientare, generată de impulsuri perceptive; - prelucrare, generată de impulsuri de prelucrare; - îndeplinire, caracterizată de impulsuri desatisfacere sau defulare; Tot Ch. Morris le mai clasifică şi în alte trei stadii. Acestea sunt: - designative, prin care agentul capătă informaţii de orientare; - prescriptive, care îi indică agentului cum să se comporte; - apreciative, care îi permite agentului să aprecieze efectul acţiunilor sale.

(Posner, 1975, p. 92-93). Ferdinand de Saussure, vorbind despre semn distinge două entităţi:

„semnificantul” şi „semnificatul”. (F. De Saussure, 1986, p.54) Peirce face o clasificare a semnelor în trei clase: „... a Primarităţii, a Secundarităţii, şi a Terţiarităţii....Ideile tipice ale Primarităţii sunt calităţi ale simţirii, sau simple aparenţe.... Tipul unei idei de Secundaritate este experienţa efortului disociat de ideea unui scop care urmează a fi atins....Acţiunea brută este secundaritate, orice mentalitate implică terţiaritate.” (C.Peirce, 1990, p.259).

Pragmatica se ocupă cu aspecte prin care să asigure coerenţa unui text sau a unei secvenţe de acte de comunicare, aşa numita izotopie. (Ionescu, 1997, p. 190). A.J. Greimas a introdus termenul de izotopie prin care numeşte o totalitate omogenă de semnificaţii ce permit înţelegerea unui text şi nu a unui şir incoerent de semne. Acesta permite depăşirea articulatorilor denotaţie/conotaţie pentru a se interesa de coerenţa apariţiei sensului. Un semn nu are conotaţie /denotaţie prin el însuşi, ci doar în cadrul unui text, discurs, el capătă o singură semnificaţie din cele posibile. Pentru a avea sens, un text trebuie să fie coerent. La coerenţă conlucrează tehnicile de structurare a discursului şi retorica.

Charles S. Peirce utilizează pragmatismul ca pe o metodă de clarificare conceptuală, punând bazele teoriei semnelor – semiotica. Definiţia dată de el semnului este: „Un semn sau representatem este ceva ce reprezintă ceva pentru cineva, sub un raport oarecare sau într-o privinţă oarecare”. Urmează constatarea că „Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gândire este în semne; a gândi înseamnă a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult decât o regulă care stabileşte sensul cuvintelor”. Lingvistica a ajuns la următoarea concluzie: orice proces semiotic (semiosis) este o relaţie între trei componente:

• Semnul însuşi; • Obiectul reprezentat; • Interpretantul; „Semnul se adresează cuiva, creează, în mintea acestei persoane, un semn

echivalent sau, poate, un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creează îl numesc interpretant al primului semn”. Aceasta relaţie este numită „triadică”. O semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un semn şi ceea ce înseamnă semnul (obiectul lui). Semnificaţia rezultă din relaţia triadică, interpretantul având rol de

21

urmat-o cu fermitate. Este vorba de teoria matematică şi inginerească a informaţiei şi comunicării a lui C.I. Shannon. (1949)

Comparând cele două sisteme vom constata că la versiunea Shannon lipseşte componenta contextuală (referenţială). Această stare de fapt se explică prin faptul că teoria lui Shannon are în vedere nu informaţia semantică, ci pe cea selectivă. De asemenea, se mai observă şi alte componente care lipsesc versiunii lui Shannon, dar pot fi identificate în versiunea Jakobson. Este vorba despre: transmiţătorul, receptorul şi zgomotul. Transmiţătorul transformă mesajul din sistemul de semne folosit de emiţător în cel cerut de canalul de transmisie. Receptorul este cel care transformă mesajul din sistemul de semne cerut de canalul de transmisie în cel folosit de destinatar. Comunicarea telefonică şi cea telegrafică pun bine în evidenţă distincţia dintre emiţător şi transmiţător, respectiv dintre receptor şi destinatar. Prin componenta de zgomot, Shannon şi Weaver înţeleg tot ceea ce poate constitui sursa deteriorării sau denaturării, parţiale sau totale, a mesajului. în vorbirea directă. Zgomotul, în sensul lui Shannon, revine la zgomotul propriu-zis, de natură acustică. În versiunea Jakobson vom putea defini şi alte trei funcţii noi: funcţia de codificare îndeplinită atât de emiţător cât şi de transmiţător, funcţia de decodificare (care revine receptorului şi destinatarului) şi funcţia de perturbare (ca rezultat al prezenţei zgomotului).

2.2.2. Perspectiva semiotică şi pragmatică

O altă linie de gândire ne parvine de pe filieră filozofică, logică şi semiotică prin cunoscutele puncte de vedere a lui Frege, Peirce, Carnap etc. Lui Frege (G. Frege, 1977) îi este atribuită distincţia dintre intensiune sau sens şi extensiune sau referent. Acest lucru permite descompunerea componentei referenţiale (contextuale, în terminologia lui Jakobson) în două subcomponente: intensiunea şi extensiunea. În mod corespunzător, putem defini două funcţii: intensională (sau conceptuală) şi extensională (sau referenţială). Comunicarea la copii porneşte prin a dezvolta funcţia extensională şi, treptat, printr-un proces foarte lent, care durează mulţi ani, se ridică la funcţia intensională. Acest proces a fost urmărit şi demonstrat de marele psihopedagog Jean Piaget şi şcoala sa.

În 1964, Roland Barthes defineşte semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanţa acestuia şi limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substanţe, care se regăsesc în rituri, protocoale sau spectacole, constituie, dacă nu limbaje cel puţin sisteme de semnificaţie”. Barthes ordonează elementele fundamentale în patru rubrici:

• limbă şi vorbire; • semnificant şi semnificat; • sistem şi sintagmă; • denotaţie şi conotaţie; (R. Barthes, 1964, p. 57) Binoamele semnificant – semnificat şi denotaţie – conotaţie sunt importante

pentru studiul discursului mijloacelor de comunicare de masă. Fiecare semn are un aspect dublu, unul perceptibil şi audibil: semnificantul; celălalt, conţinut în cel dintâi şi purtat de el: semnificatul. Între aceste două elemente există un raport de semnificare.

22

Domeniul pragmaticii merge mai departe decât semantica în definirea comunicării pentru că depăşeşte fenomenul ce ia în considerare înţelesul în sine, izolat, al unui text, al unei comunicări. Ea se preocupă de succesul sau eşecul comunicării, de schimbarea înţelesurilor în funcţie de situaţie (persoană, loc, timp, moment istoric etc), de rolul contextului. Conform punctului de vedere a lui Peirce, pragmatica include în procesul de analiză a semnelor pe cele trei elemente care compun triunghiul semiotic: semnul, obiectul semnificat / reprezentat şi interpretantul, (cel care interpretează semnul). (Ch. S. Peirce, 1990)

Peirce susţine că orice comunicare se poate realiza doar prin modalităţi înţelese de parteneri. Acestea ar fi desenate de cuvinte (scrise sau vorbite), imagini, gesturi, acţiuni cu o semnificaţie etc., într-un cuvânt de „semne”. Semnele se caracterizează prin faptul că ţin locul unui obiect pentru un interpretant. Definiţia lui Peirce spune: „definesc Semnul... ceva ce este în aşa fel determinat de altceva, numit Obiectul său, şi care determină un anume efect asupra unei persoane, efect pe care îl denumesc Interpretantul său, încât acesta din urmă este determinat mijlocit de primul.” (Ch.S. Peirce, 1990, p. 254). Aşadar, puterea unui semn constă în faptul că poate ţine locul a ceva pentru cineva, în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. Totodată, el se adresează cuiva, pentru care creează un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Din perspectiva interpretantului uman, un element important în pragmatică îl reprezintă timpul. Succesiunea mai multor acţiuni, analiza efectului unei acţiuni comunicative, a unui mesaj, a unei replici verbale se face în funcţie de context. Prin context înţelegem mulţimea de entităţi, determinate temporal (istoric) şi spaţial, care concură la interpretarea unui semn. Conform punctului de vedere a lui Levinson, contextul are trei tipuri de componente:

- sociologică: rolul şi statutul social al participanţilor şi locul şi momentul comunicării;

- psihologică a participanţilor; - lingvistică, în ansamblul discursiv al mesajului, în cazul comunicării în

limbaj uman. (Levinson, în Ionescu-Ruxăndroiu, 2003, p.19) După semnificaţia pe care acestea o au într-un anumit context, semnul poate

să fie reprezentat din perspectivă pragmatică sau din aceea a retoricii, de către interpretantul său în următorii termeni:

• Qualisemne. Acestea sunt semne care nu au nici o identitate, care exprimă doar o calitate. Un qualisemn se referă la calitatea senzorială a unui semn. De exemplu, faptul că un obiect este de culoare verde sau că un cuvânt are o anumită calitate, ca de pildă, aceea de a fi substantiv comun sau propriu, la genul masculin, feminin sau neutru, având numărul singular sau plural etc.

• Sinsemne. Acestea ne indică faptul că un obiect / o fiinţă poate avea semne individuale. Spre exemplu, o masă poate fi mare sau mică, rotundă sau pătrată, poate fi de culoare deschisă sau închisă etc. Tot la fel cum, o persoană poate fi înaltă sau scundă, tânără sau mai puţin tânără, cu ochii verzi sau negri etc.

• Legisemne. Acestea exprimă un tip general de semne, un semn lege, un tip, o clasă de ocurenţe. Un legisemn este un cuvânt sau o reprezentare grafică a respectivului subiect.

23

Toate tipurile de semne pot fi grupate conform schemei lui Peirce după cum urmează în figura alăturată:

Semn-semn (sintaxă)

Semn – obiect (semantică)

Semn –interpretant (pragmatică)

Primare Qualisemn Icon termen (remă) Secundare Sinsemn Indice Propoziţie

(dicisemn) Terţiale Legisemn Simbol Raţionament

Figura 1. Tipurile de semne

O nouă clasificare a semnelor aparţine lui Sebeok. Acesta delimitează şase

tipuri de semne şi totodată adaugă la iconi indici şi simboluri trei tipuri noi: semnalele, siptomele şi numele.

Semnalul este un „semn care declanşează în mod mecanic (natural) sau convenţional (artificial) o anumită reacţie din partea unui receptor (Sebeok, 2002, p. 65-66)”

Siptomele vorbesc despre existenţa unui „semn compulsiv, automat, non-arbitrar, astfel încât semnificantul este grupat cu semnificatul sub forma unei legături naturale”

Numele sunt „semnele caracterizate de faptul că au o clasă extensională pentru designatul lor, că există mai mulţi indivizi care au acelaşi semn denotant. De exemplu, există mai multe persoane care răspund la numele Veronica”. (Sebeok, 2002, p. 83).

O altă clasificare a sistemelor de semne ar fi în funcţie de existenţa unor relaţii cu alte semne sau obiecte denotate. Potrivit acesteia distingem următoarele clase:

Informale, care sunt caracterizate preponderent de relaţii semantice şi mai puţin, sau chiar de loc de o sintaxă. Astfel de semne sunt întâlnite, de exemplu, în politică sau în religie.

Formale, caracterizate în special de sintaxă şi mai puţin, sau chiar de loc de semantică. Aici se încadrează logica formală, teoria limbajelor formale sau matematica pură.

Notaţionale, care au şi sintaxă şi semantică. Aici se pot enumera limbile naţionale, notaţiile muzicale, chimice, matematica şi logica aplicată etc. Aceste semne pot fi, la rândul lor, clasificate în notaţii:

- ale existenţei (folosind scrisul sau cititul); - pentru grupare; - cantitative, folosite de exemplu, în aritmetică sau algebra; - pentru formă, specifice geometrice; - valorice, în bani; - ale emergenţei, chimia; - ale succesiunii: muzica, dansul şi programarea calculatoarelor; - raţionale, în cartografie sau teoria grafurilor.

28

• la primul nivel există persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media;

• la al doilea nivel se află cei care consultă mai puţin mijloacele de informare şi care depind de ceilalţi pentru a obţine informaţii.

2.3. Delimitări conceptuale ale comunicării interumane Comunicarea este un act esenţial atât pentru viaţa persoanei, cât şi pentru

viaţa socială a individului. Noţiunile de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice. Ele comportă o pluralitate de sensuri. Totodată, ele constituie obiectul de investigaţie al mai multor discipline ştiinţifice (lingvistica, psihologia, sociologia, semiotica, cibernetica etc.), care aduc propriile lor perspective de abordare, nu întotdeauna identice sau măcar complementare.

Comunicarea a fost definită cel mai adeseori ca o formă particulară a relaţiei de schimb între două sau mai multe persoane, doua sau mai multe grupuri. Astfel, Claude Levi-Strauss (1978) interpreta societatea de pe poziţia unei teorii a comunicării. După el, în societate sunt posibile tipuri de schimburi (sau de comunicări):

- schimbul femeilor între grupuri (datorat regulilor rudeniei sau căsătoriei); - schimbul bunurilor materiale (datorat regulilor economice); - schimbul mesajelor într-o limbă comună interlocutorilor (datorat regulilor

lingvistice). Observăm că în timp ce primele două tipuri de schimburi lărgesc sfera

noţiunii de comunicare, cel de al treilea restrânge sfera acesteia la un singur tip, referindu-se doar la comunicarea dintre oameni, cea verbală. Aşadar pe lângă aceste accepţiuni, cercetătorii s-au orientat spre depistarea unor elemente diferenţiatoare mult mai fine. Cercetătorii au ajuns la concluzia că exist comunicare doar atunci când există schimb de semnificaţii. Noţiunea de „schimb”, îmbogăţeşte câmpul semantic care descrie comunicarea. Semnificaţiile acesteia pot fi transmise atât prin mijloace verbale, cât şi prin cele nonverbale.

Alţi autori care au făcut precizări în direcţia „schimbului de semnificaţii” sunt:

N. Sillamy pune accentul pe caracterul de feed-back al comunicării. El susţine că atunci când informaţia este transmisă, se produce o acţiune asupra receptorului şi un efect retroactiv asupra persoanei emitente.

Anzieu şi Martin atrag atenţia asupra elementelor componente ale comunicării şi asupra orientării ei. Astfel, comunicarea constituie ansamblul proceselor psihice şi fizice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie a unei persoane sau a mai multora în vederea atingerii unor obiective.

Aşadar, esenţiale pentru actul comunicării sunt: 1. relaţia dintre indivizi sau dintre grupuri; 2. schimbul, transmiterea şi receptarea de semnificaţii; 3. modificarea voita sau nu a comportamentului celor angajaţi.

25

mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn printr-un alt semn.

În accepţia lui Ch.S. Peirce, semnul are un caracter tridimensional şi reflectă relaţia dintre interpretant, semnificat, obiect (sau în alţi termeni semnificant, semnificat, obiect). Grafic această relaţie triadică este reprezentată printr-un triunghi reprezentat prin: A (interpretant) B (semn), C (obiect). (după Ch.S. Peirce)

În baza acestor relaţii sunt stabilite trei tipuri de semne, cu care se operează în diferite lucrări de semiotică:

1. semnul iconic seamănă cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant, chiar dacă obiectul lui nu există. Icon trimite la obiectul său în virtutea unei analogii a faptului că proprietăţile sale corespund într-un anume fel proprietăţilor denotatului. Exemple clasice de semne iconice pot fi imaginile desenate sau fotografice ale obiectelor, tablourile etc.

2. semnul indicinal este un semn care şi-ar pierde caracterul care face din el un semn, dacă obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu şi-ar pierde acest caracter dacă n-ar exista nici un interpretant. Indexul întreţine o relaţie fizică (de contiguitate) cu obiectul. Febra este un semn al bolii, fumul este semnul focului. Tot ceea ce atrage atenţia este un indice: zgomot, strigăt, fulger.

3. semnul simbolic este un semn asociat în mod convenţional obiectului, sau aşa cum sunt cuvintele sau semnele de circulaţie. Dacă n-ar exista interpretant, şi-ar pierde caracterul care-l face să fie semn. Semnul nu are vreo relaţie de similaritate şi nici fizică cu obiectul pe care îl desemnează. El este rezultatul unor convenţii culturale şi sociale şi reprezintă viziunea unei societăţi referitor la unele lucruri. Astfel, s-a ajuns să se considere balanţa simbol al justiţiei. Însă ceea ce este simbol pentru un grup, poate să nu însemne nimic pentru altul – de exemplu, mărţişorul este un simbol al primăverii pentru moldoveni, bulgari, dar nu şi pentru alte etnii.

Semnele simbolice sunt într-o dependenţa de o anumită cultură, tradiţie spre deosebire de semnele iconice şi indicinale.

Motivaţia acestor semne este diferită: semnele iconice având o motivaţie prin analogie, cele indicinale prin contiguitate sau cauzalitate, iar semnele simbolice au o motivaţie social-culturală. Fiecare tip de semne dispune de o arie de funcţionare reprezentativă în care îşi dezvăluie mai pregnant toate posibilităţile (Irina Condrea, 2003, p.168). Astfel, lumea contemporană este invadată de iconicitate, ce se manifestă pe larg în pictură, sculptură. Ea este prezentă în mass-media şi, în special, în sfera comerţului (etichete, afişe, ambalaj). Transmiterea cunoştinţelor recurge la „codificarea iconică” (D. Rovenţa-Frumuşani, 1999, p 95) capabilă să realizeze stocarea economică, sintetică, uşor lizibilă a datelor (diagramă, tablou, schemă, grafic). De aceea, decodificarea semnului iconic necesită adeseori un proces de învăţare pentru că receptorul vede adesea într-un obiect ceea ce este învăţat să vadă. Indicalitatea necesită prezenţa obiectului pe care îl reprezintă şi nu este similar obiectului. Receptorul poate decodifica un semn indicinal în baza experienţei practice. Frunzele copacilor îngălbenite reprezintă un semn că se apropie toamna.

26

2.2.3. Perspectiva psihologică Limbajul şi comunicarea constituie mecanismele psihice aflate cel mai la

îndemâna individului pentru a-şi regla propria sa conduită precum şi conduita altora. Daca limbajul (precum şi sistemul imaginilor, conceptelor si ideilor, format prin intermediul mecanismelor informaţional-operaţionale ar fi ţinut secret) n-ar fi folosit, vehiculat, atunci n-ar avea aproape nicio utilitate practică, nu ar fi capabil de a influenţa şi interinfluenţa, nu ar avea niciun impact asupra activităţii umane. Mecanismele prin intermediul cărora se realizează reglajul psihic al activităţii şi comportamentului sunt numeroase. Există însă unele mecanisme psihice care intervin în reglajul comportamental cu intenţia de a obţine modificarea acestora în conformitate cu nevoia / dorinţa interlocutorilor. Aceste mecanisme sunt dictate de:

- comunicarea şi limbajul, care permit proiectarea anticipată a rezultatului acţiunii în raport cu intenţiile şi dorinţele persoanei, ca şi obţinerea modificărilor comportamentale dorite;

- atenţia, ce asigura reglajul bazat pe orientarea, focalizarea şi selecţia actelor sau activităţilor;

- voinţa, ca forma superioara de reglaj psihic ce ţinteşte spre atingerea unui scop conştient propus care corespunde motivelor dar şi condiţiilor sociale şi care intră în joc atunci când este necesară învingerea unor obstacole ce apar în calea realizării scopurilor propuse;

- autocontrolul, ţinteşte spre atingerea unui comportament capabil să respingă dorinţele greşite şi să facă ceea ce este corect;

- curajul, care porneşte de la convingerea că într-adevăr ceea ce am de spus sau de făcut este adevărat, drept şi just;

- disponibilitatea, care te face să situezi pe un plan secund propriile priorităţi şi să le pui pe prim plan pe a celora pe care îi serveşti;

- creativitatea, vorbeşte despre abordarea unei necesităţi, sarcini de lucru sau pur şi simplu idee dintr-o nouă perspectivă;

- discreţia, sugerează evitarea cuvintelor, acţiunilor sau atitudinilor care ar putea provoca anumite consecinţe de nedorit;

- credinţa, orientează spre ideea de încredere că faptele care s-au întemeiat pe ceva bun, vor da roadele cele mai bune, chiar dacă nu putem şti când şi cum;

- entuziasmul, plăcerea de a te deschide oricăror competiţii şi de a avea certitudinea că efortul tău merită.

Dintre psihologii care au fost preocupaţi să definească termenul din perspectiva meseriei lor îi amintim pe următorii.

• Pentru profesorul Michael Kunczik „comunicarea este un compor-tament care, din punctul de vedere al celui care comunica, are ca ţel transmiterea de mesaje cu ajutorul unor simboluri către una sau mai multe persoane” (M. Kunczik, 1998, p.74).

• Psihologii R. Adler şi G. Rodman consideră comunicarea ca fiind „un proces ce implică răspunsul fiinţelor umane la comportamentul simbolic (interpersonal) al altor indivizi”. (R. Adler, 1991, p. 41) Definiţia introduce de astă dată relaţia „proces-interacţiune comportamentală” ca fiind prezentă în actul de comunicare.

27

Level şi Galle încercă să comprime multitudinea de aspecte îmbinate în procesul de comunicare. În plus, cei doi introduc ideea eficienţei comunicării, considerând-o ca având o finalitate de genul: a transmite informaţia, a inspira o credinţă, a induce o emoţie, sau de a scoate la iveală un comportament. Această definiţie încearcă să acrediteze ideea că o comunicare, ce în mod necesar trebuie să fie şi eficientă, trebuie considerată atât ca proces – schimb de simboluri şi stimuli scrişi/vizuali/ nonverbali-verbali/auditivi etc. – cât şi ca interacţiune comportamentală mentală considerată ca rezultat al procesului în cauză.

2.2.4. Perspectiva psihiatrică

O altă linie de gândire vine din psihiatrie prin teoriile dezvoltate de P. Watzlawick, J.H. Beavin, D.D. Jackson. Elementul de noutate în acest domeniu îl constituie observatorul şi a sa nouă funcţie: aceea de observare sau terapeutică (ultimul termen indică originea în psihiatrie a noii funcţii, corespunzătoare medicului terapeutician). Vom prelua componenta observaţională şi funcţia terapeutică, pentru a le include în structura generală a proceselor de comunicare.

2.2.5. Perspectiva dezvoltată de mass-media

Demersuri reuşite în definirea comunicării au pornit din câmpul cercetărilor care vizau transmiterea sigură şi economicoasă a mesajelor prin sistemele de teleco-municaţii. Teoria matematică a comunicării, expusă prima oară în formă sintetică de către Claude Shannon, în 1948, elaborează un model matematic al unui sistem de telecomunicaţii şi principalele teoreme referitoare la comunicare. (C. Shannon, 1949)

În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de bază în comunicare şi s-a definit principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societăţii, un ansamblu ce îndeplinea funcţii precise. Acum apar primele concepte despre o „ştiinţă a comunicării”.

Procesul de comunicare a contribuit esenţial la organizarea muncii colective în cadrul întreprinderilor şi structura spaţiilor economice, constituind un factor de progres şi împlinire a raţiunii. Expresia acestei stări de fapt este redată printr-o maximă definită de François Quesnay: „laissez faire, laissez passer”. Cosmopolis-ul comercial al concepţiei liberale de tip „laissez faire” se bazează pe diviziunea muncii şi pe mijloacele de comunicare, căi fluviale, maritime şi terestre, pe bogăţia şi creşterea economică. Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe care încerca să le înţeleagă ca „sistem” şi ca „unitate”, imaginează o reprezentare grafică a circulaţiei bogăţiilor într-un aşa zis „tablou economic”, din care se desprinde o viziune macroscopică a unei economii a „fluxurilor”.

În anii ’40-’50, istoria sociologiei funcţionaliste a mijloacelor de comunicare în masă înregistrează descoperirea unui element intermediar între punctul iniţial şi punctul final al procesului de comunicare. Studiile conduse de Lazarsfeld, Opţiunea oamenilor (The People’s Choice, 1944) şi Influenţa personală: Rolul oamenilor în fluxul comunicării de masă (The Part Played by People in the Flow of Mass Communication, 1955) – descoperă influenţa „grupului primar”. Autorul defineşte fluxul comunicării ca pe un proces în două etape, în care rolul „liderilor de opinie” se dovedeşte decisiv. Teoria poartă numele de „fluxul în doi timpi” (two-step flow):

32

• extra-lingvistice, care scapă locutorului în timpul comunicării • vocale: calitatea vocii care furnizează informaţii biologice, psihologice sau

sociale asupra locutorului), • nonvocale (maniera de a se îmbrăca). Combinarea conţinuturilor şi mijloacelor comunicării conduce la un anumit

specific al comunicării: - informaţia cognitivă este legată de mijloace lingvistice şi paralingvistice

(gesturile fiind un substitut al cuvintelor); - informarea injonctivă este legată preponderent de mijloacele

paralingvistice (gesturi, mişcări, intonaţii pentru a sugera unui participant de a vorbi), dar uneori şi de mijloacele lingvistice (fraze rituale de primire);

- informarea indiceală se transmite prin toate mijloacele.

2.9. Funcţiile comunicării Un studiu minuţios al lui Solomon Marcus (S. Marcus, 1981, p.25-35) face

o ierarhizare a funcţiilor comunicării şi totodată notează care sunt modificările ce se produc de la o comunicare la alta. Astfel, vom obţine o reprezentare a procesului de comunicare formată din unsprezece componente: emiţător, transmiţător, mesaj, receptor, destinatar, cod, canal, zgomot, sens (intensiune), referent (extensiune) şi observator. La acestea se adaugă alte unsprezece funcţii asociate: expresivă, de codificare, poetică, de decodificare, conativă, metalingvistică, fatică, perturbatoare, de conceptualizare (intensională), referenţială (extensională) şi terapeutică (de observare). Fiecare funcţie este orientată asupra componentei căreia i se asociază. Aşadar, în orice proces de comunicare sunt prezente toate componentele şi funcţiile, dar ierarhia şi interacţiunea lor diferă de la un proces la altul. Se obţin astfel diferite configuraţii, care con duc la o tipologie comunicaţională foarte bogată. În anumite cazuri, unele componente (respectiv funcţii) pot coincide. Spre exemplu, în comunicarea orală directă, emiţătorul coincide cu transmiţătorul, iar receptorul cu destinatarul. Este posibil ca unele componente să prezinte un anumit grad de nedeterminare; de exemplu, receptorul şi destinatarul unei cărţi, ai unei emisiuni radiofonice sau de televiziune Există probabil posibilitatea ca în anumite procese de comunicare, unele componente să fie pur şi simplu absente. Astfel rămâne controversată prezenta funcţiei extensionale în comunicarea poetică.

În ceea ce priveşte modul în care ierarhia celor unsprezece funcţii se modifică de la o comunicare la alta, am încercat să arătăm (S. Marcus, „Diplomatic Communication”, Revue Roumaine de Linguistique, 1981, nr. 1, p. 25-35) că în comunicarea diplomatică un rol privilegiat îl are funcţia fatică (aceeaşi care predomină în comunicarea cu copiii).

Funcţiile comunicării au fost stabilite, pe măsura evoluţiei opiniilor şi cercetărilor în acest domeniu, începând cu antichitatea. În retorica clasică, comunicarea publică – oratoria – era împărţită după cum urmează:

• judiciară (sau „forensică”) – acuzare sau apărare justiţie/injustiţie; • deliberativă (sau „legislativă”) – avantajos/neavantajos; • epideictică („ceremonială” sau „demonstrativă”) – elogiere sau blamare

virtute/viciu.

29

2.4. Scopurile comunicării interpersonale Specialiştii au ajuns la concluzia că, mai mult sau mai puţin explicit, fiecare

act comunicaţional se consumă sub imperiul unei finalităţi dorite (scopuri sau ţeluri). Dar pentru a atinge unul sau mai multe scopuri ale comunicării (ca răspuns la întrebarea ce vreau să obţin comunicând?), problemele metodologice (cum vreau să obţin ceea ce mi-am propus?) sunt grevate de o serie de factori determinanţi care ţin de actorii comunicării (cu variabile lor de natură psihologică, cognitivă şi socială) de codul şi canalul de comunicare (alegerea codului şi canalului adecvate, rezonanţa simbolică pe care un anume cuvânt o poate avea, poziţia centrală a unui termen etc) de contextul şi mediul (locul ales pentru a comunica, dispunerea spaţială a interlocutorilor, statusurile şi rolurile sociale etc). Cu toate aceste reţete, actul comunicării rămâne unul creativ, iar prescripţiile pot avea doar rolul de orientare. Pentru om, principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea. Personalitatea lui se structurează într-un spaţiu de comunicare propriu. Totodată, sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi-şi realizează finalităţile prin mijlocirea multiplelor reţele de comunicaţii de care dispun. Lumea exterioară, ca şi noi înşine, emite permanent semnale care, atunci când sunt raportate la experienţa noastră sau la construcţii anterioare, capătă valoare de semne. Astfel, devenim receptorii unor informaţii pe care, chiar dacă nu ne erau direct destinate, le receptăm.

(a.) Exista, câteva „raţiuni” ale comunicării la nivel individual: • Prin comunicare, individul se umanizează, îşi formează şi îşi dezvoltă

personalitatea, deoarece ea este cea care îi asigură transmiterea experienţei sociale. • Comunicarea permite influenţarea educativ-formativă a individului: în

lipsa comunicării individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice, rămâne izolat, inapt pentru interacţiunea socială, privat de capacitatea de integrare in colectivitate. Nu va fi posibilă interacţiunea raţională, bazată pe gândire şi reflexie, coordonarea reciprocă a persoanelor, cooperarea şi interinfluenţarea reciprocă.

• Omul este o fiinţă care comunică şi în virtutea acestui fapt se formează şi se manifestă ca om.

• Activităţile de comunicare îl transformă pe om dintr-un simplu subiect într-un actor capabil să „acţioneze asupra” şi nu numai de a „fi în”. Ele pot chiar să modifice / schimbe atitudini şi comportamente. Omul comunicant apelează la limbă, se construieşte pe sine într-un context intercomunicaţional permanent, atitudinile lui verbale fiind legate de context, de microsituaţiile sociale în care el trăieşte. Omul comunicant nu este doar oglinda care reflectă realitatea, ci chiar constructorul realităţii. Aceasta nu înseamnă a nega determinismul, ci a lăsa loc unei dinamici creatoare. Realitatea socială nu este un fapt ce trebuie tradus în limbă, ci un şantier de construcţii. Indivizii nu încetează de a construi aceasta realitate, dar se construiesc şi pe ei ca urmare a tranzacţiilor comunicative. Spaţiul comunicării nu este un loc neutru şi omogen, ci dimpotrivă, un loc de ajustare şi de glisare semantică.

(b.) Exista pe lângă raţiuni individuale ale comunicării, ci şi „raţiuni sociale”:

30

• Oamenii sporesc diversitatea de informare, depăşind, astfel, stadiul în care unii sunt informaţi, iar alţii nu. Omul se informează, dar şi informează.

• Comunicarea socială contribuie la sporirea uniformităţii de opinie a membrilor grupurilor, fapt care se instituie într-o premisă esenţială a uniformităţii de acţiune.

• Schimbarea ordinii ierarhice a grupurilor se poate obţine prin intermediul schimbului de informaţii.

• Comunicarea poate reduce tensiunile sau chiar să aplaneze un conflict. • Comunicarea satisface şi nevoia exteriorizării emoţiilor. Astfel stând lucrurile, putem conchide că organizarea socială este imposibil

să existe în afara comunicării.

2.5. Rolurile comunicării

a. descoperirea personală (în timpul comunicării învăţăm despre noi şi despre alţii, ne descoperim, mai ales prin intermediul comunicării sociale, care constă în raportarea la alţii şi în final, în propria noastră evaluare);

b. descoperirea lumii (comunicarea informează, dă o mai bună înţelegere a realităţii exterioare, a obiectelor şi evenimentelor);

c. stabilirea relaţiilor cu sens (prin comunicare căpătăm posibilitatea de a stabili şi a menţine relaţii strânse cu alţii, deoarece ne place să ne simţim iubiţi şi plăcuţi de alţii);

d. schimbarea atitudinilor şi comportamentelor (comunicarea, mai ales cea realizată prin mass-media, excelează în schimbarea atitudinilor şi comportamen-telor noastre şi ale altora);

e. joc şi distracţii (comunicarea este mijloc de destindere, de a face glume, de a ne simţi bine)

2.6. Rolurile limbajului

Limbajul perceput ca mediator în desfăşurarea şi dezvoltarea tuturor

celorlalte mecanisme psihice, indiferent dacă acestea sunt conştiente sau inconştiente reuşeşte, următoarele:

• percepţia, sub influenţa lui, capătă sens/ semnificaţie; se îmbogăţeşte; se transformă în observaţie – ca percepţie cu scop;

• reprezentările devin generalizate când sunt evocate sau formate cu ajutorul cuvintelor;

• noţiunile, judecăţile şi raţionamentele se formează cu ajutorul limbajului. Fără el, nu există abstractizări şi generalizări, nu pot fi rezolvate probleme;

• formulările verbale sunt garanţia memorării de durata; în combinatorica imaginativă, cuvintele apar ca vehiculatori de imagini. Cu ajutorul său, verbalizarea permite definirea motivelor şi departajarea lor de scopuri;

• voinţa este un proces de autoreglaj verbal; • personalitatea umana se formează şi îşi exteriorizează mare parte din

conţinutul ei prin limbaj.

31

Limbajul devine, astfel, un fel de ax al sistemului psihic uman, care face posibil fenomenul de conştiinţă. Rolul limbajului este atât de mare încât activitatea lui nu se întrerupe odată cu întreruperea comunicării cu alţii, dimpotrivă, ea se păstrează pe tot parcursul stării de veghe (uneori sub forma limbajului interior) si chiar in timpul somnului. Faptul ca limbajul are un rol fundamental în activitatea psihică a omului poate fi demonstrat, printre altele, cu ajutorul unui experiment în care activitatea lui este perturbata. De exemplu, daca se cere unor copii ca în timpul procesului rezolvării problemelor să-şi ţină limba cu dinţii, vor apărea perturbări ale procesului rezolutiv.

2.7. Conţinutul comunicării

Este extrem de variat. Cu toate acestea specialiştii au făcut eforturi în sensul

de a găsi cele mai reprezentative scopuri ale comunicării. A reieşit că: - vehiculează imagini, noţiuni, idei (deci are un conţinut informaţional); - facilitează şi manifestă conduite afective, produce disonanţa sau

consonanţa psihică, efecte de acceptare sau refuz, concordanţa sau nonconcordanţa (conţinutul afectiv-emoţional);

- transmite trebuinţe, aspiraţii, imbolduri spre acţiune (conţinutul motivaţional);

- iniţiază, declanşează sau stopează activităţile, se manifestă rezistenţa la eforturi (conţinutul volitiv).

În general, se comunica trei tipuri de informaţii: - cognitive (conţinutul semnelor lingvistice); - indiceale (centrate pe locuitor cu scopul definirii şi controlării rolului lui în

timpul comunicării); - conative (schimbate între interlocutori pentru a face să progreseze

comunicarea spre realizarea unui scop).

2.8. Mijloacele comunicării Mijloacele comunicării se clasifică astfel: • dihotomic: - vocal versus nonvocal (cuvinte versus gesturi, atitudini) şi - verbal versus nonverbal (cuvinte versus noncuvinte). Din combinarea acestor doua axe rezultă următoarele categorii de mijloace

de comunicare: 1. vocal-verbal: cuvântul fonetic ca unitate lingvistica; 2. vocal-nonverbal: intonaţii, calitatea vocii, emfaza; 3. nonvocal-verbal: cuvântul scris ca unitate lingvistică; 4. nonvocal-nonverbal: expresia feţei, gesturile, atitudinile. În funcţie de domeniu, avem o alta clasificare a mijloacelor de comunicare: • lingvistice (limba dublu articulată şi de manifestările vocale); • para-lingvistice, mai mult sau mai puţin conştiente, înţelese de membrii

unei culturi: nonverbal-vocale (tonul vocii), nonvocale (gesturi);

36

„metaphora” care înseamnă „a aduce dincolo”, „a duce încolo şi încoace”). Metafora are darul de a arăta obiectul, fără a face parte din aura şi substanţa lui magică. Omul stăpânit de mentalitatea magică recurge la metafore, din instinct de autoconservare, din interesul securităţii personale şi colective. A existat şi mai există încă, în unele locuri (mai cu seamă de prin zona munţilor Apuseni) anume mentalitate magică, tabuizantă, care interzice oamenilor să rostească numele a diverse obiecte sau fiinţe, mitologice sau reale, rele şi primejdioase. Când ţăranul nu îndrăzneşte să numească pe diavol altfel decât „ucigă-1 toaca” sau pe ursul din pădure „Moş Martin”, acest lucru se datorează faptului că el este stăpânit de îngrijorarea că rostirea numelor adevărate ar putea să stârnească apariţia reală a acestor fiinţe. Aşadar, ţăranul român preîntâmpină primejdia prin întrebuinţarea unor nume care sunt considerate a fi eufemisme metaforice. Aşadar, pentru mentalitatea magică, metafora nu mai este simplă metaforă, ci armă de apărare şi un reflex preventiv.

Omul modern recurge la metafore pentru a exprima cu totul altceva. Lucien Sfez recurge la trei metafore în clasificarea formelor comunicării: • metafora maşină – omul este liber vis-à-vis de tehnică, se serveşte, dar nu

este aservit de ea. Această perspectivă presupune a vorbi despre comunicare ca despre un mecanism cu trei elemente esenţiale – emiţător, canal, receptor.

• metafora organism – omul este partea unui întreg, el este inserat in acest tot, face parte din mediu, iar mediul face parte din el. Apare aici ideea de cuplu în care cei doi parteneri nu şi-au pierdut total identitatea, dar practica schimburi neîncetate între ei, unul exprimându-se prin altul. Această metaforă atrage atenţia asupra necesităţii de a fi luate în considerare toate elementele constitutive ale comunicării, care se integrează unele în altele);

• metafora confuziei – omul este absorbit de tehnică, el nu există decât prin tehnică. Subiectul şi obiectul, producătorul şi produsul încep să se confunde, pierzându-şi astfel realitatea, identitatea, sensul. În loc de a fi producător, omul este un simplu produs, dând prioritate maşinii inteligente; aplicată la comunicare, aceasta metaforă conduce la confundarea totala a emiţătorului cu receptorul.

Prima metaforă o generează a comunicarea reprezentativă (în care emiţătorul traduce lumea obiectivă pentru un receptor pasiv), iar a doua, comunicare expresivă (în care individul exprimă lumea care îl exprimă pe el însuşi). În sfârşit, a treia, comunicare confuză (bazată pe confuzia dintre cele doua forme anterioare sau cum o numeşte autorul, tautism, un neologism ce provine din combinarea tautologiei, deoarece, aici comunicarea este o repetiţie imperturbabila în liniştea unui subiect mort sau surdo-mut, cu autismul, deoarece individul este închis în fortăreaţa sa interioară. Comunicarea se face de la sine către sine însuşi, însă un sine diluat într-un tot.

33

Aristotel a asociat fiecărui „tip” de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) şi a stabilit funcţiile şi temele potrivite fiecăreia.

Secolul al XX-lea şi dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii au condus la noi definiri şi în cazul comunicării, analogia cu transmisiile radiofonice determinându-l pe Karl Bühler în 1934, în Teoria limbii să folosească pentru prima dată termenii azi deja consacraţi de: emiţător, mesaj şi receptor legaţi de actul comunicării lingvistice. În consecinţă, în raport cu fiecare din aceşti termeni, se disting următoarele funcţii ale comunicării:

• expresivă – în raport cu emiţătorul; • reprezentativă – în raport cu mesajul; • apelativă – în raport cu destinatarul (receptorul). Roman Jakobson, după cel de-al doilea război mondial vorbeşte despre

funcţiile comunicării. Potrivit lui Jakobson (1963, p. 213-218) diferiţi factori ai comunicării verbale dau naştere la câte o funcţie lingvistică. Astfel, lingvistul deosebeşte şase funcţii ale limbajului: funcţia emotivă, conativă, referenţială, fatică, meta-lingvistică şi poetică (R. Jakobson, 1964; după Lupu, Zanc, 1999).

Funcţia emotivă este centrată pe emiţător şi are drept scop exprimarea directă a atitudinii subiectului (vorbitorului) faţă de cele spuse de el. Utilizând interjecţii sau alte mijloace stilistice, vorbitorul încearcă să exprime stările sale emoţionale, adevărate sau simulate.

Funcţia conativă sau persuasivă este concentrată asupra destinatarului. Prin aceasta, se urmăreşte să se adopte un anumit răspuns (comportament). Este pregnantă în limbajul puterii şi în modalitatea imperativă a comunicării.

Funcţia referenţială, denotativă sau cognitivă este îndreptată asupra referentului (despre cine/ despre ce se vorbeşte?). Prin aceasta dispare contextul situaţional ce priveşte împrejurările (culturale, psihologice, antropologice, fizice) în care are loc comunicarea. Se întâlneşte cu deosebire comunicarea ştiinţifică, unde interesează, în special, conţinutul exprimat.

Funcţia fatică se referă la încercarea emiţătorului de a stabili şi menţine contactul cu destinatarul şi, deci, de a controla funcţionarea canalului de comunicare dintre ei. Repetarea unor porţiuni ale mesajului, diferitele forme de apel sau de salut (Alo?; Ce mai faci?) sau comunicarea cu sugarii cărora mamele le vorbesc înainte ca ei să fie capabili să trimită sau să primească o informaţie sunt câteva exemple ilustrative. Bougnoux remarca, de altfel, succesul telefoniei mobile care demonstrează importanţa acestei funcţii a comunicării (Bougnoux, 2000).

Funcţia poetică se concentrează asupra mesajului, modului de exprimare sau asupra formei.

Funcţia metalingvistică face trimitere la codul utilizat întrucât emiţătorul foloseşte codul pentru a vorbi despre cod. Ea se manifestă atunci când în comunicare sunt necesare atenţionări: tonul (de exemplu, ironic, zeflemitor), gesturi (a face cu ochiul etc.), precizări privind accepţiunile unor termeni utilizaţi, care indică receptorului codul pentru „lectura” corectă a mesajului.

Cele şase funcţii definite de Jakobson coexistă de fapt în orice tip de comunicare. Nu e vorba de monopolul uneia din ele, aşa după cum lingvistul afirma căci „ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să îndeplinească numai o singură funcţie”. Se poate vorbi, însă, despre predominanţa uneia din ele, care

34

determină şi structura verbală a mesajului. Altfel spus, nu există doar funcţii exclusive sau unice, doar funcţii dominante. O caracteristică definitorie a limbajului o constituie marea sa productivitate, în sensul că orice utilizator poate construi mesaje, enunţuri inteligibile pentru orice interlocutor ce aparţine aceleaşi comunităţi lingvistice, cu privire la orice subiect real sau imaginar. Acest lucru, precum şi posibilitatea oferită de limbaj de a relata despre evenimente şi situaţii in absenţa lor, creează posibilitatea manifestării unor subclase degradate de mesaje, anume zvonurile şi minciuna. Minciuna, ca formă de comunicare umană, răspunde şi ea unor necesităţi personale sau sociale, fiind prezentă atât în comunicarea interpersonală, cât şi în comunicarea de masă. Se poate minţi din diverse motive: din dorinţa obţinerii unor avantaje materiale, pentru a prelungi sau întrerupe o relaţie, pentru a brava în faţa altora sau pentru a sublima un eşec etc. Se poate minţi şi din raţiuni altruiste, de exemplu, pentru a feri pe cineva de şocul unui adevăr dureros. Aici se înscrie discuţia privind dezvăluirea adevărului unui bolnav incurabil. Sau, în cazul politeţii, când se minte pentru a furniza cuiva o bucurie. Ilustrând aceste aspecte, M. Dinu (1997) (după Lupu, Zanc, 1999) citează numele a trei autori (Camden, Motley şi Wilson) care au analizat un corpus de 322 minciuni, arătă că în 75,8% dintre ele avea de câştigat cel care minţea, în 21,7% câştiga cel care era minţit şi în 2,5% profita o terţă persoană.

CONTEXT

(funcţia referenţială)

EMIŢĂTOR (funcţia expresivă)

MESAJ (funcţia poetică)

DESTINATAR (funcţia

persuasivă)

CONTACT (funcţia fatică)

COD (funcţia metalingvistică)

Figura 2. Schema lui Jakobson cu privire la funcţii (după J. Lohisse, 2002. D.49)

2.10. Formele comunicării

În genere, în clasificarea comunicării sunt utilizate trei criterii: numărul de

persoane, instrumentele (mijloacele) comunicării, obiectivele ei. 1. După numărul de persoane: • comunicarea interpersonală (se desfăşoară între doua persoane, poate

primi o nuanţă personală atunci când partenerii se află în relaţii intime, recipro-

35

citate. Poate primi o nuanţă profesională, atunci când partenerii sunt implicaţi în aceleaşi activităţi ce ţin de profesie, domeniu de cercetare. Acest tip de comunicare mai poate fi autentică aspirând la durată şi permanenţă sau neautentică, ocazională, provizorie);

• comunicarea de grup (reglată nu de optica personală a fiecărui participant, ci de optica generală, comună tuturor membrilor grupului, ea fiind deci suprain-dividuala); la rândul ei poate fi împărţită în comunicare intragrup – desfăşurată în interiorul grupului – şi comunicare intergrup – între grupuri;

• comunicare intrapersonală (se consumă în interiorul eului). 2. După instrumentele folosite, comunicarea este: • nonverbală şi • verbală. 3. După prezenţa sau absenţa unor obiective: Recent, s-a încercat clasificarea formelor comunicării dintr-o perspectiva

mai amplă: folclorică, filosofică, tehnică, politică, pragmatică. • comunicare incidentală (atunci când individul furnizează informaţia

despre sine fără a avea intenţia de a o face; prin indici mai grosieri sau de mare fineţe, indivizii comunica informaţii despre statutul, rolurile, aspiraţiile lor şi chiar despre o serie de trăsături psiho-comportamentale);

• comunicare consumatorie (care survine ca o consecinţă a unor stări emoţionale sau motivaţionale a unui individ, fiind expresia directă a acestor stări; ceea ce îi împinge pe indivizi să comunice nu este dorinţa de a furniza informaţii, ci pur şi simplu de a-şi exprima starea afectivă pe care o trăiesc; ea vizează schimbul cu altul de plăcere, luând adeseori forma („a vorbi pentru a vorbi”, „a vorbi pentru a trece timpul”);

• comunicare instrumentală (urmăreşte modificarea conduitei receptorului, presupune întotdeauna prezenţa unor scopuri, este, deci, utilitară),

• comunicare comuniune (partenerii comunică într-adevăr cu bucurie reciprocă şi fără altă ambiţie decât aceea de a sărbători întâlnirea lor, vizează mai ales atmosfera emoţională apărută în cursul derulării ei).

Dintre toate, comunicarea instrumentală are cele mai mari virtuţi reglatorii, ea deosebindu-se net de cea consumatorie. Daca în comunicarea consumatorie mesajele sunt emise, forma şi conţinutul lor depinzând de starea emiţătorului, în comunicarea instrumentală, mesajele sunt transmise şi variază după efectele pe care trebuie să le producă asupra receptorului. Apoi, dacă în prima, altul este perceput ca subiect dorit pentru a fi întâlnit şi pentru a stabili comunicarea, în cea de-a doua, altul este perceput ca obiect de exploatat.

Particularităţile acestor forme de comunicare sugerează utilizarea lor diferenţiată în situaţiile concrete interacţionale. De pilda, utilizarea comunicării consumatorii într-o situaţie de examen, şi nu a celei instrumentale, ar constitui nu numai o greşeala de ordin psihologic, ci şi o greşeala practică, deoarece ea n-ar fi eficientă.

4. După întrebuinţarea unor eufemisme metaforice Oamenii au încercat, din totdeauna, să ajungă prin anumite forme de

comunicare „dincolo de” înţelesul lor imediat, primar. Prin acest „dincolo de” am ajuns practic să definim cuvântul metaforă (îşi are originea în grecescul

40

3.3.2. Reguli ale grupului Pentru a se putea comunica eficient în cadrul grupului, indivizii componenţi

vor trebui să cunoască şi să se supună anumitor caracteristici ale acestuia ce funcţionează ca reguli. Aceste reguli spun:

a) grupul se supune anumitor norme explicite/implicite de ordin procedural, social, referitoare la obiective etc.;

b) în cadrul grupului sunt recunoscute anumite roluri fie cu caracter oficial, fie neoficial dar existând ca atare în grup;

c) în cadrul grupului rolurile sunt atribuite în funcţie de abilităţile şi trăsăturile caracteristice ale indivizilor;

d) atribuirea rolurilor poate crea probleme fie în sensul absenţei unui individ dotat corespunzător unui rol, fie supraaglomerării de candidaţi pentru un rol ducând la o competiţie cu caracter negativ;

e) modul de organizare a comunicării în cadrul grupului (structuri şi reţele de comunicare) reprezintă de asemenea o caracteristică importantă.

O altă regulă de care ţine funcţionarea unui grup este aceea care spune că orice comunicarea în grup presupune o reţea variată de comunicare. Potrivit cu această afirmaţie H.J. Leavitt (H.J. Leavitt p. 38-50), distinge următoarele reţele de comunicare:

a) „reţeaua primară” cu statuturi de comunicare echipotenţiale pentru fiecare partener, fără o organizare a fluxului de informaţie;

b) „reţeaua circulară”, fără o organizare a fluxului de informaţie; c) „reţeaua în formă de lanţ”, în care unul din dispozitive este închis,

împiedicând transmisia; d) „reţeaua furcă” informaţia parvenind unei părţi dintre membrii grupului,

iar ceilalţi având posibilitatea comunicării doar cu unul din membri; e) o structură în formă de „roată”, cu o persoană centrală în procesul

comunicării interacţionând cu fiecare dintre ceilalţi. Putem concluziona că funcţionarea unui grup mai mare se bazează pe

reţeaua care conectează diferite părţi ale sale şi-i asigură coerenţa. H. Blumer nuanţează definiţia şi aduce un plus explicaţie de funcţionare a fenomenului în sine. Pentru el, „o reţea sau o instituţie nu funcţionează în mod automat datorită unei dinamici interioare sau unui sistem de cerinţe: ea funcţionează pentru ca persoanele aflate în diferite puncte fac ceva, iar ceea ce fac este rezultatul modului cum definesc situaţia în care sunt chemate să acţioneze” (H. Blumer, 1969)

3.3.3. Rolurile pe care indivizii le au în cadrul grupului

Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare. Sau mai mult decât atât, am putea spune că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Ceea ce înseamnă că oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun şi a rolurilor pe care aceştia le desfăşoară în cadrul grupului. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie sa aibă în comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe – o înţelegere comună – „acelaşi spirit” cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.

37

3. TIPURI DE COMUNICARE Observarea şi înţelegerea procesului de comunicare poate să ne facă să fim

mai conştienţi referitor la ce se întâmplă atunci când comunicam. În cele ce urmează, ne vom ocupa de un altfel de lectură a comunicării precum şi de semnificaţiile sale legate de procesele sociale de adâncime, cum ar fi conservarea identităţii şi coeziunii, exercitarea funcţiei vitale de integrare socială, menţinerea şi consolidarea unui humus psihologic comun etc. În niciuna dintre ipostazele sale majore, societatea (comunitatea umana) nu poate exista fără comunicare. Nici în cea de dobândire a unei experienţe comune (care presupune dialog), nici în cea de transmitere a zestrei culturale, nici în construirea acordului asupra unor probleme şi dezlegări. Comunicarea semnifică mult mai mult decât schimbul şi răspândirea de informaţii: ea creează şi menţine echilibrul în societate.

Conform celor enunţate, judecata, sinele şi societatea nu sunt structuri discrete, ci procese de interacţiune personală şi interpersonală. Interacţiunea simbolică subliniază importanţa limbajului, ca mecanism fundamental în devenirea sinelui şi judecăţii. Personalitatea este ceea ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane şi o distinge ca individualitate sau, altfel spus, felul propriu de a fi al cuiva.

Comunicarea are o foarte mare influenţă asupra personalităţii deoarece în ziua de azi individul/ sinele se defineşte în funcţie de ceilalţi iar comportamentul reprezintă o construcţie a persoanei în interacţiunea cu ceilalţi. Interacţiunea atrage concomitent comunicare. În felul acesta, definirea unei situaţii nu este niciodată strict individuală. Pe de altă parte, nici individul nu este doar o oglindă a celorlalţi, ci introduce note personale în orice evaluare şi răspuns. Cu cât se comunică mai mult cu atât cresc şansele de a se crea personalităţi puternice. Comunicarea este cheia individului spre societate şi integrarea în aceasta. Lipsa comunicării atrage o îndepărtare iminentă faţa de grup, echipa, societate, etc. Potrivit acestei stări de fapt, putem vorbi de mai multe tipuri de comunicare precum:

3.1. Comunicarea interpersonală

Aceasta este definită ca un proces global care integrează cuvinte, mimică,

priviri, gesturi şi raporturi spaţiale. Privită ca un proces în desfăşurare, comunicarea interpersonală consta în transmiterea şi schimbul de informaţii, de mesaje între persoane, în circulaţia de impresii şi de comenzi, în împărtăşirea de stări afective, de decizii şi judecăţi de valoare. Poate îmbrăca forma directă sau indirectă şi urmăreşte obiective complexe precum:

- persuadarea interlocutorului; - recunoaşterea valorii personale; - satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominaţie; - crearea şi întreţinerea legăturilor umane. John Baird şi James B.Stull (2; p. 329) încearcă să ofere un model de

comunicare interpersonală ideal. Elementele pe care acest model le presupune sunt: deschiderea, încrederea, aprecierea. Adică acele aspecte care ţin de latura

38

comportamentală a interlocutorilor şi de scopul clar al performanţei ce se referă la obiectul comunicării. Aceiaşi autori propun soluţii pragmatice utile, capabile să îmbunătăţească calitatea unei comunicări interpersonale. Printre acestea se numără: stabilirea clară a obiectivului, prefigurarea reacţiilor pozitive / negative ale interlocutorului; orientarea spre informaţie; dezvoltarea capacităţii de ascultare; pregătirea unui plan; orientarea spre realizarea performanţei; stabilirea unui „contract” psihologic etc.

Acest tip de comunicare prezintă avantajul de a dezvălui sensurile ascunse ale mesajului, intensitatea şi importanţa atribuită acestuia de interlocutor. În acelaşi timp, ea oferă posibilitatea clară a reversibilităţii Emiţător (E) – Receptor (R) şi a feed-backului, precum şi o motivaţie a dialogului. Pentru ca acest tip de comunicare să reuşească pe deplin este necesară prezenţa unor abilităţi comunicative din partea interlocutorilor, acordarea unui timp anume necesar unei discuţii etc. Calitatea procesului de comunicare depinde în foarte mare măsură de anumite caracteristici ale relaţiei interpersonale, precum modul de interacţiune preferat de indivizi, modul de corelare cu cei din jur, precum şi calitatea relaţiei dintre interlocutori. Într-o comunicare interpersonală indivizii sunt atraşi dintr-un număr variat de motive: similitudinea intereselor, a ideilor, a preocupărilor etc.; complementaritatea; câştigul net; competenţa; afinitatea reciprocă; expunerea despre sine, frecvenţa interacţiunii.

3.2. Comunicarea intrapersonală.

Comunicarea intrapersonală este percepută ca fiind un proces de

comunicare la nivelul sinelui. Mesaj este „transmis”, „comentat”, „argumentat” de persoana care l-a perceput şi care îi şi răspunde, „vorbind” cu sine însăşi. Acest proces se concentrează asupra acelor atribute ce tind să influenţeze capacitatea de comunicare a individului însuşi, pe anumite caracteristici individuale precum: nevoi, aşteptări, cunoştinţe anterioare, sentimente, valori, cât şi pe dezvoltarea fizică senzorială. Toate acestea pot influenţa capacitatea de percepţie a individului şi la rândul lor pot fi influenţaţi de percepţiile individului de-a lungul timpului/la un moment dat. (Abraham Maslow, Motivation and Personality, 1954). Pe lângă factorii interni menţionaţi, perceperea poate fi influenţată şi de alţi factori externi precum mişcarea, intensitatea, aşezarea, repetarea, contrastul, apropierea în timp şi spaţiu etc. Există de asemenea şi factori contextuali ce pot influenţa capacitatea de percepţie a individului. Aceştia includ cultura în care funcţionează individul, sistemul social în care individul îşi duce existenţa, relaţiile între indivizi cât şi statutul individului. Condiţiile fizice ale contextului trebuie de asemenea luate în considerare. Imaginea despre sine este de asemenea considerată de cercetătorii în domeniu, precum C. H. Colley (Human Nature and the Social Order, 1922) sau G. Murphy (Personality: A Biosocial Approach to Origin and Structure, 1947), ca fiind una dintre cele mai importante influenţe asupra percepţiei comportamentului individului. Acesta acţionează şi comunică cu scopul de a întreţine această imagine sau de a o realiza după dorinţa sa, asumându-şi diferite roluri sociale sau profesionale ce îi oferă posibilitatea de a deveni ceea ce doreşte. Ca rezultat al individualităţii sale subiectul este motivat să vadă lucrurile aşa cum şi le doreşte.

39

Toate aceste abilităţi intrapersonale reprezintă fundamentul pe care vor fi construite relaţiile în cadrul comunicării interpersonale, de grup sau pentru comunicarea la distanţă. Abilităţile perceptuale, nevoile, aşteptările, valorile, cât şi imaginea despre sine trebuie corelate şi rezolvate în sensul satisfacerii individuale pentru a se putea spera într-o comunicare eficientă în cadrul unor situaţii comunicative de nivel superior. Chiar dacă emiţătorul şi receptorul este acelaşi, iar codificarea şi decodificarea mesajelor nu este absolut necesară, comunicarea intrapersonală rămâne totuşi un proces de comunicare autentic. Presupune sondarea lumii noastre interioare comunicarea în şi către sine.

3.3. Comunicarea de grup.

Atunci când luăm în discuţie termenul de grup, nu putem să scăpăm din

vedere următoarea remarcă: societatea din care facem parte reprezintă un grup. Câmpul lexical al termenului grup include noţiuni precum: reguli, reputaţie, ţel, munca în echipă, etc.

R. Adler şi G. Rodman, (R. Adler, 1991, p.190) definesc grupul considerându-l „o mică adunare de persoane care se află în interacţiune, de obicei faţă în faţă, pentru o oarecare perioadă de timp, în vederea realizării anumitor scopuri”. Cercetările întreprinse de Th. M. Newcomb, H. J. Leavitt, L. Festinger, T. Slama Cazacu, Y. Friedman au relevat câteva principii necesare pentru constituirea grupului: a)interacţiunea (atitudinea activă); b) o perioadă de timp semnificativă ca lungime; c)mărimea grupului; d)categorii de scopuri (individuale pentru realizarea unor obligaţii profesionale, personale, etc.; sociale ale grupului).

3.3.1. Clasificarea grupurilor

În ceea ce priveşte o clasificare a tipurilor de grupuri, aceasta se poate realiza având în vedere funcţiile grupului:

a) grupuri de studiu; b) grupuri de auto-dezvoltare; c) grupuri orientate spre rezolvare de probleme; d) grupuri sociale. Pornind de la fundamentele lui Y. Friedman, R. Escarpit promovează în

„Teoria generală a informaţiei” o clasificare a grupurilor. Aceasta s-ar caracteriza prin „valenţă” la receptare şi emisie, „capacitate de transmitere” şi „balanţă a influenţelor”. În funcţie de acţiunea acestora, grupul este considerat „egalitar” sau „ierarhizat”. În al doilea caz, apar şi noţiunile de „grup specializat” şi „grup de comandament”. La rândul său, R. Escarpit propune existenţa „grupului manipulat”. În acest caz există două modele pentru transmiterea informaţiei: modelul univectorial (informaţia este introdusă ca „instrucţiune” al cărei efect este corelat în feed-back şi fiind orientată spre acţiune), modelul deliberativ (informaţia este introdusă ca interogaţie, difuzată în grup pentru a determina o dezbatere ducând la o nouă informaţie corelată în feed-back şi fiind orientată spre luarea deciziilor).

44

urma unui exerciţiu de valorizare, fiecare persoană va trebui să facă o referire la elemente relevante prezentării sale.

3.3.4.2. Comunicarea rotativă Acest tip de comunicare oferă şansa unei bune comunicări şi iniţiază o

formă dinamică de subgrupare. Se formează mai multe subgrupuri între care se urmăreşte stabilirea unei comunicări regulate în cadrul activităţii de reflectare sau elaborare şi verificare. Exerciţiul presupune mai multe etape, de durate egale. La sfârşitul fiecăreia, o persoană din fiecare subgrup se îndreaptă spre alt subgrup (fiecare îşi va schimba grupul o singura dată) pentru a îşi comunica impresiile / ideile. Pentru a se păstra stabilitatea subgrupului, un „secretar – pivot” nu-şi schimbă grupul. Prin acest exerciţiu se evită închiderea în grupuleţe „bisericuţe”.

3.3.4.3. Purtătorii de cuvânt Fiecare subgrup are 1-2 purtători de cuvânt desemnaţi după ce a fost

exprimat acceptul faţă de o temă comună. Se reuneşte grupul mare, iar purtătorii de cuvânt fac un scurt raport şi se implică în discuţii. Discuţia este urmărită şi dirijată de propunător. „Negocierile” sunt reluate de către purtătorii de cuvânt şi grupuri.

3.3.4.4. Studierea riscurilor şi găsirea soluţiilor Prin acest exerciţiu se pun în discuţie riscurile care ameninţă un proiect sau

o activitate. Fiecare participant îşi spune părerea cu privire la neajunsurile pe care le prezintă proiectul, care este partea de risc a acestuia. Se notează totul pe o folie de flip-chart, se clasifica riscurile, şi se propune un mod de soluţionare a fiecărei categorii. Apoi, se face o unificare a soluţiilor. (apud Adelina Iacob)

3.3.4.5. Lauda şi răsplata Niciun exerciţiu / activitate de grup nu ar trebui să se încheie fără ca

persoana care a iniţiat activitatea să nu caute să evidenţieze aspectele pozitive sau fără să expună beneficiile muncii desfăşurate în grup. Revenind la cazul Donald Trump, acesta îşi răsplăteşte pe membrii echipei câştigătoare, de fiecare dată cu un lucru, deosebit: o vizită pe cel mai mare vas din lume: Qween Mary; cumpărături de la cel mai mare lanţ de magazine de bijuterii etc. Fără a avea pretenţia de a concura cu magnatul american, credem că orice şef îşi poate mulţumi angajaţii dacă în urma unui succes obţinut de aceştia le va adresa nişte cuvinte drept apreciere. Astfel, fiecare dintre noi trebuie să se obişnuiască să primească / să formuleze definiţii pentru a lăuda.

3.4. Comunicarea publică

Este o forma specializată a comunicării interumane care îşi are rădăcinile în

retorica antică. Aceasta presupune furnizarea de informaţii de interes public cetăţenilor. Ea se realizează de către stat, ministere, instituţii publice.

3.5. Comunicarea de masă

Comunicarea şi informaţia sunt în strânsă relaţie, în contrast şi în

succesiune, dacă vorbim despre timpurile în care trăim. Aceasta are ca avantaj suprem faptul că presupune un producător instituţionalizat de mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale, care se adresează unui public variat şi numeros.

41

Exista mai multe categorii de grupuri de la grupuri de lucru, la grupuri de gândire (grup think) sau la grupuri mediate pe internet, pe chat, la TV etc.

Coeziunea de grup depinde de comunicare şi de dependenţe reciproce: interacţiune şi sentimentalism între indivizi. În cazul în care ataşamentul emoţional este puternic (familie) dorinţa inhiba comunicarea. Dacă acesta este scăzut, comunicarea este încurajată. Frecvenţa intercomunicării între membrii unui grup este luată în general ca indicator al coeziunii de grup şi include identităţi distincte. Trebuie avută în vedere şi mărimea grupului, întrucât există o tensiune între creşterea mărimii grupului şi creşterea coeziunii şi identităţii, rezultate direct din dificultatea comunicării între foarte multe persoane. Grupurile tind să genereze nu numai norme şi relaţii de putere ci şi sisteme de prestigiu. Când într-un grup sunt diferenţe recunoscute privind statutul şi stima de care se bucura membrii grupului, apare un sistem de „linii de influenţa”, care acţionează în sensul controlării şi direcţionării activităţilor, chiar dacă nu sunt instituţionalizate. În ceea ce priveşte organizaţiile formale, s-a convenit ca prototipul nu corespunde niciodată perfect procesului real de comunicare. Efectul de „radio şanţ” acţionează rapid, diferenţiază şi selectează informaţia astfel încât acţiunea să nu contravină confidenţialităţii. Transmiterea informaţiilor se realizează în general pe linie verticală – subalternii nu obişnuiesc să comunice informaţia şefilor. Problema rolurilor în grup este una extrem de importanţă în cercetările din ştiinţele sociale, dar şi extrem de utilă în analiza actuală a echipelor educaţionale. Este cunoscutul faptul că în fiecare grup de indivizi există anumite roluri. Acestea sunt:

- iniţiatorul contribuitor; - căutătorul de opinii; - elaboratorul şi coordonator de programe; - evaluatorul critic; - energizatorul; - tehnicianul procedual; - înregistratorul.

Din categoria rolurilor sociale amintim: -încurajatorul; -armonizatorul; - observatorul.

Din cea a roluri individuale avem: -agresorul; - dominatorul.

O altă problemă importantă este caracterizată de rolurile îndeplinite de membrii grupului în cadrul conflictului. Goodall Jr. ne oferă o tipologie a indivizilor în cadru grupului. Aceasta include: tipul „bunului soldat” este cel care se supune politicilor şi regulilor organizaţiilor, fiind o persoană tradiţionalistă şi pasivă în interacţiunile din grup. „Altruistul” este cel care dezvolta strategii pentru ceilalţi cu costuri şi sacrificii personale. „Prinţul” acţionează după cum dictează circumstanţele şi doreşte să obţină rezultate pozitive; îşi justifică acţiunile în funcţie de rezultate, aspirând să aibă autoritate şi putere. „Curteanul” dezvoltă un comportament de ingratitudine în prezenţa persoanelor cu autoritate şi putere, tinzând sa fie autocentrat, dar nu în modul evident al prinţului. „Subminatorul” este interesat să

42

deţină controlul şi să influenţeze rezultatele grupului, fiind un membru mai în vârsta al acestuia, conservator, cu multă informaţie şi experienţă acumulată. „Facilitatorul” este cel care ajuta grupul să fie deschis şi onest, îndeplinind rolul de terapeut, în sensul ca sprijină echipa să imagineze, să fantazeze pentru a obţine idei. „Servitorul maselor” defineşte o strategie aparţinând politicienilor; sunt persoane care poseda autoritate si putere, dar care susţin ca nu au aceasta poziţie pentru a pune în valoare doleanţele celorlalţi. „Prietenul” este o persoana care vrea sa te ajute în schimbul unor favoruri în viitor, fiind loial, curtenilor şi vesel. Nu se ştie însă când va cere o favoare în schimb. „Duşmanul prietenos” doreşte să apară ca fiind prieten în timp ce îşi maschează adevăratele intenţii. „Persoana timidă”, are două variante, cea cu adevărat timidă şi cea care se foloseşte de acest aspect ca o strategie. „Narcisistul” reprezintă persoana foarte centrata pe sine, care vede organizaţia ca pe o oportunitate de a-şi îndeplini scopurile, fiind interesata doar de modul în care grupul o poate recompensa. „Omul echipei”. Nu este un tip cu o personalitate anume, el joaca astfel încât sa se dezvăluie plenar calităţile membrilor grupului. „Yes-man/no-man”. Sunt strategii folosite de membrii cu o toleranţă scăzută faţă de ambiguitatea conflictelor sau de anumite opinii care-i contrazic. „Furiosul” este un narcisist autocentrat cu aspiraţiile prinţului şi curteanului. Este dezgustat, nerăbdător, sătul de reguli, caracterizat drept persoană rebelă. Comunicarea în dezvoltare presupune un grup mic de cel puţin trei persoane dar nu mai mult de 15, care trebuie sa aibă un scop comun. Apare aici şi conceptul de „sinergia grupurilor” adică interconexiunile văzute sau nevăzute dintre indivizii respectivi. Se vorbeşte în cadrul comunicării interpersonale şi despre identificarea cu celalalt şi luarea deciziilor. Este recunoscuta sintagma „nu fiecare vrea sa fie lider” – de fapt, fiecare vrea sa fie lider dar este mai puternica teama de a avea succes.

În legătură cu fundamentele comunicării organizaţionale, prezentăm un model ce aparţine şcolii japoneze, intitulat „Nonaka Model”. Acesta vorbeşte despre două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea implicită şi cunoaşterea explicită. Informaţiile din cunoaşterea implicită se adună, de la mai multe individualităţi, reunite în cadrul unei organizaţii (familie, şcoală, societate, naţiune, comunitate) şi astfel se obţine cunoaştere comună. Aceasta se transformă în cunoaştere explicită. Organizaţia creată are menirea să ofere informaţia grupului, care la rândul său să o transmită individului la modul explicit. Modelul Nonaka poate fi reprezentat grafic astfel (Figura 3.):

Figura 3. Nonaka Model (apud Palmira Juceviciene, Prof.univ.,

Lituania) i = individ, G = grup, O =

organizaţie

43

3.3.4. Tehnici de comunicare în cadrul grupului (pentru fiecare rol în parte)

Cercetările din domeniu au relevat faptul că se poate vorbi despre posibilitatea de a găsi o strategie care să permită conturarea unui cadru eficient de munca, comunicare, de bună relaţionare în grup. Concluziile la care s-a ajuns pot fi rezumate astfel: pentru a eficientiza activitatea unui grup, managerul de echipă trebuie să cunoască şi să pună în valoare calităţile fiecărui membru în parte şi astfel să îl distribuie în rolul potrivit. Se considera ca rolurile asumate în grup sunt: lucrător în echipă, evaluator, finalizator, lucrător în companie, cercetător tehnic, modelator, preşedinte. Fiecare individ din cadrul grupului trebuie să dispună de calităţi în funcţie de rolul pe care îl interpretează. Lucrătorul în companie trebuie să dea dovadă de disciplină, de putere de muncă, de autocontrol, de loialitate.

Lucrătorul în echipa, pentru a îşi aduce contribuţia la îndeplinirea sarcinii, trebuie să deprindă / să demonstreze că deţine următoarele calităţi: de bun ascultător, capacitatea de a se adapta cu uşurinţă, flexibilitate şi empatie, de diplomaţie.

Evaluatorul trebuie să demonstreze că gândeşte critic şi ia decizii doar în urma unei analize consistente. Trebuie să demonstreze seriozitate, consecvenţă şi obiectivitate.

Finalizatorul este cel care se angajează în activităţi cu finalitate clara, stabileşte priorităţi şi acordă atenţie detaliilor.

Cercetătorul este apreciat pentru aptitudinile sale de conducere, pentru competenţa sa, pentru disponibilitatea sa de a face cercetări în domeniul în care lucrează.

Tehnicul este cel care menţine standardele de calitate şi manifestă interes pentru asimilarea de cunoştinţe tehnice şi de specialitate.

Modelatorul este persoana, extrovertită, care are multă energie, îi mobilizează pe ceilalţi îndemnându-i la acţiune şi îi motivează pe ceilalţi să continue, iar în situaţiile de criză îi capacitează în aşa fel încât aceştia să depăşească obstacolele. Acţionează chiar şi sub presiune şi aduce schimbări utile. Preşedintele este persoana care lucrează individual exploatându-şi spiritul creator şi inteligenţa. Se implică cu eficienţă în rezolvarea problemelor complexe. Pentru ca rolurile să funcţioneze cu eficienţă maximă pentru grup iată care ar putea fi unele dintre tehnicile de comunicare eficientă:

3.3.4.1.Tehnica blazonului Această tehnică are un suport metaforic: blazonul. În funcţie de anumite

caracteristici, persoane sau un grup de persoane se definesc prin această tehnică. Ea constă în alegerea unor simboluri reprezentative pentru fiecare individ / grup în parte. Astfel, sunt puse la dispoziţia membrilor obiecte sau steme, elemente figurative, cuvinte / fraze care să îi reprezinte. Această practică este des uzitată şi dă randament pentru că, încă de la început membrii grupului sunt solicitaţi să îşi demonstreze creativitatea. De alegerea numelui ţine şi puterea cu care aceştia se investesc înainte de începerea lucrului. Spre exemplu, unii dintre candidaţii din cadrul concursului „Ucenicul” (The Apprentice), organizat de miliardarul Donald Trump, şi-au ales ca nume care să îi reprezinte „Mosaic” şi „Appex”. Aşadar, în

48

transpersonală şi comunicările de apărare socială reprezintă atare strategii relaţionale.

Teme:

1. Definiţi fiecare tip de comunicare prin particularităţile sale. 2. Creaţi politici lingvistice pentru fiecare tip de comunicare studiat. Studiu de caz: gândiţi o strategie de pentru relansarea unui produs/mărci

comerciale. Direcţiile de interes ale rezolvării acestei sarcini sunt: activităţile de formare a grupului, respectiv activităţile de creaţie ce ţin de lansarea produsului.

În rezolvarea temei propuneţi o strategie prin care să răspundeţi cum se poate ajunge la obţinerea următoarele obiective:

- cunoaşterea reciprocă şi cunoaşterea de sine; - cunoaşterea şi conştientizarea stilului personal de a te comporta în

societate, în prezenţa celorlalţi; - stimularea şi conştientizarea gradului de participare la activitatea de grup; - stimularea empatiei; - asigurarea asumării rolului /sarcinilor în grup.

45

În acelaşi timp putem vorbi şi de un dezavantaj, prin faptul că acest tip de comunicare nu beneficiază de un feedback eficient. Daca analizam cultura comunicării şi comunicarea culturilor, trebuie avut în vedere un concept esenţial, anume comunicarea relaţională, care cuprinde conştientizarea, blocajele indivizilor, managementul conflictului şi al stresului. Parson (La communication de masse et la structure de la société américaine, 1973) consideră comunicarea de masă ca fiind un caz particular al procesului social.

3.6. Comunicarea la distanţă şi comunicarea transculturală

Gina Stoiciu (G. Stoiciu, 1981), consideră comunicarea la distanţă ca fiind o

comunicare mijlocită, multidirecţională şi care se realizează prin intermediul unor tehnologii de comunicare speciale. În acest caz, un sistem E (Emiţător) se adresează altui sistem folosind canale de difuzare (C). R (Receptor) primeşte şi asimilează M (Mesaj), dar feed-back-ul nu se produce în acelaşi circuit. Tehnologiile de comunicare extind comunicarea, o mijlocesc, reprezentând suportul comunicării. şi nu conţinutului ei.

Elementele constitutive ale actului de comunicare au caracter special în cazul comunicării la distanţă. Astfel:

a) E este constituit instituţional, ca sistem organizat; b) R – individ/grup – primeşte şi utilizează informaţia prin intermediul

comunicatorului/al canalelor de difuzare (internet, telefonie mobilă, GSM, cablu) şi aşteaptă reacţia (feed-back-ul).

c) E şi R sunt uniţi prin canale (C), care funcţionează ca agenţi de selectare şi difuzare a informaţiei sub formă de M.

Comunicarea la distanţă include şi sistemul constituit din totalitatea obiectelor, fenomenelor şi proceselor ce vor fi transformate în informaţii difuzate către R de către E. În situaţia comunicării la distanţă există un însemnat număr de C care primesc informaţii de la un mare număr de E pentru a le transmite unui tot atât de mare număr de R; Reacţiile R – deşi nu se realizează în acelaşi circuit – asigură caracterul de sistem. Cunoaşterea acestuia se realizează prin sondarea opiniilor şi oferă sistemului E date privind influenţa sistemului de informaţie asupra lui R. În cazul comunicării la distanţă perceperea M se realizează într-un mod special şi anume ca un proces interpretativ de decodificare, selectare, raportare, corelare şi integrare a semnificaţiilor. Receptarea este condiţionată psihologic de experienţa personală şi structurile de comportament ale R. Perceperea în această formă de comunicare se prezintă ca un proces complex de explorare selectivă, integrată şi progresivă; rezultatul său se constituie în reorganizarea sau construirea de noi modele comportamentale sau doar în adăugiri de informaţie.

Există presupoziţia conform căreia diversele culturi reprezintă perspective diferite şi imuabile asupra lumii. Perspectivele asupra lumii nu sunt ermetice şi alţii pot avea acces la ele, şi noi putem să ieşim din interiorul lor. Disputele ireconciliabile între culturi şi segmentul societăţii apar uneori pentru ca există deosebiri de valoare, în mod similar însă disputele de nerezolvat se produc şi atunci când valorile coincid. De cele mai multe ori încercăm / ne străduim să acceptăm lucrurile nu numai din propria noastră cultură, ci şi cei din culturi radical diferite.

46

Posibilitatea comunicării între culturi este inseparabilă. O cultură diferită ne oferă şi puncte comune, puncte de contact, iar acestea ne permit să ne mişcăm dinspre o cultură spre cealaltă. Desigur, la fel ca şi oamenii şi unele culturi sunt mai uşor de înţeles decât altele. Dar de cele mai multe ori aceste bariere pot fi depăşite foarte uşor. Concluzia este că fiecare dintre noi poate vedea lumea aşa cum o văd şi ceilalţi.

Studiind cu atenţie comunicarea între persoane, Kare Anderson (K. Anderson, 1981) a elaborat o serie de citate reprezentative pentru persoanele interesate sa comunice:

„a găsi canalul cel mai potrivit pentru transmitere” „există căi de a ne înţelege mai bine”

„a observa ceea ce te leagă” „a detecta minciuna”

„sa fii clar în comunicare!” Figura 4: Ghid pentru comunicatori (K. Anderson)

3.7. Comunicare de întreprindere

sau intra/inter-instituţională Prin aceasta are loc un transfer şi un contra-transfer informaţional, între

membrii sau angajaţii unei instituţii, firme, organizaţii etc. Acest tip de comunicare trebuie să ia în calcul, pentru obţinerea succesului, doi parametrii, ce au legătură cu mediul concurenţial: calitatea şi viteza de reacţie, ca model de transfer al informaţiilor eficiente.

3.8. Comunicarea internaţională

Ne situează între opinia publică mondială şi cei de care depind marile

evenimente care influenţează umanitatea. O altă valenţa a acestui tip de comunicare o reprezintă: comunicarea diplomatică.

3.9. Comunicare politică şi electorală

Acest tip de comunicare are ca scop păstrarea unei legături între actorii

politici şi cetăţeni. Pentru aceasta se folosesc o multitudine de mijloace de exprimare.

3.10. Comunicare mediatizată

Acest tip de comunicare este unidirecţională, lipsită de feed-back imediat

din partea receptorilor. Mesajele sunt difuzate în general prin intermediul unor dispozitive tehnice şi al unor mijloace de transmitere a informaţiilor înspre mai mulţi receptori (radio, televiziune, ziare, internet).

47

3.11. Comunicare publicitară În cazul acestui tip de comunicări, instrumentele, mijloacele şi metodele

folosite de agenţiile publicitare în scopul formării, promovării şi menţinerii imaginii unor produse, firme, actori sau partide politice.

3.12. Comunicare educativă

Aceasta favorizează accesul la ştiinţă al cetăţenilor cu ajutorul mijloacelor şi

metodelor didactice cunoscute fie că vine din şcoli, mass-media etc.

3.13. Comunicare esopică Anumite fapte sau evenimente ce nu pot fi aduse la cunoştinţa cuiva în mod

direct sunt comunicate în mod indirect prin intermediul unor fabule, maxime, cugetări, analogii, aluzii. Pentru acest lucru sunt folosite personaje imaginare în locul personajelor reale (de obicei înlocuirea cu animale). Este arhicunoscut romanul lui Dimitrie Cantemir, intitulat Istoria hieroglifică, în care animalele gen Inorogul, Struţocămila nu sunt altceva decât reprezentările alegorice ale Cantemireştilor, respectiv Brâncovenilor. O altă stratagemă a comunicării esopice este: exprimarea unei informaţii sub forma unei dezminţiri.

Tot în cazul acestei comunicări întâlnim, ca opoziţie a limbajului de lemn, limbajul esopic. Acest tip de limbaj este unul plat, folosit pentru mascarea anumitor evenimente sau pentru învăluirea în incertitudine, într-o „ceaţă” a limbii şi a frazelor fără sfârşit.

3.14. Comunicarea paradoxală

Folosită în timp de conflict, război, situaţie de criză, operaţiuni secrete etc.

acest tip de comunicare constă în dezinformarea adversarului care ştie, la rândul său, că este dezinformat. În această situaţie opţiunea cea mai potrivită din partea părţii care conduce este: aplicarea cenzurii.

Aşadar, procesul comunicării este unul foarte complex şi este strâns legat de persoanele între care exista o comunicare adevărată. Fiecare tip de comunicare se defineşte odată cu analizarea anumitor elemente ce le conferă specificitate.

3.15 Comunicarea defensivă

Comunicarea poate fi o strategie complexă folosită de un subiect pentru a-şi

ocroti fiinţa, indiferent dacă această fiinţă se exprimă prin modul său personal de a vedea lucrurile şi de a se comporta sau reprezintă identitatea lui socială. Înaintea rupturii fără cale de întoarcere, a luptei sau a crizei, există încercările de compromis pe care le face individul pentru a-şi apăra interesele psihologice profunde şi valoarea socială. Aşa cum vom vedea în continuare, comunicările de apărare

52

comunicării, ocupându-se direct de găsirea unor „moduri de utilizare care funcţionează” cu privire la relaţia de influenţă. Teoria lor porneşte de la ideea că, încă de la naştere, fiecare individ recurge la transpunerea în practică a unor comportamente (programe) în vederea atingerii scopurilor vizate. Acest lucru denunţă faptul că într-adevăr comportamentele sunt programate prin experimentele noastre personale, prin credinţe, valori, criterii şi acţiuni. Programarea neuro-lingvistică, după cum îi spune şi denumirea, este organizată şi condiţionată de sistemul nervos prin percepţiile senzoriale. Aceasta analizează raporturile interpersonale, permiţând evaluarea, la un moment dat, a impactului mesajului/ comportamentului nostru asupra interlocutorului, precum şi o armonizare a acestuia pe măsura interlocutorului, în vederea realizării obiectivului propus. Teoria neuro-lingvistică ne ajută să decelăm canalul de comunicare dominant al interlocutorului prin intermediul unei analize a cuvintelor şi exprimărilor formulate de acesta, apelând la elemente auditive, vizuale, kinestezice, odoro-gustative, „neutre” etc. Astfel PNL se bazează pe aplicarea a trei tehnici fundamentale precum:

a) sincronizarea corporală (atitudini, mişcări, gesturi, voce, mimică, etc); b) sincronizarea vocabularului (verbe, adverbe, adjective); c) sincronizarea sistemelor de valori şi motivaţionale. (René de Lassus,

2005, p. 3-17, apaud, R. Bandler şi J.Grinder) În concluzie această orientare susţine punctul de vedere conform căruia,

pentru a putea comunica trebuie să răspundem interlocutorului pe „canalul” său, altfel riscăm să realizăm un blocaj al comunicării. Pentru a reuşi să-l decodăm pe celălalt şi să armonizăm relaţia, nu trebuie decât să observăm şi să acţionăm în direcţia bunului simţ.

4.4. Şcoala de la Palo Alto

Reprezentantul de marcă al acestei şcoli este Gregory Bateson (Vers une

écologie de l’esprit, 1977-1978). Printre temele predilecte de cercetare ale grupului condus de Bateson se numără şi teoria comunicării. Viziunea pe care o are teoreticianul este una total nouă. Noutatea constă în faptul că prin această teorie se renunţă la schema liniară Emiţător – Receptor ce avea o relaţie univocă de cauză-efect, şi se optează pentru o viziune „orchestrală”, sistemică şi în plan practic o „metodologie a schimbării”. Aceasta se focalizează nu atât asupra conţinutului mesajului, cât asupra contextului său, permiţând elaborarea unor noi tehnici de abordare în comunicare. Şcoala aceasta îmbogăţeşte procesul comunicării prin formularea a trei teorii.

1. Teoria ţintei. Aceasta se înscrie pe linia tradiţională a retoricii, care pune accentul pe abilitatea emiţătorului de a-şi construi discursul pentru a convinge orice destinatar. În acest caz, receptorului i se atribuie un rol pasiv: acela de a primi şi de a-şi însuşi ideile emiţătorului. Neajunsul acestei teorii este dat de faptul că se ignoră un lucru extrem de important şi anume că semnificaţia mesajului diferă de la individ la individ şi astfel sunt produse imagini mentale diferite.

2. Teoria ping-pong-ului. Această teorie porneşte de la acceptarea faptului că o comunicare este un dialog şi, prin urmare, trebuie tratată ca o alternanţă de replici, de stimulului şi reacţii succesive. Emiţătorul şi Receptorul îşi inversează

49

4. ŞCOLI ŞI TEORII ALE COMUNICĂRII INTERPERSONALE Comunicarea interpersonală este cea mai importantă caracteristică a

omenirii şi, în acelaşi timp, cea mai mare realizare a sa. Ea reprezintă abilitatea oamenilor de a transforma spusele fără noimă în cuvinte rostite şi scrise. Prin intermediul ei, fiinţele umane sunt capabile să îşi dezvăluie nevoile, dorinţele, ideile şi sentimentele. Existenţa societăţii umane nu poate fi concepută în afara comunicării. Comunicarea interpersonală presupune cel puţin două persoane, în care fiecare poate juca, alternativ, atât rolul de transmiţător (emiţător), cât şi cel de receptor.

Definiţiile au evoluat odată cu generarea teoriilor comunicării. Dintre multitudinea de teoreticieni ai comunicării îi amintim pe: Dawis şi Newstrom care consideră comunicarea a fi un „transfer al informaţiei şi înţelesului (semnificaţiei) de la o persoană alta” (Lupu, Zanc, 1999, p. 102). La rândul lor, Samvar şi Mills o definesc ca fiind „procesul împărtăşirii cu altă persoană sau persoane, cunoştinţe, interese, atitudini, opinii şi idei” (Nemţeanu, 2000, p. 29 apaud, Samvar şi Mills). De aici s-a ajuns la teorii moderne precum: analiza tranzacţională; programarea neuro-lingvistică sau teoriile Şcolii de la Palo Alto.

4.1. Teoria clasică

a comunicării interpersonale Privită ca proces, comunicarea interpersonală este transmisia şi schimbul de

informaţii (mesaje) între persoane. Cea mai simplă schemă a comunicării poate fi prezentată astfel: E ► R. Emiţătorul (E) transmite un mesaj pe un canal, receptorului (R). Această reprezentare nu conţine toate elementele procesului. O schemă complexă este cea reprezentată prin Figura 5.:

Transmiţător (emiţător)

Idealizarea Codificare Raţiunile comunicării (Idei transpuse

Referent în cuvinte sau simboluri)

Legătura Mesajul este transmis prin canalul verbal sau non-verbal Receptor

Decodare Acţiune (cuvinte, simboluri ca răspuns la mesaj transpuse în idei) Feedback

Figura 5. Elementele componente ale procesului de comunicare

(după Lupu, Zanc, 1999, p. 103)

50

Emiţătorul are o anume idee cu privire la un referent (fiinţă, obiect, lucru, teorie etc.) pe care vrea să o comunice altei persoane (receptorului). Odată clarificată ideea, trebuie ales limbajul cel mai potrivit pentru a o transpune într-un mesaj, compatibil cu canalul pe care îl utilizează pentru transmiterea lui şi are în vedere atât limbajul verbal, cât şi cel nonverbal. Receptorul, la rândul său, trebuie să intre în rezonanţă cu transmiţătorul, să primească mesajul, să-1 decodifice. El trebuie să treacă de la cuvinte (simboluri) la idee, şi să reacţioneze la mesaj. Mesajul poate fi înmagazinat, reţinut sau ignorat. Receptorul poate, la rândul lui, emite un mesaj sau poate exercita o acţiune ca răspuns la mesajul iniţial, feedback. În acest moment, emiţătorul devine transmiţător şi procesul continuă până când se opreşte comunicarea. Evaluarea feedback-ului este o cale pentru emiţător ca să verifice dacă mesajul a fost perceput conform intenţiei lui. Cerinţa oricărei comunicări reuşite este concordanţa dintre mesajul transmis şi cel perceput de receptor. În funcţie de contextul în care are loc comunicarea, pot apărea distorsiuni în procesul transmiterii şi receptării. De aceea este nevoie de mesaje suplimentare pentru a clarifica semnificaţia mesajului, respectiv, intenţia originară a emiţătorului.

De la schema simplă a comunicării s-a ajuns la teorii şi şcoli care au cercetat, analizat şi interpretat comportamentele individuale în funcţie de diferite manifestări comunicaţionale. Dintre acestea amintim:

4.2. Analiza tranzacţională (AT)

În anul 1949, psihoterapeutul canadian E. Berne elaborează o tehnică de

analiză a interacţiunilor şi relaţiilor de lungă durată intitulată: „Analiza Tranzacţională” (AT). Tehnica sa constă într-un model de analiză a interacţiunilor dintre indivizi, plecând de la modelul stărilor eului. Aşadar, starea de spirit reprezintă conceptul cel mai cunoscut şi cel mai important cu care operează analiza tranzacţională. Ea este un sistem de gândire, de emoţii şi de comportament, legat de diferitele etape ale dezvoltării unui individ sau chiar a unui grup. Berne susţine că individul se manifestă deplasându-se cu o mare uşurinţă în interiorul şi în afara a trei „stări de spirit”: starea de Adult, starea de Părinte şi starea de Copil. Starea de Adult a eului este matură şi orientată spre realitate; starea de părinte a eului se caracterizează prin autoritate, iar starea de Copil a eului este spontană şi inocentă. Pentru a se putea realiza şi stăpâni comunicarea (tranzacţia comunicativă) este importantă identificarea stării de spirit activă în acel moment pentru fiecare dintre participanţii la tranzacţie. Astfel că în cazul schimburilor complementare întâlnim următoarea situaţie: cine răspunde îşi adaptează răspunsul la starea eului în care se află cel care a început tranzacţia. Dacă tranzacţia este începută de părinte, răspunsul copilului trebuie să fie adaptat la solicitările primului. Spre exemplu dacă avem o situaţie de genul părintele îi spune copilului: „nu sta de vorbă cu necunoscuţii”, acesta din urmă trebuie să ţină cont de informaţia primită şi să răspundă ca atare. În schimb, în cadrul schimburile încrucişate, răspunsul se adresează unei stări a eului diferită de acea spre care s-a îndreptat celălalt. Psihoterapia tinde să atingă un echilibru între stările eului, prin analiza emoţiilor şi aşa-numitului „scenariu de viaţă” al individului, întrebuinţând din plin strategia jocurilor relaţionale.

51

Este de remarcat faptul că în orice tranzacţie sunt transmise concomitent două tipuri de informaţii: pe de o parte avem informaţii referitoare la conţinutul mesajului, iar pe de alta avem informaţii cu privire la relaţia existentă între interlocutori (cine, cui, cum vorbeşte). Conform specialiştilor tranzacţiile comunicative sunt clasificate la modul următor:

a) tranzacţiile simple, clasificate la rândul lor în tranzacţii complementare / paralele. Acestea vorbesc despre faptul că individul aflat într-o anumită stare de spirit solicită celuilalt să răspundă stării de spirit aflată la originea tranzacţiei, răspunsul va fi, cu siguranţă, unul prevăzut de interlocutori, nu unul neprevăzut şi tranzacţii încrucişate care vorbesc despre faptul că individul căruia i s-a solicitat un răspuns într-o anumită stare de spirit, nu răspunde în funcţie de aceasta, ci furnizează un răspuns neaşteptat;

b) tranzacţiile duble ascunse se desfăşoară pe două nivele: unul aparent, explicit verbal, observabil şi altul ascuns, implicit, non-verbal. Desfăşurându-se la mai multe nivele ele „pun în joc” mai multe stări de spirit pentru fiecare interlocutor în parte. Dacă tranzacţia ascunsă este cea care poartă conţinutul mesajului există riscul erorilor de înţelegere, iar dacă se referă la relaţii între persoane, va reprezenta, posibil, subiectul unei manipulări;

c) tranzacţiile tangenţiale au loc atunci când unul dintre interlocutori ignoră ceea ce spune celălalt schimbând brusc subiectul; asemenea tranzacţii, ca şi cele încrucişate, sunt în mod evident devalorizante.

Ca o concluzie la cele prezentate, atragem atenţia că o comunicare se poate menţine deschisă şi eficientă atâta timp cât partenerii la discuţie înţeleg necesitatea comunicării „din” şi „spre” starea de spirit adecvată. Dacă dimpotrivă, emiţătorul şi receptorul se vor afla într-o relaţie de abordare a tranzacţiei comunicaţionale neadecvată, aceasta va prezenta disfuncţionalităţi sau chiar va înceta.

Analiza tranzacţională a lui Eric Berne a câştigat interesul atât a cercetătorilor din Europa cât şi a celor din America, pe care i-a atras de partea sa. Dintre cei mai reprezentativi îi amintim pe Thomas Harris, Muriel James şi Dorothy Jongeward, Gérard Chandezon şi Antoine Lancestre, Alain Cordon, Michel Josien. Fiecare dintre ei au recurs la analiza comportamentelor, atitudinilor, exprimărilor, reacţiilor psihice şi emoţionale prin intermediul „grilelor analitice”, prin aşa numita „starea de spirit”. (Enciclopedie de filozofie…, 2004)

Unii autori, au transferat, prin analogie, conceptul de „analiză tranzacţională” dincolo de intenţia primară şi au văzut-o aplicabilă şi în domeniul afacerilor. Dan Popescu, în lucrarea Conducerea afacerilor demonstra că putem vorbi despre o stare de spirit petrecută în interiorul şi în afara comunicării. „Dacă o tranzacţie este unitatea de schimb bilateral între două stări de spirit, relaţiile dintre persoane şi grupuri sunt constituite din serii de tranzacţii care se succed.” (Dan Popescu, 1996).

4.3. Programarea neuro-lingvistică

(PNL) mai recentă decât AT, a fost creată şi fundamentată la începutul

anilor 1970 de Richard Bandler şi John Grinder (The Secrets of Communication, 1982). Ea reprezintă una dintre cele mai importante provocări în domeniul

56

apostrofare etc, pot duce la întreruperea comunicării. Una dintre descoperirile cercetărilor de la Şcoala de la Palo Alto insistă asupra faptului că atenţia acordată acestui plan al comunicării distruge comunicarea. Când o relaţie este deteriorată, participanţii urmăresc cu mare atenţie simptomele relaţiei şi îşi vânează reciproc indiciile nonverbale, care ar justifica, în opinia lor, afectarea relaţiei.

Axioma 6: „Comunicarea se caracterizează prin adaptabilitate”. Încercând să se adapteze la ceea ce îşi transmit vs. primesc ca mesaj atât emiţătorul, cât şi receptorul, practic, se lasă influenţaţi. Şi unul şi ceilalţi sunt obligaţi să se adapteze emiterii / receptării, făcând efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate reprezentat de emiţător, valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptabilitatea funcţionează ca o cerinţă a comunicării implicând reciprocitate în atitudine. În comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător/receptor sunt complementare şi intervertibile, fiecare din cei doi subiecţi funcţionează pe rând ca emiţător şi receptor, influenţându-se reciproc. Fiecare persoană este influenţată, pe de o parte, de mesajele ce le recepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupra conduitei celuilalt.

Axioma 7: „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie o formă analogică”. În comunicarea interpersonală, putem desemna obiectele, în două moduri complet diferite. Le putem reprezenta prin ceva asemănător (un desen, o imagine) şi prin aceasta am atins latura analogică. Dacă desemnăm cuvintele printr-o denumire convenită, scrisă sau pronunţată, vorbim, evident, despre comunicarea digitală. Dacă transmite ceva, comunicarea poate crea şi o relaţie. De acest lucru ne convinge şi T. Vianu, care în a sa lucrare, Arta prozatorilor români, vorbeşte despre „dubla intenţie a limbajului”. (T.Vianu, 1988) Cine vorbeşte o face pentru a-şi împărtăşi gândurile, sentimentele şi reprezentările, dorinţele şi hotărârile, dar în acelaşi timp comunicările sale năzuiesc să atingă o sferă anumita a sentimentelor care întrebuinţează acelaşi sistem de simboluri lingvistice. Cine vorbeşte „comunică şi se comunică”. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune ca faptul lingvistic este în aceeaşi vreme „reflexiv” şi „tranzitiv”. (T.Vianu, 1988, p.13) Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc. În cadrul mesajului există conţinut (care are ca obiect tot ceea ce este comunicabil) şi relaţie (maniera în care trebuie să auzim mesajul; în sfârşit, relaţia dintre parteneri). Distincţiei conţinut/relaţie îi corespunde distincţia digital/analogic. Ne putem aştepta să constatăm nu doar faptul că în orice mesaj coexistă cele două moduri de comunicare, dar că ele se şi completează. Conţinutul va fi transmis în mod digital, în timp ce relaţia va fi esenţial de natură axiologică, aşa cum se poate observa din reprezentarea de mai jos:

Conţinut Ceea ce se spune Digital Relaţie maniera de a spune Analogică

Figura 6. Distincţia conţinut – relaţie

53

permanent rolurile. Mesajul unuia constituie cauza reacţiei comunicaţionale a celuilalt. Plusul acestei teorii este acela că prin ea se introduce ideea de feed-back.

3. Teoria spiralei. Aceasta încearcă să introducă perspectiva tranzacţională, conform căreia în interacţiunea comunicaţională suntem simultan şi continuu emiţători şi receptori. În consecinţă, suntem fiecare dintre noi, produsul tuturor comunicărilor anterioare, şi a izola un fragment al spiralei ar însemna falsificarea esenţei procesului de comunicare.

54

5. AXIOMELE COMUNICĂRII INTERUMANE

Gregory Bateson, de numele căruia se leagă studiul şi analiza fenomenului

de socializare, a aplicat metode cibernetice la studiul relaţiilor interumane. El defineşte comunicarea drept „matricea în care se înscriu toate activităţile umane”. La rândul lor, R. Adler şi G. Rodman (R. Adler, 1991, p. 5), vorbind despre comunicare, afirmă că aceasta reprezintă „un film în derulare al cărui sens provine din desfăşurarea unor serii de imagini aflate în interrelaţie”. Procesul comunicării nu poate fi scos dintr-un context căruia îi aparţine prin excelenţă şi anume: socializarea. Aceasta este văzută ca un proces comunicaţional în esenţa sa, un „proces care permite copilului să devină membru al nunităţii sale” (Bateson, după Lupu, Zanc, 1999). Cercetătorii grupaţi în jurul prestigiosului Institute of Mental Research, fondat în 1959 de către psihiatrii Paul Watzlawick şi Don D. Jackson, de la Şcoala de la Palo Alto, sprijiniţi pe ideile lui Bateson, îşi realizează cercetările asupra comunicării într-un cadru de referinţă bine precizat, anume acela oferit pe un sistem de interacţiuni. Interesul lor este centrat pe efectele pragmatice ale comunicării umane, pe comportamentul uman şi, mai precis, pe tulburările de comportament. Ei susţin că descifrarea în profunzime a mecanismelor comunicării umane se poate face pornind de la situaţiile în care comunicarea suferă dereglări sau blocaje. Cercetările lor în domeniul schizofreniei i-au condus, dincolo de rezultatele de ordin medical (semiologic, terapeutic), la enunţarea unor axiome, a unor principii fundamentale ce caracterizează comunicarea interumană. Acestea sunt:

Axioma 1: „Comunicarea se caracterizează prin permanenţă şi continuitate”. Pentru dezvoltarea relaţiilor umane, comunicarea este cel mai important factor. Limbajul este cea mai simplă şi totodată cea mai utilă modalitate de comunicare. Din descoperirile cercetătorilor, reiese ca limbajul a apărut în urma cu aproximativ 40 000 de ani, la oamenii de cro-magnon. Aceştia sunt consideraţi a fi părinţii vorbirii. Apariţia limbajului i-a ajutat sa se apere mai bine şi să exploreze regiunile din jur. Prin limbaj, ei au putut transmite generaţiilor viitoare modalităţi de conservare a hranei, de încălzire, prin care existenta umana devenea din ce în ce mai sigura si mai stabila. Pe măsură ce oamenii s-au răspândit şi în alte regiuni, unde au avut de înfruntat şi de rezolvat noi probleme, modalităţile de vorbire s-au diversificat. O dată cu trecerea timpului, limbile mai vechi au fost modificate. Cu toate acestea, lingviştii au identificat un număr de cuvinte în vocabulare a cincizeci de limbaje preistorice, cuvinte ce pot fi găsite si în limbile moderne. Aceste cuvinte puteau fi găsite şi în urmă cu 5000 de ani, într-o „sursa comuna”, proto-indo-europeană. Acesta sursa comuna a condus la limba creata iniţial de oamenii de cro-magnon. Astfel, dezvoltarea limbajului a făcut posibil progresul oamenilor. Societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare. Mai mult decât atât, am putea spune că ea există în transmitere şi în comunicare, pentru că în planul semnificaţiei precum şi în cel psihologic există o legătură incontestabilă între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Ceea ce înseamnă că oamenii trăiesc în comunitate în virtutea lucrurilor pe care le au în comun. Or, comunicarea

55

este modalitatea prin care ei ajung să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, indivizii trebuie sa aibă în comun scopuri, convingeri aspiraţii, cunoştinţe – o înţelegere comună – „acelaşi spirit” cum spun sociologii. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe. Limbajul, ca forma a comportamentului uman a avut consecinţe profunde asupra indivizilor şi societăţilor, fiind un important factor pentru evoluţia umană. Un lucru însă este rămâne cert evoluţia limbajul şi a mijloacelor de exprimare a lui nu se opreşte şi nu se va opri niciodată.

Axioma 2: „Comunicarea se caracterizează prin bipolaritate”. Întregul proces al comunicării poate fi conceput, prin excelenţă, prin existenţa a doi poli: emiţător-receptor. T. Slama-Cazacu (1959, p. 193) consideră limbajul – ca sistem de simboluri – asemănător unei „pârghii sociale” care „ca şi pârghia fizică, destinată să modifice starea unui obiect, constituie pentru vorbitor un mijloc de a acţiona direct prin semnale, asupra celorlalte persoane. Extremităţile acesteia sunt emiţătorul şi receptorul”. În continuare, se subliniază că „în organizarea expresiei sale, emiţătorul este obligat a se adapta la receptor, alegând semnale din sistemul lingvistic/paralingvistic cunoscut de partener, preferând valori semnificative cunoscute ca fiind înţelese de acesta. În demersul său se foloseşte de o apartenenţă reciprocă la un anumit moment istoric, la un anumit tip de colectivitate, profesiune, etc.” (1959; p. 193)

Axioma 3: „Comunicarea este inevitabilă”. Este imposibil să nu comunici. Această axiomă are în vedere faptul că între doi interlocutori comunicarea nu se limitează strict la componenta verbală. Ea include procesul complex al mişcării corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, al privirii, al tăcerii, al spaţiului individual, al vestimentaţiei etc. Toate, transmit mesaje. Chiar dacă nu a stat în intenţia comunicatorului să transmită un mesaj, un lucru este cert: poziţia corpului, expresia feţei, felul în care păşim, felul în care ne îmbrăcăm pot comunica interlocutorului o mulţime de informaţii despre starea sufletească, starea sănătăţii, atitudinea faţă de partener etc.

Axioma 4: Comunicarea are caracter simbolic. Comunicarea se realizează prin coduri care au un caracter simbolic, convenţional. Pentru a exista înţelegere în comunicarea dintre oameni, trebuie să existe coduri comune. Codul trebuie să fie învăţat de fiecare persoană în parte printr-un proces de asimilare activă dar şi de selecţie. Fiecare partener foloseşte, în comunicare, „limba internalizată” pentru a-şi transmite şi recepţiona mesaje. Acestea, însă, capătă valoare de comunicare numai în măsura în care se bazează pe codul comun. Mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacă interlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale.

Axioma 5: „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi”. În funcţie de natura relaţiei dintre interlocutori, aceeaşi informaţie poate fi transmisă pe tonuri diferite, în forme diferite şi are, evident, efecte diferite. Dacă neînţelegerile de ordin informaţional pot fi rezolvate prin recursul la verificare (confruntarea cu sursele competente), cele de ordin relaţional pot cu uşurinţă degenera iremediabil. Tonul iritat sau batjocoritor, o privire sfidătoare, un gest de

60

producerii şi perceperii sunetelor, şi procesul intern al gândirii (Wundt). Bühler, criticând poziţia lui Wundt, explică limbajul prin referire doar la evenimentele externe, decât prin invocarea obscurelor „procese mentale”, poziţie care se va radicaliza în behaviorism. Specialişti ca şi Watson, Kantor etc. s-au centrat pe studiul determinanţilor funcţionali ai comportamentului verbal. Contribuţii remarcabile la studiul limbajului au adus reprezentanţii şcolii constructiviste (Wallon, Vigotski, Luria, Piaget) preocupaţi de investigarea achiziţiei limbajului, implicit de socializarea copiilor.

Din multitudinea problematicii psihologice referitoare la limbaj, vom reţine una, care se distinge nu numai prin semnificaţia ei majoră, ci şi prin aceea că a fost extrem de controversată. Este vorba despre problema achiziţiei limbajului. Unii autori au ajuns la concluzia că acesta ar fi înnăscut, iar, dimpotrivă, merg pe ideea construirii treptate a structurii limbajului.

6.2.1. Teoriile nativiste ale limbajului

Ele insistă asupra rolului echipamentelor biologice înnăscute. Nu este nici un dubiu, afirmă susţinătorii acestor teorii, că intrăm în lume echipaţi pentru vorbire. Făcând un inventar al capacităţilor înnăscute ale vorbirii, Gray arată ca acestea sunt:

• structurile anatomice prezente în gât (laringe, faringe) care ne fac apţi pentru a produce o gamă largă de sunete, comparativ cu orice alt mamifer;

• preferinţa de a asculta, de vorbi, de a distinge toate sunetele de baza ale vorbirii;

• mecanisme care fac posibilă trecerea printr-o serie de faze (gângurit,) • ariile specializate pentru vorbire din creier. Cel mai cunoscut reprezentant al teoriilor nativiste ale limbajului este Noam

Chomsky, care încearcă să explice structurile lingvistice de suprafaţă descrise înaintea lui de Saussure şi Sapir. Ei au încercat să demonstreze faptul că unităţile lingvistice de baza intră în relaţii specifice între ele şi chiar cu realităţile extralingvistice (semnale, simboluri, integrându-se în construcţii mult mai complexe (sintagme, paradigme, produse gramaticale). Munca lui Chomsky a fost deosebit de important, lingvistul propunându-şi chiar de la început scopuri bine determinate. Printre acestea amintim:

1. de a găsi acele structuri non-aparente ale vorbirii (numite de el structuri profunde) în stare de a explica structurile de suprafaţă;

2. de a stabili regulile care transformă structurile profunde în structuri de suprafaţă;

3. de a demonstra că limbajul este înnăscut.. Chomsky s-a orientat spre dezvoltarea regulilor de transformare a

structurilor profunde în structuri de suprafaţă, constituind ceea ce s-a numit ulterior gramatica generativă. Trecerea de la gramatica sintagmatică de suprafaţa la cea generativă şi transformaţională a reprezentat o adevărată revoluţie în ceea ce priveşte conceperea limbajului, ea atrăgând atenţia psihologilor de a studia nu doar comportamentul verbal în expresia lui internă, ci si reprezentările mentale psiholingvistice pe care comportamentele verbale le reflectă.

57

Comunicarea digitală este „dură” (sintaxă logică, abstractă, fără echivoc: un cuvânt/un sens – da/nu – dacă/atunci). Comunicarea analogică este „moale”, ambiguă în esenţă: lacrimile exprimă supărarea sau veselia; surâsul, simpatia sau dispreţul. Omul se vede obligat să combine cele două limbaje fie ca emiţător, fie ca receptor. El trebuie să-1 transpună mereu pe unul în celălalt. Acest lucru poate să aibă şi consecinţe negative, pentru că poate contribui la apariţia simptomelor de isterie. Această stare de fapt îi va determina pe cercetătorii de la Şcoala de la Palo Alto să se ocupe de problemele comunicării patologice. În psihologia iniţiată de ei se face distincţia între două modalităţi opuse de comunicare. Se foloseşte codul analogic când mesajele întreţin o relaţie de semnificare imediată cu referentul lor. Spre exemplu, înroşirea feţei este un semn de jenă. În schimb, se recurge la codul digital când se folosesc semne care desemnează doar o realitate arbitrară. Spre exemplu, raportul dintre lumina verde a semaforului care înseamnă „trecere” sau „pornire” (Lohisse, 2002, p. 140) În cazul utilizării unei logici binare (de tipul „totul sau nimic”), avem de-a face cu o formă digitală. De exemplu, o persoană poate fi, în funcţie de sex, ori bărbat, ori femeie (logică binară). În funcţie de un criteriu moral sau de criteriul competenţei, persoana se poate înscrie într-un registru continuu de valori, extrem de larg.

Axioma 8: „Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns”. Sensul axiomei poate fi relevat rin următorul exemplu. Un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii, motivând că în caz contrar aceştia fac greşeli pe care el le plăteşte scump. La rândul lor, angazaţii afirmă că greşesc pe motiv că sunt prea strict supravegheaţi. Aşadar, ceea ce apare pentru unii drept cauze constituie pentru alţii efect şi invers. Concluzia este că atunci când comunicăm, participăm cu întreaga noastră experienţă anterioară şi nu avem o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi: efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare.

Axioma 8: „Comunicarea este ireversibilă”. Odată emis, mesajul produce întotdeauna efecte: direct sau indirect, mai rapid sau mai târziu, pe termen scurt sau de durată. În cazul unei dispute în care am aruncat cuvinte grele, urmează regretele şi apoi în mod firesc încercăm să ne ameliorăm situaţia. Dar cu toate că încercăm să ne retragem cuvintele, să prezentăm scuze, efectele nu pot fi anihilate niciodată complet. De aceea este necesar un autocontrol cât mai strict asupra propriului comportament comunicaţional.

Axioma 8: „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare” Realizarea unei egalităţi depline a partenerilor interacţiunii comunicaţionale este practic imposibil de atins. Conform specialiştilor, avem două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. In cele dintâi, rolurile participanţilor rămân neschimbate pe întreg procesul comunicării (M. Dinu, 1997, după Lupu, Zanc, 1999). Este cazul relaţiei profesor-student la cursuri, a relaţiei vânzător-cumpărător pe durata negocierii, a relaţiei medicului cu pacientul pe timpul consultaţiei, relaţii în care rolurile rămân fixe şi inegale in procesul comunicării. Interacţiunea personală (cea dintre prieteni, soţi, colegi) nu presupune dispariţia rolurilor, ci numai fluidizarea lor. Partenerii pot schimba cu uşurinţă rolurile (pot trece din rolul victimei în cel al persecutorului), ajungând pe rând în poziţia dominantă, dirijând interacţiunea în direcţia dorită. Sunt

58

simetrice actele comunicative de acelaşi tip: când la iritare se răspunde cu iritare, la zeflemea cu zeflemea etc. Când, de exemplu, iritării i se răspunde cu răbdare şi calm, asistăm la complementaritatea raporturilor de comunicare.

Axioma 9: „Comunicarea presupune procese de ajustare şi de acordare”. Datorită polisemiei termenilor utilizaţi de vorbitori, a necoincidenţei sensurilor atribuite de interlocutori trebuie aduse clarificări suplimentare pentru a se putea realiza o comunicare clară. Acest lucru presupune că aceloraşi termeni, precum şi diferenţelor dintre experienţa lingvistică şi cea de viaţă a acestora, este necesară racordarea acestor experienţe şi a câmpurilor semantice ale comunicatorilor în scopul realizării unei comunicări eficiente. Acest acordaj, ce presupune acomodarea cu codurile de exprimare ale celorlalţi, este cu atât mai dificil, cu cât interlocutorii se cunosc mai puţin între ei, cu cât experienţele lor (de viaţă, profesionale, culturale, lingvistice) sunt mai diferite (este, de exemplu, cazul conflictului dintre generaţii).

Axioma 10: „Comunicarea îşi demonstrează intenţionalitatea”. Atât în comportamentul, cât şi în cuvintele partenerilor de comunicare se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la ideea că individul uman poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul care îi este propriu. Cu alte cuvinte, în comunicare există o anumită intenţionalitate. Acest lucru înseamnă că „un mesaj este transmis de emiţător (E) către o altă persoană, receptor, (R), atunci când mesajul este considerat de (E) ca o potenţială sursă de satisfacţie prin cunoaşterea reciprocă a informaţiei. Deci (E) acţionează astfel ca şi cum propriile sale obiective ar fi servite de faptul că atât el cât şi receptorul dispun, după transmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie… Ceea ce contează, este emisia intenţionată de mesaje, comunicarea orientată spre un scop, susţinută, din punct de vedere psihologic, de anumite motivaţii şi atitudini ale emiţătorului” (P. Golu, 1976; p. 134). Egalizarea informaţiei reprezintă, deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor, un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe.

Axioma 11: Comunicarea este flexibilă şi poate duce la uniformitate. Importanţa acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe care un act de comunicare îl presupune. Nu poate fi ignorată aici necesitatea flexibilităţii ca o caracteristică a partenerilor de comunicare. În ceea ce priveşte uniformitatea, aceasta este dată de faptul că, în cele din urmă, comunicarea poate duce la instalarea unei uniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate, indivizii continuând să se influenţeze unii pe alţii.

59

6. COMUNICAREA VERBALĂ Dezvoltarea limbajului a făcut posibil progresul oamenilor. Limbajul, ca

formă a comportamentului uman, a avut consecinţe profunde asupra indivizilor şi societăţii, fiind un important factor pentru evoluţia umană.

În câmpul semantic al noţiunii de limbaj intră atât limbaje naturale, adică limbile formate în procesul comunicării sociale, cât şi limbajele artificiale, construite de om în procesul cunoaşterii ştiinţifice. Unii autori fac distincţie între limbă – fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice (fonetice, lexicale şi gramaticale) şi limbaj – mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de utilizare a limbii. Noi folosim termenul de limbaj în ambele sensuri, în funcţie de context. Deşi limbajele artificiale (formale) se bucură de o atenţie sporită în ultimii ani şi din partea psihologiei, mult mai imense au fost eforturile pentru analiza psihologică a limbajului natural. Asupra acestor aspecte ne vom opri în continuare, desemnându-le simplu prin termeni de limbă – limbaj.

Limbă – limbaj – limbaj verbal

6.1. Limba

Limba este totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale si

gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică potrivit unor reguli de ordonare. Ea este un sistem închegat de semne (cuvinte) şi de reguli gramaticale stabilite social-istoric. În raport cu individul, ea este un dat obiectiv. Ea depinde nu de existenţa în sine a individului, ci de existenta colectivităţii umane, a poporului, a naţiunii. Din acest punct de vedere, ea este extraindividuală.

6.2. Limbajul

În ceea ce urmează ne vom rezuma la a prezenta puncte de vedere şi

atitudini cu privire la ceea ce limbajul poate să însemne pentru viaţa individului. O definiţie unanim acceptată ne plasează limbajul drept unul dintre

mijloacele specific umane, cel mai frecvent folosit în comunicarea interumana. Este considerat un fel de vehicol ce transportă intenţii, atitudini.

Totodată, limbajul este şi un tip aparte de conduită a individului, şi anume, de conduită verbală, ce implica activităţi diverse (vorbire, ascultare, schimb de idei, reţinerea mesajelor sonore, reproducerea sau traducerea lor). De asemenea, conduita verbală se subsumează unei familii mai vaste de conduite şi anume conduitelor simbolice (desen, gesturi, scris, diverse alte coduri). Limbajul, ca facultate inerenta şi specifică speciei umane, constituie tocmai expresia şi realizarea conduitelor verbale.

Studiul limbajului presupune investigarea unor probleme cum ar fi: perceperea limbajului, înţelegerea discursului, memorizarea frazelor şi a textelor, achiziţia şi producerea limbajului. Acesta este motivul pentru care psihologii au început studiul limbajului cu investigarea relaţiei dintre fenomenele externe ale

64

eficientizarea aspectelor vulnerabile, dar şi a celor la care se poate apela în siguranţă. În această direcţie se are în vedere CE se spune şi CUM se spune. Aşadar, trebuie să identificăm corect nevoile partenerilor angajaţi în actul de comunicare. Identificarea acestor nevoi atrage după sine şi selecţionarea informaţiei semnificative din noianul de informaţii existent. Astfel, un act de comunicare reuşit presupune:

- adecvarea masajului la scopul comunicării (informare; influenţare; descriere de stări emotive etc.);

- tipul relaţiei dintre parteneri (oficial-neoficial; încredere-neîncredere; ostilă-prietenească etc.);

- conştientizarea nevoilor emiţătorului în comunicare pentru adaptarea mesajului la acestea;

- estimarea nevoilor receptorului adaptând mesajul în acest sens; - nivelul de cunoştinţe al emiţătorului (E) şi receptorului (R) privind mesajul

şi adaptarea corespunzătoare a mesajului; - interesul manifestat de emiţător (E) şi receptor (R) faţă de subiectul

mesajului; - atitudinea pozitivă / negativă a E faţă de R şi viceversa; - corelarea mesajului cu timpul alocat de interlocutori; - respectarea normelor impuse de sistemul socio-cultural al interlocutorului. Conform concepţiei lui D.K.Berlo (The Process of Communication, 1960),

în cadrul unei societăţi există numeroase sisteme socio-culturale în care activează anumite „norme” nescrise de care emiţătorul trebuie să fie conştient şi să ţină seama pentru emiterea corectă a mesajului.

Limbajul verbal reprezintă una din formele de manifestare ale funcţiei semiotice deoarece acesta a apărut ca urmare a supunerii funcţiei semiotice la rigorile comunicării sociale. Limbajul verbal apare la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea. El este acel tip de limbaj care satisface în chipul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese. Funcţia comunicativă a acestuia spune că orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de comunicare între oameni (ex. limbajele naturale) sau între om şi maşină (ex. limbajele de programare).

În figura alăturată (Figura nr.7) este redată – după W. Meyer-Eppler – schema grafică a comunicării interumane. Distingem în această schemă următoare-le elemente: emiţătorul (E) şi receptorul (R); între cele două puncte (sursă şi desti-natar) distincte în spaţiu sau timp, se interpune canalul sau calea de comunicare.

Emiţător Receptor

Re Rr

Re∩Rr

Permutaţii Decodare Codare

Figura 7. Modelul abstract al

comunicării umane

61

Cea de-a doua iniţiativă a lui Chomsky a fost aceea de a face între conceptul de competenţă lingvistică şi conceptul de performanţă lingvistică. Ideea este următoarea: în limbajul vorbit al unui individ există fraze gramaticale, dar şi fraze negramaticale. Întrebarea l-a care lingvistul a căutat răspuns a fost: cum ar putea fi diferenţiate acestea? Chomsky oferă ca soluţie recurgerea la intuiţia subiectului, la conştiinţa lui implicită, adică la capacitatea lui intrinsec-ideală de a produce şi înţelege fraze în acord cu „forma” limbii, de a aprecia gradul de devianţă al unui enunţ în raport cu o „bună formă”. Chomsky merge mai departe şi îşi mai propune un nou scop, acela al analizei competenţei lingvistice a subiectului vorbitor. Competenţele lingvistice ale subiectului vorbitor reprezintă o proprietate esenţială a spiritului uman. Ele constau în cunoaşterea de care dispune subiectul, în domeniul verbalului, de la noţiunile de gramatică, ce presupun cunoaşterea unui sistem de reguli şi norme la noţiuni şi până la cele de lingvistică generală şi psiholingvistică. Performanţa lingvistică este definită ca fiind capacitatea subiectului de a pune în practica sistemul de reguli, în funcţie de diverse situaţii şi împrejurări. Conceptul de competenţa este studiat de lingvistica, iar cel de performanţă de psiholingvistică.

Cea de-a treia idee esenţială pentru care a militat Chomsky în cadrul psihologiei limbajului este cea care se referă la considerarea limbajului (mai ales a structurilor profunde şi a competenţei lingvistice) ca fiind înnăscut. Această teorie se bazează pe următoarele explicaţii:

• la naştere, creierul omenesc este înzestrat cu o structura nervoasă specifică, ce are capacitatea de a realiza structuri lingvistice complexe;

• creierul omenesc se maturizează la fel ca alte organe (inima, ficatul, plămânii etc.). Totuşi, în cazul lui este mai nimerit să vorbim despre creştere, de dezvoltare şi de construcţie;

• maturizarea creierului se produce prin developarea în sens fotografic a unor structuri deja existente şi nicidecum prin învăţare. Argumentul imbatabil în favoarea acestei teze l-ar constitui localizarea centrului limbajului, care pledează pentru specificitatea ereditară.

În concluzie, Chomsky consideră că omul se naşte predispus să înveţe limbajul în anumite moduri. Regulile lingvistice sunt mult prea complexe pentru ca să poată fi învăţate de către copiii singuri, cu ajutorul unei inteligente generale. Dimpotrivă, arată el, copiii sunt ajutaţi de o înţelegere înnăscută a aspectelor limbii (este vorba despre regulile gramaticale) comune tuturor limbilor. De asemenea, ei sunt ajutaţi de un ghid înnăscut care facilitează achiziţionarea regulilor unice ale limbajului specific unei culturi. Acestea sunt numite de Chomsky mijloace de achiziţie ale limbajului. O facultate de limbaj determinată genetic, precizează o anumită clasă de gramatici omeneşte accesibilă. Copilul îşi va însuşi una din aceste gramatici pe baza datelor limitate care îi sunt accesibile. Pentru Chomsky, lingvistica cu structurile ei profunde, cu gramaticile ei generative este primordială în raport cu cogniţia. Deşi, concepţia lui Chomsky a avut un veritabil rol catalizator în evoluţia ştiinţelor comportamentului verbal şi a ştiinţelor în general (din punct de vedere psihologic, pedagogic şi nu numai), totuşi, ea este una restrictivă. Chomsky pierde din vedere faptul că dezvoltarea cognitivă şi cea a limbajului sunt interactive.

62

Acest minus care i s-a adus teoriilor lui Chomsky, ne permite să facem trecerea la teoriile behavioriste şi constructiviste care spun că limbajul poate fi învăţat.

6.2.2. Teoriile învăţării limbajului

Teoriile învăţării limbajului au fost dezvoltate de behaviorişti şi constructivişti. Potrivit lor, limbajul nu este în mod special diferit de orice altă formă a comportamentului.

Teoriile din cadrul behaviorismul tradiţional, a cărui reprezentant este Watson, pun accent pe elemente de gen stimul – reacţie. Skinner vine şi adaugă un al treilea element şi anume întărirea sau recompensa. Aceste trei elemente interacţionează în maniera următoare: stimulul care acţionează asupra organismului oferă ocazia producerii unei reacţii. Aceasta poate produce un răspuns, iar răspunsul este de a fi întărit. Dacă se produce întărirea pozitivă a reacţiei, se instalează un proces de discriminare şi stimulul devine un agent susceptibil de a face să apară răspunsul. Acesta este tipul de interacţiune pe care Skinner îl numeşte operant.

Comportamentul verbal este un asemenea comportament operant, achiziţionat prin condiţionarea operantă şi folosit ca un instrument pentru a opera în mediul înconjurător, într-o astfel de manieră, încât sa se achiziţioneze o întărire a stimulului. În explicarea comportamentului verbal, trebuie să se ţină seama de variabilele situaţionale susceptibile de a întări răspunsul, de istoria întăririlor în contextul grupului social din care face parte individul sau de îngrădirile genetice ale speciei sale.

Aşadar, limbajul nu doar că este achiziţionat în timpul vieţii individului, dar se şi învaţă. El trebuie ajutat prin condiţii şi mijloace specifice.

Dacă la Chomsky esenţial era ceea ce el numea language – acquisition – device, adică LAD, în viziunea behavioriştilor şi a reprezentanţilor teoriilor învăţării sociale, important este sistemul de suport pentru achiziţia limbajului language-aquisition support-system, adică LASS.

Contribuţia cea mai semnificativa pe direcţia ilustrării caracterului dobândit al limbajului a adus-o, însă, Piaget, adept al modelului auto-organizării psihicului. Fără a intra în amănunte, amintim că trei concepte sunt esenţiale pentru întreaga teorie piagetiană:

1. interacţionism (care se referă la relaţiile de interacţiune reciprocă între organism şi mediu, respinge unilateralitatea teoriilor behavioriste care privilegiază mediul, dar şi teoriile preformiste, ce acordau o prea mare atenţie structurilor interne ale organismului);

2. constructivism (ce vizează doua aspecte esenţiale: pe de o parte, rolul activ al organismului, pe de altă parte, caracterul progresiv al elaborării structurilor cunoaşterii, inclusiv a limbajului);

3. echilibrul (ce cuprinde sistemele reglatoare care permit acţiunea organismului împotriva factorilor perturbatori şi reechilibrarea structurilor interne).

Ipoteza piagetiană esenţială în ceea ce priveşte natura şi originea limbajului este continuitatea funcţională între sistemele reprezentative şi cele de tratare a informaţiilor. Subiectul, datorită perfecţionării sistemelor de tratare a informaţiilor,

63

îşi construieşte mai întâi imaginile mentale (reprezentările), apoi simbolurile şi, în sfârşit, semnele vorbirii. Crearea semnificaţiei este indisolubil legata de activitatea cognitivă. Trecerea de la inteligenţa acţională (senzorio-motorie) la inteligenţa operaţională (reflexivă) se face în mod firesc, fără rupturi majore. În final, se ajunge la adaptarea corespunzătoare a individului la solicitările mediului.

În 1975 a avut loc o celebră dispută între Piaget şi Chomsky, cunoscută sub denumirea de controversa dintre inneism si constructivism. Concepţia lui Chomsky duce către o serie de bizarerii:

1. dat fiind faptul că limbajul este cuprins în genomul individului, acesta şi-1 poate însuşi chiar în condiţiile unei educaţii limitate;

2. toate ipostazele posibile despre regulile ce ţin de limbaj şi pe care copilul ar putea să le inventeze sunt excluse din moştenirea genetică;

3. limbile vorbite sunt, în toate privinţele, în toată lumea, aceleaşi; 4. mediul joacă, in cel mai bun caz, un rol declanşator, el având un rol

minim în elaborarea cunoştinţelor. Acestor concluzii, Piaget le opune altele mult mai realiste: 1. structurile cognitive ale intelectului se construiesc printr-o organizare de

acţiuni succesive exercitate asupra obiectelor; (deşi nu crede în existenţa structurilor cognitive înnăscute ale inteligentei, acceptă ideea că funcţionarea inteligenţei implică mecanisme nervoase ereditare, mecanisme care sunt insuficiente pentru explicarea genezei şi evoluţiei comportamentului uman);

2. există o inteligenţă general umană care este aptă să transforme în realitate potentele organizatoare elementare ale creierului, în diferite forme din ce în ce mai complexe. Principiile după care se conduce Piaget sunt „minimum de performare” si „maximum de autoorganizare”.

6.3. Limbajul verbal Atunci când vorbim despre limbajul verbal, trebuie să luăm, obligatoriu, în

calcul principalul instrument prin care acesta funcţionează: limba. În acest sens, Ferdinand de Saussure în Curs de lingvistică generală (Cours de linguistique générale, 1922) a fost cel care a evidenţiat, pentru prima dată, distincţia dintre limbă (Langue) şi vorbire (Parole). În concepţia lingvistului francez, limba constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi lingvistice determinate. Acesta se manifestă sub forma unui ansamblu de convenţii adoptate de corpul social, care permite indivizilor exercitarea facultăţii limbajului. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii, ce constituie cea de a doua latură a limbajului – şi anume latura concretă, de manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. Vorbirea are un caracter individual, în timp ce în limbă predomină componenta socială.

Fiind instrument, dar şi formă concretă de manifestare, în cadrul limbajului verbal, limba reprezintă un cod ce trebuie cunoscut şi stăpânit de partenerii la comunicare, altminteri, transmiterea de informaţii nu se poate realiza. Astfel prin limbajul verbal, ce îi este caracteristic, comunicarea umană depinde de folosirea limbii/a codului lingvistic care, în manifestarea sa, este deseori vag, imprecis, şi nu lipsit de capcane. Pentru realizarea unei comunicări optime se impune

68

directe. În schimb disfemismele (exprimările dure, jignitoare) induc în mod clar în comunicare un caracter negativ, evitarea lor fiind recomandabilă.

e) realizarea unei utilizări corecte a sensurilor conotative faţă de cele denotative ale cuvintelor. Sensul denotativ exprimă înţelesul direct, ce serveşte la identificarea obiectului sau noţiunii, în timp ce sensul conotativ are o natură evaluativă determinată de contextul în care este folosit cuvântul cât şi de folosirea individuală de către emiţător. Întrucât sensul conotativ reprezintă o reflectare a valorilor şi percepţiilor individuale, cuvintele trebuie atent selecţionate şi adecvate situaţiei în aşa fel încât un sens denotativ să nu transmită în mod neintenţionat un sens conotativ ofensator / contradictoriu aşteptării receptorului, influenţând astfel comunicarea într-un sens negativ.

f) folosirea adecvată a exprimărilor pozitive faţă de cele negative. Este de aşteptat ca o afirmaţie pozitivă să creeze un impact pozitiv asupra receptorului (deşi implicaţiile sale pot avea şi un caracter negativ) a cărui eficienţă funcţionează numai în funcţie de capacitatea de percepere a receptorului. (de exemplu: „Reprezentantul nostru vă va vizita săptămâna viitoare” implică sensul negativ că reprezentantul nu va putea efectua vizita până săptămâna viitoare). În cazul în care un sens negativ poate fi decelat într-o afirmaţie pozitivă, este preferabil ca realitatea să fie exprimată simplu şi direct, uneori prin introducerea unor cuvinte cu sens negativ (regretăm, din păcate, ne pare rău etc.).

g) folosirea adecvată a structurilor gramaticale este esenţială şi aici putem menţiona printre altele preferinţa pentru utilizarea diatezei active, mai dinamică şi mai clară decât cea pasivă, acordul verb-subiect/pronume etc., care încălcate pot produce neînţelegerea mesajului, realizarea unor construcţii paralele etc.

h) unitatea, coerenţa mesajului, legătura între idei, organizarea ideilor sunt cerinţe la fel de importante pentru construirea sistematică a mesajului în ansamblul său, ca produs final al comunicării într-un tot unitar. Comunicarea în forma sa verbală este de o mare complexitate, iar realizarea unui mesaj cu adevărat eficient nu se produce de la sine, ci este rezultatul strădaniei emiţătorului, a unei discipline riguros exersate şi a unei însuşiri adecvate a codului lingvistic.

Comunicarea scrisă implică formulări definitive, exclude negocierea sensurilor între emiţător şi receptor (care pot fi separaţi în spaţiu şi timp), este logică, precisă şi suficientă sieşi.

6.6. Limbajul oral

Se caracterizează printr-un registru mai larg de manifestări, prin intervenţia

factorilor extra şi paralingvistici care-1 însoţesc, prin influenţa decisivă a cadrului situaţional în care se desfăşoară comunicarea. Cuvântul rostit are o forţă de sugestie mai mare decât cel scris, fiind generator în anumite condiţii chiar de efecte hipnotice. De fapt, hipnoza se realizează prin acţiunea sugestivă a cuvintelor rostite, în situaţia în care cuvintele hipnotizatorului trebuie să devină singurele semnale de comunicare, iar toţi ceilalţi stimuli să reprezinte zgomotul de fond. În cadrul relaţiilor interumane, limbajul oral capătă particularităţi şi nuanţe în funcţie de sexul, vârsta şi statusul social al interlocutorilor. In perioada adolescenţei, limbajul este impregnat de funcţii emoţional-expresive, ludice, interpretative şi persuasive.

65

Pentru ca informaţia să treacă prin acest canal, ea trebuie redată într-o formă aptă de transmisie. Mesajul trebuie deci transpus într-un cod (sistem de semne) care să fie comun cel puţin în parte emiţătorului şi receptorului. În schema de mai sus, această relaţie este redată de cele două cercuri secante: unul din cercuri (Re) indică repertoriul emiţătorului, iar al doilea (Rr) – repertoriul receptorului. Partea haşurată marchează repertoriul comun.

Aşa cum s-a arătat, comunicarea presupune un cod interiorizat comun, care este în mod curent limba, împreună cu mijloacele verbale de exprimare: gesturile, mimica, mişcarea şi atitudinea corpului, organizarea spaţială a comportamentului. Un asemenea cod este rezultatul unei evoluţii istorice (şi ontogenetice) comune. Limba constituie codul fundamental.

Într-un sistem de comunicare, la punctul de destinaţie (R) mesajul urmează să se retransforme în forma sa originală (informaţie, idee, concept etc.). Evident, între parteneri, „circulă” mesajul, acesta fiind purtat de undele sonore, textul tipărit, mimica, gesturile. Mesajul trebuie descifrat cu o distorsiune sau pierdere minimă. De notat că orice emiţător uman este „programat” în mod normal şi ca receptor, situaţia curentă în viaţa de toate zilele fiind aceea de dialog.

Dată fiind gama atât de întinsă a mijloacelor de comunicare – cuvânt, gest, mimică, postură corporală etc. – după unii autori comunicarea şi comportamentul devin practic sinonime. Intr-o asemenea optică, orice comportament capătă – în procesul interacţiunii – valoare de mesaj. Este însă mai corect să legăm comportamentul de comunicare, de utilizarea unui cod. Un gest care constituie prin el însuşi o informare – în loc să fie un semn care trimite la altceva – poate fi numit comportament informativ. El este un mod de interacţiune, dar nu este o comunicare. Comportamentul este comunicativ când participă la un cod.

6.3.1. Formele limbajului verbal

Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare interumană a dus la delimitarea unor forme particulare în care se manifestă: limbajul extern şi limbajul intern.

Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se realizează în două forme: limbajul oral si limbajul scris.

Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-gramaticale, a sunetelor articulate, produse de aparatul fonator. După specificul schemei de comunicare, limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu, monolog şi dialog.

Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine. In mod normal, aceasta formă se întâlneşte la copii (până la 5 ani). La adult, vorbirea cu sine însuşi apare doar situaţional sau în stări patologice.

Monologul presupune existenta unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a replica după fiecare secvenţă, ci doar la sfârşit. De regulă, monologul este centrat pe o anumită temă, şi el are ca obiectiv informarea auditoriului.

Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară prin alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare şi are caracter de schimb reciproc de mesaje. Dialogul poate fi structurat şi liber-

66

situaţional. În primul caz, dialogul se axează pe o problemă anume, şi prin el se urmăreşte ajungerea la un acord, consens sau rezultat final. Dialogul liber se încheagă şi se desfăşoară spontan.

Limbajul scris se realizează prin codarea mesajelor orale în formă grafică. Din punct de vedere ontogenetic se constituie mai târziu decât cel oral, printr-un proces de instruire în care copilul trebuie să diferenţieze literele şi să le lege în cuvinte. Limbajul scris are două verigi care se constituie paralel: cititul şi scrierea. El se realizează după clasa a patra şi are un grad mare de dificultate datorită regulilor logico-gramaticale. În cadrul limbajului scris apar procedee stilistice care măresc latura expresivă. El depinde de nivelul general de instruire şi cultură al subiectului.

Specificul psihologic al limbajului. Limbajul reprezintă modul în care se asimilează, se integrează şi funcţionează limba la nivel individual. El se subordonează activităţii de comunicare, comportamentului semiotic, dar şi celui psihologic. Din punct de vedere psihologic, funcţia semiotică exprimă capacitatea parţial înnăscută, parţial dobândită a omului de a folosi semen ca înlocuitori ai obiectelor. Ca modalitate de realizare a comunicării, limbajul verbal nu posedă un conţinut reflectoriu propriu fiecare cuvânt sau propoziţie obiectivează şi exprimă conţinuturi senzorial – perceptive, noţionale, emoţionale, motivaţionale, motorii. Din punct de vedere psihologic, limbajul verbal devine mediator al diferitelor funcţii şi procese conştiente şi subconştiente, el făcând posibilă structurarea comportamentului verbal.

6.4. Diferenţierea între limbă şi limbaj

Diferenţa se poate face prin criterii cum ar fi: istoric, ontogenetic,

instrumental-funcţional. Din punct de vedere istoric, limbajul precede limba. Aceasta se constituie

pe baza dezvoltării aparatului fonator şi pe măsura obiectivării structurilor limbajului. Iniţial, limba există şi se manifestă în forma limbajului oral interindividual. Treptat însă, limba se va detaşa relativ de limbaj, constituindu-se într-o entitate specifică, obiectivată prin semne grafice si reguli logico-gramaticale.

Din punct de vedere ontogenetic, limba precede limbajul, ea prezentându-se individului ca o realitate obiectivă, pe care el trebuie s-o cunoască şi s-o asimileze pentru a putea intra în relaţie adecvata de comunicare cu semenii.

Din punct de vedere instrumental-functional, limba constituie o mulţime de bază, constituită din următoarele elemente:

• Alfabetul (literele cu ajutorul căruia se formează alfabetul) • Repertoriul de combinaţii (vocabularul), • Regulile gramaticale (care definesc modul de combinare al elementelor

vocabularului). În aceasta înfăţişare, limba este un instrument de comunicare potenţial.

Zlate susţinea că sunt cel puţin două diferenţieri existente între limbă şi limbaj: a. în timp ce limba este un fenomen social (elaborată de societate şi nu de

fiecare individ în parte), limbajul este un fenomen individual, individualizarea lui realizându-se atât în plan fiziologic (datorată unor particularităţi ale aparatului

67

fonator), cât şi în plan psihologic (el are o manifestare personală şi diferită de la individ la individ. Chiar dacă materialul limbii este acelaşi, diferă selecţia şi dispunerea cuvintelor în fraza, fiecare act de comunicare caracterizându-se printr-un „coeficient personal”; extrem de ilustrativă pentru caracterul individualizat psihologic al limbajului este definiţia data limbajului de Rubinstein: „limbajul este limba în acţiune”;

b. dacă limba este extraindividuală, limbajul este mijlocul de vehiculare al limbii, el presupune transformarea elementelor limbii în elemente proprii, ori pentru aceasta este necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi semantice a cuvintelor, trecerea de la structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziţii, fraze, discursuri, texte). Cele două noţiunii se diferenţiază în funcţie sfera lor: comunicarea, dat fiind că se realizează nu doar prin mijloace verbale, ci şi nonverbale, are o sfera mai larga decât limbajul care este o comunicare verbală, realizată prin mijloace lingvistice. Limbajul depăşeşte limitele comunicării propriu-zise, desfăşurându-se, într-un fel sau altul, şi atunci când nu are loc comunicarea interumană (deci limbajul continuă să funcţioneze şi atunci când omul nu comunică cu nimeni).

La rândul ei, comunicarea depăşeşte limitele limbajului verbal, angajând o serie de comportamente specifice ale vieţii psihice a omului (imitaţia, contaminarea, competiţia etc.).

6.5. Metacomunicarea şi limbajul verbal

Metacomunicarea se referă la modalitatea de a sugera un mesaj practic

neexprimat, ca atare. Metacomunicarea apelează la tonul limbajului verbal, dar fără a transmite o informaţie în accepţiunea cunoscută. Limba include numeroase elemente ce pot fi considerate ca făcând parte din metacomunicare, şi, odată conştientizate, ele pot contribui la îmbunătăţirea comunicării. Specialiştii le consideră a fi cele mai importante pe următoarele:

a) alegerea cuvintelor potrivite poate contribui la realizarea unui mesaj pozitiv. În acest sens, se recomandă eliminarea cuvintelor cu sens negativ, înlocuirea lor cu altele pozitive, evitarea pleonasmelor, a abundenţei de sinonime, cu alte cuvinte a exprimării ce tinde mai mult să impresioneze decât să exprime.

b) realizarea unui raport echilibrat între exprimarea abstractă şi cea concretă. Opţiunea pentru un nivel ridicat de abstracţiuni poate produce o diminuare a eficienţei mesajului prin neînţelegerea sau receptarea eronată a acestuia de către receptor. De asemenea, un mesaj exprimat la un nivel prea concret poate deveni neinteresant pentru un receptor avizat. Aşadar, trebuie să existe o adaptare perfectă la nivelul situaţie/receptor.

c) folosirea adecvată a jargonului. Deosebit de eficient în cadrul comunicării între specialişti, folosirea vocabularului specific unui anumit jargon va deveni un mesaj criptic pentru nespecialişti intimidându-i şi blocând comunicarea.

d) folosirea prudentă a eufemismelor/disfemismelor. Substitute ale unor cuvinte ce ar putea fi considerate ofensatoare, eufemismele încurajează o comunicare pozitivă, dar abundenţa lor poate goli comunicarea de conţinut, făcând-o pretenţioasă şi îndepărtând-o de ceea ce înseamnă eficienţa unei comunicări

72

Un alt model de comunicare ne-o prezintă pe aceasta drept o „acţiune”. Aceasta însufleţeşte două terminale: „A” şi „B”. Prin „terminal” înţelegem un punct care emite, şi altul care primeşte şi retransmite comunicaţii. În funcţie de aceste două unităţi şi de relaţiile care se stabilesc între ele, se petrec următoarele procese:

• Pentru a exista o comunicare este necesar ca în „A” sa existe o intenţie care se va transforma la „B” în atenţie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca în „B” să apară o duplicare a ceea ce s-a întâmplat în „A”.

• Importanţa factorului duplicare poate fi exprimată şi prin faptul că între „A”(cauză) şi „B” (efect) trebuie să existe o înţelegere. Gradul de înţelegere defineşte premiza ca această comunicare bilaterală exista, concret, prin duplicare.

• În „A”(efect) se realizează duplicarea a ceea ce a fost emis în „B”(cauză). În acest mod, comunicarea este înfăptuită şi nu există elemente care să fi avut efecte negative.

Dacă duplicarea nu se realizează corect, fie în „A”, fie în „B”, ciclul nu se închide. În aceste condiţii va fi necesară o etapă ulterioară în care atât „A” cât şi „B” vor dori să încheie ciclul comunicării. Această comunicare neterminată va genera în ambele părţi o dorinţă de răspuns. Individul care a aşteptat timp îndelungat un răspuns la semnalul sau va fi mulţumit să primească orice răspuns, ca remediu la sărăcia de mesaje recepţionate.

Dacă mesajul din „A” nu poate fi duplicat în nici un fel în „B”, mesajul nu va fi recepţionat. Este ca şi cum „A” vorbeşte româneşte iar „B” înţelege doar englezeşte. În acest caz, poate cei doi să se înţeleagă prin gestica comună care să genereze cauze, efecte şi duplicări. Mimica şi gestica poate să comunice adesea foarte mult. Pentru a comunica trebuie să luăm în considerare diferite modalităţi prin care putem atrage atenţia celui căruia dorim să-i comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin duplicare şi înţelegere să devină interesant pentru el.

În ceea ce priveşte noţiunea de limbă, Ferdinand de Saussure o defineşte, în cursurile sale de lingvistică (Cursul de lingvistică generală), ca fiind o „instituţie socială, sistem organizat de semne ce exprimă idei, ea reprezintă aspectul codificat al limbajului”. Mai mult, Saussure doreşte o ştiinţă generală a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale: „Se poate concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în sânul vieţii sociale... o vom numi semiologie. Ea ne va învăţa în ce constau semnele şi ce legi le conduc.” (F. de Saussure, 1998, p 29)

6.8. Comunicarea digitală şi comunicarea analogică

Referindu-se la comunicare Jean Caune (Jean Caune, 1995, p.59) distinge

două tipuri: comunicarea digitală şi comunicare analogică ce exprimă imagini diferite ale lumii. Limbajul digital funcţionează cu ajutorul unor unităţi concrete cum ar fi, de exemplu, cifrele sau literele a căror semnificaţie este convenţională. Modul comunicării digitale reprezintă un limbaj raţional, ştiinţific şi explicit. Limbajul digital e calificat ca unul logic, analitic, definitoriu, cel analogic, dimpotrivă este unul metaforic. Potrivit limbajului analogic, semnul se află într-o relaţie de asemănare cu ceea ce el desemnează, cum ar fi harta geografică în raport de analogie cu teritoriul pe care îl reprezintă.

69

În adolescenţă, aceste funcţii se dezvoltă şi se diversifică în strânsă dependenţă de statusul social. La bătrâneţe, vorbirea expozitivă începe să fie utilizată mai puţin, devenind mai activ limbajul interior. Uneori apare şi mania de a vorbi singur, chiar şi pe stradă. Pot apărea reticenţe de utilizare a limbajului oral, fie datorită unor deficienţe mnezice, fie pierderii interesului pentru diferite subiecte. Situaţiile de comunicare influenţează într-o măsură considerabilă utilizarea limbajului verbal. În cadrul lor distingem ca elemente esenţiale: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social, contextul lingvistic şi extralingvistic, precum şi momentul desfăşurării comunicării între aceste elemente trebuie să existe o anumită compatibilitate pentru ca relaţia de comunicare să se desfăşoare eficient. În funcţie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre de vorbire. Spre exemplu, de un anume registru utilizează, de exemplu, un părinte când vorbeşte cu un copil său şi cu totul altul arunci când se adresează soţiei sau propriului şef. În funcţie de relaţia de rol (profesor-student, părinte-copil, medic-pacient, patron-salariat:.), vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse din practica dală şi culturală, pe care le alternează în funcţie de rolurile pe care le adoptă. În comunicarea curentă, comunicarea prin limbaj verbal se împleteşte cu comunicarea prin mijloace nonlingvistice (gestuale, figurative). Mai mult, comunicarea umană poate atinge performanţe superioare când se întemeiază pe modalităţi pararalingvistice, pe aşa-numitele „expresii ale trăirii”.

6.7. Mecanismul de funcţionare al comunicării:

triada emiţător – mesaj – receptor.

Conform unei definiţii generice, comunicarea trebuie înţeleasă drept „un proces de stabilire a unităţii sau multiplicităţii ideilor între emiţător şi receptor”. (E. Graur, 2001, p.7) Altfel spus, comunicarea este un transfer de informaţie între cele două părţi ce au un rol activ în acest proces: emiţătorul şi receptorul. Comunicarea are un caracter complex întrucât obligă individul la un triplu proces: să recepteze mesajul, să înţeleagă conţinutul acestuia şi să interpreteze modelul lui de prezentare. Pentru explicarea mecanismului general de comunicare au fost propuse, de-a lungul vremii, mai multe scheme intuitive menite să-l configureze şi să-l facă operativ. Teoria comunicării consideră comunicarea ca fiind modalitatea de legătură în spaţiu şi timp între un „obiect-sistem” şi mediul extern, ca sursa generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca „transfer de informaţie. Mesajul circulă de la sistem sursă (emitent) la un sistem receptor (destinatar). Noţiunea de comunicare ne apare pe de o parte ca relaţie şi pe de alta ca proces.

A. Ca relaţie se defineşte ca legătură informaţională între doi termeni: sursa sau emitentul şi receptorul sau destinatarul.

Emiţătorul este sursa de informaţii de unde este generată ideea ce va fi transmisă. Prin urmare, emitentul generează şi transmite semnale. Pentru a transmite semnale, sistemul emitent trebuie să posede cel puţin două stări distincte (elemente, de ex.. litere).

Receptorul este destinatarul mesajului, iar acesta poate fi consumatorul ce primeşte mesajul direct de la sursă sau prin diversele media. El este sistemul care

70

captează şi prelucrează semnalele transmise de emitent, modificându-şi sub acţiunea lor starea iniţială. Calitatea în sine a comunicării este determinată de capacitatea de recepţie şi prelucrare a destinatarului. Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune de cea mai complexă capacitatea de recepţie şi de prelucrare-decodare. Ipostaza de emitent şi de destinatar nu au un caracter invariant, ci unul relativ. Cei doi termeni îşi pot schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare.

B. Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare, ce se aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) şi la succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar. Procesul de comunicare se caracterizează prin frecvenţa şi periodicitate, prin amplitudine sau intensitate, prin natura substanţial calitativă a semnalelor şi prin conţinutul mesajelor. Privit prin prisma teoriei generale a informaţiei, el ne dezvăluie 3 laturi: latura cantitativă, pragmatică şi semantică.

a. Latura cantitativă se referă la condiţiile obiective, necesare pentru ca mesajul să poarte o minimă cantitate de informaţie. Această condiţie rezidă în existenţa, la nivelul destinatarului, a unei stări de incertitudine în legătură cu sursa. Volumul informaţiei emis la nivelul sursei este, de regula, mai mare decât cel înregistrat la nivelul receptorului. Astfel, comunicarea este supusă unor influenţe perturbatoare ce pun în evidenţă mai multe situaţii:

• situaţia ideală – nu există nici un factor perturbator; • situaţia optimă – predominarea absolută a semnalului asupra zgomotului; • situaţie de maximă nedeterminare – prezenţa semnalului este egală cu cea

a zgomotului; • situaţia critică – dominarea zgomotului asupra semnalului. b. Latura pragmatică presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis de

sursă şi o anumită stare de necesitate a receptorului. Dacă mesajul respectiv contribuie la satisfacerea stării de necesitate atunci latura pragmatică s-a realizat.

Prin unitatea celor două ipostaze ale sale – de relaţie şi de proces – comunicarea pune în evidenţă câteva caracteristici:

• completitudinea – este dată de diferenţa dintre cantitatea de informaţie emisă şi cea real transmisă destinatarului; cu cât această diferenţă este mai mică, cu atât comunicarea este mai completă;

• promptitudinea se măsoară prin durata dintre momentul apariţiei necesităţii unui mesaj şi momentul receptării lui. O comunicare este considerată promptă dacă mesajele pe care le vehiculează pot fi încă folosite pentru atingerea obiectivului reglării;

• fidelitatea exprimă gradul de corespondenţă pe elemente de conţinut între mesajul emis şi cel real transmis şi recepţionat de către destinatar.

După contextul spaţio-temporal în care se desfăşoară, comunicarea poate fi directă (faţă în faţă) şi indirectă (existentă unui mediator).

După natura substanţial-calitativă a sistemelor relaţionate, comunicarea poate fi: omogenă (ambele sisteme având aceeaşi natură substanţial-calitativă) şi heterogenă (un sistem de o natură substanţial-calitativă, iar celălalt de o alta), fizică

71

(ambele sisteme sunt entităţi fizice neînsufleţite), biologică (vegetală, animală, umană).

c. Latura semantică se va realiza dacă, atunci când emitentul transmite un mesaj, iar receptorul îşi modifică starea tezaurului său intern în concordanţă cu conţinutul informaţional al mesajului. Pentru ca procesul de comunicare dintre emitent şi receptor să realizeze dimensiunea semantică, sunt necesare câteva condiţii fundamentale:

Astfel emitentul va trebui: • să organizeze transmiterea semnalelor în acord cu capacitatea de admisie

şi de rezoluţie (prelucrare) a destinatarului; • să codifice mesajul cu un alfabet pe care să-l posede şi destinatarul; • să organizeze fluxul mesajelor în concordanţă cu regulile logico-

gramaticale ale „limbii” în care se face codificarea. La rândul său, receptorul trebuie: • să cunoască limba în care se transmite mesajul; • să posede modelele tezaurizate ale combinaţiilor – cod prin care se

transmit mesajele; • să dispună de operatori de comparare a combinaţiilor-cod primite; • sa posede experienţe anterioară în legătură cu mesajele primite. Indicatorul comportamental concret care atestă realizarea laturii semanticii

îl constituie starea receptorului după primirea mesajului dat. Dacă reacţia sa concordă cu conţinutul informaţional, latura semantică s-a realizat. Să luăm pe fiecare dintre aceste aspecte şi să vedem cum se organizează.

Mesajul este unitatea de bază a comunicării ce transmite o informaţie, o idee care a fost codificată într-un simbol. Altfel spus, dincolo de mesajul literal sau denotat, pus în evidenţă prin descriere, există un mesaj „simbolic” sau conotat, legat de cunoaşterea preexistentă şi împărtăşită de cel care face anunţul şi cititor. Pentru ca mesajul să producă efectul dorit, trebuie respectate cel puţin patru condiţii fundamentale pentru a obţine succesul în comunicare (I.M. Gafencu, 2004, p.85):

a. mesajul trebuie proiectat şi transmis astfel încât să capteze atenţia destinatarului;

b. mesajul trebuie să utilizeze simboluri care să fie comune atât experţilor sursei, cât şi destinaţiei, astfel ca sensul să poată fi receptat şi înţeles;

c. mesajul trebuie să trezească în destinatar conştiinţa existenţei unor trebuinţe, sugerându-i concomitent acestuia modalităţi de a le satisface;

d. mesajul trebuie să sugereze o modalitate de a satisface aceste nevoi, adecvată grupului căruia îi aparţine destinatarul în acel moment.

Ce elemente reuneşte I.M. Gafencu (I.M. Gafencu, 2004, p.83) atunci când încearcă să explice comunicarea vedem în următoarele enunţuri:

- rezultatul intenţionalităţii unui emiţător şi a unui receptor; - rezultatul unor structuri internaţionale; - stări sau acţiuni reciproce şi comune; - actul de transmitere şi receptare. R. Jakobson (1966, p23) a impus un model al funcţiilor limbii şi al

comunicării verbal-scripturale, în care factorii situaţiei de comunicare sunt: emiţătorul, destinatarul, contextul, mesajul, canalul şi codul.

76

7. ROLUL ŞI IMPORTANŢA MESAJELOR NON-VERBALE ÎN

COMUNICAREA INTERPERSONALĂ Înţelegerea rolului şi a manifestării comunicării non-verbale a constituit

scopul cercetărilor făcute de mulţi specialişti din domeniul comunicării. Calea aleasă a fost aceea de a separa comunicarea non-verbală de context şi de a crea categorii ideale de forme de comunicare non-verbală. Acestea fie că sunt vocale precum tonul vocii, calităţii vocale, ritm, intensitate, onomatopee etc., fie că sunt ne-vocale redate prin gesturi, posturi, expresii faciale, atitudini comportamentale, etc. îmbogăţesc şi clarifică, în mare măsură comunicarea între oameni. Hewes aduce argumente în sprijinul ideii că gesturile au stat la baza comunicării primilor hominizi şi că primele vocale au stat la baza exprimării emoţiilor.

7.1. Comunicarea non-verbală

Printre cei dintâi care au studiat limbajul non-verbal au fost A.

Mehrabian şi M. Weiner (Decoding of Inconsistent Communication, 1967). Rezultatul cercetării lor indică următoarele date cu privire la conţinutul comunicării: 7% mesaje lingvistice, 38% paralingvistice (intonaţie, inflexiune a vocii, ritm, tonalitate, accentuare, râs, plâns, oftat, separatori vocali etc.), 55% mesaje non-lingvistice (în principal expresia feţei, gesturi, posturi, dar şi proximitate, temporalitate, artefacte etc.). Cu toate acestea trebuie menţionat faptul că în vreme ce mesajele verbale pot transmite aproape orice fel de informaţie, cele non-verbale au un caracter mai limitat. Ele reflectă, în special, afectele, preferinţele şi atitudinile interlocutorului, având cu precădere un caracter de neintenţionalitate. Dar tocmai prin ceea ce exprimă, cât şi prin elementul de sinceritate pe care îl implică, comunicarea non-verbală are o deosebită importanţă în negociere, reprezentând în multe situaţii cheie de înţelegere corectă a sensului comunicării verbale. În acest sens, mesajul non-verbal nu trebuie studiat ca unitate izolată, ci integrat procesului de comunicare, pentru că în acest context pot fi identificate valenţele şi funcţiile sale.

Voci numeroase susţin ideea potrivit căreia comunicarea de informaţii verbale este îmbogăţită printr-un ansamblu de procedee non-verbale prin care emiţătorul îşi precizează mai bine intenţia şi o redă mai rapid şi mai performant prin: gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm, pauză etc. Aşadar, mijloacele non-verbale ce secondează comunicarea verbală au un registru bogat de manifestări. Ele formează adevărate „limbaje”, care pot accentua, completa, contrazice, repeta sau chiar substitui limbajul verbal şi care au rolul de a dezvălui o mulţime de informaţii despre vorbitor, despre emoţiile şi sentimentele sale, despre atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe care-1 transmite.

73

La rândul său, cercetătorul american Paul Watzlawick (P. Watzlawick,1986, p30) face o distincţie între cele două moduri de comunicare diferite ca natură, dar strâns conectate: limbajul digital şi limbajul analogic. Prin limbajul digital înţelegem limbajul conţinutului, adică modalitatea prin care un produs este reînnoit şi este prezentat ca variabil, iar analogicul este limbajul relaţiei, prin intermediul căruia i se imprimă o personalitate subiectului / produsului printr-un anumit tip de discurs care trebuie să aibă efect profund şi durabil în mintea publicului.

Martine Joly (1998, p. 57) propune ca în loc să vorbim despre „imagine”, la modul global, pentru a desemna mai întâi în întregime şi apoi în mesaj ceea ce nu este lingvistic, să dăm preferinţă expresiei „mesaj vizual”. Prin „mesajul vizual”, înţelegem acele semne figurative sau iconice care, într-o manieră codificată, dau impresia de asemănare cu realitatea, şi jonglează cu analogia perceptivă şi cu codurile de reprezentare.

Aşa stând lucrurile observăm că emiţătorul are nevoie de coduri, care să atragă atenţia unui număr cât mai mare de receptori. O astfel de condiţie, evident, nu se referă la mesajele codurilor iconice. Dacă precizia lor este cea mai mică, atunci rezervorul lor este mult mai mare, chiar decât cel al codurilor verbale. Oare există şi alte trăsături specifice acestor coduri, care să le distingă de cele lingvistice? Pentru a răspunde la această întrebare, vom cita un principiu de comunicare formulat de P. Guiraud (P. Guiraud,1968, p. 146). Este aproape sigur că mesajul iconic reprezintă deja prin sine însuşi un sens. Dacă este astfel, nu vom putea vorbi nici de „code”, nici de „codage/décodage”. Analogia aparentă, care există între o maşina şi reprezentarea ei iconică ne determină să admitem că imaginea însăşi vehiculează sensul de „maşină”. Suntem nevoiţi să constatăm că mesajul nu cere nici traducere, nici decodificare, datorită faptului că el trimite cititorul direct la conceptul original. Astfel, semnul se confundă cu conceptul său.

La rândul său, Ferdinand de Saussure (Ferdinand de Saussure, 1974, p 99) aduce exemplul cu micul desen, bine cunoscut, cel al unui copac pentru a reprezenta conceptul „copac”, stabilind dihotomia concept / imagine acustică sau signifié / signifiant. Nimic nu pare mai natural decât apropierea dintre obiect şi reprezentarea „analogică”. Destinatarul poate să le accepte sau să le refuze; un semn are mai multe şanse să fie acceptat în cazul când el redă o conotaţie pozitivă, afirmativă.

Printre codurile pe care le cunoaştem, cel al limbajului se arată oarecum global. A vorbi despre casă, ţigări, maşini, mobilă etc. nu înseamnă să descrii univoc aceste obiecte. Casa poate fi mare sau mică, ţigările cu filtru sau fără, maşina poate funcţiona pe benzină sau pe motorină. În consecinţă, aceste concepte vor rămâne destul de vagi, dacă ele sunt vehiculate de un mesaj codificat în limba română. Codul lingvistic n-ar fi atât de vag precum este, din cauză că semnificantul (casa) face trimitere nu la conceptul general (de casă), fără de care el nu ar putea funcţiona, ci la imaginea de casă pe care şi-o poate imagina receptorul. Funcţionarea lui necesită într-adevăr un minimum de elemente ale codului comun pentru emiţător şi pentru receptor.

Potrivit lui Jean-Noel Kapferer (Jean-Noel Kapferer, 2002, p. 110) percepţia este rezultatul analizei şi sintezei informaţiilor provenind din două surse:

74

stimularea senzorială externă şi memoria. Simpla oglindire a obiectului nu face decât să reproducă trăsăturile acestuia sau, cu alte cuvinte, numai stimulul controlează rezultatul, adică ceea ce va fi „văzut” prin experienţa subiectivă. Ideea falsă a unei percepţii pasive este, probabil, întreţinută şi de conotaţiile sintagmei „receptarea informaţiei”. Astfel că vom prefera termenul „decodificare”.

6.9. Codificarea şi decodificarea

Conceptul decodificare sugerează că individul trebuie să descopere ce

spune mesajul. Decodificarea este procesul invers al codificării prin care receptorul interpretează un mesaj, atribuind simbolurilor codificate de emiţător un anumit sens, încercând să descopere ideea mesajului transmis. Uneori receptorul poate interpreta mesajul diferit de semnificaţia pe care a transmis-o emiţătorul din diferite motive: codificare neclară, grad mare de abstractizare, prezentare prea sofisticată pentru nivelul de înţelegere al receptorului.

Eco, în Limitele interpretării, susţine că orice text scris sau vorbit este văzut ca o maşină care produce o „derivă infinită a sensului”. Aceste teorii îi aduc lui Wilkins, care încearcă să definească textul, obiecţia potrivit căreia: „un text odată separat de emitentul său (precum şi de intenţia emitentului) şi de împrejurările concrete ale emiterii lui (şi ca urmare, de referentul său firesc) ar pluti… în golul unui spaţiu infinit de interpretări posibile” (U. Eco, 1996, p.5). concluzia ar fi că este o utopie să crezi că un text ar putea fi interpretat conform unui sens autorizat şi definitiv, original şi final. Explicaţia este că: „Limbajul spune totdeauna ceva în plus faţă de sensul lui literar inaccesibil, care este deja pierdut încă de la începutul emiterii textuale.” (U. Eco, 1996, p.6).

Dacă trecem de la nivelul denotării la cel al conotării, vom constata, că mesajul iconic este supus unei codificări mult mai subtile şi mai complicate decât mesajul verbal. Codificarea semnificaţiilor conotative este foarte importantă în publicitate. Este un joc riscant, care presupune un anumit „spirit de fineţe” al emiţătorului. Astfel conotaţia de eleganţă, care poate fi reprezentată în fotografie, printr-o maşină sclipitoare, este rezultatul unui codaj; sclipirea razelor solare poartă acest mesaj suplimentar. Receptorul poate să nu decodeze informaţia dată, fie că el nu acordă atenţie acestui fapt, fie că el nu traduce „strălucirea luminii” prin „eleganţă”.

În ceea ce priveşte decodificarea mesajului la nivel individual, trebuie spus că aceasta nu se poate realiza decât parţial, în funcţie de achiziţiile culturale ale receptorului. „Analiza figurilor discursive de natură ontologică” (Ionela Chirilă, 2004, p.38) provoacă întotdeauna limitele interpretative.

6.10. Rolul celorlalţi factori ai comunicării:

zgomotul şi redundanţa în comunicare Zgomotul de fond reprezintă decodificarea incorectă sau insuficientă, ceea

ce face ca destinatarul să primească un mesaj diferit faţă de cel transmis din cauza bruiajului ce apare pe canalul de comunicare. Factor deranjant în comunicare,

75

zgomotul nu poate să ne captiveze atenţia prin însăşi prezenţa sa. Este suficient să remarcăm că informaţia în procesul comunicării este adesea întreruptă. Zgomotul se întâlneşte atât în mesajele verbale, cât şi în mesajele iconice; poate fi chiar redundanţă între text şi imagine. Informaţia se compune din text şi o imagine, ce conţine, de regulă, două elemente principale, marca produsului şi produsul propriu-zis. Orice reducere a unuia din aceste două elemente ar lipsi manifestul de sens. Rolul emiţătorului constă în a învălui mesajul-nucleu cu informaţii suplimentare, pentru ca manifestul să poată trece obstacolul pe care îl prezintă zgomotul (lipsa interesului, lipsa culorilor sau a clarităţii…). Un mesaj presupune prezenţa şi a unui „feedback”. Feedback – retroacţiune – se manifestă la nivelul unor diferite sisteme (biologice, tehnice etc.) în scopul menţinerii stabilităţii şi echilibrului lor faţă de influenţe exterioare; retroacţiune inversă, conexiune inversă, cauzalitate inelară, lanţ cauzal închis (DEX 1996, p. 372). Răspunsul este maniera în care se reacţionează la mesaj, atitudinea receptorului faţă de acesta. Receptorul poate să nu aibă nici o reacţie din diferite motive (nu-l interesează, nu-l înţelege) sau poate răspunde prin actul de cumpărare a produsului, ceea ce este cel mai des râvnit de către producător.

Încheiem capitolul despre limbajul verbal cu felul în care postmodernismul priveşte limba. În contextul postmodernismului, limba este „joc”. Prin ideea de joc se înţelege schimbarea cadrului de conexiune al ideilor. Sunt permise sensurile figurate precum şi trecerea unei metafore sau cuvânt de la un context la altul sau de la un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul gândirii postmoderne, textul e alcătuit dintr-o serie de „marcaje” ale căror sens este atribuit cititorului şi nu autorului, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construieşte sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul devine o prezenţă în mintea cititorului. Jocul în interiorul textului sau cu textul implică şi invocarea unor opere scrise. Scopul declarat este acela de a slăbi autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor sau a stilului, fie prin straturi succesive de indicaţii greşite în ceea ce priveşte intenţia autorului. Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi. Voci numeroase susţin că avem de-a face cu o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor şi text. Dacă un autor are ceva de comunicat, el trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă transparenţă cititorului.

80

Semele mâinilor reprezintă cele mai intelectuale gesturi umane. Ele relevă prezenţa gândului conceptual; exprimă, de asemenea, gândirea narativă, relaţiile între obiecte şi asocierile de idei. Asemănate cuvintelor, le însoţesc adeseori.

Mâinile ţinute la spate pot exprima fie superioritate, fie încercare de autocontrol etc. Mâinile în şolduri arată pregătirea corpului pentru a acţiona, a executa, a lua parte sau a-şi asuma responsabilitatea unui eveniment, activităţi sau sarcini. Fără cuvinte, corpul este echilibrat în poziţia „un pas înainte”, de exemplu, pentru a îndeplini ordinul unui superior, pentru a disciplina un subordonat sau pentru apărare.

Încrucişarea picioarelor este asociată în moduri diferite cu formalitatea, competiţia, tensiunea etc. Este interesant de remarcat faptul că modul de decodare a gesturilor diferă de la o cultură la alta, uneori în mod consistent. Utilizarea excesivă a gesticulaţiei poate fi interpretată ca nepoliticoasă în unele culturi, după cum unele gesturi pot fi considerate de-a dreptul insultătoare. În alte culturi gesturile ţin de o anume teatralitate a persoanei care vorbeşte şi care prin gesturile sale vrea să capteze cât mai mult atenţia şi să se facă înţeles. Astfel, gestul unui american ce îşi pune picioarele pe birou pentru că aşa îi este comod sau pentru a demonstra controlul total asupra situaţiei este considerat total inadecvat de un european.

Comunicarea prin mesaje non-verbale kinetice include şi atingerea sau comunicarea tactilă, cuprinzând modul de a da mâna, luarea de braţ, bătutul pe umăr, îmbrăţişarea, sărutul etc. Modul cum se realizează acest tip de comunicare, precum şi decodarea mesajelor incluse aici diferă de la o cultură la alta. (De exemplu, japonezii nu apreciază atingerea, simpla înclinare a capului înlocuind strângerea de mână). Un lucru este cert: pentru culturile europene şi nord-americane, studiile au constatat că persoanele ce încep o negociere prin a-şi da mâna vor reacţiona cu mai mult calm pe parcursul discuţiilor, iar deciziile vor fi mai eficiente decât în caz contrar.

Posturile pe care indivizii le adoptă, ca urmare a relaţiilor existente între ei, pot fi clasificate în următoarele categorii:

- de includere/neincludere. Prin această postură se defineşte spaţiul disponibil activităţii de comunicare în cadrul grupului;

- de orientare corporală. Indivizii preferă să se aşeze faţă în faţă, indică interesul pentru conversaţie, indică neutralitatea sau dimpotrivă dezinteresul;

- de congruenţă/necongruenţă. Postura indică intensitatea cu care un individ se implică în ceea ce spune/face interlocutorul. Participarea intensă conduce la o postură similară cu a interlocutorului. În cazul în care între parteneri există diferenţe de statut/opinii/divergenţe posturile vor fi necongruente (indivizii nu se privesc, nu interacţionează, se disociază etc.).

Joanne Yates (Advanced Managerial Communication, 1991) interpretează modalităţile de mişcare ale corpului prin perspectiva calităţilor de personalitate şi comunicare ale individului. Totodată autorul le clasifica în trei categorii având ca punct de pornire mişcarea de strângere a mâinii:

- mişcări laterale. Dacă în momentul în care dă mâna, partenerul îşi mişcă braţele în lături, în mişcare circulară, cu tendinţa de a efectua mişcări predominant pe lateral, este un bun comunicator.

77

7.2. Modalităţile de comunicare non-verbală După cum reiese chiar din denumirea ei, comunicarea non-verbală se

realizează prin intermediul mijloacelor non-verbale: corpul uman, spaţiul sau teritoriul, imaginea.

N. Hayes şi S. Orrell grupează indicii non-verbali ai comunicării non verbale şi a modalităţilor de exprimare, în funcţie de opt tipuri: paralimbaj, contact vizual, expresii faciale, postură, gesturi, atingere, proximitate şi îmbrăcăminte.

La rândul său, N. Stanton (1995) oferă o listă lărgită de modalităţi de comunicare non-verbală. Lista sa ajunge la un număr de 11 indici: expresia feţei, gesturi, poziţia corpului, orientarea, proximitatea, contactul vizual, contactul corporal, mişcări ale corpului, aspectul exterior, aspectele non-verbale ale vorbirii, aspectele non-verbale ale scrisului.

În cele ce urmează vom analiza care sunt semnificaţiile comunicative pe care lipsa cuvintelor şi prezenţa comunicatorilor paraverbali le are în contextul comunicării interpersonale. Vom vedea felul în care comunicarea non-verbală poate recurge la mijloace precum aparenţa fizica, gesturile, expresia feţei (mimica).

7.2.1. Aparenţa

Legat de aparenţă un rol deosebit de important îl joacă îmbrăcămintea persoanei. Este ştiut faptul că primul contact pe care îl ai cu o persoană este cu imaginea lui. Ori aceasta se compune şi din îmbrăcăminte (pe lângă datele fizice genetice). Îmbrăcămintea este, aşadar, văzută ca un furnizor de informaţii adevărate sau false despre individ. De asemenea, ea este văzută ca un facilitator al apropierii sau îndepărtării unor persoane de altele. Aici ne referim, mai ales, la situaţiile în care îmbrăcămintea este aproape un mijloc instituţionalizat de genul: îmbrăcă-mintea de medic, de poliţist, de militar şi mai nou îmbrăcăminte de office etc. Uneori îmbrăcămintea „comunică” diverse trăsături caracteriale ale oamenilor (fuga spre originalitate) sau intenţiile lor (intenţia de a se distinge, de a place etc.). Vestimentaţia este folosită de unii indivizi pentru a transmite celorlalţi mesaje clare asupra propriei lor persoane precum: statut social, profesiune, atitudini personale etc.

7.2.2. Comunicarea prin gesturi

Gesturile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o persoana; Jean Stoetzel le clasifica in trei categorii:

• gesturi autice (care nu au nici o legătura cu comunicarea, dar care trădează o anumită stare afectivă a individului, de exemplu, la un examen, o persoana îşi frământă mâinile, mişcă picioarele sub masă etc.);

• gesturi obişnuite (reverenţa diplomatului, degetele ridicate ale elevilor care vor să răspundă la lecţie etc.);

• gesturi simbolice prin care se exprima aprobarea, indiferenţa, entuziasmul. Astfel, pentru a chema pe cineva se face un semn cu degetul, pentru a admonesta pe cineva se bate obrazul, pentru a lăuda sau încuraja pe cineva se bate

78

umărul, pentru a aproba se dă din cap etc. (fireşte toate acestea diferă de la o cultură la alta).

Exista chiar o ştiinţa a gesturilor, care se numeşte kinezică. Contribuţii importante la structurarea ei a adus Ray Birdwhistell (Introduction to kinesics, 1952), care a aplicat metodologia lingvisticii structurale la studiul gesturilor, creând practic prima „gramatică” a gesturilor. El a găsit o corespondenţă între unităţile verbale şi cele gestuale (fenomenelor le corespund kinemele, ca fiind cele mai mici unităţi de acţiuni gestuale; morfemelor le corespund kinemorfemele). Pe lângă o kinezică, mai există şi o parakinezică. Aceasta din urmă demonstrează că gesturile au intensitate, durată, întindere, amplitudine, ritmuri constante sau în flux, caracteristici care se integrează contextelor psihologice, sociale.

Studiind relaţia dintre cultură şi personalitate, Birdwhistell a ajuns la concluzia că gestul reprezintă o a treia instanţă ce se interpune între cele doua noţiunii. El ajunge chiar la stabilirea unei stratificări sociale a oamenilor pornind de la indicii gestuali.

Comunicarea prin corp este cea mai complexa, deoarece intervine în „întâlnirile” cotidiene nu doar ca un obiect natural, ci ca un produs voluntar travestit, mascat, metamorfozat (prin îmbrăcăminte, machiaj, tatuaj, mutilări);

7.2.3. Expresia feţei

Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, grimasa, ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, mişcarea buzelor, schimbarea culorii pielii), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii) şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia/direcţia privirii). Toate acestea conturează stările fiziologice ale unei persoane, la un anume moment, fericit sau trist, din viaţa sa. Astfel avem:

Mişcarea ochilor în sus – încercarea interlocutorului de a-şi aminti ceva, iar în jos, tristeţe, modestie, timiditate sau ascunderea unor emoţii.

Fruntea încruntată semnifică preocupare, nemulţumire, mânie, frustrare. Clipirea din ochi reflectă (rata de clipire) starea psihologică a interlocu-

torului. Intensificarea semnificativă a acesteia poate reflecta emoţie, nervozitate, plăcere, încântare, stres emoţional, generat de ceva anume care stânjeneşte, spre exemplu, de vorbirea în public sau de o minciună.

Coborârea sprâncenei este un indicator sensibil al dezacordului, dubiului sau incertitudinii.

Sprâncenele ridicate cu ochii larg deschişi exprimă mirare, surpriză, domi-nare.

Nasul încreţit poate însemna neplăcere. Nările lărgite pot sugera nemulţumire, mânie. Buzele strânse pot vorbi despre nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii etc.

În ceea ce priveşte zâmbetul, acesta este un gest extrem de complex, exprimând o gamă largă de stări sufleteşti, de la bucurie şi plăcere/satisfacţie până la jenă sau chiar cinism. Decodarea corectă a sensului unui zâmbet este destul de dificilă tocmai prin multitudinea stărilor exprimate, dar şi prin modificările de sens atribuite lui în diferitele culturi.

79

Faţa lipsită de expresie, contrar a ceea ce se crede, transmite un puternic mesaj emoţional. Acesta s-ar putea traduce în: Nu deranjaţi! Este un semn subtil de a-i ţine pe ceilalţi la o distanţă politicoasă.

Schimbarea culorii pielii – obrazul unei domnişoare se poate înroşi, dacă acesteia i s-a făcut un compliment de către cineva. Expresia „uite ce s-a îmbujorat la faţă”, poate fi constatată, de multe ori, când sunt priviţi doi îndrăgostiţi care îşi vorbesc. Dimpotrivă, putem constata şi situaţia contrară. Când o discuţie scapă de sub controlul nervilor, unul sau ambii parteneri de discuţie pot deveni negri de mânie. Expresii precum „se făcu negru, de cătrănit ce era” sau „mi s-a făcut pielea de găină” sau „văzu negru în faţa ochilor” sunt expresii întâlnite în viaţa de zi cu zi şi lasă să se citească foarte uşor starea de spirit a protagoniştilor unui eveniment.

Astfel faţa poate fi considerată cea mai expresivă parte a corpului şi un mijloc de comunicare extrem de important în comunicarea interumană. În ceea ce priveşte decodarea mimicii, în cultura noastră există interpretări bine stabilite.

Privirea exprimă nevoia individului de aprobare, acceptare, încredere sau prietenie. Chiar a privi sau a nu privi pe interlocutor capătă un sens. Un studiu a arătat că într-o conversaţie asupra unor probleme personale, persoanele se privesc între 50%-60% în timpul conversaţiei. Prin expresia feţei putem stimula, orienta, decodifica şi înţelege intenţiile partenerului, susţine partenerul. Astfel, privirea îndreptată asupra unei persoane semnifică interesul acordat acesteia. Interceptarea privirii partenerului, privirea directă poate fi interpretată ca exprimând onestitate la nivelul frunţii şi ochilor, intimitate când coboară sub nivelul bărbiei, dar şi ameninţare în anumite condiţii. Un contact intermitent şi scurt al privirii poate indica lipsă de prietenie. A nu privi spre interlocutor denotă lipsa de interes faţă de acesta, răceală. La fel privirea într-o parte sau evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor/a adevărului, stare de inconfort sau chiar vinovăţie. În general indivizii ce nu sunt siguri de ei, sau au ceva de ascuns vor ocoli privirea interlocutorului prin faptul că se simt ameninţaţi, dar o vor căuta în situaţii favorabile, când doresc sprijinul etc.

7.2.4. Mesajele kinetice şi posturile

Semnul non-verbal care denumeşte o mişcare corporală, postură sau expresia materială care codifică sau influenţează un concept, motivaţie sau stare de spirit reprezintă o informaţie specială despre interlocutor. El nu este nici materie şi nici energie. Gesturile includ mult mai mult decât simplele mişcări al mâinilor sau altor părţi vizibile ale organismului. Intonaţiile vocii pot înregistra atitudini şi sentimente la fel de semnificativ ca încleştarea pumnului, agitarea mâinii, datul din umeri sau ridicarea sprâncenelor. (Sapir, 1931) În privinţa gesturilor, cultura noastră, ca de altfel toate culturile din lume, are în vedere o aproximativă controlare a acestora, precum şi un mod destul de precis de a le decoda sensurile. Astfel:

Braţele deschise semnifică sinceritate, acceptare. Pumnii strânşi exprimă fie mânie/ostilitate, fie hotărâre, solidaritate, în

funcţie de context. Capul sprijinit în palmă exprimă oboseală, plictiseală. dimpotrivă, palma

(degetele) pe obraz denotă interes maxim.

84

Pe lângă acestea există o serie de alte situaţii ce pot afecta în mod negativ ascultarea mesajului şi care este necesar să fie evitate precum:

- întreruperea repetată şi nejustificată a interlocutorului; - anticiparea mesajului interlocutorului, „luându-i vorba din gura”; - privirea îndreptată în altă parte/alte preocupări; - poziţie necorespunzătoare; (excesiv relaxată, aşezare laterală etc.); - mimarea atenţiei; - încercarea de memorare în locul înţelegerii ideilor; - comportamente non-verbale indicând lipsa de interes; - preluarea cu uşurinţă a altor mesaje ce distrag atenţia; - neacordarea de feed-back legat de recepţionarea mesajului. O altă situaţie ce poate avea un efect negativ asupra ascultării este diferenţa

între ritmul vorbirii emiţătorului şi viteza de procesare a receptorului. De regulă, viteza de procesare este mai mare decât posibilitatea de emitere verbală şi din acest motiv gândirea tinde să anticipeze – corect sau eronat – ceea ce va urma să fie spus; de aici şi tendinţa de a divaga cu gândirea spre alte subiecte determinate de cele spuse. Dacă procesarea este mai înceată decât emiterea, ascultarea va avea în mod cert de pierdut: receptorul nu va mai avea răgaz să observe sensurile non-verbale ale comunicării, să determine stările afective sau sensurile speciale în care anumite cuvinte sunt folosite de emiţător. De aceea este esenţial ca receptorul să se concentreze şi să asculte ceea ce emiţătorul produce în acel moment.

În concluzie, pornind de la situaţiile enunţate, pot fi prezentate o serie de cerinţe ale căror aplicare poate duce la realizarea unei ascultări eficiente. Manifestarea unei atitudini de interes faţă de interlocutor şi mesajul sau prin limbaj non-verbal (contactul privirii, încuviinţare din cap, poziţie adecvată a corpului etc.) Adresarea de întrebări adecvate în scopul verificării acurateţei interpretării mesajului. Adresarea de întrebări/mesaje de subliniere a (continuării) interacţiunii, urmate de momente de tăcere pentru a se permite formularea răspunsului („...foarte interesant ce spuneţi...”; „...explicaţi-mi, vă rog, încă o dată etc.) La fel de importantă este solicitarea de clarificări, rezumarea ideilor, utilizarea feed-back-ului. De asemenea ajută şi descrierea stărilor/interesului produs de mesaj („...m-a interesat să...”; „... m-a deranjat când...”; „...am rămas surprins deoarece...” etc.)

Dintre efectele benefice pe care le poate avea ascultarea atentă, N. Stanton, identifică cinci:

1. încurajarea celorlalţi. În faţa unei ascultări binevoitoare, ceilalţi vor renunţa la tendinţa lor defensivă, şi vor încerca să-şi înţeleagă interlocutorul şi să devină, la rândul lor, ascultători mai buni;

2. obţinerea de informaţii cât mai complete şi mai complexe. Încurajarea vorbitorului să furnizeze cât mai multe date creează posibilităţi suplimentare pentru elaborarea unei decizii corecte;

3. ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi. Acest lucru se poate petrece prin două modalităţi. Pe de o parte, prin posibilitatea creată vorbitorului de a se elibera de idei, gânduri sau atitudini reprimate, pe de altă parte, prin stabilirea unei interacţiuni empatice pozitive între interlocutori, ca urmare a interesului manifestat de ascultător faţă de persoana vorbitorului;

81

- mişcări faţă – spate. Dacă partenerul îşi extinde mâinile direct în faţă când dă mâna, iar când vorbeşte se înclină în faţă, poate fi caracterizat ca „om de acţiune”.

- mişcări verticale. În timp ce dă mâna, partenerul se va desfăşura pe verticală, iar la aşezarea pe scaun se va aduna şi va ţine mâinile în jos. În această situaţie, individul poate fi considerat ca având putere de convingere.

Postura corpului comunică în principal statutul social al individului, dar şi modul în care indivizii îşi corelează stările atitudinale reciproce. Astfel o persoană cu un statut superior tinde să ţină capul ridicat în sus, iar cea cu un statut inferior, îl înclină în jos.

7.2.5. Tăcerea

Face parte din comunicare. Este un lucru cunoscut şi acceptat că lipsa cuvintelor sau a gesturilor să fie încărcată cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea se integrează comunicării, şi contribuie la atribuirea de semnificaţii unui enunţ fiind mai mult decât ceea ce precede, întrerupe sau se opune mesajului. în cazul conversaţiei, absenţa sunetului – „tăcerea conversaţională” (Bilmes, 1996, apud Petcu, 2000) – funcţionează ca tăcere notabilă, ca formă particulară de discurs. Tăcerea poate sugera bunăoară stări psihice imprecise, dezaprobatoare, nemulţumirea, ignoranţa, semnale timide sau dimpotrivă aşteptarea ca invitaţie la răspuns, la continuarea discuţiei, la acţiune. Abric (2002) distinge două tipuri de tăceri: tăcerile goale şi tăcerile pline. Tăcerea goală este un proces care se întâmplă atunci când celălalt încetează să exprime dar şi să reflecteze. În acest interval, interlocutorul său poate să intervină. În tăcerile pline, încetează doar exprimarea, nu şi reflecţiile interioare ale celuilalt. Folosită cu pricepere, tăcerea se dovedeşte a fi un puternic instrument de comunicare, prin care putem obţine un profit intelectual şi social maxim. Ea poate stimula comunicarea creând interlocutorului posibilitatea de a-şi exprima ideile sau sentimentele şi totodată poate încuraja răspunsurile. Astfel că, păstrarea tăcerii este un atribut major al diplomaţiei în comunicare, dovedind tactul celor implicaţi în procesul de comunicare şi ajutând indivizii să treacă cu mai multă uşurinţă peste momentele de dificultate. În cadrul comunicării şi cu precădere în contextul procesului de negociere, păstrarea tăcerii este de o mare importanţă, aceasta având şi anumite funcţii comunicative: consolidează sau tensionează relaţia, poate deranja sau încuraja, ascunde sau scoate în evidenţă informaţii, exprimă acordul sau dezacordul, indică o atitudine de precauţie sau reflecţie etc. La polul opus, tăcerea poate fi resimţită şi ca o situaţie jenantă, care îi poate face pe interlocutori să vorbească, chiar când nu trebuie sau mai mult decât trebuie. În orice discuţie trebuie avut în vedere un echilibru între lungimea replicilor fiecărui partener. Literatura de specialitate subliniază că răbdarea de a aştepta reacţiile partenerului la afirmaţiile, propunerile şi ofertele proprii, inhibarea dorinţei de a vorbi este esenţială pentru reuşita negocierii. Întreruperea partenerului, când nu există un acord faţă de cele exprimate şi expunerea propriilor păreri, reprezintă o modalitate care face să se piardă oportunitatea unor informaţii valoroase. Pe de altă parte, a se păstra tăcerea faţă de un partener care a adoptat o poziţie care nu avantajează sau a formulat un ultimatum constituie o tactică eficientă, în măsura în care tăcerea creează o stare de disconfort şi poate să

82

sugereze partenerului abordarea mai rezonabilă a problemei, acordarea de concesii, transmiterea unui plus de informaţie. Regula de aur a comunicării este de a nu se lua niciodată cuvântul atunci când se poate păstra tăcerea. Chiar şi atunci când partenerul nu găseşte cuvântul potrivit în limba străină pe care o foloseşte, nu trebuie ca acesta să-i fie „suflat” pentru a-l ajuta să se exprime. De multe ori, ceea ce i se sugerează nu coincide cu ceea ce vrea el să spună. Dacă va accepta „ajutorul”, acesta o va face fie pentru că se simte încurcat, fie din politeţe, fie din lipsă de cunoaştere a nuanţelor limbii. Interlocutorul va pierde astfel, poate, un prilej de a afla ce gândeşte partenerul cu adevărat. Tăcerea poate fi deci, un instrument de acţiune, fie pentru a provoca un moment de criză, fie pentru a ieşi dintr-un moment de criză. În concluzie, se poate afirma că, întrucât tăcerea ne permite să ne organizăm gândurile şi, în acelaşi timp, permite interlocutorului să reflecteze asupra propriilor idei, reacţii sau sentimente, ea este utilă în următoarele situaţii: după ce s-a exprimat o întrebare, după ce s-au expus aspecte importante pentru a le spori impactul, după ce s-a recepţionat un volum important de informaţii, când există o stare emoţională puternică. Tăcerea are un rol important în comunicarea interumană deoarece ea lasă locul ascultării şi recepţionării corecte a mesajelor.

7.2.6. Ascultarea

Aceasta reprezintă un element cheie în succesul multor activităţi (vânzătorul trebuie să-şi asculte clientul, studentul trebuie să-şi asculte profesorul, copilul trebuie să-şi asculte părintele etc). Ascultarea nu e un proces pasiv, aşa cum s-ar putea crede. Dimpotrivă, ea presupune înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii. N. Stanton afirmă că există „câteva domenii profesionale unde ascultarea este principalul atribut al comunicării: psihiatria, consilierea educaţională şi de cuplu, interviurile, relaţiile de familie, prietenie. Aşadar, instruirea medicală şi consilierea de orice tip pun un accent deosebit pe dezvoltarea şi educarea ascultării. În medicină „… pacientul este principala sursă de informaţie pe care doctorul se bazează pentru stabilirea diagnosticului” (Stanton, 1995, p. 19). Ascultarea este un act conştient de recepţionare a informaţiei. Ea presupune existenţa următoarelor procese:

- auzirea (actul automat de recepţionare a undelor sonore generate de emiţător şi transmiterea lor în creierul receptorului);

- înţelegerea (identificarea şi recunoaşterea sunetelor conform unui cod); - decodarea codului în sensuri (prin implicarea memoriei şi experienţei

receptorului); - atribuirea de semnificaţii informaţiei procesate; - evaluarea (efectuarea de judecăţi privind validitatea/ obiectivitatea/

utilitatea informaţiei decodificate). Totodată există o serie de factori ce pot afecta capacitatea de ascultare.

Dintre aceştia pot fi menţionaţi: competenţa emitentului în a transmite mesaje şi a receptorului de a le prelua; abilitatea organelor de simţ; capacitatea de concentrare; tipul relaţiilor de comunicare cu emitentul; motivaţia; scopul şi utilitatea comunicării; gradul de dificultate/ complexitate a mesajelor; constrângeri de natura psihică şi fizică etc.

83

Studiile de specialitate subliniază importanţa ascultării competente atât pentru precizia comunicării, cât şi pentru conţinutul relaţional al acesteia. Este necesar ca ascultarea să se desfăşoare concomitent cu observarea interlocutorului inclusiv a mesajelor transmise non-verbal. Astfel în ascultarea activă presupune urmărirea şi aprecierea atentă a cuvintelor şi a sensurilor acestora, a modului de formulare a frazelor, a modului de exprimare şi a manierei de comunicare, a tonului şi a gesturilor conduc la evaluarea corectă a intenţiilor partenerului şi creează un climat de satisfacţie pentru emiţător, determinându-l să devină mai conciliant, mai cooperant. În acest sens este necesar ca partenerii să urmărească atent mesajul verbal/non-verbal (cuvinte cheie, tipare verbale etc.), eventualele contradicţii în argumentaţie, structura de organizare a mesajului (pro/contra; plăcut/neplăcut; avantaje/dezavantaje; etc.) să rezume mental mesajul fie pe etape, fie în final, să realizeze o corelare a mesajului cu experienţa personală, să ia notiţe pentru a evită distragerea şi a demonstra interlocutorului interesul pentru cele transmise. Ascultarea interactivă presupune posibilitatea de interacţiune directă cu interlocutorul şi se realizează fie prin punerea de întrebări, fie prin solicitarea de confirmare a mesajului, având ca scop consolidarea relaţiei cu acesta. Punerea de întrebări este importantă întrucât clarifică şi stimulează comunicarea, fiind utilă şi pentru cel care le emite deoarece creează posibilitatea confirmării şi completării mesajului. În ceea ce priveşte confirmarea mesajului aceasta se realizează prin: „parafrazare” – repetarea cu propriile cuvinte a ceea ce s-a înţeles din mesaj, pentru a testa corectitudinea înţelegerii (...”după câte înţeleg”; „vreţi să spuneţi că…”; „deci credeţi că…”, etc.); menţionarea implicaţiilor posibile ale mesajului; („...ceea ce spuneţi ar însemna că...; „deci prin cele spuse vreţi să sugeraţi că...”. Solicitarea de completări ale mesajului implică interesul de a asculta în continuare („...ajutaţi-mă să înţeleg de ce...”; „ce v-a făcut să...” etc.). În cele din urmă, la finalul momentului dedicat ascultării partenerii de dialog trebuie să rezume împreună discuţia pentru a verifica dacă nu s-a omis ceva la emiterea sau recepţionarea mesajului.

7.2.7. Zgomotul

Un aspect ce nu trebuie scăpat din vedere se referă la existenţa unor factorilor perturbatori (bariere) în realizarea unei ascultări eficiente. Aceştia sunt fie de natura perceptuală (care duc la o atenţie, înţelegere şi reţinere selectivă), fie factori dependenţi de relaţia între interlocutori, după cum pot fi factori de natură semantică, de natură externă fizică, factori fiziologici, dar şi lipsa deprinderii de a asculta, atenţia prefăcută sau atenţia distrasă de evaluarea modului cum este prezentat mesajul sau cum arată interlocutorul. Ca urmare a acestor factori apar bariere specifice procesului de ascultare manifestate în lipsa de interes şi dorinţa de a asculta (se consideră că interlocutorul este incompetent sau nu are nimic nou de spus), în existenţa atitudinilor şi ideilor preconcepute (ca urmare a unor relaţii anterioare negative), în diferenţele de statut (sunt ascultaţi doar cei consideraţi superiori), în egocentrism (respingerea „a priori” a argumentului celuilalt prin neascultare), în tendinţa de a polemiza (mesajul nu e ascultat până la sfârşit, pregătindu-se contraargumentul), în rezistenţa la schimbare etc.

88

- tendinţa comunicărilor de a se organiza complementar sau simetric. Este vorba despre fenomenul de schismogeneză al lui Bateson, când indivizii nu se pot sustrage anumitor relaţii (relaţiile dintre membrii personalului unei întreprinderi, relaţiile dintre membrii unei familii, relaţiile dintr-o şedinţă, relaţiile din cadrul unui sistem de comunicare etc.);

- tendinţa de a răspunde în acelaşi registru în care interlocutorul li se adresează (norma de reciprocitate), precum şi o mai mare uşurinţă de a aproba ceva decât de a nu fi de acord. (A. Mucchielli, 2005, apaud T.M. Newcomb)

7.5. Comunicare prin imagini

Viaţa modernă a adus cu sine o multitudine de mijloace imagistice de

comunicare (afiş, fotografii, benzi desenate, ilustraţii, cinema, televiziune). Comunicarea prin imaginea creează un paradox: deşi mai puţin interactivă, deoarece se exercită într-un singur sens, ea este mult mai eficientă – afectează un număr extrem de mare de persoane. Proliferarea comunicării prin imagini, deşi omniprezenta este considerata de unii autori ca reprezentând un fenomen de regresiune culturală, ea împiedicând dezvoltarea altor forme de comunicare (spre exemplu, se pierde gustul pentru lectura). De comunicarea prin limbaj ne vom ocupa în unul din capitolele următoare intitulat: Limbajul imaginilor.

7.6. Funcţiile comunicării non-verbale

Pe fondul valenţelor pe care comunicarea non-verbală le manifestă în

comunicarea interpersonlă, putem observa că aceasta îndeplineşte anumite funcţii. Printre cele mai importante menţionăm:

a) Accentuarea/sublinierea. Un zâmbet larg, o expresie deschisă ce vor însoţi o afirmaţie pozitivă, vor face ca mesajul transmis să fie mai convingător pentru interlocutor. La fel stau lucrurile şi în cazul unui gest de respingere sau a unei încruntări de sprânceană, acestea sunt semne evidente care contribuie la întărirea convingerii că partenerul are ceva să îţi reproşeze. Alte elemente paralingvistice precum inflexiunile, tonalitatea sau înălţimea vocii au un efect similar.

b) Contrazicerea. Partenerul de comunicare care doreşte să-şi mascheze nemulţumirea faţă de informaţia primită / mesajul receptat, exprimându-se în cuvinte cumpătate, poate fi trădat de expresia crispată a ochilor. Expresie poate fi corect percepută şi interpretată de interlocutor şi folosită abil de acesta în continuare.

c) Substituirea. Cele mai multe cercetări în domeniu confirmă utilizarea mesajelor non-verbale într-o măsură sporită faţă de cele verbale. Substitute precum vestimentaţia, obiecte personale – spaţii de lucru, maşini, mobilier etc. – apoi gesturi, atitudini sau posturi, limbajul corpului etc., pot transmite mesaje foarte precise şi importante, ce nu mai necesită explicaţii verbale.

d) Complementaritatea este altă funcţie a mesajului non-verbal, care are în vedere în special gesturile şi limbajul corporal cu scopul de a completa sau preciza fie mesajul verbal, fie tipul de relaţie în care se află interlocutorii, făcându-le mai

85

4. rezolvarea problemelor. Chiar daca ascultătorul nu este de acord cu punctul de vedere al interlocutorului, faptul că-i ascultă părerile, că le compară cu părerile proprii, poate conduce la aflarea unor soluţii adecvate;

5. o mai bună înţelegere a oamenilor. Ascultarea şi înţelegerea modului în care gândesc celelalte persoane creează posibilităţi de colaborare, chiar dacă nu se simpatizează reciproc.

Observarea acestor efecte ne îndreptăţeşte să constatăm că un bun ascultător câştigă: informaţie, înţelegere, receptare (ascultare) reciprocă, cooperare.

7.2.8. Mesajele paralingvistice

Sunt variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite paralimbaj). Cercetările experimentale au indicat că, dacă un mesaj lingvistic este contrazis de cel paralingvistic folosit, se tinde să se acorde mai multă crezare „tonului” vocii decât conţinutului mesajului. De asemenea, ritmul prea rapid poate genera neînţelegerea mesajului, iar cel prea lent, plictiseală, indicând la rândul său, indiferenţă. O voce blândă, joasă indică simpatie faţă de partener, în timp ce o voce înaltă indică iritare chiar mânie. Pauzele între propoziţii sau cuvinte, separatorii vocali, pot fi folosite pentru a acorda timp de gândire, a accentua anumite părţi, a genera anticipaţia sau a-l forţa pe interlocutor să spună mai mult. La rândul său râsul (ca opus al plânsului) poate fi interpretat ca o manifestare a spiritului critic, transmiţând mesajul şi sub forma ironiei sau a glumei. Ticurile verbale, ezitările/repetările necontrolate reprezintă erori paralingvistice ce trebuie conştientizate de interlocutor şi eliminate dintr-o comunicare ce se doreşte eficientă.

7.2.9. Aspectele non-verbale ale scrisului

Scrisul de mână, aşezare, organizare, acurateţe şi aspectul general al paginii scrise, toate acestea spun ceva în plus despre om, despre felul lui de a fi, de a interacţiona.

7.3. Comunicarea prin spaţiu şi teritoriu.

Modul de delimitare şi amenajare a spaţiului „comunică” multe informaţii

despre individ. De aceea, omul este extrem de grijuliu cu spaţiul în care trăieşte. El îşi delimitează şi amenajează teritoriul în funcţie de nevoi şi împrejurări.

Dintr-o perspectivă sociologică şi antropologică, pot fi desprinse trei tipuri de teritorii: tribale, familiale, personale (Desmond Morris, 1979). Dintr-o perspectivă psihologică şi psihosocială ne ocupăm mai ales de ultimul tip de teritoriu, mai strâns legat de particularităţile psihice ale omului.

Studiul relaţiilor spaţiale, ca mod de comunicare, revine unei ştiinţe numite proxemica. Printre problemele studiate de aceasta putem enumera: jocul teritoriilor, maniera de a percepe spaţiul in diferite culturi, efectele simbolice ale aspectelor spaţiale, distantele fizice ale comunicării.

Edward T. Hall vorbeşte despre studiul rolului distanţelor spaţiale în comunicare. Cartea lui, The Hidden Dimension, apărută în 1966, este considerată a fi o veritabilă gramatică a spaţiului. După el, există patru tipuri de distanţe (intimă,

86

personală, socială, publică) ce reglează comunicarea în funcţie de respectarea sau încălcarea lor fiecare dintre ele se asociază diferit cu celelalte categorii de mijloace ale comunicării.

De exemplu: • în distanţa intimă (corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are un rol

minor, se exprima involuntar unele vocale); • în distanţa personală (45-75 cm, pana la maxim 125 cm vocea este

normală, familiara); • în distanţa socială (125-210 cm, un maxim de 210-360 cm, vocea este

plina si distincta, mai intensă; • în distanţa publică (3,60-7,50 m si cu un minimum de peste 7,50 m,

discursul este formalizat, gesturile stereo; interlocutorul devine un simplu spectator, iar comunicarea un spectacol).

Referitor la atitudinea faţă de spaţiu, într-o cultură sau alta, s-a observat că aceasta este corelată cu densitatea populaţiei respective. Astfel, în culturile mediteraneene şi latino-americane, spaţiul personal este de aproximativ 40 cm. În SUA şi Europa de vest, de 80 – 120 cm. iar pentru asiatici şi africani depăşeşte 120 cm. Circumstanţele, statutul, relaţiile existente între partenerii la discuţie pot modifica aceste valori, dar ceea ce un latino-american consideră ca distanţă normală, poate fi privit de un nord-american drept violare a spaţiului personal. Este şi motivul pentru care un britanic sau un american va tinde să facă un pas înapoi în faţa interlocutorului sau pentru a restabili o distanţă confortabilă, ceea ce poate fi interpretat de cel din urmă ca lipsă de prietenie sau dezacord.

De asemenea, teritorialitatea (spaţiul fix asupra căruia avem un „drept”) comunică foarte mult în legătură cu statutul social al indivizilor. Distanţa unghiulară dintre interlocutori reflectă relaţia în care suntem faţă de persoanele aflate în imediata noastră apropiere. Aceasta poate varia de la 0 grade (faţa în faţă) cu cei admiraţi şi agreaţi până la 180 grade (întoarcerea spatelui) cu cei neagreaţi şi cu care nu suntem de acord.

7.4. Mesajele ambientale

Mediul înconjurător, prin spaţialitate şi temporalitate, poate de asemenea să

transmită mesaje asupra interlocutorilor, şi să influenţeze caracterul comunicării interpersonale. Astfel „proxemica” (iniţiată ca ştiinţă de Edward Hall, op. cit.) studiază modul în care indivizii îşi structurează spaţiul din jur în interacţiunile zilnice, elementele principale fiind orientarea relativă, distanţa faţă de interlocutor, spaţiul personal şi locul ales într-o încăpere. Relaţiile spaţiale pot influenţa calitatea şi cantitatea comunicării, dimensiunea neadecvată a spaţiului inhibând fluxul liber al informaţiei. De asemenea, spaţiul dintre interlocutori are diverse semnificaţii. De aceea, în funcţie de relaţia cu interlocutorul şi de contextul comunicării se fac referiri la spaţiul intim, personal, social şi public. Atâta timp cât aceste zone sunt respectate, comunicarea se desfăşoară firesc; încălcarea lor de către partener determină reacţii negative, producând disconfort şi nervozitate. Ambientul poate determina un anumit tip de comunicare prin crearea unei atmosfere de confort / disconfort pentru interlocutori, cu toate consecinţele ce derivă de aici. Psihologia

87

socială a definit o competenţă specifică subiecţilor umani în ceea ce priveşte comunicarea şi anume: competenţa în relaţia cu mediul înconjurător. Aceasta vorbeşte despre capacitatea noastră intuitivă şi imediată de a recunoaşte impactul unui element sau al altuia din mediul înconjurător asupra comunicării şi de a-1 lua în calcul organizând, în funcţie de propriile obiective, situaţia de comunicare în care ne găsim. (A. Mucchielli, 2005)

Psihologia şi psihologia socială au obţinut numeroase rezultate privitoare la influenţele exercitate de diverşi parametri ai situaţiei, numiţi „elemente inductoare”. Aşadar, această cunoaştere face în mod normal parte integrantă din competenţa noastră în relaţie cu mediul înconjurător. Un element inductor este, întâi de toate, un element constitutiv al situaţiei de comunicare, împreună cu alte elemente de care acesta este legat. Semnificaţia sa cea mai „importantă” devine cunoscută în şi prin situaţia de comunicare. El se defineşte şi există într-o relaţie cu situaţia de comunicare şi cu actele de comunicare ce se desfăşoară. Ca element, el nu are existentă în sine. Un element inductor are un statut particular datorită influenţei sale, puternice, asupra situaţiei de comunicare. Este un element ce cântăreşte greu într-o situaţie, având proprietăţi numite „inductoare”. Prin „inducţie” se înţelege o acţiune de la distantă, efectuată de un element din contextul situaţional asupra comunicării înseşi. Psihologia interpretează în următorii termeni aceste „elemente inductoare”. Astfel avem:

- o apropiere prea mare între interlocutori blochează comunicarea cu persoane necunoscute. O apropiere a unei persoane pe care ai întâlnit-o la metrou face parte dintr-un astfel de caz. Blocajul este accentuat de faptul că durata contactului este scurtă şi că o nouă întâlnire este puţin probabilă;

- faptul de a sta „faţă în faţă” favorizează comunicarea: Într-o situaţie de comunicare „publică”, fiecare se adresează cu mult mai multă plăcere şi cu mai multă uşurinţă interlocutorului ce se află în faţa lui;

- apropierea relativă favorizează schimburile relaţionale. Bunăoară într-o şedinţă de lucru, proximitatea cu cineva induce tendinţa de i te adresa pe alt ton decât cel formal;

- decontractarea corporală induce decontractarea comunicării poziţia pe care o are corpul nostru când vorbim are efecte asupra modului nostru de a vorbi;

Analiza celor spuse ne poate conduce spre următoarele concluzii: - poziţia individului în reţeaua de comunicare poate favoriza sau dimpotrivă

nu anumite tipuri de comunicare. (A. Mucchielli, 2005, apaud P. Fraisse şi J. Piaget, 1969);

- densitatea socială favorizează depersonalizarea comunicării: cu cât indivizii sunt mai numeroşi într-un spaţiu limitat, cu atât comunicarea între persoane devine mai distantă şi mai impersonală; (A. Mucchielli, apaud C. Levy-Leboyer, 1980)

- supravegherea de către celălalt şi privirea lui pot avea efecte variate: privirea celuilalt induce conformarea şi reacţia de prestanţă. Adică, îi determină pe indivizi „să spună mai mult decât cred”, „să-şi asume roluri extreme” şi „să forţeze nota”. Privirea celuilalt restrânge libertatea. Această privire mă poate jena, mă poate forţa să fiu atent la ceea ce fac. De obicei, prezenţa celuilalt îl determină pe fiecare să se conformeze normelor în vigoare în situaţia respectivă;

92

8. PERSOANĂ ŞI PERSONALISM Metafizica este unul dintre domeniile preocupate să cunoască, să

definească şi să explice complexul de fenomene care se regăsesc în ceea ce noi generic denumim prin termenul de persoană. Atributele care trimit la faptul de a fi persoană umană şi care fac ca aceasta să se deosebească de toate celelalte forme de viaţă sunt: raţionalitatea, stăpânirea limbajului, conştiinţa de sine, controlul sau calitatea de agent, şi valoare morală sau dreptul de a fi respectat. (Dicţionar de filozofie, 1999)

Aptitudinea unei persoane de a stabili relaţii este influenţată puternic pe de o parte de maniera în care aceasta ştie să comunice cu sine, în sensul de a se cunoaşte şi de a se accepta aşa cum este, conştientă de valoarea şi de puterea pe care şi le atribuie. Iar pe de altă parte, este influenţată de maniera în care ştie să comunice şi să se raporteze la ei. Cele două componente sunt absolut obligatorii pentru că, aşa cum afirma Oscar Wilde, cunoaşterea de sine este imposibilă în afara relaţionării cu ceilalţi. În lipsa implicării / existenţei celuilalt, individul riscă să se izoleze, să se abandoneze într-o lume care se distanţează şi se rupe de realitate. „Punţile” construite de la unul la/spre celălalt amplifică şi consolidează intimitatea. Cu alte cuvinte, imaginea de sine „reprezintă un compromis între aspiraţiile egoismului individului şi corectivele pe care le aduce societatea” (I. Chiru, 2003, p.103)

Reprezentarea despre sine devine posibilă, pe de o parte prin produsul identificării cu reprezentări inconştiente, modelate de persoane apropiate (influenţările copiilor de către părinţii lor, de dascăli etc.), pe de altă parte reprezentarea despre sine este influenţată de evaluările şi aprecierile celorlalţi. Aşadar, imaginea de sine se dezvoltă treptat, ea este rezultatul din interiorizarea schemelor despre ceilalţi şi din feed-back-ul primit de la ceilalţi. (I. Chiru, 2003)

Iniţierea este o operaţiune, care se alătură celorlalte două planuri „identificare”, „influenţare”, şi împreună pot conduce la obţinerea statutului de persoană aşa cum l-am identificat noi, format prin cunoaşterea de sine şi prin ceilalţi. Iniţierea este un fenomen care asociază ideii de fiinţă pe aceea de transformare. După gândirea religioasă greacă, Demeter era cel care iniţia oamenii în marile mistere din Eleusis. Conceptul de iniţiere s-a păstrat până astăzi. Chiar dacă sensurile sale s-au lărgit, (poate chiar distorsionat) încercând să cuprindă toate domeniile existenţei (iniţiere în muzică, în politică, în iubire etc.) obiectivul său rămâne acelaşi: de a-l conduce pe individ către cunoaştere printr-o iluminare interioară proprie.

Alchimia perfectă dintre cele trei fenomene identificare, influenţare şi iniţiere va permite transformarea elementelor separate în unul singur. În încercarea de depăşire a abordării dualiste, conform căreia persoana este un amalgam al unor elemente esenţial separate, filosofii preocupaţi de problema minte-corp, încearcă o reinventare a unităţii celor două elemente fundamentale, din care este alcătuită fiinţa: trupul şi mintea. (ocazionalismul)

89

clare/mai evidente. În comunicare un anumit gest poate să indice relaţiile de prietenie, chiar afecţiune între parteneri, ori dimpotrivă să indice răceală, stânjeneală, superioritatea etc.

e) Ajustarea/reglarea. În cadrul comunicării există numeroase posibilităţi oferite de mesajele non-verbale pentru reglarea bunului mers al procesului însuşi. Astfel, este posibil ca prin non-verbal să se comunice unui partener când se doreşte să se oprească din expunere pentru că şi celălalt are ceva de spus, când se doreşte să-şi continue expunerea pentru că este considerată interesantă, sau când se doreşte să se pună capăt discuţiei – toate acestea fără să se emită măcar un cuvânt. Toate aceste mesaje pot fi transmise fie printr-un gest, fie prin menţinerea susţinută sau dimpotrivă încetarea contactului vizual, prin consultarea frecventă a ceasului, prin caracterul monosilabic al replicilor date etc.

7.7. Diferenţe culturale reflectate în limbajul non-verbal

Valori culturale specifice pot fi oglindite prin limbajul non-verbal, în special

în ceea ce priveşte perceperea timpului, a spaţiului, dar şi prin unele gesturi sau expresii.

Este necesar de remarcat faptul că în condiţii de interculturalitate, sensurile non-verbale pot suferi interpretări drastic diferite, ce pot duce la înţelegeri eronate ale mesajului. În cazul gesturilor făcute cu mâna, ca de pildă gestul „inel”, însemnând, în unele culturi, că totul este în deplin acord cu ceea ce se doreşte, semnul V etc. au sensuri fie comune fie complet diferite de la o cultură la alta, de la semnificaţii pozitive, până la altele negative, uneori chiar triviale.

Comunicatorii internaţionali au obligaţia de a conştientiza existenţa acestor specificităţi, de a le cunoaşte şi interpreta corect, în scopul realizării unei comunicări eficiente în cadrul procesului de negociere, şi de a se conforma modelului cultural al partenerului cu care este interesat să realizeze tranzacţia. Astfel referitor la perceperea timpului se are în vedere modul cum se programează timpul într-o cultură sau alta, atitudinea faţă de punctualitate şi date/ore fixe, precum şi lungimea optimă a unei întrevederi. Bunăoară în cultura nord-americană, timpul este foarte bine măsurat, scrupulos planificat. (În limba engleză există numeroase formulări referitoare la acest model cultural: „to spend time”, „to waste time”, „to invest time”, „to save time”, „to make time”, „to buy time” etc. formulări cu caracter clar economic). În schimb în anumite culturi asiatice sau arabe, a planifica, a pregăti din timp o agendă de discuţie, o anumită activitate precisă este o gafă, sau poate comunica chiar lipsă de respect. Faptul este deseori interpretat de nord-americani ca lipsă de eficienţă, de autoîncredere, chiar lene. Punctualitatea este de asemenea o noţiune cu accepţiuni diferite: întârzierea este inadmisibilă pentru nord-americani, dar absolut normală pentru latino-americani. În cultura franceză, 5 minute de întârziere sunt acceptabile. La români, „sfertul academic” este des practicat. În ceea ce priveşte stabilirea unor date/ore fixe pentru evenimente sociale, întâlniri de afaceri etc. acestea trebuie să fie realizate cu mult timp înainte pentru nord-americani care vor considera o invitaţie de ultim moment drept o insultă. În culturile arabe/asiatice o activitate programată cu mult timp înainte poate fi uitată, iar invitaţiile de ultim moment sunt considerate ca fiind

90

spontane deci sincere. Pentru americani, o întâlnire de afaceri/o vizită de lucru nu trebuie să depăşească 45 de minute. În timp ce pentru un arab acelaşi timp va fi perceput ca fiind „scurt”, sugerând răceală şi lipsă de interes.

Culturile impun de asemenea atitudini diferite faţă de folosirea mâinilor, a efectuării diferitelor gesturi, a expresiei feţei, a modului de adresare, gradului de emoţie şi animare, de francheţe, de insistenţă etc. De exemplu, strângerea de mână este un salut aproape universal în afaceri, dar modul şi forţa cu care se realizează diferă de la o cultură la alta. Spre exemplu, de la un mod ferm al strângerii de mână în cazul americanilor, la un mod delicat la francezi şi britanici. Strângerea de mână este foarte rar folosită de asiatici. Folosirea mişcărilor mâinii sau a braţelor ca mod de comunicare non-verbală este de asemenea foarte diferită. Ea exprimă acţiune în cazul americanilor. Pentru germani reprezintă o atitudine. Sunt folosite pentru ilustrare de italieni, iar în cazul francezilor sunt o expresie a stilului. Pentru arabi, gesturile au un asemenea nivel de elocvenţă încât cuvintele sunt deseori inutile. În ceea ce priveşte zâmbetul, în multe culturi se consideră că acesta comunică plăcere, bunăvoinţă, prietenie, optimism. În Orientul Mijlociu însă, este un mod de a ocoli conflictul. În cazul asiaticilor, este un mod de a marca jena sau mânia. Pentru japonezi reprezintă un simbol al armoniei interioare. Modul în care se realizează contactul privirilor diferă de la o cultură la alta. Astfel, pentru unele culturi (francezi, hispanici, ţările răsăritene) acesta este foarte direct, exprimând interesul şi dorinţa de comunicare, pentru altele (culturile asiatice) este redus, dar din dorinţa de a comunica respect, de a nu deranja; un contact moderat al privirilor caracteristic americanilor, britanicilor şi culturilor nordice, are de asemenea acelaşi obiectiv, de a nu părea agresiv, de a nu deranja.

În zilele noastre, prin vasta reţea de comunicare în lume, a schimburilor sociale şi economice, noi valori au fost adăugate la zestrea diferitelor culturi, producând unele modificări în perceperea mesajelor non-verbale, în sensul preluării unor semnificaţii şi renunţarea la altele.

7.8. Codarea-decodarea comunicării non-verbale

În ceea ce priveşte codarea şi decodarea comunicării non-verbale au existat

şi continuă să existe numeroase preocupări din partea cercetătorilor. De-a lungul timpului au apărut aşa zisele „dicţionare”, ghiduri ale limbajului non-verbal. Autorii lor îşi propun să interpreteze şi să ofere repere pentru folosirea adecvată a acestui tip de comunicare.

Dintre „sfaturile” cele mai cunoscute amintim: - pentru codarea-decodarea corectă a elementelor de limbaj non-verbal este

necesară utilizarea/interpretarea acestora în contextul tuturor celorlalte elemente verbale/non-verbale;

- codarea-decodarea limbajului non-verbal diferă sub multe aspecte nu numai de la individ la individ, ci şi de la o profesie la alta, de la o colectivitate la alta, de la cultură la cultură, deci trebuie realizate în sfera acestora;

- codarea-decodarea limbajului non-verbal se realizează în funcţie de caracteristicile individuale, de educaţie, experienţa de viaţă etc. a emiţătorului/receptorului de mesaj.

91

Pentru îmbunătăţirea acestui tip de comunicare, în special în anumite cazuri/profesiuni este necesară conştientizarea sa de către emiţător/receptor, un permanent auto-control al manifestărilor non-verbale şi supravegherea impactului creat de acest tip de mesaje asupra interlocutorilor. Măsura în care o persoană stăpâneşte limbajul non-verbal, în care îl ţine sub control, se pare că este dependentă de trăsături de personalitate – temperamentale, caracteriale, volitive – şi în mod cert de exersarea comportamentului dezirabil pentru anumite situaţii de comunicare.

96

credinţei. Personalismul vede în aceasta o dovadă a liberului arbitru care îşi află justificarea în existenţa, ca dat primordial, al persoanei libere şi creatoare.

Generaţia următoare de personalişti, reprezentată de filosofii teologi Lucien Laberthonnière (1860-1932) şi Maurice Blondei (1861-1932), au inaugurat un tip de personalism, declarat, creştin întemeiat pe o metafizică a carităţii. Pentru ei, persoanele umane reprezintă realitatea prin excelenţă. Paradoxul persoanei constă în faptul că ea aspiră simultan către autonomie şi comuniune, doreşte să se afirme ca independentă, dar, în acelaşi timp, simte şi nevoia apropierii de alte persoane. Prin această poziţie ne apropiem din ce în ce mai mult de ceea ce ştiinţa secolului XX a încercat să fundamenteze, şi anume că persoana este un summum al cunoaşterii despre sine prin sine şi prin ceilalţi. Secolul al XXI-lea aduce în prim plan nevoia de autonomie şi independenţă. Se vorbeşte despre independenţă materială, independenţă profesională, chiar de autonomie economică, în învăţământ etc. (până şi de autonomie teritorială) şi parcă tot mai puţin se vorbeşte despre comuniune. Cum se va putea realiza un echilibru între cele două principii de viaţă, secolul nostru şi cele viitoare vor decide cu siguranţă. Gânditorii creştini spun că numai iubirea creştină poate rezolva această aparentă contradicţie.

Faza matură a personalismului este ilustrată prin teoriile a trei gânditorii francezi, Jean Lacroix (1905-1986), Emmanuel Mounier (1905-1950) şi Nédoncelle (1905-1976). Unul dintre aceştia, Jean Lacroix, a susţinut că personalismul nu este un sistem, ci „un umanism”. El înţelege prin personalismul necesitatea de a se face o analiză cinstită şi indispensabilă a problemelor omului. Totodată avertizează asupra faptului că acesta să nu fie lăsat pradă nici sălbăticiei instinctuale şi nici dezumanizării tehniciste. În ceea ce priveşte persoana, gânditorul afirmă că aceasta nu este reductibilă la condiţionările sale biologice sau culturale. Lacroix dă filosofiei contemporane posibilitatea de a alege între două alternative: fie a fi o ideologie, adică o mistificare interesată a realităţii, fie a fi o meditaţie sinceră asupra condiţiei umane, în care caz nu poate fi decât personalistă.

Reflecţia sistematică asupra identităţii personale îşi are originile prin anii ’50 ai secolului al XX-lea şi se datorează cercetărilor lui E. Erikson. Pentru cel care s-a ocupat de psihologia eului şi sociologismul neofreudian, precum şi de „psihanaliza vârstei evolutive”, conferirea identităţii individuale şi a celei sociale sunt complementare: pe de o parte, este subliniată funcţia de sinteză şi de integrare desfăşurată de eu în cursul dezvoltării; pe de altă parte, este demonstrată interacţiunea dintre formarea eului şi structura societăţii. În această direcţie, Erikson compară educaţia în triburile de vânători Sioux cu aceea a triburilor de pescari Yurok. Începând cu anii 1970, acesteia i s-a adăugat preocuparea pentru identităţile multiple, astfel încât pierderea, căutarea sau afirmarea identităţii de grup (etnic, rasial, etc) au devenit obiecte privilegiate de studiu pentru ştiinţele sociale contemporane. Identitatea personală se defineşte printr-o dublă raportare: la sine însuşi şi la ceilalţi. Acest lucru ne trimite la ideea că individul se percepe ca fiind acelaşi cu cel care a fost de când se ştie. Această conştiinţă a persistenţei şi continuităţii proprii este redată, în limba franceză, prin substantivul mêmeté (din même – acelaşi). Termenul pereche ipséite (din latinescul ipse însuşi) desemnează totalitatea sentimentelor şi reprezentărilor prin care individul se singularizează în raport cu semenii săi. Din cele afirmate rezultă că identitatea apare ca fiind acel

93

8.1. Geneza identităţii personale Studierea persoanei umane a fost şi este, în continuare, subiectul care i-a

fascinat cel mai mult pe cercetătorii preocupaţi de evoluţia omenirii. În legătură cu aceasta, s-au făcut foarte multe presupoziţii şi teorii, de la teoria darwinistă, la interpretările de ordin metafizic şi până la analogiile moderne ale funcţionalismului ce vizează compatibilitatea dintre sistemul de software şi cel de hardware, toate au avut ca rezultat progresul. În capitolul de faţă, prezentăm câteva repere istorice şi puncte de vedere rezultate din curente care au avut ca principal subiect de studiu fiinţa, surprinsă în cele două dimensiuni: cea a imaginii proprii de sine şi cea a imaginii sociale de sine. Mihai Dinu (M.Dinu, 2004, p.7-17), în lucrarea Fundamentele comunicării interpersonale, face o trecere în revistă a autorilor care au făcut doctrină în ceea ce priveşte conceptul de personalism şi pe cel de persoană. La rândul nostru, vom reţine şi analiza câteva dintre punctele de vedere şi teoriile apărute de-a lungul timpului.

8.1.1. Reprezentarea despre sine prin sine

Privită din perspectiva tradiţiei occidentale, persoana reprezintă „categoria filosofică ce permite subsumarea sufletului şi a trupului gândite ca elemente indisociabile, dotate cu raţiune şi perfectibile.” (Articolul Personne, din Encyclopedia Universalis, apaud M.Dinu, 2004, p.7). Abordarea dualistă concepe persoana ca pe un amalgam al unor elemente esenţial separate, din care fac parte: mintea şi trupul. Teoriile moniste, precum cea a lui Strawson din Individuals (1959), folosesc un concept primitiv de persoană, ca un lucru ce poate fi descris din punct de vedere logic în termeni mentali sau corporali.

Conform definiţiei de dicţionar, persoană, în sens filosofic general, „semnifică o identitate relaţională a existenţei umane, definită de singularitatea şi de rolul ei în lume. Termenul a fost corelat cu latinescul persona (şi cu echivalentul lui grec, prósopon), având semnificaţia de mască teatrală”. (Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, 2004, p.814). Aşadar, prima accepţiune a cuvântului a fost aceea de mască. Termenul a fost preluat din teatrul antic pentru însemnătatea pe care noţiunea „mască” o avea pentru purtătorii ei. Aceasta contribuia la sporirea vizibilităţii actorului şi avea un rol însemnat în caracterizarea psihologică a individului, în sensul că oferea indicaţii privitoare la statutul şi condiţia socială asupra personajului interpretat. Astfel cuvântul a început să desemneze tipul de personaj şi rolul jucat de acesta. Ulterior, prin analogie, acesta a ajuns să se extindă şi asupra rolurilor sociale. Noi toţi suntem concepuţi asemenea unor actori, denumiţi actori sociali, care îşi interpretează zilnic (mai bine sau mai puţin bine, cu succes sau cu mai puţin succes), pe scena vieţii, rolurile. Auzim de multe ori spunându-se că „nu-i atâta viaţă în teatru pe cât teatru este în viaţă” (mas-media şi-au făcut un obicei din a spune, atunci când prezintă caz social şocant prin sintagma: „viaţa bate filmul!”). Prin analogie cu zeităţile hinduse, care aveau trei feţe sau cu personajele din basmele copilăriei „balaurul cu trei sau şapte capete”, fiecărei persoane îi sunt la îndemână înfăţişări şi comportamente diferite. Cugetările vechi, din popor, de genul: „lupul îşi schimbă părul…”; „în afară e vopsit gardul…”, „schimba feţe-feţe” sau cele de dată mai recentă „are un comportament

94

cameleonic” vin să ne confirme acest lucru. Când o persoană „îşi iese din fire” (fie că este extrem de furioasă sau de bucuroasă), vizualizăm o defilare de expresii de măşti care vin să accentueze trecerea de la o stare de confort la alta, de la o dispoziţie la alta. Conştient sau nu, zilnic, jucăm roluri, schimbăm măşti, şi înfăţişăm faţete ale personalităţii noastre.

Popoarele ce aparţineau lumii vechi euro-asiatice, care se revendică din tradiţia iudeo-creştină şi din filosofia greco-romană, aveau încetăţenită o viziune mozaicată în ceea ce priveşte închipuirea elementelor din care este alcătuită personalitatea umană. Din structura aceasta făceau parte trei categorii de elemente: unele individuale, altele moştenite şi altele simbolice, de natură să integreze individul în univers şi să îi decidă destinul. Astfel, populaţia Samo din Burkina Faso imaginează persoana ca fiind alcătuită din nouă componente: destinul individual, trupul, umbra, căldura, sudoarea, suflarea, /, gândirea şi dublul. (M. Dinu, 2004, p.9) Fiecare din acestea au statute diferite. Unele sunt ereditare şi perisabile. Din această categorie fac parte trupul, care este moştenit de la mamă şi sângele, moştenit de la tată. Altele sunt strict individuale ca de pildă viaţa. Singurul care este nemuritor şi netransmisibil este sufletul / dublul, dăruit omului de către zeul suprem odată cu suflarea. Pe aceeaşi linie a diferenţierii trebuie menţionat faptul că elementele heteroclite se despart după moarte, urmând traiectorii diferite. Sufletul sau dublul va ajunge în rai vs. iad, până la judecata de apoi (viziunea creştină) / va fi găzduit într-un altar până la o nouă reîncarnare (viziunea păgână). Destinul este, în general, predeterminat şi numai sufletul mamei îl mai poate modifica. Viziunea occidentală mai adaugă la aceste elemente componentele sociale.

Un alt pas înainte în evoluţia noţiunii de persoană s-a datorat acţiunilor întreprinse de reprezentanţii neoplatonismului şi ai teologiei creştine. Ideea de unicitate irepetabilă pe care o implică astăzi definiţia persoanei îşi are originile în conceptul de ipostază introdus şi definit de Plotin. Conform gânditorului, persoană înseamnă acea singularitate ontologică ce constituie principiul ultim de individuaţie. Caracterizante pentru ipostază nu sunt trăsăturile ei exterioare, accidentale, ci determinările interne care îi garantează unicitatea.

Filosofia stoică aduce şi ea un punct de vedere personal cu privire la persoană. Ideea de virtus romana implica presupoziţia că acel care se numără printre persoane îndeplineşte anumite standarde de ordin moral. De aici se naşte ideea de o anume etică a persoanei. Tot stoicii au pus accentul pe latura juridică pe care o dezvoltă termenul. Postulatul de la care pornesc ei este acela că singurele lucruri care ne aparţin şi asupra cărora putem lua hotărâri sunt cele legate de lege. Conform acesteia faptele pe care le facem pot fi catalogate în bune sau rele şi la fel stau lucrurile şi în cazul persoanelor. Nu doar dreptul juridic era cel vizat de stoici. Ei au militat pentru dreptul şi obligaţia fiinţei umane de a îşi făuri un „antidestin” interior prin care să contracarăm efectele destabilizatoare ale vicisitudinilor vremii şi astfel de a nu se supune destinului implacabil dictat de către zei. Stoicii au găsit cu cale să declare că fericirea nu depinde de circumstanţele exterioare, ci numai de echilibrul lăuntric al individului. Pentru aceasta ei şi-au dedicat viaţa în slujba autoperfecţionării individuale, pentru modelarea interioară a persoanei. Aceştia şi-

95

au canalizat eforturile pedagogice în direcţia unei educaţii care să îi ajute să îndure „cu stoicism” (răbdare) toate încercările sorţii.

Epictet face clar distincţia între fiinţa umană şi celelalte fiinţe punând accentul pe atributul de raţionalitate al primea. În acest sens, filosoful scria: „Dacă aş fi o privighetoare m-aş comporta ca o privighetoare, dacă aş fi o lebădă, ca o lebădă. Dar sunt o fiinţă raţională şi, prin urmare, trebuie sa cânt un imn zeului.”. (Enciclopedia de filozofie, p.815) În această definiţie, pe lângă figura teatrală, persoana este precizată şi prin atributul raţionalităţii, iar aceasta, la rândul său, e înţeleasă ca deschidere spre divin, ca sens ultim al existenţei. Această înlănţuire de semnificaţii va avea în tradiţia medievală o formulare conceptuală mai precisă prin formula lui Boethius care spune că personalitate este o substanţă individuală de natură raţională, iar această formulă va reveni în întreaga gândire scolastică.

Conceptul de persoană îşi află împlinirea cea mai înaltă prin formularea dogmei Sfintei Treimi. În cursul marilor dispute hristologice şi trinitare din secolul al III-lea, teologia creştină, aflată în căutarea unei soluţii care să împace monoteismul cu imaginea unei divinităţi întreite (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh), a statuat identitatea dintre persoană (gr. prosopon) şi ipostază (gr. hypostasis). Ideea de la care se porneşte este că deşi Dumnezeu este unic prin natura Sa, El se prezintă sub forma a trei persoane deopotrivă nedespărţite şi neconfundate: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cu acest demers primul conţinut metafizic ce constituie temeiul demnităţii eminente a persoanei umane, capătă şi alte dimensiuni, care vorbesc despre fărâma de divinitate conţinută în fiecare individ în parte, primită la zămislire şi confirmată prin botez.

Spaţiul cultural ortodox a dăruit şi el lumii un reprezentant exponenţial al personalismului: pe rusul Nikolai Berdiaev (1874-1948). Analist profund al spiritualităţii medievale, el a constatat faptul că de-a lungul istoriei europene a avut loc o răsturnare a raporturilor omului cu divinitatea. Dacă Evul Mediu punea accentul pe Dumnezeu în detrimentul omului, epoca modernă a pus accentul pe om în detrimentul lui Dumnezeu. Ori, ambele concepţii conţin erori. Numai pornind de la modelul exemplar al divino-umanităţii lui Hristos putem concilia credinţa în Dumnezeu cu încrederea în om. Persoana umană trebuie privită nu doar ca un microcosmos, ci şi ca un microtheos, o manifestare în mic a prezenţei divine. Viitorul, după Berdiaev, aparţine unui creştinism paracletic (mângâietor), capabil să ilumineze totul, chiar şi infernul. Pentru Berdiaev, lumea empirică, accesibilă simţurilor, nu epuizează realul. Dincolo de ea, un adânc al existenţei care se revelează în experienţele sfinţilor, ale misticilor şi profeţilor, dar tot atât de bine poate fi şi transparenţa unei priviri. Persoana aparţine acestei lumi ascunse ce se cere descoperită, la fel cum Dumnezeu trebuie redescoperit mereu pentru că omul tinde să îl transforme necontenit într-un idol.

Persoana devine subiect de meditaţie filosofică şi ax central al unuia dintre curentele cele mai generoase ale gândirii secolului al XX-lea: personalismul. Iniţiatorul curentului, gânditorul francezul Charles Renouvier (1815-1903) a adoptat chiar metodă filosofică, cunoscută sub denumirea de criticism postkantian. Acest criticism afirmă că adevărurile prime pe care se sprijină cunoaşterea ştiinţifică sunt nedemonstrabile şi prin urmare, ele nu pot fi decât obiecte ale

100

include orice relaţie trăită cu valorile. Filosofia sa spunea că persoana nu trebuie privită ca o entitate juridică pe care este nevoie să o apărăm împotriva tendinţelor colectiviste. Dimpotrivă, ea nu se împlineşte decât în comunitate. Persoana nu se opune colectivităţii, ci individului, perceput drept fiinţă izolată, obiect aritmetic, element al unei mase nediferenţiate. Ea este subiectul autocreator, deoarece „reprezintă singura realitate cunoscută de noi şi pe care o făurim din interior”. (apaud M.Dinu, p. 14)

Cercetările din ultimele decenii ale secolului trecut, din domeniul antropologiei (care s-au ocupat de studierea reprezentărilor mentale ale fiinţei umane la o serie de populaţii primitive din Africa şi Oceania) au legat conţinutul noţiunii de persoană de modul de inserţie al individului în social. Teoriile vremii au relevat faptul că persoana poate fi concepută în moduri diferite, în funcţie de mediile şi spaţiile culturale căreia îi aparţine. O viziune similară întâlnim la Roger Bastide. Acestea răstoarnă „principiul individuaţiei” (care prevede invariabilitatea şi persistenţa unui obiect la un interval de timp determinat) preluat de la filosoful empirist englez David Hume şi spune că în cazul definirii persoanei, funcţionează două „antiprincipii de individuaţie”: pluralitatea elementelor constitutive ale persoanei şi fuziunea individului cu spaţiul înconjurător şi cu contextul temporal în care acesta se inserează. (David Hume, apaud M.Dinu, 2004, p.8)

Persoana se cucereşte printr-un efort de personalizare. Mounier susţinea că omul trebuie să pună accent pe transformarea interioară, deoarece atitudinea personalistă implică angajarea, iar personalismul este, înainte de toate, practică. El afirma că există civilizaţie şi cultură umană doar prin orientarea spre metafizică. În opoziţie cu individul, care este o entitate închisă, persoana se deschide către transcendent, către comunitate şi către univers, prin chiar negarea individualităţii sale. „Omul concret este omul care se dăruieşte”. (M.Dinu, p. 14) Într-o direcţie asemănătoare este dirijată şi meditaţia lui Maurice Nédoncelle asupra intersubiectivităţii. Gânditorul afirma că „prin calitatea sa de persoană, omul este condamnat să fie singur pe lume”. Aşa stând lucrurile, omul trebuie să facă efort să îşi depăşească într-un fel condiţia. Soluţia găsită de Nédoncelle era ca fiecare din noi să acţioneze în aşa fel încât să iasă din sine, astfel încât dă ajungă să perceapă existenţa reală a celorlalţi.

În procesul acesta, de conturare a persoanei şi a identităţii sale, dragostea joacă un rol esenţial. Omul nu poate fi închipuit înafara acestui complex de sentimente pentru că ele îl înnobilează. Dragostea ridică omul la dimensiuni care îl apropie de fărâma de divinitate cu care fiecare s-am născut. Problema dragostei l-a preocupat şi pe personalistul german Max Scheler (1874-1928). Scheler definea persoana în opoziţie cu eul înţeles ca obiect al percepţiei interne, al introspecţiei psihologice, pe care îl numea, în derâdere, „idolul cunoaşterii de sine”. Pentru Scheler, dragostea, departe de a fi oarbă, dă semne, adesea, că este luciditatea însăşi. Ea constituie singurul mijloc de a descoperi valoarea reală a unei fiinţe umane, de a deosebi valorile, de a cunoaşte adevărata natură a lucrurilor.

O altă dimensiune care ţine de definirea şi înţelegerea persoanei este cea referitoare la actele intenţionate ale acesteia. Explicaţia constă în faptul că specificul personal se manifestă în acţiunile subiectului şi evoluează o dată cu ele.

97

ceva care îl face pe om deopotrivă asemănător sieşi şi deosebit de ceilalţi şi, ca atare, ea nu poate fi definită corect şi complet decât în cadrul relaţiilor sociale interpersonale. Este concluzia care se desprinde şi din analiza celor şapte „dimensiuni” ale identităţii personale. O primă dimensiune vorbeşte despre continuitatea în spaţiul şi timpul individual şi colectiv, la care se referă principiul enunţat de David Hume. O altă perspectivă vorbeşte despre integrarea conduitelor şi rolurilor jucate, în sensul discutat la „antiprincipiile de individuaţie”. Separarea este înţeleasă ca efort de autonomizare în raport cu ceilalţi, prin diferenţiere cognitivă şi opoziţie afectivă. Dedublarea, constă într-un clivaj intern ce constituie baza însăşi a conştiinţei individuale. Este vorba de acea diferenţiere intrasistemică ce a devenit posibilă o dată cu procesul de corticalizare a hominizilor, care le-a permis ca, pe lângă rezolvarea problemelor de adaptare la mediu, proprii tuturor vieţuitoarelor, să observe şi să judece felul în care acţionează în scopul acestei adaptări. Spaţiul mental al omului s-a populat astfel cu două entităţi aflate în dialog (I şi me şi je şi moi) care deliberează şi iau hotărâri în comun sau, ajunge la conflicte interne în cadrul comunicării intrapersonale.

Se poate afirma astfel că identitatea personală se construieşte, paradoxal, pe o dublă dualizare: separarea de celălalt şi dedublarea interioară. Unicitatea fiinţei ţine acel sentiment al originalităţii care ne face „incomparabili” cu oricare dintre celelalte fiinţele vii. Unicitatea trimite la structura interioară a individului, la acel complex de fenomene care alcătuiesc sufletul său.

Totodată, fiinţa umană nu poate fi închipuită în afara componentei acţionale. Aceasta este indispensabilă definirii identităţii, întrucât persoana nu se poate limita la un ansamblu de reprezentări de sine, ci depinde de activităţile la care se angajează. O menţiune se impune să fie făcută şi anume că identitatea nu se confundă cu aceste activităţi. Ea se implică / îşi doreşte implicarea în acţiune, în munca de creaţie, colectivă sau individuală, pentru a-i asigura afirmarea şi consolidarea sentimentului identitar.

Autovalorizarea, prin care încercăm să ne ridicăm în proprii ochi, dar şi în ochii celorlalţi, se manifestă deopotrivă prin conformism în raport cu normele grupului social în doza necesară, dar şi prin originalitate, pentru a ieşi în relief. Avem de a face cu ceea ce în termeni de specialitate se numeşte „efectul PIP” (primus inter pares), de afirmare ca fiind cel dintâi dintre egali. Emmanuel Mounier a sintetizat aceasta idee într-o singură frază semnificativă: „Constanţa sinelui nu constă în a menţine o identitate, ci în a susţine o tensiune dialectică şi a stăpâni crize periodice”. (M. Dinu, 2004, p.14)

Fiind vorba despre un proces care durează toată viaţa, „identizarea” presupune mai multe etape care se succed într-o anumită ordine. Acestea sunt:

1. individuaţia primară. Această perioadă se întinde de-a lungul primilor trei ani de viaţă, în cursul cărora se fixează primele repere identitare. Copilul învaţă să îşi cunoască şi să îşi controleze propriul trup, trecând progresiv de la acte spontane elementare la conduite organizate. Freud socotea această perioadă ca fiind o fază hotărâtoare în formarea personalităţii.

2. identificarea categorială. Aceasta reprezintă etapa corespunzătoare ieşirii parţiale din mediul familial, o dată cu începutul frecventării unei forme de învăţământ preşcolar (grădiniţa). Este debutul unei „decentrări” a individului, care

98

devine treptat conştient de existenţa şi caracteristicile grupului său de apartenenţă şi îşi defineşte totodată grupul sau grupurile de referinţă în care ar dori să aibă acces. Analiza comparativă a statutului său şi al celorlalţi membri ai colectivităţii îi permite individului să îşi construiască o primă identitate socială, ce va avea să se desăvârşească mai târziu.

3. identificarea personalizantă. Aceasta se leagă de perioada mutaţiilor pubertare, când adolescentul parcurge primii paşi importanţi spre formarea unei identităţi. El refuză să îşi mai asume identificările infantile şi se simte încorsetat de modelele familiale şi şcolare, de care încearcă să se elibereze prin afirmarea peremptorie a propriilor opinii şi printr-o anumită rigiditate a atitudinilor. Identificându-se cu proiectele sale, de multe ori nerealist de ambiţioase, el riscă o alienare dureroasă, generată de distanţa exagerată dintre aspiraţiile sale şi situaţia prezentă. De fapt, această etapă nu se încheie niciodată, întrucât, poate că într-o formă mai puţin pronunţată, dar în fond asemănătoare, căutarea identităţii proprii continuă până la sfârşitul vieţii. Identizarea se prezintă ca un proces reluat la nesfârşit, deoarece, aşa cum afirmă Pierre Tap, ea este „istoria cavalcadei identificărilor pe care le desfaci şi le refaci din nou”, cu riscul apariţiei periodice a acelor disfuncţii care sunt crizele de identitate.

În filosofia lui J. Locke, conceptul de persoană trimite la identitatea morală a omului. Şi pentru Kant, omul este persoană în măsura în care poarta în sine în propria sa „.autonomie”, dată de imperativul moral. Tocmai din aceasta cauză, fiecare om nu va mai fi considerat ca mijloc, ci doar ca scop în sine, cu o demnitate care necesită „respect”. În acelaşi sens, Kant vorbeşte şi de comunitatea ideală a persoanei, anticipând ideea „domniei scopurilor”. În secolul XX, E. Husserl şi M. Scheler clarifică în special caracterul relaţional al persoanei, atât în plan intersubiectiv (intersubiectivitate), cât şi în raport cu lumea. Orice om, consideră Scheler, constituie individualizarea unică a unei lumi. Caracterul intersubiectiv al persoanei constituie o tema centrală a personalismului contemporan, în special al personalismului comunitar al lui E. Mounier.

Termenul de personalism, în domeniul gândirii contemporane, este introdus în SUA de G.H. Howison, care aflat în polemică cu J. Royce şi în general cu idealismul absolut, împreună cu alţi cercetători (P. Bowne, R.T. Flewelling şi S. Brightman) plecă de la concepţia unei persoane înţelese ca entitate liberă şi finită, care, în finitudinea ei, se supune unui Dumnezeu transcendent şi personal. Această perspectivă va susţine ulterior revista „The Personalist”, întemeiată la Los Angeles, în 1919. Şi în Franţa tema persoanei atinge un interes special la începutul secolului XX, prin operele lui C. Renouvier {Personalismul, 1903). Renouvier revendică valoarea şi demnitatea persoanei în opoziţie cu idealismul german şi cu pozitivismul francez. În Franţa, tema persoanei este reluată de E. Mounier, P.L. Landsberg care revendică perspectiva unei societăţi personaliste şi comunitare. În Italia, după al doilea război mondial, tematica lui Mounier a fost preluată în unele cercuri culturale şi pe plan teoretic şi politic, fiind reluată de diverşi cercetători, ca G. Campanini, A.LaMacchia, V. Melchiorre, A. Rigobello. Tot în Italia, L. Pareyson propune un „personalism ontologic”, în care moştenirea existenţialismului este cristalizată în conceptul de

99

persoană intelectuală, ca raportare la sine şi la ceilalţi, sinteză a universalităţii şi singularităţii, deschidere pozitivă în faţă transcendenţei metafizice, dar şi expunere la negaţie şi la rău. Pareyson şi-a sintetizat propria direcţie ca pe un drum „de la personalism la ontologie sau de la virtute la ambiguitatea originară” (Enciclopedie de filozofie, 2004, p.115)

În ceea ce îi priveşte pe români, încercarea de a da o definiţie personalismului aparţine lui Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957). Filosoful român a lucrat la elaborarea conceptului de personalism energetic. Motru vedea în evoluţia universului un scenariu al cărui scop ultim este desăvârşirea persoanei umane, subordonate paradigmei divine a unui Dumnezeu personal.

Anumite demnităţi, ranguri, responsabilităţi în societate, averea şi alte atribute de acelaşi gen confereau cuiva statut de persona, cam în sensul în care vorbim astăzi de personalitate publică. Inclusă în dreptul roman, această utilizare a ajuns până la noi. Se vorbeşte astfel despre persoane fizice şi juridice sau despre calitatea anumitor instituţii de a poseda personalitate juridică. Pe această linie se înscrie şi Locke, care consideră că „persoană” este un termen „juridic” ce se aplică din motive morale „agenţilor pentru care legea are un sens, şi fericirea şi nefericirea” (Essay, II. 27).

Filosofia probabilităţii iniţiată de Ramsey şi de către de Finetti şi continuată de statisticianul american L.J. Savage în opera sa Fundations of Statistics (1954) vine cu o altă perspectivă. Personalismul respinge ideea potrivit căreia probabilităţile există şi „în afară”, aşteptând doar să fie descoperite. Totodată acesta consideră evaluările probabiliste ale evenimentelor ca fiind expresii pur personale ale gradului de încredere ce trebuie avut referitor la apariţia unui eveniment. Într-o întrebuinţare mai veche, personalismul trimite la aspectul teist care a lansat ideea că Dumnezeu este o persoană. (Dicţionar de filozofie, 1999, p.300-301)

Filosofia modernă şi mai cu seamă cea postmodernă face o analogie care trimite la descrierile ce vizează compatibilitatea dintre emul-ul de software şi cel de hardware care se regăsesc în cazul unui computer (funcţionalism). „Memoria” şi inteligenţa computerului tind să înlocuiască, pe termen lung, memoria omului.

8.1.2. Reprezentarea despre sine prin ceilalţi

Trecem la o altă perioadă şi la o altă dimensiune a evoluţiei fiinţei în care un rol important îl joacă determinismul social. Dezvoltarea ulterioară a psihologiei sociale a evidenţiat dependenţa persoanei de contextul în care se formează, de interacţiunea sa cu alte fiinţe umane. S-a ajuns astfel la considerarea acesteia nu ca un dat, ci ca un produs al comunicării interpersonale. De aici, concluzia cum că nimeni nu ar fi persoană, înainte de a fi venit în contact cu alte entităţi similare care să îl ajute să îşi cristalizeze identitatea personală.

Un punct de vedere apropiat aparţine lui Emmanuel Mounier, fondatorul revistei Esprit, (1932) expresie teoretică a personalismului comunitar. Deşi un bun practician al catolicismului, acesta a afirmat că personalismul nu este o filosofie creştină, ci un discurs asupra problemelor omului ce poate fi ţinut atât de credincioşi cât şi de necredincioşi. Ca suprem argument al tezei sale, Mounier se servea de faptul că spiritualul are o sferă mai largă decât religiosul, fiindcă

104

îndrăgostit de el, astfel încât va trebui chiar să îl şi admir.” (C.G. Jung, Teora, 1997, p.110)

„Mana”, în conformitate cu concepţia primitivă, „ este o forţă superioară astfel că acela care doboară persoana-mana îşi anexează mana acestuia. Eul, cel care s-a confruntat cu anima şi a ieşit învingător, a preluat mana. Astfel devine eul conştient o personalitate mana. Dar personalitatea mana este o dominantă a inconştientului colectiv, cunoscutul arhetip al bărbatului puternic în ipostaza de erou, căpetenie, vrăjitor, vraci şi sfânt, stăpân al oamenilor şi spiritelor, aliat al lui Dumnezeu.

Eul reprezintă centrul conştiinţei şi de raporturile sale cu sinele depinde stabilitatea personalităţii noastre. Sentimentul identităţii personale este dat de persistenţa eului, pe care îl simţim ca fiind acelaşi de-a lungul întregii vieţi, indiferent de situaţiile prin care trecem şi de schimbările pe care le suferă conştiinţa noastră. Copilăria şi tinereţea sunt perioade de afirmare a eului, pentru ca în a doua parte a vieţii acesta să cedeze iniţiativa în favoarea sinelui. Jung considera drept o datorie a omului ca, odată cu înaintarea în vârstă, să acorde sinelui o importanţă sporită. Numai astfel procesul de individuaţie (termen creat de Jung), are şanse să conducă la cristalizarea unei conştiinţe superioare.

Dat fiind faptul că anima reprezintă în ierarhia inconştientului treapta cea mai de jos, înfrângerea ei aduce cu sine cristalizarea unei alte figuri colective care preia de acum mana ei. În realitate, figura vrăjitorului este cea care va atrage mana, adică valoarea autonomă a animei. Figura vrăjitorului are un echivalent în cazul femeilor: este o figură superior-maternă, marea Mamă., Atotmilostiva care înţelege şi iartă totul şi care a vrut întotdeauna binele, cea care s-a dedicat întotdeauna altora şi n-a cerut niciodată ceea ce i se cuvenea, descoperitoarea marii iubiri, precum acela este propovăduitorul adevărului suprem. Şi aşa cum marea iubire nu este niciodată cinstită, nici marea înţelepciune nu va fi niciodată înţeleasă. Cu atât mai puţin se suportă ele reciproc. Dacă eul a fost într-adevăr cel care a înfrânt anima, atunci acestuia îi aparţine şi mana. Dar, deşi s-a dobândit importanţa, mana nu are efect şi asupra altora. Nu are efect fiindcă nu s-a dobândit importanţa, ci s-a produs – prin combinarea cu un arhetip – doar acapararea de către o nouă figură. Trebuie deci să deducem că eul n-a înfrânt deloc anima şi că deci n-a dobândit nici mana. A intervenit doar o nouă combinare cu o figură de acelaşi sex ce corespunde imagoului patern şi cu o forţă pe cât se poate şi mai mare. „Celui ce dincolo de sine trece, îi este cu putinţă să scape de puterea, ce leagă orice fiinţă.” (C.G.Jung, Teora, 1997, p.111). Astfel devine un supraom, superior tuturor forţelor, un semizeu, poate şi mai mult... „ Eu şi Tatăl suntem una”, această mărturisire îndrăzneaţă se trage în toată ambivalenţa sa. În faţa acestui fapt, eul se retrage şi renunţă la orice iluzie legată de putere şi importanţă. A fost o amăgire: eul nu a înfrânt anima şi nu a dobândit din această cauză mana ei. Conştiinţa n-a devenit stăpâna inconştientului, ci anima a fost cea care şi-a pierdut din aroganţa poruncitoare, în funcţie de rezultatul confruntării eului cu inconştientul. Însă această confruntare nu a adus o victorie a conştiinţei asupra inconştientului, ci producerea unui echilibru între cele două lumi.

Vrăjitorul a putut să pună stăpânire pe eu numai pentru că eul visa la o victorie asupra animei. Acesta a fost un abuz şi fiecare abuz al eului este urmat de

101

8.2. Persoană şi personalitate Aşa cum s-a putut constata în expunerea făcută până acum, strădania de a

defini persoana s-a dovedit, de multe ori, să fie pusă la grele încercări. Principala dificultate de care se loveşte studiul persoanei constă în faptul că, prin însăşi natura sa, persoana nu se pretează cercetării ştiinţifice. O caracteristică generală a ştiinţei este aceea că ea nu operează cu obiecte concrete, ci cu modele care descriu proprietăţi şi comportamente ale unor clase de obiecte. Tocmai în aceasta rezidă eficacitatea sa practică. Formularea unei ecuaţii care să prevadă modul în care va cădea cutare lucru aruncat de o persoană anume într-un loc, şi la un anume moment, nu prezintă decât o utilitate cu totul limitată, spre deosebire de legea newtoniană a căderii corpurilor care ne permite să descriem traiectoria într-un câmp gravitaţional a oricărui obiect dotat cu masă, indiferent de aspectul şi caracteristicile concrete ale acestuia. Dar corpul material la care se referă legea nu mai este un obiect anume, ci un model fizic abstract al cărui calitate este chiar generalitatea sa.

Comentariile făcute cu privire la cu privire la prima până acum cu privire la raportarea la sine prin sine, putem spune că dacă există o trăsătură definitorie a persoanei, aceasta este, înainte de orice, unicitatea sa ireductibilă. Vorbim despre / de indivizi, însă ar fi absurd să vorbim despre clase de persoane, deoarece am anula astfel exact ceea ce le este cel mai caracteristic acestora, şi anume disimilaritatea lor funciară, faptul de a fi mereu şi pretutindeni „tot una şi una”. Acesta este şi motivul pentru care psihologii eludează, în general, problematica persoanei şi preferă să se ocupe de o noţiune mai uşor de stăpânit şi de investigat: personalitatea. În termenii comentariului de mai sus, dacă persoana este un obiect nemodelabil, personalitatea este chiar un model. În calitatea sa de „macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali ce se exprimă constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”, (P.Popescu, 1978, p. 533). Personalitatea este decompozabilă în trăsături organizate în structuri ierarhice (G. Allport). Acesta identifică una-două trăsături cardinale, un număr restrâns de trăsături centrale şi o sumedenie de trăsături secundare), care pot fi puse în evidenţă prin teste de personalitate. Termenul de model figurează chiar în definiţia propusă de H. S. Sullivan, conform căreia personalitatea este „un model de durată relativă al situaţiilor periodice interpersonale ce caracterizează viaţa umană”.

Aşa cum am vorbit în cazul reprezentării persoanei prin sine despre importanţa unicităţii, demnă de reţinut în încercare de a caracteriza personalitatea în raport cu celălalt, este şi recurgerea la ideea de raport interpersonal. Cu alte cuvinte, interacţiunea personală nu se stabileşte între entităţi preexistente, ci între agenţi care se construiesc şi împlinesc ei înşişi în cadrul relaţiilor pe care le contractează. Observaţia este importantă în contextul de faţă, fiindcă ne atrage atenţia asupra importanţei comunicării interpersonale pentru formarea noastră ca persoane.

8.3. Cunoaşterea de sine prin perspectiva Ferestrei Johari

Un instrument util în cunoaşterea de sine este cel facilitat prin intermediul

aplicării „ferestrei Johari”. Principiul după care această metodă funcţionează este cel al unei reprezentări metaforice a eului. El funcţionează ca o fereastră cu patru

102

ochiuri. Fiecare ochi simbolizează una dintre cele patru zone ale eului: eul deschis, eul orb, eul ascuns şi eul necunoscut.

FEREASTRA Johari sau cunoaşterea reciprocă Cunoaşterea reciprocă se poate realiza printr-o metodă propusă de

psihologul A.Ivey într-un model numit Fereastra Johari. Aceasta caracterizează individul în relaţia lui cu altul. Ideea porneşte de la prezumţia că fiecare individ posedă la nivelul cunoaşterii propriei personalităţi şi a relaţiei cu celălalt două zone: o zonă supusă controlului conştient şi o alta de umbră, care scapă cunoaşterii. Fereastra Johari este o reprezentare a acelor aspecte care ne sunt sau nu cunoscute, pe de-o parte, iar pe de alta, acestea pot fi cunoscute sau necunoscute şi pentru alţii.

Prima fereastră, domeniul public, sau lumina Zilei –,conţine informaţii cunoscute de tine sau de alţii (vârsta, sexul, statusul, rolul). Este zona schimbului firesc de informaţii intre mine însumi şi ceilalţi. Mărimea ei este direct proporţionala cu gradul de încredere pe care eu îl manifest în cei cu care interacţionez direct într-o situaţie conversaţională, întrucât relevarea informaţiilor despre mine depinde, în multe situaţii, de gradul meu de deschidere faţă de ceilalţi;

În a doua fereastră, faţa ascunsa sau domeniul ascuns – conţine informaţii despre mine pe care le ţin secrete fata de ceilalţi, din diferite motive (de pilda, teama de a fi vulnerabil, de a fi respins sau judecat de ceilalţi ori, dimpotrivă, pentru a defini un numit control sau putere asupra celorlalţi). Totuşi, există un risc: dacă am prea multe secrete privind persoana mea am şanse reduse de a-mi corecta comportamentul pentru ca nu mai primesc feedback-ul necesar.

În a treia fereastră, zona oarbă sau „zona întunecată”, conţine informaţii referitoare la persoana mea pe care eu nu le cunosc (nu sunt conştient de ele), dar le cunosc ceilalţi. Aici pot fi cuprinse anumite obiceiuri, obişnuinţe, maniere sau moduri de a reacţiona faţă de ceilalţi. Conştientizarea se poate face prin solicitarea şi receptarea acestui gen de informaţii de la ceilalţi, ignorându-se astfel gradul de incertitudine privind propria persoana.

În cea de-a patra fereastră, domeniul necunoscut, sunt cuprinse fenomenele fiinţei noastre, necunoscute şi nouă şi altora. Necunoscutul – sau faţa nevăzută a aisbergului, numită în psihanaliză ca inconştient, conţine informaţiile ce se află dincolo de conştiinţa şi pe care, probabil, le pot afla eu (sau ceilalţi), numai prin metode speciale care ţin de domeniul psihoterapiei. (o istorie a unui abuz la care am fi putut fi supuşi în copilărie, dar pe care am reprimat-o cu un aşa succes că n-o mai avem în memorie, dar care poate determina un anumit comportament în unele situaţii ale relaţiei noastre cu alţi oameni).

8.4. Perspectiva psihologică a definirii personalităţii

Din perspectiva psihologiei, personalitatea posedă patru ere definitorii:

individualitatea, autonomia, stabilitatea şi specificitatea motivaţiilor. Individuali-tatea este pusă în evidenţă atunci când, plasaţi în condiţii de mediu identice şi solicitaţi de stimuli identici, oamenii reacţionează diferit.

Caracteristicile care îi disting pe indivizi unul de altul sunt de ordin atât genotipic cât şi fenotipic, iar ştiinţa geneticii ne explică convingător de ce apariţia a doi indivizi cu acelaşi patrimoniu ereditar (cu excepţia gemenilor monozigoţi) este

103

cu totul improbabilă. Termenul de individ trimite la ideea de indivizibilitate, valabilă numai pentru metazoarele superioare. În plan psihologic, caracterele individuale pot fi evidenţiate prin baterii de teste sau chestionare menite să evalueze unde se situează subiectul în cauză în raport cu subiecţii populaţiei căreia îi aparţine.

Potrivit concepţiei lui Cari Gustav Jung (1875-1961), psihicul uman este constituit dintr-un ansamblu de structuri arhetipale care cuprinde sinele, eul, persona, umbra şi „complexul contrasexual” anima/animus. Sinele înglobează atât potenţialităţile străvechi ale speciei cât şi aspiraţiile spirituale ale omului. Jung însuşi îl defineşte ca pe o resursă profundă pe care o denumise încă din copilărie „personalitatea numărul doi” şi în care vedea o manifestare a prezenţei divine înlăuntrul sufletului uman. (C. Jung, 1997)

Persoana, pe care savantul elveţian a mai denumit-o şi „arhetip social” sau „de conformare”, adună în sine toate trăsăturile socialmente acceptabile pe care le posedăm sau credem că le posedăm şi pe care ne place să le etalăm în faţa celor cu care intrăm în contact. Ea se asociază mai întotdeauna cu o anumită nuanţă de prefăcătorie şi îşi are originile încă în copilărie când ne străduim să fim pe placul celor cu care interacţionăm. (M.Dinu, 2004, p.23)

Trăsăturile care ne pun într-o lumină nefavorabilă în faţa celorlalţi formează componenta numită Umbră. Încercăm să scăpăm de ea (atribuind-o altcuiva, alungând-o în subconştient) prin mecanisme precum refularea, proiecţia şi negarea. (Xenofobia şi rasismul şi-ar găsi explicaţia prin proiectare umbrei noastre asupra celor care reprezintă alteritatea). („L’enfer c’est es autres” scria Jean-Paul Sartre, apaud, M.Dinu, p.23).

Alături de principiile arhetipale feminin şi masculin prin predominanţa Erosului şi, respectiv a Logosului (raţiune, judecată discernământ), fiecare structură psihică are un „complex contrasexual” complementar. În fiecare femeie sălăşluieşte un animus şi în fiecare bărbat sălăsluieşte o anima. Conform principiului „coincidentia oppositorum”, Jung afirmă că există o relaţie de complementaritate între persoană şi animus/anima, în sensul că tot ceea ce „ar trebui să se afle în chip firesc în atitudinea exterioară, însă lipseşte vădit, se va găsi, fără greş în atitudinea lăuntrică „ (M.Dinu, 2004, p.24)

Odată cu înfrângerea animei ca şi complex autonom şi transformarea ei într-o funcţiune a relaţiei dintre conştient şi inconştient, vom asista la desprinderea eului din toate complicaţiile legate de colectivitate şi de inconştientul colectiv. Conform descrierii făcute de R. Haggard forţa magică a personalităţii este reprezentată de către cea intitulată „She-wo-must-be-obeyed” (C.G. Jung, 1997, p.110). „She” se transformă în „personalitatea-mana”. Aceasta este o fiinţă plină de însuşiri oculte, vrăjitoreşti (mana), dotată cu cunoştinţe şi puteri magice. Toate aceste atribute provin din proiecţia naivă a unei cunoaşteri de sine inconştiente, pe care Jung o explică astfel: „Recunosc că activează în mine un factor psihic ce se poate sustrage în cel mai incredibil mod voinţei mele conştiente. Acesta îmi poate vârî în cap cele mai năstruşnice idei, poate provoca capricii şi afecte involuntare şi nedorite, mă poate determina să comit fapte uimitoare pentru care nu pot să-i asum responsabilitatea, poate perturba relaţiile mele cu alţi oameni într-un mod supărător etc. Mă simt neputincios în faţa acestui fenomen şi ceea ce este cel mai rău: sunt

108

nedefinibilă căreia eul nu i se opune şi nu îi este subordonat, ci de care este ataşat şi în jurul căruia gravitează într-o anumită măsură, precum Pământul în jurul Soarelui. În această relaţie nu există nimic cognoscibil, căci nu suntem capabili să afirmăm nimic despre conţinuturile Sinelui. Eul este singurul conţinut al Sinelui pe care îl cunoaştem. Eul individuat se percepe pe sine ca obiect al unui subiect supraordonat şi necunoscut. Sinele, un postulat transcendet, deşi poate fi justificat din punct de vedere psihologic, nu poate fi demonstrat ştiinţific.

Teoria lui Berne vorbeşte despre faptul că în universul psihismului nostru pot fi localizate trei teritorii: un teritoriu infantil, unul adult şi altul parental. în reţeaua noastră neuronală ne-am putea imagina chiar un fel de comutator care acţionează neîncetat, sondând eul conştient fie la un for, fie la altul. Astfel, în fiecare clipă, deciziile noastre îşi trag originea din unul sau altul dintre ele. De fiecare dată, schimbarea localizării ne influenţează comportamentul, îmbrăcându-1 în haina copilăriei, a vârstei adulte sau a celei parentale.

La rândul său, Eric Berne, fondatorul analizei tranzacţionale, a identificat trei stări psihice ale personalităţii. Aceste trei stări psihice observabile din exterior au fost numite stări ale eului. Fiecare dintre acestea au o înfăţişare semnificativă ca de exemplu:

1. înfăţişarea copilăriei, când, inocenţi şi perplecşi, descoperim lumea şi acţionăm mai curând instinctual, emoţional şi intuitiv, căutând plăcerea şi evitând suferinţa simţurilor;

2. înfăţişarea vârstei adulte, când, motivaţi de interese pragmatice, acţionăm mai degrabă raţional şi lucid, lăsând la o parte efuziunile sentimentale şi prejudecăţile;

3. înfăţişarea vârstei parentale, când, impregnaţi de valorile morale şi normele de conduită ale celor dinaintea noastră, acţionăm conformist, îndemnându-i pe cei care vin după noi să se conformeze şi ei. (Ş. Prutianu, 2005, p.59, apaud E. Berne)

105

un abuz al inconştientului. De aceea în cazul în care eul renunţă la pretenţia unei victorii, încetează automat şi posesiunea exercitată de vrăjitor. În condiţiile în care eul şi-a pierdut forţa conducătoare, mana a revenit unui ceva ce este conştient şi inconştient, sau nici conştient, nici inconştient. Acest ceva este „centrul” personalităţii pe care îl căutam, acel ceva indescriptibil situat între contrarii sau elementul unificator al contrariilor, sau rezultatul conflictului, sau „performanţa” tensiunii energetice, devenirea personalităţii, un pas individual înainte, treapta următoare.

Punctul de plecare al problemei noastre discutate de Jung este starea ce se creează în cazul în care conţinuturile inconştiente care provoacă fenomenul de animus sau anima sunt suficient transferate în conştiinţă. Ne putem imagina acest lucru cel mai bine în felul următor: conţinuturile inconştiente sunt iniţial lucruri ce ţin de atmosfera personală. Ulterior se dezvoltă fantasme ale inconştientului impersonal ce conţin o simbolistică cu un caracter mult mai colectiv. Aceste fantasme nu sunt necontrolate şi dezorganizate, ci ele urmează anumiţi vectori inconştienţi ce converg către o ţintă comună. Ele ar putea fi comparate cel mai bine cu procesele de iniţiere deoarece acestea reprezintă analogia cea mai apropiată. Toate grupurile şi triburile întrucâtva organizate au iniţieri deseori deosebit de elaborate, care joacă un rol extraordinar de important în viaţa lor socială şi religioasă. Prin ele, din băieţi sunt făcuţi bărbaţi, iar din fete femei. Acest lucru indică faptul că practicile de iniţiere sunt mijloacele magice prin care omul este transferat din condiţia animalică în cea umană. Iniţierile primitive sunt misterii de metamorfozare (Vervwandlungsmysterieri) de cea mai mare importanţă spirituală. Neofiţii sunt foarte des supuşi unor tratamente dureroase şi li se împărtăşesc în acelaşi timp pe de o parte secretele tribale, legile şi ierarhia tribului, iar pe de altă parte legende cosmologice şi alte învăţături mitice.

Iniţierile s-au păstrat la toate popoarele civilizate. În Grecia, străvechile mistere eleusine s-au păstrat după câte se pare până în secolul al şaptelea după Hristos. Roma era inundată de religii ale misterelor. Una din ele este creştinismul, care a păstrat chiar şi în forma sa de azi vechile ceremonii iniţiatice prin botez, confirmare şi împărtăşanie. De aceea nimeni nu va fi capabil să nege importanţa istorică a iniţierilor. Epoca modernă nu îi poate alătura nimic. Ceea ce înseamnă că în conţinuturile inconştiente se manifestă cu o claritate inconfundabilă întreaga simbolistică iniţiatică.

Inconştientul este un proces pur natural, pe de o parte fără o finalitate, având însă pe de altă parte acea direcţionare potenţială care este caracteristică oricărui proces energetic. Dacă însă conştiinţa participă activ şi parcurge fiecare treaptă a procesului şi îl înţelege măcar vag, atunci imaginea următoare se va alătura de fiecare dată treptei superioare astfel obţinute – şi astfel ia naştere direcţionarea către o ţintă. Obiectivul confruntării cu inconştientul este atingerea unei stări în care conţinuturile inconştiente nu mai rămân inconştiente şi în care să nu se mai exprime indirect prin fenomene ca anima sau animusul, deci a unei stări în care anima (şi animusul) devine o funcţiune a relaţiei cu inconştientul. (C.G. Jung, Teora, 1997, p.115) Câtă vreme acest lucru nu se întâmplă, ele reprezintă factori perturbanţi care străpung controlul conştient şi se comportă ca nişte adevăraţi

106

zurbagii. Deoarece acest lucru este un fapt bine cunoscut, termenul de „complex” pe care l-am folosit s-a încetăţenit având acest sens în limbajul comun.

Cu cât are cineva mai multe „complexe”, cu atât este mai obsedat. Dacă vom încerca să ne facem o imagine despre acea personalitate care se exprimă prin intermediul complexelor sale, atunci am putea ajunge la concluzia că trebuie să fie vorba despre „o femeie isterică” ceea ce pentru Jung înseamnă anima. Dacă însă va conştientiza conţinuturile inconştiente, deocamdată ca nişte conţinuturi factuale ale inconştientului său personal, mai apoi ca fantasme ale inconştientului colectiv, atunci va ajunge la rădăcinile complexelor sale obţinând astfel desfiinţarea obsesiei sale. Odată cu aceasta încetează fenomenul animei. Însă elementul predominant care a provocat obsesia ar trebui să dispară în mod logic odată cu anima. Recomandarea psihanalistului este aceea de a deveni „decomplexaţi”. N-ar trebui să se mai întâmple nimic fără permisiunea eului, iar dacă eul vrea ceva, n-ar trebui să existe nimic care să intervină perturbându-1. Eului i-ar fi asigurată astfel o poziţie inatacabilă, fermitatea unui supraom sau superioritatea unui înţelept.

Conceptul de personalitate-mana reprezintă o dominantă a inconştientului colectiv, un arhetip care s-a format în psihicul uman din timpuri imemoriale în urma unei experienţe corespunzătoare. Primitivul nu analizează şi nu îşi dă seama din ce cauză un altul îi este superior. Dacă este mai inteligent şi mai puternic, atunci are de bună seamă mana, adică are o putere mai mare. El poate să-şi piardă această putere, în situaţia în care cineva a păşit peste el în somn sau i-a călcat umbra. Personalitatea-mana devine prin evoluţie istorică o figură eroică şi o încarnare a divinităţii al cărei corespondent pământesc este preotul. Dacă eul primeşte în aparenţă puterea aparţinând animei, atunci va deveni în mod direct o personalitate-mana. Este aproape imposibil să nu ne admirăm puţin singuri pentru că am privit mai în adânc decât alţii, iar ceilalţi au această nevoie de a îşi găsi undeva un erou palpabil sau un mare înţelept, un conducător şi un părinte, o autoritate indubitabilă şi de a construi temple pentru divinităţi mărunte. Nu este vorba doar despre prostia lamentabilă a adulatorilor lipsiţi de judecată proprie, ci despre o lege naturală a psihicului care spune că tot ceea ce a fost odată va fi din nou mereu. Şi va fi mereu atâta timp cât timp conştiinţa nu va întrerupe concretizarea naivă a imaginilor originare. Aşa stând lucrurile, un lucru este cert: conştiinţa modifică legile eterne din când în când. Şi mai ştim că această măsură este o necesitate vitală pentru anumiţi oameni, lucru care nu-i împiedică tocmai pe aceştia să se aşeze ei înşişi pe tronul părintelui pentru a reînvia astfel din nou vechile legi. Este chiar aproape imposibil de întrevăzut vreun mod de a scăpa de predominanţa imaginilor originare Este posibilă doar o schimbare de atitudine faţă de ele împiedicându-se astfel căderea într-un arhetip şi asumarea forţată a unui rol cu preţul propriei umanităţi. Obsesia exercitată de un tip face din om o figură pur colectivă, un fel de mască în cadrul căreia omenescul nu se mai poate dezvolta, ci degenerează. Trebuie de aceea menţinut conştient pericolul de a cădea pradă mantei personalităţii-mana. Pericolul nu este doar de a deveni înşine o mască a părintelui, ci de a cădea pradă acestei măşti atunci când este purtată de către altcineva. Maestrul şi discipolul sunt în acest sens acelaşi lucru. Desfiinţarea animei înseamnă că s-a dobândit o cunoaştere asupra forţelor motrice ale inconştientului. Ele ne pot asalta oricând într-o formă nouă şi o vor face fără îndoială dacă atitudinea conştientă are vreo fisură. O forţă se

107

opune alteia. Dacă eul îşi arogă supremaţia asupra inconştientului, atunci inconştientul va reacţiona printr-o manevră ofensivă subtilă, în acest caz exploatând dominanţa personalităţii-mana al cărei prestigiu enorm farmecă eul. Singura apărare împotriva acestui lucru este mărturisirea completă a propriilor slăbiciuni în faţa forţelor inconştientului. Inconştientul constă din procese naturale aflate dincolo de domeniul personal-uman. Doar conştiinţa noastră este personală, atunci când vorbesc despre provocare, nu mă refer prin asta la faptul că inconştientul s-ar simţi oarecum ofensat şi că pricinuieşte un rău omului mânat de gelozie sau de o dorinţă de răzbunare – asemenea zeilor antici.

Conştientizarea conţinuturilor care alcătuiesc arhetipul personalităţii-mana înseamnă pentru bărbat cea de-a doua autentica eliberare de figura tatălui, pentru femeie cea de figura mamei şi astfel cea dintâi percepţie a propriei individualităţi. Această etapă a procesului corespunde la rândul său cu exactitate intenţiei iniţierilor primitive concretiste, până la botez şi anume desprinderii de părinţii „trupeşti” (sau „animalici”) precum şi renaşterii „în novam infantiam”, într-o stare de imortalitate şi de filiaţie spirituală, aşa cum a fost formulat acest lucru în aminti religii ale misterelor, inclusiv în creştinism. Posibilitatea ce se oferă acum este evitarea identificării personalitatea-mana şi dimpotrivă, concretizarea ei ca un „Tata ceruri”, extramundan, având atributele absolute. Cu aceasta s-ar conferi inconştientului o superioritate la fel de absolută prin care toate valorile se scurg într-acolo. (C.G.Jung, Teora, 1997, p.118) Consecinţă logică este că tot ceea ce rămâne dincoace este doar un omuleţ jalnic, inferior, nevrednic şi apăsat de păcate. După cum se ştie, această soluţie a devenit o viziune istorică asupra lumii. Personalitatea-mana este pe de o parte o cunoaştere superioară, iar pe de altă parte o voinţă superioară.

Astfel, desfiinţarea personalităţii-mana ne readuce în mod natural, prin conştientizarea conţinuturilor ei, la noi înşine ca la ceva existent şi viu, prins între două concepţii asupra lumii şi forţele lor vag intuite însă cu atât mai limpede percepute. Acest «ceva» ne este străin şi totuşi atât de apropiat, leit noi înşine şi totuşi incognoscibil nouă, un centru virtual cu o constituţie atât de misterioasă, încât ne poate pretinde orice, înrudirea cu animalele şi cu zeii, cu cristale şi stele, fără să ne uimească, ba chiar fără a ne stârni dezacordul. Acest ceva pretinde toate acestea, iar noi nu dispunem de nimic din ceea ce am putea să-i opunem pe bună dreptate acestei pretenţii şi este chiar salutar să auzim această voce. I-am dat acestui centru numele de Sine. Din punct de vedere intelecual, Sinele nu este altceva decât un concept psihologic, o construcţie care are menirea de a exprima o esenţialitate incognoscibilă nouă, pe care nu o putem înţelege ca atare. (C.G.Jung, Teora, 1997, p.121)

Sinele ar putea fi caracterizat drept un fel de compensaţie a conflictului dintre interior şi exterior. Această formulare este probabil adecvată în măsura în care Sinele are caracterul a ceva ce este un rezultat, ţel atins, ceva constituit numai treptat şi devenit perceptibil cu mari eforturi. Sinele este astfel şi scopul vieţii, căci este expresia completă a jocului destinului ce poartă denumirea de individ şi nu doar a individului izolat, ci a unei grupări întregi în care unul îi este complementar celuilalt formând o imagine completă. (C.G. Jung, Teora, 1997, p.123) Ţelul individuaţiei este atins odată ce Sinele este simţit ca fiind ceva iraţional, o existenţă

112

• „învăţătură morală populară născută din experienţa, exprimată printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau ritmată; zicală, zicătoare”.

• „opera dramatica scurtă, al cărei conţinut ilustrează un proverb”. Proverbele şi aforistica populară formulează concis şi concentrat, cu

uimitoare înţelepciune, o mulţime infinită de situaţii de viată, conturează un tablou vast al existentei umane în multiplele ei ipostaze.

Urmărind ansamblul de idei filosofico-morale cuprinse în tezaurul romanesc de proverbe, am selecţionat câteva grupe de probleme ce ilustrează aspecte ale vieţii, de la cele de ordin genetic până la cele deprinse din anturaj, pe care încercam să le sistematizam potrivit categoriilor din care fac parte.

Dincolo de aparenţe, exigenţa morală a poporului român a intuit şi apreciat întotdeauna calităţile şi virtuţile omului simplu, caracterul lui superior moral manifestate prin: reputaţie bună, cinste, renume, dreptate, sinceritate, demnitate, bunătate, dragoste, vrednici, destoinicie, cumpătare, înţelepciune, tărie de caracter, într-un cuvânt omenia.

A fi „om de omenie”, „în rândul oamenilor”, este pentru poporul român îndreptăţirea cea mai adâncă a unei vieţi pe pământ. Omul din popor are o morală simplă, pozitivă, o cuminţenie înnăscută care vine să îi justifice menirea pe pământ: de a face bine şi de a fi răsplătit pentru asta. Virtuţile sunt practicate din convingere, iar păcatele sunt excepţii condamnabile.

Alături de cinste şi tot în sfera omeniei, poporul nostru preţuieşte cu prisosinţa un alt atribut al umanităţii înţelepciunea: „Decât un car de frumuseţe, mai bine un car de minte”, spune unul dintre proverbele noastre tradiţionale. Înţelepciunea este însă o virtute care se dobândeşte, se îmbogăţeşte prin cultivare, în timp, şi cu un efort conjugat, al omului însuşi şi al celorlalte instanţe familie, şcoală, societate, adică a acelora care îi permit să acumuleze experienţă de viata. Dobândirea de înţelepciune este considerată de către popor, ca un proces continuu, în decursul căruia omul reuşeşte sa progreseze în înţelegerea lucrurilor. Transformarea morală a omului, formarea şi creşterea sa în valoare, specifică umanismului popular, este categoric condiţionată de mediul social. Mai precis, fiinţa umană ajunsă în lume este datoare să nu uite că a venit pe pământ cu un rost. Menirea sa este aceea de a construi ceva, pentru sine şi pentru semeni. Dar cum orice „edificiu” se clădeşte prin trudă şi sacrificiu, fiinţa trebuie să fie conştientă şi să îşi asume atât responsabilitatea cât şi preţul pe care îl are de plătit pentru darul primit: acela de a veni pe lume. Proverbele româneşti vorbesc despre acest lucru: „E anevoie să tai pom / Şi să ciopleşti om.” Orice act de creaţie presupune „trudă” cum ar spune Arghezi.

Cultul faţă de muncă şi credinţa în Dumnezeu au făcut parte din personalitatea românului. Ori de câte ori a simţit nevoia, omul s-a apropiat de Dumnezeu, chiar şi în momentele în care acesta a uitat să o facă, El nu l-a uitat. Credinţa într-un Dumnezeu care veghează şi care mereu răsplăteşte nu a părăsit niciodată naţia română, de aceea se zice: „La puiul orb, Dumnezeu îi face cuib”. Omul simplu, sărac are o mare bogăţie sufletească şi o credinţă imensă. Credinţa populară şi religia creştină fac trimiteri explicite la momente în care Dumnezeu a avut grija de cei nevoiaşi. Puterea sa s-a manifestat în momente când oamenii

109

9. LIMBAJUL PROVERBELOR ÎN CADRUL COMUNICĂRII INTERPERSONALE

„La fiecare cuvânt pe care îl rosteşti, la fiecare faptă pe care o săvârşeşti,

trebuie să-ţi imaginezi că este de faţă cineva pe care îl stimezi sau îl iubeşti în mod deosebit”. (T.Maiorescu, 1986, p.78)

Capitolul dedicat limbajului proverbelor are ca principal punct de referinţa comunicarea interpersonala şi asta pentru că urmăreşte corelarea proverbelor cu valenţele multiple ale sociologiei, psihologiei, interacţiunii umane, behavioris-mului, adică exact cu formarea imaginii individului despre sine şi despre alţii.

Proverbele pot fi interpretate din punct de vedere socio-cultural, pentru că ele vorbesc despre starea materială şi culturală a unui popor, despre valorile pe care acesta le are precum şi despre relaţiile care se stabilesc între oameni. De asemenea, pot fi interpretate filosofic pentru că pun în lumină caracterul dominant moral al oamenilor care fac parte dintr-o anumită naţiune. Dar mai cu seama, acestea pot fi abordate / interpretate psihologic, deoarece ele vorbesc despre individ, despre personalitatea creatoare şi despre cum poate fi acesta perceput în relaţiile interpersonale. Aşadar, toată această literatură filosofico-psihologico literară reprezintă un material preţios de observaţii asupra vieţii / educaţiei morale, intelectuale, literare şi sociale. Maximele, cugetările şi proverbele nu fac altceva decât să întregească viziunea celor care le aude asupra lumii şi vieţii.

9.1. Valoarea proverbelor, maximelor şi cugetărilor

în viaţa omului Cum se explică apariţia unui astfel de gen? Răspunsul la această întrebare

este foarte simplu, dacă luăm în calcul că fiecare lucru a apărut datorită unei anume nevoi. Aşadar, acest gen de reflecţie a apărut ca o necesitate / trebuinţă / nevoie. O nevoie de a umple un anume gol în problematica de viaţă a omului. Pentru a înţelege natura acestor cugetări şi care este rolul lor în cultură, vom face o scurtă incursiune în evoluţia gândirii filosofice.

De la apariţia sa ca disciplină spirituală autonomă, filosofia a avut două dimensiuni:

a) de ştiinţă supremă, ce are ca obiect cunoaşterea lucrurilor eterne şi neschimbătoare, adică „sofia” (ştiinţa superioară înţelepciunii, ce se bazează pe absolut, pe necesar şi neschimbător);

b) de înţelepciune practică „fronesis”, adică ştiinţa treburilor pur umane, (se bazează pe contingent, este schimbătoare şi relativă aidoma vieţii omului). Aceasta are menirea să-l călăuzească, pe om în viaţă. Cugetările şi aforismele se integrează în această accepţie a filosofiei. Unii filosofi au pus accentul pe sofia, alţii pe fronesis. Unii creatori de sisteme filosofice au coborât din cerul lor metafizic pe pământul omului real, în viaţa de toate zilele, pentru a le oferi oamenilor un model de înţelepciune adecvată vremurilor şi vieţii lor. Din această categorie de filosofi, cel mai reprezentativ a fost Arthur Schopenhaucr cu ale sale Aforisme asupra înţelepciunii în viată. În ceea ce îi priveşte pe români, Titu Maiorescu este scriitorul

110

care prin cugetările sale s-a apropiat cel mai mult de filosofia ce tratează „înţelepciunea în viaţă”.

Să privim începutul. Accepţiunea principală, tradiţională folosită în ştiinţele medicale până în secolul al XVIII-lea, iar în filosofie până în secolul al XIX-lea, pentru cugetările ce privesc viaţa de zii cu zi a omului era aceea de lucrare ce cuprinde un ansamblu de cunoştinţe sau de gânduri care nu se încheagă într-o teorie generală sau într-un sistem. În epoca modernă, când sistemele filosofice legate de ştiinţele exacte se axau mai ales pe natură, pe univers, problemele omului au fost puse pe planul al doilea sau uneori, au fost chiar ignorate. Filosofia nu mai oferea concepţii despre lume şi viaţă, ci doar concepţii despre lumea fizică, despre natură. În ceea ce îl priveşte pe om, lucrurile erau extrem de complicate. El era cuprins în sistemele filosofice, era privit din perspectivă metafizică absolută, adică era rupt total de viaţa lui reală. Omul simplu, concret al vieţii de toate zilele, era ignorat de sistemele metafizice moderne, legate de ştiinţă. Dar, aşa Pe această nevoie, de a explica omul fără să îl plaseze în metafizică, au apărut concepţii şi reflecţii asupra omului real, făcute pe baza experienţei de viaţă şi a unei psihologii empirice sau a introspecţiei psihologice. Ele continuă într-un fel preocupările umaniste ale Renaşterii, dar abandonează orice reziduuri de metafizica: stoicism, epicureism, scepticism etc. Din această categorie fac parte şi aşa-numiţii scriitori „moralişti” din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea – La Rochefoucauld, La Bruyère, Vauvenargues, Chamfort, Lichtenberg şi alţii. Aceştia au scris memorii, cugetări şi maxime privitoare la omul real, aşa cum se manifestă în comportarea de toate zilele. În epoca luminilor, în Anglia şi mai ales în Franţa, filosofia de sistem a fost respinsă ca fiind aristocratică şi ruptă de viaţă. Prin urmare, s-au promovat concepţii filosofice şi social-politice care să-l călăuzească pe om în lupta pentru ameliorarea vieţii sale reale. Dar şi aceste concepţii erau filosofice, şi se refereau doar la omul participant la viaţa social-politică. Omul de rând, în viaţa lui particulară şi în relaţii interindividuale, era lăsat de o parte. De aceea, acest domeniu de viaţă umană a rămas să facă obiectul de meditaţie al unor scriitori.

Romanii s-au preocupat mai ales de filosofia practică, de înţelepciune, reprezentată de filosofi şi scriitori de orientare stoică, eclectică sau epicuristă.

Filosofia aforismelor coboară logosul din cercul metafizic pentru a poposi pe pământul omului real, pentru a-l cunoaşte în viaţa de toate zilele şi pentru a îi oferi o înţelepciune adevărată. Din această categorie de filosofi fac parte: Cicero, Seneca, Marc Aureliu. Toţi au avut eseuri despre viaţa morală. Erasmus a scris Sentinţe, Leonardo Aforisme, Montaigne Eseuri, Charron Despre înţelepciune, Descartes, Leibniz, Hobles au scris despre omul real şi lumea sa. Problematica omului a fost abordată de Pascal, Rousseau, Lessing. Dacă Hegel ne purta prin sfere înalte, afirmând că filosofia este „duminica vieţii”, Arthur Schopenhauer cu ale sale Aforisme se adresează oamenilor din cele şase zile obişnuite ale săptămânii. Voltaire a putut spune despre La Rochefoucauld că „mica sa culegere de Maxime i-a învăţat pe francezi să gânească”. (E.Vianu, 1962, p.244) Prin învăţăturile lor realiste, ieşite din experienţa de viaţă şi din analiza sufletului omenesc real, maximele aveau menirea nu numai să-l călăuzească pe omul de rând în viaţă, ci să-l înveţe să gândească cu propria lui minte.

111

Prin introducerea logosului în mişcarea culturală românească, Titu Maiorescu a demonstrat necesitatea introducerii în istoria filosofiei şi a valorificării corespunzătoare a unui anume gen de filosofie, legat de viaţă. Acest gen, specific sistemelor filosofice, dar şi celor literare, devenise o practicată în timpul iluminismului. Iluminiştii francezi, promovau o filosofie populară, de interes mai larg prin problematica abordată şi anume: înţelepciunea în viaţă.

În acelaşi timp, criticul român a încerca să îi încurajeze pe scriitorii de la „Junimea” să accepte un astfel de mijloc de exersare a spiritului şi de cochetare lite-rară cu logosul. Tot el s-a ocupat să traducă Aforismele lui Schopenhauer. Eforturile sale n-au fost zadarnice pentru că prin 1880 se discutau la „Junimea” afo-risme create nu doar de Maiorescu, ci şi de clasicii Eminescu, Caragiale, Slavici.

Cugetările şi aforismele lui Maiorescu îl au în vedere pe om atât în viaţa lui obişnuită, cât şi în momentele de înălţare sufletească. Problematica filosofică este una foarte bogată cuprinde elemente despre înţelepciunea în viaţă, despre om şi umanism, despre psihic, conştiinţă şi creaţie, despre educaţie şi învăţământ, despre ideal, despre morală, prietenie, despre religie şi divinitate, moarte şi nemurire, filosofie, ştiinţă, despre adevăr, despre cultură, despre civilizaţie şi progres, despre artă şi literatură, limbă şi gândire. Cu privire la înţelepciunea în viaţă, remarcăm că problema nu este privită în sine, pragmatic, ci este plasată în cadrul problematicii omului, într-un orizont filosofic. Prin cugetările sale, putem asista la procesul de autoconstruire a unei personalităţi umane şi mai cu seamă a personalităţii românului.

9.2. Valoarea cugetărilor în cunoaşterea aspectului moral al vieţii

(înţelepciunea de viaţă sau morala): despre omenie, învăţătură, familie etc.

În ceea ce urmează, vom aborda câteva dintre reflecţiile pe care poporul

român le-a adunat de-a lungul timpului cu privire la problemele practice – prietenia, înţelepciunea, morala, educaţia, interpretarea regnului uman.

Deosebit de important de urmărit pentru conturarea imaginii individului în lume şi a raporturilor pe care acesta le dezvoltă în societate, este să vedem care este natura umană promovată / reieşită din înţelepciunea tradiţională a maximelor şi proverbelor. Totodată vom încerca să arătăm care anume este atitudinea pe care acestea o recomandă. Acest capitol s-a născut din nevoia de a afirma / confirma o energie românească care să vorbească despre personalitatea românului, dornică să se afirme atât cu părţile ei bune cât şi cu cele mai puţin bune.

Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane ne trimite la următoarea definiţie a termenului de „maximă”: „un enunţ formulat concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită, etc; aforism, sentinţa, adagio. – din lat. maxima, fr. maxime.”

Termenul „proverbe” provine din latinescul „proverbium” şi din franţuzescul „proverbe. „ Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane încadrează „proverbele” în categoriile:

116

din punct de vedere al eticii sau al moralei, care spune că tot ceea „ce ţie nu îţi place, altuia nu îi face”.

În proverbul „Haina îl face pe om!”, avem o altă perspectivă de conturare a individului şi a personalismului unei persoane. Maxima citată deşi, la prima vedere, extrem de clară, ridică următoarea problemă. Care „haină”? De asemenea, nu se precizează nimic cu privire la felul / tipul de om la care se referă: la omul – OM, adică la calitatea umană a acestuia la complexul de valori atitudinale şi comportamentale ale acestuia sau, dimpotrivă, la omul – RANG, adică la omul care ar ţine la un anumit standing, la etichetă. Răspunsul, credem că îl putem contura în funcţie de perioadă sau moment istoric la care ne referim, dat fiind că proverbul acesta a existat şi va exista mereu. Cu siguranţă că, Renaşterea cu Umanismul pleda pentru omul universal, cu o educaţie multiraterală, la care nimic nu este mai presus decât mintea şi sufletul după cum spunea Pico della Mirandola în al său Discurs despre demnitatea omului. În ceea ce priveşte epoca postmodernă, lucrurile, cu siguranţă, pot fi interpretate altfel. Este vorba despre încadrarea unui individ la un grup de apartenenţă sau la altul, în funcţie de cât de scumpe îi sunt veşmintele şi de la ce firmă. În această a doua accepţie, ne întâlnim cu un fenomen din ce în ce mai vehiculat în societatea de azi şi anume: manipularea. În cazul psihologiei sociale experimentale, cercetătorii determină oamenii să se comporte în mod diferit de cum s-ar fi comportat spontan. Reuşesc să facă astfel cu ajutorul tehnicilor de manipulare. Cercetătorii au demonstrat că există două moduri eficiente de a obţine de la cineva un comportament dorit. Pe de o parte, este vorba despre exercitarea puterii, care se manifestă în relaţiile de gen şef – subordonat sau a raporturilor de forţă atunci când se dispune de mijloace de presiune, ca în cazul raporturilor de gen răpitor – ostatic. Ne oprim la relaţiile în care intervine elementul manipulare. Este posibil să dorim să îl vedem pe interlocutorul nostru că se comportă contrar obiceiurilor sale. În această situaţie avem două posibilităţi. Fie să îl convingem pe interlocutor, fie să îl seducem. Dacă argumentele de ordin verbal nu sunt suficiente, cu siguranţă vom încerca să ne folosim de seducţie. Argumentaţia şi seducţia NU sunt, pentru orice om, la fel de la îndemână. Pentru unii discuţiile cu argumente sau contraargumente pot să însemne un mod de a îşi construi viaţa şi relaţiile sociale. Sunt unii care reuşesc astfel. Pentru alţii există alte feluri de manifestare, convingere. De aceea, hainele, de multe ori, pot fi „arme” care îşi nimeresc ţinta. Uneori, ele pot fi „jucate” drept arme letale. Cu toate acestea, nu putem exclude faptul că o ţinută îngrijită, nişte haine adecvate aspectului fizic al omului cât şi momentului respectiv nu AU rolul lor deosebit de important în construirea relaţiilor interumane. Manipularea în acest caz, căci despre ea vorbim, prezintă avantajul de a nu părea ce este şi de a îi da celuilalt (interlocutorului) sentimentul de libertate. Deci, oamenii se supun, dar o fac cu totală libertate. Supunerea lor este consimţită liber. Poate din acest motiv, oamenii care dispun de putere financiară, socială etc. au învăţat să însoţească exercitarea puterii de această tehnică a alegerii vestimentaţiei (şi de altele multe gen maşină, locuinţă, influenţe etc.) care privită de aproape ţine de manipulare. (a se vedea capitolele „Limbajul publicităţii” şi „Limbajul non-verbal”).

113

păreau să nu mai aibă nici o speranţă. Sărbătorile noastre creştine, „Naşterea” şi „Învierea” sunt cele mai cunoscute şi cele mai îndrăgite momente din viaţa de familie a românilor.

Preţuirea omului adevărat este reflectată în proverbe de genul: „Aurul şi în glod străluceşte”. Calitatea umană se citeşte mai presus de condiţia socială, de nivelul de trai, de mediul în care trăieşte individul. De aceea atunci când „judecăm” un om trebuie să fim atenţi la structura sa spirituală şi nu la altceva. Să fim deschişi la lucrurile noi din jurul nostru şi să le privim în adâncime. Să le vedem şi să le cunoaştem esenţa. Dimensiunea fundamentală a sufletului omului este de a pătrunde dincolo de ceea ce se vede la suprafaţă, de a descoperi în toate ceva care să treacă dincolo de egoism, mândrie, ipocrizie, falsitate, rea credinţă. Frumosul vine din artă, din civilizaţie, din iubire, din speranţă, din sinceritate şi nu din bogăţia sau din opulenţa unui trai care nu pune altă probleme decât pe cea a profitului şi a banului.

Familia şi valorile ei este o altă caracteristică importantă a poporului român. Mamele românce sunt recunoscute pentru grija şi admiraţia pe care o au faţă de copiii lor, pentru modul în care îşi văd odraslele: „E rupt din stele” este răspunsul unei mame cu privire la noul ei născut şi de aceea îl preţuieşte ca atare. Smaranda, a lui Ştefan a Petrei, spune despre Nică al ei: „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”. Karma superioară a bunilor şi a străbunilor noştri a contribuit la forma în care noi am evoluat astăzi. Este ştiut faptul că poporul român a avut moşi şi strămoşi care au plătit cu sângele lor preţul de a sta pe acest pământ. Efortul lor nu a fost unul zadarnic şi sperăm să le fie răsplătit dacă nu prin noi, prin generaţiile viitoare. Este importantă şi în natura lucrurilor ca generaţiile să se succeadă, să înveţe din experienţa înaintaşilor să îi perpetueze valorile tradiţionale, dar să şi construiască altele noi pentru ca: „Trăind omul când şi când / Află ce nu-i dă prin gând.” „Omul trebuie înţeles ca un element de evoluţie” spune T. Maiorescu în unul din aforismele sale. (T.Maiorescu. 1986, p.48) Experienţa câştigată constituie un criteriu sigur în aprecierea lucrurilor şi întâmplărilor vieţii. Este un ghid în activitatea practică şi conduita morală, în aprecierea poporului. E o acumulare de învăţăminte trase de pe urma unor „păţanii” din care cu toţii am avut de învăţat. Ea constituie un criteriu sigur în aprecierea lucrurilor şi întâmplărilor vieţii, este un îndreptar în activitatea practică şi conduita morală, în aprecierea poporului. Omul înţelept este omul „păţit”, omul călit în greutăţile vieţii, iscusit, cumpătat în judecată, prevăzător „Cel mai bun dascăl e păţania”. Părinţii care au ştiut să îşi educe copiii în cel mai adevărat spirit moral au putut să culeagă, în timp, roadele ostenelii lor. În cazul acestora, zicala „Aşchia nu sare departe de trunchi” este una cu o conotaţie pozitivă. Morala cea mai înaltă pe care o păstrăm din tradiţie este aceea de a avea o familie şi de a o menţine unită.

Titu Maiorescu ne vorbeşte în una din cugetările sale (Epistolar, 1859) despre cea mai înaltă morală existentă: „… morala cea mai înaltă ca eu să renunţ la ceea ce am individual pentru general, ca importanţa vieţii mele să constea abia în relaţia ei cu totalitatea”. Şi Tot acesta continuă cu „E suprema expresie a libertăţii omului (faptul) că el îşi poate întâmpina firesc propria lui moarte.” (T.Maiorescu. 1986, p.48)

114

9.3. Valoarea cugetărilor în cunoaşterea personalităţii umane: categorii de maxime şi proverbe care vorbesc despre om şi

relaţiile sale Creativitatea este o rezultantă a întregii personalităţi. La elaborarea portretului

robot al personalităţii creatoare concură: aptitudinile speciale, cunoştinţe şi deprinderi, motivaţia, climatul creativ. Un climat favorabil le poate stimula, în timp ce unul nefavorabil le inhibă.

Cât de importantă este comunicarea pentru oameni, ne demonstrează o maximă chinezească a cărei conţinut spune: „O conversaţie cu un om înţelept valorează mai mult decât studierea unor cărţi deosebite timp de o luna.” Conform definiţiei sale generice, comunicarea este un proces care presupune un schimb permanent de informaţii. Cărţile, deşi utilizează acelaşi instrument cu şi aceasta şi anume limbajul, nu pot interacţiona real. Comunicarea individului cu o carte, pare, mai degrabă, o intracomunicare. Individul, întorcându-se de la paginile cărţii, se îndreaptă, de cele mai multe ori, spre sondarea sinelui şi învăţămintele desprinse din paginile acesteia sunt trecute prin filtrul conştiinţei sale. Ulterior, individul poate să împărtăşească şi cu alţii ceea ce a aflat din carte. Transferul de informaţie este făcut într-o singură direcţie: de la carte spre cititor. La fel şi feedback-ul, tot unidirecţional este, dar în cazul acesta de la cititor nu spre carte, ci spre un alt subiect uman (profesor, prieten etc.) Astfel, cartea devine subiect de discuţie, nu subiect pentru discuţie. Neajunsul ei este că nu poate să îi ofere individului un răspuns interactiv, spontan, indiferent de formularea întrebării. Cărţile oferă date, oferă informaţii, dar lasă la libera alegere metoda de percepţie. Acest lucru, se poate întâmpla şi în cazul comunicării cu un interlocutor real, uman. Diferenţa ar consta în faptul că „interacţionând” cu o carte spectrul formării şi formulării percepţiei este mai larg decât în cazul conversaţiei între indivizi. În cazul indivizilor, se pot obţine date care să restrângă perimetrul informaţional coordonând receptorul către percepţia dorită. Deşi şi într-un caz şi în celălalt avem de-a face cu prezenţa elementului denumit „manipulare” (la care ne vom mai referi pe parcurs) puterea de influenţare a cărţii nu este la fel de mare. Schimbarea se produce pe parcurs şi într-un interval de timp mai mare. Excepţie făcând cazurile în care informaţiile din carte fac obiectul unei examinări. Un emiţător poate să inducă propriile percepţii asupra datelor receptorului datorită puterii de a influenţa elementul de conversaţie. Mesajul poate fi pus în faţa unei dificultăţi de înţelegere reale şi concrete.

„Un egoist este omul care vorbeşte atât de mult despre el însuşi încât nu mai poţi spune nimic despre tine însuţi.” (anonim) Această maximă se referă la prototipul emiţătorului egoist, preocupat exclusiv de propria-i persoană, fără să manifeste interes şi nici chiar respect faţă de partenerul de conversaţie. Acesta nu aşteaptă un feedback sau în situaţia în care îl aşteaptă este unul pe care să îl interpretează în directă legătură cu sine. In general, în acest tip de comunicare, feedback-ul verbal nu va apărea, dat fiind că receptorul nu reuşeşte să emită judecaţi. El se află în ipostaza de a nu putea să îşi formuleze autoidentificarea propriei personalităţi cu ceea a emiţătorului. Conform maximei, în astfel de situaţii, dialogul practic nu exista, acesta fiind inhibat de lipsa intervenţiei receptorului şi a feedback-ului din partea acestuia. În această situaţie,

115

receptorul are două opţiuni. Ori să îşi orienteze toată atenţia asupra emiţătorului egoist, şi eventual să îl compătimească. Ori, ajungând, în cele din urmă la saturaţie să se vadă în postura de a refuza statutul de participant pasiv la un act de comunicare din care el este exclus. Statisticile spun că, de cele mai multe ori, aceşti indivizi egoişti reuşesc să se autoizoleze datorită incapacităţii lor de a îşi controla preocuparea deviantă de sine şi ajung, în scurt timp, să fie excluşi din grupuri. Mergând mai departe cu interpretarea acestei maxime, din perspectiva rolului jucat de cei doi în actul lingvistic, putem face următoarea observaţie. Aceste două atitudini ar mai putea fi explicate prin nevoia primului de autoexpresie, nevoia de a excela şi acceptarea „sacrificiului” de către celălalt. Deşi subiectul egoist subminează comunicarea, nu putem spune că actul comunicării lipseşte. Aşadar, avem comunicare după cum spune şi textul enunţului „omul care vorbeşte”, numai că aici este vorba de un tip de comunicare liniar, în care se neglijează / denaturează feedback-ul, un soi de monolog sau de fals dialog. Totuşi, şi în această situaţie, alte tipuri de comunicare pot avea de câştigat, spre exemplu cea paraverbală. Dacă avem în vedere că unul dintre atributele comunicării este acela de a face un schimb, chiar dacă cel de informaţii nu funcţionează, putem să îl activăm pe acela care vorbeşte despre vestimentaţie, aspectul feţei, gestica, tonul etc. şi să îl comparăm cu al nostru. Aşa înţelegând lucrurile, putem să trecem mai departe peste orice barieră de comunicare, chiar şi de aceea creată de interlocutor şi poate, cine ştie să-i dăm acestuia o a doua şansă.

La polul opus, exemplului anterior, în care comunicarea era lipsită de feedback, maxima „Fiecăruia îi place să audă adevărul, în special despre alţii” (anonim) se referă la un act de comunicare care activează şi îi antrenează pe toţi subiecţii implicaţi în conversaţie. Se referă la procesul pe care îl denumim generic „bârfă”. Maxima citată face referire la dorinţa participanţilor la elementul comunicării de a se autoidentifica cu alţi indivizi din perimetrul lor social. Nevoia de a afla „adevărul” „despre alţii” este rezultatul unor nevoi ale psihicului uman: nevoia de siguranţă. Spre exemplu, afli „adevărul” despre cine te interesează şi astfel formulezi distanţa socială impusă de o astfel de relaţie în funcţie de cât de compatibile sunt sau pot să fie temperamentele / interesele. O altă nevoie satisfăcută prin aceasta este nevoia de a interacţiona. Rezultatul este obţinerea necesarului de informaţie cu privire la. O altă nevoie este aceea de superioritate. Astfel, aflarea de informaţii despre cineva, de la cele ce ţin de concurenţă profesională şi până la cele „jenante” etc. Acestea au fost doar nişte exemple extrase din spectrul larg al nevoilor individului care interacţionează cu semenii lui. Din punctul de vedere al comunicării interpersonale „bârfa” este privită ca un element de coeziune între interlocutori. „Curiozitatea primordială „ fiind una dintre trăsăturile umane importante. „Bârfa „ deşi nu are o definiţie şi nu lucrează în parametrii concreţi ai unor noţiuni existente într-o limbă, cu toate că acest element este prezent în multe limbi gossip. De obicei noţiunea ţine de percepţie, de interpretare. O abordare majoritară ar fi aceea potrivit căreia bârfa este împărtăşirea unor păreri formulate despre un individ sau grup de indivizi în lipsa prezenţei lor. „Bârfa” a constituit unul dintre elementele de început ale manipulării, mai precis, plasarea de zvon. Prin perspectiva comunicării interpresonale s-a demonstrat ca subiectele comune sunt sursa de comunicare excelentă: subiectul bârfit. Comentariu: interlocutorii preocupaţi excesiv de informaţiile despre alţi indivizi, pot face din elementul „bârfa” o bariera a comunicării

120

funcţie pe care o are doar limbajul verbal (simbolic) face diferenţa absolută între specia umană şi oricare alte specii. Gândind în cuvinte, el poate imagina poveşti, poate falsifica fapte şi poate crea ipoteze şi teorii. Cuvintele creează în mintea noastră o realitate independentă de cea exterioară. Graţie limbajului verbal, omul poate afirma deopotrivă adevărul şi falsul. Celor trei trepte, identificate de Karl Bühler, Karl Popper le mai adaugă una, pe care a numit-o funcţia argumentativă, persuasivă. În esenţă, este vorba de funcţia manipulativă a limbajului verbal.

10.3.1. Funcţia manipulatoare prin modelul Donald Trump În viziunea lui Popper, funcţia manipulatoare este plasată chiar pe cea mai

avansată treaptă de evoluţie a limbajului. Persoanele care pot argumenta, convinge şi manipula sunt superioare celor ce se limitează doar la a descrie faptele şi la a informa, pur şi simplu. Profesiile, în care funcţia aceasta este evidentă, sunt: avocat, diplomat, politician, negociator, vânzător, purtător de cuvânt, spion, agent de relaţii publice, creator de publicitate, moderator TV, manager etc.

Credem că exemplul cel mai elocvent pentru o astfel de situaţie, în care funcţia persuasivă este ridicată la nivel de artă, este cel al celebrului magnat american Donald Tramp. Vom descrie o scurtă secvenţă a unui episod din, nu mai puţin celebrului, concurs televizat „Ucenicul” („The Apprentice”). Ne interesează felul în care magnatul american reuşeşte să îşi impresioneze posibilii ucenici, chiar de la început. Trump îşi întâmpină candidaţii, într-un anume spaţiu şi cu anume cuvinte. Pentru că în acest material nu putem să ne folosim de paleta de coduri vizual, auditiv etc., ci doar de cel lingvistic ne vom rezuma să vă prezentăm strict cuvintele folosite. Iată care sunt cuvintele magnatului şi de ce anume am considerat că ele joacă rolul şi au efectul a ceea ce în literatura de specialitate se numeşte „glonţ magic”: „Ne aflăm în holul Trump Tower. E mare. Aşa gândesc eu măreţ! Vreau să gândiţi şi voi, la fel.” Analizând cuvintele acestei secvenţe vom observa că la nivelul construcţiei sintactice avem de a face cu o structură simplă, formată din propoziţii principale. Nu se abuzează nici la nivel morfologic. La acest capitol, la o primă analiză, comentariul ar părea tot unul simplu. Verbele au o uşoară supremaţie în faţa celorlalte părţi de vorbire, că doar utilizatorul lor este o persoană dinamică, de acţiune. Raportul este de cinci la: două substantive (unul propriu, celălalt comun), două pronume, dispuse dihotomic, eu – voi, şi trei adverbe. Ajungând cu analiza în acest punct mai facem un singur comentariu tehnic: avem de-a face cu ceea ce în morfo-sintaxă se numeşte element predicativ suplimentar, acel „EPS”, pe care îl cunosc specialiştii. Am ţinut să facem această precizare, tocmai pentru a sublinia faptul că şi din acest punct de vedere, Tramp nu lasă lucrurile la voia întâmplării şi că totul este bine calculat. Depăşind acest nivel, ne putem permite să descifrăm mesajul său şi prin acel „dincolo de”. În cazul interpretării noastre, elementul predicativ suplimentar dă posibilitatea ca adverbul să devină nu atribut morfologic, ci atribut al subiectului, adică al fiinţei. La nivel psihologic, epitetul atribuit hotelului se traduce din mare în măreţ, grandios. „Mare” însufleţeşte spaţiul, îl transformă dintr-un lucru comun, (mai sunt şi alte holuri mari) în ceva magic, demn de admirat. Îl transformă din ceva existent, cunoscut în ceva dorit: ca spre exemplu frumuseţea (pentru femei) sau ca puterea pentru bărbaţi sau şi una şi cealaltă şi pentru unii şi pentru ceilalţi. Valoarea

117

10. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ ŞI SITUAŢIILE DE INFLUENŢARE

10.1. Sugestia

Cercetările efectuate asupra comunicării şi, în mod special, asupra structurii

interne a psihicului uman, au relevat faptul că anumite persoane sunt mai „sugestio-nabile” decât altele. Acest lucru se datora, în mare măsură, stării lor de receptivitate ceva mai deosebite. Dar ca să înţelegem şi mai bine cum stau lucrurile în această privinţă vom vedea care sunt elementele prin care specialiştii au încercat să definească această „stare de sugestionabilitate”. Cu alte cuvinte vom vedea poate să îi predispună pe anumiţi oameni să integreze mai bine ordinele şi indicaţiile care li se dau.

În paradigma structural-expresivă, sugestia este definită ca o „putere a cuvântului” ce ţine de o „stare a receptorului” numită sugestie. Astfel, H. Bernheim defineşte sugestia ca fiind „actul prin care o idee este introdusă în creier şi acceptată de acesta”. (Mucchielli, 2005, p.114, apaud H. Bernheim)

În perspectiva paradigmei relaţional-sistemică s-a introdus un punct de vedere nou în acest mod de a vedea fenomenul sugestionabilităţii. Acest nou punct de vedere pleacă de la noţiunea de „încadrare” a Şcolii de la Palo Alto. Un cercetător al acesteia Watzlawick aprecia că „un fenomen rămâne de neînţeles câtă vreme câmpul de observaţie nu este suficient de larg ca să cuprindă şi contextul în care se produce el. Neputând să perceapă complexitatea relaţiilor dintre un fapt şi un cadru în care acesta se inserează, dintre un organism şi mediul său, cel care observă ceva «misterios» ajunge să atribuie obiectului pe care-1 studiază proprietăţi pe care acesta poate că nu le are... “. (P. Watzlawick, 1980, p.37) A recadra înseamnă, pentru Watzlawick, fie a redefini situaţia, fie a trece la o metaperspectivă asupra situaţiei, cu scopul de a face să apară un nou sens sau un nou fenomen care nu era luat în calcul. Analizele tradiţionale asupra fenomenelor de sugestie se focalizau pe starea de „sugestionabilitate” a subiectului (analiza receptorului) sau pe „puterea cuvântului” (analiza mesajului). Lărgind câmpul observaţiei, se constată că „efectul de sugestie” se produce întotdeauna în situaţii mai puţin obişnuite şi că dispozitivele experimentale utilizate sunt anume dispozitive de intimidare ascunsă, dependente de o inserţie instituţională.” (A., Mucchielli, 2005, p.115, apaud, J. Carroy)

Să luăm din manualul lui Alex Mucchielli, Arta de a comunica, un exemplu concludent pentru „starea de sugestie” şi pentru efectul produs de aceasta. Fragmentul redă un dialog dintre doctorul Bernheim şi pacientul său:

„Revenim în salonul pentru bărbaţi. Cu o seară înainte a sosit un tânăr de 19 ani, cizmar de meserie. Dl Bernheim purcede la o examinare sumară şi constată o coriză cu gripă. Bolnavul acuză o durere violentă de cap. A auzit vorbindu-se de magnetism: «Glumiţi, nu?» – «O să adormi şi o să scapi de durerea de cap. Iată că deja te prinde somnul». Bolnavul râde. «A, deci poţi să râzi! » «Nu te mai doare! Somnul e din ce în ce mai adânc! » Întorcându-se spre noi «Nu mă mai aude decât pe mine. Al meu e!». Subiectul râde mai ceva ca înainte, şi din ce în ce mai

118

neîncrezător. «Aşa deci, amice... Acum chiar că o să dormi. N-am venit aici ca să mă distrez, şi-apoi n-am nici timp de pierdut. Dormi! De data asta, dormi. (…) «Nu te mai doare capul.» El recunoaşte că aşa e. Pacientul execută apoi la trezire o sugestie posthipnotică. A uitat totul şi nu-1 mai doare capul.” (A. Mucchielli, 2005, p. 37)

Ne folosim de această secvenţă de text pentru a ilustra un caz tipic de sugestionare. Primul aspect pe care îl reţinem este acela că avem de a face cu o situaţie de comunicare dialogală. Şi doctorul şi pacientul interacţionează. Replicile lor par să nu se sincronizeze, la început. Doctorul pare să nu prea aibă răbdare: „N-am venit aici ca să mă distrez, şi-apoi n-am nici timp de pierdut.” O replică grea, care ar fi putut să dezarmeze. La fel stau lucrurile în cazul pacientului. Starea sa de spirit este de „neîncredere”. Numai că, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Avem de a face cu ceea ce Eric Berne denumea starea eului de Adult. (despre care am vorbit în capitolul 8) Ambii adulţi adoptă comportamente obişnuite pentru ei, doctorul de a cere ceva pacientului, iar pacientul de a ne se încrede. Până aici, „jocul lor relaţional” este unul obişnuit, chiar neinteresant. Când el se transformă într-un „joc tranzacţional”, putem să îi înţelegem miza. Jocul tranzacţional urmăreşte tocmai schimbarea stării eului adult. Pentru acest lucru, doctorul îi transmite pacientului următoarele: „o să adormi”. Această sugestie se va îmbogăţi pe parcurs cu un adverb de timp „acum” şi cu un altul de întărire „chiar” cu rol de a potenţa starea indusă: „Aşa deci, amice... Acum chiar că o să dormi.” Suntem nevoiţi să recurgem la o analiză a termenilor folosiţi, nu doar în plan morfologic, ci şi în cel afectiv, pacientul trebuie să accepte că se află în faţa doctorului pentru a-l asculta. Mai precis pentru a îi duce la îndeplinire indicaţiile. El trebuie să înţeleagă că doar acceptând sugestia va scăpa de durere. Finalul secvenţei ne arată că jocul tranzacţional şi îndeplinit scopul: „puterea” sugestiei/cuvântului a învins. Comentariul din final demonstrează acest lucru: „A uitat totul şi nu-1 mai doare capul.”

10.2. Cuvântul: puterea cuvintelor de a influenţa

comportamente umane

„Vorbind, gândeşte-te că-n umbra tăcerii celuilalt sunt doi ochi care te ascultă.”

(Al. Vlahuţă) T.Vianu face următoarea constatare: limbajul omenesc este însufleţit de

doua intenţii care deşi rămân mai tot timpul solidare, sunt diferite în spiritul şi direcţia lor. Cine vorbeşte o face pentru a-şi împărtăşi gândurile, sentimentele şi reprezentările, dorinţele şi hotărârile, dar în acelaşi timp comunicările sale năzuiesc să atingă o sferă anumita a sentimentelor care întrebuinţează acelaşi sistem de simboluri lingvistice. Cine vorbeşte „comunică şi se comunică”. O face pentru alţii şi o face pentru el. În limbaj se eliberează o stare sufletească individuală şi se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenţie, se poate spune ca faptul lingvistic este în aceeaşi vreme „reflexiv” şi „tranzitiv”. Se reflectă în el omul care îl produce şi sunt atinşi, prin el, toţi oamenii care îl cunosc. Cele doua

119

intenţii ale limbajului stau într-un raport de inversă proporţionalitate. Cu cât o manifestare lingvistică este menita să atingă un cerc omenesc mai larg, cu atât creşte valoarea ei „tranzitiva”. Spre exemplu, în această categorie intră ecuaţiile matematice, legile ştiinţifice, formulele chimice, care sunt fapte lingvistice menite prin structura lor să se împărtăşească oricărei inteligenţe omeneşti. Cu cât manifestarea lingvistică se adresează unui un cerc restrâns de oameni, specializaţi într-un domeniu anume (poezie, interpretare de texte) cu atât creşte valoarea ei „reflexiva”. Creşte valoarea pentru cei care înţeleg manifestarea lingvistică şi scade pentru cei care nu o înţeleg. În categoria aceasta intră fapte lingvistice precum versurile lui Eminescu sau Racine şi oferă, doar specialiştilor în poezie, o reflexivitate infinită, pentru ceilalţi tranzitivitatea lor este mărginită.

10.3. Rolul funcţiilor limbajului în modificarea

comportamentelor Karl Bühler, celebrul filosof, inventatorul cuvintelor mesaj, emiţător şi

receptor, în lucrarea Teoria limbii, (1934) vorbeşte despre delimitarea unor trepte şi funcţii dominante în evoluţia limbajelor. Pe prima sa treaptă de evoluţie, cea mai timpurie, limbajele aveau (şi au încă) doar funcţia de a exprima o stare interioară. Această funcţie este accesibilă tuturor formelor de viaţă cunoscute, de la amibă până la om. Cele mai simple manifestări ale plantelor şi animalelor sunt, totodată, „limbaje” care exprimă stările lor interioare. Spre exemplu: frunzele îngălbenite prea devreme exprimă suferinţa unei flori. Mieunatul ascuţit al unei pisici călcate pe coadă – durerea. O modificare apărută pe corp poate exprima o traumă la un dinte, este un mesaj ce îi spune creierului că, undeva în organism, ceva nu este tocmai în regulă etc. Comunicarea prin sunete nearticulate din lumea plantelor, animalelor dar şi umană reprezentate prin ţipete, răgete, mormăituri, orăcăieli, gemete, bătăi ritmice, fluierături, ciripituri sau triluri, sunt semnale, care transmit, deci „vorbesc” despre anumite mesaje: de chemare, de alarmă, respingere, plăcere, uitare, spaimă, durere, foame, sete etc. Există, aşadar, o sumedenie de alte limbaje analogice, unele dintre ele nedesluşite încă. În comunicarea umană, funcţia expre-sivă sau emotivă dezvăluie stările interne ale emiţătorului. Limbajul trupului şi limbajul vocii sunt principalele antene emiţătoare ale funcţiei expresive în comu-nicarea umană. A doua treaptă de evoluţie a limbajelor, este numită de Karl Bühler funcţia declanşatoare sau comunicativă. Ulterior, Roman Jakobson a redefinit-o ca fiind funcţia impresivă a limbajului şi a comunicării. Aceasta a luat naştere o dată cu stabilirea primelor „contacte” între indivizii unei specii. Această funcţie permite limbajelor să semnalizeze şi să imprime o anumită impresie asupra receptorului unui mesaj, cu scopul de a declanşa un comportament specific. De pildă, ţipătul de alarmă al unei păsări va face ca întregul stol să-şi ia zborul. Pe cea de-a treia treaptă de evoluţie, limbajul dobândeşte funcţia descriptivă, numită de Roman Jakobson funcţie referenţială a limbajului. Aceasta permite descrierea, reprezentarea şi evocarea unor obiecte şi fapte ce s-au petrecut în trecut, se vor petrece în viitor sau nu se vor petrece niciodată. Această a treia funcţie pare a fi apanajul exclusiv al speciei umane şi a limbajului verbal. Numai cuvintele pot descrie întâmplări care se petrec acum şi aici, întâmplări ce s-au petrecut cu mii de ani în urmă. Această

124

nu una tactilă. Datele care traduc o anumită atitudine psihică sunt conturate în momentul când se spune despre cineva: „i s-a adresat cu puţine, cuvinte, dar dure.” Un răspuns imagine a unui comportament a cuiva care trebuie să fie / pară spăşit pentru vreo faptă anume poate fi: „era ca un mieluşel”.

Cuvintele capătă anumite valenţe dacă le discuţi în context cu o imagine coordonată. Televiziunea sau mai bine zis limbajul media dispune de acea complementaritate a codurilor (vizual, proximic, culoare etc.) care permite ca o imagine să fie extrem de sugestivă. Spre exemplu, la „Antena 3”, la una din ediţiile din cadrul emisiunii, Zig Zag, Ion Cristoiu, l-a avut ca invitat, pe „personajul Cristoiu”. Emisiunea cu Cristoiu vs. „Cristoiu”, îl prezenta pe personajul care îl parodiază, tot într-un show TV, pe reputatul jurnalist.

10.7. Vocabularul transformaţional

Conceptul de „vocabularul transformaţional” aparţine psihoterapeutului

Anthony Robbins. Acesta vizează un vocabular obişnuit în care cuvintele ce descriu emoţiile într-o manieră negativă sunt înlocuite treptat cu altele pozitive. Astfel, enunţurile devin mai puţin toxice şi tragice. Rezultatul acestor transformări constă în schimbări benefice ale modului în care gândim, simţim şi ne comportăm. (Vocabularul limbii engleze, una dintre limbile cele mai bogate de planetă are o problemă: cuvintele care descriu emoţii şi sentimente negative sunt în număr de 2086, în timp ce emoţiile şi sentimentele pozitive sunt descrise de numai 1051 de cuvinte). Tot Robbins a descoperit că în limba engleză sunt cu de două ori mai multe cuvintele care descriu tristeţea, decât cuvinte care descriu bucuria. În limba română care induc emoţii negative ar fi cam de trei ori mai numeroase cele care descriu emoţii pozitive. Ideea-cheie este aceea că dacă vrem să ne pozitivăm viaţa trebuie cu siguranţă să înlocuim cuvintele pe care le folosim în mod obişnuit cu altele mai tonice, energizante, optimiste. Astfel, avem şansa de a modifica însăşi schemele emoţionale negative la care am recurs în trecut cu altele noi, binefăcătoare. Spre exemplu, înlocuirea expresiei sunt deprimat cu expresia puţin abătut are şanse mari să provoace o mare schimbare în bine a unei stări emoţionale. Sau înlocuirea cuvintelor luptă sau ceartă prin cuvinte sau expresii precum dezbatere sau schimb de idei poate atenua semnificativ tensiunea unei relaţii uşor conflictuale.

10.8. Cuvinte-capcană

Uriaşa putere a cuvintelor se revarsă asupra celor care le ascultă, primii

care „ascultă” cuvintele noastre suntem... noi înşine, care le rostim. Propriile noastre cuvinte, rostite sau doar gândite, pot să ne facă bine sau rău prin extraordinara lor putere de sugestie. Cuvintele sunt cărămizile marilor construcţii ale spiritului, dar şi primejdioase care trebuie folosite cu grijă şi pricepere. Ca altă armă, ele pot face rău şi celor care le folosesc. Aşa cum unii recruţi se împuşcă singuri cu armele pe care le mânuiesc, tot astfel unii oameni se rănesc cu cuvintele pe care le rostesc.

121

acestuia creşte odată cu trecerea de la planul material la cel uman. Tramp spune: „Aşa gândesc eu măreţ!”. „Mare”, devenit „măreţ”, capătă şi mai mult atributele umanităţii. Omul se defineşte pe sine: „măreţ”: avem un Tramp măreţ. Aşadar, acesta este răspunsul pe care îl aşteptau concurenţii şi credem că fiecare dintre noi, la un moment dat în viaţă, aşteptă sau se gândeşte că trebuie să aibă parte de: glorie! Tramp devine modelul. Şi nu doar atât. Dacă s-ar fi oprit cu cuvintele aici, probabil, că ele nu ar fi „lovit” pe toată lumea. Dihotomia dintre eu şi voi se transformă în ultimul enunţ, doar în plan metaforic, fireşte, din „doi” (eu vs. voi) în „unul”, eu şi voi contopiţi prin: „să gândiţi şi voi la fel”. La acest moment, manipularea devine certă. Este vorba de acea „şansă” pe care concurenţii o „văd” deja (se manifestă şi pe chipurile lor) de a ajunge / se transforma de la nivelul / stadiul / statutul de „doresc” în „am”, „deţin”. Motivaţia este mult mai conturată din acest moment. Fiecare concurent ştie de ce a ajuns aici. Găseşte o nouă explicaţie. În acest moment, rolul cuvintelor lui Tramp şi-au îndeplinit menirea. Efectul funcţiei manipulative, de persuadare este vizibil, nu doar în planul emoţiei, ci şi al concretului. Se simte motivaţia concurenţilor de a învinge, de a câştiga. Pentru cei care au văzut secvenţa din show-ul TV, au avut şi confirmarea acestei stări de fapt. La una dintre sarcini, unul dintre concurenţi, devenit manager de proiect, nemulţumit fiind de ideile unor colegi de echipă, avea să afirme: „Mulţi se gândeau la o paradă sau la a merge în Times Square şi a distribui pastă de dinţi, dar eu am încercat să gândesc mai măreţ.” Iată cum şi la nivel lingvistic şi în plan psihologic avem confirmarea „efectului Trump”. Sintagma „aşa gândesc eu măreţ” devine laitmotivul concurenţilor atât în plan mental, cât şi în planul acţiunilor. „Vreau o idee măreaţă” va cere unul dintre manageri de proiect. Cu o astfel de „şcoală”, concurenţii vor şti să se achite de o sarcină / un obiectiv foarte dificil, acela de a crea „cea mai mare vâlvă în jurul aromei de vanilie şi mentă” pentru o pastă de dinţi. Laitmotivul „măreţ” capătă diferite reprezentări. Personajul adus pentru îndeplinirea scopului, jucătorul de baseball Mike Pizza, va ajunge: „Pizza e o zitate”. Aşadar ceva „măreţ”, nu putea să se asocieze decât unei „zeităţi”. Aşadar, concurenţii sunt pregătiţi să învingă „zeităţile”. Au obţinut ce au vrut. „Şcoala” lui Donald Tramp ştie să valorizeze un comportament exemplar. Vine şi răsplata. Este momentul pentru a închide galeria lui „măreţ”. Donald Tramp revine şi încheie momentul aşa cum l-a început (avem, din acest punct de vedere, de a face cu o secvenţă gândită circular: se termină precum a început). Iată ce va spune, la final, Tramp: „Recompensa pentru că aţi gândit măreţ: Regina Maria II, cel mai mare vas oceanic din lume (…) E mai înalt decât Statuia Libertăţii şi mai lung decât patru terenuri de fotbal. E o frumuseţe. Kevin, îţi vei lua echipa şi veţi lua cina la bordul vasului.” Observăm că şi înainte de a recompensa, Donald Tramp simte nevoia să sublinieze rolul unei gândiri şi atitudini măreţe: un vas mai mare decât chiar simbolul Americii – Statuia Libertăţii.

Prezentând acest caz, am vrut să demonstrăm că, în planul realităţii concrete, cuvintele pot avea puteri nelimitate. Ele nu mai sunt doar simple mijloace de a realiza comunicarea, ci au puterea de a influenţa mintea şi acţiunile umane. Dezlănţuie energii şi descătuşează orice înlănţuiri fizice sau psihice. Influenţează oamenii şi îi capacitează în sensul dorit de cel care le formulează.

122

Moto: „Orice cuvânt este o tentativă de influenţare a celuilalt.” (Alex Mucchielli)

10.4. Cuvinte potrivite: puterea şi fragilitatea cuvintelor

Pragmatica şi programarea neuro-lingvistică consideră cuvintele ca fiind

instrumente ce acţionează asupra minţii şi a sufletului oamenilor. Studiile au arătat că, în creierul uman, ele provoacă efecte biochimice specifice, urmate de reacţii fiziologice care fie produc plăcere, fie fac ravagii la nivelul întregului organism. De pildă, atunci când suntem înjuraţi, presiunea sangvină, ritmul respiraţiei şi tensiunea musculară se modifică brusc şi semnificativ. Ne îmbujorăm atunci când suntem lăudaţi, iar complimentele sincere ne procură senzaţii dintre cele mai plăcute. Cuvinte precum „înger” sau „geniu” înmoaie sufletul oricui. Aşadar, trebuie să ştim întotdeauna să ne alegem cuvintele potrivite. Aşadar, puterea de influenţare a cuvântului nu trebuie subestimată. Poetul Al. Vlahuţă rostea un mare adevăr atunci când a scris: „Ca-n basme-ia cuvântului putere / El lumi aevea-ţi face din păreri / Şi chip etern din umbra care piere / Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri” (A. Vlahuţă, 1962, p.184). Aceasta pentru că orice cuvânt implică relaţii concrete, personale. Cuvântul pleacă de la cineva spre altcineva. Omul nu vorbeşte în vânt. Nu vorbeşte pentru sine, ca să se asculte, ci să fie ascultat. Cuvântul nu este proprietatea particulară a cuiva, ci un bun obştesc. De aceea, ca orice bun obştesc, de cuvânt te poţi folosi doar în anumite limite, cu respectarea anumitor reguli, având permanent conştiinţa funcţiei lui normale, aceea de vehicul al binelui şi adevărului. La rândul său, Arghezi a precizat valoarea testamentară a cuvântului, amintind astfel de puterea acestor altfel de „bunuri obşteşti”: „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte, / Decât un nume adunat pe o carte.” Poetul însuşi recunoaşte că s-a folosit de puterea lor punându-le „când să îmbie, când să înjure” (T., Arghezi, Testament) Aşadar, un lucru este cert: cuvintele influenţează comportamentele. Legile psihologiei ne asigură că, fie voluntar, fie involuntar, comportamentul unei persoane este fundamental determinat de starea mentală în care aceasta se află. Prin urmare, ori de câte ori dorim un comportament anume, este suficient să transpunem persoana în starea sufletească şi mentală favorabilă manifestării acelui comportament. Spre exemplu, un angajat îşi va sprijini şi mai mult şeful în activităţile sale dacă şeful i se adresează că cuvinte de genul: „eşti omul meu” sau „aşa te vreau!” sau „eşti incredibil!”. Mamele îşi răsfaţă copiii cu expresii de genul „dragul mamii”, „soarele meu”, „viaţa mea”. Prietenii obişnuiesc să îşi spună: „eşti cool”. Oratori cu har, scriitori, politicieni, vânzători, profesori, avocaţi, manageri, predicatori, poeţi, autori de reclame şi alţii ca ei sunt, în fond, creatori ai unor stări mentale dorite de publicul lor. Cuvântul poate fi instrumentul perfect pentru a înflăcăra inimi curate şi a răni de moarte mari orgolii. Cuvântul îmbărbătează şi aduce speranţă. Tot el înfricoşează şi deprimă. Ne face să râdem sau să plângem, să visăm sau să suferim. Atunci când stăpânim arta de a alege cuvintele potrivite pentru stările mentale dorite, descoperim în noi înşine o putere pe care nici nu ne-ar fi trecut prin cap că o avem. Cuvintele potrivite ne ajută să dăm curaj şi încredere altora, ca şi nouă înşine. Ne ajută să

123

alungăm frica, stresul şi oboseala, să ne înnobilăm spiritul şi să ne facem viaţa mai bună. Din păcate, afirmă Anthony Robbins, unul dintre magicienii programării neuro-lingvistice, cei mai mulţi dintre noi aleg cuvintele inconştient şi se opresc asupra celor care le vin la gură. Ori, cuvintele nepotrivit alese pot face să izbucnească certuri şi chiar războaie crunte. Pot prăbuşi afaceri mari. Pot distruge relaţii interumane. Pragmatic vorbind, cuvântul e cel mai puternic instrument de care ne putem servi pentru a ne atinge scopurile. Puterea lui ne cere să devenim mai atenţi la efectul provocat asupra celor care ne ascultă. în plus, ne cere să nuanţăm, fiindcă efectul lor poate fi extrem de diferit de la o persoană la alta.

10.5. Cuvinte-etichetă

Un prim mecanism prin care cuvintele influenţează comportamentul este

cel al formării, intensificării şi nuanţării emoţiilor şi sentimentelor. În acest sens, este bine cunoscut în marketing următorul fapt: cuvintele care descriu ceea ce simţim devin un fel de etichete pe care le lipim peste emoţiile şi sentimentele noastre. Drept urmare, ca orice altă etichetă, cuvintele-etichetă vor schimba cumva percepţia conţinutului, intensificând, nuanţând sau modificând senzaţiile, emoţiile şi sentimentele pe care le trăim. De pildă, o persoană care resimte o uşoară durere de cap sau de măsea şi pune o etichetă de genul „durere cruntă, îngrozitoare...” va avea şanse mari să-şi intensifice senzaţia de jenă şi să se comporte ca şi când durerea ar fi într-adevăr „cruntă”. Din categoria cuvinte etichetă printre cele mai cunoscute sunt „Don Juan”, (pentru un cuceritor), „Ileana Cosânzeana” (pentru fată deosebit de frumoasă), „Goe” (pentru copiii cu un comportament neadecvat), „Pinochio” (în cazul unei persoane nesincere) sau unul de dată recentă cum este „becalizare”. Şi în rândul produselor alimentare sau de larg consum găsim aşa numitele etichete. Unui produs îi se poate aplica eticheta de „gustos” sau atât de auzitul jargon „marfă” etc.

10.6. Cuvinte-imagini

Un al doilea mecanism prin care cuvintele, mai ales cele vizuale,

influenţează comportamentul este cel al sugestiei şi asocierii de imagini mentale. În acest sens, este uşor de constatat că, de regulă, putem „înţelege” codul

unui cuvânt doar în măsura în care (în cortexului vizual) îi asociem o imagine mentală. Această imagine ne vine sau se formează spontan în minte de fiecare dată când auzim sau folosim cuvântul cu pricina. Spre exemplu avem exprimări de genul: „se făcu negru la faţă” sau „se înroşi când îşi auzi numele”. Culorile, aşadar, au un caracter psiho-vizulal. Ele trimit la / traduc elemente ce ţin de psihicul individului, de atitudinea lor, de caracter, de starea de spirit a acestuia, ca în exemplul: „Văzu negru în faţa ochilor”. În anume combinaţii ele sunt prezicătoare de ceva anume. Spre exemplu ce simţiţi când cineva vă spune de „pisica neagră”? Alte cuvinte care se înscriu în sfera imaginii, fără a numi o culoare, sunt cele de genul: „om aspru”; „cuvinte dure”, „sunete mângâietoare” etc. Cuvintele, aspru, dure, mângâietoare au, cu siguranţă, o conotaţie psihică,

128

omul şi-a declarat „omenia”, ca structură statornică şi ca mod existenţial imutabil. Felul metaforic există cu aceeaşi persistenţă intensitate, cu aceeaşi stringenţă declarată, ca şi omul însuşi. Geneza metaforei coincide cu geneza omului, şi face parte dintre simptomele permanente ale fenomenului om. Metafora s-a ivit, în clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structură şi acel mod de existenţă numite împreună „om” şi se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua să ardă, ca o feştilă fără creştere şi fără scădere în spaţii şi dincolo de spaţii, în timp şi dincolo de timp. Felul metaforic n-a apărut în cursul evoluţiei sau al istoriei umane; metafora este, logic şi real, anterioară istoriei. Ea este simptomul unei permanenţe aproape atemporale. Parafrazându-l pe Aristotel cu a sa definiţie: „Omul este animalul politic”, putem spune că: „Omul este animalul metaforizant”. Acest atribut al său are menirea de a suprima animalitatea şi de a potenţa umanitatea.

Autori precum Hopper, Knapp şi Scott au demonstrat că perechile utilizează aceşti termeni ca un mod de a „celebra” legătura lor. Aceste expresii personale sunt reconstruite şi dezvoltate pe măsură ce se dezvoltă relaţiile şi că ele au rolul de a crea şi de a exprima apropierea implicată de relaţia în dezvoltare. Aceste expresii construiesc relaţiile prin dezvoltarea unui sistem de comunicare, împărtăşit numai de cei doi parteneri, sistem care îi exclude pe ceilalţi. Limba creează astfel o barieră care defineşte relaţia într-un anumit mod, cu importante consecinţe comportamentale şi psihologice. Între iubiţi pot să se audă mereu expresii de genul: „mă topesc de dorul tău”, „sunt nebun după tine”, „ard de dragoste”, „tragem la acelaşi jug” etc. Lakoff a propus ideea că metaforele sunt figuri de gândire şi dezvăluie câte ceva despre intelectul care se exprimă prin ele.

Tabloul care urmează reprezintă o sintetizare (reprezentare grafică) a roluri jucate de cuvinte în cadrul diverselor manifestări / comportamente umane. Construim reprezentarea tot printr-o metaforă, cea a ciorchinelui. (Figura 8.)

Figura 8: Manifestări ale comportamentului prin

cuvânt în acţiunea interpersonală

125

10.9. Negativul vs. Negarea negativului Bruno Medicina, un italian rezident în România şi cunoscut expert în

comunicare, foloseşte această denumire în articolele sale din presa de afaceri. Familia „negării negativului” cuprinde expresiile care neagă ceva negativ, ceva de nedorit să se întâmple. Acest lucru se poate produce la nivelul lexicului prin:

a. formulări care deşi includ adverbul de negaţie, au un caracter pozitiv: Expresii de genul: „Preţul nu-i mare”, „Să nu-ţi faci griji!”, „Nu vă supăraţi!”, „Nu veţi regreta!”, „Nu te teme!”, „Nici o problemă!”, „Nu ai de pierdut! „, „Nu noi suntem aceia care vă băgăm mâna în buzunare”, „Nu i-a vorbit mult, dar cu subînţeles” etc. Afirmaţiile din aceste exemple sunt tocmai pe dos. Avem o negarea, care exprimă practic o situaţie care trebuie tradusă prin ceva pozitiv. Aceste structuri trebuie să fie însoţite şi de elementele de intonaţie specifice. În legătură cu formulările de acest fel, trebuie spus că la nivel subliminal, creierul uman nu înţelege negarea, în sens pozitiv sau nu o face tot timpul. Programarea neuro-lingvistică recomandă insistent asanarea vocabularului de expresiile negative de acest gen şi înlocuirea lor cu formulări echivalente, pozitive. De exemplu, în loc de „Nu vă supăraţi...”, obţinem mai mult dacă spunem „Fiţi amabil...”.

b. negarea unei stări de fapt, care ar putea avea consecinţe negative, prin intervenţia conjuncţiei adversative „dar”: Formulările adversative de genul „Da, dar...” sunt adesea recomandate în vânzări şi negocieri ca tehnici de întâmpinare a obiecţiilor clientului. Spre exemplu: Clienta: „Rochia asta este prea scumpă! Vânzătorul: „Da, dar este frumoasă.” Adversativul „dar” are o misiune clară; neagă tot ceea ce s-a spus înaintea lui. Atunci când îmi spui „Aş vrea să vă cred, dar...”, mesajul recepţionat de mine va fi pur şi simplu: „Nu vreau să vă cred”. Soluţia corectă a replicilor care vin cu „dar” pe limbă este înlocuirea acestuia prin conjuncţia „şi”. Replica se transformă în: „Este adevărat (e scumpă)... şi este atât de frumoasă”. în acest mod, sensul frazei nu s-a modificat, iar clientul este ferit de percepţia negării sau criticii implicite a poziţiei sale.

c. înlocuirea condiţionalului dacă, în ideea optimizării efectului, cu adverbul de timp când: La nivelul inconştientului, „dacă” induce, în mod, implicit tocmai contrariul a ceea ce se doreşte a fi realizat. Spre exemplu o exprimare de genul: „Dacă vei rezolva problema, vei putea veni să discutăm despre...” va avea drept rezultat o anume reţinere, chiar inhibare a celui căruia i s-a adresat. De aceea se propune înlocuirea sa cu adverbul temporal „când” astfel că enunţul ar putea fi „Când vei rezolva problema, vei veni să discutăm despre...”. Formularea cu subliniere „temporală” în locul celei „condiţionale” nu mai pune în cauză capacitatea subiecţilor de a rezolva problema, ci o transformă într-o simplă chestiune de timp. Incapacitatea subiecţilor de a rezolva problema („doar dacă…”) este exclusă prin evitarea condiţionalului şi cauzalului „dacă”. La nivelul inconştientului, creierul „percepe subliminal” ideea că dispune deja de toate resursele necesare rezolvării problemei şi are doar nevoie de timp pentru a le exploata.

126

10.10. Trădarea cuvintelor Ne străduim din greu să împărtăşim o experienţă extraordinară, dar fie nu o

putem transpune în cuvinte, fie cuvintele spun ceva enervant de diferit. Limbajul verbal este departe de a fi perfect. Cuvintele ne trădează adesea cu neruşinare. Zilnic, auzim sumedenie de replici exasperante de genul: „îmi pare rău, nu asta am vrut să spun...” sau „Ce dracu’, nu vorbesc româneşte?”. Sunt dovezi sigure ale faptului că tocmai a eşuat o acţiune de comunicare verbală, şi apoi alta, şi alta... Milioane de experienţe individuale diferite ajung îngrămădite într-un singur cuvânt. Cuvântul casă, de pildă, face pe cineva să zâmbească, cu gândul la vila sa de pe malul lacului, dar întristează pe altcineva care nu are bani să plătească chiria mansardei sordide unde locuieşte. Când un avocat citeşte cuvântul divorţ, poate zâmbi satisfăcut de gândul la un proces câştigat, dar un individ părăsit de consoartă se înfioară la gândul căsniciei ratate.

10.11. Denotaţia şi conotaţia. Rolul metaforelor

Deşi, la prima vedere, s-ar putea crede că dicţionarul oferă codurile

cuvintelor tot aşa de precis ca alfabetul Morse sau limbajul binar, trebuie înţeles că această gândire este una superficială, dacă nu chiar greşită. Dicţionarele sunt doar nişte liste de corespondenţe (adesea, deja depăşite de mişcarea continuă a limbii), în care sinonimia, omonimia, paronimia, polisemia, hiperonimia şi hiponimia pot da peste cap orice aşteptare. Astfel, dacă denotaţia unui cuvânt priveşte sensul său convenţional, sensul comun, pe care persoanele aparţinând unei comunităţi lingvistice, culturi sau etnii îl atribuie, în comun, cuvintelor limbii lor, conotaţia priveşte paleta vag definită de înţelesuri figurate, contextuale, colaterale, grele de încărcătura emoţională subiectivă, pe care fiecare persoană o atribuie cuvintelor. Sensul conotativ este clădit pe reacţii afective, subiective şi personale. Conotaţia răscoleşte mai curând imagini şi senzaţii decât înţelesuri şi este marcată de trecutul şi experienţa fiecărei persoane. Cuvântul dragoste, de exemplu, are conotaţii diferite în funcţie de vârstă, sex, cultură, personalitate etc. El nu evocă la 20 de ani aceleaşi lucruri ca la 60 de ani. Apoi, când auzim expresii de genul: Tipul este un bou” sau „e o tipă trăsnet!”, este evident că nu le interpretăm în înţelesul lor denotativ.

J.T. Wood afirmă că „limba” nu este numai ceva abstract, ci chiar baza discuţiei umane reale. „Discuţia este cea prin intermediul căreia persoanele se definesc pe sine şi relaţiile lor, şi tot prin discuţie sunt revizuite, de-a lungul întregii vieţi a unei relaţii, aceste definiţii acceptate de comun acord”. De exemplu, partenerii într-o relaţie îşi creează deseori „expresii personale” sau un mod stenografie propriu de a codifica experienţa şi o fac prin metafore, tocmai în încercarea lor de a atinge fenomene de comunicare „dincolo de” înţelesul lor imediat, primar. „Dincolo de” din definiţia cuvântului (gr. „metaphora”= „a aduce dincolo”), se apropie cel mai mult de starea de spirit a omului: aceea de a căuta noi sensuri şi înţelesuri lucrurilor si obiectelor pe care nu doresc să le denumească prin sensul lor concret. Omul arhaic recurge la metafore, din instinct de autoconservare, din interesul securităţii personale şi colective. El recurge la expresii şi formulări

127

tabuizante pentru a nu rosti numele a diverse obiecte sau fiinţe primejdioase. Am descris şi în unul din capitolele anterioare cum ţăranul nu îndrăzneşte să numească pe diavol altfel decât „ucigă-1 toaca” în ideea de a îl alunga, de a nu îi stârni apariţia reală. Aşadar, ţăranul român preîntâmpină primejdia prin întrebuinţarea unor nume care sunt considerate a fi eufemisme metaforice. Aşadar, pentru mentalitatea magică, metafora nu mai este simplă metaforă, ci armă de apărare şi un reflex preventiv.

La rândul său, marele filosof român, Lucian Blaga, (L.Blaga, 1987, p. 334-357) explică rolul metaforelor în comunicare atunci când se decide să le clasifice în două mari categorii: metafore plasticizante şi metafore revelatorii.

Metaforele plasticizante se produc în cadrul limbajului prin apropierea unui fapt de altul, mai mult sau mai puţin asemănător, ambele fapte fiind de domeniul lumii date, închipuite, trăite sau gândite. Metaforele acestea sunt destinate să redea cât mai mult carnaţia concretă a unui fapt, pe care cuvintele pur descriptive, totdeauna mai mult sau mai puţin abstracte, nu-1 pot cuprinde în întregime. Adevărul de la care se pleacă este că unele cuvintele sunt aşa de anemice, încât este nevoie de un alai infinit de vocabule, pentru a reconstitui cu mijloace de limbaj faptul concret. Metafora plasticizantă are darul de a face de prisos acest infinit alai de cuvinte. Ea are darul de a suspenda un balast, ce pare inevitabil, şi de a ne elibera de un proces obositor şi nesfârşit, pe care adesea am fi siliţi să-1 luam asupra noastră. În raport cu faptul şi cu plenitudinea sa, metafora plasticizantă comunică tot ceea ce nu este în stare noţiunea abstractă, generică, a faptului. Metafora plasticizantă reprezintă o tehnică compensatorie, ea nu e chemată să îmbogăţească faptul, la care se referă, ci să completeze şi să răzbune neputinţa expresiei directe.

Metaforele revelatorii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizează. Metafora revelatorie însă, nu aparţine stilisticii sau retoricii, ci gnoseologiei ăi ontologiei, şi nu face trimitere la realitatea fenomenală, ci încearcă, „prin mijloacele pe care ni le pune la îndemână lumea concreta, experienţa sensibila şi lumea imaginara”, (L. Blaga, 1987, p.356) sa reveleze un mister. Se poate spune despre aceste metafore, că au un caracter revelator, deoarece ele anulează înţelesul obişnuit al faptelor, substituindu-le o nouă viziune. Aceste metafore nu plasticizează numai nişte fapte în măsura cerută de deficienţa numirii şi expresiei lor directe, ci ele suspendă înţelesuri şi proclamă altele. Metaforele revelatorii mărturisesc tot despre un aspect antropologic, despre un aspect profund, dat, deodată cu fiinţa, omului ca atare. Cât timp omul trăieşte în afară de mister, fără conştiinţa acestuia, într-o stare netulburată de echilibru paradisiac-animalic, el nu întrebuinţează decât metafora plasticizantă, cerută de dezacordul dintre concret şi abstracţiune. Metafora revelatorie începe în momentul când omul devine în adevăr „om”, adică în momentul când el se aşează în orizontul şi în dimensiunile misterului.

Blaga a demonstrat faptul că felul metaforic de a vorbi despre lucruri nu este un fenomen periferial al psihologiei omului, sau un ce întâmplător. Felul metaforic de a vorbi rezultă ca un corolar necesar din constituţia şi existenţa specific umană. Şi de aici, se impune constatarea că metafora s-a iscat deodată cu omul. Modul metaforic nu este ceva ce ar putea să fie sau să nu fie, din moment ce

132

lemn, pământ. Aceste despărţiri le numim Neamuri, şi aşa substantivul mai are încă şi teri nemuri: Bărbătesc, Femeesc şi Neutru” (I. Petraş, p.59, apaud H. Rădulescu)

Limba, primită de-a gata, cu legi şi norme care vin din istorii şi etimologii tainice, unele greu de cercetat, „cu un rest niciodată elucidat până la capăt, se cere asumată de fiecare rostitor în stare de veghe”, susţinea Irina Petraş. Ea este un organism viu care poate fi mânuit în funcţie de simţirea fiecărui vorbitor în parte. Unul vrea să-şi asume masculinitatea ei şi atunci utilizează acele cuvinte care sugerează forţă, altul, dimpotrivă, vrea să se exprime şi să se definească prin feminitatea ei şi atunci alege acele cuvinte care oferă o senzualitate în plus. Ecuaţia rostirea – rostitorul se deschide valenţelor multiple. Teoreticienii literaturii consideră textul un exemplu suprem de semioză. Umberto Eco, în Limitele interpretării, susţine că orice text produce o „derivă infinită a sensului”. Şi de aici concluzia că un text, odată separat de emitentul său (precum şi de intenţia emitentului) şi de împrejurările concrete ale emiterii lui… ar pluti în golul unui spaţiu potenţial infinit de interpretări posibile. Prin urmare, susţinea Eco, „nici un text nu poate fi interpretat potrivit utopiei unui sens autorizat ca definitiv, original şi final.” (U. Eco, 1996, p.5) Ceea ce ne interesează pe noi în mod deosebit este faptul că „limbajul spune întotdeauna ceva în plus faţă de sensul lui literar inaccesibil, care este deja pierdut încă de la începutul emiterii textuale.” (U. Eco, 1996, p.6)

La rândul său, geniul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, vorbeşte despre posibilităţile infinite ale limbii. El afirmă, la un moment dat, în poemul Feciorul de împărat fără stea, că dacă există margini în limbă, atunci, sigur, există şi nemargini: „A pus în tine domnul nemargini de gândire”. Expresia, găsită într-un comentariul al unui alt mare gânditor al spiritualităţii române, Constantin Noica, aminteşte de concepţia lui Eminescu legată de cum trebuie să fie artistul: „un sămădău”, care are să dea seama nu doar de lucruri, ci şi de limbă: „Nemargini trebuie să fie, de vreme ce oricare limbă este vorbirea însăşi, fiind datoare să exprime totul. Dar ciudăţenia că marginile vin din afară, pe când nemarginile dinăuntru. […] De posibilităţile ei nesfârşite dai seama dinăuntru. Eşti sămădău al limbii doar dinăuntru”. (C. Noica, 1992, p.79)

Că limba rezistă la schimbări, tocmai pentru a putea exprima acel „totul” al fiinţei care gândeşte şi exprimă/se exprimă, ne demonstrează tot Eminescu, care a revoluţionat lumea şi sub acest aspect. El se întreabă şi găseşte, în cele din urmă, care sunt „sufixele vii” şi „sufixele moarte” din limba română. Noi am încercat să selectăm doar formele din câmpul lexical al cuvântului „natură”, pentru că acest subiect ne interesează cu precădere. Din acest punct de vedere, Eminescu imaginează unele cuvinte cu sufixul „-une” pentru categoria sufixelor vii, de genul: încărcăciune, verziciune, stricăciune, putregiune, vestegiune, rotunjiune etc. toate la feminin. Poetul redă/identifică prin forma „ne-” prefixul românesc al morţii şi al absolutului: „nefinitul”. „Şi bătrâna moarte toarce / Gândul ei la nefinit” ne spun versurile din Printre stânci de piatră seacă, prin care poetul ne avertizează că, morţii i se asociază nefinitul, iar vieţii infinitul. În ceea ce priveşte ideea, din religie, potrivit căreia viaţa continuă şi după moarte şi că viaţa veşnică există doar în împărăţia lui Dumnezeu, poetul îi găseşte o corespondenţă, menită să întărească şi mai mult nădejdea omului în viaţa de dincolo. În Sărmanul Dionis, el foloseşte termenul de „nefinire” pentru cel de „infinire”: „în ce nefinire microscopică s-ar

129

Temă:

1. Completaţi tabloul de mai sus cu elemente potrivite fiecărei situaţii în parte.

2. Interpretaţi parabola lui John Wilkins: „Cât de ciudat a putut să para Meşteşugul acesta al Scrisului ia prima lui

inventare, o putem înţelege de la americanii aceia descoperiţi de curând care erau surprinşi să-i vadă pe oameni stând de vorbă cu Cărţile, şi cărora le venea greu să creadă că Hârtia ar putea vorbi... Există o Legendă în care-i vorba de un Sclav Indian; acesta, fiind trimis de Stăpânul lui să ducă un Coş cu smochine şi o Scrisoare, a mâncat pe Drum o mare Parte din Povara lui, predându-i restul acelei Persoane la care se ducea; aceasta, după ce citi Scrisoarea, şi negăsind Cantitatea de Smochine corespunzătoare cu ce se spunea acolo, îl învinui pe Sclav că le-a mâncat, făcîndu-1 să afle ceea ce Scrisoarea spunea împotriva lui. Însă Indianul (în pofida acestei dovezi) negă cu nevinovăţie Faptul, blestemând Hârtia, ca pe o Martoră falsă şi mincinoasă. După câtva timp, fiind el din nou trimis cu o altă asemenea Povară, precum şi cu o Scrisoare care spunea Numărul exact de Smochine ce trebuiau să fie predate, el iarăşi, potrivit Obiceiului său de mai înainte, mâncă cu lăcomie o marc Parte din ele pe când mergea pe Drum. Insă înainte de a se atinge de ele (ca să prevină orişice Învinuire). El luă Scrisoarea şi o ascunse sub o Piatră Mare, liniştindu-se la gândul că, dacă Ea n-o să-1 vadă mâncând Smochinele, nu o să poată nicidecum să-1 pârască; însă fiind de data asta învinuit şi mai tare decât înainte, mărturisi Vina, admirând Hârtia ca pe un Lucru Dumnezeiesc, iar pe viilor promise cea mai mare Fidelitate în orice însărcinare.” (U. Eco, 1996, p. 5, apaud John Wilkins)

130

11. GENOSANALIZA CUVINTELOR Pentru a ajunge să înţelegem ce se întâmplă dincolo de obiectivitatea

limbajului, de cunoaşterea pre-ontologică pe care cu toţii o avem despre limbă şi vorbire, în cele ce urmează vom încerca să facem o analiză a cuvintelor, din limba română, prin prisma genurile pe care acestea le posedă. Că un astfel de exerciţiu este posibil ne demonstrează autoarea lucrării Feminitatea limbii române, Irina Petraş, în a cărei lucrare am descoperit termenul de „genosanaliză”. Despre acesta, autoarea ne spunea că „presupune să ghiceşti, să deduci să profetizezi” ce se întâmplă cu mediul şi cu natura fiinţelor sau a lucrurilor care denumesc/deservesc universul. (I. Petraş, 2002, apaud Gaston Bachelard „la genosanalyse”)

11.1. Orientarea spre în afară şi spre înăuntru a cuvintelor

Tentaţia de a pătrunde dincolo de cuvinte, de legile şi normele după care

acestea sunt organizate a fost una dintre preocupările esenţiale ale acelora care nu au uitat să se întrebe de ce au venit în lume. Fiinţa umană, servindu-se de una dintre cele mai deosebite funcţii ale sale, aceea de a raţiona, îşi pune mereu întrebări şi căută răspunsuri despre rost: al său, al lumii, al omenirii, al dragostei, al urii sau al morţii. Adică despre tot ce ne înconjoară, despre tot ce e de înţeles, dar mai cu seamă despre ce este de neînţeles şi pentru care doreşte să pătrundă dincolo de. Chiar dacă unele răspunsuri nu ne găsesc şi este firesc să se întâmple aşa, (e în firea lucrurilor), dată fiind bariera pe care Marele Anonim, a lui Blaga, o interpune între noi şi dincolo de, rămâne strădania de a încerca să definim lucruri şi fenomene şi prin aceasta de a ne defini pe noi înşine. Până la urmă, suntem nevoiţi să admitem că facem aceste lucruri din dorinţa de a ne satisface nouă înşine o nevoie, aceea de a discuta. Instrumentul prin care această necesitate se poate îndeplini, este limba. De la J.T. Wood cunoaştem faptul că limba nu este numai ceva abstract, ci chiar baza discuţiei umane reale prin care fiinţa defineşte lucruri şi acţiuni, se defineşte pe sine precum şi relaţiile pe care le are.

Dialogul este întruparea cuvântului şi orice cuvânt rostit are în vedere existenţa unui celălalt, a unui colocutor. Această determinare soci-psihlogică ţine de o anume libertate condiţionată. Vorbele noastre nu au rost în afara celuilalt. Acest rost cu sens de valoare intră în câmpul semantic al rostirii şi desemnează aceleaşi noţiuni ca şi logosul: cuvânt, raţiune, socoteală, raport. Polisemantismul noţiunii de rost ne trimite la însăşi dependenţa omului de limba sa. Poţi spune că ţi-ai făcut un rost, doar atunci când după ce ai ajuns să acumulezi ceva în viaţă (ai dobândit un nume, ai absolvit o şcoală, deţii proprietăţi, bani etc.) doar atunci când reuşeşti să şi comunici despre toate acestea celorlalţi. Doar când ceilalţi îţi recunosc acumulările şi le confirmă (procesul este acelaşi, tot prin rostire), poţi să capeţi certitudinea că ai apartenenţă la un anume mediu şi nivel social. Faci rost de ceva, doar atunci când vorba prin care ai rostit, a ajuns acolo unde trebuia, în sensul că acelora cărora le-ai vorbit au recunoscut valoarea de schimb sau de cumpărare şi au acceptat. În caz contrar, eşti luat la rost. Trebuie să îţi identifici greşeala şi să descoperi cauzele pentru care vorbele tale au fost fără rost. Adică, au fost puse sub

131

semnul îndoielii. (I. Petraş, 2002, p.25-26) Este vorba de acea trădare a cuvintelor la care ne-am referit capitolul anterior.

Limba, prin instrumentarul ei de bază, cuvintele satisface două necesităţi. Aceea de a explica lucrurile şi aici vorbim despre orientarea sa spre/ în afară şi cea de a doua de a se implica şi aici distingem latura sa interioară, orientarea sa spre înăuntru. Limbajul îşi păstrează dublu aspect. El constituie prin semne, un univers de fapte şi obiecte, un referent, dar, în aceeaşi măsură, el şi îngăduie transformarea acestui referent în semne ale stărilor de spirit ale omului.

11.2. Analiza cuvintelor care compun universul natural şi uman

Ne înscriem pe linia acelora care susţin că lucrurile cele mai importante

pentru om şi pentru existenţa sa în lume sunt exprimate, în limba română, prin substantive feminine, dar ne rezervăm dreptul ca, pentru acest moment, să facem demonstraţia unei analize prin genul cuvintelor (genosanaliza) doar la un anume câmp lexical, şi anume la cel care descrie domeniul ecologiei.

Constatăm că atunci când vorbeşte despre sine sau despre natură, românul construieşte enunţurile cu feminine, în marea lor majoritate. Analizând sau pur şi simplu trecând în revistă pe unele dintre cuvintele care caracterizează şi cataloghează elementele universului, de la fiinţe la natură: rodnicia, bogăţia, tinereţea, frumuseţea, înţelepciunea, onestitatea, hărnicia, izbânda, voioşia, forţa, gingăşia, dar şi opusele lor: sterpitudinea, bătrâneţea, urâţenia, lenea, impulsivitatea, invidia etc., putem observa că în limba română există o presiune evidentă a substantivelor de gen feminin. În pledoaria de argumentare a feminităţii ecologiei, apelăm la argumente de ordin lingvistic, religios, psihologic, filosofic şi literar.

11.2.1. Argumente de ordin lingvistic

Argumentele de ordin lingvistic şi lexicologic sunt numeroase şi în jurul lor se găsesc tot mai mulţi susţinători. Dintre aceştia, Irina Petraş este cea care admite că limba română este una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. Explicaţia constă în prezentarea ei cu ambigen. Astfel că, există unele cuvinte care au clar marca masculinului, altele, o au, clar, pe cea a femininului, iar unele sunt masculine la singular şi feminine la plural. Dovadă că, atunci când vorbim despre neutru, nu spunem că el nu este nici masculin, nici feminin, ci şi masculin şi feminin. Autoarea îşi argumentează punctul de vedere printr-un fapt elocvent: absenţa în limba română a unui pronume pentru neutru aşa cum ar fi, spre exemplu, englezescul „it”. De aceea, în română toate lucrurile sunt fie el, fie ea. (I. Petraş, 2002, p. 58-62)

Heliade Rădulescu, în Gramatica românească, deşi mergea pe linia tradiţiei, agreată, încă, în şcoli, cu împărţirea în trei genuri, are un pasaj care nu contrazice prin nimic pledoaria noastră: „Omul este iubitor de sine, nimic n-a lăsat căruia să nu-i dea asemănarea lui, din care pricină şi multe neutre au luat formă bărbătească, şi altele femeiască.” […] „Fiinţele unele sunt bărbăteşti, precum Leu, Lup, altele femeeşti, cum oae, găină, şi altele iar nici bărbăteşti, nici femeeşti, cum

136

când în braţe te-am luat, pădure toropită.” Ni se conturează clar imaginea iubitei, personificarea pădurii nu este de loc întâmplătoare.

În ceea ce priveşte analiza anotimpurilor, acestea sunt la feminin în limba română actuală. Reţinem totuşi o observaţie, substantivul toamnă, îşi are originea în latinescul „autumnus”, care este la masculin. În literatură, aceasta apare chiar feminizată. Mulţi autori compară toamna cu o femeie, a cărei atribute sunt frumoasă şi coaptă. Ion Minulescu avea să afirme: „Toamna, femeia cu privirea fumurie / A intrat suspectă şi umilă…”

11.2.3. Argumente de ordin stilistic – literar

Grădinile şi chiar arborii sunt tot de parte femeiască. În poezia lui Esenin, mesteacănul, adică berioza, acel axis mundi, ca şi teiul lui Eminescu, deşi, este la genul feminin în limba rusă, poetul îi întăreşte feminitatea prin faptul că îi enumeră anumite trăsături care ţin de feminitate: senzualitate, fragilitate, alint, şăgălnicie. În plus, lasă să se înţeleagă că anume pretendenţi o curtează şoptindu-i vorbe de amor: „Mesteacăn ca o fată…/ Ce-ţi şuşotesc alunii?/ Nisipul ce ţi-a spus?”. Mesajul transfigurat de poet nu lasă loc la interpretări altele decât că femeia mesteacăn îşi doreşte admiraţie şi iubire. Mai mult de atât, poetul îi atribuie un alt atu al feminităţii, atunci când încercând să presupună de ce are nevoie se opreşte asupra uneia din armele de seducţie – cochetăria feminină: „Ori vrei agrafa lunii/ În păr să ţi-o fi pus?”.

În Fântâna lui Ion Caraion, grădina cu păsări şi fructe este înzestrată asemenea femeii cu darul naşterii: „scoate firesc fluturi, culori, pasiuni şi chiar propoziţii”. Ultimul substantiv, aparent fără vreo legătură cu textul poetic, are un rol foarte important. Substantivul „propoziţii” avertizează asupra faptului că prin mesajul său, rostitorul se află în complicitate cu fiecare lector în parte, care este dornică să descifreze mesajul poetic. El dă libertatea colocutorilor săi să aleagă care sunt de propoziţiile (cuvintele) care rostite pot da naşte la pasiune. Ori, noi ştim, că de cele mai multe ori, pasiunile le iscă femeile. Nu?!

Inventarul pe care îl face Marin Sorescu în Shakespeare demonstrează o dată în plus faptul că toate lucrurile esenţiale existenţei umane sunt în limba română la feminin, doar câteva au ambigen: lume, zi, prăpăstii, mări, fericire, iubire, deznădejde, gelozie, glorie, compătimire, operă, problemă, furtună, coroană, ploaie, facere, trudă. Cele care intră în categoria ambigene: cer, râu, sentiment, pământ pot fi privite sub înfăţişări feminine şi pot impune contexte feminizate după cum am putut constata.

Elementele universului: apă, aer, foc, pământ au foarte mare relevanţă în discuţia noastră. Apa este femeie. Lucru demonstrat de mai toţi poeţii, care o receptează prin latura sa maternă. Ea întreţine viaţa ca eternul feminin. Ca termen de comparaţie o întâlnim foarte des în contexte zilnice: „viaţa e o corabie purtată de valuri sau ca marea aspră şi întunecată”. Alteori, ea apare ca reper geografic pentru locurile natale ca în cazul „Ozanei” lui Creangă. Cu toate că, în marea lor majoritate apele din România, cu doar câteva excepţii – Dâmboviţa, Ozana – au nume masculine: Mureşul, Oltul, Someşul, Siretul, Crişul, Prutul. Atunci când se adună, însă, laolaltă ca să curgă sau ca să cuprindă în braţele, pe care li le-a dat

133

pierde…”. Pe lângă desprinderea de viaţă, putem vedea, aici, acea întrezărire a unui ceva încă nedefinit, care se află/se opune unui dincolo de aici. Eminescu nu se mulţumeşte cu atât şi reuşeşte ca să preschimbe acest „prefix al morţii”, al „marginii” şi să-l redea vieţii. „O lume ca nelumea este posibilă” va zice el. Versul acesta întăreşte ideea că limba omenească reprezintă şi ea „o lume ca nelumea”. Ea poate fi modelată în fel şi chip tocmai pentru a exprima dincolo de cuvinte. Când poetul simte că a atins marginea unui cuvânt şi se află în imposibilitatea de a exprima imposibilul, atunci el trimite formele gramaticale din vorbire la nemarginile lor. Constantin Noica găseşte în unul dintre caietele lui Eminescu, la fila 20, anume mărturii ale efortului poetului de a găsi formele gramaticale perfecte pentru a reda nemărginirile gândirii sale. Este vorba despre însemnări legate de folosirea pronumelui personal la dativ şi acuzativ la verbele compuse şi la reflexive: „plăcutu-mi-au”, „purata-ne-vom”, „părutu-ni-s-a”, „veni-ne-va”, „părea-mi-se-va.” În versurile eminesciene formele inversate sunt frecvente: „Plutire-am lin pe lacul ce doarme în grădină…” sau în alt loc constatăm o formă de reflexiv inversată: „gânduri risipescu-se în vânt…”. Constantin Noica vorbeşte şi despre existenţa, în poezia lui Eminescu, a unui timp pe care-l numeşte „plusquamperfect”: „am fost venit”. În plan estetic şi emoţional, această inversiune are menirea să conducă lectorul la „nemarginile emoţiei”. Cuvintele duse până la nemarginile lor şi trecute prin nemargini de gândire au rolul să schimbe lumea, să o transforme. Ideea ar fi că fiecare persoană dacă scrie versuri, creează şi gândeşte într-o anume limbă trebuie să trăiască/să treacă prin câte un zbucium spiritual legat de cuvântul românesc, de rostirea lui pentru a exprima nemărginirea sufletului.

De la axioma eminesciană: „limba e stăpâna noastră”, omul, oricare ar fi el, de orice naţiune sau religie sau de statut social, are un numitor comun: se înscrie în devenire, gândind şi vorbind în limba maternă.

Despre şansa cuvintelor de a deveni altceva, în cazul nostru, femei, în unele situaţii chiar şi atunci când la singular sunt la masculin, ne vorbeşte şi Mircea Vulcănescu care admite că „Limba română nu cunoaşte al treilea gen, neutrul, ci numai masculinul şi femininul, neutrul fiind înlocuit cu ambigenul. Ceea ce înseamnă că există în firea lucrurilor o proprietate pe care o au anumite masculine de a slăbi, atunci când sunt în stare de mulţime. Adică, de a se altera şi de a-şi schimba firea sau caracterul bărbătesc în firea femeiască, atunci când se găsesc în multiciplitate.” (I. Petraş, 202, p.67, apaud M. Vulcănescu) Tot Mircea Vulcănescu înscrie cuvintele în două mari clase: masculinul în zona acţiunii, a dinamismului, iar femininul în zona receptivităţii, a reflexivităţii. În această ecuaţie, Dumnezeu e prototipul masculinului, iar lumea şi vremea sunt femei, de aceea le caracterizează perseverenţa, încăpăţânarea, ospitalitatea, dar şi capriciul. Prezenţa ambigenelor vine ca o confirmare a faptului că limba noastră simte nevoia nuntirii şi a naşterii, care obligă prezenţa masculinului şi a femininului.

Că lucrurile stau astfel, ne demonstrează şi faptul că elementele cele mai importante pentru om şi pentru existenţa sa sunt redate prin substantive feminine: mama, natura, apa, dragostea, naşterea, speranţa, viaţa, moartea. Sunt doar câteva exemple, care vin să confirme că majoritatea numelor care exprimă un sentiment, o atitudine, o stare psihică sunt feminine. Ambigenele denumesc simţurile: auzul, gustul, mirosul, pipăitul, văzul. Dar şi acestea trebuie observat că

134

au multe feţe feminine. Astfel auzul se învredniceşte cu melodia, muzica, liniştea, tăcerea. Gustul primeşte dulceaţa, acreala, iuţeala, tăria etc. Mirosul se asociază cu mireasma, duhoarea, adulmecarea, aroma. Pipăitului îi sunt cunoscute mângâierea, moliciunea, asprimea, atingerea, netezirea, încleştarea, încordarea, fermitatea. Văzului poate să i se ofere o privelişte sau dimpotrivă o vedenie, strălucirea sau întunecimea unui lucru. În condiţiile în care românii nu se definesc prin masculine, raţionamentul nostru inductiv ne conduce la ideea că portretul lor este alcătuit din stări, în marea lor majoritate, feminine. De aceea, un bărbat se poate caracteriza prin ambiţia, frumuseţea, puterea, înţelepciunea – clar feminine. Chiar şi un atribut exclusiv al masculinităţii „forţa” este feminin. Ambigenul „curaj”, la plural tot feminin este.

Feminitatea limbii române este susţinută o dată în plus de prezenţa în limba uzuală a infinitivelor lungi. Dacă „regele formelor gramaticale”, după cum numea Constantin Noica verbul dă naştere/viaţă acţiunilor, mişcărilor, dinamicii unei fiinţe, substantivul este „viaţa îmblânzită, modelată până la întruchipare”. Aşa cum în gramatică, îmblânzirea s-a produs prin apariţia infinitivului lung, în viaţa umană îmblânzirea bărbatului şi a mediului a fost posibilă prin aportul femeii. Irina Petraş susţine că „îmblânzirea verbului prin abstractul verbal al infinitivului lung înseamnă feminizarea sa, înscrierea în matri-armonia esenţială fără de care nimic nu este şi nu poate fi.” (I. Petraş, 2002, p.65)

În ceea ce priveşte repartizarea pe genuri a elementelor care compun Universul, ne situăm de partea lui Edward Sapir, care susţine că mediul fizic şi social al utilizatorilor unei limbi se reflectă în vocabularul acelei limbi şi poate fi definit ca „inventar complex al tuturor ideilor, intereselor şi ocupaţiilor care reţin atenţia unei comunităţi şi vedem cum portretul românilor este alcătuit din stări feminine.” (I. Petraş, 2002, p.62, apud E. Sapir)

11.2.2. Argumente de ordin psihologic

Natura şi mediul sunt femei nu doar pentru că aparţin genului gramatical respectiv – primul termen în totalitate, iar al doilea la plural – dar şi pentru că natura are prin excelenţă toate atributele feminităţii: primitoare, frumoasă, dorită dar şi capricioasă.

Femininele, dar şi androginele: Biserica, oraşul, ţara, cerul, pământul, pădurea, marea, apele, luna, ogorul, grădina, stânca, copacul, izvorul sunt toate locuri ale naşterii, deci sunt arhetipuri ale mamei. Toate descriu ceva în formă tubulară, amintind de uterul matern, în care se dezvoltă fiinţa. Filosofia indiană atribuie trei proprietăţi de bază arhetipului mamei: bunătatea, pasiunea şi obscuritatea. La rândul său, Jung, înţelege să exploateze aceste trei aspecte prin a face un portret mamei din care rezultă: „bunătatea ei ocrotitoare şi hrănitoare, emoţionalitatea ei orgiastică şi întunecimea ei subpământeană.” (C.G.Jung, 2003, p.88) Transferând proprietăţile acestea şi naturii-mame, putem spune că natura, aşa cum este ea zugrăvită de poeţi, este văzută ca fiind ocrotitoare, îndestulătoare, hrănitoare, drăgăstoasă, frumoasă: atribute ale feminităţii. Nu putem să nu admitem faptul că omenirea toată îşi ia hrana din pământ, după cum nici nu-i putem eluda acesteia condiţia estetică, adică puterea de a fascina şi de a emoţiona, asemeni femeii.

135

Judith Grant, într-un fragment de text intitulat Structura genului ca ideologie şi mit, are o ipoteză interesantă cu privire la ceea ce reprezintă genul: „Genul este o structură ideologică relativ autonomă, hegemonică, care împarte lumea în mod ierarhic în doua genuri mitice, şi care se întăreşte printr-un sistem elaborat de reguli şi pedepse impuse cu privire la toate aspectele vieţii.” (J.Grant, 1993, p.27) Lucrarea citată prezintă o ideologie, în sensul teoretizat de Althusser, potrivit căreia structura deasupra conştiinţei acţionează la nivel conştient. Autoarea subliniază rolul pe care îl au oamenii, şi prin urmare, limbile, asupra denumirii şi analizei cuvintelor. Punctul susţinut de ea este acela care spune că genul constituie subiecţii după propria imagine. El poate fi susţinut şi reprodus prin practici şi ritualuri, nefiind altceva decât „o relaţia trăită şi mediată între oameni şi lume.” La rândul său, R. Barthes afirmă că genul este un sistem de construit înţelesuri sau un mit. Mitul văzut ca un tip de discurs în care înţelesul este eliberat de calităţile istorice şi contingente pentru a apare ca fiind natural şi etern. La fel funcţionează şi genul: feminitatea şi masculinitatea au sens în măsura în care relaţionează cu construcţiile sociale în acord cu sistemul de menţinere a cerinţelor de gen.

Într-o prezentare mai neconvenţională, genul este prezentat drept un sistem de infracţiune şi pedeapsă. Ca să putem explica această asociere, dar şi pentru a ne completa pledoaria începută, autoarea face apel la sociologul Durkheim. Acesta descrie infracţiunea ca violare, iar pedeapsa ca expresie a sentimentelor colective împotriva acesteia. Ca orice structură de putere, genul are reguli, iar încălcarea lor constituie „infracţiune de gen”. Existenţa pedepsei ne obligă să remarcăm statutul propriu-zis de infracţiune. În ceea ce priveşte alăturarea celor discutate subiectului în cauză, avem o explicaţie potrivit căreia: vizibilitatea genului ca structura opresivă a devenit posibilă doar o data cu redescrierea sa dintr-o perspectiva feminista. Ea nu este o perspectiva ce provine dintr-o „experienţă a femeilor”, ci este ceea ce folosim ca să dăm sens experienţei umane. Interpretările şi acţiunile feministe sunt intervenţii în ideologia genului (e adevărat că nu toată lumea şi nici chiar toate femeile nu adoptă aceasta perspectiva, dar noi nu o prezentăm în sensul, restrictiv, de act feminist, ci de proces prin care fiinţa trece toate lucrurile şi faptele prin filtrul feminităţii al maternităţii şi naşterii, cu tot ceea ce presupun acestea). Putem explica importanţa articulării unui subiect în spirit feminist prin raţionamentul că acestea sunt, prin natura lor, mai aproape de starea de creaţie.

Având şi aceste argumente cu privire la gen, purcedem la analiza substantivelor care compun universul viu. Constatarea făcută este una logică: substantivele se înscriu iremediabil în sfera feminităţii pentru că ele sunt: apă, vale, poiană, livadă, pădure, stea, lună, floare, potecă. Substantivele pom, munte, nori, bolovan, deşi, gramatical, aparţin genului masculin, au atributele feminităţii. Astfel, bolovanul se află în compania câmpului lexical în care intră femininele: piatră, rocă, stâncă. Muntele, deşi la masculin, în limba română, are poală, creastă, culme, are pante şi cărări, care sunt tot de genul feminin. Norii conţin apă. Pomul dă roade, apanaj al femeii, singura născătoare de prunci. El este format din rădăcină, tulpină, frunze, ramuri, coroană. Pădurea este femeie nu doar pentru că aparţine acestui gen, ci şi pentru că este înzestrată cu toate atributele feminităţii: ocrotitoare, liniştită, tainică, primitoare, misterioasă, dornică de a fi văzută şi iubită aşa cum reiese din versurile lui Emil Botta: „Murmurau a dragoste crengile /

140

Acest pom metaforic are mai multe rădăcini: zoologia, botanica, pedologia, climatologia, geomorfologia, mineralogia, chimia. Putem lesne observa că, toate ştiinţele din care îşi trage seva ecologia sunt redate prin substantive feminine. Un argument, în plus, în susţinerea ideii că ecologia este femeie. Trunchiul, substantiv masculin, exprimă bărbăţia pentru că este puternic, dar, în aceeaşi măsură, el trebuie completat de femininele: crengi, coroane, ramuri, frunze, braţe. Latura masculină se manifestă, exclusiv, prin principiile şi legile cu care se operează în ecologia generală şi teoretică. Ramurile copacului admit că avem de a face cu clasificări din foarte multe puncte de vedere. De mare însemnătate teoretică este ecologia individului, care vizează relaţiile interumane, de aceea etologia devine ecologia comportamentului. Psihologia şi autoecologia devin ecologia despre sine însuşi. În ceea ce ne priveşte, considerăm coroana cea mai importantă parte pentru susţinerea demonstraţiei în care ne-am implicat.

În construirea temei noastre nu putem să ocolim o disciplină despre care se spune că vorbeşte despre înţelepciunea vieţii în cămin. Este vorba despre ecosofie, disciplină a cărei etimologie trimite la grecescul oikos = cămin, locuire, gospodărie şi sohpia = înţelepciune. Extrapolând discuţia, conchidem că disciplina are în vedere găsirea de metode şi strategii de armonizare a relaţiilor omului cu: familia, cu semenii, cu natura (= Ecologie), cu Universul, cu sine însuşi. Acestea trebuie să fie gândite în funcţie de acea realitate redimensionară petrecută la scară planetară. Şi pentru că sistemul nostru planetar este într-o continuă transformare şi modificare faptele şi acţiunile noastre trebuie să se organizeze în funcţie de ceea „Ce este proteic,(într-o continuă schimbare)” şi de ceea „Ce este stabil” în aceste relaţii. Pentru a descoperi „stabilul” căutăm răspunsul în funcţie de anumite principii: Universul ca unitate în totalitate; sacralitatea vieţii; unitatea interdependenţelor şi interdeterminărilor în care a dispărut polaritatea subiect-obiect, partea purtând în sine întregul Univers „într-o ordine înfăşurată”; complementaritatea contrariilor; echilibrul dinamic, principiul autodevenirii. Pentru că toate acestea sunt stabile, este firesc să acţionăm în favoarea lor. Legat de subiectul „ce este proteic?”, dăm şi acestei întrebări o conotaţie pozitivă, în sensul că putem schimba mentalitatea omului în ceea ce priveşte conservarea mediului natural. Putem crea o„ nouă antropologie a autorealizării prin acţiune directă asupra conştiinţei, în vederea schimbării ei prioritare, (apar tehnici transpersonale de lărgire a stărilor de conştiinţă, de transformare a psihicului) lucruri care vor aduce cu necesitate schimbarea la nivel de: mentalităţii individuale şi a comportamentului social; la ridicarea omenirii însăşi la o superioară treaptă de spiritualitate a unei umanităţi reintegrate cultural în căminul ei, în natură şi în cosmos.

Conştiinţa de sine în raport cu lumea care te înconjoară, apariţia vieţii conştiente a omului ca obiect şi subiect, totodată se identifică pe scara dezvoltării ca obiect şi subiect totodată se identifică pe scara dezvoltării ca spiritualizare a vieţii, cu miracolul ridicării fiinţei pe acea treaptă a devenirii care-i va putea revela scânteia divină. Devenind un creator conştient de lumi, omul se îndumnezeieşte.

Ne-a mai rămas, cel puţin un element care să întărească cele spuse şi pentru aceasta am apelat la un argument „juridic”. Prin natura sa, omul are calitate, cel puţin la un anume moment al vieţii, de moştenitor. Biblia spune că el a moştenit de la Dumnezeu „chipul şi asemănarea Lui”, apoi a moştenit bunuri materiale şi

137

Creatorul, alte ţinuturi, se feminizează, devenind: Mureşurile, Someşurile. Crişurile.

Pământul este într-un limbaj arhaic „ţărână” sau „humă,” din pântecul lui ies roade. El a dat din sine verdeaţa: iarba care face sămânţa, iar sămânţa dă naştere la rod, după felul şi asemănarea ei. Astfel că şi acesta se înscrie tot în ideea de maternitate, privilegiu, dat de către Creator, exclusiv, femeii.

Chiar şi focul nu poate fi imaginat decât tot în compania femininelor: căldură, lumină, flacără, strălucire, lumânare, vatră. Folosit într-o expresie plastică, uzitată des, „focul inimii”, trimite tot la femeie, singura capabilă să-l stingă sau să-l aprindă.

Aerul, cel mai pur dintre elemente, este absorbit cu măsură: „iau o gură de aer, spune omul şi nu tot aerul.” Aerul îmbălsămat, aerul care vrăjeşte se datorează existenţei florilor şi a miresmelor naturii. Aerul este natura însăşi, este viaţa. De întreţinerea şi buna funcţionare a acestor elemente este responsabilă ecologia.

Cu aceste câteva consideraţii legate de feminitatea limbii române, lărgim sfera discuţiei şi a interpretărilor spre o altă demonstraţie, care derivă din precedenta, cum că ecologia este tot femeie.

De la elementele universului, trecem spre elementele care compun corpul uman, pentru a observa că un astfel de raţionament este funcţionabil.

Trupul se compune din femininele: fruntea, tâmpla, sprâncenele, pleoapele, mâna, mintea, palma, coapsa, talpa, gura. Chiar şi substantivele care denumesc părţi ale corpului şi sunt la genul masculin, se află tot în compania unor feminine. Bunăoară, ochiul – masculin este apărat de pleoapă şi de gene şi este însoţit de privire şi lumină, toate, substantive feminine. Genericul, chip poate fi tradus prin faţă sau figură, substantive feminine. Restul substantivelor care întregesc câmpul lexical al trupului omenesc precum: braţul, cotul, degetul, piciorul sunt la plural tot feminine. Dacă la singular, ele sugerează acţiuni masculine, chiar agresive: „dai cu piciorul într-o anume ocazie”, „îmi bag piciorul în…”, „te doare în cot”, „încerci marea cu degetul”, conotaţii negative, la plural, ele capătă o energie feminină, care le şi pozitivizează. O bucată din natura ţării noastre este descrisă, în singura parte luminoasă, pozitivă, a baladei Mioriţa, ca „pe-un picior de plai / pe-o gură de rai”.

Fiinţa umană este alcătuită din trup şi spirit de aceea caracterizarea sa completă nu poate să excludă pe nici una dintre laturi: nici pe cea care ţine de materie, nici pe cea care ţine de suflet.

Constantin Rădulescu Motru, în Enciclopedia română, în capitolul Psihologia poporului român, caracteriza trecerea omului în lume ca fiind o petrecere în arderi iuţi, în fulgerări de voinţă şi căderi în lene şi contemplaţie. Aşadar, viaţa, în concepţia filozofului român, naşte atitudini feminine descrise în arderi, voinţă şi contemplaţie, ce înscriu fiinţa în devenire. (C. Rădulescu Motru, 1937)

Credinţa creştină ne spune că Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un anume scop. Acestea s-ar traduce prin: bunătate, dragoste, investiţie în fiinţe, din dorinţă de lumină şi pentru perfecţiune – substantive feminine. O dată cu lumea, Dumnezeu a creat speranţa, mila, durerea, viaţa şi moartea. Dar mai presus de toate acestea, El a dorit ca de întreaga Sa creaţie să bucure fiinţa şi astfel să o ajute să se apropie de El. Cunoaşterea lui Dumnezeu fiind posibilă prin cele două

138

dimensiuni: prin rugăciune sau prin minunile pe care le-a creat până în cea de a şaptea zi când s-a odihnit. De asemenea, a lăsat să se înţeleagă că la momentul creaţiei El nu a lăsat loc negativului să sălăşluiască în univers şi că acesta se datorează exclusiv firii oamenilor şi mai cu seamă a acţiunilor acestora asupra lui. Acesta este motivul pentru care între om şi natură trebuie să existe o legătură foarte strânsă şi nu una oarecare, ci una superioară, demnă de Creatorul ei.

11.2.4. Argumente de ordin filozofic

Omul, deşi, există de atâtea veacuri pe pământ se află, aşa cum susţinea Noica, mai aproape de animalitate decât de umanitate. Această afirmaţie nu cataloghează fiinţa în sens negativ. Aşa cum observa marele filozof nu este vorba de o cădere în instinctual, ci de „un bun regres spre original”. Înţelegem, aşadar prin acest regres un progres, o ascendenţă a omului spre împlinirea ontologică. Ca să înţelegem şi mai bine cum se desfăşoară relaţia între fiinţă şi mediu, urmărim schema cunoaşterii propusă de marele filozof român şi organizată în jurul unor elemente feminine precum:

1. Raţiunea care este origine pentru intelect şi judecată; 2. Totalitatea care devine origine pentru pluralitate şi unitate; 3. Fiinţa care este origine dar şi final: „fiinţa se dezminte în devenire, dar se

reface în devenirea întru fiinţă, care tinde să devină fiinţă.” Toate cele trei elemente au o mare relevanţă în slujirea ecologiei. (C. Noica, 1995)

Devenirea se organizează pe mai multe trepte şi apare din ce în ce mai complexă, pe măsură ce fiinţa se depăşeşte pe sine. Prima treaptă reprezintă omul cu sinele lui particular. Dar raţiunea depăşeşte treapta sinelui subiectiv şi pătrunde dincolo de persoana individuală, spre un sine comunitar, spre integrarea în istorie. Dar şi de aici, omul tinde spre nivelul conştiinţei planetare. Aceasta nu este altceva decât o conştiinţă comunitară mai largă, în care se integrează umanitatea cu tot ceea ce ţine de ea, la toate nivelurile timpului şi experienţei acumulative. Ipoteza de la care Constantin Noica pleacă descrie devenirea întru fiinţă ca raţiune. Ca urmare, cercul devenirii este cercul raţiunii, situat în şi dincolo de uman. A fi în/întru exprimă o situaţie de închidere cu sensuri pozitive ca adăpostirea, reintegrarea, fericirea, siguranţa care naşte deschiderea prin: acţiune, stare de veghe, reflexie, atribute ale feminităţii.

11.3. Feminitatea ecologiei

În ceea ce priveşte o explicaţie ştiinţifică, a termenului de ecologie, o

cercetare a sensului din dicţionar, ne face să constatăm că acesta este explicat de către însuşi creatorul său, Ernst Haeckel sub forma: „...sekologie... ştiinţa economiei, modului de viaţă, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc.” Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană „weik”, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei şefului de familie. Această rădăcină a dat sanskritul „veah” (casă), latinul „vicus” (cartierul unui oraş, burg) şi grecul „oikos” (acasă). Prin urmare, termenul de „sekologie” a fost construit pe baza celor două cuvinte greceşti: „oikos” (acasă) şi „logos” (logia), (discurs). Termenii definiţiei ne trimit, evident,

139

spre femininul casă, cu tot ce derivă de la aceasta: mamă, naştere, ocrotire, evoluţie, grijă, îngrijorare. În ceea ce priveşte ambigenul, discurs, acesta trimite la substantivul feminin comunicare. Altfel spus, metaforic, ecologia este o femeie care interacţionează cu toate celelalte aspecte ale vieţii umane în societate. Este o casă în care se consumă interacţiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Ea devine un instrument prin care oamenii pot interacţiona unii cu alţii pentru a le fi bine, pentru că asemenea unei case şi natura are nevoie de a fi ocrotită şi întreţinută. Toate sentimentele ce ţin de aceasta precum: speranţa, credinţa, mila, supărarea, mândria sunt tot de natură feminină.

Ecologia, ca de altfel şi femeia, nu are doar laturi pozitive. „Întunericul” şi „lumina” se regăsesc deopotrivă în natură şi în natura lucrurilor. O astfel de prezenţă negativă în natură este redată prin vocabula moderna „poluare”. Aceasta corespunde unui proces ecologic de înrăutăţire într-un anumit fel a mediului înconjurător. Termenul provine din verbul latin „polluo, -ere”, care posedă atât o semnificaţie rezultată dintr-o realitate materială imediată vorbind despre sensul propriu al cuvântului, cât şi una metaforică atribuită unor acte umane ce au de a face mai mult cu sfera spiritului, care trimite la sensul figurat al cuvântului: „poluare spirituală”, „poluare culturală”, „poluare morală” sau „poluare lingvistică”.

Antidotul substantivului feminin „poluarea”, care are o semnificaţie negativă în relaţia amintită, este tot un feminin: „redresarea”. Poluarea este unul dintre multiplele rezultate ale retrogresiunii pe plan local sau global, şi ea poate fi stăpânită dacă autorităţile competente mondiale şi naţionale intervin prompt şi pe termen lung cu măsuri de redresare ecologică la toate nivelele. Redresarea va fi cu atât mai repede posibilă, cu cât se va înţelege şi se va acţiona asupra cauzelor lor care nu au neapărat o natură fizică, ci spirituală.

Pentru ca natura să nu mai cunoască declinul ecologic, în care se găseşte la ora actuală, acţiunea omului trebuie să se schimbe: din cucerirea naturii, în ocrotirea naturii. Adică dintr-un substantiv feminin care trimite la forţă distrugătoare la un atribut al feminităţii şi maternităţii: facerea şi refacerea naturii.

Deşi cel mai adesea, ştiinţa şi religia analizează şi comentează faptele noastre legate de diferite tipuri de relaţii printre care cele mai importante fiind cele dintre om şi om sau om şi natură, în ultimul timp, tot mai multe voci, susţin nevoia unor exerciţii concrete de revizuire a gândurilor noastre legate de raportul/relaţiile dintre om si mediul înconjurător. În ceea ce ne priveşte, vom acorda atenţie deosebită acestui lucru, mai cu seamă că la nivelul cercetării ştiinţifice există o disciplină care se ocupă de aşa ceva: metaecologia. Ceea ce în etimologie ar fi reprezentat de grecescul: meta+oikos+logos, şi s-ar traduce cu după (dincolo de). Ştiinţa acestei discipline acordă importanţă ideilor şi demersurilor noastre despre esenţa vieţii organice („teoria Gaia” a lui James Lovelock).

Pentru a simplifica lucrurile ce ţin de înţelegerea acestei ştiinţe apelăm la metaforă. Că acest procedeu stilistic şi de interpretare este posibil, ne-o demonstrează cartea profesorului W. H. Leatherdale, Rolul metaforei în ştiinţă, unde se spune că folosirea metaforei în ştiinţă este posibilă. Metafora noastră constă în descrierea pomului cunoaşterii, adică, a ecologiei.

144

domeniul vestimentar, al artelor decorative (M. Dinu, 1997, p. 209). În îmbrăcăminte întâlnim codificări cromatice legate de culoarea veşmintelor: albul rochiilor de mireasă, negrul hainelor de călugăr sau de doliu, o anumită gamă de culori a suporterilor unor echipe sportive etc.

Cazul cel mai relevant pentru justificarea prezenţei imaginii în cadrul semnelor ne prilejuieşte întâlnirea cu un alt domeniu / disciplină unde comunicarea are un rol deosebit de important. Este vorba despre publicitate. O comunicare aparte, reprezentativă pentru secolul pe care îl traversăm şi pentru interesul aproape obsedant al omului pentru „etichetă” este cea din limbajul publicitar. În lucrarea Mitologii (Mythologies) Barthes defineşte importanţa „dezvoltării publicităţii, a marii prese, a radioului, a ilustraţiei, fără să mai vorbim de supravieţuirea unei mulţimi de rituri de comunicare, rituri ale aparenţei sociale”. (1964, p.73) Dacă avem de-a face cu un mesaj publicitar, atunci activăm perspectiva saussuriană a semnului lingvistic, care ne prezintă mesajul drept o sită ce selecţionează lucrurile, oamenii, valorile, faptele (planul semnificaţilor) în conformitate cu regulile de seducţie. De asemenea, sunt alese imaginile, cuvintele, culorile, planurile fotografice, structurile sintactice, sunetele, curbele melodice (planul semnificanţilor) care ar fi cele mai apte pentru a corespunde scopului publicităţii. Astfel, o oglindă deformată integrează elementele selectate (semnificanţi şi semnificaţi) şi structurile potrivit retoricii ce se arată favorabile unei politici de seducţie şi de convingere, referindu-se la produsul sau serviciul ce constituie baza mesajului publicitar.

R. Barthes, în lucrarea Retorica imaginii (1964) demonstrează că „retorica publicitară” este un sistem compus din două subsisteme percepute simultan:

• nivelul denotaţiei care furnizează nivelul necodificat înregistrând elementele de referinţă, caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu există o transformare între semnificant şi semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienţă perceptivă şi culturală minimă, fotografia reprezentând „gradul zero al inteligibilităţii”

• nivelul conotaţiei care defineşte un cod impregnat cu semnificaţii socio-culturale.

„Denotaţia suferă de handicapul naturii, în timp ce conotaţia beneficiază de privilegiul culturii.”

Platon, în Republica, asociază termenul de imagine unor noţiuni vagi şi contradictorii: „Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se văd în ape sau la suprafaţa corpurilor opace, lustruite şi strălucitoare, şi toate reprezentările de acest fel”.

Încă de la începuturile gândirii sistematice imaginea este asociată cu reprezentarea: „Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” Geneza (1, 26). „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său” Geneza (1, 27); „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul” Geneza (20, 4); „Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti” Geneza (20, 5).

Fulchignoni propune stabilirea unei distincţii între cele două ordine ale realităţii:

141

spirituale după caz/noroc. El are datorii, obligaţii faţă de aceste instanţe: Dumnezeu, familie, societate şi nu în ultimul rând faţă de natură. „Eu” este supus la „noi” sau la „ceilalţi”, apartenenţa aceasta nefiind condiţionată de voinţă şi prin urmare neputând să te sustragi acestei condiţionări.

În legătură cu acest gen de subiect, B. Commoner, în capitolul al II-lea al celebrei sale cărţi Cercul care se închide. Natura, omul şi tehnica, formulează patru legi proprii ecologiei. Una dintre acestea spune: „Orice lucru (fenomen) este legat de un oarecare alt lucru (fenomen)”. Această lege vizează interacţiunea tuturor sistemelor (vii şi nevii) şi fenomenelor care se petrec în ecosferă. O altă lege a ecologiei generale susţine că: „ Orice lucru (fenomen) trebuie să ducă undeva” se traduce prin faptul că în ecosferă (biosferă) nimic nu se pierde, ci totul este folosit. În natură, prin urmare, nu există deşeuri, ci totul este folosit prin mijloace care ne uimesc prin „inteligenta sau raţionalitatea lor”. Legea potrivit căreia: „Natura ştie cel mai bine”, poate fi considerata drept un aforism ecologic. Experienţa naturii „în a şti” se fundamentează pe numeroase reglări ce vin din chiar partea naturii singura care are posibilitatea de regenerare. „Experienţele” de milioane de ani ale naturii îi conferă acesteia o „ştiinţă”, ce o situează într-o netă superioritate faţă de cumpănirea omului. Din această cauză procesele susţinute de natură îşi găsesc mult mai bine locul în ansamblul biosferei (ecosferei) decât orice acţiune întreprinsă de om. O altă lege îşi justifică rostul pentru că invită făptura cugetătoare la o pertinentă meditare asupra legilor imuabile ale naturii şi a mijloacelor de a învăţa din acestea modalităţile adecvate de „circulaţie” în universul viului de pe aceasta planetă.

După Platon, actul cunoaşterii începe de la nume, urcă spre definiţie, ajunge la imagine şi, de aici, la ştiinţă. Cunoaşterea este re-cunoaştere. Cuvântul este reminiscent. În afară de fixare, este şi reamintire. Se spune că bărbaţii au/deţin puterea, femeile chibzuinţa, reflexia.

În descifrarea corectă a conţinutului şi mesajului acestor legi se găseşte şi răspunsul la întrebarea: „prin ce să ne conducem comportamentul” Răspunsul este: „Leagă-te de natura lucrurilor şi a acţiunilor, de relaţiile tale cu seamănul tău, de influenţa puterii tale asupra folosului tău particular şi asupra binelui general”. (I. Hirghiduş, 1999, apaud C.Noica, 1995) Ideea ar fi că fiecare lucru are „natura” sa, aşa cum tradiţia spune că fiecare bărbat trebuie să aibă femeia sa. Este suficient să o cunoşti pentru a şti cum să te comporţi faţă de ea. Iar concluzia lui Diderot este că omul este determinat în întregime de natura sa; el nu dispune de nici o libertate personală, de nici o capacitate de a scăpa de soarta sa, stabilită o dată pentru totdeauna. Or, ca soarta să-ţi fie favorabilă trebuie ca legile naturii, legile civile şi legile religioase să coincidă şi să se armonizeze. Şi pentru ca toate acestea să se întâmple: „Mâine dimineaţă când vă treziţi, inspiraţi adânc!”

142

12. LIMBAJUL IMAGINILOR Limbajul imaginilor este obiectul de studiu al diverselor cercetări. Cu toate

acestea nu putem afirma că până în prezent s-ar fi definit o gramatică a imaginii, chiar daca termenul este adesea utilizat în diverse încercări de clasament. Nu ne putem aştepta la faptul că se va descoperi existenţa unei semnificaţii exprimată printr-un anumit procedeu de compunere, de iluminare sau de amplasare a imaginii. Imaginea, prin opoziţie cu limbajul verbal, nu este constituită pe baza unor reguli fixe. Deoarece mai intervine şi subiectivitatea receptorului în decodificarea imaginii, diversitatea interpretărilor ne vorbeşte despre complexitatea limbajului vizual. Imaginile, ca şi cuvintele, sunt antrenate într-un joc al semnificaţiei. Textul şi imaginea se pot combina pentru a forma un discurs mixt, verbal şi vizual, fiecare păstrându-şi însă identitatea (L.H. Hoek, K. Meerhoff, 1995, p.73).

12.1. Aspecte definitorii ale semnul iconic

Majoritatea cercetătorilor pornesc de la noţiunea de „icône”. Originile

problemei semnului iconic pot fi găsite în filozofia greacă, la Platon (F.E. Peters, 1993, p.170-172), care vorbeşte de eidolon (imagine) ce se divizează în eikon (icoană) şi phanatasma (plasmuire) şi care se aseamănă cu realul. Potrivit lui Platon eikon (ca imagine, reflecţie etc.) reprezintă copia vizibilă a unui univers inteligibil (F.E. Peters 1993, p.81). La Aristotel termenul eidos (înfăţişare, natura constitutivă, formă, tip, specie, idee) are o legătură cu predicaţia şi eide-le sunt „clasificări pe o filieră complexă a materiei, aflate la graniţa dintre imanenţă şi transcendenţa” (F.E. Peters, 1993, p. 79). De-a lungul istoriei, termenul de „icone” a fost discutat din diferite perspective: religioasă, tehnică, artistică, semiologică. Conceptul semiotic de icon se dezvoltă la Ch.S. Peirce, în cadrul sistemului său semiologic. „Un icon este un semn care se referă la obiectul pe care-l denotă doar în virtutea însuşirilor proprii...” (Ch.S. Peirce, 1990, p. 277). „Un semn poate fi iconic [...], poate reprezenta obiectul în linii mari prin similaritatea sa...” (Ch.S. Peirce, 1990, p. 286). Un semn iconic este un semn asemănător prin anumite aspecte cu ceea ce el denotă. Această regulă poate fi uşor explicată prin faptul că obiectul reprezentat în imagine nu este din acelaşi material din care e făcut în realitate şi nu este reprezentat în câteva dimensiuni. Potrivit definiţiei lui J.A. Ramirez-Rodriguez semnul iconic ar putea fi considerat capabil să prezinte nişte asemănări cu ceea ce el denotă în cazul unei bune percepţii vizuale (apud, 1979, p. 16, A. Helbo).

Codificarea este procesul de convertire a ideii într-o formă simbolică, care ulterior este exprimată prin ceva anume (spre exemplu prin reclamă). Forma simbol se poate exprima prin cuvinte rostite, imagini sau gesturi care pot fi înţelese atât de emiţător cât şi de receptor. Codurile sunt elemente importante, deoarece ele reprezintă rezervorul de informaţie, unde se inspiră de la sursă receptorul şi emiţătorul.

Umberto Eco (1970, p.38-40) a căutat să distingă şi să definească codurile cu ajutorul cărora sesizăm imaginea. Potrivit autorului, pot fi trei nivele de coduri:

143

Primul nivel este reprezentat de: • Codul perceptiv: linii, pete, forme, culori; • Codul iconic: recunoaşterea-reflex a obiectelor, figurilor reprezentate

schematic; • Codul iconografic: recunoaştere posibilă doar printr-o referinţă la cultură. Al doilea nivel este reprezentat de: • Codul perceptiv: albastru profund, alb pudrat, claritate luminoasă, verde

intens, linii armonioase, precizia contururilor; • Codul iconic: marea, vegetaţia, stânca, personajul, marginea prăpastiei; • Codul iconografic: bazinul mării – leagănul omenirii, puritatea clasică. Imaginea materială care reprezintă nu un „aici”, ci un „undeva”, realizează

nişte mesaje iconice ideale, nişte stereotipuri culturale. Ea nu creează nimic, ea ilustrează conformismul, dându-i nişte aparenţe mai puternice decât realitatea. Imaginea publicitară, pe lângă iluzia realităţii, are şi un aspect natural, la care se mai adaugă şi forţa senzaţiilor. Introducând receptorul într-o ficţiune narativă de o frumuseţe rară, imaginea îi oferă consumatorului şansa de a participa în calitate de actor la marile epopei ale istoriei umanităţii.

Al treilea nivel este reprezentat de: • codurile tipografice (axate pe hiperbole grafice: dimensiunea exagerată a

obiectelor, sublinieri, încadrări, discontinuităţi în linearitatea mesajului); • codurile fotografice sau artistice (cu efecte retorice de punere în scenă a

obiectului, de prezentare a dimensiunilor şi volumelor); • codurile morfologice (exprimat prin poziţionarea actanţilor umani şi non-

umani, a elementelor imaginii); • codurile cromatice apelează la un mijloc tehnic, care-i permite să

mărească analogia între imagine şi conceptul denotat prin utilizarea culorilor. Or, a renunţa la culori în favoarea imaginii alb-negru, ar însemna o anumită pierdere a asemănării, şi întoarcerea la un raport arbitrar între semnele iconice şi semnificaţia lor. Utilizarea monocromiei sau a unei culori dominante poate conferi o notă distinctivă imaginii. Culoarea aleasă devine – prin efectul de condiţionare clasică – o componentă a personalităţii produsului promovat sau a companiei. Este necesar ca o informaţie sau un mesaj, fie că se numeşte el publicitar, ştire etc., trebuie să se conformeze acestor coduri pentru a avea un aspect coerent şi să conţină maximum de semnificaţii exprimate, unde fiecare element să-şi îndeplinească funcţia de semn care implică un sens. De aici vine necesitatea de a stabili un catalog de semne pe baza unui criteriu calitativ. Plasarea semnului în ansamblul imaginii poate fi revelatoare în privinţa caracterului analogic sau abstract al semnului în discuţie. Oamenii « simt », dar şi « interpretează » culorile, deoarece ei sunt în mare măsură condiţionaţi cultural să reacţioneze într-un anumit fel la o anumită culoare. Uneori culorile sunt folosite ca indicatori ai anumitor stări (galbenul induce linişte, siguranţă, roşul are o mare putere de atracţie, verdele asigură o stare de echilibru etc.). Fiecare cultură foloseşte culorile ca simboluri: alb pentru puritate, roşu pentru pasiune etc. Bineînţeles, designul publicitar trebuie să ţină seama de acest determinism cultural. Domeniul semnificării prin culoare s-a extins imens prin introducerea unor coduri explicite în asocierea dintre sentimentul naţional şi culorile drapelului de stat, ori implicite, cum se întâmplă, mai cu seamă, în

148

semne este alcătuit din planul expresiei şi din planul conţinutului. În opinia lui L. Hjeimslev (1968, p.144) există două tipuri de funcţii semiotice: denotativă şi conotativă. Denotaţia se adevereşte a fi mai simplă, dar nici unul din cei doi termeni: expresia şi conţinutul nu îndeplinesc de unul singur funcţia semiotică. Conotaţia este mai complexă: unul din termenii ce o constituie joacă un rol semiotic, fie expresia, fie conţinutul.

C. Metz (1970, p.168) consideră că imaginea trebuie studiată nu prin opunerea sa cuvântului, ci, mai curând, prin a o repune printre diferite feluri de discurs. O idee similară găsim la E. Rohmer (1981, p.73), potrivit căreia „orice imagine se prezintă ca un fel de discurs iconic perceput în globalitatea sa instantanee”. Referindu-se la discursul iconic, un alt lingvist, J. Courtés (1995, p.11) menţionează că la oricare nivel s-ar situa el va funcţiona după nişte „reguli”.

Fără a identifica aceste „reguli” sau aceste „legi”, nu vom şti niciodată să degajăm o interpretare univocă ce ar corespunde adevăratului sens al obiectului studiat. Ceea ce ar însemna că interpretarea imaginilor ţine mereu de „bricolage” (folosind termenul lui Lévi-Strauss, 1962), adică fiecare ar găsi cuvintele sale pentru a o comenta.

În ceea ce priveşte încercarea de a descoperi o anume coerenţă în apropierea fonemelor şi a grafemelor, examinate de pe poziţia percepţiei acestora (auditiv şi vizual) şi de a găsi nişte analogii la nivelul manifestărilor sinestezice (corespunderea între diverse senzaţii) apelăm la opinia lui Vasile Sebastian Dâncu (1999, p.152). El vorbeşte despre existenţa unei teorii a sinesteziei, venind mai ales dinspre semiotica imaginii. Aceasta este definită ca proces de percepţie simultană între imagini mentale, ce aparţin unor senzori diferiţi. G. Cornu (1990, p.258) scrie că: „ nu numai imaginea reţine atenţia, ci şi senzaţia pornind de la trăsături, culori, creează la început o legătură non-lingvistică, o senzaţie virgină de semnificaţie pentru creatorul de publicitate este de ajuns să inspecteze sensul pentru a crea o asociaţie între senzaţie şi semnificare”.

Opiniile sunt şi la ora aceasta diferite. Pentru unii această confuzie a mijloacelor de comunicare prin imagine pare fatală pentru scriere. Pentru alţii, însă, penetraţia iconicului este o îmbogăţire şi o evoluţie a mijloacelor de exprimare. După ce scrierea în bază de alfabet a provocat o disociere a vizibilului şi a lizibilului, s-ar putea regăsi unitatea lor. J.M. Adam şi M. Bonhomme (2005) menţionează că semnificantul iconic ocupă genetic primul loc din punct de vedere semiologic, datorită faptului că se bazează pe o strânsă proximitate şi pe un continuum cu referentul său. Imaginea şi textul captează, apoi reţin interesul pentru multă vreme. Textul şi imaginea din mesajul publicitar contribuie la transformarea procesului de comunicare. Se întâmplă rar ca o imagine să impună un sens unic, fapt întâlnit de regulă atunci când ne exprimam în cuvinte. Termenul polisemie este aplicabil nu doar la cuvinte, ci şi la imagine. O imagine poate reprezenta un obiect, o persoană, ea poate avea, de asemenea, diferite interpretări. Martine Joly (1998, p.87) susţine că imaginea este polisemică pentru că ea vehiculează un mare număr de informaţii. Polisemia imaginii este de aşa natură, încât poate conduce la un număr infinit de reprezentări. Or, atunci când se caută o direcţie precisă a privirii, susţine D.L. Haineault şi J.-Y. Roy (2002, p.82), această polisemie se poate dovedi

145

• imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual în urma percepţiei directe a lumii exterioare;

• imagini subiective, adică acele reprezentări subiective ale lumii provenite dintr-un proces de imaginare creatoare.

Pentru a ieşi din labirintul definiţiilor funcţionale, apelăm la „teoria semiotică şi semiologică” care defineşte statutul ontologic al imaginii ca producător de sens.

Peirce consideră că „icoana” corespunde clasei semnelor în care semnificantul este într-o relaţie analogică cu ceea ce reprezintă. Peirce defineşte imaginea ca subcategorie a icoanei în relaţie de analogie:

• imaginea propriu-zisă care traduce o analogie calitativă între semnificant şi referent prin preluarea unor calităţi formale ale referentului: forme, culori, proporţii;

• diagrama care se bazează pe o analogie funcţională reproducând organizări interne;

• metofora care este o figura retorică pornită de la un paralelism calitativ realizat printr-un transfer de semnificaţie.

Trebuie să subliniem faptul că, imaginile vehiculează mesaje vizuale stabilind o relaţie de sinonimie între „imagine şi reprezentarea vizuală”, „imaginea fiind o analogie indiferent că este obiectivă sau subiectivă, vizuală sau virtuală”. În cazul „imaginilor virtuale” realitatea se imită până la confuzie.

U. Eco (1992, p.112) apăra teza potrivit căreia comunicarea apare nu în raportul dintre cod şi mesaj, ci în mecanismele înseşi ale percepţiei. Conform unor coduri perceptive normale şi prin selectarea anumitor stimuli – după ce alţi stimuli au fost eliminaţi – receptorul poate construi o structură perceptivă, asemănătoare cu cea a obiectului. În definiţiile semnului iconic autorul recurge la termenii: asemănare, analogie, motivare insistând asupra similitudinilor de configuraţie între semn şi obiectul reprezentat. Astfel aflăm că simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat, ce transcriu, după un cod, anumite condiţii ale experienţei. În Tratatul de semiotică generală, Eco defineşte patru tipuri de coduri legate de baza fizică a comunicării iconice, ce structurează procesul de comunicare vizuală. Acestea sunt:

• coduri iconice propriu-zise: figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste luminoase; semne, dificil de analizat şi care definesc unităţi de identificare izolate ale imaginii; enunţuri, coduri ce caracterizează unităţi iconice, cuplate asociativ sau opuse contextual;

• coduri iconografice, configuraţii sintagmatice conotate cultural (Învierea, Botezul, Judecata de Apoi, Răstignirea etc.);

• coduri stilistice, creaţii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic particular;

• codurile inconştientului, determină identificări şi proiecţii psihice, suscitate de semne vizuale.

Tot Eco (1972, p.188) este cel care susţine că dependenţa între semn şi obiect, şi că raportul semiotic se construieşte prin punerea în joc a elementelor convenţionale. În aceeaşi lucrare, Tratat de semiotică generală, Eco consideră că

146

între cuvânt şi conţinut există o corelaţie culturală. Teoreticianul distinge în ceea ce priveşte semnul iconic următoarele:

• semnele iconice au aceleaşi proprietăţi cu obiectul; • semnele iconice sunt asemănătoare cu obiectul; • semnele iconice sunt analoage obiectului; • semnele iconice sunt motivate de obiect; • semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere în

unităţi pertinente. Noi percepem aspectele fundamentale ale obiectului prin intermediul

codurilor de recunoaştere. Pentru codurile de recunoaştere există aspecte pertinente: un trecător cu o umbrelă, zărit pe fereastră este semn că plouă, chiar dacă pe cer este soare şi nu distingem picăturile de apă. U. Eco avansează ipoteza potrivit căreia de selecţia acestor elemente depinde recunoaşterea şi identificarea semnului iconic. În acest sens, lingvistul subliniază că prin codurile de recunoaştere se „structurează blocuri de condiţii ale percepţiei în seme, după care noi recunoaştem obiectele percepţiei. Aceasta înseamnă că nu se poate recunoaşte într-o imagine decât ceea ce se cunoaşte deja printr-o experienţă culturală. Astfel, Eco ajunge la concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fără a implica în mod necesar faptul că acestea sunt corelate arbitrar cu conţinutul. El distinge trei niveluri axate pe imaginea propriu-zisă:

• nivelul iconic, care înregistrează datele concrete ale imaginii; • nivelul iconografic, constituit din două tipuri de codificări: istorice,

semnificanţi constitutivi culturali; publicitare, specifice procesului de simbolizare; • nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora,

hiperbola etc.) şi pentru tropii vizuali, realizaţi prin procesul de creaţie. Dincolo de aceste niveluri de analiză a imaginii, Eco mai introduce două

categorii de analiză aplicate domeniului argumentării: • nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare; • nivelul entimemei, ce dezvoltă raţionamente declanşate prin imagine. În opinia lui I.C. Corjan (2003, p.114) este interesant de plasat ipoteza

savantului în cadrul studiilor despre imageria mentală. În acest context, psihologia cognitivistă porneşte de la analiza procesării primare a informaţiei vizuale, apoi se axează pe mecanismele implicate în recunoaşterea figurilor, obţinând imaginea tridimensională a unui obiect din mediu, identificat şi recunoscut. În schema generală de procesare a informaţiei vizuale sunt cuprinse următoarele faze:

- „nivelul primar: procesarea distanţei şi a adâncimii; procesarea mişcării; detectarea poziţiei şi a formei din sesizarea umbrelor; procesarea texturii; cromatica;

- nivelul secundar: schiţă intermediară a recunoaşterii, identificării; reprezentare finală în trei dimensiuni” (M. Miclea, 1994, p.74-77).

Un lucru este cert şi anume faptul că noi sesizăm aspectele fundamentale ale obiectului perceput prin intermediul codurilor de recunoaştere, deşi identificarea semnului iconic depinde de selecţia elementelor ce compun imaginea. U. Eco (1970, p. 37) subliniază că prin codurile de recunoaştere se „structurează blocuri de condiţii ale percepţiei în seme, termen ce desemnează ceea ce se numeşte o micro-imagine sau un semn iconic minimal (un om, o casă, un arbore etc.), după care noi

147

recunoaştem obiectele percepţiei...”. Aceasta ar însemna că nu se poate cunoaşte într-o imagine decât ceea ce se află printr-o experienţă culturală. Eco admite că de regulă codul iconic reprezintă un sistem menit să asigure corespondenţa dintre elementele grafice (vizuale) şi unităţile perceptiv culturale, având o codificare anterioară experienţei perceptive.

A. Moles consideră că „o imagine nu este inteligibilă decât în măsura în care un receptor vede şi poate să determine nişte universuri. Într-un mesaj publicitar al autoturismelor, de exemplu, putem vedea: un vehicul, un şofer, un drum, obiecte cărora li se poate ataşa un nume.

Potrivit lui Moles (1972, p.50)) stabileşte că orice imagine se caracterizează prin două atribute:

• gradul său de figurativitate (reprezentarea prin imagine a obiectelor sau a fiinţelor cunoscute prin experienţa anterioară);

• gradul de iconicitate (ce corespunde gradului de realism al unei imagini în raport cu obiectul pe care-l prezintă).

Iconismul este exprimat în ecuaţia „iconic = analogic = motivat = natural” (U. Eco, 1992, p.34). Referitor la tema sensibilă a articulării semnelor iconice, U. Eco menţionează că în analiza imaginilor avem de-a face cu „blocuri macroscopice, texte ale căror elemente articulatorii sunt indiscernabile” (1992, p.64). Semnele iconice sunt texte vizuale care pot fi analizate în unităţi componente „ca un aşa numit semn iconic este un text, o dovedeşte faptul că echivalentul său verbal nu este un cuvânt ci [...] o descriere, un enunţ, uneori un discurs întreg, un act de referinţe [...]. În afara contextului, unităţile iconice nu au statut şi deci nu aparţin unui cod; în afara contextului „semnele iconice” nu sunt deloc „semne”; nefiind nici codificate şi nici semănând cu ceva este greu de înţeles ce semnifică. Şi totuşi semnifică” (1992, p.66). Astfel, imaginea trebuie supusă tratamentului discursiv, lecturii pluriplane, procesului de percepţie – aprehensiune – interpretare. Caracterul imaginii impune prin ambiguitate şi plurivalenţă, calităţi ce reies din aprehensiunea codurilor plastice, iconografice, psihologice, social-culturale, alcătuind în mod necesar aşa-numita „izotopie publicitară” (G. Péninou, 1972, p.23). În cazul unui discurs publicitar pot fi observate trei tipuri de izotopie (după Greimas, 1970, p.188) pe care le-am putea raporta la imaginea publicitară:

• izotopie cu funcţie narativă, care se bazează pe referinţe culturale; • izotopie descriptivă, care enumera calităţile obiectului prezentat; • izotopie argumentativă, care asigură conexiunea între ficţiune şi obiectul

reprezentat. În acest context de analiză a imaginii Greimas şi Courtès (1979:177) văd în

„descifrarea semnelor iconice” şi lexicalizarea lor, deşi nu este exclus pericolul că identificarea principiilor de organizare a semnelor iconice să se confunde cu lexicalizarea acestora. Analiza unui tablou, de exemplu, poate să se transforme într-o analiză a discursului despre tablou. Ch. Metz (1977, p.132) a remarcat că „a recunoaşte obiectul nu înseamnă a înţelege imaginea”, chiar dacă aceasta este începutul, constituind doar primul nivel al descifrării semnificaţiei imaginii şi denumirii obiectului din imagine.

L. Hjelmslev (1968, p.66) a deschis calea aplicării teoriei sale la alte sisteme de comunicare decât limba. Orice semn, potrivit lingvistului, sau orice sistem de

152

înţelesuri personale individuale” (A. Goddard, 2002, p.168). Avem simboluri în jurul nostru cu care interacţionăm zilnic (codul rutier, logotipul autoturismelor etc.) şi probabil nu ni se par deloc abstracte: astfel de simboluri au sens ca urmare a unui acord cultural şi prin utilizarea frecventă şi răspândirea lor au achiziţionat un caracter internaţional. În acelaşi timp producerea mesajelor cu o conotaţie culturală sau simbolică ar reduce numărul receptorilor ce ar putea decodifica aceste mesaje.

149

un obstacol major. De altfel, pentru a atenua riscul polisemiei imaginii, se contrapune un text valoros.

Pentru a ghida receptorul spre sensul imaginii, potrivit lui R. Barthes (1964, p.46), mesajul lingvistic ar putea avea funcţie de fixare a sensului, „fonction d’ancrage”, pe care emiţătorul a avut intenţia să-l prezinte. Limbajul permite evitarea sensurilor conotative ce eventual ar putea apărea. O altă funcţie identificată de R. Barthes (1964, p.46) este cea de releu, „relais”, de furnizare de sensuri complementare, informaţii suplimentare precum este identificarea locului, persoanelor care nu pot fi vehiculate de imagine. Orice imagine poate da dovadă de un anumit grad de conotaţie. Conotaţia, în consecinţă, trebuie examinată conform unei gradaţii ce ţine de înrădăcinarea socioculturală atât a imaginii, cât şi a textului. Detectarea, decodificarea şi înţelegerea mesajelor incluse (exprimate) în compoziţia verbal iconică a unui mesaj şi efectul lor asupra receptorului este foarte importantă.

Paul Léon (apud G.Lugrin, S. Pahud, 1991:b) îşi propune să răspundă la întrebarea despre principiile conjugării imagine/text. Depăşind dihotomia de fixare şi releu, el reuşeşte să distingă şase funcţii diferenţiate de susţinere a textului de către imagine:

1. funcţia de reconfortare. Aceasta funcţie nu arată un grad suficient de susţinere. Imaginea are misiunea de a fortifica conţinutul verbal, cu alte cuvinte, ea asigură o reprezentare sensibilă la ceea ce spune textul, injectează nişte sentimente, un vis;

2. funcţia de invalidare. Această funcţie fiind reflexivă, adesea este dificil să stabilim dacă imaginea este cea care ironizează textul sau invers. Există un „divorţ” între ceea ce imaginea arată şi ceea ce spune textul;

3. funcţie de implicare. Aceasta este o funcţie de susţinere a textului de către imagine. În acest caz imaginea sugerează ceea ce nu poate fi spus în cuvinte sau este chiar amoral. Ea poate trezi la receptor o amintire iconică ascunsă şi este capabilă să reanimeze cititorului nişte reprezentaţii pe care textul nu le poate demonstra direct;

4. funcţia de reprezentare. Aceasta ţine de domeniul închipuirilor simbolice. Imaginea are sarcina să creeze nişte concepte sau nişte situaţii chiar cu riscul de a derapa spre stereotip;

5. funcţia de exprimare (formulare). Prin aceasta funcţie imaginea divulgă identitatea emiţătorului de mesaj. G. Lugrin şi S. Pahud (2001, p.8) au considerat oportun să distingă trei forme ale acestei funcţii, astfel desăvârşind funcţia de exprimare;

6. funcţia de elucidare. Imaginea dezvăluie procedeele poetice de care s-au folosit producătorii publicităţii la elaborarea textului: jocul de cuvinte, metaforele etc. Publicitatea recurge des la această funcţie.

12.2. Prezenţa verbalului şi iconicului în acelaşi mesaj. Cei mai mulţi dintre specialişti explică apropierea imaginii de limbă prin

două motive. Primul se referă la faptul că imaginea serveşte, din ce în ce mai mult, drept mijloc de comunicare în societatea contemporană. Cel de-al doilea spune că lingvistica, a stabilit nişte metode care sunt suficient de generale pentru a fi aplicate

150

nu numai la studiul limbii, ci şi oriunde altundeva unde este nevoie de comunicare sau de informare. Discuţiile în jurul „legitimităţii” extrapolării metodelor limbă-imagine (lingvistice, iconice), pornind de la lingvistică, se datorează folosirii unor metode de ordin general, dintre care o bună parte sunt cele lingvistice. Limba este definită ca un sistem ce poate transmite nişte mesaje în raport cu alte sisteme şi în corespondenţă „analogică” sau „similară” cu realitatea (precum este imaginea).

Semnele lingvistic şi iconic pot fi comparate la nivelul formei şi funcţiei respective, însă ele se opun unul altuia, când ne referim la delimitarea lor şi la modul de funcţionare. Dacă în cadrul imaginii criteriul de segmentare al acesteia se bazează pe o diferenţiere formală, în limbă opoziţia (căldare/găleată) ne dă o primă informare despre emiţător, capacitatea de a folosi un anumit nivel al limbii (registrul literar, cel familiar). Din punct de vedere iconic, obiectul reprezentat în imagine nu manifestă astfel de opoziţie, el poate fi doar identificat.

Prezenţa verbalului şi iconicului în acelaşi mesaj nu înseamnă doar suma lor (text + imagine) ci o interrelaţie (text <—> imagine), care generează un sens nou, suplimentar. Pornind de la aceste şase funcţii, este important să conştientizăm rolul fiecărui element din anunţ. Lectura textului şi a imaginii nu este o recepţionare pasivă a sensului de către cititor, de aceea problema complexităţii mesajului publicitar devine şi mai importantă. Analiza funcţiilor de reconfortare, invalidare, implicare, reprezentare, de exprimare şi de elucidare au confirmat ideea potrivit căreia ambele componente – textul şi imaginea, se conjugă în vederea obţinerii unui mesaj mixt, cât mai explicit şi mai convingător. Am cercetat până acum imaginea ca pe un tot întreg care poate fi descompus în diferite elemente constitutive: ansamblul iconic poate avea funcţii variate ce corespund parţial limbii. Un studiu coerent al imaginii prezintă un subiect de discuţie atunci când imaginea este un ansamblu organizat de elemente ce face parte dintr-un sistem şi care poate fi analizat. Comunicarea verbală şi textuală se bazează pe o astfel de structură unde fiecare element intră în raport cu alte elemente din ansamblul comunicaţional.

Persoanele care comunică dispun de un repertoriu de simboluri din care vor fi selectate cele ce urmează să fie combinate în conformitate cu anumite reguli. Limba este un sistem de semne structurat şi construit pe două axe: „una verticală – paradigma (repertoriul de simboluri din care se operează selecţia) şi cealaltă orizontală, sintagma, în care se operează combinarea” (D. Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.69). Aceste axe permit să stabilim un raport coerent între semnul lingvistic şi sensul lui, desemnând locul fiecărui element în raport cu alte elemente, ceea ce generează o structură.

Comunicarea verbală şi textuală se bazează pe o structură unde fiecare element intră în raport cu alte elemente din ansamblul comunicat. În ceea ce priveşte imaginea, putem propune următoarea ipoteză:

a) imaginea fixă este un sistem de comunicare. b) organizarea acestui sistem, construit pe două axe – sintagmatică şi

paradigmatică – poate fi comparat cu sistemul verbal. Imaginea se dezvoltă în interiorul acesteia conform unor scheme

sintagmatice care combină trăsăturile rezultate din diferite paradigme. „Accentul saussurian este paradigmatic şi spaţial, cel peircian este sintagmatic, dinamic, temporal. În această situaţie nu se exclude existenţa categoriei polare:

151

contextualizarea prin conceptul saussurian de vorbire şi sistematica repertoriului de semne în numeroasele clasificări peirciene (D. Rovenţa-Frumuşani, 1999, p.84).

În opinia multor specialişti, semnele iconice pot avea un profil sociocultural. Că acest lucru este adevărat, ne demonstrează faptul că unele (texte/ mesaje) informaţii au un caracter efemer, o viaţă scurtă, efectele lor sunt de durată: o ştire mondenă despre un protagonist mai puţin important, o informaţie cu caracter limitat în timp şi spaţiu gen: se opreşte furnizarea gazului meta, între orele „X”, în cartierele „Y” sau zborul „X” a fost anulat, adică acele informaţii care vizează un număr restrâns de persoane. Altele dimpotrivă au o viaţă lungă, lasă urme adânci: gen atentatele groaznice de la World Trade Center sau cele din Spania. Acestea deşi s-au petrecut în trecut lăsă urme adânci, fuzionează ulterior pentru a forma un corpus de mesaje pentru lupta pentru pace etc. Sunt şi informaţii pozitive din istoria omenirii de aici sau de oriunde gen aderarea noastră la vreun proiect mondial important, vreo manifestare istorică (aderarea la UE) sau culturală care va vorbi în timp despre cultura care le-a produs. Angela Goddard (2002, p.13) consideră că aceste mesaje pot funcţiona atât pentru a reflecta valorile, cât şi pentru a construi unele noi, culturale: ele pot reflecta valorile grupurilor puternice din societate care le-au produs. Mai mult, reflecţia în sine poate să se „cimenteze” până într-acolo încât să devină normă pentru toţi.

Martine Joly (1999, p.31) consideră că a „învăţa” să înţelegi o imagine nu înseamnă doar a vedea ceea ce este nemijlocit reprezentat în imagine, ci ceea ce este dedus, asociat, imaginat, pornind de la un context estetic şi cultural al ei. Autoarea menţionează două paradoxuri cu care ne confruntăm în analiza şi comentarea imaginii. Primul ţine de imaginea susceptibilă să ne manipuleze, creând mesaje suficient de puternice pe care noi nu le percepem, dar care condiţionează comportamentul nostru: consumul orbesc al produsului propus, violenţa. Al doilea ţine de libertatea de concepere a imaginii care poate provoca o interpretare diferită de acea a autorului mesajului publicitar. Astfel, intenţiile emiţătorului reprezintă o frână în perceperea sensului. Această dificultate vine din sistemul nostru educaţional, mediul sociocultural care se vrea opus ideii de universalitate a comunicării vizuale.

Transferul cultural se manifestă şi prin cuvintele: coca, blugi, hamburger, iar în imagini prin filmele de la Hollywood, meciurile de baschet ale NBA. Spre exemplu, cumpărarea unui parfum de genul Chanel n°5 ar însemna căpătarea unei identităţi legate de luxul şi splendoarea Parisului ce se conţine simbolic într-un flacon de parfum. Reprezentarea simbolică a unui obiect, de exemplu, „o inimă” sau „un copac” poate fi o sursă puternică de semnificaţii în diferite texte. „Inima” este simbolul dragostei, deoarece acest sentiment face ca inima să bată mai repede, aceasta fiind una din legăturile ce ar explica acest simbol. În mod similar „copacul” este, prin excelenţă, un simbol al vieţii, al siguranţei şi statorniciei, martor al trecerii timpului aflat într-o evoluţie perpetuă şi în ascensiune către spaţiul celest. Simbolurile sunt convenţii culturale acceptate de o anumită entitate. Deci este perfect posibil ca într-o altă cultură „inimile” sau „copacii” să reprezinte alte valori decât cele pe care noi le atribuim acestora. De exemplu, svastica nazistă a fost copiată după un semn religios indian, care semnifică pacea. „Simbolurile sunt mai mult asocieri de idei decât ecuaţii literare, mai mult convenţii de grup decât

156

debordantă. Sensibilitatea, un alt atribut, nu lipseşte nici creatorilor de publicitate pentru că aceştia se află în slujba unui domeniu care nu permite compromisuri (Advertising is, in any respect, uncompromising). Acesta poate „face un om puternic să plângă, poate face din genul de bărbat cel mai puternic şi stăpân pe sine să accepte propunerea sa ca pe ceva nemaipomenit de plăcut: bunăoară Ruleta-rusească ar putea face să ţi se pară un mod drăguţ de viaţă“. [16.] Şi unii şi ceilalţi trebuie să se servească de reguli (în poezie, ars poetica, în proză, romanul modern, psihologic, are regulile lui faţă de cel tradiţional). În publicitate lucrurile stau similar. Unul dintre cei mai mari copywriteri ai lumii, Bill Bernbach, care la început declara „urăsc regulile“, va reveni asupra acestei idei astfel încât, în cărţile pe care le-a scris Confesions of an Advertising Man şi Ogilvy on Advertising, oferă prescripţii extrem de valoroase pentru funcţionarea unei agenţii de publicitate. Ce îi poate distinge pe aceştia? Tot stilul. Acesta este diferit, la autorii de beletristică în funcţie de curent, epocă, sensibilitatea artistului, gen literar, specie. La rândul lor, tipurile de publicitate variază în funcţie de domeniul pentru care este făcută: publicitate tehnică, pentru bunuri de larg consum, alimentar, modă, vânzare de soft, divertisment, cultură, politică şi lista ar putea continua cu domenii care, din păcate, nu sunt încă prea promovate, în România, dar care în străinătate sunt promovate corespunzător. Este vorba de publicitate făcută anumitor evenimente/acţiuni ce ţin de tradiţie şi de cultură (a se vedea sărbătorile tradiţionale ca Dragobetele, Târgul de la Găina, Căluşarii în contrast izbitor faţă de Valentine’s Day ori Hallowin-ul). Misiunea autorilor de text publicitar, este, totuşi, mai dificilă. La această concluzia a ajuns Patrick Quinn, care după două zeci de ani de observare a fenomenului, din interiorul său, recunoaşte că: „acestora li se predă un dosar/caz, care conţine nimic şi trebuie să-l transforme într-un produs/proiect publicitar valoros“.[16.] Dar poate că deosebirea cea mai mare dintre un scriitor de operă artistică sau a unuia din domeniul ştiinţei şi cercetării şi a aceluia de text publicitar este cea pe care o subliniază acelaşi P.Quinn şi anume: „copywriterilor li se cere ca 90% din viaţa lor să o petreacă ascultându-i pe alţii şi abia 10% din timp să-l dedice scrisului.“

Opiniile unor teoreticieni moderni ai textului precum Edgar Allan Poe, Michel Foucault, Roland Barthes, Jacques Derrida, Jeremy Hawthorn modifică fundamental imaginea instanţei auctoriale. Aceştia răstoarnă complet teoria estetică romantică conform căreia, creaţia trăieşte şi se individualizează prin autorul său şi în care autorul devine sinonim pentru creator. Această observaţie ne permite să judecăm lucrurile şi sub aspect filosofic. În acest sens, subiectul tratat poate fi abordat tot din două perspective. Tradiţia (întreţinută de epopeile greceşti, ori naraţiunile arabe – O mie şi una de nopţi) a încetăţenit faptul că opera are sarcina de a aduce nemurirea. Odată însă cu a doua jumătate a secolului XX, însă, aceasta a primit dreptul de a ucide: de a deveni ucigaşul propriului autor. Moartea autorului, despre care vorbeşte Barthes, se manifestă şi prin ştergerea caracterelor individuale ale subiectului care scrie sau, după cum spunea Foucault, prin „obstacolele pe care le presară între el însuşi şi ceea ce scrie, subiectul scriitor dezorientează toate semnele individualităţii sale particulare; în jocul scriiturii, el trebuie acum să joace rolul mortului“.

153

13. LIMBAJUL PUBLICITĂŢII

13.1. Publicitatea metamorfozează produsul uman şi comercial prin discurs

Teoria ca şi practica din domeniul publicităţii, ne oferă nouă, partici-

panţilor, dar şi simplilor spectatori ai unui joc care prinde din ce în ce mai mult pe individul secolului XXI, garanţia că mesajul publicitar merge dincolo de simpla convingere a alienării şi mistificării, a subjugării fiinţei umane prin teme, cuvinte şi imagini. Mai degrabă, noi, suntem „supuşi“ de solicitudinea cu care cineva ne vorbeşte, ne arată ceva sau se ocupă de noi sau pur şi simplu se joacă alături/cu noi, decât de faptul că produsul are o valoare intrinsecă anume. Devenim din ce în ce mai mult preocupaţi de grija pe care firma ce-l promovează o are, prin el, faţă de propria noastră existenţă, decât de felul în care cei implicaţi pot să ne convingă că produsul ne reprezintă.

În cele ce urmează, vom încerca să argumentăm modul în care instituţia denumită Publicitate îşi propune şi de cele mai multe ori reuşeşte, să metamorfozeze produsul uman şi comercial prin discurs. Cu alte cuvinte, vom vedea în ce măsură instanţele implicate în acest rol / joc al publicităţi autor, produs comercial, public ţintă sunt modificate prin limbaj. Ştim cu toţii că principalul rol al limbii, al cuvintelor este acela să asigurare comunicarea între oameni. Publicitatea este un angrenaj important în acest mecanism deosebit care este comunicarea.

În ceea ce priveşte rolul de autor al textului publicitar, trebuie subliniat faptul că acesta îşi găseşte resursele în domeniul literaturii (al teoriei şi criticii literare). Aşadar, dintru început vrem să accentuăm ideea că perspectiva copywriter-ului şi aceea dată de statutul legii copyright-ului nu sunt singurele care rezolvă statutul acestui autor. Dacă ar fi doar aşa nu doar că i-am diminua importanţa acestuia, dar am pierde din vedere faptul că mesajul publicitar este unul care se bazează şi pe text, (pe lângă celelalte coduri: imagine, sunet, culoare etc. – de care ne vom ocupa în capitolele următoare) dispun de acelaşi mijloc de comunicare: limbajul. Însăşi funcţionalitatea limbii ne dă această garanţie. Stilul funcţional al acesteia este determinat de un anumiţi factori sociali şi culturali. Aşadar, publicitatea condiţionează comunicarea.

Autorul textului este un creator. El beneficiază de o imaginaţie extraordinară, de sensibilitate de cunoaşterea şi stăpânirea regulilor de compoziţie a textului, adică tocmai de atributele necesare unui scriitor. Situaţia privită din strictul sens al pragmaticului este artificială şi nesatisfăcătoare, nu doar faţă de profesie, ci faţă de artistul creator, şi de rolul acestuia în „creaţie“. Şi unul şi celălalt text dispun

Unde trebuie să lucreze / modifice produsul este întrebarea pe care şi-o pun producătorii de produse comerciale, iar autorii textului publicitar trebuie să găsească răspunsul. Lucrurile pot fi interpretate astfel: textul creat trebuie să conţină formule şi modalităţile cele mai eficiente pentru seducerea publicului.

154

Aşadar, autorul ştie de la început că textul său ca să îşi atingă scopul trebuie să seducă. Textul literar, ca de altfel, şi cel publicitar prezintă adevăruri legate de nevoile umane: iubire, statut social împlinit, cultură, sport etc. Un alt adevăr al ambelor texte este acela că autorul trebuie să îşi cunoască epoca despre care vorbeşte. Să pornească de la o necesitate care se găseşte în lumea reală şi apoi să găsească un răspuns / o soluţie la acea necesitate. Prin analogie, fenomenul publicitate trebuie să creeze o nevoi, iar apoi să găsească soluţii potrivite pentru satisfacerea lor. Produsul, aşadar, este „necesitatea“ nou creată, iar reclama este ceva-ul care asigură publicul că are nevoie de acel produs. Aşa stând lucrurile, individul trăieşte condiţionat. El este condiţionat, pe de o parte de consumul produselor societăţii timpului său şi, pe de alta parte, de crearea propriei imagini. Prins între cele două situaţii, fiinţa umană trăieşte stări contradictorii: de satisfacţie, pentru că reuşeşte să trăiască după nevoi/bunul plac, dar şi de frustrare, pentru că nu reuşeşte.

Civilizaţia noului mileniu a consacrat conceptul de „ambianţă“. Termenul trimite la un complex, deoarece face referire nu atât la fiinţe, obiecte, ci mai cu seamă la mediul în care se realizează actul comunicaţional. Acesta, printr-un lung proces de izomorfism, prin proprietăţile pe care le deţine: răceală sau căldură, ostilitate sau prietenie, comunicativitate sau necomunicativitate, capătă personalizare. Produsele se transformă din simple obiecte în fiinţe. Această personalizare nu le mai obligă să rămână la stadiul de obiecte destinate strict folosirii, ci ele trebuie / sunt construite să aducă un „ceva“ pentru fiinţa dispusă să le primească, împrumutându-i din calităţi. Prin urmare, ceea ce adaugă publicitatea obiectelor, fără de care ele nu ar fi ceea ce sunt – e „căldura“, iar intensitatea acesteia se justifică prin discurs.

Astfel că, discursul capătă forţă în defavoarea imaginii dat fiind golul pe care îl generează, aceasta din urmă, prin absenţa unei argumentări evocatoare. Imaginea este o prezumţie de contact, iar lectura textului este o prezumţie de posedare. Altfel spus, provocând investirea celor două unităţi cu câte un atribut, imaginea poate, doar, să scurtcircuiteze subiectul. Însă, acesta poate să aibă confirmarea posedării obiectului, a identificării cu el doar la nivelul lecturii. Imaginea face să conveargă veleităţile unui obiect, spre o zonă inaccesibilă subiectului, zonă ce poate fi revelată/descoperită cu ajutorul discursului. În principiu, imaginea îi îngăduie subiectului să-şi asume pasivitatea, în vreme ce discursul îl transformă în consumator. În fapt, vizualul contribuie la revelarea doar a unei laturi a realităţii, la păstrarea conştiinţei într-o satisfacţie a visului, textul ghidează spre o realitate concretă. Astfel, publicitatea poate să ofere satisfacţie, dar nu se opreşte doar aici. Ea se substituie într-o mediere practică a accesului subiectului, prin obiectul oferit de mesajul publicitar, într-o anumită sferă a societăţii.

Discursul care deserveşte publicitatea funcţionează pe modelul, arhitectura şi instrumentele unei instituţii denumite literatură.

Autorul de text publicitar. Preocupări pentru asigurarea dreptului de autor au existat încă de prin anii 1783-1786. Dar primul statut al vreunei reglementări legislative cu privire la garantarea dreptului de autor este consemnat în anul 1790. Interesul public în promovarea acestor măsuri

155

legislative a fost făcut cunoscut Congresului American prin numeroase petiţii şi memorii legate de copyright de la indivizi privaţi, oameni de afaceri, organizaţii muncitoreşti, profesori, bibliotecari şi reprezentanţi ai presei, cu toţii interesaţi de soarta acestei profesii. Astfel că, Mr. Platt, din Connecticut, a propus Senatului din Congresul American următoarele legiferări: „Autorul, inventatorul, designerul sau proprietarul oricărui tip de carte, hartă, chart, compoziţie dramatică sau muzicală, gravură, tipăritură, desen, adică oricărui tip de model sau design să fie perceput ca persoană care efectuează lucrări de artă plăcute.“ Până aici, descrierea făcută se suprapune perfect peste aceea a autorilor de text artistic sau ştiinţific, care sunt recunoscuţi ca artişti care au atins nemurirea prin operele lor. Textul continuă însă cu delimitarea strictă/justă a meseriei de copywriter: „Executorii încredinţează produsul lor fără a formula vreo clauză lăsând administratorilor să aibă libertate totală pentru tipărire, retipărire, publicare, completare, copiere, executare, finisare şi vânzare. Oricare din lucrările executate, fie în publicitate, fie cele din categoria operelor dramatice sau muzicale administratorii, prin statutul dobândit prin lege, au dreptul să se folosească de ele.“

Aşa stând lucrurile este cazul să venim cu alte câteva precizări. La întrebarea referitoare la rolul şi importanţa instanţei care vorbeşte, în cazul discursului publicitar putem să optăm şi pentru alte piste lămuritoare. Una dintre ele este cea oferită de lexicografie. Dicţionarul francez, Le petit Robert, ediţia 1973, dă trei sensuri de bază noţiunii de „autor“: persoană care este cauza primă a unui lucru, originea unui lucru; persoană care a produs o operă literară, ştiinţifică sau artistică; persoană care a produs una sau mai multe opere literare.

La rândul său, M.Foucault, într-un discurs, susţinut în faţa membrilor Societăţii Franceze de Filozofie, la 22 februarie, 1969, la conferinţa „Ce este un autor?“ face lumină în legătură cu „amplasamentele în care se exercită funcţia autorului“. Legat de principiul etic al scrisului contemporan, teoreticianul decide care sunt aspectele obligatoriu de reperat: 1. numele autorului: despre care spune că este imposibil să fie tratat ca o descriere bine definită, dar şi imposibil de a fi tratat ca un nume propriu obişnuit; 2. raportul de apropiere: autorul nu este nici proprietarul şi nici responsabilul textelor sale, nu este nici producătorul, nici inventatorul lor; 3. raportul de atribuire: autorul este cel căruia i se poate atribui ceea ce a fost spus sau scris (cu menţiunea că aceasta se poate discuta la nivelul referinţelor critice – mai mult sau mai puţin subiective); 4. poziţia autorului: poziţia autorului în carte trebuie să ţină seama de: utilizarea „ambreielor“, funcţiile prefeţelor, simulacrele scriptorului, recitatorului, confidentului, memorialistului. De asemenea, poziţia autorului se poate judeca diferit, în funcţie de tipurile de discurs sau de ceea ce se întâmplă în interiorul unui câmp discursiv.

Aceste observaţii ne permit să facem şi alte aprecieri legate de ce anume pot avea în comun aceste tipuri de scriitori – cei din zona creaţiei artistice şi copywriterii? O primă constatare ar fi aceea că fiecare are un stil particular de a vedea realitatea şi de a o transpune într-o creaţie. Apoi, şi unii şi ceilalţi trebuie să demonstreze atribute precum forţă de muncă deosebită şi o imaginaţie

160

«vorbească» despre faptul că posesorii lor sunt la curent cu tot şi toate. Gama personalităţilor îi cuprinde şi pe inovatori, şi pe ultramoderni şi fiecare se regăseşte într-un gen distinct de marcă. Nu putem decât să fim de acord cu Martineau: aşa se definesc oamenii faţă de obiecte. Acest lucru arată însă de asemenea că obiectele nu constituie un limbaj, ci o gamă de criterii distinctive, mai mult sau mai puţin indexate de o gamă de personalităţi stereotipe. Totul se întâmplă ca şi cum sistemul diferenţial al consumului ne-ar ajuta să decupăm: în consumator, în ansamblul social, în timpul pe care îl trăim.“

Conceptul de „marcă“ – de bază în publicitate – rezumă destul de bine posibilităţile unui „limbaj“ al consumului. Toate produsele se propun atenţiei printr-o siglă impusă: orice produs „demn de acest nume“ are o marcă (care se substituie uneori numelui obiectului: frigider). Funcţia mărcii e semnalarea produsului, iar funcţia ei secundară e mobilizarea conotaţiilor afective: produsele trebuie să primească rezonanţe care le individualizează nu doar pe ele ci şi pe personalitatea care le achiziţionează.

Iată ce mai spune Martineau: „Dacă cer o ţigară «tare» sau o maşină «frumoasă», ştiu că ele indică ceva dezirabil, indus prin afectiv de «eticheta psihologică». Dorinţele reduse la expresia lor cea mai simplă, sunt indexate printr-un cod instituţional de conotaţii, iar alegerea nu face, în fond, decât să confirme complicitatea ordinei morale cu veleităţile noastre profunde: în acesta constă alchimia «etichetei psihologice». Publicitatea a avansat de la a elibera fantasmele indivizilor la a convinge că produsul pe care îl recomandă li se potriveşte întru totul şi de aceea impulsul de a achiziţiona produsul este unul corect.“

În cadrul societăţii de consum, noţiunea de statut înţeleasă a fi drept criteriu de determinare a fiinţei sociale tinde tot mai mult să se simplifice şi să coincidă cu cea de „standing“: „Nu poate exista o adevărată responsabilitate fără ceasul de mână marca «X!» Întreaga publicitate se referă explicit la obiect ca la un criteriu imperativ: «Veţi fi judecat după…» Un bărbat prosper este recunoscut după …“ etc.

Aşa stând lucrurile, obiectele ce ţin de o marcă anume constituie clar un sistem de reperare, alături de altele precum: gestică, limbaj, statut prin naştere, cod al valorilor morale, educaţie, vestimentaţie, venit etc. Ceea ce e propriu, însă, societăţii noastre este faptul că unele sisteme de recunoaştere precum educaţia, morala pot fi considerate accesorii nu neapărat de achiziţionat/purtat, ele se pot estompa, în „folosul“ unei mărci purtate, al unui aşa zis „cod al standingului“. La întrebarea cât de culpabili suntem pentru că încuviinţăm o astfel de atitudine, oamenii din publicitate ar putea găsi răspunsul salvator. E moral, deoarece e confirmat de grup, şi orice infracţiune faţă de el e mai mult sau mai puţin culpabilizantă. E totalitar, şi nimeni nu scapă de el: dacă scăpam de el cu titlu personal nu înseamnă deloc că nu participăm zi de zi la elaborarea lui pe plan colectiv. Dacă nu credem în el, credem totuşi îndeajuns că alţii cred în el, intrând astfel în joc, fie şi la modul ironic. Chiar şi conduitele refractare faţă de acest cod se precizează în funcţie de o societate ce i se conformează. De vreme ce acest cod se impune cu evidenţă, funcţia colectivă a publicităţii e de a ne converti la el. De altfel, el are aspecte pozitive: nu e mai arbitrar decât

157

Unicitatea produsului, a actului de creaţie şi implicit a autorului său se metamorfozează din ceva personalizat în ceva globalizat.

Aşadar, dacă în interiorul construcţiilor literare, autorul se metamorfozează în funcţie de atâtea şi atâtea elemente şi dacă secolul XX a zdruncinat poziţia demiurgică a acestuia, atunci trebuie văzut cum anume autorul de text publicitar îşi exercită funcţiile şi în ce amplasament.

Cultura publicitară a supus tema morţii autorului în afara textului. Dacă, în literatură ar mai exista, după cum spunea Foucault, şansa de a bloca dispariţia autorului, salvarea venind prin însăşi existenţa noţiunii de „scriitură“, în publicitate acest lucru nu are cum să se întâmple. Explicaţia ar consta în faptul că aici, moartea este voluntară. Ea este înfăptuită cu consimţământul scriitorului, care este conştient de limitele la care trebuie să se supună. Textul publicitar şi prin extrapolare artizanul şi autorul acestuia sunt exponenţii societăţii în numele căreia creează. Şi aici, autorul se metamorfozează din ceva personalizat în altceva globalizat. El se transformă dintr-un individ cu o personalitate distinctă, unică în Univers, într-un Anonim, devine parte a unei mari mase anonime. Rolul său se rezumă la o instanţa emiţătoare. El este un contactor, din umbră, în căutarea celui mai mare număr posibil de contactanţi. Cu toate acestea însă, aşa cum observa Foucault, se conturează explicit un raport între autor şi textul său, în sensul că textul face trimitere spre această figură, care îi devine „deopotrivă exterioară şi anterioară“. Autorul de text publicitar trebuie să fie foarte atent la cele două tipuri de comunicare pe care publicitatea o reclamă: comunicarea economică şi comunicarea simbolică. În ceea ce priveşte comunicarea economică, autorul trebuie să convingă atât consumatorul sa plătească, dar şi pe patronul produsului să cheltuiască/inves-tească în acea „cheltuială comunicativă“: costul creaţiei textului, costul publicităţii. Autorul devine un mediator între emitent ce are ca scop determinarea achiziţiei produsului si destinatar – consumator potenţial, care va compensa prin receptivitatea sa toate cheltuielile şi îi va asigura emiţătorului dominarea concurenţei. Deoarece cele două tipuri de comunicări sunt inseparabile, autorul trebuie să ştie să pună accentul când pe schimbul economic, când pe cel simbolic. În a sa Retorica, Aristotel spunea: „Achiziţionarea unor lucruri bune este bună, ca şi pierderea lucrurilor rele. Acelaşi lucru este valabil şi pentru achiziţionarea unui bine mai mare în locul unuia mai mic şi a unui rău mai mic în locul unuia mai mare.“ În ceea ce priveşte asemănarea cu autorul de beletristică, trebuie spus că există si o astfel de apropiere. Pentru a îşi impune propria gândire altora, autorul trebuie să se servească, alături de culoare, sunet, în principal, de cuvinte. Despre rolul limbajului perceput drept catalizator al acţiunii ne vorbeşte lingvistul Ch. Bally atunci când afirma că acesta reflectă: „faţa pozitivă a vieţii, aspiraţia, tensiunea şi nevoia aceasta perpetuă de a atinge un scop. Aceasta este raţiunea de a fi a unui alt caracter al limbajului spontan, caracterul lui activ, adică acea tendinţă care determină cuvântul să fie în slujba acţiunii. Limbajul devine o armă de luptă: este vorba de a-ţi impune propria gândire altora.“

În măsura în care suntem „vizaţi“ de obiecte, suntem personalizaţi prin ele. Că lucrurile stau astfel ne demonstrează vremurile pe care le traversăm,

158

când un proprietar de Mercedes se deosebeşte de unul cu un autovehicul de provenienţă autohtonă. Exemplul dat, credem că este unul revelator. Totuşi există situaţii când această teorie este ceva mai greu de demonstrat. Dificultatea este dată de multitudinea/abundenţa de produse electrocasnice, alimentare, de vestimentaţie etc. existente pe piaţă (oricare ar fi aceasta), care pune capăt rarităţii. Aici intervine rolul autorului de text publicitar şi evident al discursului său, menit să reinventeze noi motive pentru a-l determina pe posibilul cumpărător să acţioneze în sensul de a cumpăra şi ulterior de a se identifica cu el. Pentru aceasta este necesar să dobândeşti o afectivitate faţă de obiect. Dacă obiectul, prin publicitate, ajunge să stârnească în conştiinţa destinatarului un astfel de sentiment, înseamnă că publicitatea şi-a atins menirea. Iată cum poate publicitatea, ca ansamblu al relaţiilor publice, să modifice fragilitatea noastră psihologică : printr-o imensă solicitudine, căreia îi răspundem interiorizând instanţa ce ne solicită. Astfel că produsul se transformă nu doar într-un Bun, ci şi în furnizor de Căldură comunicativă. Acest lucru conduce la modificarea raportului de forţe: cumpărarea produsului cu scopul strict de folosinţă se transformă în cumpărarea produsului pentru personalizarea subiectului.

Produsul este un „Bun“. Pentru a-şi atinge scopul, acela de a vinde, autorul de text publicitar trebuie să ridice produsul său la statutul de „Bun”. Bunul acesta poate primi, graţie discursului publicitar, mai multe valenţe care să îl înscrie în categorii precum: producător de plăcere, obiect de valoare, dorit cu orice preţ de consumator. Că în interiorul omului sălăşluieşte dintotdeauna o necesitate anume de a-şi procura plăcere, ne convinge de la „piramida“ lui A.Maslow, până la afirmaţiile lui Aristotel: „Plăcerea este şi ea un bun: toate fiinţele vii, posedă dorinţa de a dobândi. Lucrurile plăcute şi lucrurile frumoase sunt deci în mod necesari bunuri: primele sunt surse de plăcere, celelalte sunt fie plăcute, fie preferabile în sine.“ La baza operaţiunii de metamorfozare a produsului în BUN se află problematica operaţiunii valorificării simbolice a obiectului. Se porneşte de la ideea că produsul trebuie valorificat, în sensul de vânzare. Între prezentarea şi cumpărarea produsului funcţional, discursul publicitar operează o semantizare menită să transforme simplul Obiect (maşină, obiect casnic, produs cosmetic, alimentar sau vestimentar) în Obiect de valoare: Bun. Şi în această situaţie avem să ne raportăm la două stadii, menite să aducă transformarea: se trece de la un raport concret: obiectul de consum, la un raport simbolic: produs dorit. Obiectul de consum s-a metamorfozat din substantiv comun, de unealtă, în substantiv propriu: Bun, sinonim cu, o marcă dorită.

Subiectul care îşi încorporează obiectul, identificându-se cu acesta nu este un aspect ce ţine de domeniul publicităţii. El are rădăcini mult mai profunde. Fără a încerca să coborâm sacrul în profan, încercăm totuşi să dăm şi un aspect pozitiv acestei nevoi a omului de a se identifica, la un moment dat cu un obiect anume. Nevoia aceasta vine din cele mai vechi timpuri şi are legătură cu minunile creştinătăţii. Mitropolitul Clujului, Crişanei şi Maramureşului, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu, în discursul său cuprins în Pastorala citită credincioşilor cu prilejul Învierii Domnului, încearcă să explice

159

dilema lui Toma cu privire la Învierea lui Iisus Hristos: „Dacă acest Iisus este real, cum de a pătruns în casă prin uşile încuiate? Iar dacă este nălucă, cum de se lasă pipăit?“ Soluţia pe care o propune Preasfinţia Sa este: „credinţa pură, adică nu o relaţie logică între subiect şi obiect, ci relaţia duhovnicească prin care subiectul îşi încorporează obiectul. Toma nu exclamă: Acum cred că Tu eşti Domnul Dumnezeul meu, ci «Domnul meu şi Dumnezeul meu!» fostul obiect al tăgadei devine acum parte din fiinţa lui lăuntrică.“ Aşadar obiectului îi sunt conferite valori diferenţiale de statut sau prestigiu şi în funcţie de discursul textului publicitar.

Opinia lui Jean Baudrillard cu privire la discursul asupra obiectelor şi discursul obiect este una destul de interesantă şi de neocolit. El afirmă că o analiză a sistemului obiectelor implică, în sfârşit, şi o analiză a discursului asupra obiectului, a „mesajului“ publicitar (imagine şi discurs). Căci, spune autorul, publicitatea nu e un fenomen suplimentar faţă de sistemul obiectelor; nu poate fi scoasă din acesta, şi nici restrânsă la „dreapta“ ei măsură (publicitatea de strictă informare). În altă ordine de idei, putem afirma că publicitatea intră integral în sistemul obiectelor din cel puţin două considerente: pentru că vorbeşte de consum, şi pentru că, la rândul ei, devine obiect de consumat. Potrivit acestui fapt, trebuie să remarcăm dublul ei rol: discurs asupra obiectului şi obiect propriu-zis. Conceptul de publicitate are la bază un sistem în care regăsim atât personalizare, diferenţiere silită şi proliferare a inesenţialului cât şi degradare a ordinii tehnice într-una de producţie şi de consum. De asemenea pentru că în ea imaginea şi discursul sunt amplu alegorice, publicitatea va fi în acelaşi timp obiectul ideal şi revelatorul sistemului de obiecte. Reflectându-se pe sine, asemenea tuturor sistemelor puternic conotate, ea ne va spune cel mai bine ce consumăm prin obiecte.

Mergând pe linia semioticii, a semnificatului si semnificantului, Peirce atribuie textului calitatea de Obiect Dinamic. Atunci când interpretăm un text vorbim despre ceva ce preexistă interpretării noastre, iar destinatarii actului nostru interpretativ ar trebui să fie de acord asupra raportului dintre interpretarea noastră şi obiectul care a determinat-o.

Eco susţinea că textul ca Obiect Dinamic nu poate afirma nimic obiectiv. El poate fi cunoscut doar ca/prin intermediul unui Obiect Imediat, rod al unei interpretări produse în mintea noastră, sau în altă parte. Odată ce interpretarea s-a produs Obiectul Dinamic nu mai este acolo. Prezenţa Obiectului Imediat înseamnă că, Obiectul Dinamic, care nu este acolo, a fost pe undeva. Prin urmare, Obiectul Dinamic care a fost şi care lipseşte din Obiectul Imediat fantomatic, pentru a putea fi tradus în lanţul infinit al interpretanţilor săi, va fi sau ar trebui să fie.

Publicul ţintă: se identifică în mare măsură cu imaginea produsului. P. Martineau afirma: „Fiinţa umană e un ansamblu complex de motivaţii numeroase, ce se pot combina în feluri nenumărate. Cu toate acestea, admitem că diferitele mărci şi modele îi ajută pe oameni să-şi exprime propria personalitate/identitate. O personalitate de tip conservator îşi va alege cu siguranţă o maşină care să lase o impresie de demnitate, de seriozitate, de prestanţă. Persoanele avangardiste vor alege un alt tip de maşină, care să

164

Abordările sociologice efectuate de-a lungul timpului au vorbit despre nevoia omului de a fi instituţionalizat, adică de a avea un rost în societate. În legătură strânsă cu aceasta, funcţionează trebuinţa de a avea un comportament adecvat atât faţă de activităţile sociale pe care le desfăşoară, cât şi faţă de relaţiile interumane în care individul este implicat. Toate acestea sunt asigurate prin satisfacerea corespunzătoare a trebuinţelor sociale de comunicare, de anturaj şi integrare socială, de cooperare, de prietenie nevoi care îl definesc pe om şi îi asigură succesul.

Pe lângă trebuinţe, comportamentul uman este orientat către îndeplinirea anumitor scopuri. Scopurile sunt exterioare individului. Ele sunt oportune şi demonstrează spre ce îşi îndreaptă omul acţiunea pentru a atinge succesul. Conform lui A.Schopenhauer, în funcţie de anumiţi indicatori pe care-i formulează, scopul principal al vieţii îi deosebeşte pe oameni în funcţie de importanţa pe care aceştia o acordă vieţii personale (pusă în slujba voinţei, dorinţelor), vieţii practice (bunăstarea personală) şi vieţii intelectuale (sporirea cunoştinţelor). Susţinem că dacă încurajăm viaţa intelectuală, aceasta devine, cu vremea, scopul principal al individului. O asemenea viaţă va fi un scut de apărare în contra urâtului şi în contra urmărilor lui dăunătoare, ferindu-l pe individ de numeroasele primejdii, nenorociri, pierderi la care este supus cel ce-şi caută numai mulţumirea materială. Pentru acest individ, autorul distinge o altă clasă de trebuinţe în categoria căreia intră: trebuinţa de a învăţa, de a vedea, de a studia, a medita, de întoarcere la „înăuntrul lui”. (A., Shopenhauer, 1994, p.41) Aceste trebuinţe sunt cunoscute sub termenul de trebuinţe intelectuale. În acest sens, autorul citat remarcă faptul că omul este „un copil al nevoilor, nu o inteligenţă liberă”, de aceea dacă viaţa noastră nu este însoţită de vreo artă frumoasă, vreo ştiinţă, în care să-şi afle o mare parte a plăcerilor sale, va ajunge un izvor al primejdiilor (A., Shopenhauer, 1994, p.41).

14.1. Comportamentul

Conform definiţiei de dicţionar, înţelegem prin comportament: „ o activitate

sau ansamblu de activităţi observabile, în care se manifestă activitatea unuia sau a mai multor actori sociali”. (Enciclopedie de filosofie şi de ştiinţe umane, 2004, p.169) Definind comportamentul social, acesta este o reacţie sau un răspuns la comportamentul altora. Sursa acţiunii trebuie căutată propriu-zis nu numai în afara sau numai înăuntrul organismului, ci în interacţiunea dintre individ şi mediu.

La cele discutate mai sus, se impune să facem o distincţie. În determinismul complex al conduitei, datele mediului constituie, în general, factori de incitare sau precipitare, aşa numitele cauze externe. În cazul nevoilor interne, un rol important îl joacă motivaţia. Motivele ţin de factorul intern, de condiţiile interne, care adesea se interpun între stimulii externi şi reacţiile persoanei, susţinând şi direcţionând conduita. Totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite, conştientizate sau neconştientizate, simple trebuinţe fiziologice sau idealuri abstracte, de regulă, sunt motivate. Motivele sunt factorii care declanşează, susţin şi orientează activitatea. Acţiunile umane sunt de regulă, plurimotivate. De exemplu, o relaţie de prietenie satisface următoarele tipuri de nevoi: nevoia de sociere, de protecţie, de recunoaştere sau de status, nevoia de comunicare etc.

161

oricare altul; face posibilă socializarea: este legat de emanciparea relaţiilor sociale; la nivel psihologic, fac mai suportabilă viaţa materială, înmulţindu-se ca bunuri; se constituie un sistem de semne şi de lectură universal: instituirea unui cod de recunoaştere universal.

Într-o lume în care milioane de oameni se întâlnesc zilnic fără să se cunoască, codul standingului, ce satisface exigenţa vitală de a fi la curent cu ce li se întâmplă celorlalţi, are o funcţie socială esenţială.

Ideea de „standing“ e pe cale de a constitui, în zilele noastre, o ordine de semnificaţii universală, uşor lizibilă ce permite o circulaţie fluidă a reprezentărilor sociale pe toată scara grupului. Publicitatea ne oferă un sistem de lectură şi de recunoaştere, valabil pentru toţi, semnele valorii sunt în întregime socializate şi obiective.

Acest stadiu este indus prin acel tip de publicitate sugestivă, de inspi-raţie psihanalitică, ce transformă actul cumpărării într-un mijloc de identificare şi de metamorfozare a modului de viaţă a publicului ţintă prin obiectul valorificat: subiectul ajunge să fie etichetat/catalogat în funcţie de obiectele pe care le posedă sau pe care nu le posedă.

Acestea fiind spuse, nu ne rămâne decât să încheiem cu aceeaşi constatare pe care am făcut-o la începutul materialului acestui capitol: publicitatea metamorfozează produsul uman şi comercial prin discurs. Un lucru este cert, dacă rezistăm tot mai bine imperativului publicitar, devenim tot mai sensibili în faţa indicativului publicităţii. Cu alte cuvinte, suntem acaparaţi de însăşi existenţa ei ca produs de consum secund şi ca evidenţă culturală. Tocmai de aceea, „credem“ / ne lăsăm seduşi de ea. Explicaţia ar fi că prin publicitate consumăm luxul unei societăţi care se oferă vederii ca instanţă ce dă bucurii reale/palpabile pentru unii şi virtuale pentru alţii. Dar şi de unii şi de ceilalţi pot fi primite vs. depăşite prin cultură. Suntem învestiţi, în acelaşi timp, de o instanţă şi de imaginea acesteia. Şi dacă toate acestea ne pot conduce spre ceea ce Kant afirma: „Nimic în lumea asta nu e mai important decât voinţa bună“.

162

14. COMPORTAMENTUL ŞI ATITUDINEA – ANTRENAMENTUL COMUNICĂRII

În cele ce urmează vom purta o discuţie cu privire la comportamentului

celui care comunică. Chiar de la început se impune să facem o distincţie în legătură cu datele care compun şi pot să şi impună (influenţeze) un anume tip de comportament celui care comunică. Avem, pe de o parte, datele mediului – obiectele şi evenimentele externe: condiţii meteo nefavorabile, ambient neprietenos, lipsa de timp şi opusele lor. Pe de altă parte avem de a face cu aşa zisele nevoi interne: intenţiile, aspiraţiile, sarcinile de adaptare ale individului, motivaţia. Pentru a înţelege procesul de influenţare al comportamentului prin prisma celor două date, ne permitem o paranteză menită să explice ce înseamnă, în viziunea specialiştilor, conceptul de nevoi / trebuinţe.

Cercetătorii comportamentului uman, în literatura de specialitate (A. Maslow, F.Herzberg, D.D. Mc. Clelland, A. Schopenhauer etc.) au demonstrat că viaţa individului se organizează în funcţie de câteva nevoi/trebuinţe. Conform definiţiei date de aceştia, trebuinţele sunt structuri motivaţionale fundamentale ale personalităţii. Nevoile semnalizează cerinţele de reechilibrare în forma unor stări şi imbolduri specifice. Ele reflectă echilibrul bio-psiho-social al omului în condiţiile solicitării mediului extern specific (familie, şcoală, societate, anturaj, naţiune etc.). În funcţie de geneza şi conţinutul lor, trebuinţele sunt clasificate în: primare, materiale, spirituale şi sociale.

Cele primare sunt înnăscute, au rolul de să asigurare integritatea fizică a organismului. În categoria acestora intră trebuinţele biologice sau organice precum hrană, apă, somn, mişcare, căldură, sex etc., şi trebuinţele fiziologice sau funcţionale ce ţin de mişcare, relaxare-descărcare.

Trebuinţele materiale. În categoria aceasta intră nevoia de locuinţă, de transport, de unelte şi instrumente.

Trebuinţele spirituale se referă la cunoaştere, estetică, etică, de afirmare a propriei persoane.

Trebuinţele sociale presupun comunicarea, anturajul şi integrarea socială, cooperarea, prietenia. Elemente care îl definesc ca om. Când vorbim despre trebuinţe, ne referim la înţelesul pe care psihologul american A. Maslow îl dă acestui concept. Astfel, el a construit o piramidă a acestor nevoi, în care intră (Figura 6):

163

Figura 6. Piramida trebuinţelor (apud A. Maslow, 1970, p.100)

Figura 7. Ierarhia motivaţiilor (Apud Maslow, 1970, p.100) Aşadar, nevoile corespund trebuinţelor sau necesităţilor. Oamenii muncesc

după nevoile lor personale şi în funcţie de motivaţiile individuale sau sociale. Ei îşi orientează energiile, acţiunile, conduita spre atingerea obiectivelor generale şi în mod diferit, după motivaţia intimă a fiecăruia. Din galeria de nevoi ce se impun a fi satisfăcute amintim:

- nevoi/trebuinţe psiho-sociale: statutul său şi respectul câştigat în cadrul grupului, contribuţia personală la prestigiul grupului;

- nevoi/trebuinţe morale: dorinţa de a servi cauzei superioare, de a avea suflet nobil;

- nevoi/trebuinţe profesionale: atracţia pentru o anume activitate, valorificarea capacităţilor personale.

5. Nevoia de dezvoltare personală

4. Nevoia de stimă şi respect din partea celorlalţi

3. Nevoia de apartenenţă socială şi contact uman

2. Nevoia de securitate

1. Nevoi primare

8. Trebuinţă de autorealizare, de împlinire a fiinţei umane

7. Trebuinţe estetice (dorinţă de frumos, de simetrie, de ordine, de armonie)

6. Trebuinţe cognitive (de a şti, de a se informa, de a cunoaşte, de a explora)

5. Trebuinţe de autonomie (de stimă, de prestigiu, de recunoaştere, de reputaţie)

4. Trebuinţe sociologice (de iubire, de apartenenţă, de a fi acceptat, de a aparţine unei comunităţi, de a primi şi oferi afecţiune)

3. Trebuinţe psihologice (de siguranţă, de securitate, de apărare, de protecţie, de echilibru emoţional)

2. Trebuinţe motrice (dorinţa de a se mişca, de a activa, de a acţiona) 1. Trebuinţe fiziologice (hrană, apă, somn, mişcare, căldură, sex etc.)

168

Chiru, 2003, p.78-80 apaud Peretti, Legrand şi Boniface, 1994). Printre obiectivele lor s-a numărat şi acela de a face o analiză a situaţiilor de comunicare în conformitate cu dispoziţiile interioare ale interlocutorilor aflaţi unul în faţa celuilalt. Analizele au condus la următorul rezultat: situaţiile de comunicare pot fi împărţite în funcţie de gradul de dependenţă; de intensitatea conflictelor şi de importanţa reacţiilor defensive; de disimularea în relaţia cu celălalt şi în raport cu dispoziţiile interlocutorului faţă de el însuşi; de conştiinţa propriei responsabilităţi; de angoasa în faţa propriei solitudini şi explicitarea comunicărilor care îl privesc. În funcţie de aceste dispoziţii au fost identificate următoarele tipuri de comportamente:

(1) Comportamentele directive. Acestea se pot clasifica în: - comportamentele de decizie (ameninţare, ordin, sfat) şi de informare sunt

cele care măresc dependenţa interlocutorului. Acestea diminuează incertitudinile interlocutorului, reducându-i reflecţiile libere şi conştiinţa propriei responsabilităţi;

- comportamentele de sprijin (ajutor, indicaţie şi susţinere). Acestea sunt axate pe înţelegere;

- comportamentele de evaluare (pozitivă / negativă). Ele pot produce eliberarea de tensiuni, dar pot şi să rişte să blocheze posibilităţile unor schimburi prin alterarea conştiinţei de sine şi comprimarea încrederii.

Comportamentele directive sunt recomandate la sfârşitul unei conversaţii, cu menţiunea că este esenţial să permitem un final deschis dialogului, astfel încât următoarea întâlnire să fie iniţiată pe un ton familiar.

(2) Comportamentele nondirective. Ele fac efortul de a respecta şi de a reverbera direct problema trăită de interlocutor. Rolul lor este acela de a facilita explicarea.. Prin ele se pune accent pe responsabilitatea interlocutorului. În măsura în care nu se produce o preluare a problemei sale din exterior, tensiunile se amplifică.

(3) Comportamente intermediare. În categoria acestora pot să intre: - comportamente de anchetă; - comportamente de interpretare directivă, proiectivă, explicativă şi

cooperantă; - comportamentele de diversiune;

14.4. Comportamentele din cadrul dialogului Comportamentul de înţelegere şi de reverberare În cadrul dialogului, (situaţie concretă sau joc de rol) comportamentul de

înţelegere şi de reverberare poate fi interpretat, conform analizei lui I. Chiru, (2003, p.80-81) în funcţie de următorii semnificanţi:

(1) Ecoul semnificantului verbal. Acesta poate fi redat prin: - interjecţii de genul: „hm!, „ah!”, „of! „ etc. Acesta pot să semnifice

dezacord; - adverbe de genul: „bine”, „sigur”, „da”, „fireşte”, „îh” etc. Acesta

exprimă, clar, acordul, confirmarea unei anume poziţii; - verbe precum: „ascult”, „va urmăresc”, „înţeleg”, „spuneţi”, „sunt atent”,

„ia să vedem „ etc. exprimă încurajarea;

165

Motivele unei acţiuni/relaţii alcătuiesc uneori un ghem complicat de condiţionări interne şi externe. Gama motivaţiilor umane poate fi descrisă în suita de noţiuni: trebuinţă, impuls sau propensiune, dorinţă, intenţie, scop, aspiraţie, ideal.

Un alt punct de vedre, pentru înţelegerea şi explicarea faptelor de conduită, ale comportamentului uman, este acela oferit de K. Lewin şi de discipolii săi. Acesta aderă la un model numit „topologic”, clădit pe noţiunea de „câmp” (idee împrumutată din fizică). Câmpul cuprinde, potrivit lui K. Lewin, (K. Levin, 1968) următoarele elemente: scopuri, stimuli, trebuinţe, relaţii sociale, interpersonale, climatul grupului etc. Pe lângă subiectul însuşi, cu orientarea sa proprie, intervin şi alte persoane (grupul însuşi) şi de asemenea lucrurile, cu valenţele lor pozitive sau negative. Lewin vorbeşte de un „câmp psihologic”, mai exact psiho-social, format din totalitatea datelor care acţionează asupra individului. Comportamentul unei persoane este determinat în fiecare moment de un ansamblu structurat cuprinzând individul şi mediul său. Este vorba nu numai de datele ambianţei fizice şi sociale, dar şi de vectori interni organismului. Ţelul, speranţa, aspiraţia etc. sunt determinante nu mai puţin reale decât evenimentele de ordin fizic şi social. Acestea intervin ca vectori reali ai câmpului psiho-social. Situaţia concretă totală, cu constelaţia ei de forţe externe şi interne, explică, conform opiniei lui K. Lewin, comportamentul persoanei la un moment dat. Astfel, scopul, visul, aspiraţia, teama, climatul grupului şi altele sunt fapte reale de viaţă ce trebuie incluse în sfera determinărilor conduitei umane.

Ceea ce i s-a reproşat conceptului de „câmp psihologic”, şi evident cencepţiei lui K. Lewin, ca determinant al conduitei, este „contemporaneitatea” procesului cauzal: tot ceea ce influenţează (determină) comportamentul la un moment dat se concentrează pe momentul cu pricina. Altfel spus, istoria se concentrează pe momentul prezent. De aici, reproşul adresat absenţei dimensiunii istorice, non-istoricitatea a modelului propus de el. Prin urmare, datele câmpului nu mai au pe deplin atributul realităţii obiective. Mediul apare într-o măsură ca o „proiecţie” a subiectului, un amestec de subiectiv şi obiectiv, astfel încât nu se mai poate preciza ambianţa unei persoane.

Când se discută, în psihologie, despre natura afectivităţii se vorbeşte despre un fenomen tipic emoţia. Procesul emoţional prezintă manifestări comportamentale externe, accesibile observaţiei şi anume: gestul, mişcarea sau imobilitatea corporală, expresia facială, expresia vocală, tremurul muscular etc. Aceste manifestări se îmbină în configuraţii specifice: faciale, vocale, gestuale pe baza cărora se poate recunoaşte o stare emoţională sau alta. Expresia facială pare a fi cea mai elocventă pentru observator. De exemplu, bucuria sau mânia se pot citi de pe faţă: controlul muşchilor faciali, luminozitate, grimase, relaxări, tremur, toate aceste manifestări comunică ceva.

Coloritul epidermic formează şi el un indiciu imediat al emoţiei, şi al unui comportament tensionat, de aici şi expresiile: „alb ca varul”, în caz de vasoconstricţie periferică şi „roşu ca para”, în caz de vasodilataţie periferică. Expresia vocală traduce şi ea comportamentul, prin limbajul paraverbal: variaţii de tonalitate, timbru, intensitate, inflexiuni, accent, pauze, disfonii ni se comunică anumite stări emoţionale. De pildă, se ridică vocea la mânie, se scoate un ţipăt în situaţii de frică, apare râsul în stări de bucurie, oftatul în stări de durere, tremurul

166

vocal apare în stări de mânie etc. Influenţa stării emoţionale asupra vorbirii a fost evidenţiată şi cu metode obiective. Anumite fragmente de limbaj sunt specifice unor anumite stări emoţionale. Spre exemplu: „îh!”, „câh!”, „eh!”, „uaa!” etc. însoţite de diverse grimase pot sugera: mânia, dezgustul, bucuria, tristeţea, teama şi surpriza.

Mimica ascultă de o dublă comandă: o comanda nativă şi una voluntară. Mediul social selecţionează, prin mecanismul condiţionării instrumentale, expresiile de bază, dezvoltând unele şi inhibând altele. Acestea creează un adevărat limbaj mimic în care gesturile convenţionale şi semnele prelungesc şi diversifică expresiile spontane. Variabilitatea gesturilor în arii socioculturale diferite este cunoscută.

Graţie suprapunerii elementului învăţat, expresia emoţională devine tehnică de schimb social: un zâmbet plăcut poate dispune pe interlocutor, o mimică de nemulţumire poate opri pe cineva de la un gest reprobabil, plânsul atrage compasiunea etc.

Aşadar, trăirile afective pot fi cunoscute în mod obiectiv graţie comunicării lor de către subiect (prin cuvânt, gest, mimică...), precum şi înregistrării manifestărilor fiziologice şi comportamentale care le însoţesc în contextul procesului emoţional unitar. Trebuinţa de comunicare a trăirilor afective de către om o putem analiza proiectând pentru un grup de persoane de diferite vârste un film, înregistrând/ evaluând în paralel comportamentul fiecăruia. Studiile de specialitate au demonstrat că în timp ce la un copil, comunicarea trăirilor afective se realizează într-o proporţie de mai mare măsură prin privire şi gesturi şi într-o mai mică măsură prin cuvânt, în cazul unui adult cuvântul a fost mai mult utilizat, fiind urmat de privire şi într-o foarte mică măsură prin gesturi.

Nevoia de comunicare afectivă este susţinută şi de trebuinţa de a obţine aprobare, înţelegere, simpatie din partea semenilor. Uneori, ea este un mijloc de descărcare a tensiunii nervoase, alteori poate constitui o potenţare. Plânsul, de pildă, fie accentuează suferinţa, fie o reduce (descărcare).

Trăirile afective nu pot fi definite prin izolarea lor de context, ci prin integrarea în ansamblul emoţional în care apar ca o dimensiune a comportamentului emoţional. Acestea se adaugă la explicarea relaţiei personalităţii cu lumea. În funcţie de personalitatea fiecăruia se determină şi comportamentul. Fiecare personalitate are un comportament caracteristic. N. Sillamy afirma că personalitatea este elementul stabil a1 conduitei unei persoane, modul în care aceasta se diferenţiază de altele. Dacă orice om poate fi asemănător cu alţi indivizi din grupul său cultural, din timpul său, el este totuşi diferit prin caracterul unic al experienţelor trăite. Sillamy susţine că singularitatea fiecărui om ţine de fracţiunea cea mai originală şi constituie esenţialul personalitatea sa. (N.Sillamy, 1965)

14.2. Atitudinea

Specialiştii definesc prin atitudine o predispoziţie psihică sau pornire /

înclinaţie de a acţiona într-un chip caracteristic în diferite situaţii, faţă de date şi evenimente ale realităţii. Atitudinea este simultan: fapt de conştiinţă şi relaţie. Prin atitudine, înţelegem nu o dispoziţie de moment, ci o propensiune stabilă, un

167

principiu unificator al actelor de conduită, care prefigurează o formă mai generală de reacţii faţă de persoane, idei, situaţii, instituţii, valori etc. Prin atitudini şi valori, persoana nu se mai raportează separat la fiecare din obiectele unei categorii, la însuşiri de detaliu, ci la clasa de obiecte sau fenomene ca unitate. Una dintre expresiile verbale ale atitudinii este opinia. În acest sens, definitoriu pentru ceea ce numim atitudini este referinţa implicită sau explicită la valori. A lua poziţie înseamnă a fi pro sau contra în raport cu un fapt, eveniment etc., ceea ce se exprimă în caracterul selectiv al opiniilor şi al modului de comportare.

Unii autori conceptul de valoare cu cel de atitudine. Explicaţia ar fi că în activităţile sale, individul cu trebuinţele şi aspiraţiile sale intră în relaţie cu obiecte sau cu acte externe ale semenilor ce au şi capre pot satisface anumite trebuinţe. Ori, valorile se relevă la intersecţia dintre nevoile umane şi calităţile obiectelor sau faptelor externe. Pe o anumită treaptă de dezvoltare istorică, ele s-au conturat ca principii: binele, adevărul, frumosul, dreptatea etc., având un conţinut general-uman şi unul în funcţie de contextul social, istoric concret. Aceste principii au apărut din anumite motive şi nevoi ale speciei umane, ale unor grupuri sociale etc. în anumite condiţii fiind privat de ele, omul le proiectează ca obiect al dorinţei, al aspiraţiei: există o ipostaziere a valorilor ceea ce face ca grupul social să le preia ca idealuri şi să le propună membrilor săi. De aceea pentru individul concret, prezent la un moment dat pe scena istoriei, valorile apar ca date externe ce trebuie însuşite, ca principiu de conduită.

Aşadar, atitudinile nu se confundă cu valorile. Ele constituie mai curând recunoaşterea valorilor, însuşirea sau „interiorizarea” lor de către individ. Cunoaşterea atitudinilor şi valorilor proprii unui individ sau grup constituie practic un instrument de previziune a comportamentului.

14.3. Atitudini şi comportamente conversaţionale

O comunicare armonioasă exclude orice conflict intern între atitudini şi

comportamente. Această afirmaţie ne îndreptăţeşte să întărim constatarea potrivit căreia între atitudine şi comportament trebuie făcută o distincţie. În vreme ce, comportamentele sunt oricând observabile, în sensul că o persoană se poate înscrie într-o galerie de comportamente cum ar fi de investigare, interogare, de informare etc., atitudinile ce însoţesc respectivul comportament sunt mult mai complexe. Faţă de o anumită persoană, pot fi adoptate comportamente care să exprime o anumită atitudine (binevoitoare sau de neutralitate binevoitoare) simulată sau disimulată. Este foarte important pentru interlocutor să înţeleagă ce se ascunde în spatele fiecărui comportament.

În plan practic, interlocutorii adoptă atitudini care se pot regăsi într-unul din următoarele registrele: 1. atitudine sau intenţie de sprijin, de interogare şi provocare Ia discuţie; 2. atitudine sau intenţie didactică, interpretativă; 3. atitudine sau intenţie evaluativă, activă, sugestivă, moralizatoare; 4. atitudine sau intenţie de susţinere, simpatie, reasigurare, moderaţie; 5. atitudine sau intenţie de înţelegere, intelectuală, afectivă, de apreciere (I.Chiru, 2003, pag.78; apaud Porter, 1991).

Specialiştii în comportamente umane precum Peretti, Legrand şi Boniface s-au preocupat să realizeze şi o tipologie a comportamentelor conversaţionale. (I.

172

individului. Astfel că o conversaţie poate stimula individului următoarele funcţii: raţionamentul, emoţia, visul, afectivitatea, percepţia, inconştientul, miturile etc.

Receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajului, ci un sistem activ din punct de vedere afectiv şi cognitiv. Sarcina receptorului constă în organizarea activităţii de percepere şi înţelegere a mesajului în conformitate cu stocul de informaţie preexistent. În acest timp receptarea mesajului implică şi gradul de motivaţie precum şi atitudinea receptorului faţă de obiectul de referinţă şi emitent. Astfel luând în consideraţie componenta afectivă se poate presupune că dacă receptorul are faţă de emiţător o atitudine nefavorabilă, informaţia este respinsă, receptorul conservându-şi structurile de referinţă elaborate anterior. Desigur atitudinea receptorului rămâne la stadiul de ipoteză, componenta afectivă reală fiind doar bănuită, întocmai ca şi reacţia sa. Tot în aceeaşi direcţie a interpretării se poate afirma, pe de altă parte, că în cazul unui comportament motivat afectiv, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi în plan cognitiv, indivizii continuând să se influenţeze reciproc pentru a menţine această uniformitate. Din punct de vedere pragmatic, s-ar putea spune că şi mesajele la rândul lor, în măsura în care – din punct de vedere cognitiv – sunt aducătoare de satisfacţii vor determina o intensificare a unei posibile atracţii reciproce.

Astfel stând lucrurile, putem interpreta relaţia cognitiv – afectiv, în comunicare, ca fiind de interdependenţă, de influenţare reciprocă. Felul şi măsura în care astfel de interdependenţe au loc în diferitele situaţii sunt dificil de stabilit şi cuantificat, depinzând exclusiv de abilităţile interlocutorilor.

14.6. Identificarea şi evaluarea intenţiilor partenerului. Literatura de specialitate consideră că în viaţa reală, există o cerinţă absolut

obligatorie pentru desfăşurarea unei comunicări reuşite, mai mult decât atât ea apare ca o necesitate. În caz contrar, evoluţia omenirii s-ar opri. Lucrurile sunt făcute de oameni sau sunt rezultatul colaborării dintre oameni. Noţiunea de reuşită în acest sens ţine de o anume abilitate. Este vorba despre abilitatea partenerilor de „a pătrunde în oameni” sau altfel spus de a citi oamenii. (Jesse S. Nierenberg, Getting Through to People, 1981).

Problema constă în capacitatea de a afla ce gândeşte partenerul de discuţie, care sunt intenţiile şi motivaţiile sale, cu alte cuvinte ce urmăreşte de fapt şi în ce scop etc. Este vorba de o capacitate pe care o putem numi „naturală” a omului de a înţelege şi interpreta atitudinile şi comportamentele celuilalt, folosind în fapt canalele intuitive. Modul cum funcţionează însă aceste abilităţi sunt greu de stabilit, ele diferă de la un individ la altul în funcţie de experienţa şi cunoştinţele dobândite anterior cât şi de spontaneitatea reactualizării şi folosirii acestora. Cu toate acestea, specialiştii au vorbit despre câteva trucuri menite să uşureze munca de a identifica şi evalua corect intenţiile partenerului de dialog. Printre cele mai cunoscute sunt:

a) lansarea de întrebări (generale, directe, dirijate, exploratorii, clarificative) menite să conducă partenerul să se să se deschidă şi mai mult, chiar şi în direcţiile pe care acesta nici nu le întrevăzuse;

b) adoptarea unui comportament afectiv pozitivist pe tot parcursul dialogului, cu încurajări moderate, dar prezente şi de o parte şi de cealaltă;

169

- reluarea unui cuvânt exprimat de interlocutor – un cuvânt cheie sau ultimul cuvânt – denotă atenţia pe care şi-o acordă interlocutorii unul altuia. Aceasta poate conduce la sprijin, acceptare;

- reluarea unui scurt pasaj din mesajul interlocutorului. Poate să semnifice interesul faţă de ideile exprimate de partenerul de discuţie.

(2) Reflectarea semnificantului nonverbal prin: - formularea verbală a unui gest sau a unui semn nonverbal care însoţeşte un

mesaj oral de genul: „nu mai tremuraţi”, „nu aveţi motive să vă frământaţi mâinile”;

- reflectarea nonverbală a unei atitudini fizice a locutorului care îi acompaniază mesajul verbal;

- indicarea intensităţii particulare şi / sau a tonului dat de interlocutor unui cuvânt / unei expresii din mesajul său („vi s-a schimbat la faţă / tonul când aţi amintit despre...”);

- sublinierea importanţei unei tăceri în mijlocul mesajului; - invitaţia făcută interlocutorului pentru a reveni asupra unei secvenţe din

mesajul său, marcat în plan nonverbal de ezitare sau tulburare; - constatarea existenţei unei contradicţii între mesajul verbal şi cel

nonverbal („spuneţi că relaţiile dumneavoastră cu... sunt paşnice şi, totuşi, păreţi crispat când vorbiţi despre el”);

(3) Oglinda relaţiei sau a medierii prin: - evitarea unei probleme pe care interlocutorul nu o agreează; - definirea rolurilor jucate într-o relaţie („rolul meu nu este de a vă da un

sfat, ci de a vă ajuta să va exprimaţi cât mai complet posibil”); - caracterizarea climatului specific respectivei relaţii („în acest moment, mi

se pare că între noi există...”); - reliefarea structurii relaţiei („dacă tot aţi venit, exprimaţi-vă părerea, eu nu

am aerul de a vă asculta fără a răspunde cerinţei dumneavoastră”); - explicarea cadrului sau a contextului propriului dialogului („ceea ce ne

înconjoară pare să vă jeneze”); - exprimarea sentimentelor trăite în cadrul relaţiei („mi-ar plăcea să vă spun

ce emoţie încerc ascultându-vă”); (4) Reformularea conţinuturilor primite prin:

- rezumatul mesajului complet al interlocutorului; - reproducerea identică a mesajului; - explicarea conţinutului latent al acestuia; - localizarea anumitor implicaţii ale mesajului („spuneţi-mi, această deviere

de la… are menirea de a ne ajuta să rezolvăm problemele pentru care ne-am întâlnit?”);

- rearticularea ca alternativă, dilemă; opoziţie, paradox („pe de o parte susţineţi..., dar pe de altă parte cuvintele şi faptele dumneavoastră demonstrează contrariul. Ce să înţeleg?...”);

(5) Reverberarea sensului prin: - invitaţia de a completa mesajul („vă rog să mă ajutaţi, nu sunt sigur că am

înţeles bine...”, sau „putem să recapitulăm cele spuse până acum ca să mă asigur că nu greşesc…”);

170

- inversarea rolurilor („ce v-ar plăcea să mă auziţi spunând?”, „în locul meu ce decizie aţi lua?”);

- invitaţia la o analiză a sensului mesajului („vă rog, puteţi să precizaţi ce înseamnă aceasta pentru dumneavoastră?”);

- reamintirea şi stabilirea de raporturi între mai multe mesaje emise de locutor („cu câteva minute / zile… v-am auzit spunând..., „la întâlnirea trecută susţineaţi…”“);

- sinteza fazelor succesive ale dialogului („să recapitulăm, până în acest moment s-au spus...”).

În practică, individul, de cele mai multe ori tinde ca opiniile şi atitudinile sale să se armonizeze, să formeze un sistem unitar. Unele idei şi valori sunt centrale, altele sunt periferice, dar fiecare simte nevoia de ancorare în jurul unui nucleu de idei şi valori centrale ce definesc orientarea persoanei. Astfel, sub aspect psihogeneic, în contextul relaţiilor ce se ţes între copil şi adulţi; în copilărie, modelul parental este cel preluat. În adolescenţă capătă semnificaţie particulară grupul de aceeaşi vârstă, colectivul devenind principala sursă în care se formează caracterul. Iniţial, copilul intră în mod practic într-un „câmp” de relaţii normale, alcătuind ceea ce se numeşte un câmp formativ. Integrat în chip obiectiv în aceste relaţii, copilul preia moduri de comportare aprobate, însuşindu-şi treptat şi conţinutul lor normativ sub formă de reprezentări/noţiuni despre ceea ce este „bine” şi „rău”, „permis” şi „nepermis” etc. Graţie sistemului de recompense şi penalizări aplicat de mediu (familie, anturaj), copilul selectează comportamentele valorizate, recompensate social. Moralitatea copilăriei – arată Piaget – este moralitatea deprinderii, a obişnuinţei (= morala ascultării). Relaţiile şi atitudinile privite în timp alcătuiesc un cuplu reversibil: relaţiile interiorizate devin atitudini, iar traducerea lor în comportamente, în acte ale relaţiilor interpersonale constituie însăşi relaţiile.

Promotorul teoriei imitaţiei, G. Tarde susţinea că un rol important în formarea atitudinilor la adolescenţi îl au modelele oferite de mediu, de persoanele semnificative pentru copil. Impulsul imitaţiei este binecunoscut în manifestările copiilor şi adolescenţilor. El se află iniţial la baza învăţării sociale, fiind vorba în practică de un proces de învăţare prin învăţarea conduitei altuia şi preluarea comportamentului socialmente recompensat, aprobat. În preluarea modelului primează statusul persoanei ce „oferă”. Alegerea sau făurirea unui model (G. Tarde a vorbit despre legea intitulată „cascada modelului”) implică dorinţa, efortul de a fi asemenea modelului. În consecinţă, adolescentul ia asupra lui standardele de conduită, dobândind o anumită autonomie faţă de recompense sau penalizări din afară. Preluarea unui model devine astfel formativă.

În plan comportamental, specialiştii disting 3 grupaje de atitudini:1) atitudinea faţă de societate, faţă de grupul mai restrâns, faţă de semeni; 2) atitudinea faţă de activitatea prestată (învăţătură, muncă), 3) atitudinea faţă de sine.

Atitudinea faţă de societate, faţă de ceilalţi oameni se definesc în trăsături pozitive de caracter precum sunt: sinceritatea, cinstea, spiritul de colectiv, deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de răspundere. Contrarele acestora – individualismul egoist, linguşeala, spiritul mercantil, – sunt evident trăsături negative.

171

Atitudinea faţă de activitatea prestată apare în trăsături pozitive cum sunt: conştiinciozitatea, spiritul de iniţiativă, exigenţa în activitate, probitatea etc. La polul opus lor sunt: lenea, neglijenţa, rutina, dezorganizarea, nereceptivitatea la nou etc.

Atitudinea faţă de propria persoană apare în trăsături pozitive cum sunt: modestia, sentimentul demnităţii personale, spiritul autocritic, încrederea în sine, optimismul, stăpânirea de sine etc Reversul negativ: îngâmfarea, aroganţa, sentimentul inferiorităţii etc.

14.5. De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării.

Specialiştii susţin că o personalitate creativă are o mare capacitate de a

suporta lipsa de soluţie într-o comunicare, ba chiar, mai mult, să o facă posibilă. Printre factorii care joacă un astfel de rol de „salvator” al comunicării, pentru un astfel de tip de personalitate, se numără: o puternică priză de conştiinţă asupra vieţii interne, încredere în sine, aderenţa la valori teoretice (ex.: adevărul) şi estetice (ex.: frumosul, eleganţa discursului, corectitudinea lui, elocinţa etc.); eliberarea de convenţii şi constrângeri. Comunicatorul îşi poate găsi o serie de mecanisme (interioare – exterioare) prin care să facă faţă anumitor tulburări, de a le converti în folosul propriu, de a face ca un act de comunicare să nu fie ratat pentru sine.

Componenta cognitivă îşi are rolul său deosebit de important în comunicare. Ea desemnează estimările emiţătorului în raport cu valoarea sursei de informaţie pentru receptor. Altfel spus, în procesul intercomunicării, emiţătorul încearcă să evalueze, prin diferite mijloace, atât informaţia cât şi competenţa receptorului în raport cu obiectul de referinţă, pe de o parte şi faţă de atitudinea acestuia din urmă faţă de el, pe de altă parte. Deci stările psihologice ale receptorului sunt incluse, printr-o serie de mecanisme anticipative, în stările psihologice ale emiţătorului.

Componenta afectivă în comunicare se referă la atitudinea emiţătorului faţă de receptor ca persoană şi invers. Aceasta componentă poate degaja o varietate de atitudini şi de sentimente precum: atracţie, milă, repulsie, indiferenţă, neîncredere, superioritate, compasiune etc. Prin urmare, mesajul va fi influenţat şi în funcţie de modul şi de măsura în care emiţătorul percepe atitudinea receptorului faţă de el, şi de tipul de răspuns la care se aşteaptă de la acesta. În comunicare, sarcina principală a emiţătorului este de a face astfel încât mesajul său să devină observabil şi posibil de recepţionat. Sarcina receptorului constă în organizarea activităţii de percepere şi de înţelegere a mesajului.

Laurence Bardin (1975:102) autoarea preocupată de aspectul afectiv şi emotiv al cuvintelor, spunea că e suficient să ne gândim la cuvintele magice precum „Sésame ouvre-toi” sau la cele ce ne amintesc de ritualuri religioase precum: „Amen” pentru a ne emoţiona. Aceasta recurge la noţiuni gen denotaţie şi conotaţie pentru a demonstra că anume sensuri suplimentare se suprapun peste cel iniţial, îl completează sau îl deformează. Acestea sunt reţinute şi fructificate, în mod diferit, de către receptor în funcţie de experienţa şi cultura acestuia. Orice text poate da dovadă de un anumit grad de conotaţie. Conotaţia, în consecinţă, trebuie examinată conform unei gradaţii ce ţine de înrădăcinarea socioculturală a

176

Ajunşi în acest punct nu putem să trecem mai departe fără a sublinia faptul că de la Aristotel încoace corectitudinea constă în felul în care ştim să deliberăm. Prin analogie, etica în comunicare cere aceeaşi capacitate / înţelepciune: de a delibera corect.

În societatea noastă, etica este un fenomen situaţional complex, destul de greu de cuprins în cadrul unor norme, pentru că multe dintre cele amintite sau demonetizat. Totuşi există reguli ce interzic anumite comportamente de comunicare deoarece sunt considerate neetice de către o societate sau de către un anume segment al său, la un moment dat. În orice caz, o analiză a acestei probleme o putem realiza pornind de la comunicare. Astfel, emiţătorul decide să emită informaţii, idei, păreri, sentimente etc., iar hotărârea sa nu implică probleme de etică. Acestea pot apărea însă din punct de vedere al receptorului asupra căruia se revarsă noianul de informaţii şi în care se vor regăsi inevitabil şi aspecte eronate, superficiale, derutante. La rândul său, lipsa de comunicare, de neinformare este neetică. Aşa stând lucrurile, pentru a fi considerat etic, procesul de comunicare trebuie circumscris unor atribute precum claritatea, precizia, corectitudinea, integritatea, loialitatea, discreţia, oportunitatea, nediscriminarea etc.

Pentru a se încerca o considerare a implicării eticului în comunicare trebuie cercetat aspectul din două perspective. Pe de o parte, se poate folosi ca punct de plecare examinarea adevăratului motiv / scop al comunicării. Pe de altă parte trebuie avut în vedere impactul pe care informaţia transmisă l-a avut asupra interlocutorului. Astfel o informaţie eronată transmisă în mod accidental poate fi mai degrabă considerată ca lipsă de profesionalism şi nu neapărat de etică. Dimpotrivă, o informaţie eronată deliberată care are ca scop derutarea, manipularea, crearea confuziei etc. aceasta va fi, în mod cert, neetică. În mod similar poate fi considerată distorsionarea neintenţionată a informaţiei ce îşi găseşte explicaţia în specificul naturii umane, vis-a-vis de cea intenţionată. În ceea ce priveşte mesajul, el nu poate fi considerat în sine, etic sau neetic. Ceea ce îi determină un anumit caracter este intenţia emiţătorului, ceea ce acesta doreşte să realizeze prin mesajul său. Şi în acest caz pot apărea situaţii contradictorii: cu toate că intenţia emiţătorului este pozitivă, impactul asupra receptorului poate fi negativ. Mesajul poartă în această situaţie, în mod neintenţionat, o încărcătură cu caracter neetic. În fine, problemele de etică ale comunicării trebuie analizate cu mare prudenţă în cazul mesajelor negative cu implicaţii emoţionale, de influenţare/convingere, al mesajelor legate de conflicte. În legătură cu acestea pot să apară cerinţe contradictorii între a comunica cu tact, dar a nu fi manipulativ sau de a spune adevărul, dar a nu fi lipsit de diplomaţie etc.

Constatăm astfel că implicarea problemelor legate de etică în comunicarea umană sunt destul de complexe şi că studiile nu numeşte exact ce este un comportament eminamente etic sau care sunt normele care îl alcătuiesc. Psihologia comunicării indică însă foarte clar faptul că nu se poate realiza o diferenţiere între comunicare şi conduită. Comunicarea este un instrument al acţiunii umane. Oamenii se servesc de ea pentru a acţiona asupra situaţiilor şi semenilor. Acest instrument de acţiune stă în slujba intereselor şi mizelor pe care aceştia şi le făuresc. Ceea ce ştim totuşi este faptul că o comunicare umană autentică trebuie să

173

c) ascultarea şi observarea cu atenţie a interlocutorului, aceasta implică o concentrare maximă şi o eliberare de orice prejudecată.

În concluzie, în pofida numeroaselor cercetărilor întreprinse în acest domeniu şi a unor soluţii de altfel utile, o identificare / evaluare a intenţiilor partenerului într-o comunicare rămâne doar un demers salutar: acela dictat de propria conştiinţă. Fireşte că aici includem şi factori care ţin de educaţie şi de gradul de cultură al fiecăruia şi mai cu seamă de gradul de respect pe care ni-l acordăm nouă înşine şi prin noi şi celorlalţi.

174

15. COGNITIV ŞI AFECTIV ÎN COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

Aşa cum am arătat în capitolele precedente, fiinţa umană dispune resurse

nebănuite, dictate de latura sa creativă de a găsi posibilitatea unei soluţii în comunicare, iar în cazul unui eşec, de a suporta lipsa de soluţie. Printre factorii care joacă un astfel de rol de „salvator” al comunicării, pe care i-am avut în vedere se numără: o conştiinţă puternică asupra vieţii interne, încrederea în sine, aderenţa la valori teoretice (adevărul, binele, onoarea, toleranţa etc.) şi estetice (frumosul, eleganţa discursului, corectitudinea lui, elocinţa etc.). O astfel de comunicare trebuie să fie liberă de convenţii, de constrângeri şi de prejudecăţi.

15.1. De la raportul cognitiv la cel afectiv în cadrul comunicării

Receptorul nu este un înregistrator pasiv al mesajului, ci un sistem activ din

punct de vedere afectiv şi cognitiv. Sarcina sa constă în organizarea activităţii de percepere şi de înţelegere a mesajului în conformitate cu stocul de informaţie preexistent. În acest timp receptarea mesajului implică şi gradul de motivaţie precum şi atitudinea receptorului faţă de obiectul de referinţă şi faţă de emitent. Astfel luând în consideraţie componenta afectivă se poate presupune că dacă receptorul are faţă de emiţător o atitudine nefavorabilă, informaţia este respinsă, receptorul conservându-şi structurile de referinţă elaborate anterior. Tot în aceeaşi direcţie a interpretării se poate afirma că în cazul unui comportament motivat afectiv, comunicarea duce la instalarea unei uniformităţi în plan cognitiv, indivizii continuând să se influenţeze reciproc pentru a menţine această uniformitate. Din punct de vedere pragmatic, s-ar putea spune că şi mesajele la rândul lor, în măsura în care – din punct de vedere cognitiv – sunt aducătoare de satisfacţii vor determina o intensificare a unei posibile atracţii reciproce. În cele ce urmează vom vedea care este rolul pe care îl joacă fiecare componentă în parte în comunicare.

Componenta cognitivă îşi are rolul său deosebit de important în comunicare. Ea desemnează estimările emiţătorului în raport cu valoarea sursei de informaţie pentru receptor. Altfel spus, în procesul intercomunicării, emiţătorul încearcă să evalueze, prin diferite mijloace, atât informaţia cât şi competenţa receptorului în raport cu obiectul de referinţă, pe de o parte şi faţă de atitudinea acestuia din urmă faţă de el, pe de altă parte. Deci, stările psihologice ale receptorului sunt incluse, printr-o serie de mecanisme anticipative, în stările psihologice ale emiţătorului.

Componenta afectivă în comunicare se referă la atitudinea emiţătorului faţă de receptor ca persoană şi invers. Aceasta componentă poate degaja o varietate de atitudini şi de sentimente precum: atracţie, milă, repulsie, indiferenţă, neîncredere, superioritate, compasiune, toleranţă etc. Prin urmare, mesajul va fi influenţat şi în funcţie de modul şi de măsura în care emiţătorul percepe atitudinea receptorului faţă de el, şi de tipul de răspuns la care se aşteaptă de la acesta. În comunicare, sarcina principală a emiţătorului este de a face astfel încât mesajul său să devină

175

observabil şi posibil de recepţionat. Sarcina receptorului constă în organizarea activităţii de percepere şi de înţelegere a mesajului.

Astfel stând lucrurile, putem interpreta relaţia cognitiv – afectiv, în

comunicare, ca fiind de interdependenţă, de influenţare reciprocă. Felul şi măsura în care astfel de interdependenţe au loc în diferitele situaţii sunt dificil de stabilit şi cuantificat, depinzând exclusiv de abilităţile interlocutorilor.

Cercetările din domeniu au relevat faptul că în viaţa reală, există o cerinţă absolut obligatorie pentru desfăşurarea unei comunicări reuşite, mai mult decât atât ea apare ca o necesitate. Motivul ar fi că în lipsa ei, evoluţia omenirii s-ar opri. Lucrurile sunt făcute de oameni sau sunt rezultatul colaborării dintre oameni.

15.2. Comunicarea şi etica

Definiţia de dicţionar (Enciclopedie de filozofie…, 2004) ne indică faptul că

etica este o disciplină filosofică ce are ca obiect acţiunea umană, precum şi valorile şi normele faţă de care aceasta se conformează. Termenul, care provine din grecescul éthos: obicei, obişnuinţă, este considerat adesea echivalentul cuvântului „moral”. Prin analogie, etica ar fi un fel de filosofie morală. Dimpotrivă G. W. F. Hegel atribuie numele de „lume morală” realităţii subiective a binelui moral (familia, societatea civilă şi statul). Aşadar el denumeşte prin „moralitate” intenţiei subiective a binelui. Dacă se depăşeşte dialectica hegeliană a realului, în care gândirea şi realitatea sunt presupuse a fi identice în sine şi prin sine, poate fi invocată simpla distincţie dintre realitate şi teoria care o reflectă. În acest caz, teoria universului practicii, ca spaţiu al realizării adevărului dorinţei omeneşti, poate fi numită de comun acord atât prin termenul de „morală”, cât şi prin cel de „etică”. Totuşi, trebuie amintit faptul că o astfel de teorie este diferită de înţelepciune sau prudenţă. Dacă acestea constituie aplicarea regulilor universale în circumstanţele particulare ale acţiuni omeneşti, în schimb, etica nu mai este o aplicare a unor reguli, ci o teorie, adică o cercetare a principiilor acţiunii umane deliberate. În istoria filosofiei, teoriile etice au fost numeroase, ele putând fi clasate după două modele fundamentale. Unul este de natură teleologică (fundamentat pe „scop”; în greacă: telos) şi a fost elaborat, în mod exemplar, de Aristotel. Celălalt model a fost de natură deontologică (bazat pe „datorie”; în greacă: deon) şi a fost inaugurat de către I. Kant.

Iată cum explică Aristotel termenul de etică: „O modalitate de a înţelege natura înţelepciunii practice este aceea de a-i observa cu atenţie pe cei pe care îi considerăm înţelepţi. Se pare că pe omul înţelept îl caracterizează capacitatea de a delibera corect în legătură cu ceea ce este bun şi util pentru el, nu sub un aspect particular (cum ar fi ceea ce favorizează sănătatea sau vigoarea fizică), ci în general, pentru atingerea unui mod de viaţa fericit. Dovadă că atribuim înţelepciunea practică şi celor care, într-un domeniu determinat, cumpănesc bine lucrurile când urmăresc un scop deosebit în chestiuni ce nu ţin de artă. Aşadar, generalizând, putem spune că înţelept este omul capabil să delibereze.” (Enciclopedie de filozofie, 2004, p.303, apaud Aristotel, Etica nicomahică)

180

Eco, U., La production des signes, Paris: Librairie Générale Française, 1992; Eco, U., Sémiologie des messages visuels. Communication, nr. 15, – Paris: Seuil,

1970; Escarpit, R. De la sociologia literaturii la teoria comunicării, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1980; Escarpit, R., Image et communication, Editions Universitaires, Paris, 1972; Everaert-Desmedt, N., Le processus interprétatif, Paris, 1978; Festinger, L., When prophecy fails: a social and psychological study of a modern

group that predicted the destruction of the world, Harper & Row, Publishers, New York; London, 1956;

Fraisse, P. şi J. Piaget, Traite de psychologie experimentale, vol. IX, cap. ,,Les processus de communication”, PUF, 1969;

Frege, G., Scrieri logico-filosofice, Bucureşti, Univers, 1977; Gafencu, I.M., Discurs şi comunicare în publicitate, în Contextul mediatic şi publicitar.

Analize semio retorice. – Suceava: Ed. Muşatinii, 2004; Gafencu, I.M., Stimulii sexuali şi persuasiunea subliminală în publicitate, in Contextul mediatic şi publicitar. Analize semio – retorice, Editura Muşatinii, Suceava,

2004; Goddard, A., Limbajul publicităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2002; Grant, J., Fundamental Feminism. Contesting the Core Concepts of Feminist Theory,

Routledge, New York, 1993; Golu, P. Psihologie socială, Bucureşti, Editura Didacticã şi Pedagogicã, 1974. Graur, E., Tehnici de comunicare, Media Mira, Cluj-Napoca, 2001; Greimas, A.G., Du sens, Paris: Seuil, 1970; Greimas, A.G., Sémantique structurale, Paris: Larousse, 1966; Greimas, A.J., Courtès J., Sémiotique: dictionnaire raisonné de la théorie du langage,

Paris: Hachette, 1979; Guiraud, P., Essais de stylistique, Editions Klincksieck, Paris, 1969; Guiraud, P., La sémantique, Presses Universitaires de France, Paris, 1959; Guiraud, P., Théorie de la communication. (sous la direction d’A.Martinet), Paris,

Gallimard, 1968; Haineault, D.L., Roy, J.,Y., Publicitate şi psihananliză, Editura Trei, Bucureşti, 2002; Hacker, P., Languages, minds and brains, in C. Blakemore, S. Greenfield, Eds.,

Mindwaves, Blackwell, Oxford, 1987; Hall, E. T., Beyond Culture, Anchor Press -Double Day, Garden City, N. Y.,1976; Hall, E. T. La dimension cachee, (Ed. frc.), Seuil, 1971; Hall, T. E., Whythe, F. W., Intercultural Communication: A Guide to Men of Action,

Ed. Alfred G. Smith, N. Y., Holt,1973; Hartley, M., Limbajul trupului la serviciu, Polirom, Iaşi, 2005; Hartley, P., Interpersonal communication, Routledge, Londo, New York1993; Hayes, N., Introducere în psihologie, Editura All Educational, Bucureşti, 1987; Helbo, A., Le champ sémiotique Bruxelles, Editions Complexe, 1979; Himstreet, W., C., Business communications: teacher’s guide and key, Glencoe,

Mission Hills, California, 1982; Hirghiduş, I. Introducere în ontologia lui Constantin Noica, Editura Dacia, 1999; Hjelmslev, L., Prolégomènes à une théorie du langage, Paris: Ed. de Minuit, 1968; Hockett, Charles F., A course in modern linguistics, The Macmillan Company, New

York, 1964; Hoek, H.L., Meerhoff, K., Rhétorique et image, Amsterdam: Atlanta Rodopi, 1995; Hume David, Eseuri politice, Incitatus, Bucureşti, 2002; Iluţ P., Structurile axiologice. Din perspectivă psihosocială, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1995; Iluţ, P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi, 1997;

177

se construiască pe două argumente: încrederea şi sentimentul că îi este recunoscută valoarea. Ori, credem că în afara eticii nu poate să existe valoare.

La finalul acestei intenţii de a vorbi despre comunicarea interumană, ne întrebăm cum şi dacă ar trebui să formulăm anume concluzii. Ori, ajunşi în această postură realizăm că pe lângă faptul că nu acesta a fost scopul propus, nici nu se justifică. Faţă de starea comunicării, în general, şi a comunicării interumane, în special, cu toţii avem o cunoaştere pre-ontologică, asemenea stării de a fi, astfel că un atare demers ar fi inutil.

Aşa că, în loc de concluzii facem trimitere la o parabolă culeasă de un pot valon, care, credem noi, vorbeşte sugestiv despre ce înseamnă regulile, dar şi etica în comunicare:

„Un swami se plimbă în grădinile unui ashram însoţit de cei trei discipoli ai săi.

Văzând un melc care mânca o salată, primul discipol îl striveşte cu talpa. Al doilea întreabă: - Swami, strivirea acestei creaturi nu este oare un păcat? Iar înţeleptul îi răspunde: - Ai dreptate, fiule. - Dar el mânca hrana noastră. Şi atunci n-am procedat bine? Înţeleptul îi răspunde şi lui: - Ai dreptate, fiule. Al treilea discipol replică: - Dar lucrurile pe care le-au spus ei se bat cap în cap, cum se poate să aibă

dreptate amândoi? La care swami răspunde: - Şi tu ai dreptate, fiule.” Culeasă de Jules Beaucarne, cântăreţ şi poet volon. (Rene de Lassus, 2005)

178

Bibliografie

Abric, J., C., Psihologia comunicării: teorii şi metode, Polirom, Bucureşti, 2002; Adam, J.M., Bonhomme, M., Argumentarea publicitară, Iaşi: Editura, Institutul

European, 2005; Adler R., Communicating at work: principles and practices for business and the

professions, Random House, 1986; Adler R., Rodman, G. Understanding Human Communication, New York, Holt,

Rinehart & Winston, 1991; Allport, G., W., Personality: A Psychological Interpretation, Hoit, Rinehn and

Winston, „New York, 1937; Anderson, K., Wartime women: sex roles, family relations, and the status of women

during World War II, Greenwood Press, Westport, Conn.; London, 1981; Aristoteles, Retorica, Editura IRI, Bucureşti, 2004; Aristotel, Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1996; Asher, R., E., Towards a history of phonetics, Edinburgh University Press, Edinburgh,

1981; Baird, J., W., Comunicarea in afaceri, Editura, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003; Baird, J., W., Stull, J., Business Communication, Strategiesand Solutions, McGraw-

Hill, Book, 1982; Bandler, R.; Grinder J., Les secrets de la communication, Le Jour, 1982; Bardin, L. in Com Analysis, nr.20, – Lausanne: FRP, 2001; Bardin, L., Le texte et l’image. Communication et langages, nr.26, – Paris, Retz, 1975; Barthes, R., Plăcerea textului: eseuri, Echinox, Cluj-Napoca, 1994; Barthes, R., Mitologii, Institutul European, Iaşi, 1997; Barthes, R., Pentru o teorie a textului: antologie, Editura Univers, Bucureşti, 1980; Barthes, R., Le degré zéro de l’écriture. – Paris: Gonthier, 1953; Barthes, R., Rhétorique de l’image, Communication IV, – Paris: Seuil, 1964; Barthes, R., Système de la Mode, Paris: Seuil, 1967; Bastide, R., Éléments de sociologie religieuse, Librairie Armand Colin, Paris, 1935; Bateson, G., Vers une ecologie de l’espirit, vol. 1, 2 Ed. Seuil, 1977; Bateson, G., Jackson Don, D; D., Haley, J. Weakland, J., Toward a Theory of

Schizophrenia, Behavioral Science, 1956; Bateson, G., La ceremonie du Naven, Ed. de Minuit, 1971; Baty, W., M., Business communications: principles and methods, Kent Publishing

Company, Boston, 1972; Bernheim, H., Hypnotisme, suggestion, psychotherapie, Doin, Paris, 1981; Bernheim, F., Gusturi şi maniere, Spiritul Europei, 3 [*Vol. *], Bucureşti, 2002; Berlo, D. K. The Process of Communication, N. Y., Biblia, Editura Institutul Biblic de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe române,

Bucureşti, 1968; Blaga, L., Trilogia culturii, în: Opere, Vol. 9.Editura Minerva, Bucureşti, 1985; Blaga, L., Trilogia cunoaşterii, Vol.1., Editura Humanitas, bucureşti, 1993 Blaga, L., Trilogia valorilor, Vol.10.Editura Minerva, Bucureşti, 1987; Blumer, H., Symbolic Interactionism: Perspective and Method, Prentice Hall,

Englewood Cliffs, New York, 1969; Blumler, J. G., Communicating to voters: television in the first european parliamentary

elections, Sage Publications, London; Beverly Hills; New Delhi, 1983; Blaga, L., Opere, Trilogia cunoaşterii, Editura Minerva, Bucureşti, 1987; Bohr, N., Fizica atomică şi cunoaşterea umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Bougnoux, D., Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Polirom, 2000; Bühler, K., Die Krise der Psychologie, Ullstein, Frankfurt am Main, Berlin, Wien,

1978;

179

Bühler, BUHLER Karl, Die Uhren der Lebewesen und Fragmente aus dem Nachlass, Hermann Böhlaus Nachf, New York, 1982;

Carnap, Rudolf., Vechea si noua logica: Carnap prin el însuşi, Paideia, Bucureşti, Bucureşti, 2001;

Carnap, R., Semnificaţie şi necesitate: un studiu de semantică şi logică modală, Dacia, 2001; Cluj-Napoca;

Carontini, E., L’action du signe. Questions de communication?- Louvain, Paris, 1991; Carontini, E., Peraya D., Le projet sémiotique. – Paris: éditions universitaires Jean,

1993; Carroy, J. Hypnose, suggestion et psychologie, PUF, 1991; Caune, J., Cultură şi comunicare: convergenţe teoretice şi locuri de mediere, Cartea

Românească, Bucureşti, 2000; Cazacu, S. T. Cercetări asupra comunicării, Bucureşti, Editura Academiei, 1973; Cazacu, S. T. Communication and education, în „Cahiers de linguistique théorique et

appliquée”, VIII, Bucarest, Editura Academiei, 1971. Cazacu, S. T. Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968; Cazacu, S. T. Limbaj şi context, Bucureşti, Editura Şiinţifică, 1959; Chiriacescu, A., Comunicare interumană, comunicare în afaceri, negociere, A.S.E,

Bucureşti, 2005; Chirilă, I., Mesajul publicitar, Analize semio-retorice, Editura Muşatinii, Suceava,

2004; Chiru, I.; Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003; Ciofu I. Sugestie si sugestibilitate: aspecte psihologice si psihofiziologice, Bucureşti:

Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1982 Colley, C. H. Human Nature and Social Order, New York, Charles Scribner’s Sons,

1922; Condrea, I., Semiotica textului artistic tradus, Chişinău, CEP USM, 2003; Condrea, I., Textul ca semn şi semnal ca text, în rev. Limba Româna, nr. 1-3, 2006; Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, Univers; 1970; Corjan, I.C., Problema iconicităţii şi modelul triadic al semnului vizual, în Limbaje şi

comunicare partea II ediţia a VI, 2001, – Suceava: Editura Universităţii, 2003;

Corjan, I.C., Semiotica limbajului publicitar. Textul şi imaginea, Suceava: Editura Universităţii Suceava, 2004; Cornu, G., Sémiologie de l’image dans la publicité, – Lyon: Les éditions

D’organisation, 1990; Courtés, J., Du lisible au visible: initiation à la sémiotique du texte et de l’image. Dance, F., E.X., Human communication theory: comparative essays, New York;

Cambridge; Philadelphia[etc.]: Harper & Row, 1982; D’organisation, 1990; Dâncu, V.S., Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar, Cluj-Napoca,

Editura Dacia, 1999; Derida Jacques, Scriitura şi diferenţa. Univers, Bucureşti, 1998; Dicţionarul Explicativ al limbii Române, DEX, Editura Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1998; Dicţionar de Enciclopedie de filozofie şi ştiinţe umane, Editura All, Bucureşti, 2004; Dicţionar de filozofie şi logică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999; Dinu M., Comunicarea: repere fundamentale, Editura Ştiinţifică, Bucureşi, 1997; Dinu, M., Fundamentele comunicării interpersonale, Editura All, Bucureşti, 2004; Duck, S., Relaţiile interpersonale, Editura Polirom, Iaşi, 2000; Eco, U., Tratat de semiotica generala, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1982; Eco, U., Limitele interpretării, Editura Pontica, Constanţa, 1996; Eco, U., O teorie a semioticii, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003;

184

Robbins, A., Putere nemărginită ştiinţa dezvoltării personale, Amaltea, Bucureşti, 2001;

Rodman, R., An introduction to language, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1983;

Rohmer, E., Moles, A., L’image, communication fonctionnelle, Tournai: Casterman, 1981;

Rovenţa-Frumuşani, D., Semiotica, societate, cultura, Institutul European, Iaşi, 1999; Sapir, E., Le langage: introduction à l’étude de la parole, Payot, 1953; Sapir, E., Language, Culture and Personality, Berkeley, 1949; Saussure, F., de, Curs de lingvistica generală, editura Polirom, Iaşi, 1998; Schopenhauer, A., Asupra înţelepciunii în viaţă, Chişinău, Editura Enciclopedică

Gheorghe Asachi, 1994; Scott, B., Arta negocierilor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996; Sebeok, T., A., Current trends in linguistics, Mouton, Paris, 1966-1968, 4 vol; Sebeok, T., A., Semnele: o introducere în semiotică, Humanitas, Bucureşti, 2002; Shannon, E. C., Weaver, W., The Mathematical Theory of Communication, Urbana,

The University of Illinois Press, 1949; Sigband, N., B., Communication for management and business, Glenview; Dallas;

Oakland: Scott, Foresman, cop.1982; Sillamy, N., Dictionar de psihologie, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000;. Stanton, N., Comunicarea, Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti, 1995. Stoiciu, G. Orientări operaţionale în comunicarea de masă, Editura Ştiinţifică, 1981; Strawson, P., F., Limitele raţiunii: un eseu despre Critica raţiunii pure a lui Kant,

Editura Humanitas, 2004; Sulivan, J., Sulivan ou La parole libératrice / Henri Guillemin. Passez les passants,

[Paris]: Gallimard, 1977; Şoitu, L., Pedagogia comunicării, Institutul European, Iaşi, 2001; Şoitu, L., Comunicare şi acţiune, Institutul European, Bucureşti, 1997; Todorov, Tz., Noi şi ceilalţi, Institutul European, 1999; Tucicov- Bogdan, A., Familia interetnică în societatea civilă din România, Ex Libris,

Bucureşti, 1998; Vianu, E., Moraliştii francezi, Editura pentru Literatură, bucureşti, 1962; Vianu, T., Arta prozatorilor romani, Editura Minerva, Bucureşti,1988; Vlahuţă, A., Cuvântul, în „Scrieri alese”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, vol.

I; Vulcănescu, M., Dimensiunea românească a existenţei, Editura Univers, Bucureşti,

1991; Wald, H. Introducere în teoria limbajului, Facultatea de Ziaristicã, Bucureşti, 1978; Watzlawick, P., The language of change: elements of therapeutic communication,

Seuil, Paris, 1980, 190. Watzlawick, P., Janet, S., Don Jackson Une logique de la Communication, Paris, Ed.

du Seuil, 1972 Wilson, E., O., Sociobiologia, Editura Trei, Bucureşti, 2003; Wittgenstein L., Tractatus logico-philosophicus, Humanitas, Bucureşti, 2001;. Wittgenstein L., Caietul albastru, Humanitas, Bucureşti, 2005; Wood- Lamont, S., Comunicam la nivel global: Acţionam la nivel local, Gedo, Cluj-

Napoca, 2004; Yates, J. Advanced Managerial Comunication, Class Notes – Spring; Sloan School of

Management, Massachusetts Institute of Technology, Cambridge, MA., 1999;

Zanc, I., Informaţie şi comunicare: aspecte psihologice şi sociale, Dacia, Cluj-Napoca, 2005;

181

Ionescu-Ruxăndoiu L., Conversaţia: structuri si strategii: sugestii pentru o pragmatica a Românei vorbite, Editura All, 1999;

Irena Chiru: Comunicarea interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003; Ivey, A., E., Abiblitatile consilierului: abordarea din perspectiva microconsilierii,

Editura Universităţii din Oradea, 2002; Jakobson, R., Brain and language: cerebral hemispheres and linguistic structure in

mutual light, Slavica Publishers, Slavica Publishers, New York, 1940; Jakobson, R., Selected writings: Phonological studies, Mouton & Co, New York,

1972; Jakobson, R., Essais de linguistique générale, Paris: Minuit, 1963; Jakobson, R., Halle, M. Fundamentals of Language, S.Gravenhage, Houton, 1956; Jakobson, R., Lingvistică şi poetică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966; Joly, M., Introducere în analiza imaginii, Editura ALL, Bucureşti, 1998; Jung, C.G., Personalitate şi transfer, Editura Teora, 1997; Jung, C.G. Opere complete, vol.I., Arhetipurile şi inconştientul colectiv, Editura Trei,

2003; Kapferer, J.-N., Căile persuasiunii, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2002; Kelley, E., C., Education for what is real, Harper & Brothers Publishers, New York,

1947, 114 p. Kuhn, D., The skills of argument, Cambridge; New York; Port Chester[etc.]:

Cambridge University Press, 1991; Kunczik, M., Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Presa Universitară

Clujeană, Cluj-Napoca, 1998; Kunczik, M., Război salvat, comunicarea în timpul războaielor, InterGraft, Reşiţa,

2002; Kunczik, M., PR – concepţii şi teorii, InterGraft, Reşiţa, 2003; Kuroda, S.-Y., Yawelmani phonology, Cambridge: M.I.T. Press, 1967; Kuroda, S., Some thoughts on the foundations of the theory of language, in Linguistics

and Philosophy, vol. 3, 1979; Larson, C., U., Persuasiunea: receptare şi responsabilitate, Polirom, Iaşi, 2003, Lassus, R. de, Programarea neuro-lingvistică şi Arta comunicării, Editura Teora,

Bucureşti, 2005; Level, D., A.,Jr.; GALLE, W., P.,Jr., Managerial communications, Homewood:

BPI/Irwin, cop.1988; Leavitt, H. J. Some Effects of Certain Communication Patterns on Group

Performance, Journal of Abnormal Social Psychology, 1951, No. 46, p. 35-50;

Levinson, J. C., Cum să dobândeşti succes şi echilibru ca om de afaceri în secolul XXI, Business Tech International Press, Bucureşti, 1998, 267

Levinson, J., C., Guerrilla advertising: metode eficiente pentru creşterea profiturilor investind în reclama, Business Tech International Press, Bucureşti, 1994

Levison, Gayle K.; David M.Jabusch, Stephen W.Littlejohn, Elements of speech communication: achieving competency, Boston; Dallas; Geneva[etc.]: Houghton Mifflin, 1981;

Levy-Leboyer, C. Psychologie et environnement, cap. III: „Les stress environnemen-taux”, PUF, 1980;

Levi-Strauss, C., Antropologia structurala, Editura Politică, Bucureşti, 1978; Levi-Strauss, C., La pencée sauvage, Paris: Plon, 1962; Lewin, K., Une theorie du champ dans Ies sciences sociales, Vrin, Paris, 1968; Locke, J., Eseu asupra intelectului omenesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961; Lohisse, J., Comunicarea: de la transmiterea mecanica la interactiune, Polirom, Iaşi,

2002; Lugrin, G.,&Pahud, S., a. Le rapport texte/image: une relecture de l’article Le texte et

l’image de Laurence Bardin. in Com Analysis, nr.20, Lausanne: FRP, 2001

182

Lugrin, G.,&Pahud, S., b. A quoi peut servir une image?. Les six fonctions d’étayage du texte par l’image in Com Analysis, nr.24, – Lausanne: FRP, 2001;

Lugrin, G.,&Pahud, S., L’hiperstructure publicitaire. in Com Analysis, nr.35, Lyons, J., Introduction to theoretical linguistics, Cambridge Univ. Press, 1968; Lyons, J., New horizons in linguistics, Harmondsworth, Penguin. 1970; Lyotard, J.F., Fenomenologia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; Lyotard, J.F., Condiţia postmodernă, raport asupra cunoaşterii, Idea Design, Cluj-

Napoca, 2003; Maiorescu, T.: Cugetări şi aforisme, Editura Albatros, 1986; Maiorescu, T.G., Îmblânzirea filonului din om sau Ecosofia, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002; Marcu, Fl., Noul dicţionar de neologisme, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1997; Marcus, S., Diplomatic Communication, Revue Roumaine de Linguistique, 1981, nr. 1,

p. 25-35; Marcus S., Semne despre semne, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981; Marcus, S. Paradigme Universale, Paralela 45, Bucureşti, 2005; Marmeliuc, A., Semne, sensuri şi structuri în reclama Caron – Parfum sacré, in

Contextul mediatic şi publicitar. Analize semio-retorice. – Suceava: Ed. Muşatinii, 2004;

Marrow, H. I. History of Education in Antiquity, New York, 1956; Maslow, A., Motivation and Personality, New York, Harper & Row, 1970; Maslow, A., H. Toward a Psychology of Being, N. Y., Van Nostrand Reinhold, 1968; Maslow, A., H., The farther reaches of human nature, The Viking Press, New York,

1971; Mattelart, A., Istoria teoriilor comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2001; Mârşanu, R., Tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor, Editura All, Bucureşti, 2004; Medicina, B., Cum să administrezi cu succes un S. R. L, Rentrop & Straton, Bucureşti,

2004; Mehrabian, A., Weiner, M. Decoding of inconsistent communication, Journal of

Personality, 1967; Metz, Ch., Au delà de l’analogie l’image, in Communication, XV, Paris: Seuil, 1970; Metz, Ch., Essais sémiotiques, Paris: Klincksieck, 1977; Miclău, P., Semiotica lingvistica, Editura Facla, Timişoara, 1977; Miclea, M., Psihologia cognitivă, Gloria, Cluj-Napoca, 1994; Mills, C., W.,, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975; Mircea, Corneliu, Inter-comunicare: eseu de antropologie psihologică, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; Moles, A., A., Sociodinamica culturii, Editura Ştiinţifică, 1974; Moles, A., A., Psihologia Kitsch-ului, Meridiane, Bucureşti, 1980; Moles, A, Vers une théorie écologique de l’image? in Thibault-Laulan A.M., Image et

communication, – Paris: Ed. Universitaires, 1972; Moreau, A., Ca să trăieşti mai bine în prezent, împacă-te cu trecutul, Editura Trei,

Bucureşi, 2006; Moreau, A., Viaţa mea, aici şi acum: întoarcere la izvorul sufletului nostru: Gestalt-

terapia, drumul vieţii: psihoterapie individuală şi de grup, Editura Trei, Bucureşti, 2005;

Morin, E., Sociologie, Fayard, Paris, 1994; Morris, Ch., W., Fundamentele teoriei semnelor, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei

pentru Studii Europene. 2003; Morris, D., Collet, P., Marsh, P., O’Shaughnessy, M., Gesture: Their origins and

Distribution, Jonathan Cape, 1979; Mucchielli, A., Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Editura,

Polirom, Bucureşti, 2002;

183

Mucchielli, A., Arta de a comunica: metode, forme şi psihologia situaţiilor de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, 2005;

Mucchielli, A., Arta de a influenţa: analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Bucureşti, 2002;

Mucchielli, A., Teoria proceselor de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti, 2002; Murphy, G. Personality: A Biosocial Approach to Origin and Structure, New York

Harper and Row, 1987; Nemţeanu, C., Comunicare sau înstrăinare?: cum sa comunicam?, Gnosis, Bucureşti,

1998; Nemeteanu, C., Consideraţii despre consilierea psihologică, Gnosis, Bucureşti, 2004; Newcomb, M. Th. An Approach to the Study of Communicative Acts, Psychological

Review /1953; Newcomb T.M., et al., Manuel de psychologie sociale, PUF, 1970; Nierenberg, Jesse S. Getting Through to People, 1981; Noica Constantin, Rostirea filozofica românească, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; Noica Constantin, Cuvânt împreuna despre rostirea româneasca, Editura Eminescu,

Bucureşti, 1987; Noica, C., Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1995; Opre A., Inconstientul cognitiv: percepţie subliminală şi memorie implicită, aplicaţii în

psihoterapie şi publicitate, Cluj-Napoca, A.S.C.R [Asociaţia de Ştiinţe Cognitive din România], 2002;

Peirce, Ch., S., Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990; Peirce, Ch. S., Writings of Charles S. Peirce: a chronological edition, Indiana

University Press, Bloomington, 1982-1993, vol.3; Péninou, G., Intelligence de la publicité, Paris: Laffont, 1972; Petcu, M.,: Sociologia comunicării, A.N.I., Bucureşti, 2000; Peters, F., E., Termenii filosofiei greceşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; Petraş, Feminitatea limbii române, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2002; Piaget, J., Dimensiuni interdisciplinare ale psihologiei, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1972; Piaget, J., Psihologia inteligenţei, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1998; Piaget, J., Psihologie şi pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972; Piaget, J., Structuralismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; Platon, Republica, Editura Universitas, Bucureşti, 1998, vol I-II Popescu-Neveanu, P. Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, 1978; Popper, K., R., Mitul contextului, Editura Trei, Bucureşi, 1998; Popper, K., R., Logica cercetării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981; Posner, R., A., Law and literature: a misunderstood relation, Harvard University

Press, Cambridge, Mass.; London, 1991; Prutianu, Ş.: Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Editura Polirom, Bucureşti,

2005; Rad Ilie, Stilistică şi mass-media, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999; Ramirez, J., A., Metafora stupului: de la Gaudi la Le Corbusier, Meridiane, Bucureşti,

2003; Ramsey, I., Prospect for metaphysics: essay of metaphysical exploration, Greenwood

Press, New York, 1969; Rădulescu, E., în Gramatica românească, Editura Minerva, 1980; Rădulescu Motru, C., Enciclopedia română, Psihologia poporului român, Editura

Paedia, Bucureşti, 1937; Robbins, A., Descoperă forţa din tine, Curtea Veche, Bucureşti, 2002, 2 vol. Robbins, A., Paşi uriaşi: schimbări mici cu efecte mari: 365 de idei pentru

autocontrol, Curtea Veche, Bucureşti, 1999;