ceeol-7

8/18/2019 CEEOL-7

1/28

The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service

Aspecte misionare actuale privind Sfânta Liturghie

«Missionary updates within the Holy Liturgy»

by David Pestroiu

Source:

Altar of Reunification (Altarul Reîntregirii), issue: 1 / 2009, pages: 129-155, on www.ceeol.com.

http://www.ceeol.com/http://www.ceeol.com/http://www.ceeol.com/http://www.dibido.eu/bookdetails.aspx?bookID=d1bdefd8-6d05-473d-baba-ef37a525117ahttp://www.ceeol.com/

8/18/2019 CEEOL-7

2/28

Aspecte misionare actuale privind

Sfânta Liturghie

David Pestroiu

Abstract: Missionary updates within the Holy Liturgy. This studyintends to be a review of the main elements which compose a genuine

symphony between the Church’s mission and the celebration of the Holy Liturgy. The Holy Liturgy, far from its message becoming out-of-

date or its content being reduced in „aggiornate” (up to date) versions,remains the same mystical participation in the Last Supper, in the sacrifice and ressurection of our Lord. Its message is even more actualin the spiritual void of the postmodernism. Consequently it is due forthe Church’s mission to develop with pithiness a side of the liturgicalministration, able to fill this void and it ought to do it.

8/18/2019 CEEOL-7

3/28

Altarul Reîntregirii

130

Keywords: Holy Liturgy, Church, Mission, Communion, Eucharist,

Salvation, Pastoral Work, Philanthropy, Secularization, Globalization, Postmodernity

Dacă în perioada comunist ă s-a cultivat slujitorilor altarelor dinRomânia o mentalitate preponderent ritualistă, împletită cu o binevoitoare atitudine de minuţioasă chivernisire a patrimoniului fizical unităţilor de cult, astăzi se cuvine să dezvolt ăm tocmai acea latur ă amisiunii noastre, greu încercată de opresiunea comunist ă: să recl ădim„bisericile din sufletele oamenilor”1. Au sosit vremuri de încercărispirituale: sub povara consumismului ori r ă piţi de noul hedonism altehnologiilor postmoderne, unii semeni de-ai noştri au mare nevoie de aredescoperi mesajul Evangheliei lui Hristos. Vestirea Cuvântului luiDumnezeu este, însă, sufocată de discursul, în mare parte manipulator,al mass-mediei contemporane. Există acum şansa ca Biserica să-şi facă auzită vocea prin Centrul de pres ă „Basilica” al Patriarhiei Române.Însă cea mai mare oportunitate misionar ă a prezentului o constituieîntâlnirea reală, vivificată de har, a fiilor Bisericii, în momentele

concrete ale slujirii liturgice şi mai cu seamă la Sfânta Liturghie.„Liturghia arată c ă adorarea lui Dumnezeu este nedesp ăr ţită deanamneză, de amintirea publică a istoriei mântuirii, în totalitatea şicontinuitatea ei”2. Aceste aspecte esenţiale, definitorii pentru întâlnireacreştinilor ortodocşi în biserică, r ămân mai actuale ca oricând: eitrebuie să con ştientizeze planul iconomic al lui Dumnezeu cu lumea şiomul, mai cu seamă în ceea ce prive şte finalitatea vieţii umane în trup:obţinerea mântuirii. În acelaşi timp, Liturghia este o lecţie vie a

Bisericii; înţeleasă şi tr ăită la intensitate maxim ă, ea poate constituisingur ă o deplin ă catehez ă mistagogic ă, experiind în mod concretlucrarea sfinţitoare a harului lui Dumnezeu. De altfel, părinteleAlexandre Schmemann arată c ă, mai ales în vremurile noastre, trebuietrecută în plan secund ac ţiunea de explicare a simbolismului de

1 Dup ă cuvenita expresie a P ărintelui Patriarh Daniel.2 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIH ĂIŢĂ, Misiologie cre ştină, Ed. a doua, revăzută şi

adăugită, Editura Asa, Bucureşti, 2005, p. 48.

ny

8/18/2019 CEEOL-7

4/28


131

preînchipuire a actelor liturgice, atâta vreme cât avem la îndemână

pilda cea vie a cuvântului tr ăit. Explicările sunt menite, de multe ori, să nască şi mai multe întrebări, deoarece fiecare gest sau cuvântreprezintă, în sine, un univers de taine şi simboluri. Mai mult, se poatecădea pe panta scolasticismului liturgic. „Unei credinţe simple, vii şireale, în sensul bun al cuvîntului, nu-i trebuiesc toate acestea, căci ea nutr ăieşte prin curiozitate, ci prin însetare...”3 – arat ă A. Schmenann.Supusă rigorilor unei demonstra ţii didactice, teologia îşi poate alteraserios mesajul, ajungând chiar să fie „rupt ă de Dumnezeu, de Biseric ă şi de omul contemporan”4, după cum ne avertizeaz ă arhim. GheorghiosKapsanis.

O soluţie misionar ă d ătătoare de speranţă este revalorizareaSfintei Tradiţii, care trebuie corelată nevoilor religioase ale omuluicontemporan: „aceasta înseamnă: o reîntrupare a Cuvântului luiDumnezeu întrupat «o dată pentru totdeauna» în trupul istoric concret.Desigur, o astfel de reînnoire o pot realiza numai sfinţii, deoarece, cucât purtătorul tradiţiei e mai autentic, cu atât mai potrivită va fiexprimarea ei şi înnoirea- adică reexprimarea ei întreprins ă. Purtătorii

formali ai tradiţiei sunt călăuziţi de obicei spre tendinţe extreme: fiespre o hiperacomodare care sfâr şeşte în a lua forma lumii (Romani 12,2) şi falsificare a tradiţiei, fie spre o negare totală a acomod ării, ceea cedevine un conservatorism steril, care nu vede Biserica drept o«mântuire a lumii», ci o «mântuire de lume»"5.

Pasajele biblice preluate sau adaptate în rugăciuni şi cântări, precum şi lecturile propriu-zise din Evanghelie şi Apostol au darul de aspori efectul misionar al propovăduirii Cuvântului, într-o sinergică

împletire dintre verb şi act. Imaginile din Biserici (icoane, fresce), ca şiîntreaga desf ăşurare rituală, cu tot fastul, dar şi cu evlavia

3 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, trad. pr. BorisR ăduleanu, Ed. Anastasia, Bucureşti, p. 53.4 Apud pr. prof. dr. Constantin COMAN, Prin fereastra bisericii: o lectur ă teologică a realit ăţ ii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 330.5 Gheorghios D. METALLINOS, Parohia – Hristos în mijlocul nostru,

traducere de pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 105.

8/18/2019 CEEOL-7

5/28


132

corespunzătoare, potenţează un rezultat favorabil. Finalitatea acestor

demersuri are o implica ie directă asupra form ării credincioşilor caurmători ai lui Hristos i ai Apostolilor Săi, vizând transformarea vieţiilor cotidiene, dintr-o stare vegetativă, amor ţită spiritual, la trezvia ceaduhovnicească.

Acest lucru este mai mult decât necesar. Comunitatea locală decredincioşi (parohia) trebuie să se constituie, în aceea şi măsur ă, şi într-o„sinaxă euharistic ă”6, întrucât obiectivul misionar principal al preotuluiar trebui să fie aducerea cât mai multora dintre p ăstoriţii săi la unirea cuHristos euharistic, pentru a spune şi aceştia, împreună cu Sf. Ap. Pavel:

De acum, nu mai tr ăiesc eu, ci Hristos tr ăie şte întru mine (Galateni2,20). Evident, un astfel de ţel comportă şi dificultăţi majore, generatede tensiunea dintre mesajul evanghelic şi liturgic al Bisericii şi tentaţiilelumii secularizate, dar ascunde bucurii nebănuite pentru împlinitorii lui.Mihail Neamţu întreabă, retoric: „Ce altă terapie ar putea oferi Biserica patologiilor psihice contemporane dacă nu via ţa comunitar-agapică,organizată cu sobrietate, bucurie şi seninătate în jurul SfinteiLiturghii?” 7 .

Credincioşii simt nevoia comuniunii cu Hristos, ca temelie arelaţiilor lor fr ăţeşti pentru a deveni, după îndemnul Sfântului ApostolPetru, preo ţ ie sfânt ă...preo ţ ie împăr ătească , neam sfânt... (I Petru 2,5,9). Prin aceasta, nu se estompeaz ă nicicum rolul binedefinit al preo ţieisacramentale, derivată direct din darul apostoliei, ci se arat ă acea uniremistică a tuturor cre ştinilor în Hristos - preot în veac, după rânduialalui Melchisedec (Evrei 5,6). Prin chenoză, Hristos ni se ofer ă nou ă cadar, căci numai renunţând la slava Sa cerească, El ne dă nou ă

posibilitatea intr ării în aceeaşi slavă, pe care a realizat-o primul tot El,atunci când S-a înălţat şi a şezut de-a dreapta Tatălui cu firea noastr ă omenească purificat ă de p ăcat. Această p ărtăşie cu Hristos - ofrandanoastr ă de mare pre ţ - se realizeaz ă în cuminec ătur ă, numită şi

6 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIH ĂIŢĂ, Misiologie cre ştină, p. 48.7 Mihail NEAM ŢU, Bufni ţ a din d ărâmături; Insomnii teologice în România

postcomunist ă , Ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p.

60.

8/18/2019 CEEOL-7

6/28


133

euharistie, adică mul ţumire pentru darul primit, care ne arvuneşte viaţa

veşnică în împ ăr ăţia Lui: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meuare via ţă ve şnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54). „Liturghia este mişcare continuă, o înălţare a noastr ă din lumea aceastaîn împăr ăţia lui Dumnezeu”8.

Comuniunea euharistică înt ăreşte legăturile existente întreenoriaşi, permanentizând bucuria învierii şi sădind pacea între semeni,ştiut fiind faptul că una din condi ţiile preliminare împărtăşirii esteîmpăcarea cu toţi. De aceea, stăruinţa preotului pe lângă credincio şiivrednici de a se pregăti mai des în vederea apropierii de Sfântul Potir,ar trebui să fie o realitate concret ă a misiunii noastre prezente.Participarea acestora ar trebui să fie vie, dinamic ă, antrenându-i într-o pregătire, şi o aşteptare totodată, în tensiune faţă de întâlnirea cuDomnul. Din păcate, în cazul concret al împărtăşirii, există, în mod paradoxal, două atitudini diametral opuse, îns ă la fel de p ăgubitoare desuflete: pe de o parte, există un curent al permisivit ă ii laxe, care-şi propune să ofere euharistia tuturor, în mod absolut necondi ţionat, iar pede alta, o dorinţă de a limita drastic accesul la sfântul potir, rezervat

numai celor ce îndeplinesc condiţii de pregătire cu totul speciale.Desigur, adevărul este la mijloc: credincioşii trebuie să nu- şi piardă vigilenţa duhovnicească, atunci când se unesc cu Hristos: deşinevrednici de El, trebuie să în ţeleagă c ă-L primesc în dar, prin mila şiiubirea Lui, şi de aceea trebuie să fie preg ătiţi aşa cum se cuvine să seîntâlnească aievea cu El: „Mirenii tr ăiesc în lume şi sunt în contact permanent cu necur ăţenia ei, cu nedreptatea, cu păcătoşenia, cuminciuna ei, şi, de aceea, ar avea nevoie de o cur ăţire şi pregătire

deosebite, de o silinţă şi pocăinţă deosebite”9

. Conştiinţa păcătoşenieinu trebuie, deci, nicidecum inhibată, ci atent şi corect gestionată, pentrua nu se ajunge în cealaltă extrem ă, a deznădejdii, concretizată înabsenţa, uneori nepermis de îndelungată, de la Cina cea sfântă.

8 Pr. Boris R ĂDULEANU, Cuvânt înainte la Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 8.9

Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 233.

8/18/2019 CEEOL-7

7/28


134

Trebuie combătut cu fermitate festivismul unora, tendinţa de a

veni la slujbe ca la o piesă de teatru, preten ţia de a dori strict ascultareacorului sau a glasului cu inflexiuni de oper ă al unui sacerdot. Adunareacreştinilor în sfântul lăcaş nu este, în niciun caz, spectacol, ci act participativ de rugăciune. Nu este asistenţă, ci tr ăire. Nu contemplare pasivă, ci implicare activă, osmotic dinamizată prin iubire. R ăspunsulnostru la dragostea Domnului Iisus trebuie să fie propria noastr ă dragoste, faţă de El şi, mai ales, faţă de semeni, în care El ne cere s ă-Ldescoperim (Matei 25, 40). Pentru societatea marcată de egoismultimpurilor noastre, o astfel de acţiune constituie din start o mare provocare. Faţă de Biserica primar ă, când credincioşii constituiau,realmente, o mare familie creştină, noi cei de azi suntem divizaţi şidezbinaţi. Există, desigur, şi o motiva ie a globalizării, pentru această stare de lucruri. Însă pericolul real ce decurge de aici este diminuareafor ţei rugăciunii comune, în detrimentul celei particulare10. Tot maimulţi creştini păr ăsesc coeziunea liturgică pentru experimentul uneinişe a autosuficien ei egoiste, în mod fals asimilată cămării de carevorbeşte Hristos (Matei 6, 6), în mod figurat, referindu-se la sufletul ce

abandonează grija cea lumeasc ă. Dimpotrivă, Hristos încurajează adunarea în numele Lui, promiţând a fi de faţă (Matei 18, 20). Problema apare atunci când, în cuprinsul adunării creştine, se afirmă individualisme, de genul: rugă exaltat ă, cântare „în for ţă”,îmbr ăcăminte extravagantă – precum şi alte atitudini, menite a atrageatenţia asupra propriei persoane şi, în acelaşi timp, a-i distrage pecelilalţi de la propria lor stare de rugăciune.

Un pericol misionar ce pândeşte unele comunităţi locale este

accentul pus pe organizare şi administrare, în detrimentul cultivăriimijloacelor de sporire duhovnicească. Prelungirea nejustificată atermenelor de execuţie a unor lucr ări administrative şi gospodăreşti laimobilele parohiale, precum şi persistenţa, în multe lăcaşuri de cult, aunor pangare gestionate de persoane f ăr ă fric ă de Dumnezeu şi sfială

10 Pr. prof. dr. Nicolae D. NECULA, Rolul şi importan ţ a Sfintei Liturghii învia ţ a credincio şilor , în vol. colectiv Pastora ţ ie şi misiune în Biserica

Ortodoxă, Ed. Partener, Galaţi, 2007, p. 85.

8/18/2019 CEEOL-7

8/28


135

faţă de unele momente de maxim ă tr ăire a slujbei liturgice, constituie

carenţe misionare ce pot fi îndreptate. În primul rând, trebuie să avemmereu în faţa ochilor chipul intransigent al Mântuitorului Hristos, care aalungat vânzătorii din templu într-o manier ă surprinz ătoare pentru Celce solicita iubirea vr ă jmaşilor (Matei 5,44), numindu-se pe Sine

P ă storul cel Bun (Ioan 10,11). A f ăcut-o, în maniera davidică ( Râvnacasei Tale m-a mâncat – Ps. 68,11), pentru a revendica faptul primordial al consacr ării Templului drept casă pentru rug ăciune (Matei21,13). Deci, toţi slujitorii care mai persistă în confuzie, promovândnegustoria harului în detrimentul adevăratei slujiri, sa ia aminte! Iar înceea ce priveşte pangarele, o primă solu ţie ar fi cea implementată dejala unele biserici şi mânăstiri, unde persoana care r ăspunde de acestsector se roagă şi chiar îngenunchează la momentele importante aleslujbei, neputând fi deranjată. Pe termen lung, n-ar fi r ău dacă acestoractivităţi li s-ar dedica spaţii distincte în afara bisericilor, unde s-ar putea efectua şi o expunere mai diversificată de produse vandabile,absolut necesar ă cerin ţelor misionare actuale. La unele unităţi de cult,s-a concretizat această variant ă, cu bune rezultate; la altele, se poate

realiza în viitor, existând şi posibilitatea de a fi alipite noilor construcţiice urmează a fi edificate la parohii, pentru cultul mor ţilor, impuse denormele europene.

Î.P.S. Nifon Mihăiţă vorbe şte despre trei caractere esenţiale aleLiturghiei ortodoxe: cel kerigmatic – instructiv, cel euharistic – pastoralşi cel pedagogic – misionar 11. Tuturor acestora le corespund momente –cheie ale slujbei: pentru primul, Evanghelia şi predica, pentru al doilea,epicleza, iar pentru ultimul, trimiterea în misiune cu mesajul: „Cu pace

să ie şim...” Ieşirea din sfântul lăcaş nu reprezint ă un sfâr şit, ci începutulunei lucr ări de o importanţă covâr şitoare: odată sfin ţit, credinciosul estechemat să iradieze sfin ţenie: „Aşa cum în viaţa de obşte din mânăstireexistă o permanent ă leg ătur ă între Sfânta Mas ă, masă şi chiliilemănăstirii, iar Liturghia bisericii se continuă în Liturghia mesei comuneşi a chiliei, tot aşa şi într-o parohie ortodoxă autentic ă Liturghiacentrului cultic parohial se extinde în casele enoriaşilor, care devin

11

Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIH ĂIŢĂ, Misiologie cre ştină, p. 48.

8/18/2019 CEEOL-7

9/28


136

astfel «biserici în casă»12. Această completare şi întrepătrundere între

Biserică şi case este emblematică”13

.Liturghia este un mijloc indispensabil de creştere spirituală, pedrumul vieţii creştine de atingere a sfinţeniei, adică a asem ănării cuDumnezeu prin har. Lucrarea harului sfinţitor acţionează asupra vie ţiicredinciosului în sensul unei transformări ontologice, căci princomuniunea euharistică, el realizează nu numai un contact nemijlocit cumodelul său – Hristos, ci o unire reală cu El. „Astfel, adunarea înBiserică este înainte de toate Taina Iubirii. Noi mergem la biseric ă pentru Iubire, pentru iubirea cea nouă a lui Hristos Însu şi, care ni sedăruieşte în unitatea noastr ă”14.

Mesajul R ăscumpăr ării din robia păcatului nu r ămâne unulextern, ci el transformă în interior persoana uman ă, încorporată înHristos, cur ăţind-o până la transfigurare, cu puterea Duhului Sfânt. Deaceea, Liturghia accentuează cel mai bine aspectul recapitulativ alR ăscumpăr ării, f ăcând din opera de mântuire adusă de Hristos un tezaurdin care se împărtăşesc toţi, prin Duhul Sfânt care-i uneşte cu Domnulşi între ei înşişi prin acelaşi har. De aceea, r ăspunderea misionar ă

esenţială a cre ştinilor este chemarea tuturor oamenilor la această comuniune, prin propovăduirea mesei euharistice a nunţii fiului deîmpărat (Matei 22, 2), adică a unirii mistice a lui Hristos cu membriiBisericii Sale. Liturghia nu este, deci, deplină, f ăr ă împlinirea acesteichemări, adresate lumii întregi. Propovăduirea Evangheliei este nunumai o poruncă dumnezeiasc ă, ci şi o exprimare a solidarităţii noastrecu lumea, în mare parte căzută, îmbolnăvită de indiferen ţă şiîmpătimită. Faţă de ea avem datoria jertfei, iar modelul nostru este

Hristos. Aşa cum El s-a aplecat asupra suferinţei fiinţiale a f ă pturiiumane, trebuie ca şi noi, la rându-ne, să fim solidari semenilor no ştri,aflaţi în orbire spirituală sau în lipsuri materiale, aducându-le mesajulsperanţei izbăvirii. Prin chemarea acestora la Liturghie şi participarea

12 Dup ă textul Romani 16,5 (n.n.).13 Gheorghios D. METALLINOS, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, p.158.14


8/18/2019 CEEOL-7

10/28


137

lor cu evlavie la jertfa euharistică, se ţinteşte eliberarea lor de sub

influenţa vr ă jmaşului diavol, aşa cum Hristos însuşi a procedat cufemeia gârbovă, în zi de sărbătoare. Starea de participare comună larugăciunea euharistică preschimb ă pornirile p ătimaşe, începând cumândria şi egoismul, în virtuţi ce culminează în iubire. „Tr ăind acestfior religios, această tulburare interioar ă înaintea Celui Curat, Celui Nepătruns, înaintea Celui cu desăvîr şire Altul şi senzaţia prezenţeiCelui Nevăzut, atracţia acelei iubiri infinite şi totuşi atît de personală,nu ştim dacă mai putem numi altceva iubire... Numai slujirea divin ă poate reda această tr ăire în întregime, tr ăire unică şi intransmisibilă... Înslujirea divină, tr ăirea aceasta parcă se revars ă de pretutindeni – dincuvinte, din gesturi, din lumânări, din mireasma care umple locaşul, caîn vremea lui Isaia”15.

Aşadar, solidaritatea Bisericii cu lumea se concretizează într-ostare de continuă slujire a semenilor, pe care am putea s-o numim vegheliturgică permanent ă. Participarea efectivă la Liturghie se continu ă şidupă otpustul slujbei, prin ducerea unei vie ţi de înrâurireduhovnicească, ce presupune dorinţa de a chema pe toţi semenii la

comuniunea cu Domnul şi conştientizarea, totodată, a proiecţiei vieţiinoastre spre Eshaton, gândit ca o permanentizare în deplinătate aacestei comuniuni. Aşa cum fiecare otpust liturgic deschide vremea deaşteptare a unei noi Liturghii, aprinzând dorinţa reîntâlnirii cu Hristoseuharistic, trebuie să gândim întreaga via ţă a cre ştinului ca o înfrigurată tânjire după Ierusalimul ceresc, propov ăduind prin cuvânt i faptă apropierea împăr ă

iei Lui Dumnezeu. De aceea, Sfânta Liturghie însăşi,ca şi toate Tainele Bisericii, de altfel, se deschide cu binecuvântarea

acestei împăr ăţii, fiind proiectată integral spre a-i sili16

pe cre ştini să pună pe primul plan urmarea c ăii spre accederea în ea. În acest scop, ei

15 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 68.16 Acesta este sensul corect al axpresiei: Sile şte-i să intre! (Luca 14, 23). Nueste nicidecum vorba de o anulare a libertăţii voinţei, întrucât îndemnul nu leeste adresat celor ce au refuzat invitaţia la nuntă (a c ăror decizie esterespectată), ci celor mulţi şi umili, care, smerindu-se, se codesc să cugete

măcar, că ar putea participa la un astfel de eveniment.

8/18/2019 CEEOL-7

11/28


138

sunt invitaţi să experimenteze crâmpeie din bucuriile împ ăr ăţiei încă

din viaţa aceasta pământească: harul Duhului Sfânt e aducător de paceşi lumină taboric ă pentru to ţi cei ce lucrează desp ătimirea.Văzută astfel, ca prefigurare a împ ăr ăţiei eshatologice, dar şi ca

o pregustare a ei încă din lumea aceasta, Liturghia nu se sfâr şeşteniciodată, ci ea continuă în inimile credincio şilor şi după otpustulslujbei din biserică, încălzindu-le viaţa în rugăciune şi lucrarea faptelor bune, reunite generic sub sintagma „Liturghia după Liturghie” 17. Am putea adânci această lucrare, extinzând sensurile ei asupra întregii vie ţia creştinului, care este una liturgică prin excelen ţă. Trebuie să vorbim,deci, despre o vita liturgica sau despre o Liturghie a vieţii, despre o permanenţă a r ăspunsului iubirii noastre la dragostea nemărginită a luiHristos, care ni se ofer ă din potir şi r ămâne cu noi tainic, şi după ceadunarea noastr ă din biseric ă se sfâr şeşte. Potrivit fericitei expresii pauline, Hristos – Capul nostru – ne conduce ca pe nişte mădulare aleBisericii Sale Sfinte, spre extinderea acestui trup mistic în întreagacreaţie însufleţită a lui Dumnezeu. Împreun ă cu Hristos, de şi suntem înlume, ne distanţăm de accidentele lumii, pentru că Hristos ne-a ales pe

noi, determinând din partea lumii o reacţie de respingere, descrisă înEvanghelie ca neiubire. Astfel, cre ştinul tr ăieşte dilematic întresepararea de racilele acestei lumi, guvernată de patimi egoiste, şiaplecarea cu dragoste şi milă c ătre lume, pentru a lupta în mod solidarcu ea la depăşirea acelor patimi şi întoarcerea spre Creator. De altfel, prin propovăduire se urmăreşte tocmai acest demers de transformareontologică a lumii, spre a deveni, în final, cer nou şi pământ nou, după cum vesteşte Scriptura (Apocalipsa 21,1).

17 Expresia a c ă pătat o însemnătate misiologică excep ţională, fiind lansată şidesluşindu-i-se sensurile adânci de către pr. prof. dr. Ion BRIA, care a scris şilucrarea fundamentală Liturghia după Liturghie, Editura Atena, Bucureşti,1996. A fost preluat ă rapid şi valorificată, din punct de vedere teologic şimisionar, şi de către alţi autori, precum: mitrop. prof. dr. Nifon Mihăiţă,mitrop. Bartolomeu Anania, pr. prof. dr. Valer Bel, pr. conf. dr. Mihai

Himcinschi.

8/18/2019 CEEOL-7

12/28


139

Sensul vieţii umane vizează agonisirea comorii faptelor bune în

cer (Luca 12, 33), fapt care confer ă Bisericii un sens al cre şterii înHristos, profund eshatologic. Experimentată liturgic pe p ământ, unireacu Hristos se va permanentiza ca stare în împăr ăţia cerurilor: Liturghia,chiar „dacă se sluje şte pe pământ, ea se săvâr şeşte totuşi în cer, întimpul cel nou al creaţiei celei noi, în timpul Duhului Sfânt”18. Ea„pătrunde în lume prin Cruce şi ni se dăruieşte ca fiind Cruce”19, însă asumarea ei cu dragoste şi credincioşie ne dă, în egală m ăsur ă, şisperanţa părtăşiei cu Hristos Cel înviat. Până la înviere, îns ă, există starea de r ăsplată dup ă moarte a sufletelor drep ţior şi sfinţilor, pe dreptcuvânt numită „Biseric ă triumf ătoare”, aflată în sinergic ă leg ătur ă cu„Biserica luptătoare” de pe pământ, printr-o adevărată oper ă demijlocire, cerută în rug ăciune şi împlinită întru bucuria comuniunii.

În demersurile ei de transformare a lumii, Biserica are drept prim ajutor pe Hristos Cel întrupat, jertfit pe Cruce şi înviat, pentrumântuirea oamenilor, dăruit euharistic tuturor celor pregătiţi să intre încomuniune cu El. Coborârea lui Hristos la noi reprezintă o permanentizare a prezenţei Sale izbăvitoare pe pământ şi, în acelaşi

timp, „o înălţare a Bisericii la cer, la Prestolul slavei”20, aşa cumobservă foarte bine A. Schmemann. Noi nu ne împ ărtăţim din trupul luiHristos r ămas întru moarte, ci din acel trup cur ăţit şi sfinţit prin înviere,adus întru desăvâr şirea cea dintâi, cu care Domnul S-a prezentat Tatăluiceresc. Transfigurarea acestui trup, petrecută în chip anticipativ peTabor, a izvorât acea stare de beatitudine a ucenicilor-martori, care şi-arfi dorit atunci ca momentele de comuniune cu Hristos să nu sesfâr şească niciodat ă.

Desigur, unirea cu Hristos este idealul creştinismului. Însă nutoţi sunt apţi să o realizeze, şi în niciun caz ea nu se realizează instantaneu. De aceea, Liturghia, deşi reprezintă momentul tainic alunei îmbr ăţişări cu Hristos pentru cei iniţiaţi pe calea comuniunii,constituie numai o chemare vie pentru adresanţii mesajului misionar al

18 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 222.19 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 159.20


8/18/2019 CEEOL-7

13/28


140

vremii noastre, fie că sunt eterodoc şi, fie creştini ortodocşi

nepracticanţi. Acestora le sunt destinate rostirile, încă actuale ale„ecteniei pentru cei chemaţi”, din cuprinsul Sfintei Liturghii, pe careunii ar dori să o suprime, în mod nejustificat, în timp ce adev ăraţiitr ăitori ai tainei îi simt din plin necesitatea roditoare. Deşi instituţiacatehumenilor, aşa cum era ea în Biserica primar ă, nu mai există ast ăzi,s-au păstrat totuşi numeroase motive pentru a dedica o formulă derugăciune şi pentru cei aflaţi încă în c ăutarea adevărului sau decăzuţidin har, datorită unei vie ţi îndepărtate de Dumnezeu şi Biserica Sa.Comentând acest aspect, Alexandre Schmemann încearcă s ă neresponsabilizeze faţă de „aceia pe care noi am putea s ă-i atragem la«Soarele Dreptăţii», dacă nu apare lenevia noastr ă, indiferenţa noastr ă sau obişnuinţa noastr ă de a privi Biserica drept proprietatea «noastr ă»,ca una care există pentru noi, iar nu pentru lucrarea lui Dumnezeu, nu pentru Acela care vrea ca to ţ i oamenii să se mântuiască şi să vină lacunoa şterea Adevărului...(I Timotei 2,4)”21. Rug ăciunile pentru eir ămân şi astăzi extrem de actuale: „Ca Domnul să-i miluiască pe dân şii,să-i înveţe pe dânşii cuvântul Adevărului, să le descopere lor

Evanghelia dreptăţii, să-i unească pe dân şii cu sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biseric ă...”. După unii autori, chiar şi rugăciunile rostiteîn taină de c ătre preoţi în altar, în special cele din timpul epiclezei, ar putea fi spuse cu voce tare, întrucât exprimarea la plural implică participarea celor prezenţi, care se doreşte a fi una activă22.

O chemare specială ne este adresat ă de Hristos Însu şi: Iat ă , staula u şă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide u şa, voi intrala el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20). Ea este amplificată de

Biserică nu numai prin Liturghia îns ăşi, ci şi prin întregul tezaur liturgical ortodoxiei, incluzând tainele şi ierurgiile, diferitele slujiri, expunerilede texte biblice şi patristice, predicile şi catehezele integrate cultului,toate acestea fiind armonios încadrate într-o adevărată simfoniemisionar ă, din care nu lipsesc: pedagogia imaginii cr ştine (icoane,

21 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 93.22 Spre exemplificare, a se vedea Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina

împăr ăţ iei, p. 245.

8/18/2019 CEEOL-7

14/28


141

fresce), spiritualitatea imnelor (muzica bisericească, o adevărată vox

angelica), precum şi simbolistica gesturilor anamnetice, de laudă şi de prosternare.În consideraţiile f ăcute în unele documente ecumenice faţă de

importanţa valorizării vieţii liturgice pentru misiune, găsim elementecare converg spre găsirea unui echilibru între funcţia de predicare şi ceade experiere mistică a credin ţei. Euharistia este numită „energia caremişcă Biserica în devenirea ei misionar ă”23, corelând acest tip de slujirecu vestirea jertfei Mântuitorului, mai precis a mor ţii Sale pe cruce, după îndemnul paulin din I Cor., 11, 26. Atragem atenţia asupra împingeriiacestui tip de discurs pe o pantă favorabil ă protestantismului, care aaccentuat o „teologie a crucii”, estompând valoarea Învierii Mântui-torului, f ăr ă de care orice tip de propov ăduire ar fi zadarnică (I Cor. 15,14, 17).

Propovăduirea ortodoxă poate fi extrem de roditoare dac ă sefoloseşte, în strategia ei, de lucrarea Duhului în Sfânta Liturghie. Numeroşi creştini occidentali se convertesc la ortodoxie ca urmare a bogăţiei simbolice a cultului, culminând cu Liturghia24.

Deşi prezintă anumite sc ăderi sau ambiguităţi, mai cu seamă înceea ce priveşte menţionarea săvâr şitorului euharistiei în persoana unuisacerdot având hirotonie valabilă şi succesiune apostolică,„Documentul B.E.M.” conţine şi idei valoroase, care potenţează misiunea liturgică a Bisericii, v ăzută ca un r ăspuns şi o participare lamisiunea lui Dumnezeu în lume. Cea mai importantă consecin ţă rezultată de aici vizeaz ă „caracterul ontologic al Euharistiei, de

23 Melbourne, mai 1980 - apud Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIH ĂIŢĂ, Misiologiecre ştină, p. 43.24 Un exemplu deosebit în acest sens este prof. Karl Christian FELMY,lutheran convertit în 2007 la ortodoxie, mai ales în urma unor experien ţeliturgice copleşitoare, autor al unei căr ţi de excepţie, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Editura Deisis, 2004.Menţionăm şi grupurile de creştini din jurul mânăstirilor ortodoxe dinOccident (Sf. Ioan Botezătorul – Essex, de pildă), ale căror realizări în planduhovnicesc constituie modele şi pentru alţi ortodocşi. A se vedea pr. prof. dr.

Constantin COMAN, Prin fereastra bisericii..., p. 264.

8/18/2019 CEEOL-7

15/28


142

restaurare a persoanei umane, fapt pentru care dimensiunea socială a

slujirii creştine nu apare decât ca o expresie şi consecinţă a dimensiuniiverticale a aceleiaşi vieţi care este viaţă în comuniune cu Dumnezeu celtranscendent şi veşnic”25.

O legătur ă intrinsec ă este între Liturghie şi activitatea deconvertire, axată pe dou ă direc ţii: un mesaj adresat eterodocşilor,chemaţi să preguste înc ărcătura tainic-simbolică a slujbei, sub oînrâurire pnevmatică transfiguratoare, precum şi o lucrare mai specială,de readucere a „oilor r ătăcite” în staulul lui Hristos. Vorbind despreacestea, Î.P.S. Dr. Nifon Mihăiţă aminte şte „două mi şcări în Liturghie:una centripetală, de revenire, din lume, a Bisericii în sine, în jurulPotirului; şi o alta, centrifugală, de ieşire în lume”26. Anunţată prinschimbul de replici liturgice: „Cu pace să ie şim/Întru numeleDomnului”, lucrarea misionar ă de propov ăduire şi convertire sedeschide într-o nouă etap ă de slujire, dup ă ce o Liturghie euharistic ă s-aîncheiat, în vederea pregătirii alteia viitoare, într-un proces de creştere progresivă a Bisericii, atât sub aspectul numeric, cât şi al intensităţiitr ăirii efective a harului27. Această tensiune preg ătitoare marchează

succesiunea ciclică a duminicilor, privite atât ca paradigme ale zilei prime a creaţiei (cu izbucnirea de lumină primordial ă con ţinând in nuce viitoarea lumină a învierii lui Hristos), dar şi ale celei de-a opta zi,reprezentând desăvâr şirea creaţiei în împăr ăţia veşnică a lui Dumnezeu(Iezechiel 43, 27). De aceea, pr. Boris Bobrinskoy arată c ă „alternan ţaduminicii cu să ptămâna este un principiu fundamental pentru spiritul şisensul însuşi al Liturghiei”28.

25 Pr. dr. Gheorghe PETRARU, Teologie fundamental ă şi misionar ă. Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi, 2006, p. 398.26 Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIH ĂIŢĂ, Misiologie cre ştină, p. 48.27 Sfântul Ioan Hrisostom, comentând textul poruncii primordiale: Cre şte ţ i şivă înmul ţ i ţ i şi umple ţ i pământul şi-l st ă pâni ţ i, leagă împlinirea acesteia delucrarea harului în Liturghia euharistică ( Ioannem Homilia, XLVI, P.G., 59,260-262, apud Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIHĂIŢĂ, Misiologie cre ştină, p. 48).28 B. BOBRINSKOY, apud Pr. prof. dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie,

Editura Athena, Bucureşti, 1996, p.p. 26-27.

8/18/2019 CEEOL-7

16/28


143

Vestea cea bună trebuie anun ţată tuturor, c ăci Hristos, ce se

dăruieşte euharistic celor deja ancoraţi în starea de comuniune cu El,aşteaptă s ă fie transmis mai departe, prin cuvânt, acelora care se pregătesc să-L întâlnească şi care, poate, sunt mai aproape de El decâtne dăm noi seama: „Convertit este, aşadar, cel la care ne aşteptăm celmai puţin: nu cel care respectă legea şi se laudă cu aceasta, cidimpotrivă, cel care primeşte iertarea deplină a lui Dumnezeu. Sensulconvertirii este schimbat. Topografia care presupune schimbarea deorientare – întoarcerea este modificată: acolo unde Îl credeai peDumnezeu aproape, El este departe. Acolo unde este de presupus să fiedeparte, El se apropie”29. Legat de tipologia convertirii, un teologneoprotestant contemporan, dr. Lary Pyle, dezvoltă un comentariu personal30 al textului paulin I Cor. 3,1, care se refer ă la noii boteza ţi cala nişte prunci în Hristos. El descoper ă mai multe similitudini întrecopilaşi şi noii convertiţi; în acest sens, şi unii, şi ceilalţi:-se hr ănesc cu lapte (I Cor. 3, 2), adic ă au nevoie de un discursmisionar accesibil nivelului lor primar de înţelegere;-doresc să fie în centrul aten ţiei, manifestând o formă de egoism, sub

aspect spiritual. Un punct nevralgic l-ar putea constitui căderea înmrejele slavei deşarte;-se reîntorc mereu la părinţi, respingând adesea încercările altora de auzurpa acea poziţie. Noile convertiri sunt legate indisolubil de personalităţi marcante ale vieţii spirituale, faţă de care se nutre şte ofiliaţie nezdruncinată;-n-au dexteritate în comunicare, de aceea pot fi introvertiţi;-n-au capacităţi reproductive, de aceea nu trebuie siliţi să capteze şi

atenţia altora31

, până când nu sunt consolida ţi în credinţă.

29 Jean-Luc BLAQUARD, Tipuri tradi ţ ionale de convertire. Abordare filozofică şi teologică, în Emmanuel GODO (coord.), Convertirea religioasă,trad. de Nicoleta Petuhov, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 27.30 Dr. Larry PYLE, Stop mersului la Biserică! Modelul de A FI Biserica lui

Hristos, Ed. Shalom, Oradea, 2002, p.p. 200-201.31 Martorii lui Iehova, ridicând prozelitismul la rang de dogm ă, îşi avertizează

potenţialii convertiţi asupra faptului că urmeaz ă, încă de la botez, s ă se achite

8/18/2019 CEEOL-7

17/28


144

Parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32) con ţine un alt

exemplu gr ăitor despre cele două categorii de „ ţinte” ale misiuniiliturgice a Bisericii: pe de o parte, trebuie avuţi în vedere cei caredescoper ă ortodoxia ca o întoarcere la adev ăr, iar pe de altă parte, suntcei r ămaşi „în casa părintească”, ale căror tensiuni interioare pot deveninu o dată surprinz ător de puternice, reclamând o atenţie deosebită din partea noastr ă.

Ontologic legat de Dumnezeu, omul simte nevoia intr ării încomuniune cu El. Acest lucru se produce pe două c ăi: prin cunoaştereavoii Lui, expusă în Evanghelie, şi prin dialogul mistic al rugăciunii.Ambele căi sunt experiate plenar în Liturghia ortodoxă, dar reprezintă tot atâtea capcane prozelitiste, arme ale convertirii practicate degrupările eterodoxe. „Studiile biblice” la domiciliu sau în săli culticespeciale, experienţele unor rugăciuni individuale sau slujiri colective pot fi rodnice în cadrul campaniilor propagandistice ale noilor mişcărireligioase. Spre deosebire de pastoraţia ortodoxă, care tinde să topeasc ă orice formă de individualism în marea familie a celor ce „înoat ă pevalurile vieţii acesteia”, grupările eretice minoritare acordă o aten ţie

deosebită oric ăror detalii care ar putea exacerba individualismul potenţialilor noi adepţi. Dacă în Liturghia ortodox ă cre ştinul seintegrează mistic în comunitatea celor ce iau parte la Euharistie cudiscreţia apartenenţei infinitezimale la Corpus Christi, în casele derugăciune neoprotestante, fiecare dintre cei prezenţi este un protagonistal unei reprezentaţii individuale a credinţei, lipsită de coeziunea haruluidivin mântuitor. Citirea şi tălmăcirea după bunul plac a Bibliei, propunerea unor rugăciuni sau alte acte cultice realizate în manier ă

proprie, experimentarea unor presupuse „harisme” (a se vedea,„glosolalia” penticostală) conduc la o însingurare a exprimăriireligiozităţii, cu toată preten ţia de noutate şi ieşire din tiparele Tradiţiei.

de această sarcin ă obligatorie. Întâmpinând, a şa cum e şi firesc, numeroase proteste sau chiar abdicări ale noilor convertiţi, ei au fost nevoiţi să-şi adaptezeacest mesaj, renunţând la obligativitatea prozelitismului de la uşa la uşă, careeste înlocuit, mai nou, cu mijloace moderne: scrisori, e-mailuri, telefoane sau

chat-uri.

8/18/2019 CEEOL-7

18/28


145

Secularismul s-a înr ădăcinat atât de mult în mentalitatea

occidentală, încât a ajuns să-i preocupe chiar şi pe reprezentanţii unormişcări de tip revival în neoprotestantismul contemporan –„harismaticii” zilelor noastre. Deşi mesajul lor religios este unul extremde dinamic, iar propunerea drept slogan a sintagmei: „ Înapoi laCincizecime!” este tentant ă pentru unii cre ştini contemporani nouă, se pare că zelul misionar şi liturgic în respectivele comunităţi este într-odramatică sc ădere. Iată ce putem citi în cartea unui pastor penticostalamerican: „noi putem fi siguri că pe Satan nu-l sperie num ărul mare de biserici, oricâte ar fi acestea. Nu-l sperie nici profesionalismul corurilorşi orchestrelor noastre. El stă foarte relaxat şi liniştit pe margine, atâttimp cât membrii bisericilor se mulţumesc să se adune în fiecareduminică, să cânte câteva imnuri, s ă asculte o predic ă frumosstructurată şi să se întoarc ă voio şi la modul lor de viaţă secular. Vatrece însă la ac ţiune imediat şi va sări ca ars în clipa în care vreo persoană sau biseric ă va decide s ă schimbe starea actual ă a lucrurilor,să ia în serios Evanghelia şi mântuirea şi să-i ameninţe întăriturile”32.Din păcate, mişcarea harismatică, aflată în declin spiritual, precum

vedem, nu are prea multe şanse de redresare misionar ă întrucât„încearcă s ă anuleze sau s ă estompeze rolul misionar al preo ţieisacramentale, al Bisericii însăşi, şi care fragmentează Biserica şi odiversifică în foarte multe p ăr ţi sau curente care se iau la întrecere întreele”33.

Într-un astfel de mediu, posibile victime ale prozelitismuluisunt tocmai acei creştini ortodocşi care au o viaţă religioas ă curat ă şi uncontact permanent cu slujirea liturgică eclezial ă. Cursa cu care sunt

atraşi o reprezintă ispita vanit ăţii, a slavei deşarte şi a afirmării evidentea sinelui, chemat să participe la spectacolul ieftin oferit de perora ţiaunei exegeze personale de la înalţimea unei tribune, într-o sală

32 Dr. Larry PYLE, Stop mersului la Biserică..., p. 193.33 † Vasile COMAN, episcopul Oradiei, În apărarea unit ăţ ii credin ţ ei

str ăbune. Studii şi cuvânt ări cu caracter misionar-liturgic, Ed. Episcopiei

Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988, p. 17.

8/18/2019 CEEOL-7

19/28


146

asemănătoare celor de şedinţe, asupra unei adunări plictisite de

„exper ţi” individuali ai Bibliei.Desigur, cauzele favorizante ale unui astfel de clivaj suntmultiple; aş men ţiona doar câteva, cu remediile misionare aferente:-necunoaşterea scopului Liturghiei şi mesajului ei mistagogic, datorită ineficienţei (uneori, lipsei totale) sectorului catehetic şi omiletic dinactivitatea preoţească;-lipsa de coeziune, implicare şi punere în valoare a evlaviei creştinilorrâvnitori, prin atribuirea unor sarcini specifice în parohie, ajutând pe preot în munca sa catehetică, socială, culturală etc.;-slujirea defectuoasă, carenţele de ordin tipiconal, gestic-liturgic,muzical sau al dicţiei; teatralismul, nesocotirea dispoziţiilor sinodale privind cântarea în comun;-formalismul: slujirea aplatizată, tehnicizată, f ăr ă tr ăire întru Duhul;-lipsa unei temeinice pastoraţii individuale.

Precum vedem, o săvâr şire a Sfintei Liturghii în climatul viciatal neajunsurilor expuse mai sus duce adeseori la risipirea turmei, aşacum, pe de altă parte, o slujire corect ă, cu demnitatea şi evlavia

necesare, poate fi o soluţie misionar ă de sporire a num ăruluicredincioşilor din biserică. Aceasta reprezintă spa ţiul adunării înrugăciune comună, prototip al „locaşului celui nef ăcut de mână, pe careîl reprezintă”34. De aceea, Biserica, definită ca organism teandric, îireuneşte pe toţi cei ce mărturisesc în rugăciune comună acela şi crez şitr ăiesc supunându-se aceloraşi principii, cu dorinţa generală de a accedeîn împăr ăţia cerurilor, promisă înc ă de la p ăşirea pe poarta intr ării încreştinism – Taina sfântului botez. De altfel, când ieşim de la sfânta

Liturghie, potrivit fericitei exprimări a Î.P.S. Bartolomeu Anania, „neîntoarcem la casele noastre, împreună cu certitudinea ca suntem purtatorii lăuntrici ai Împăr ăţiei Cerurilor”35.

34 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 28.35 † Bartolomeu ANANIA, Arhiepiscopul Clujului, Cartea deschisă aîmpăr ăţ iei. O înso ţ ire liturgică pentru preo ţ i şi mireni, Ediţia a II-a,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 258.

8/18/2019 CEEOL-7

20/28


147

Harul lui Dumnezeu, transmis prin sfinţiţii slujitori, rodeşte în

toţi cei ce iau parte la jertfa euharistică şi se împărtăşesc de el, f ăcându-se pilde vii tuturor r ămaşi înafara cinei împăr ăteşti. Biserica primar ă asporit, înrâurită fiind de acest har, iar apostolii î şi structurau predicile pe temelia lui, obţinând excelente rezultate misionare tocmai pentru că erau capabili să promit ă împ ărtăţirea harului şi să o şi realizeze:

Pocăi ţ i-vă – le-a zis Petru - şi fiecare din voi să fie botezat în numelelui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor; apoi ve ţ i primi darulSfântului Duh (Fapte 2, 37-38). Importanţa posesiei şi transmiteriiharului a r ămas, în postmodernitate, o tentaţie teribilă a omuluicontemporan; de aceea nu ne mir ă deloc modul furibund în care s-atrecut chiar la neguţătorirea acestuia prin mica publicitate a ziarelor sau pe internet, de către diver şi vânzători de iluzii, precum bioenergeticienii, radiesteziştii, vindecătorii şi terapeuţii zilelor noastre, practicanţii ocultismului şi magiei36 etc.

O provocare misionar ă a prezentului este lupta cuautosuficienţa liturgică. Mulţi dintre slujitori consider ă c ă este de ajunssă liturghiseasc ă în condi ţiile organizatorice statutare, apreciind că o

prezenţă chiar foarte bun ă a cre ştinilor în biserică este un semn alrodnicei lor lucr ări sacramentale. Foarte puţini însă experiaz ă în slujirealor o nelinişte faţă de celelalte oi, care nu sunt din staulul acesta (Ioan10,16), după cum s-a exprimat Însu şi Hristos. În condiţiile societăţiiactuale secularizate, procentul celor interesaţi de propria mântuire,aflaţi în legătur ă cu Biserica, este relativ mic. Statistic vorbind, ei suntîn minoritate faţă de cei nep ăsători faţă de sufletele lor. Desigur, ne-am putea ascunde în spatele avertismentului dat de Acelaşi Hristos, care

confirmă faptul c ă îngust ă e calea ce duce la via ţă (Matei 7,14). Chiarşi aşa, sau poate cu atât mai mult, nelucrarea „ogorului Domnului” nueste permisă. Dintre resursele misionare imediate ce ne stau laîndemână, consemnăm:

36 Într-un mesaj publicitar al vremurilor noastre, g ăsim chiar o halucinantă alăturare de termeni: „magie cu har...” Este, însă, expresia vie a unei stări de

spirit: harul a ajuns produs de supermarket...

8/18/2019 CEEOL-7

21/28


148

1.-schimbarea mentalităţii rutinate a unor slujitori, care se mulţumesc să

trateze activitatea lor liturgică f ăr ă suportul unei implic ări misionareadecvate, în spiritul „Liturghiei după Liturghie”. Î.P.S. Nifon Mih ăiţă consemnează c ă „Sf. Ioan Gur ă de Aur a dezaprobat orice conceptstatic al preoţiei. Oricare ar fi funcţia deţinută de un cleric, el nu este pur şi simplu un «săvâr şitor» al slujbelor liturgice. Declinul liturgicapare atunci când comunitatea este invadată de ritualism şi formalism,dar în primul rând atunci când slujitorul este dominat de cătreacestea”37.2.-încurajarea zidirii de noi biserici, în toate cartierele unde estenecesar, mai ales în zonele cu blocuri, precum şi rearondarea teritorială a parohiilor. Degeaba se umple o bisericuţă de cartier cu câteva sute de persoane (în cel mai fericit caz), în timp ce alte mii sau zeci de mii nuştiu, poate, nici din ce parohie fac parte. Acolo unde sunt multe blocuri,construcţia de biserici dese n-ar trebui să fie un prilej de neîn ţelegerisau ispite, ci o şansă: adunate la un loc, persoanele dintr-un singur blocde locuinţe pot umple o biserică destul de înc ă pătoare.3.-sectoarele misionare ale preoţilor slujitori, atribuite de către chiriarh,

potrivit prevederilor canonice în vigoare, ar trebui să fie extrem de binedelimitate şi judicios administrate, din punct de vedere pastoral, decătre cei în cauză. Sub nicio formă n-ar trebui s ă mai existe sectoare cumai mult de 1000 de familii arondate unui singur preot. Atât preotul,cât şi păstoriţii lui, ar trebui să fie într-o leg ătur ă sufleteasc ă vie, bazat ă în primul rând pe cunoaştere reciprocă. Este inadmisibil ca un preot să nu-şi cunoască m ăcar ¾ din enoriaşii arondaţi teritoriului său pastoral;de asemenea, este inadmisibil ca ¾ din credincioşii chestionaţi, să

zicem, într-o scar ă de bloc de sus pân ă jos, s ă nu ştie cine este preotullor deservent. De altfel, potrivit Statutului Bisericii (Art. 50, litera h), parohul ţine evidenţa tuturor parohienilor, fiind ajutat în această munc ă şi de ceilalţi conslujitori, care trebuie să-i furnizeze date demograficeactualizate din cuprinsul sectoarelor misionare ce le sunt încredinţate.Vizitele pastorale sunt extrem de importante; ele au inclusiv rolul de a-iinvita pe credincioşi să viziteze cât mai des biserica parohial ă şi mai

37

Î.P.S. Prof. Dr. Nifon MIH ĂIŢĂ, Misiologie cre ştină, p. 135.

8/18/2019 CEEOL-7

22/28


149

ales să ia parte la Sfânta Liturghie. Trebuie luptat mai ales cu acea

mentalitate greşită a unora, care consider ă suficient ă sau, în orice caz,mai importantă, rugăciunea particular ă în detrimentul celei publice.Individualismul, definitoriu pentru omul postmodern, îl determină peacesta să-şi cultive ideea extrem de primejdioasă a unei „rela ţii propriicu Dumnezeu”. Preotul trebuie să arate, îns ă, r ăspicat, că mântuirea nuse obţine decât în Biserică, în comuniune, şi nu pe cont propriu.4.-trebuie combătută cu str ăşnicie maniera strict mercantilă de s ăvâr şirea slujbelor religioase de către unii sacerdoţi – ce-i drept, puţini lanumăr, care confundă voca ţia preoţiei cu o prestare de servicii, în celmai prozaic sens al exprimării. Lor li se adresează P.S. Dr. CasianCr ăciun, prin cuvintele: „Ori de câte ori nu ne este îndeajuns, fraţilor,Domnul nostru euharistic, cine altcineva ar putea să ne îndestuleze?Salarii mai mari, posturi mai bune, poziţii mai în faţă, toate sunt încontradicţie cu vocaţia slujitoare. Proba focului este şi pentruierarhizarea valorilor şi cu aceasta a rostului fiecăruia în comunitate şiîn Biserică”38. Aceste cazuri sunt uşor de depistat: la sfânta Liturghie,unele biserici sunt aproape goale – sau umplute pe jumătate cu

credincioşi, exclusiv vârstnici; în schimb, ele se umplu în cursulsă ptămânii, pentru diverse alte servicii, precum acatiste sau masluri deobşte. Adeseori vedem, în penumbra unor sfinte locaşuri, diferite persoane care, în cursul să ptămânii, îngenunchează pe la icoane în starede rugă sau reculegere. Ne-am a ştepta ca aceste persoane să fie primelela Liturghia duminicală, dar nu este aşa. Din păcate, o astfel de tristă situaţie este încurajată în primul rând de c ătre slujitorii în cauză, care artrebui să insiste asupra priorit ăţii prezenţei creştinului la Sfânta

Liturghie, prin consiliere individuală şi prin discursuri cateheticeadecvate, rostite cu ocazia slujbelor din cursul să ptămânii. Cei ce aunevoie de ascultarea rugăciunilor, de harul izbăvitor din nevoi şinecazuri, trebuie sf ătuiţi să-şi îndrepte cererile direct lui Hristos, celrevărsat pentru viaţa lumii în euharistie. Trebuie ajutaţi să în ţeleagă c ă, pe sfântul disc, Hristos se întâlneşte în mod tainic, cu trupul său jertfit

38 † CASIAN, Episcopul Dun ării de Jos, Întru lumina Ta, Ed. Episcopiei

Dunării de Jos, Galaţi, 2007, p. 228.

8/18/2019 CEEOL-7

23/28


150

şi înviat, cu miridele reprezentând pe toţi creştinii pomeniţi de preot la

proscomidie, invitându-i pe toţi să-L descopere prin credinţă, aşa cum af ăcut-o cu Toma şi cum o face cu toţi credincioşii, cărora le este promisă fericirea în schimbul credin ţei lor.5.-prezenţa preoţilor în sfintele lăcaşuri, cu dragoste de slujire şi, maiales, de rugăciune. Iată o m ărturie despre părintele Iulian Stoicescu, unduhovnic vestit al Bucureştiului din veacul trecut: „El era tot timpul în biserică. De pildă, când domnul Grigore Popescu picta, el se ruga. Şiodată, pe la ora trei după-amiaza, s-a dus în biserică s ă citeasc ă ni şte pomelnice. Era singur la biserică. La un moment dat, a intrat PreaFericitul Părinte Patriarh Teoctist, cu o mică suit ă. A r ămasextraordinar de impresionat când l-a văzut pe părintele Iulian că iesedin altar, în odă jdii, ca unul care îşi f ăcea acolo slujba”39.6.-promovarea mijloacelor misionare moderne, cum ar fi sistemele detransmisie audio-video (TV i Radio Trinitas), absolut benefice pentruacea categorie de credincioşi aflaţi în neputinţe sau cu dizabilităţievidente; utilizarea reţelei internet pentru promovarea învăţăturii şi practicii religioase ortodoxe, precum şi editarea publicaţiilor scrise cu

conţinut religios (mai ales, publicaţiile „Lumina”). Pr. prof. Ion Briaavertiza recent că „exist ă o genera ţie tânăr ă de oameni de ştiinţă caretr ăiesc în ritmul revoluţiei tehnologice de azi, adică o «biseric ă latent ă»care are alte surse de cunoaştere intelectuală şi alte modele de formarespirituală decât experien ţa liturgică a Bisericii tradi ţionale. Pe caleainformaticii, în faţa ecranului unui televizor sau ordinator, realitateamaterială este dep ăşită de o «lume virtual ă»”40. Pentru această categoriede oameni, tot mai bine definită în peisajul societ ăţii contemporane,

Biserica trebuie să-şi adapteze nu discursul, ci mijloacele de transmiterea acestui discurs.Cea mai mare lucrare a Sfintei Liturghii în Biserica mileniului

III este polarizarea credincioşilor, animaţi de spiritul dragostei creştineşi comuniunii întreolaltă. Societatea actuală, deşi globalizată, a

39 *** Un preot de foc – P ărintele Iulian, ediţle îngrijită de Costion Nicolescu,Editura Bizantină, Buc., 2000, p. 50.40

Pr. prof. dr. Ion BRIA, Liturghia după Liturghie, p. 33.

8/18/2019 CEEOL-7

24/28


151

promovat egoismul pe scar ă larg ă, aşa încât se poate observa uşor o

ruptur ă grav ă între membrii ei. Dintotdeauna, cre ştinii adunaţi laLiturghie au compus acelaşi trup mistic al Bisericii; astăzi însă, eidezvoltă din ce în ce mai greu con ştiinţa apartenenţei la marea familiecreştină, mai cu seamă în mediul urban. „Liturghia este «Tainaadunării», Hristos a venit pentru ca pe fiii împr ăştiati ai lui Dumnezeu

să-i adune într-una” (Ioan 11, 52) şi Euharistia, chiar de la început, afost descoperirea şi realizarea unităţii poporului nou al lui Dumnezeu,adunat de Hristos şi întru Hristos”41. În zonele rurale, mai persistă înc ă frumosul obicei ca oamenii să se salute între ei şi să-i salute şi penecunoscuţi. La oraş, practica salutului, chiar şi faţă de personalit ăţiclericale, a diminuat foarte mult în ultima vreme. Este o consecinţă aînsingur ării oamenilor, a retragerii într-o carapace a non-comunicării şi pretinsei lor supra-poziţionări sociale.

Analizând cauzele acestui fenomen, ajungem rapid la cea maiimportantă: r ăcirea nădejdii în lume. A scăzut încrederea în semeni, şiaceasta datorită mai ales unei politici de exagerat ă publicitate f ăcută faptelor antisociale, precum şi inocularea unei stări de tensiune critică

permanentă, faţă de tot. S-a manipulat abil de c ătre mass-media tocmaiaceastă lehamite existen ţială, în scopul creării unei acalmii în planulmanifestărilor publice, cetăţeneşti, ale oamenilor. Biserica nu numai că are dreptul, dar are şi datoria să ia atitudine, a şa cum a f ăcut-o în deserânduri în istoria poporului român. Este foarte grav că, până ladragostea faţă de aproapele, trebuie parcurs ă lunga cale a recâ ştigăriiîncrederii în aproapele. Şi aici vine într-ajutor textul liturgic: „Să neiubim unii pe alţii ca într-un gând să m ărturisim...”. Aceste cuvinte nu

trebuie cântate oricum, ci cu tr ăirea tainică a înrâuririi Duhului Sfânt –unificatorul şi împăciuitorul tuturor. Trebuie înţelese de către toţi, iarmesajul lor trebuie aplicat în mod neîntârziat: în primul rând, atuncicând se creează comuniunea euharistic ă la Sfântul Potir, iar mai apoi înviaţa întregii comunităţi locale. Preoţii trebuie să medieze cunoa ştereareciprocă a credincio şilor, să le redea acestora încrederea unii fa ţă dealţii, să-i implice în mod solidar în proiectele spirituale, culturale sau

41


8/18/2019 CEEOL-7

25/28

8/18/2019 CEEOL-7

26/28


153

dilemă duce de fapt la conflictul dintre «clericalismul» pur, care

împarte Biserica în «activi» şi «pasivi» şi cere de la mireni numaisupunere oarbă clerului, şi un «democratism» bisericesc sui-generis,după care sfera activit ăţii specifice clerului este numai slujirea divină (săvâr şirea tainelor şi a cerinţelor religioase), tot restul r ămânând să fieîmpăr ţit cu mirenii”44. Există, f ăr ă doar şi poate, o putere de a conduceîn Biserică, rezervată ierarhiei, dar nu prin sine îns ăşi, ci ca executantă a unei lucr ări directe, de la Hristos şi prin Hristos. Prezent în BisericaSa, Hristos acţionează prin cler, iar ascultarea cerut ă mirenilor de c ătreierarhie este o ascultare de Hristos. Biserica nu poate fi circumscrisă cadrului instituţionalizat al unei organizaţii pământeşti, deşi se prezintă ca atare în relaţia cu ceilalţi actanţi ai scenei sociale. Ea nudiscriminează pe nimeni; chiar acestei supuneri a credincio şilor faţă deierarhie i se r ăspunde în mod reciproc cu o slujire sacerdotală, careîntăreşte opinia că „în Biseric ă, omul nu este niciodată supus omului(mireanul preotului), ci toţi sunt co-supuşi unul altuia în unitatea vieţiidivino-umană”45. Comentând textul petrin referitor la preoţiauniversală, A. Schmemann punctează, categoric: „Mirenii nu sunt

preoţi de categoria a doua in Biserică”46. El argumentează c ă ace ştiasunt cei mai în măsur ă s ă realizeze misiunea de propov ăduire faţă delume şi tot ei sunt cei care, în plan liturgic, aduc materiile jertfeieuharistice pentru lume. Iar pr. prof. Dumitru Stăniloae adaugă, caargument logic, faptul că ace ştia, „după ce au înt ărit comuniunea întreei în Sfânta Liturghie, o vor promova şi după Liturghie" 47.

Pr. prof. Gh. Petraru face o radiografie corectă a necesit ăţilormisionar-liturgice în creştinismul contemporan, cu accent pe ortodoxia

românească, afirmând: „Bisericile îşi fac misiunea în funcţie de propriaTradiţie, de specificul cultural, de religiozitatea credincioşilor fidelicomunităţii mărturisitoare, familiei ca mediu de educaţie creştină,

44 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 95.45 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 97.46 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 98.47 Pr. prof. Dumitru ST Ă NILOAE, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia

ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 387.

8/18/2019 CEEOL-7

27/28


154

parohiei de care se simt legaţi spiritual şi istorico-cultural prin

participare la ritmul liturgic al acesteia, la rugăciune şi la programele parohiale diverse pentru tineret, programe care, de exemplu, există şi înBiserica noastr ă, prin articularea orei de religie din şcoală, informative,cu prezenţa în lăcaşul de cult cu profesorul de religie în unele zile desărbătoare, dimensiune formativă esen ţială pentru con ştiinţa şi viaţacreştină în Hristos” 48.

Darurile euharistice sunt exemplul cel mai elocvent alsolidarităţii omului cu întreaga lume creată, care se ofer ă drept suport al jertfei Fiului lui Dumnezeu. O transformare a lumii prin jertf ă estedefinită în formula liturgic ă: „Ale Tale dintru ale Tale, ţie-ţi aducem detoate şi pentru toate”. Aici sesizăm în mod limpede grija pentruintegralitatea actului mântuitor: pentru ca niciunul dintre cei ce mi i-aidat să nu piar ă , decât numai fiul pierzării... Prefacerea euharistic ă este,în acelaşi timp, o preînchipuire a preschimbării tuturor lucrurilor îneshaton; de aceea, trebuie insistat cu tărie asupra caracterului real al jertfei liturgice şi a prezenţei reale a lui Hristos în sfânta împărtăşanie,mai ales în contextul promovării formalismului, pe filier ă protestant ă şi

neoprotestantă. Toate exprimările care consider ă euharistia„comemorare”, „preînchipuire” sau „impanaţie” au un simplu rol semi-anamnetic, vorbind doar de jertf ă, f ăr ă înviere, şi sunt sortite astfeleşecului. De fapt, învierea este cheia întregii transfigur ări a creaţiei; eadeschide calea revărsării metanoetice a harului şi tot ea confer ă uneisimple bucăţi de pâine şi unui pahar cu vin şansa unică de a setransforma în însuşi trupul şi sângele Domnului nostru înviat. Făr ă înviere, comemorând doar moartea lui Iisus, ele râmân doar nişte

simple „simboluri”, „prefigur ări” sau „amintiri” – ele însele lipsite deviaţă, deci moarte.O pastoraţie eficientă este una lucr ătoare prin iubire, după

chipul Bunului Păstor, care-şi pune viaţa pentru oi. Calitatea preotuluide a fi „păstor” rezidă în caracterul personalist al preo ţiei sacramentale.Această tain ă se confer ă celor ale şi şi pregătiţi în mod special,conştienţi de faptul că sublimul misiunii lor este s ă se identifice cu

48

Pr. dr. Gheorghe PETRARU, Teologie fundamental ă..., p. 234.

8/18/2019 CEEOL-7

28/28


Hristos în Liturghie, pentru că, în mod tainic, I se substituie, în opera Sa

de mântuire a creaţiei în Biserică. A. Schmemann afirmă c ă Hristos l-aales pe preot „ca prin el să arate şi să împlineasc ă prezen ţa Sa şi preoţiaSa cea veşnică”49. De aceea, ortodoxia nu simte tensiuneacreştinismului apusean pentru a desluşi condiţiile validităţii tainelor,coroborate cu vrednicia slujitorilor. Ortodoxia, însă, le cere sacerdoţilorei să se cutremure la gândul c ă sunt ale şi şi sfinţiţi de Duhul Sfânt, ca prin ei să lucreze Însu şi Hristos.

Finalmente, este imperios necesar ca ortodoxia românească s ă diversifice în plan social roadele bogate ale slujirii sale liturgice, aşacum bine oberva Întâistătătorul Bisericii noastre: „în legătur ă cuaceasta, se poate afirma că rug ăciunea liturgică are o dimensiunesocială (adesea invizibil ă, dar reală), la fel cum lucrarea socială acreştinilor are o dimensiune liturgică, în dragostea lui Dumnezeu”50.Acelaşi lucru îl precizează şi Mihail Neamţu, când afirmă c ă „dac ă există o «doctrin ă social ă» a Bisericii, atunci aceasta nu poate fi decât oextensiune a politicii sale liturgice”51. O astfel de lucrare sfântă,călăuzită de Hristos – Soarele nostru – şi însufleţită de Duhul Sfânt,

este o cale misionar ă ce reprezint ă, în egală m ăsur ă, şi o şansă, dar şi o provocare. Păşind pe acest drum, umbriţi de harul dumnezeiesc sfinţitorşi călăuzitor, nu ne îndoim că rezultatele noastre vor fi cele scontate:vindecarea creaţiei de r ănile păcatului şi întoarcerea acesteia cătrelimanul ceresc al Împăr ăţiei nepieritoare.

49 Alexandre SCHMEMANN, Euharistia, taina împăr ăţ iei, p. 121.50 † DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi d ăinuire..., p.345.51 Mihail NEAM ŢU, Gramatica Ortodoxiei: tradi ţ ia după modernitate,

Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 245.

ceeol-7

Documents