Porunca cu scandal

Poate că cea mai scandaloasă poruncă pe care a dat-o Hristos a fost cea legată de

aproapele. „Iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul tău şi pe aproapele ca pe tine însuţi, în acestea se

cuprind toată Legea şi Proorocii”. Pentru omul modern, om leneş şi iresponsabil, această simplificare

sună foarte încurajator, degajat. Însă pentru un evreu aceasta e un adevărat scandal. Toată viaţa

evreului era un slalom dibaci printre sumedenia de legi şi legişoare care păreau să-i determine

mântuirea. A reduce viaţa la două porunci, pentru nişte oameni care îşi făceau o dilemă din a mânca

sau nu un ou ouat sâmbăta, e totuna cu a porunci unei femei deprinse să-şi schimbe rochiile de

fiecare dată când iese din casă să poarte numai o singură rochie, cu dreptul de a o îmbrăca o dată pe

dos şi o dată pe faţă.

Această simplificare L-a costat pe Hristos viaţa. Dar o parte de credincioşi au îmbrăţişat scandaloasa filozofie şi au format o nouă religie, un mod nou de a vedea lumea. Din cauza numelui iniţiatorului scandalului, aceşti credincioşi au început să fie porecliţi „creştini”. Da, aceste grupuri neînsemnate şi ilicite de altă dată purtau acelaşi nume cu atât de răspândiţii creştini de azi. Cum de s-au înmulţit atât de tare? Mulţi zic că aceasta este o minune dumnezeiască, un semn că această credinţă e adevărată. Eu însă am o mare îndoială că lucrurile stau astfel. Cred că pricina înmulţirii atât de rapide şi atât de sigure a creştinilor stă iarăşi în porunca cu scandal. De când această poruncă a fost dată la o parte, numărul adepţilor creştinismului a sporit îngrozitor. În schimb creştinii au azi o mulţime de alte porunci, poate că nu mai puţine decât evreii, porunci pentru care, sunt sigur, dacă ar veni iarăşi Hristos să le reducă la porunca iubirii, L-ar omorî.

Creştinismul este dragoste, creştinismul este şi durere. Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere. Şi ce este această poruncă stranie adusă de Hristos, dacă nu durere? Ce înseamnă, de fapt, a iubi pe aproapele tău? Să-i cumperi un hamburger? Să-i dai zece lei? Uneori şi asta. Dar dacă necazul aproapelui tău nu poate fi alinat cu un hamburger şi nici cu zece lei, dacă el depăşeşte puterile tale? Iar mie mi se pare că orice necaz şi orice durere depăşeşte puterile noastre. Atunci singurul lucru pe care îl putem noi face este să ne îndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate. Arhimandritul Sofronie Saharov, scriindu-i unei femei bolnave, căreia îi murise fiul în vârstă de opt ani, povesteşte această întâmplare. Zice: „Eram odată împreună cu Sf. Siluan şi priveam de lângă chilia noastră din Sfântul Munte o corăbiroară nimerită în furtună. Oamenii panicaţi aveau de ales între a rămâne în corabie, aşteptând terminarea furtunii sau a veni cu luntrea până la mal. Amândouă variantele erau la fel de primejdioase. Atunci unul din călugări a suspinat şi a zis: „Ah, cum mă doare sufletul meu pentru ei!” Sf. Siluan i-a răspuns: „Dacă sufletul tău s-a îndurerat pentru ei, înseamnă că ei sunt salvaţi”. Şi-ntr-adevăr, oamenii aceia au ajuns toţi la mal. Aşa şi eu, îşi continua fericitul Sofronie scrisoarea, cred că boala în care vă aflaţi vă v-a lăsa, pentru că sufletul meu mă doare pentru dumneavoastră”.

Câţi din cei care se duc duminica la biserică se pot lăuda că poartă în piepturile lor această durere făcătoare de minuni? Iar eu cred, împreună cu Hristos, că acesta este singurul lucru pe care trebuie să-l râvnim, pentru care trebuie să ne luptăm. Poate că cel mai mare bine pe care îl putem face lumii este să ieşim, pur şi simplu, la geam şi să privim în stradă, până când inima noastră se va umplea de această durere atotputernică. În ce constă folosul, dacă oricum oamenii aceia nu ştiu nimic? Chiar dacă nu am schimba pe nimeni cu această durere a noastră, tot vom aduce mult folos. Măcar şi prin faptul că, cel puţin în acele clipe, noi vom scuti lumea de răul nostru personal. Şi acesta este un mare bine pe care noi îl putem face lumii.

Post si libertateCe poate fi mai absurd decît postul, într-o religie care se grozaveste sa-i redea omului

libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cînd trebuie sa te abtii de la lucrurile care îti plac, cînd

trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mîncaruri, ci si de la toate

placerile trupesti. Cum sa nu vezi în aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cîte le are omul –

libertatea?

Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului.

Constientizînd aceasta, protestantii au hotarît sa renunte la post. Însa, oricît de multe citate nu s-ar

1

aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mîntuitorului însusi, îndemnul la postire sta ca un

ghimpe în ochiul celui care cunoaste cît de cît Scriptura. Toti dreptii de pîna la Hristos au postit.

Postul era premergator întîlnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa

patruzeci de zile de nemîncare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el

începe cu un postitor – Ioan Botezatorul. Mîntuitorul însusi a postit înainte de a iesi la predica. Nu

putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cîteva versete biblice, atunci cînd chiar cei care

le-au rostit au fost ei însisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la îndoiala puterea

noastra de întelegere a acelor versete.

Hristos a fost întrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au înteles ca

apostolii si Mîntuitorul însusi erau niste mîncaciosi (Mt. 11, 19). Însa întîmplarea în cauza ne

descopera, de fapt, ca apostolii si Mîntuitorul umblau tot timpul flamînzi. Aceasta se vede foarte bine

si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mîncat spice sîmbata. Apostolii

erau atît de ocupati cu predica, încît uitau sa manînce, iar faptul ca au rupt spice arata cît erau de

flamînzi si ca obisnuiau sa manînce pe unde apucau. Mîntuitorul însa nu a mîncat cu ei, reprosul fiind

îndreptat numai împotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mîncau putin, reiese si din

scena înmultirii pîinilor, de unde aflam ca aveau numai cinci pîini si doi pestisori. Desi erau departe

de localitate, în imposibilitate de a-si procura hrana, ei sînt gata sa dea si acest putin multimilor

(nestiind ca ele vor fi înmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decît

oamenii de rînd. Asadar, Mîntuitorul si apostolii posteau, atîta doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii.

La întrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atîta vreme cît

Mirele este cu ei, vor veni zile cînd Mirele se va lua de la ei, în zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35).

Zilele "acelea", în care Mirele S-a luat, sînt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50,

apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul în aceste zile pentru credinciosi.

Asa ca, protestantii au înteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca

orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, însa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie

înteles în toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa

întelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut în zilele noastre. "A mînca – scrie Sf. Efrem

Sirul în veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca manînca

doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu manînci pentru ca nu poti sa nu manînci, vointa ta reiese din

instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau în aceasta, nici un pacat, dar nu este nici

virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavîrsita libertate

– spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este

alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are în ea ceva din realitatile vietii vesnice,

unde nu mai exista fecale.

Oboseala si dragoste Nu este adevarat ca intre ortodocsi si romano-catolici exista numai neintelegeri. Cel putin,

exista un amanunt simpatic, pentru care acestia ar fi gata sa se uneasca. Ortodocsilor le place la romano-catolici faptul ca acestia la slujba stau pe scaun, iar preotii romano-catolici ii invidiaza pe cei ortodocsi pentru ca acestia au voie sa se casatoreasca. Si asta dureaza de multa vreme.Am vrut astfel sa patrund mai direct in sfera unor discutii, de multe ori incrîncenate, despre viata religioasa. De exemplu, tot mai des poti auzi replici de genul: “slujbele atît de lungi ale ortodocsilor n-au nici o logica!” Desigur, toate aceste discutii sînt superficiale, amuzante si vin de la oameni care, de regula, nu umbla la biserica, dar ele preocupa pe multi. Chiar dintru inceput trebuie sa spunem ca Liturghia este centrul vietii crestine. Liturghia este Hristos. Acesta este modul desavîrsit in care Dumnezeu se daruieste oamenilor, in Euharistie (Impartasanie). Lungimea slujbelor ortodoxe se datoreaza si convingerii primilor crestini ca a doua venire a lui Hristos va fi imediata – “parusia”. Slujbele erau si sînt o asteptare, dar si o venire, in cel mai adevarat sens, a lui Hristos. In cele sapte laude existente in Biserica Ortodoxa, se imita, dar se si reactualizeaza istoria universului si a omului,

2

de la creare si pîna la restabilirea armoniei vesnice. De aceea, pe parcursul lor, exista momente de rugaciune, de cateheza, adica educare (cînd se citeste din Vechiul Testament, din Apostol sau din canoane, care infatiseaza fapte si invataturi ale Sfintilor). Pentru ca oboseala sa nu ingreuneze rugaciunea, exista momente cînd credinciosii pot sa se aseze, acestea sînt “Apostolul” si “catismele”, care, din greaca, asa se si traduce - “a sedea”. Iar cînd este slujba cu priveghere, se sfinteste “litia”, pîine cu vin, care se imparte credinciosilor spre mîncare, ca sa nu se istoveasca.Într-un cuvînt, nu sînt chiar atît de inumane slujbele ortodocsilor. Si-apoi, daca depasim cu ingaduinta “teologia” babutelor noastre, putem ajunge la Sfintii Parinti. De exemplu, Sf. Filaret al Moscovei spunea: “Decît, stînd drept, sa te gîndesti la picioare, mai bine, sezînd, sa te gîndesti la Dumnezeu”. Aceeasi replica o repeta si marele ascet al secolului trecut, Sf. Teofan Zavorîtul. Iar in Patericul Egiptean (sec. IV-V), gasim o intîmplare extraordinara in acest sens. Se zice ca odata au venit fratii la avva Isaia si l-au intrebat: “avvo, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza in biserica, ce sa fac, sa-l las sau sa-l trezesc la rugaciune?” Si Sfîntul a zis: “adevarat va zic, fratilor, ca eu, daca il vad pe fratele meu ca dormiteaza, pun genunchiul meu sub capul fratelui si-l odihnesc”.Acesta este sensul vietii crestine, asa cum o inteleg ortodocsii si cum au inteles-o apostolii, sa-L astepti pe Hristos. In Gradina Ghetsimani, ucenicii au adormit de trei ori, dar nu s-au dus de acolo. A oferi lui Dumnezeu douazeci de minute pe saptamîna, cît dureaza o messa romano-catolica, si acelea cu pretentii, este un rezultat firesc al societatii consumiste apusene. In Apus sotii umbla fiecare cu masina sa si nu indrazneste unul sa se foloseasca de lucrurile celuilalt. E normal ca fiecare are si timpul sau, pe care si-l repartizeaza cum voieste. Si daca s-a intîmplat ca din acest timp o parte infima sa-I fie oferita lui Dumnezeu, aceasta se face ca un fel de imprumut. Dar si ortodocsii au voie sa-si imparta timpul cum vor. Si cine vrea sa-i acuze pentru faptul ca Ii acorda prea mult din timpul lor lui Dumnezeu? Daca doi indragostiti pot sa stea la vorba ore intregi, uneori pe frig sau pe ploaie, sprijinind gardurile, de ce ne mira niste oameni care stau la un loc cu Dumnezeul lor, pe care Il iubesc si care ii iubeste? Vin clipe, cînd dragostea învinge oboseala.

Nenăscuţii oameni

Despre sănătatea unei societăţi îţi poţi da seama după legile de care se conduce ea. Chiar dacă, de multe ori, nu e în puterea maselor să schimbe sau să adopte anumite principii, rămâne reacţia pe care o au oamenii faţă de acestea.

Nu demult am asistat la întronarea legii cu privire la legalizarea avorturilor. De fapt, s-a întâmplat legalizarea unei realităţi, a unei triste realităţi, care, oricum, era “legalizată” de la sine. Practic, nimeni nu avea nevoie de această lege pentru a face un lucru pe care îl fac cu seninătate cele mai multe dintre femei. De aceea, instituţionalizarea acestei forme de crimă a fost mai degrabă un examen de cruzime, pe care doar câţiva dintre parlamentarii noştri l-au picat.

Pe parcursul anului trecut, s-a făcut mare larmă din cauza legii privind studierea religiei în şcoală. În calitate de membru al comisiei Mitropoliei Moldovei, constituită pentru acestei chestiuni, am avut parte de mai multe discuţii cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei. Aceştia şi-au exprimat cu multă sinceritate nesimpatia lor faţă de ideea studierii religiei ca disciplină şcolară.

Sincer să fiu, pornind de la realităţile noastre, nici eu nu sunt adeptul predării religiei în şcoală. Dar motivele mele şi ale celor de la Ministerul Educaţiei sunt diferite. Ei erau de acord să se predea orice în şcoală, chiar şi un monstru cum este “educaţia moral-spirituală” propusă în proiectul Ministerului, numai nu religia. Cu părere de rău, oamenilor noştri le repugnă anume religia, anume Evanghelia.

Poate că ne-am obişnuit sau poate că nu ne dăm seama, dar faptul că Evanghelia ne sperie mai mult decât sângele pruncilor nenăscuţi, e un semn de alienare. Nichita Stănescu şi-a exprimat cândva adâncimea tristeţii sale prin următoarele versuri: “Tristeţea mea-i atât de mare, încât aude şi nenăscuţii câini pe nenăscuţii oameni cum îi latră”. Lumea acestor oameni nenăscuţi devine tot mai mare şi mai mare. Şi cred că, dacă am putea auzi ceea ce a auzit Stănescu, am descoperi că nu ajung câini nenăscuţi care să-i latre pe toţi copiii nenăscuţi. Pentru că oamenii au învăţat să facă avorturi, iar câinii încă nu.

Zodii, horoscoape…

Dincolo de glumele care se fac pe seama credinţei în zodii, această credinţă există. Este curios, dar oamenii care refuză ideea unui Dumnezeu Creator, preferă să se supună unor berbeci imaginari care aleargă prin stele. O gospodină trece cu vederea cuvintele lui Hristos: “iubeşte pe aproapele

3

tău”, dar o ascultă pe prezentatoarea TV, dacă îi zice: “astăzi veţi avea o zi grea, evitaţi conflictele cu cei apropiaţi”.

Faptul că omul e îndreptat spre latura tainică a existenţei sale, vorbeşte despre dualitatea naturii umane. Pe de o parte, lumea imediată, văzută, iar pe de altă parte, lumea mistică, necunoscută şi nesigură, dar prezentă în chip latent în fiecare. Omul crede, dacă nu în Dumnezeu, atunci în orice altceva. De exemplu, studenţii din Iaşi nu trec în timpul sesiunii pe sub peretele fostei edituri “Junimea”, pentru că nu le merge la examene. Alţii, din aceleaşi motive, nu calcă pe capacele de canalizare.

Lumea interioară a acestor oameni e o lume caleidoscopică, dezordonată, care îşi lasă

amprenta asupra modului de gândire şi de receptare. De aici fragmentarismul lumii moderne şi, mai

ales, postmoderne, lumea clip-urilor şi a colajelor.

Omul are nevoie de repere în univers, el nu poate să existe de la sine. Experienţa fricii, a

singurătăţii, ne împinge spre credinţele cele mai ciudate. E adevărat, există stele şi constelaţii, fiecare

cu nume şi traiectorii proprii, dar cum putem crede că un corp iraţional poate influenţa în vreun fel

fiinţa atât de complexă care este omul? Ce-i drept, în complexitatea sa, omul poate să creadă chiar şi

că luna, care nu e decât un bolovan, poate să-i hotărască soarta! Această credinţă mă duce cu

gândul la personajul lui Creangă, care plângea de frica bolovanului de sare de pe sobă.

Sfinţii părinţi spun că obişnuinţele sunt a doua fire. De aceea, omul care ascultă mai multă

vreme horoscoapele, ajunge, în cele din urmă, să fie o umbră a semnului său zodiacal. Aceşti oameni

nu îşi dau seama că devin foarte vulnerabili, pentru că e destul să-i afli zodia şi poţi face cu el ce vrei,

îl manipulezi ca pe un zombi, ceea ce e valabil, mai ales, pentru femei.

Noi suntem invitaţi să imităm sau pe Hristos, sau berbecii, taurii şi racii zodiacali. Imitând,

devenim, susţine ascetica ortodoxă. Dar, desigur, fiecare e liber să aleagă ceea ce vrea el să devină.

Sărbătoarea dez-îndumnezeirii

Sărbătorile sunt zâmbetul unei naţiuni. Există zâmbete sincere şi zâmbete forţate, bolnăvicioase. Fiecare popor are nişte sărbători care îl reprezintă. Printre acestea, un loc special îl ocupă sărbătorile cu conţinut religios.

În R. Moldova a devenit deja o tradiţie ca în fiecare vară să se convoace pe stadionul republican “Congresul martorilor lui Iehova”. Aparent, aceasta este o sărbătoare religioasă. Membrii acestei organizaţii o pot numi chiar creştină. Totuşi, aceşti oameni neagă dumnezeirea lui Hristos, considerându-L doar o creatură superioară. Şi atunci, devine o adevărată dilemă, în cazul în care Hristos nu-I Dumnezeu, dacă mai are rost sau nu ca să se sărbătorească “Dumnezeul lui Israil” altfel decât o făceau evreii.

Pentru noi, creştinii, singurul motiv de sărbătoare este redobândirea nemuririi luminoase, prin învierea lui Hristos, îndumnezeirea firii umane. “Să se veselească cele cereşti – cântă Biserica în fiecare duminică, – şi să se bucure cele pământeşti, că a făcut biruinţă cu braţul Său Domnul, călcat-a cu moartea pe moarte. Cel întâi-născut din morţi S-a făcut. Din pântecele iadului ne-a izbăvit pe noi. Şi a dăruit lumii mare milă”. Veselia este prilejuită anume de redobândirea chipului dumnezeiesc, prin Hristos: “Saltă, Adame, împreună şi te veseleşte, Eva, că hainele prin care v-aţi îmbrăcat întru stricăciune de demult în rai, nădăjduind nestricăciune, luându-le pe Sine Cel ce v-a zidit pe voi, în chip negrăit le-a mutat întru nestricăciune, şi împreună v-a înălţat astăzi şi prin şederea cea împreună cu Tatăl v-a cinstit”. (Penticostar, Săptămâna VII după Paşti, Miercuri: stihoavna Vecerniei, stih. II). Firea dumnezeiască, unindu-se neamestecat şi nedespărţit cu firea omenească, în persoana lui Hristos, în taina întrupării, a cinstit-o pe cea din urmă, astfel încât “spăimântatu-s-au cetele îngereşti văzând pusă pe Scaunul părintesc firea omenească cea căzută”. (Octoih, glas VIII, Duminică: Can. Crucii şi Învierii, oda I, stih. II). Dogma întrupării lui Dumnezeu, expusă de Părinţii primului Sinod Ecumenic (325) e foarte simplă: “Neîncetând să fie Dumnezeu, a început să fie om”.

Dacă Hristos nu este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, două firi în aceeaşi Persoană, neamestecate şi nedespărţite, atunci zadarnică a fost venirea Lui. Rostul venirii lui Hristos nu a fost doar acela de a propovădui “vestea cea bună”, aşa cum afirmă martorii lui Iehova, Dumnezeu putea să vestească şi în continuare prin îngeri, aşa cum a făcut în Vechiul Testament. Să Se jertfească pe cruce? Dar dacă Hristos nu-I Dumnezeu, oare nu reiese că Dumnezeu Tatăl a asistat cu cruzime

4

moartea unicului Său Fiu şi pentru aceasta a iertat păcatele lumii? Dumnezeu Tatăl a iertat omenirea tocmai pentru faptul că a comis cea mai abominabilă crimă? Oare Dumnezeu, care este dragoste (1 Ioan 4, 8-16), iar dragostea înseamnă a-ţi pune sufletul pentru aproapele tău (Ioan 15, 13), nu a îndeplinit această poruncă, ci a preferat să pună sufletul altcuiva? Într-un cuvânt, dacă Hristos nu-I Dumnezeu, Biblia este cea mai sadică poveste din lume.

Acesta este Cel care, “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”. Pentru ca acest citat din Apostolul Pavel (către Filipeni 2, 6-7) şi altele, de care este plin, atât Noul cât şi Vechiul Testament, să nu dea impresia de politeism, trebuie să acceptăm dogma Sfintei Treimi, a Unui Dumnezeu în trei Feţe, deofiinţă şi nedespărţite: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, pe Care Scriptura Îl numeşte cu nume multiple, de exemplu Domnul Savaot sau Iehova.

Aşa că, de vineri şi până duminică, săptămâna trecută, pe stadionul republican s-a ţinut un fel de “doliu vesel”. Oamenii adunaţi acolo au sărbătorit, cu multă vervă, dez-îndumnezeirea firii umane. Au încercat, prin cuvântări aprinse, să-L alunge pe Dumnezeu din istorie, pentru că El, sunt de părere martorii, Şi-a încheiat misiunea, odată cu înălţarea Sa la ceruri, şi nu mai poate fi prezent şi în tradiţia noastră milenară. Au sărbătorit triumful revistelor colorate şi a kitchi-ului asupra geniului creştin, din care am citat mai sus. În aceste reviste, niciodată nu veţi găsi mărgăritare ca acesta, când o făptură îşi exprimă dragostea faţă de altă făptură, transfiguraţi de atingerea cea mai directă a lui Dumnezeu: “Ca un trandafir din văi, Curată, ca un crin cu bun miros cunoscându-te pe tine Făcătorul nostru, Domnul, a iubit frumuseţea ta, Curată, şi acum va să se întrupeze din sângele tău, ca pentru bunătate să gonească duhoarea cea rea a înşelăciunii”. (Mineul pe martie, în 24 de zile, oda VIII, stih. III).

Printre afişe şi standuri

În Chişinău, chiar la colţ cu fostul magazin “Lumea copiilor”, a apărut un stand nou. Este primul stand care m-a făcut să simt că trăim într-o eră nouă, care a depăşit prejudecăţile păgâne, într-o eră umană. Standul are dimensiuni impunătoare şi reprezintă simbolul grafic al oamenilor infirmi, cu inscripţia: “Aceşti oameni există…”

Până şi în slăvita Grecie, patria democraţiei, infirmii erau aruncaţi la groapă, iar în Vechiul Testament “orbul şi şchiopul nu intrau în casa Domnului” (2 Regi 5, 8). Hristos “a deschis ochii celor orbi şi a scos din temniţă pe cei robiţi” (Isaia 42, 7). Mesajul evanghelic a descătuşat minţile popoarelor şi a creat o nouă atitudine faţă de om, una mai nobilă şi mai înălţătoare, necondiţionată de starea noastră socială, materială sau fizică. Sf. Vasile cel Mare a numit venirea lui Hristos în trup “ziua de naştere a omenirii”.

Nu ştiu în ce măsură a fost el observat din cauza codrului de standuri cu femei frumoase, reclame la ţigări şi prezervative. Important este că el există şi că Primăria oraşului ar putea înmulţi aceste exemple de umanizare a străzilor capitalei.

Dincolo de impresia de modernizare a societăţii noastre, eu cred că modul nostru de receptare se întoarce la timpurile picturilor rupestre. Pentru oamenii de atunci nu existau litere care să sugereze, de exemplu, cuvântul barză, dar exista simbolul grafic al berzei. La fel reprezentau oamenii de atunci şi alte repere din viaţa lor, vânătoarea, munca în câmp, scenele erotice. Cred că şi în societatea noastră s-au înmulţit oamenii care nu mai practică şi alte lecturi decât cele de pe standurile publicitare. De aceea, conţinutul acestora ar putea fi diversificat, poate nu ar strica chiar unele mesaje educative.

În penitenciarul de la Tighina, unde mi s-a întâmplat să slujesc ca diacon, există un stand, care m-a determinat să cred că afişarea femeilor nu este întotdeauna indecentă. Dimpotrivă, femeia din puşcăria din Tighina, ca şi standul cu infirmul din centrul Chişinăului, e o formă de predică. E o femeie tânără cu un copil în braţe, sub care scrie: “Papa, mâ tebia jdiom”. Pentru că trăim în era experimentelor, aş propune şi eu unul. Să împrumute Primăria modelul acestui stand, chiar dacă e stângaci executat, şi să-l expună în locul tuturor reclamelor la prezervative “Cool”, măcar pentru o săptămână. Să depăşim, încetul cu încetul, spaima de viaţă .

Cu un sărut mai aproape de moarte

Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic-tac se asocia pentru mine

5

cu o bătaie în porţile morţii. Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea numai conturul ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte. Era atât de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu că eu nu voi putea întoarce înapoi timpul vieţii mele nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâşiam să simt cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi irecuperabil sunetul acela monoton şi trist.

Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seară, la culcare. Dar adevărata tristeţe şi singurătate mă copleşea în casele străine, chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare sovietic. Atunci mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie chiar şi atunci când eu nu le aud. Orice n-aş fi făcut şi oriunde nu m-aş fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupaţie din viaţa mea, dar n-a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunze care cad sau doar se mişcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămâneam nemişcat şi neputincios în faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsuram cu hainele din care creşteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului. Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrăţişare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Suntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiaşi gând în timpul Liturghiei, când preoţii şi diaconii îşi dau sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci ei se cuprind şi, sărutându-se pe umăr, zic: “Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: “Este şi va fi”.

Ce minunat! atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de Viaţă. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viaţă şi nu de moarte.

Oameni înfrânţi

Pentru noi, cei care am trăit în Uniunea Sovietică, viaţa a început zece ani în urmă. Zic asta nu pentru că ceea ce simţeau oamenii până la căderea Imperiului era mai puţin însemnat sau interesant, ci doar pentru că abia acum noi ne trăim într-adevăr trecutul nostru ratat. Cumva, oamenii postsovietici se folosesc de acest timp şi în măsura în care îşi recapitulează robia de altă dată. De fapt, ei nici nu vor mai reuşi să fie vreodată altceva decât robi, dar nişte robi conştienţi de robia lor.

De regulă, discuţiile despre societate, şcoală, artă încep cu clişeul “odată cu căderea cortinei de fier…” La un moment dat, se creează chiar impresia că toate aceste domenii s-au schimbat radical după căderea comunismului. Este greu a spune. Cert este că oamenii au căpătat tendinţa de a vorbi mereu despre schimbare, deşi nu fac nimic pentru a o realiza.

În lista domeniilor supuse reformei, mai exact “perestroicii”, un loc aparte l-a ocupat religia. În primul rând, despre religie a început să se vorbească în locurile şi cu ocaziile cele mai diferite. Religia a fost obligată să se supună noilor condiţii. Orice inconvenient, de exemplu posturile sau lungimea slujbelor ortodoxe, poate fi pus foarte uşor pe seama mentalităţii comuniste, cât de absurd n-ar părea. În general, Dumnezeu este forţat să renunţe la o singură cale de a se descoperi oamenilor, Evanghelia, şi să recunoască şi budismul, şamanismul sau religia vechilor egipteni ca revelaţie desăvârşită şi suficientă pentru mântuire.

Deşi astăzi e aproape o dificultate să găseşti un ateu absolut, pentru că toţi cred dacă nu în Dumnezeu, cel puţin în nu ştiu ce forţe supranaturale, gândirea acestor oameni e total ateistă. Când cineva modifică cu seninătate principiile pe care Însuşi Dumnezeu le-a adus oamenilor, prin aceasta el neglijează existenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi o zămislire homeriană, adică o simplă proiecţie a unor aspiraţii omeneşti. Poetul orb, considerat a fi şi “marele reformator religios al Greciei” (Kostas Papaioannou) măcar a avut onestitate să plăsmuiască o mulţime de zei, pentru toate gusturile, pe când oamenii de azi încearcă să atribuie însuşiri multiple şi antitetice unui singur Dumnezeu. Un astfel de Dumnezeu, în care acţionează concomitent principii contradictorii, s-ar supune numaidecât distrugerii şi anulării. Absurdul acestei situaţii îl remarcă puţini.

În secolul trecut, în unul din statele Americii, populaţia a obţinut ca vreme de 9 zile, prin lege, numărul Π să fie egal cu 4 şi nu cu 3,14. Aşa au hotărât ei că e mai uşor să efectuezi operaţiile

6

matematice cu un număr întreg. A schimba principiile mântuirii mi se pare la fel de absurd, deoarece, deşi, aparent, mântuirea devine mai lesnicioasă, în realitate ea eşuează.

Ceea ce am câştigat noi, foştii sovietici, spre deosebire de restul omenirii, este experienţa unei cumplite şi profunde înşelări. Noi ştim cât este de dureros să descoperi că ceea în ce ai crezut a fost o minciună. Cine ştie, poate că după această viaţă există într-adevăr ceva pentru care merită să lupţi? Mi-ar părea rău ca oamenii care au pierdut o dată să se consoleze cu condiţia lor de înfrânţi, pierzând şi singura luptă pe care merită să o câştigi.

Libertatea înseamnă a nu avea piedici în calea dragostei Poate niciodată oamenii nu s-au preocupat de libertate mai mult decât astăzi. În vechime,

discuţiile despre libertate erau o preocupare filozofică. De exemplu grecii, aveau nevoie de o filozofie a libertăţii care să se opună zeilor dezlănţuiţi şi tirani. Zeii grecilor îi asupreau pe oameni. Atunci când Prometeu, zeul umanist, a vrut să ducă focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit, legându-l de o stâncă, unde vulturii îi ciupeau ficatul.

Religii care să se ocupe de libertatea omului sunt prea puţine, de fapt, numai una. Când spun “religie”, vreau să invit la corectitudine terminologică. Religie din latină înseamnă “re-legare”, adică restabilirea relaţiei dintre om şi Dumnezeu, două persoane. Pentru orientali, ideea unui Dumnezeu-Persoană este vulgară, ei nu o pot concepe. Orientalii nici nu au Dumnezeu, ei au doar învăţători care te învaţă să te “eliberezi”. De aceea, obsesia eliberării la orientali este o filozofie, alături de cea greacă sau cea nietzschiană, dar nu o religie. Musulmanii, care cred într-un Dumnezeu persoană, au o singură zi pe an, în decembrie, de sărbătoarea zisă “noaptea rugăciunii”, când Allah se coboară din al şaptelea cer până la primul cer şi atunci le aude rugăciunile. Niciodată Dumnezeul musulmanilor nu l-a numit pe vreun om prieten al său, aşa ca Hristos.

Desigur, fiecare e liber să aibă o definiţie personală a libertăţii. Suprarealistul Salvador Dali, era de părere că “pentru a fi liber trebuie să fii puţin multimilionar”. Pentru Friedrich Nitzsche, libertatea este puterea de a spune “nu!” Alţii pot spune că a fi liber înseamnă a avea tot ce voieşti, atunci când voieşti. Pe de altă parte, un proverb grecesc spune că “atunci când zeii vor să-l pedepsească pe om, îi trimit tot ce vrea”.

Condiţia libertăţii pe care o propune creştinismul nu presupune nici tehnicile de meditaţie ale yoghinilor, nici banii lui Salvador Dali. “Cunoaşteţi adevărul, spune evanghelistul Ioan, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32). Acesta este adevărul despre care L-a întrebat Pilat pe Hristos: “Ce este adevărul?”, dar nu a mai aşteptat răspunsul, căci “a ieşit afară la iudei” (Ioan 18, 38). Pilat, ca şi contemporanii săi şi ca şi cei mai mulţi dintre oameni, nu a înţeles că adevărul nu este o simplă noţiune filozofică, ci este o realitate şi, chiar mai mult, este o Persoană. Pilat avea în faţă Adevărul, dar nu a înţeles.

Din punctul de vedere al creştinismului, libertatea înseamnă a nu avea piedici în calea dragostei, luxul de a-ţi putea pune oricând sufletul pentru aproapele tău. Libertatea înseamnă să poţi răspunde oricând chemării lui Hristos: “Ia-ţi crucea şi vino după Mine”. Într-un cuvânt, libertatea înseamnă să nu poţi fi şantajat de nimeni şi nicicând, iar pentru asta e nevoie să urmezi adevărul, să iubeşti şi să rabzi.

Omul liber este cel care nu-şi vinde libertatea nici pe bani, nici pe femei, nici pe vin, nici pe slavă. Omul liber este cel care nu se mai teme de moarte, nici pentru sine, nici pentru apropiaţii săi. Omul liber, în concepţia creştină, este un om postum.

Omul liber, ca şi Ulise al lui Homer, generalul chefalenilor, poate fi aruncat gol într-un oraş străin şi nu se pierde, deoarece, în loc de haine, este îmbrăcat cu virtute. El are întotdeauna toată averea sa cu sine, cărând-o pe spatele inimii, ca un melc care îşi duce casa. Aceasta este o bogăţie care nu trezeşte invidie, Crucea lui Hristos, povara pe care a dus-o Dumnezeu pe drumul Golgotei, pentru a-l elibera pe om din robia păcatului şi a morţii.

Libertatea înseamnă să nu ai motive să fugi de Dumnezeu.

Cine se teme de sfinţi?

Unul dintre aspectele care, în opinia protestanţilor, face ca ortodoxia să fie respingătoare este cultul sfinţilor. Ideea închinării în faţa altui om, invocarea acestuia în rugăciuni, este văzută ca o ofensă adusă lui Dumnezeu şi o revenire la păgânism. Pentru acest “argument” extraordinar

7

împotriva creştinismului, protestanţii au căpătat până şi laudele ateiştilor-ştiinţifici, care au văzut în ei un fel de înaintemergători ai iluminismului şi ai umanismului.

Poate cea mai expresivă carte împotriva sfinţeniei este “Genealogia moralei” de Friedrich Nietzsche. Acesta a fost convins că popii fac uneori milostenie, numai pentru că aceasta îi face să se simtă superiori celui în a cărui şapcă au aruncat doi bănuţi. Aceeaşi psihologie o au toţi ateiştii militanţi. Pentru această categorie de oameni, sfântul, atunci când nu a fost un simplu mâncător de găini în Postul Mare, pe care l-au divinizat colegii lui de breaslă, poate fi cel mult un nebun rufos în care poporul prost a văzut o întruchipare a propriei suferinţe şi, de aceea, l-au eroizat. Unii atei, nu exclud chiar posibilitatea unui delir mistic provocat, pe fondul sărăciei şi a foamei sau din setea de paranormal a femeilor isterice.

Puţini ştiu însă că autorul “Antihristului” a fost fiu de pastor luteran. Acest amănunt despre apartenenţa confesională a lui Nietzsche nu este lipsit de importanţă. Viziunile gânditorului care l-au inspirat pe Hitler, setea lui de o religie “veselă”, cum o numea el, sunt o urmare inevitabilă a educaţiei sale luterane. Luteranii, ca şi toţi protestanţii şi neoprotestanţii exclud posibilitatea conlucrării omului cu Dumnezeu, deoarece pentru ei a făcut totul Hristos, omul nu are nici un merit în mântuirea sa. De aceea, “supraomul” lui Nietzsche nu este altceva decât un monstru clocit într-un subconştient văduvit de imaginea omului ca fiinţă superioară. Supraomul nietzschean este un înlocuitor nefericit al sfântului creştin.

Eu nu vreau să înşir aici o listă cu citate biblice care să susţină cultul sfinţilor, dar mi se pare sugestivă întâmplarea că ateiştii, sectele de toate felurile şi persoane de genul lui Nietzsche îşi dau mâna atunci când e vorba de negarea vehementă a cultului sfinţilor.

Sfinţenia este singurul lucru cu care nu poţi să te mândreşti, pentru că deîndată o pierzi. Sfinţenia este mai degrabă propăşirea continuă în conştientizarea propriilor neputinţe (Sf. Nil de la Sorska) şi nu ştiu dacă cineva din adversarii cultului sfinţilor invidiază această ocupaţie. Aceşti oameni sunt cinstiţi nu ca nişte dumnezei, ci ca nişte prieteni şi îndrumători, ca simple persoane care ne întrec în vreo vrednicie (Sf. Ioan Damaschin). La urma urmei, cultul sfinţilor confirmă că Hristos este prezent în istorie şi că El lucrează prin oameni “până la sfârşitul veacurilor”.

Nu există nici un alt motiv pentru care oamenii se împotrivesc sfinţilor, decât numai mândria personală. Omul lipsit de modele şi precursori se expulzează pe sine din istorie. El îşi creează o istorie în care există numai el, ca un Neron îngâmfat şi idiot. Nu în zadar Friedrich Nietzsche a scris “Consideraţiile inoportune împotriva istoriei”, în care vede istoria ca pe un rău care împiedică omenirea să prospere. În cele din urmă, omul care a luptat cu sfinţenia şi istoria, a sfârşit prin a-şi crea propriul sfânt, “supra-omul” şi o proprie istorie, care începea cu el însuşi. Comuniştii l-au creat pe “homo-sovieticus”, omul care munceşte bine la subotnice, iar neo-protestanţii pe “fratele uns cu duhul”, care s-a lăsat de fumat şi de băut, poartă cravată şi citeşte biblia.

Într-adevăr, poate că a trecut vremea sfinţilor după modelul lui Hristos? Într-o lume ca a noastră, e loc pentru toată lumea. “Într-o casă mare, spune apostolul Pavel, referindu-se la sfinţenie, nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste” (II Timotei 2, 21).

Ne-a făcut mai liberi libertatea confesională? Оn cartea fundamentală a taoiştilor, Lao Zi povesteşte un caz de înţelepciune chinezească. Un

oarecare chinez, aflînd că vecinului său i-a murit soţia, se duce la el să-l consoleze. Din text se înţelege starea grea a chinezului, care căuta să-şi exprime condolianţele într-un mod cоt mai cuviincios. Numai că, intrоnd оn casă, acesta a avut un mare şoc găsindu-şi vecinul în mijlocul camerei, bătînd cu lingura оntr-o cratiţă şi veselindu-se. “Cum poţi să faci una ca asta, l-a mustrat oaspetele, soţia ta cu care ai trăit o viaţă şi care ţi-a născut copii a murit, iar tu te veseleşti”. “Eu mi-am iubit foarte mult soţia, răspunse înţeleptul, şi de aceea mă veselesc. Dacă aş izbucni acum în lacrimi aş da dovadă că nu am înţeles care este adevăratul sens al vieţii”.

Оntrebarea pe care o propun eu este următoarea: care din aceştia doi a оncălcat libertatea celuilalt? Dacă vrem un răspuns în spiritul drepturilor internaţionale ale omului, zicem că amîndoi. Primul – pentru că, văzîndu-şi oaspetele, totuşi nu a încetat să facă o faptă care putea să-l deranjeze pe acesta. Iar al doilea – pentru că l-a mustrat fără să mai aştepte momentul potrivit. Amîndoi au acţionat urmîndu-şi propria libertate, dar amîndoi s-au strоmtorat reciproc.

8

La vremea sa, Rouseau, dădea o definiţie plauzibilă a libertăţii personale: “libertatea mea nu trebuie să strîmtoreze libertatea celuilalt”. De aceea, una şi aceeaşi faptă, pentru unii poate fi act de caritate iar pentru alţii adevărată crimă, în funcţie de tradiţia societăţii în care trăiesc.

De exemplu, оn India, arderea mortului şi aruncarea cenuşii lui în Gange, (iar alteori arderea soţiei împreună cu răposatul!), este un lucru bun şi interzicerea lui de către oficialităţi ar însemna violarea unei tradiţii de mii de ani. La noi pentru astfel de fapte se face puşcărie. Iar în tradiţia samurailor japonezi cel mai mare rău pe care îl poţi face cuiva este să–ţi faci sepuku (sa-ţi spinteci burta) în faţa casei lui. Desigur, lumea este diferită.

Din acest punct de vedere este interesant să urmărim efectele interferenţelor culturale şi spirituale foarte rapide din societatea contemporană. Şi în acest context să definim mai exact unele noţiuni precum “drepturile omului”, “libertatea mărturisirii credinţei” etc.

O altă chestiune este, în ce măsură organele de drept şi Guvernul poate apăra interesele unor sau altor din aceste confesii. Şi atunci cînd spun confesii nu exclud nici una din formele de grupare a unor indivizi оn vederea urmăririi unor scopuri şi interese comune, fie religioase, fie politice. Deoarece foarte multe dintre organizaţiile aşa zis religioase înregistrate astăzi la noi îndeplinesc acţiuni cu totul politice, altele economice, dar nicidecum religioase.

Printre declaraţiile drepturilor omului din 1981 găsim următorul punct: “Libertatea de a mărturisi o credinţă sau de a exprima convingeri e supusă doar restricţiilor stabilite de lege şi ordinii necesare pentru protecţia securităţii civice, a sănătăţii şi moralei, cît şi de drepturile de bază ale celorlaltor persoane”*.

Spaţiul cultural şi spiritual în care s-a dezvoltat poporul nostru este destul de unitar şi armonios. Încă din zorii formării sale şi pînă azi poporul român a avut o singură religie şi toate actele de bine şi de rău se înţeleg prin prisma tradiţiei ortodoxe. Fenomene ca poligamia, sacrificarea pruncilor, homosexualitatea, uciderea în numele religiei, la noi au fost şi sînt văzute ca abateri şi neliniştesc în chip neplăcut. Armonia poporului nostru se vede chiar şi la nivelul portului bărbătesc şi femeiesc, care iarăşi urmează tradiţia evanghelică. Un bărbat în fustă, fapt normal în Scoţia, la noi оnseamnă altceva. Şi această unitate a noastră este un factor foarte important pentru crearea unor relaţii de ordine firească, în care statul să poată acţiona astfel încоt apărarea drepturilor unuia să nu strîmtoreze drepturile celorlalţi.

Desigur, armonia care a caracterizat vreme de multe secole poporul nostru astăzi s-a stricat. Dar cel mai curios este că s-a stricat în urma unei sforţări enorme a autorităţilor de a-i împăca pe toţi. Nu se ştie pe cine intenţiona să împace Parlamentul nostru, căci ţările din fosta Uniune se deosebeau categoric de cele din Europa şi America anume prin faptul că la noi nu aveai pe cine împăca. La noi toţi erau la fel. Un singur partid atrofiase “instinctul” conflictelor politice, iar interzicerea oricărui fel de religiozitate оnlăturase considerabil prozelitismul. Оn aceste condiţii, importarea unor “drepturi” din Europa şi America seamănă cu cîştigarea unei lese foarte costisitoare la loto, după care vrei nu vrei trebuie să-ţi cumperi şi cîine.

Atunci cоnd Guvernul nostru оntre anii 1992/95 оnregistrase deja oficial majoritatea sectelor existente оn lume, făgăduind să le respecte cererile, el ar fi trebuit să analizeze mai întоi оn ce relaţie se află aceste organizaţii unele cu altele şi dacă nu cumva ele se războiesc reciproc. Mai apoi, dacă mai este preocupat de starea poporului care l-a ales, cam care ar fi investiţia la dezvoltarea culturii noastre naţionale a unor organizaţii din Koreea sau Japonia, care au avut conflicte anterioare cu statul şi au fost interzise oficial оn majoritatea ţărilor europene şi din SUA. Motivele au fost traficul de droguri, arme şi prostituţie, cît şi cazurile de pedofilie şi decesuri în urma inaniţiei şi a experienţelor extreme făcute asupra membrilor sectei. Mă refer şi la organizaţii ca Moon (Federaţia familiilor pentru pace în toată lumea şi alte pseudonime), Dianetica lui Habard, Societatea pentru conştiinţa krişna, Academia Zolotov, etc., înregistrate оn Moldova. Nu mai vorbesc de faptul că toate aceste organizaţii au proprietatea de a se ascunde sub nume diferite, ca asociaţii de tineret, de protecţie a familiei, de cluburi şi centre care se înregistrează ca “societăţi non-profit şi non-guvernamentale”, după statutul binecunoscut, (pentru a scăpa de impozite). Nu există nici o comisie de specialişti în istoria religiilor, teologi şi chiar psihologi şi psihiatri pe lîngă Guvern care să cerceteze în prealabil doctrina şi istoria organizaţiei ce urmează a fi înregistrată.

Toate aceste secte săvîrşesc crime împotriva omului, pe plan psihic şi fizic. Nu mai vorbesc de încălcarea armoniei spirituale şi în genere a oricărui fel de spiritualitate. În toate aceste secte omul este un fel de cоine a lui Pavlov, un animal pe care se fac experienţe. Оn urma unui curs intens de spălare a creierului omul оşi pierde orice simţ al realităţii, se alienează. Pretinsa linişte şi echilibru pe care cred că îl capătă tinerii aderînd la astfel de practici este urmarea autosugestiei şi a hipnozei. A izolării în chip artificial de realitatea societăţii în care trăim prin interdicţii inumane. Atunci cînd un om

9

оncepe să zboare оn astral оn fiecare noapte şi să simtă vibraţiile cosmice cu oasele bazinului, sau să cînte psalmii lui David pe ritmuri country оn faţa trecătorilor nedumeriţi, să vorbească în “limbi” pe care nici el nu le оnţelege, cred că e cazul să fie cercetat de psihiatru.

Dar orice ironie dispare atunci cоnd tot mai mulţi membri ai acestor mişcări sfîrşesc prin sinucidere, individuală sau în grup. Şi pe toate acestea Guvernul nostru îşi ia angajamentul să le apere, încălcînd nu numai ordinea оn societate şi normele unei convieţuiri civilizate, ci chiar şi obligaţiunea medicilor de a-şi exercita datoria. Medicul trebuie să privească un martor al lui Iehova cum agonizează din cauza pierderii de sînge, dar nu are voie să-l salveze printr-o simplă transfuzie, deoarece martorul a semnat contract cu Guvernul prin care refuză transfuzia sîngelui chiar şi dacă s-ar afla în comă. Este curios că Guvernul legalizează şi apără o organizaţie de 39.000 (statistica iehovistă pe 1999) de oameni care nu numai că interzice membrilor săi să participe la alegeri, ci nici măcar nu recunosc vreo însemnătate a acestui Guvern cu toate legile sale, considerîndu-l “adunare drăcească”.

Şi printre toate aceste confesii zgomotoase, care răbufnesc ca ciupercile atomice pe stadioane şi în pieţe, numai bisericuţele ortodoxe îşi săvîrşesc slujirea cu uşile închise, fără să se impună nimănui. Nu ies pe stradă cu tobe şi pancarde, nu fac cadouri, nu pîndesc оn parcuri. Şi chiar dacă toţi membrii noilor organizaţii au fost culeşi din numărul fiilor Bisericii Ortodoxe, Biserica Ortodoxă nu intentează procese. Foarte nemodern, fundamentalist, nedemocratic.

Biserica Ortodoxă înţelege de ce se întоmplă astfel. Ea ştie că Împăratul ei nu este din lumea aceasta. Şi, totuşi, mulţi dintre membrii ei încă mai sînt din lumea aceasta, şi acestora ea îşi cere măcar voie de a le da un sfat: Nu puneţi în aceeaşi cameră mai mulţi oameni care se urăsc între ei, iar dacă tot s-a întоmplat să-i puneţi, măcar nu le daţi voie să facă fiecare ce vrea, căci fiecare din ei nu vrea decît să-l sfîşie pe celălalt, şi îl va sfоşia. “Ajunge zilei răutatea ei” (Mt. 6, 33).

Legalizarea şi nesupravegherea mulţimii confesiilor străine modului armonios de viaţă al unei societăţi educate vreme de aproape două mii de ani în tradiţia ortodoxă nu este o metodă de pacificare, ci un nou prilej de scandal şi conflicte majore. Faptul că toate aceste confesii îşi cer dreptul de a avea conturi în băncile din străinătate trebuie să înţelegem ce оnseamnă. Dar ceea ce este mai interesant e faptul că toate conflictele nu au loc între Biserica Ortodoxă, (care a fost şi poate mai este “gazda” acestei ţări), şi ceilalţi, ci ceilalţi, oaspeţii, se bat între ei. De ce trebuia să facem din ţara noastră poligon pentru sectele din Koreea, Japonia sau Boston?

Noi trebuie să înţelegem că tot omul este, dacă nu religios, cel puţin superstiţios. Adevăraţii ateişti sînt examplare rare şi mă tem că-s pe cale de dispariţie. Unii au devenit teosofi, alţii dianeticeni, iar alţii pur şi simplu, cincizecişti, iehovişti sau cel puţin admiratori ai lui Sri Chinmoi. Toate aceste doctrine se află în mare conflict unele cu altele. Un stat care aspiră la o societate stabilă ar trebui să evite răspîndirea acestor grupări, ceea ce au şi început să facă multe ţări europene, precum Germania, Franţa, Elveţia, Austria ş.a. Cu atît mai mult statul nu trebuie să creeze condiţii pentru importarea acestor organizaţii pe viitor.

Iar dacă tot s-a întоmplat să se оnmulţească în măsura оn care s-au оnmulţit, libertatea fiecărei confesii ar trebui, totuşi, să ţină cont de liberatatea celorlalte. De exemplu, discoteca în aer liber a harizmaţilor din faţa Palatului Culturii din Chişinău putea fi cel puţin transferată din Săptămîna Patimilor, (cоnd ortodocşii se află în doliu), pentru altă vreme, ca să nu sfideze populaţia majoritară ortodoxă. Paradele krişnaiţilor cu tobe şi zurgălăi care tulbură liniştea publică ar putea fi sancţionate cel puţin pentru poluare fonică. Ce să mai spunem de “оncercarea” evangheliştilor de pe stadionul naţional de a da un răspuns frămîntării “Viaţa – cum să ne descurcăm în ea?” la care numai corul a constituit 750 de persoane? Dacă pînă şi copiii pe stradă fluturau baloane pe care se reclama evenimentul!

Se cunosc cazuri cоnd оn casele de rugăciune baptiste din nordul Moldovei la intrare e pavată o cruce pe care fiecare membru trebuie să o calce şi să o scuipe (în Moldova există două feluri de baptişti, înregistraţi (“vînduţii”) şi neînregistraţi. Căsătoria cu un оnregistrat este văzută ca un act de apostazie). Iar nu demult, în Bălţi, oamenii săraci se puteau căpătui cu ceva rufe dacă acceptau să calce icoana Maicii Domnului.

Nu mai vorbesc de dogme teologice, dar ce valori morale şi umane propovăduiesc aceste grupări de oameni atunci cînd săvîrşesc astfel de acte? Poate că pentru ei Maica Domnului nu este Împărăteasa cerului şi a pămîntului, nu este pururea Fecioară, fie. Dar chiar şi aşa, cu ce a greşit această fată sărmană de 16 ani cu un prunc în braţe, pe care noi o iubim?

Оn cazul оn care punem problema acţiunilor discriminatorii ale unor organizaţii cu pretext religios din Moldova, deocamdată minoritare, acestea trebuie să respecte buna cuviinţă pretinsă de marea majoritate a populaţiei băştinaşe, persoane de altă credinţă, în cazul dat ortodoxă, şi cu alte

10

concepţii morale. Orice activitate a confesiilor minoritare n-ar trebui să fie îndreptată împotriva majorităţii ortodoxe şi nici să rănească în vreun fel sentimentul religios al acestora. De aceea, orice oficiere a cultelor sau a manifestărilor de propagare a unei sau altei confesii în aer liber, prin folosirea tehnicii audio şi video, este un act de sfidare îndreptat оmpotriva majorităţii ortodoxe. Credincioşii ortodocşi din Moldova nu au săvîrşit niciodată astfel de acţiuni în aer liber.

Libertatea confesională nu trebuie să se transforme în război confesional. Toleranţa pripită acordată unor forme de religiozitate total necunoascute presupune în mod automat strоmtorarea altor convingeri confesionale. Оn contextul absolutei neinstruiri teologice rezultate inevitabil din оndelugata ateizare a societăţii noastre, invazia tradiţiilor religioase este un pericol iminent. Individul post-ateist plasat dintr-odată în vacarmul informaţional de azi poate fi asemănat cu un copil scăpat la pultul unei staţiuni atomice. Orice idee religioasă plasată incorect poate avea efectele unei explozii nucleare, poate distruge popoare şi culturi întregi.

Entuziasmul moldovenilor cu care aceştia întоmpină orice idee religioasă străină este, fără îndoială, anecdotic. Atunci cînd moş Ion şi baba sa au auzit la radio cît costă o bombă atomică, moş Ion a zis: ce zici, babă, s-avem noi norocul ista să cadă o bombă atomică la noi în grădină.

Astăzi războiul nuclear a fost înlocuit cu mult succes de războiul confesional, doctrinar. O idee nestăpînită poate aduce mai multă pagubă decît un batalion de tancuri. Tancurile se văd, dar ideile nu, numai Camil Petrescu “vedea idei”...

Noi, ortodocşii, ar trebui să înţelegem că noi sîntem altfel decоt cei din apus sau din orientul credinţelor brahmanice. Dar asta nu оnseamnă neapărat că sîntem mai răi. Ce-i rău în faptul de a ne cunoaşte mai întоi pe noi оnşine şi abia mai apoi pe chinezi şi pe indieni?

Socrate a vrut şi el să se cunoască mai întоi pe sine. Şi a aflat un lucru foarte important, din punctul de vedere al nostru, al ortodocşilor. Încununarea căutărilor sale a fost surprinzătoare: “eu ştiu că nu ştiu nimic”. Aceasta este revelaţia omului sincer în faţa măreţiei lui Dumnezeu, smerenia – оnceputul cunoaşterii de Dumnezeu.

Cunoaşterea de Dumnezeu pentru ortodocşi e strîns legată de cunoaşterea de sine. Orice încercare sinceră de a ne cunoaşte pe noi înşine culminează cu cunoaşterea de Dumnezeu, a Acelui Dumnezeu Care S-a pogorît şi şi-a făcut loc în inimile noastre. Aşa se realizează adevărata religie (re-legare) cu Dumnezeu, unică şi de neschimbat. Acesta este idealul şi viaţa noastră în Iisus Hristos, Domnul nostru, Care a plătit pentru noi cu preţul sîngelui Său. N-avem nevoie de dumnezei care nu au murit pentru noi!

11