Structura organizatorica

CUPRINS

ARGUMENT--------------------------------------------------------------------3

CAPITOLUL I

STABILIREA OBIECTIVELOR PENTRU DIFERITE POZITII IN STRUCTURA

ORGANIZATORICA---------------------------------------------------------5

1.1 Postul ----------------------------------------------------------------7

1.2 Functia --------------------------------------------------------------8

1.3 Compartimentul si agentul economic ---------------------------9

CAPITOLUL II

STABILIREA UNUI PLAN SI ALOCAREA RESURSELOR NECESARE

PENTRU REALIZAREA ACTIVITATII-------------------------------12 2.1 Stabilirea planului individual si colectiv----------------------12

2.2 Resursele materiale ----------------------------------------------13

2.3 Resursele umane -------------------------------------------------15

2.4 Resursele financiare ---------------------------------------------17

Concluzii-------------------------------------------------------------------------22

ANEXE--------------------------------------------------------------------------24

BIBLIOGRAFIE----------------------------------------------------------------25

2

ARGUMENT

Mi-am ales aceasta tema deoarece organizarea activitatii pentru diferite pozitii in

structura organizatorica constituie un rol foarte important in functionarea unei firme.

Organizarea reprezinta un proces esential al activitatii intr-o intreprindere si

depinde de capacitatea intreprinzatorului de a asigura gruparea proceselor de munca pe

formatii de lucru,compartimente pentru simplificarea realizarii lor si cresterea eficientei.

Structura organizatorică este o parte a organizării de ansamblu a întreprinderii.

Aceasta din urmă implica o serie de activităţi cum ar fi:elaborarea deciziilor, procesele

comunicaţionale, sistemele de stimulare, etc. acestea combinate pot conduce la nivelul

dorit de profit şi la îndeplinirea misiunii firmei .

Structura organizatorică trebuie să favorizeze realizarea de cât mai multe contacte

cu mediul, să accelereze circulaţia informaţiilor şi procesul de luare a deciziilor, să

asigure desfăşurarea noilor activităţi şi noilor strategii axate pe inovaţii şi progres.

Cea mai bună structură este aceea care face capabilă firma de a interacţiona cu

mediul ei prin canalizarea, dirijarea efectivă şi eficientă a eforturilor oamenilor ei, de

asemenea, a resurselor pentru ca astfel să întâlnească nevoile consumatorilor şi realizarea

obiectivelor ei .

În fapt, între implicaţiile „strict economice” şi cele „strict umane” ale structurii

organizatorice există o legătură organică, ele întrepătrunzându-se şi determinând ceea ce

numim eficienţa social-umană a organizării structurale a organizaţiei.

Structura organizatorică asigură postura sistemului managerial, de raţionalitatea sa

depinzând într-o proporţie apreciabilă conţinutul şi îmbinarea sistemului de obiective,

configuraţia şi funcţionalitatea subsistemelor informaţional şi decizional, gama metodelor

şi tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determină modul de

folosire a resurselor, condiţiile de vânzare a produselor şi, implicit, volumul cheltuielilor,

mărimea profitului etc. Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material,

financiar, uman de care aceasta dispune la un anumit moment . Elementele care formează

cadrul organizaţional sunt decisive pentru existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea firmei.

Organizarea şi funcţionarea firmei este orientată spre realizarea obiectivelor sale, în

sensul că fiecare componentă organizatorică sau acţiune trebuie să corespundă unor

cerinţe clar definite, rezultate din obiectivele acesteia.

O întreprindere este o colectivitate umană legal constituită în vederea cooperării

pentru realizarea în comun a unor produse, servicii sau lucrări destinate vânzării la un

preţ care să acopere cheltuielile şi să aducă profit.

Lucrarea este structura pe doua capitole. In primul capitol al lucrarii scot in

evidenta stabilirea obiectivelor pentru diferite pozitii in structura organizatorica vorbesc

depre post, functie , compartimente si agentul economic iar in cel de-al doilea capitol al

lucrarii despre stabilirea planului unei intreprinderii si alocarea de resurse necesare

desfasurarii activitatii. Cele mai importante resurse in realizarea activitatii unei firme sunt

resurse materiale, resurse umane si resursele financiare.

Organizarea firmei consta în stabilirea si delimitarea proceselor de munca fizica si

intelectuala, a componentelor acestora (miscari, timpi, operatii, lucrari, sarcini), precum

si gruparea lor pe posturi, compartimente, formatii de munca, corespunzator anumitor

criterii manageriale, economice, tehnice si sociale, în vederea realizarii obiectivelor

3

previzionate în cele mai bune conditii.

In concluzie pentru ca o firma sa functioneze corect trebuie sa aiba o structura

organizatorica bine pusa la punct.

4

CAPITOLUL I

STABILIREA OBIECTIVELOR PENTRU DIFERITE POZITII IN

STRUCTURA ORGANIZATORICA

Întreprinderea îsi desfasoara activitatea într-un anumit cadru organizatoric ce

reprezinta ansamblul de activitati dinamice, complexe ce se pot grupa pe anumite

functiuni care se conditioneaza reciproc si a carei integrare permite întreprinderii sa

reactioneze la solicitarile mediului, sa se dezvolte continuu, sa evolueze eficient.

În functie de continut, organizarea firmei îmbraca doua forme principale:

organizarea procesuala si organizarea structurala.

Organizarea ca functie a managementului cuprinde ansamblul actiunilor prin care se

constituie sistemul conducator, sistemul condus si sistemul legaturilor dintre acestea.

Dupa domeniul la care se refera deosebim:

- organizarea productiei contine actiuni referitoare la: definirea structurii de productie,

conceperea si functionarea sistemului de reparatii, a sistemului de transport intern, a celui

de control a calitatii produselor, alegerea metodelor de îmbinare a factorilor de productie,

etc.

- organizarea muncii ansamblul de actiuni privind diviziunea muncii pe operatii, selectia

personalului, servirea normala a locurilor de munca, stabilirea ritmului normal de munca,

normarea muncii, stimularea eficienta a angajatilor, crearea conditiilor economice ale

muncii.

- organizarea managementului cuprinde în principal actiuni prin care se constituie

structura organizatorica a conducerii organizatiei si sistemul informational al acesteia.

Functiunea reprezinta ansamblul activitatilor omogene desfasurate în cadrul

întreprinderii în vederea obtinerii unor obiective partiale, derivate din obiectivele

generale.

Activitatea reprezinta multimea actiunilor de aceeasi natura (tehnica, economica,

comerciala) a caror realizare necesita cunostinte dintr-un domeniu determinat de

specialitate si are ca rezultat îndeplinirea unei parti dintr-o anumita functiune.

Pentru o întreprindere moderna se pot defini 5 functiuni de baza:

1) Functiunea de cercetare-dezvoltare

2) Functiunea de productie

3) Functiunea comerciala

4) Functiunea financiar-contabila

5) Functiunea de personal sau de resurse umane

Functiunea reprezinta o serie de caracteristici ce îi confera întreprinderii un rol bine

determinat în ansamblul organelor de conducere si organizare.

În cadrul functiunii se suprapun cu activitatile / compartimentele în care se realizeaza

aceste activitati.

Funcţiunea de cercetare –dezvoltare cuprinde ansamblul activitatilor prin care se

studiaza concepte, elaboreaza si realizeaza cadrul tehnic-tehnologic, organizarea si

economicizarea întreprinderii.

5

Aceasta functiune si cea comerciala asigura adaptarea întreprinderii la mediul

economico-social exterior.

Se disting 2 grupe de activitate:

- cercetare stiintifica, inginerie tehnologica, introducerea progresului tehnic

- investitii, modernizari si retehnologizari

Funcţiunea de producţie cuprinde o serie de activitati referitoare la:

- organizarea de ansamblu a întreprinderilor, sectiilor, atelierelor de productie;

- organizarea desfasurarii în conditii optime a proceselor de productie auxiliare, de

deservire si conexe

Functiunea de productie cuprinde totalitatea activitatilor legate nemijlocit de realizarea

productiei.

Scopul întreprinderii este realizarea de produse conform standardelor de calitate, cu

forta de munca, materii prime, materialele si utilajele, tehnologiile, care se afla la

dispozitia firmei.

Odata cu stabilirea productiei, a tehnologiilor, utilajelor, utilitatilor, standardelor de

calitate, normelor de consum, se stabileste costul produsului.

Funcţiunea comercială include activitati care pot fi grupate în trei categorii si

anume:

- activitati de aprovizionare tehnico-materiala

- activitati de livrare de produse (desfacere)

- activitati de marketing

În cadrul activitatii de aprovizionare sunt incluse actiuni referitoare la aprovizionarea

firmei cu materii prime, materiale, precum si cele prin care se asigura repartizarea lor în

mod organizat fundamentat stiintific, conform normelor de consum, în cadrul sectiilor,

atelierelor - productie, de baza, de deservire, auxiliare, conexe.

Functiunea activitatii de marketing cuprinde ansamblul actiunilor de studiere a pietei

interne, a necesitatilor si comportamentului consumatorilor în scopul stabilirii celor mai

adecvate modalitati de orientare a activitatii firmei si de crestere a volumului vânzarilor.

Funcţiunea financiar-contabilă reprezinta activitatea prin care se asigura

obtinerea si utilizarea rationala a mijloacelor financiare necesare desfasurarii activitatilor

în ansamblu ale firmei, evidenta valorica a activitatii comerciale, evaluarea modului de

realizare a rezultatelor economice generale ale firmelor.

Executarea activitatilor componente ale functiunii financiar-contabile se face în mod

activ prin stabilirea cadrului financiar al procesului economic ce se desfasoara în firma si

în mod pasiv prin înregistrarea datelor economice ale tuturor activitatilor firmei si a

schimbarilor ce se produc în relatia cu partenerii de relatii economice din afara firmei.

Funcţiunea de personal/resurse uman cuprinde activitati prin care se asigura

resursele umane necesare realizarii obiectivelor întreprinderii, utilizarea rationala a

acestora, dezvoltarea continua a competentelor personalului, rezolvarea problemelor de

salarizare si sociale.

În practica toate functiunile întreprinderii se afla într-o strânsa interdependenta, se

întrepatrund si se completeaza reciproc, formând sistemul organizarii procesuale a

întreprinderii.

Manifestarea corecta a unei functiuni determina manifestarea corecta si a celorlate

functiuni; dupa cum aparitia unei dereglari în o functiune provoaca perturbatii în

celelalte.

6

1.1. Postul

Postul - reprezinta componenta primara a structurii organizatorice si functionale a

organizatiei. Pentru individ, postul reprezinta suma activitatilor pe care acesta trebuie sa

le presteze în coordonate spatiale si de timp determinate.

Prin fisa postului sunt descrise cantitativ si calitativ atributiile salariatului, conditiile

de munca, durata activitatilor zilnice, recompensele, etc.

Definirea posturilor reprezinta activitatea de proiectare a obiectivelor, sarcinilor,

competentelor si responsabilitatilor salariatilor care si le vor asuma.

Sarcina proiectarii postului revine managerilor organizatiei, atât la înfiintarea

acesteia, precum si pe toata durata activitatii.

Procesul de definire/proiectare a posturilor este:

- dinamic, fiind conditionat de realizarile organizatiei, din transformarile

tehnologice din domeniu de activitate al organizatiei, de raportul cerere/oferta de

pe piata fortei de munca si de gradul de scolarizare al populatiei;

- interactiv

- comunicarea dintre organizatie si oficiile pentru forta de munca neocupata este

benefica pentru partile aflate în proces;

- cresterea gradului de scolarizare determina adoptarea unei politici specifice

privind forta de munca;

Descrierea posturilor are ca scop stabilirea:

- obiectivelor

- sarcinilor

- competentelor

- responsabilitatile

Proiectarea posturilor si reproiectarea tehnicilor, dintr-o intreprindere, presupune:

- identificarea celor mai importante nevoi ale angajatilor si ale organizatiei

- inlaturarea tuturor obstacolelor de la locurile de munca ce ar impieta asupra

acestor nevoi

Obiectivele postului reprezinta motivatia care astat la baza înfiintarii lui. Ele sunt

clasificate în functie de:

a) aria de acoperire

- obiective punctuale - sunt proiectate pentru realizarea unor activitati de moment care nu

pot fi atinse prin activitati desfasurate în cadrul altor posturi

- obiective limitate - activitatile aferente postului acopera o secventa bine definita din

domeniul postului

- obiective largi - acopera o plaja larga a domeniului

b) anvergura temporara

- obiective instantanee - trebuie atinse imediat ce apare oportunitatea

- obiective limitate - obiectivele sunt definite pe durate previzibile de timp

- obiective cvasi-permanente - vizeaza activitatile de rutina

c) durata de existenta estimata

- obiective tactice - vizeaza realizarea unor activitati concrete, planificate a se desfasura

în timp îndelungat

- obiective strategice - de atins pentru momente îndepartate de timp si care vizeaza

dezvoltarea ulterioara a organizatiei

7

Sarcinile postului - sunt de regula concrete, bine definite în timp si spatiu, de cele

mai multe ori repetabile/periodice, pe durata îndelungata de timp. Responsabilitatea

atribuirii cu sarcini a posturilor apartine managerilor departamentelor si organizatiei.

Acestora le revine rolul de a identifica conexiunile caracteristicile, diferitele obiective si

de a stabili functiile posturilor.

Competentele postului - reprezinta limitele în care salariatul poate lua decizii, poate

desfasura activitatea si în care are atributii de serviciu. Ele implica urmatoarele aspecte:

autorizare, autoritate profesionala si putere de decizie.

Responsabilitate - este caracteristica postului care vizeaza obligatia salariatilor sa gireze

pentru calitatea, cantitatea si termenele lucrarilor. Trebuie sa fie corelata cu sarcinile si cu

autoritatea titularului postului.

Concluzionând, la proiectarea posturilor trebuie luate în considerare:

a) variabilele mediului exterior organizatiei

-caracteristicile mediului economic

-cerearea, respectiv oferta pietei muncii

-gradul de pregatire a populatiei active si disponibile

-pragul atins de dezvoltare tehnologica în domeniul de activitate al organizatiei

b) variabilele mediului interior organizatiei

-capacitatea de adaptare la modificarile mediului exterior

-politica de dezvoltare a organizatiei

-resursele organizatiei

c) caracteristica segmentului activ recrutat de organizatie

-pregatirea generala

-pregatirea profesionala

-indicatorii motivarii

Definirea posturilor presupune armonizarea caracteristicilor mediului propriu

organizatiei cu cele ale mediului exterior, în conformitate cu obiectivele strategice ale

acesteia.

1.2. Functia

Functia se defineste prin totalitatea tuturor posturilor care au acelasi sarcini si

atributii din punct de vedere al naturii complexitatii lor si care sunt in subordinea unei

persone din structura organizatorica a intreprinderi.

Functia de conducere se caracterizeaza prin faptul ca acesta sarcini de coordonare a

activitatii persoanelor subordonate avand astfel un grad mare de responsabilitate si

compenteta.

Functia de conducere implica atributii de coordonare a activitatii cum sunt:

preziunea, organizarea, coordonarea, evaluarea si controlul, adoptarea de decizii etc.

Principalele functii de conducere din cadrul une intreprinderii sunt :

- manager ( director) general

- manager ( director) adjunct

- manager tehnic, economic si commercial

- contabil- sef

- inginer - sef

- sef de sectie

8

- sef de serviciu

- maistru

Functia de executie cuprinde sarcini de executare a lucrarilor sau de rezolvare a

unor probleme fara ca lor sa le revina si sarcini de coordonare.

Functia de executie se concretizea in obiective individuale precum si in executia

unor competente si responsabilitati mai reduse.

Practic cei care detin functii de executie pun in aplicare deciziile emise de catre

cei care detin functiii de conducere.

Functiile de executie de specialitate sunt:

- functii de executie cu caracter general ( inginer principal, economist principal ,

inginer, economist etc. )

- functii cu sarcini de revizie contabila (revizor contabil principal, revizor contabil)

- functii pentru activitatea de resurse umane ( selectie, evaluare, formare

profesionala etc. )

Ponderea ierarhica se defineste prin numarul de persoane conduse in mod direct

de un cadru de conducere. Tinand cont ca activitatea de coordonare presupune stabilirea

unor relatii intre manager si subordonatii pe baza carora se stabilesc actiuni de realizat

rezulta eficienta activitati de conducere este direct influentata de stabilirea unor ponderi

ierahice optime.

Marimea ponderii ierarhice pentru un manager din cadrul unei intreprinderi este

determinate de urmatori factorii:

- natura activitatii colectivului subordonat

- gradul de independenta a sarcinilor ce revin subordonatilor ( executantilor)

- nivelul de pregatire profesionala si capacitatea organizatorica a managerului si

subordonatilor acestuia

- dispersia teritoriala a posturilor care intra in subordinea managerului

1.3. Comportimentul si agentul economic

Compartimentul este alcatuit din totalitatea persoanelor care sunt subordonate

aceluiasi conducator, efectueaza munci omogene sau complementare pentru realizarea

unor obiective.

In functie de obiectivele atribuite deosebim:

- Compartimente operationale - in cadrul lor personalul realizeaza saricini care

contribuie la obtinerea produselor.ex: serciviciul productie, comercial,

aprovizionare.

- Compartimente functionale – in cadrul lor personalul de specialitate care prin

analize, studii, recomandari acorda asistenta de specialitate (ex: economica,

financiara, organizatorica etc) pregatesc deciziile pentru manager si asigura

schimbul de informatii intre compartimentele functionale.

In functie de structura interna:

- Compartimente de baza – reprezinta o grupare de persoane asupra carora isi

exercita autoritatea un singur sef , subalternii au numai sarcini de executie.

9

- Compartimente de ansamblu – reprezinta o grupare de persoane din care o parte

pot fi subordonate direct sefului de compartiment, iar o alta parte indirect, prin

intermediul sefului unui compartiment de baza

Dupa natura competentelor:

- Compartimente ierarhice – in cadrul carora managerii dispun de autoritate

ierarhica asupra managerilor compartimentelor situate pe o treapta inferioara , au

reptul de a da ordine, dispozitii si sa fie informati in legatura cu modul in care se

transpun in practica dispozitiile date.

- Compartimente functionale – managerii sunt specializati dispun de autoritate

functionala in raport cu alte compartimente dau indrumari, instructiuni etc

- Compartimente de stat major - acorda asistenta de specialitate conducerii unitatii,

elaborand studii, analize, informari etc. care sa ajute la pregatirea deciziilor

Formele concrete de organizare a unui compartiment din cadrul unei intreprinderii

sunt:

Biroul se constituie pentru activitati omogene, de regula, ce reclama o organizare

distincta, atunci cand volumul de munca necesita un numar de minimum cinci persoane

Serviciul se organizeaza pentru realizarea unor activitati omogene cu un volum

mare de munca sau pentru activitati complementare care necesita o conducere unitara,

atunci cand volumul de activitate solicita de regula minimum opt persoane. Daca

serviciul necesita peste zece persoane, atunci se pot organiza birouri in componenta sa

Sectia reprezinta o unitate determinanta sub aspect administrativ, in cadrul careia

se exercita fie un produs sau o parte a acestuia, fie o parte a procesului tehnologic.

Pentru constituirea unei sectii trebui ca volumul de munca sa necesite un anumit numar

de ateliere de productie sau formatii de lucru.

In functie de rolul pe care il au in procesul de productie se deosebesc sectii de

baza, auxiliare, de servire si anexe.

Agentul economic reprezinta o persoana sau un grup de persoane care indeplinesc

functii bine determinate in viata economica.

Ei sunt entitati de natura tehnica, economica, sociala, juridica cu existenta

patrimoniala recunoscuta si prin care anumiti subiecti - persoane (indivizi) sau grupuri -

promoveaza in mod coerent actiuni ce decurg din propriile interese. Fiecarui subiect ii e

specifica o relatie functionala de tip 'subiect-functie' intr-un anumit cadru spatio-

temporal, relatie prin care acestia intra in dependenta unii cu altii.

Asadar, activitatea economica se desfasoara in cadrul unor entitati individualizate,

autonome, care poarta denumirea de agenti economici, intreprindere, firma, institutie

(deci diferite denumiri, care insa nu se suprapun in totalitate).

In ceea ce priveste functiile agentilor economici, ele pot fi definite ca anumite ipostaze in

care ei se afla in una din urmatoarele situatii : cea de producator, cea de consumator, cea

de intermediari (finantisti - banci, transporatori, comercianti, etc.).

Dupa functia indeplinita, agenti economici pot fi clasificati astfel :

- agenti economici producatori de bunuri si servicii - firmele

- agenti economici consumatori - gospodarii

-agenti economici financiari - institutii financiare si de credit (banci), unitati de

asigurare, trusturi financiare

-administratiile - locale sau centrale - ofera bunuri si servicii de utiliatate

publica (invatamant, sanatate, protectie sociala, etc.)

10

agenti economici externi - diferite firme si reprezentante ale strainilor in tara si ale

rezidentilor pe teritoriul altor tari

Dupa gradul de agregare al functiilor indeplinite, pot fi :

-agenti economici primari (elementari) care au functii precizate, individualizate,

si care prin insumarea lor formeaza microeconomia societatii.

-agenti economici agregati - clase de agenti economici primari (clasa

industriilor pe diferite specializari - textile, constructoare de masini, industrie navala ;

clasa agricultorilor ; clasa comerciantilor ; clasa finantistilor ; clasa administratiilor

locale) care indeplinesc functii similare si care prin insumare formeaza macroeconomia

societatii.

-strainatatea ('restul lumii') - toti agentii economici care fac activitati de comert

exterior ; se considera ca si economia nationala, ca celula de baza a economiei mondiale

participanta la circuitul economic mondial, e un agent economic

Dintre toti agentii economici enumerati, se apreciaza ca agentii economici

producatori si cei consumatori sunt cei mai importanti deoarece sunt expresia raportului

'cerere-oferta' pe piata, ca raport economic esential in toate domeniile de activitate.

11

CAPITOLUL II

STABILIREA UNUI PLAN SI ALOCAREA RESURSELOR

NECESARE PENTRU REALIZAREA ACTIVITATII

2.1. Stabilirea planului individual si colectiv

Motivul pentru care oamenii lucreaza in echipa este existenta unui tel sau scop comun

pe care cred ca il vor indeplini mai bine muncind impreuna mai degraba decat pe cont

propriu.Aceasta notiune de plan constituie elementul definitoriu pentru activitatea

grupului.

A planifica inseamna a concretiza in documente scrise cu caracter imperativ

prevederile strategiei si politicei adoptate pentru o anumita perioada de timp sub forma

de:

- indicatatori cantitativi si calitativi

- termele de realizare

- resurse ce trebuie alocate pentru indeplinirea lor

- sarcinile concrete care revin executantilor la nivel de conducere si

compartimente functionale

- masurile ce trebuie aplicate pentru crearea conditiilor necesare

- modul de urmarire si de control a felului cum sunt indeplinite prevederile pe

toate nivelele ierarhice.

Prin plan se stabileşte cursul acţiunilor organizaţiei economice în viitor, atât la

nivelul întregului ansamblu, dar şi pânã la cel al componentelor sale structurale. Aria

extrem de mare de înţelesuri cuprinsã în exprimarea ,,cursurilor acţiunilor viitoare ale

organizaţiei economice" face ca în dezvoltarea planificãrii sã se utilizeze concepte

specifice: misiune, obiective, strategii, politici, proceduri, reguli, programe.

Misiunea unei organizaţii economice este producerea şi punerea în circulaţie în mod

profitabil a unor anumite tipuri de produse sau servicii. Orice grupare socialã organizatã

are o misiune, un scop general pentru care existã şi funcţioneazã. Sunt şi manageri care

gândesc cã misiunea organizaţiei economice este realizarea profitului. Este adevãrat cã

orice fel de activitate economicã trebuie sã fie rentabilã; dar profilul poate fi obţinut dacã

scopul organizaţiei rãspunde unei cerinţe sociale, deci dacã aceasta îşi realizeazã

misiunea.

Obiectivele sunt ţinte, scopuri, ţeluri, niveluri ale rezultatelor stabilite pentru

activitãţile organizaţiei economice. Ele reprezintã nu numai finalitatea planificatã a

activitãţilor organizaţiei, dar şi scopul cãtre care se focalizeazã celelalte funcţii

manageriale - organizarea, conducerea şi controlul.

Strategia reprezintã un program general de acţiune, de dimensionare şi alocare a

resurselor necesare obţinerii obiectivelor. Strategia contureazã modalitatea în care

managementul organizaţiei planificã sã realizeze obiectivele.

Politica este o formalitate a atitudinii manageriale în raport cu obiectivele. O politicã

este un ghid larg, general, care direcţioneazã atingerea scopului. Politicile nu precizeazã

ce acţiuni ar trebui întreprinse; ele asigurã conturarea limitelor, graniţelor în care

12

obiectivele trebuie realizate. Politicile sunt utile pentru a ghida implementarea

strategiilor.

Politicile se formuleazã la toate nivelurile organizaţiei; prin ele se realizaezã o

structurã unitarã a mulţimii de planuri existente în organizaţie, permiţând astfel

managerilor sã delege autoritatea în timp ce menţin controlul.

Procedura este un ghid de acţiune în care se detaliazã maniera în care trebuie

realizatã o activitate; descrie etapele sau sarcinile prezentate în ordine cronologicã pentru

a se realiza un anume scop.

Regulile precizeazã acţiunile specifice ce trebuie desfãşurate într-o anumitã situaţie.

Atât procedurile cât şi regulile sunt elemente ale planificãrii destinate reducerii

variabilitãţii în procesele de muncã. Ele se utilizeazã pentru a reduce posibilitatea

adoptãrii unor decizii subiective în cazurile în care realizarea obiectivelor cere un anume

mod de a acţiona.

Programul este un complex de scopuri, politici, proceduri, reguli, sarcini, etape,

resurse ce trebuie angajate pentru a realiza cursul stabilit al unor acţiuni.

Programele pot avea dimensiuni diferite în funcţie de amploarea obiectivelor pentru a

cãror realizare sunt concepute; de exemplu, pot fi eliberate programe pentru dezvoltarea

organizaţiei prin achiziţionarea unei alte companii, pentru înnoirea producţiei în proporţie

de 50% în urmãtorii 3 ani, pentru reducerea cheltuielilor generale ale unei secţii de

producţie.

Utilizarea programelor pentru desfãşurarea acţiunilor permite o mai bunã coordonare

a diferitelor sectoare ale organizaţiei, implicate în realizarea obiectivului, o mai precisã

alocare şi corelare a resurselor.

La fel ca şi alte funcţii manageriale, planificarea este un proces, adicã o succesiune

de activitãţi manageriale desfãşurate pe baza unor principii, cu anumite metode şi tehnici,

în scopul determinãrii traiectoriei pe care o va urma organizaţia economicã într-un anume

interval de timp.

În funcţie de nivelul managerial la care se planificã, de amploarea obiectivelor,

complexitatea procesului funcţiei de planificare este diferitã, dar în principiu etapele sunt

aceleaşi. Fiecare etapã a procesului este de fapt un moment decizional. Rezolvarea

fiecãreia implicã analizã de variante atât pentru stabilirea obiectivelor cât şi pentru

acţiuni, resurse şi modalitatea de implementare iar pentru a gãsi soluţia cea mai potrivitã

în cadrul unei etape este, de multe ori, necesar sã se reitereze cele anterioare.

2.2. Resurse materiale

Resurse materiale reprezintă componentele fizice ale capitalului unei întreprinderi,

care cuprind la rândul lor clădirile, utilajele si echipamentele de producţie, materiile

prime şi materialele şi resursele energetice.

Materiile prime reprezintă bunurile asupra cărora se acţionează în cadrul proceselor

de producţie, cu ajutorul tehnicii şi tehnologiei mânuite de către om, în vederea obţinerii

produselor/serviciilor necesare societăţii. Ele pot fi :

- materii prime de bază : care se regăsesc după procesul

prelucrării în produsul finit

13

- materii prime auxiliare : care ajută producţia şi se degradează

în timpul acesteia, practic neregăsindu-se în corpul material al

produsului finit.

Întreprinderile trebuie să fie preocupate, în mod constant, de asigurarea :

- aprovizionării ritmice cu materii prime si materiale;

- consumului raţional al materiilor prime si materialelor în

procesul de producţie.

Prin resurse energetice se înţelege cantitatea de energie care poate fi

utilizată/exploatată într-o anumită perioada de timp, prin folosirea unor surse energetice.

Sursa energetica reprezintă orice purtător de energie sub formă concentrată.

Utilizarea lor raţională produce trei efecte importante. Astfel, la nivelul întreprinderii

determină reducerea costurilor de producţie şi diminuarea impactului asupra economiei

naţionale, în ceea ce priveşte cererea de resurse energetice, în special cele fosile fiind un

domeniu extrem de sensibil.

În ţările UE există o sensibilizare a populaţiei şi a mediului de afaceri cu privire la

importanţa recuperării şi reciclării de resurse materiale, precum şi a unor programe care

vizează creşterea eficienţei energetice. Prin diferitele sale programe, UE susţine

dezvoltarea unor metode care vor conduce la o mai mare eficienţă energetică, dezvoltarea

unor noi tehnologii pentru exploatarea combustibililor fosili, cu efecte reduse asupra

mediului înconjurător precum şi dezvoltarea energiei din surse regenerabile: biomasa,

celule fotovoltactive, pile de combustie, utilizarea hidrogenului, a metanolului etc.

Toate actele normative adoptate în acest domeniu de ţările UE au în comun câteva

elemente :

- economia de energie este concepută ca o sursă importantă de energie,

care înscrie în acelaşi timp printre cele mai eficiente măsuri de

reducere a poluării;

- alocarea unor sume importante pentru activităţi de cercetare-

dezvoltare;

- introducerea măsurilor de utilizare eficienta a energiei;

- existenţa unei structuri organizatorice naţionale care concepe şi aplică

programe coerente de conservare a energiei.

Clădirile, elemente ale capitalului fix, participă la mai multe cicluri de producţie şi îşi

transmit valoarea asupra produselor/serviciilor în mod repetat. Recuperarea valorii

transmise se realizează prin amortizare.

Sub denumirea de utilaje de producţie sunt grupate într-o întreprindere maşinile,

instalaţiile, mijloacele de transport, uneltele, aparatele, echipamentele şi accesoriile

destinate realizării procesului de producţie. Ele participă, la fel ca şi clădirile la mai multe

cicluri de producţie, iar recuperarea valorii se realizează prin amortizare. Utilajele pot fi

specializate , destinate realizării în mod repetat a unor operaţii tehnologice sau procese

pentru o gamă redusă de produse, si universale, care execută operaţii tehnologice sau

procese pentru o mare varietate de produse.

14

2.3. Resurse umane

Resursele umane reprezintă salariaţii întreprinderii, resursele active, creatoare ale

unei întreprinderi.

Omul reprezintă resursa cea mai importantă a unei întreprinderi, fiind singura resursă

care îşi poate cunoaşte şi învinge propriile limite, constituindu-se de cele mai multe ori într-

un potenţial neexploatat. Monitorizarea corespunzătoare a acestui tip de resurse, de la

stabilirea necesarului de personal şi recrutarea acestuia până la motivarea şi păstrarea lui în

firmă, este vitală pentru avantajul concurenţial pe care întreprinderea îl are pe piaţă.

Realizarea obiectivelor întreprinderii se poate face doar prin activităţi de muncă organizate şi

orientate ale resurselor umane.

În teoria tradiţională a întreprinderii, salariaţii erau priviţi prin prisma modului în care

aceştia executau anumite operaţii, fiind grupaţi sub denumirea generică de „forţă de

muncă". Această denumire, care este folositoare pentru a desemna totalitatea persoanelor

angajate, nu trebuie însă să implice şi atitudinea întreprinderii faţă de proprii angajaţi, care

prin utilizarea acestei denumiri generice, întotdeauna la singular, desemnează masa tuturor

angajaţilor şi nu permite diferenţierea individului, cu personalitatea sa complexă, nevoile

specifice, şi viziunea sa creatoare. Deşi unele firme continuă astăzi să manifeste această

atitudine, este nevoie de o strategie a întreprinderii în domeniul resurselor umane. Aceasta

implică furnizarea de programe de instruire şi diverse activităţi, printre care şi crearea unui

climat/cultură de învăţare, prin care resurse umane ale firmei pot fi dezvoltate şi educate în

Maşini de prelucrare simple, echipate cu un anumit tip

de sculă (maşini de găurit, frezat, strunjit etc.)

Maşini agregat, echipate cu mai multe

scule/capete de prelucrare

Maşini semi-automate (operaţiile tehnologice se execută

automat, iar restul operaţiilor se execută manual)

Maşini automate (toate operaţiile tehnologice, auxiliare,

de servire sunt automate)

Creşte gradul de complexitate

15

scopul îmbunătăţirii utilizării lor în cadrul organizaţiei respective, pentru a contribui la

îndeplinirea obiectivelor întreprinderii.

Realizarea fiselor de post, cuprinzand descrierea activitatilor specifice fiecarui loc de

munca si a relatiilor ierarhice si functionale cu celelalte posturi.

Compartimentarea interna, cele mai intalnite metode fiind compartimentarea

functionala (functie de natura activitatii: productie, financiar, marketing etc.) si ierarhica

(salariatii desfasoara activitati similare si raporteaza direct managerului). Trebuie avuta in

vedere si compartimentarea informala care poate aparea in diferite situatii (existenta unor

relatii anterioare intre unii angajati, dezacord fata de unele decizii ale conducerii etc.). In

masura in care este posibila, structurile informale trebuie transformate in structuri

formale.

Stabilirea ariei de control a fiecarui post, respectiv a persoanelor care se afla in

subordinea ierarhica a fiecarui post. Cu cat marimea afacerii si a resurselor umane

implicate este mai mare, este din ce in ce mai importanta delegarea sarcinilor si

responsabilitatilor.

Practic, pentru a fi sigur de rezultatele angajatilor sai, intreprinzatorul trebuie sa

recruteze, sa selecteze, sa asigure instruirea, sa evalueze si sa recompenseze fiecare

angajat astfel incat sa existe permanent motivatia pentru a lucra cu maxima eficienta.

A. Recrutarea Recrutarea are drept scop identificarea potentialilor candidati pentru diferite posturi

in cadrul firme.

In cazul recrutarii din interiorul firmei, avantajele principale sunt cunoasterea

salariatului si a deprinderilor sale de lucru, costul angajarii (legat practic numai de

asimilarea noilor deprinderi necesare), posibilitatea preluarii sarcinilor fara intreruperea

activitatii, precum si crearea motivatiei salariatilor de a munci mai bine pentru a fi

promovati la randul lor.

Dezavantajele principale sunt legate, in principal, de experienta superioara si de

ideile noi pe care le poate avea un specialist adus din afara organizatiei.

Recrutarea din exteriorul firmei se poate baza pe prietenii sau cunostintele

intreprinzatorului, informatiile furnizate de Oficiul fortelor de munca sau institutii de

invatamant, fostii salariati, recomandari din partea unor angajati, furnizori sau clienti,

anunturi in mass-media. O sursa cu o importanta particulara o reprezinta concurentii, ai

caror fosti angajati pot aduce intreprinzatorului nu numai experienta ci si informatii

privind fostul angajator.

B. Selectia Intreprinzatorul trebuie sa evalueze capacitatea fiecarui solicitant de a rezolva

problemele specifice locului de munca vizat. Pentru aceasta, informatiile obtinute in

momentul recrutarii trebuie completate cu informatii mai detaliate privind studiile pe care

le are solicitantul, experienta in munca, deprinderi aplicabile in munca, istoricul muncii,

pregatirea speciala ceruta, experienta manageriala. Sunt importante si referintele

profesionale sau cele personale.

Deseori, pot fi aplicate diferite tipuri de teste, care furnizeaza informatii

suplimentare foarte utile. Pot fi utilizate teste de performanta in realizarea diferitelor

tipuri de activitati specifice postului, teste de aptitudini, teste de personalitate, teste de

inteligenta.

16

C. Pregatirea angajatilor Personalul selectat si angajat trebuie introdus rapid in mediul de lucru al activitatii

ce se va desfasura.

Intreprinzatorul trebuie sa familiarizeze noii salariati cu firma si cu munca pe care

o vor desfasura. In primele zile vor avea loc intalniri cu ceilalti salariati, vor fi prezentate

facilitatile fizice, procedurile si politicile firmei. Un accent deosebit trebuie pus pe modul

in care este prezentat noul venit celorlalti salariati, pentru ca acestia sa nu-1 respinga.

Chiar daca noul angajat are calificarea necesara postului respectiv, un anumit grad

de instruire este probabil necesar. intr-o firma mica este deosebit de important ca

salariatii sa poata realiza mai multe activitati. Ei reprezinta un activ puternic pentru

intreprinzator, in lipsa altora, ei ii pot suplini pe cei absenti, asigurand continuitatea

activitatii. De asemenea, salariatii bine instruiti nu trebuie supravegheati permanent, asa

ca intreprinzatorul va avea mai mult timp disponibil pentru alte activitati.

Metodele de instruire cele mai frecvent utilizate sunt instruirea la locul de munca,

rotatia posturilor, cursuri de calificare.

Perfectionarea profesionala are drept consecinta imediata o munca mai eficienta si

o crestere a productivitati. Astfel, cheltuielile pentru pregatirea personalului reprezinta o

investitie ca oricare alta.

Pregatirea angajatilor poate fi realizata la locul de munca si in afara locului de

munca.

Micile intreprinderi folosesc in special metoda pregatirii la locul de munca, care

are un mare impact asupra angajatilor, intrucat este legata direct de performante.

Pregatirea in afara locului de munca presupune urmarea unor scoli, seminarii ori

lucrul in afara locului de munca.

Ca o regula generala, impulsul principal al perfectionarii profesionale trebuie sa il

dea intreprinzatorul. Daca el va continua pregatirea, ceilalti il vor urma.

2.4. Resurse financiare

Resursele financiare desemneaza potentialul intreprinderii sub forma mijloacelor

banesti, inclusiv valutare.

Resursele financiare sunt utilizate de intreprindere pentru a achizitionarea factorilor

de productie si satisfacerea altor necesitati legate de fabricarea si comercializarea

produselor.Resursele financiare necesare desfasurarii normale a activitatii intreprinderii

se obtin astfel:pe calea finantarii de la buget, in cazul regiilor autonomepe calea creditarii

de la sistemul bancarpe calea autofinantariiprin vanzarea de actiuni si obligatiuni pe

piata fir

In conditiile economiei de piata principala cale de formare a resurselor financiare ale

intreprinderii o constituie autofinantarea.Aceasta reprezinta acoperirea financiara a

cheltuielor cerute de activitatile economice si sociale ale intreprinderii, din profit si

amortizare.

In cazul resurselor financiare obtinute pe calea creditarii, intreprinderea are

obligatia atat a rambursarii creditului cat si a dobanzii.

17

Creditele pentru investitii si plata dobanzii se ramburseaza din mijloacele banesti

constituite din profit. Creditele pentru productie si comercializare se ramburseaza din

incasarile curente.

Intr-o economie moderna, de regula, necesarul de resurse depaseste posibilitatile de

procurare a acestora. De asemenea, in timp ce resursele au un caracter limitat, cererea de

resurse inregistreaza o tendinta de crestere continua.

Resursele, ca elemente ale bogatiei unei natiuni, include in structura lor, alaturi de

resursele materiale, umane, informationale, valutare, si resursele financiare

Resursele financiare reprezinta totalitatea mijloacelor banesti necesare realizarii

obiectivelor economico-sociale intr-o anumita perioada de timp.

La nivel national , resursele financiare includ:

- resursele financiare ale autoritatilor si institutiilor publice;

- resursele financiare ale unitatilor publice si private;

- resursele financiare ale organizatiilor fara scop lucrativ;

- resursele financiare ale populatiei

In toate tarile se manifesta o cerere sporita de resurse financiare generata de cresterea

nevoilor sociale intr-un ritm mai rapid decat cel al evolutiei produsului intern brut.

Insa satisfacerea cererii de resurse financiare este influentata de un ansamblu de

factori, cum sunt:

-factori economici, care imprima o anumita evolutie produsului intern brut, ceea ce

poate determina cresterea veniturilor impozabile;

-factori sociali, care presupun redistribuirea resurselor in scopul asigurarii nevoilor de

educatie, sanatate, protectie si asigurari sociale etc.;

- factori demografici, care pot influenta, in anumite conditii, atat numarul populatiei

active, cat si cresterea numarului contribuabililor;

- factori monetari (masa monetara, creditul, dobanda), care isi transmit influenta prin pret,

respectiv cresterea preturilor accentueaza fenomenele inflationiste, care la randul lor

genereaza sporirea resurselor din impozite si taxe;

- factori politici si militari, care prin masurile de politica economica, sociala si financiara

pe care le implica, pot avea ca efect cresterea productiei si a veniturilor, a contributiilor

pentru asigurarile sociale, a fiscalitatii, presiuni asupra bugetului general consolidat,

influentand, in acelasi timp, nivelul resurselor financiare publice;

factori de natura financiara, care sintetizeaza influenta factorilor prezentati anterior, prin

dimensiunea cheltuielilor publice.

Datorita caracterului limitat al resurselor financiare, o problema foarte importanta a

societatii o constituie alocarea resurselor necesare producerii tuturor categoriilor de

bunuri (publice, mixte si private). Deciziile privind alocarea resurselor intre sectorul

public si cel privat influenteaza decisiv, atat productia de bunuri publice cat si raportul

dintre acestea si bunurile private. In teoria finantelor publice, se apreciaza ca alocarea

resurselor este optima atunci cand cerintele consumatorilor sunt satisfacute la un nivel

maxim, prin intermediul sectorului privat si a celui public. La un moment dat, cetatenii

unei tari pot manifesta, in functie de distributia averii si veniturilor, anumite preferinte

fata de procurarea bunurilor publice si a celor private, iar comportamentul acestora este

pus in evidenta de curbele de indiferenta. O curba de indiferenta include, la un moment

dat, punctele in care preferintele fata de sectorul public si cel privat sunt egale, respectiv

indiferente. Curbele de indiferenta evidentiaza toate combinatiile unor cosuri de bunuri si

18

servicii produse atat de sectorul public, cat si de cel privat, fata de care o persoana este

indiferenta.

Finanţarea activităţii unei întreprinderi reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor

şi a instrumentelor prin care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea

şi dezvoltarea activităţilor unei întreprinderi. În general, finanţarea îmbracă două forme

distincte :

-surse proprii - autofinanţare prin utilizarea capitalului propriu, reinvestirea profitului,

amortizarea capitalului fix, vânzarea de active fixe;

-surse atrase - împrumuturi contractate din anumite surse, majorarea capitalului social

prin suplimentarea acestuia sau prin emiterea de acţiuni (valabil în cazul SA sau SCA)

sau cooptarea a unor asociaţi cu noi părţi sociale (modalitate valabilă pentru SRL).

În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de surse, şi acestea se regăsesc în practică sub

mai multe forme:

Finanţarea pe termen scurt (aproximativ 1 an) este, de regulă, posibilă prin:

- credite bancare care se acordă pentru activităţi curente, achiziţii de materiale etc. O formă

specială de împrumut pe termen scurt este constituită din linia de credit (în limba engleză

stand by), care permite firmei să împrumute de la aceeaşi bancă în mod repetat, până la o

anumită sumă limită. Întreprinderea poate preleva din această sumă limită sumele

necesare, plătind dobândă doar pentru acestea, iar pentru sumele neutilizate se plăteşte un

comision de angajament. Acest tip de credite trebuie garantate şi, prin reînnoirea lor,

firma îşi asigură un nivel corespunzător al disponibilului bănesc. Linia de credit este

revizuită periodic de către bancă, acesta având posibilitatea de a denunţa înţelegerea în

diferite cazuri, de exemplu atunci când situaţia financiară a întreprinderii se modifică;

- credite de la furnizori (creditul comercial), prin amânarea plăţii facturilor după un

anumit termen stabilit, la preţul stipulat în contract, la care se adaugă şi dobânda.

Documentul reprezentativ pentru acest tip de finanţare este cambia (în limba engleză

bill of exchange). Cambia este unul dintre cele mai vechi mijloace de plată şi garantare,

fiind şi un mijloc de creditare, atunci când scadenţa este la un anumit termen, varianta cea

mai frecventă fiind la 90 de zile. Cambia reprezintă un ordin scris şi necondiţionat dat de

o persoană (trăgător) asupra unei alte persoane (tras) de a plăti o sumă de bani, la

vedere sau după o anumită scadenţă, unui beneficiar. O variantă a cambiei este biletul

la ordin (în limba engleză promissory note). Acesta reprezintă un înscris prin care o

persoană (emitentul) se obligă să plătească altei persoane (beneficiarul), sau la ordinul

acesteia, o sumă de bani, la scadenţă. Cambia şi biletul la ordin pot fi scontate, adică

vândute unei bănci înainte de scadenţă, în schimbul plăţii valoni cambiei după aplicarea

unei taxe de scont, în funcţie de numărul de zile rămase până la scadenţă (practic ele sunt

transmise băncii prin înscrierea pe verso a numelui beneficiarului şi a celui care

transmite titlul, operaţiune denumită andosare). Scopul scontării este acela ca

beneficiarul cambiei sau al biletului la ordin să transforme creanţa pe care o are asupra

unui terţ într-o sumă lichidă, fără a mai aştepta scadenţa.

Finanţarea pe termen mediu (5-7 ani) şi lung (peste 7 ani) poate fi accesată prin

intermediul creditelor bancare, fiind destinate investiţiilor sau achiziţionării de active.

Există şi alte tehnici speciale de finanţare, cum ar fi :

- forfetarea (în limba engleză forfating) se foloseşte mai ales în cazul firmelor implicate

în activităţi de export. Forfetarea exportului pe credit constă în transmiterea creanţelor

provenite din operaţiunile de comerţ exterior unei instituţii financiare specializate, care le

19

plăteşte imediat şi îşi recuperează contravaloarea acestora la scadenţă. Specific forfetarii

este faptul că se aplică şi creanţelor provenite din exporturile pe credit cu scadenţa la

termen mijlociu şi mare, permiţând realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen

mediu. Costurile forfetarii sunt însă ridicate şi constau în rate fixe de dobândă, la care se

adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie de factori importanţi

printre care se poate menţiona bonitatea debitorului, aceste taxe putându-se ridica până la

20% din valoare titlului;

- factoringul (în limba engleză factoring) reprezintă operaţiunea prin care o instituţie

specializată financiară (factor) preia în proprietatea sa creanţele unei întreprinderi (aderent),

în schimbul unui comision, prin plata facturilor aderentului, reprezentând dovada

efectuării tranzacţiei care are ca obiect produse/servicii livrate pe credit;

- leasingul, metodă de finanţare pe termen mediu şi lung, reprezintă o formă de

închiriere realizată de societăţi financiare de leasing sau producători al unor bunuri de

producţie către întreprinderi care. nu dispun de fonduri proprii sau nu doresc să recurgă la

credite bancare pentru achiziţionarea acestora. În vederea utilizării bunului, întreprinderea

va plăti societăţii de leasing sau producătorului costul sub formă de rate eşalonate pe

perioada de valabilitate a contractului de leasing. La sfârşitul perioadei de închiriere,

întreprinderea poate alege una dintre următoarele opţiuni: să prelungească contractul, să-l

cedeze sau să achiziţioneze bunul la valoare lui reziduala. Contractarea directă între

producătorul şi utilizatorul bunului poartă numele de leasing direct, în timp ce leasingul

prin intermediul unei societăţi financiare specializate se numeşte leasing indirect

Există şi posibilitatea de lease-back, prin care proprietarul, aflat în nevoie urgentă de

fonduri băneşti, îşi vinde produsul unei societăţi de leasing care apoi îl închiriază;

eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu şi lung, având scadenţe

între 3 şi 8 ani, prin apelarea la piaţa eurodevizelor. Eurodevizele sunt acordate de un grup

de bănci constituite într-un consorţiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare. Banca

coordonatoare trebuie să fie, de regulă, din ţara beneficiarului. Eurocreditele poartă o

dobândă bazată pe LIBOR (London Interbank Offered Rate) şi reprezintă rata dobânzii

la creditele pe termen scurt de pe piaţa interbancară londoneză;

- finanţarea prin emisiunea de obligaţiuni (valabilă doar în cazul SA şi SCA) prin care se

pot obţine fonduri de la publicul larg sau de la un grup restrâns de investitori.

Obligaţiunile reprezintă titluri financiare exprimând drepturile deţinătorului asupra

emitentului, în urma unui împrumut acordat celui din urmă, în schimbul unei dobânzi.

Scadenţa de răscumpărare de către emitent variază, de regulă, de la 5 la 15 ani, fiind o formă

de mobilizare a creditului pe termen mediu şi lung;

- finanţarea prin creditare internaţională depinde de conjunctura economică de pe piaţa

mondială şi condiţiile care trebuie îndeplinite de solicitantul de credit şi pot fi de două tipuri:

rambursabile şi nerambursabile. Pentru identificarea riscului de investiţii în anumite ţări, au

apărut companii specializate (de exemplu, Standard & Poors, Moody's, Fitch) care

studiază condiţiile din diferite ţări, iar rezultatele sunt catalogate într-o scală a valorilor

denumită risc de ţară (în limba engleză rating, prin care se evaluează riscul investiţional pe

termen scurt şi lung, în monedă locală sau străină, definind astfel expunerea la o pierdere

potenţială (vezi tabelul 5-1 pentru rating-ul stabilit de Standard&Poors). Riscul de ţară

reprezintă o noţiune agregată care oferă o imagine sintetică a gradului de risc la care se

expune o afacere localizată pe teritoriul geografic al unei ţări. Nivelul riscului nu este egal

pentru fiecare din componentele sale, şi nici nu este constant în timp, el modificându-se în

20

funcţie de evoluţiile economice, politice, sociale şi instituţionale ale ţării respective. Un

rating favorabil determină creşterea posibilităţilor de acces la creditul internaţional pentru

întreprinderile din ţara respectivă.

O altă sursă de finanţare a activităţii unor întreprinderi poate fi acordarea de subvenţiile

de către stat (rambursabile sau nerambursabile), atunci când firma se află într-o situaţie

economică/financiară dificilă care poate fi generată de cazuri de forţă majoră. Mai mult

decât atât, statut poate garanta în faţa băncilor credite speciale pe care le pot obţine

întreprinderile, prin negocierea unor clauze de împrumuturi preferenţiale.

21

CONCLUZII

Organizarea structurala reprezinta cea de-a doua componenta de baza a organizarii

formale a firmei. Prin organizarea structurala se asigura modelarea organizarii procesuale

in conformitate cu necesitatile si posibilitatile fiecarei organizatii. Principala expresie a

organizarii structurale o reprezinta structura organizatorica.

FORMALA are drept caracteristica faptul ca se constituie ca efect a unor legi, norme,

reguli prevazute într-un document organizatoric intern, principii si se aplica prin

documente oficiale. Prin intermediul ei sunt definite elementele componente de baza:

obiectivele, posturile si functiile, compartimentele, sistemul de relatii organizatorice,

puterea si responsabilitatile în unitatea economica.

INFORMALA se compune din grupe de salariati între care se stabilesc relatii

spontane si flexibile. Natura motivelor care determina crearea unor grupuri nonformale si

relatiile dintre personae nu sunt foarte clare, adesea apar spontan si nu sunt precizate într-

un document organizatoric. Între aceste doua tipuri de structuri exista interferente

semnificative dar greu de apreciat, cu toate acestea trebuie luate în considerare în

proiectarea modului de functionare a unitatii în ansamblul sau. Structura informala poate

fi apreciata ca un element nedisociabil al structurii formale, iar cunoasterea ei ofera

multiple posibilitati de perfectionare a mecanismelor interne de functionare a unitatii

economice. Aceasta ne conduce la concluzia ca, structura informala contine într-o

maniera specifica componentele celei formale.

Între organizarea formala si cea informala a unei firme exista o strânsa

interdependenta. Pe de o parte, organizarea formala, prin incadrarea personalului in

compartimente si stabilirea relatiilor in cadrul lor si intre ele s.a.m.d creeaza canavaua

pentru cristalizarea ansamblului organizarii informale.Pe de alta parte organizarea

informala influenteaza asupra elementelor organizarii formale, determinând aparitia unor

abateri care pot fi evidentiate prin cercetari sociometrice. Cunoscând faptul ca in orice

firma organizarii formale ii este asociata una informala. sarcina principala a managerilor

si organizatorilor este de a gasi mijloace pentru a integra obiectivele organizarii informale

cu obiectivele organizarii formale. În acest scop. incadrarea personalului in diferite

compartimente sau introducerea unor noi metode de munca este necesar sa ia in

considerare caracteristicile or¬ganizarii informale, astfel incât sa evite aparitia unor

tensiuni si sa faciliteze cresterea coeziunii grupelor de munca, scurtarea fluxurilor de

comunicatii etc. Pentru aceasta este necesar sa se cunoasca bine situatia si necesitatile

personalului, managerii sa fie accesibili executantilor. iar repartizarea sarcinilor,

competentelor, sanctiunilor si recompenselor sa fie judicioasa.

Desi notiunea de structura organizatorica a fost abordata in numeroase lucrari asupra

sa nu s-a ajuns la o definire riguros stiintifica. care sa intruneasca consensul

specililistilor. Cea mai mare parte din abordarile consacrate o definesc de o maniera

destul de generala. ceea ce lasa mai ales când se trece la analiza concreta in intreprinderi,

o usa larg deschisa impreciziunilor si confuziilor.

Structura organizatorica a firmei este o expresie atât a resurselor umane, materiale,

financiare si informationale incorporate, cât si a caracteristicilor mediului in care acestea

isi desfasoara activitatile.

Importanta structurii organizatorice rezida in conditionarea obtinerii unei

22

profitabilitati ridicate in firme, intru cât este o componenta de baza a sistemului de

management, a carui functionalitate o determina in buna masura.

Structura organizatorica asigura osatura sistemului managerial de rationalitatea sa

depinzând intr-o proportie apreciabila continutul si imbinarea sistemului de obiective,

configuratia si functionalitatea sistemului informational si decizional, gama metodelor si

tehnicilor de management utilizate etc. Evident, toate acestea determina modul de

folosire a resurselor, conditiilor de vânzare a produselor si implicit volumul cheltuielilor,

marimea profitului etc.Impactul structurii organizatorice nu trebuie rezumat insa doar la

efectele strict economice. Implicatii dintre cele mai importante au caracteristicile

structurii organizatorice asupra"satisfactiilor obtinute de salariatii societatii comerciale

sau regiei de stat in procesul muncii, asupra climatului de munca.

23

BIBLIOGRAFIE

1. Maria Ioncica, Rodica Minciu, Gabriela Stanciulescu – Economia serviciilor

(Editia a II-a revazuta si adaugita), Editura Uranus – Bucuresti 1999

2. Ion Ionescu, Viorica Ionascu, Manoela Popescu – Economia intreprinderii de

turism si comert, Editura Uranus – Bucuresti 2002

3. Conf. dr. V. Olteanu – Economia intreprinderii turistice, UCDC – Facultatea de

management turistic si comercial - Bucuresti 1993

4. Suzana Ilie, Cătplina Popovici, Rodica Albu – Planificare operaţională, Editura

Oscar Print, Bucuresti, 2006

24

ANEXE

Structura organizatorica a unei intreprinderi

Structura ierarhic-functionala(mixta)

25

Resursele Întreprinderii

Resurse

Resurse

materiale

Clădiri

Materii prime şi

materiale

Materii prime

de bază

Resurse energetice

Materii prime

auxiliare

Alte forme

Obţinute prin emiterea de

obligaţiuni

Obţinute prin leasing (acordul prin care se transferă dreptul

de folosinţă asupra unui bun, pe o

durată stabilită, în schimbul unei

redevenţe)

Obţinute prin autofinanţare (reinvestirea profitului, amortizări

etc.)

Obţinute prin credite comerciale (vânzarea pe credit)

Utilaje de producţie

Resurse

financiare

Obţinute prin finanţarea de la

buget întreprinderi aflate în proprietatea

statului

Obţinute prin credite bancare

Resurse

umane

Resurse

informaţionale

26