MINISTERUL EDUCATIEI NATIONALE

INSPECTORUL SCOLAR JUDETEAN VASLUI

PROFIL: RESURSE NATURALE SI PROTECTIA MEDIULUI

SPECIALIZAREA: TEHNICIAN ECOLOG IN PROTECTIA

CALITATII MEDIULUI

AN SCOLAR 2012-2013

ABSOLVENT, INDRUMATOR,

PISLARU GEORGE- CRISTI GHERGHESCU MARCELA

1

2

Cuprins

Argument…....................................................................................................................... 4

Capitolul 1 : Ecosistemul

1.1. Ecosistemul : generalităţi ............................................................................................ 6

1.2. Biotopul ....................................................................................................................... 7

1.3. Biocenoza .................................................................................................................... 8

1.4. Ecosisteme antropizate ................................................................................................ 9

1.4.1. Ecosisteme Urbane ................................................................................................... 9

1.4.2. Ecosisteme Rurale .................................................................................................. 11

Capitolul 2 : Agroecosistemul

2.1. Culturi agricole ..........................................................................................................12

2.2. Ecosisteme zootehnice .............................................................................................. 15

2.3. Ecosisteme piscicole ................................................................................................. 17

2.4. Ecosisteme silvice ..................................................................................................... 19

Concluzii.......................................................................................................................... 22

Bibliografie ..................................................................................................................... 24

3

Argument

Noţiunea de « Mediu » este adesea foarte vagă. În general, sensul este destul de

reductor şi constă în a desemna ceea ce ne înconjoară şi ceea la ce noi suntem sensibili, o

perspectivă de altfel parţială care denaturează adevărata sa semnificaţie. Din această

cauză este de dorit de a încerca o alta definiţie, nu numai pentru a putea înţelege mai bine

un concept foarte larg, pentru a putea fi utilizat întotdeauna în direcţia dorită, ci şi pentru

a putea pune în evidenţă anumite nuanţe care trec adesea neobservate atunci când

subiectul este abordat.Abordarea presupune două definiţii adesea similare (Ademe, 1998)

ca şi formă dar care prezintă nuanţe care le diferenţiază în mod considerabil:

„MEDIU”: „un ansamblu de factori abiotici sau fizico-chimici (climat, topografie, sol,

etc..) şi factori biotici sau trofici (parazitism, prădare,concurenţă) care reacţionează şi

determină existenţa organismelor vii”;

„MEDIU”:„un ansamblu de raporturi „cauză-efect” care configurează elementele care

ne înconjoară (fizice, chimice şi biologice) în interiorul cărora organismele vii

reacţionează într-o formă sau alta.” Prima definiţie este axată pe enumerarea elementelor

statice care configurează mediul rural, comportamentul dinamic al acestuia manifestându-

se în mod implicit.A doua definiţie este axată pe comportamentul dinamic al mediului

rural şi datorită acestei abordări ea este mai conformă cu starea actuală existentă în

lume.Cum vorbim de o definiţie adesea prea generică vom încerca să o dezvoltăm în cele

ce urmează. Atunci când vorbim de peisaj, sau de prezenţa unor deşeuri din plastic sau

hârtie în mediul rural, suntem adesea tentaţi de a face aluzie la caracteristicile mediului

fizic, care este faţeta mediului cea mai evidentă pentru om. Dar mediul fizic nu este

constituit exclusiv din componente, care teoretic sunt supuse procesului de alterare;

topografia, hidrologia, meteorologia fac de asemenea parte din mediu precum şi alţi

factori care de asemenea intervin asupra acestuia şi în acelaşi timp unul asupra altuia.Pe

de altă parte, calitatea apei, poluanţii atmosferici, natura terenului sau bogăţia / sărăcia

unei ţări în resurse minerale nu sunt decât câteva simptome ale unui mediu dificil

perceptibil şi anume al mediului chimic.Pe de altă parte, mediul biologic care depinde de

cel fizic şi chimic, ( toate trei fiind interdependente) este constituit din organisme

microscopice şi macroscopice în evoluţie continuă şi care oferă o încrucişare infinită de

4

interese şi de posibilităţi. În natură pot să existe situaţii care sunt rezultatul unei asocieri

de 2 sau chiar 3 medii. Adiţionarea celor 3 medii ar fi mai aproape de prima definiţie dar

nu ţine cont de nuanţa reieşită din definiţia a doua şi anume de interacţiunea lor dinamică

şi anume de ansamblul de sinergii, inhibiţii, concurenţe care se stabilesc între aceste 2 sau

3 medii.

Uneori, activitatea omului are efecte negative asupra anumitor medii sau resurse

naturale, adesea însă este destul de dificil de a cuantifica precis acest impact.Astăzi

asistăm la o conştientizare din ce în ce mai mare a necesităţii de a prezerva mediul, care

este rezultatul dezvoltării ştiinţifice şi sociale a unor ştiinţe precum Ecologia. Aceasta

apare ca un răspuns social la criza de mediu legată de progresul actual, la revoluţia

tehnologică şi industrială, la creşterea demografică care favorizează naşterea unei

sensibilităţi „ecologice” în opinia publică.Ajunşi la acest punct, trebuie să facem diferenţa

între ecologie şi ecologism. In fapt, ecologismul este legat în cea mai mare parte legat de

atitudini şi idei filozofice sau politice fără raport cu Ecologia.

5

Capitolul 1

1.1 Ecosistemul

Ecosistemul este rezultatul interacţiunii dintre elementele vii anorganice, dintr-un

mediu de viaţă şi teritoriul geografic. Ecosistemul reprezintă unitatea organizatorică

elementară alcatuit din biotop, ocupat de biocenoză şi capabilă de realizare a

productivităţii biologice. Nu există suprafaţă de pe pământ care să fie populată de

vieţuitoare şi care să nu prezinte complexe naturale de tipul ecosistemelor.

Ecosistemele sunt caracteristice pentru toate zonele ce se succed de la ecuator la poli.

Acesta se localozează ecologic într-un anumit mediu de viaţă şi se dezvoltă într-o zonă

geografică cu particularităţi continentale, regionale, locale. Pentru caracterizarea

fenomenelor ce au loc în ecosisteme, se iau în considerare raporturile întregului cu:

mediul cosmic, ambianţa geografică, activitatea biocenozelor, istoria geografică a

regiunii, viaţa socială pe teritoriul respectiv.

Sistemele biologice sunt caracterizate printr-un schimb de materie şi energie cu mediul.

Ecologia se ocupă de asemenea sisteme complexe, alcătuite din organisme şi mediul lor.

Mediul este un sistem de componente materiale a Universului care influienţează

funcţionarea sistemelor biologice. Mediul se poate clasifica astfel: mediul cosmic, mediul

geofizic, mediul geomorfologic, mediul geochimic, mediul hidrologic, mediul pedologic,

mediul biotic.

Ecosistemele fiind unităţi ecologice cu suprafaţa şi volumul circumscris geografic, se

pot caracteriza prin fauna, dimensiuni şi aspecte configuraţionale. Forma ecosistemelor

este data de teritoriul în care s-a instalat şi de acţiunile exercitate de forţe naturale şi

antropogene. Dimensiunile ecosistemelor variază cu topografia zonei. În funcţie de

raportul dintre cele trei dimensiuni se disting urmatoarele tipuri de ecosisteme:

Ecosisteme tridimensionale, care au înaltime, lungime şi lăţime;

Ecosisteme bidimensionale, care lungimea şi lăţimea sunt mai mari decât înălţimea;

Ecosisteme unidimensionale au o dimensiune mult mai mare decât celelalte două.

Evoluţia ecosistemelor este o problemă deosebit de complexă şi solicită observaţii şi

exprimări în cele mai variate tipuri de ecosisteme acvatice şi terestre. Procesele care duc

la evoluţia ecosistemelor se încadrează în succesiunile geologice.

6

Ecosistemele se pot clasifica în patru mari grupe:

a. Ecosisteme marine- care cuprind la rândul lor ecosisteme bentale şi pelagiale.

b. Ecosisteme de ape interioare şi cuprinde ecosisteme limnice şi pelagiale.

c. Ecosisteme terestre- au o mare diversitate care se corelează cu variaţiile climatice şi

de relief care se pot caracteriza în grupe ecologice precum: hipogee; epigee; perifite;

endibionte şi permeante.

d. Ecosisteme antropogene se deosebesc de cele naturale. În condiţiile creşterii

populaţiei pe glob, ecosistemele antropogene devin din ce în ce mai numeroase.

Componentele principale ale ecosistemului este: biotopul şi biocenoza.

1.2 Biotopul Biotopul este totalitatea factorilor abiotici dintr-un ecosistem precum şi relaţiile care

se stabilesc între acestea. Biotopul reprezintă fragmentul şi tipul de relief care este sediul

unei biocenoze, locul de naştere a biocenozei şi ansamblul de condiţii externe în care

funcţionează o biocenoză.

Biotopul este alcătuit din elemente ale mediului: cosmic, geografic, edafic, hidrologic şi

geochimic. Structura biotopului cuprinde factorii abiotici precum factorii geografici,

mecanici, fizici şi chimici.

Factorii geografici de referă la poziţia pe glob a ecosistemului: latitudine, longitudine şi

altitudine. Expoziţia geografică joacă un rol important la numeroase ecosisteme terestre

situate pe pante cu expuneri diferite fată de Soare, faţă de vânturile dominante.

Factorii mecanici sunt reprezentaţi de mişcările aerului,mişcările apei, gravitaţia

(influienţează evoluţia biotopurilor marine), campul magnetic terestru, presiunea

atmosferică, sistemul curenţilor de aer.

Factorii fizici sunt: lumina (influienţează activitatea organismelor direct din calitate şi

cantitate), temperatura (poate influienţa, activitatea şi relaţiile dintre specii prin

fluctuaţiile cu caracter de regim sau zgomot) şi umiditatea (apa este constituientul

esenţial al fiinţelor iar umiditatea reprezintă un factor de prim ordin în desfăşurarea

multor procese).

Factorii chimici sunt: oxigenul (intră în compoziţia aerului în procent de 21%),

salinitatea (depinde de cantitatea şi calitatea substanţelor minerale dizolvate în apă),

7

substanţe minerale din sol care cuprinde substanţe nutritive reprezentate de

macroelemente P, Ca, Mg,Fe,K şi microelemente: B, Cl, Zn, Cu,Mn. Compoziţia chimică

a biotopului este rezultatul final al interacţiunii, asociaţiei geochimice locale şi a

substanţei vii.

Concluzia în ceea ce priveşte cercetarea ecologică biotopul nu trebuie redus la

factorii ecologici ci trebuie avut în vedere că orice componentă a biotopului, participă la

structura biocenozelor şi la modelarea în spaţiu şi timp a nivelului productivităţii

biologice. Factorii abiotici acţionează asupra indivizilor, populaţiilor şi ecosistemelor.

1.3 Biocenoza Biocenoza este componenta vie a ecosistemului, este reprezentată de totalitatea

comunitară unitară şi a speciilor de plante şi animale în care se stabilesc anumite relaţii şi

care ocupă acelaşi de biotop. Biocenoza reprezintă un sistem deschis cu autoreglare

proprie. Între biotop şi biocenoză au loc schimbări permanente de materie, energie şi

informaţii. Biocenozele sunt comunităţile biotice , sunt sisteme de populaţii care se

găsesc împreună în acelaşi punct al scoarţei terestre şi realizează împreună o activitate

definită.

Structura unui sistem cuprinde atât elementele sale componente, cât şi relaţiile

spaţiale şi temporale dintre ele. Studiul structurii unei biocenoze implică înregistrarea cât

mai completă a speciilor care o alcătuesc cele trei grupe funcţionale: producători ,

consumatori de diferite ordine şi reducători (descompunători).

Nişa biologică este unitatea de distribuţie a speciei, dependentă de resursele de hrană

şi de factorii abiotici. În general, se admite ca o populaţie ocupă o nişă într-o biocenoză şi

ca două populaţii aparţinând unor specii diferite dintr-o biocenoză nu pot avea nişe

identice în privinţa tuturor componentelor.

Releţii interspecifice reprezintă mecanismele de bază ale biocenozei, care permite

realizarea autocontrolului şi determină stabilitatea şi integralitatea ei. Orice populaţie îşi

desfăşoară activitatea în cadrul biocenozei date şi deci prin trăsăturile sale: structurale,

funcţionale, comportamentale. Cu cât o biocenoză este formată dintr-un numar mai mare

de specii, cu atât cteşte complexitatea ei. Plantele şi animalele iau din mediu anumite

elemente anorganice şi elimină în mediu produse care sunt diferite de cele consumate,

8

rezultate în urma proceselor metabolice. Astfel, biotopul se modifică treptat şi o parte din

specii nu mai reuşesc să se adapteze, fiind înlocuite cu ele. În felul acesta biocenoza

evoluează.

Relaţiile trofice reprezintă cea mai importantă legatura dintre speciile unei

biocenoze. Fiecare specie reprezintă o verigă în transferul şi transformarea substanţelor şi

a energiei în ecosistemul dat. Relaţiile trofice determină o anumită structura trofică a

biocenozei. Din relaţiile trofice derivă şi alte forme de relaţii interspecifice, între speciile

aceluiaşi lanţ trofic, deci fără schimb de substanţă şi energie, are loc competiţia pentru

sursele de hrană, lumină, spaţiu, în general pentru surse de trai asemănătoare.

Relaţii complexe. Semnificaţia deplină a relaţiilor specifice poate fi înţeleasă doar

examinându-le în cadrul ecosistemului, ca întreg.

În funcţie de mediul în care se află se pot deosebi trei categorii de ecosisteme:

marine sau oceanice, de ape dulci sau continentale şi terestre. În funcţie de noile realităţi,

ecosistemele s-au grupat în ecosisteme naturale, modigicate şi amenajate.

1.4 Ecososteme antropizatePopulaţia reprezintă un ansamblu de indivizi care ocupă un anumit teritoriu şi între

care se realizează fluxul de gene, având funcţie definiţa în ecosistem. Populaţia are o

strucură caracterisică în funcţie de cantitatea de hrană, ritmul de creştere al indivizilor. La

nivelul populaţiei se dezvoltă mecanisme de autoreglare a parametrilor populaţiei.

În decursul devenirii sale istorice omul şi-a creat un mediu artificial,pentru a se feri

de o natura când dinarnică, când ostilă,o locuinţă. Prin gruparea teritorială a mai multor

locuinţe şi realizarea unui mod de covieţuire socială specific au rezultat aşezarile umane.

Ele au cunoscut în evoluţia lor perioadele de declin şi de înflorire, unele au dispărut iar

altele s-au păstrat până în zilele noastre. Ele împodobesc astăzi suprafaţa Terrei aidoma

unei imense Aconstelaţii de pe bolta cerească, unele având o "strălucire" puternică, altele

abia "licărind", minuscule între cei doi poli ai planetei. Aşezările pot fi permanente şi

temporare, cu o largă arie de raspândire geografica.

1.4.1 Ecosisteme urbane. Oraşele au apărut în istorie în urma aşezărilor rurale, dar sunt şi ele destul de vechi.

Sunt caracterizate chiar de la început prin construcţii mai mari şi mai durabile decât la ,

prin împrejmuire cu ziduri de apărare. În Evul Mediu şi în perioada Renaşterii s-au

9

intesificat meşteşugurile, comerţul, iar în epoca modernă, prin revoluţia tehnică, s-a

dezvoltasatet indudtria. Aceasta a determinat creşterea numarului marilor oraşe şi a

mărimii acestora care s-a accelerat prin explozia demografică din secolul al XX-lea.

Cu toate încercările de organizare şi planificare a dezvoltarii urbane, acest fenomen a avut

şi aspecte neştiinţifice, potrivnice biologiei umane. Trasaturile negative ale oraşului se

accentuiază sub influienţa presiunii demografice. Oraşul se caracterizează printr-o serie

de trăsături proprii, în care factorii naturali se diminuiază pe seama creşterii importanţei

factorilor artificiali. Oraşul este o formă de organizare, înzestrare şi utilizare a unui teritoriu

în scopul concentrării, transformării şi redistribuirii produselor necesare întreţinerii,

recreerii şi progresului unei populaţii de pe teritorii diferite ca întindere (de la zona

imediat înconjuratoare pâna la întregul glob).El se înscrie în peisaj prin clădiri, reţea de

drumuri etc. şi presupune o asociere teritorială şi corelaţie funcţională între un nucleu

central (aglomeraţia) si un spaţiu înconjurator de întindere variabilă, de la caz la caz şi de

la epocă la epocă. Odată cu concentrarea mai accentuată de bunuri (materii prime,

produse fabricate şi semifabricate, forţă de muncă, mijloace de întreţinere, bunuri

spirituale etc.) începe de obicei funcţia urbană. Trebuie subliniată pe această cale

importanţa poziţiei geografice în alegerea locurilor de concentrare urbană.

Oraşul constituie un complex ecologic care atmosfera se caracterizeaza prin atenuarea

exceselor climatice din timpul iernii, intensificarea caracterelor radiaţiilor ultraviolete şi

alterarea proprietăţiilor emisii de diferite surse: uzine, centrale, autovehicule etc. În oraşe

creşte nivelul de zgomot, se intensifică relaţiile interumane, aglomeraţia şi stresul.

Componentele teritoriale ale orasului sunt: vatra -suprafaţa cuprinsă în linia de contur

a zonei clădirilor de locuit; intravilanul -suprafaţa afectată construcţiilor, înglobând toate

zonele funcţionale ale oraşului mai puţin teritoriul agricol; extravilanul -restul suprafeţelor

din perimetrul administrativ al oraşului. Oraşul a devenit simbol global al transformării

industriale a resurselor rnateriale disponibile in reziduri fără valoare şi poluanţi periculoşi

.Astfel aşezarea umană şi în special oraşul devine forma materializată şi complexă a

falsei dezvoltări a relaţiei om-mediu.

Aşezările urbane prezintă o interacţiune foarte puternică cu mediul, atat de puternic

încat o putem considera chiar o interacţiune de tip calitativ nou. Capacitatea şi calitatea

gunoaielor orăşeneşti diferă de la o ţară la alta şi depind de o serie de factori: zona

10

geografică, clima, grad de satisfacere a nevoilor alimentare ale populaţiei, gradul de

dezvoltare a industriei şi comerţului.

Poluarea mediului şi aglomeraţia care favorizează stresul psihic constituie

principalele categorii de factori negativi care acţionează asupra populaţiei urbane, îi

diminuiază potenţele biologice şi psihice. Poluarea sonoră se adaugă celei fizico-chimice,

constituind un factor de mediu caracteristic oraşului.

1.4.2 Ecosisteme rurale. Aşezările rurale au constituit tipul marii majorităţi a localităţilor umane din toată

lumea până în secolul trecut şi continuă în ţările în curs de dezvoltare şi în cele

subdezvoltate şi în prezent. Unităţile rurale se bazează, de regulă pe producţie mixtă

agricolă şi zootehnică, la care se adaugă şi forme incipiente de industrie.

În aşezările rurale stilul de viaţă se caracterizează prin largul contact cu factorii de

mediu naturali, populaţia dispunând de aer, apă, spaţiu şi un larg contact cu solul natural,

cu plantele şi animalele. Ritmul de viaţă este în general mai lent, posibilităţile de transort

mai reduse, contactul interuman mai rar, dar mai ieftin. Munca fizică constituie modul

caracteristic de activitate pentru o mare parte a populaţiei rurale. Aprovizionarea cu apă şi

alimentare este caracterizată de sursele imediate şi de producţia proprie, în timp ce

îmbrăcămintea, educaţia, cultura sunt obţinute de la oraş.

Starea de sănatate şi capacităţile biologice ale populaţiei rurale se caracterizează prin

potenţe superioare datorită: atmosferei curate, factorilor fizici ai atmosferei care

stimulează funcţiile organismului, spaţiilor mai largi, apei nepoluate, activităţii fizice

intense, alimentelor bogate în vitamine şi săruri.

Mortalitatea populaţiei rurale constituie un indicator fidel al tuturor condiţiilor

pozitive şi negative şi se află comparativ cu moartalitatea populaţiei urbane la nivel

inferior. În condiţiile naturale superioare şi ferită de influienţa negativă a unor factor

urbani, populaţia din mediul rural care dispune de amenajari edilitare poate avea o

sănătate mai viguroasă atât fizic cât şi psihic.

Capitolul 2

11

2.1 Culturi agricole

Agroecosistemele sunt ecosisteme agricole create de om, cu scopul obţinerii de

legume, cereale, plante tehnice, pomi fructiferi, pajişti şi fâneţe.

Ecosistemele agricole sunt alcătuite din populaţii formate din diferite plante care

cultiva separat sub forma de monocultura, sau in amestec de 2-3 specii ce alcatuesc

adevarate biocenoze agricole. Influientele de lunga durata ale omului asupra solului prin

folosirea ingrasamintelor chimice, pesticidelor, duc la scaderea diversitatii chimice, la

unilateralitate in compozitia faunistica si la crestere numerica excesiva a indivizilor unei

specii.

Agricultura este o ramură tradiţională a economiei româneşti care are ca mijloc de

producţie fondul funciar (totalitatea terenurilor situate între graniţele unei ţări ,inclusiv

cele aflate sub ape) agricol, care asigură produsele alimentare necesare populaţiei, materii

prime unor ramuri industriale şi produse pentru export. Se practică în ţara noastră încă din

perioada preistorică, multă vreme predominând păstoritul, practicat în mai multe forme

inclusiv transhumant (pendularea turmelor în funcţie de anotimp din zonele înalte în cele

joase).

Agricultura are ca scop baterea fluxului natural din ecosistem, beneficul anumitor

specii, cu scopul de a asigura productivitati maxime ale acestora. Pentru realizarea unor

astfel de abiective, formele naturale de plante si animale sunt inlocuite prin varietati

cultivate, care in decursul unor procese de selectie au fost alese pentru obtinerea

substantelor necesare omului. Abaterea fluxului natural al substanţelor nutritive din sol

spre producerea unei anumite specii a constituit întotdeauna principala preocupare a

agriculturilor, în dorinţa lor de a obţine cantităţi cât mai mari de produse.

Numărul speciilor de plante şi animale domestice este foarte mic. La plante: cereale,

leguminoase, rădăcinoase, fructe; la animale: rumegătoare, porcine, bovine şi păsări. Ele

au fost specializate în decursul multor generaţii, astfel că în timp au devenit cu totul

diferite faţă de speciile necesare.

Caracteristica relaţiei dintre om şi natură, prilejuită de agricultura modernă, consta

în posibilitatea folosirii în producţia agricolă nu numai a energiei solare, ci şi a unei

energie suplimentară se utilizează în procesele agrozootehnice înzestrate cu maşini,

12

pompe şi instalaţii de irigaţii precum şi la fabricarea îngrăşămintelor chimice şi care

necesită mari cantităţi de energie.

Principala problemă ecologică este aceea de a se putea realiza un echilibru între

caloriile "intrate" şi cele "ieşite" din procesele agricole.

Producătorii primari sunt reprezentaţi de una sau două culturi pe aceiaşi suprafaţă de

teren. În ecosistemele agricole, lupta planta de cultură şi buruienile care au un genotip

mult mai rezistent ce le permite să se înmultească foarte repede, să reziste bolilor şi

dăunătorilor chiar să sufoce planta de cultură. Pentru eliminarea acestor incovenienţe, se

aplică lupta integrată în combaterea bolilor şi dăunătorilor care reprezintă o concepţie

ecologică în protecţia plantelor, bazată pe caracteristicile agroecosistemului şi are rolul de

a mări stabilitatea ecosistemului.

Agricultura- cultivarea pămîntului pentru a creşte plante a constitui ramura

principală de la începuturile civilizaţiei. Ea asigură cea mai mare parte a alimentelor;

materiale necesare pentru îmbracaminte şi alte materii prime pentru industrii.

Agroecosistemele se caracterizează printr-un raport ieşire / intrare subunitar datorită

intrărilor ridicate de substanţe din afara agroecosistemului.

a) Agricultura organică

Agricultura organică s-a născut în Anglia după cel de al doilea război mondial şi a pus

accentul pe echilibrul biologic şi al fertilităţii solului, pentru care aportul de materii

organice compostate este esenţial. Acestea au un rol capital în ceea ce priveşte rezistenţa

plantei la boli şi dăunători. Promotorul conceptului( Howard), a prezentat conţinutul

sistemului în “Testamentul agricol” din 1940 în care se bazează pe observaţii făcute în

India timp de mai multe decenii.

b) Agricultura biologică

Astăzi sistemul de agricultură biologică este reglementat la scară europeană

pentru sectorul vegetal pentru sectorul animal. Cele 2 acte normative au preluat şi

armonizat 3 termeni (agricultură biologică, agricultură organică şi agricultură ecologică)

care au creat multă vreme confuzie în rândul oamenilor de ştiinţă, producătorilor şi în

special la nivelul consumatorilor.

c) Agricultura ecologică

13

În mod simplu, agricultura ecologică este un sistem agricol menit să vă furnizeze

dumneavoastră, consumatorului, alimente proaspete, gustoase şi autentice şi care în

acelaşi timp respectă ciclul natural de viaţă al sistemelor.

Pentru a obţine acest lucru, agricultura ecologică se bazează pe un număr de obiective

şi principii, la fel ca şi pe bunele practici create să minimizeze impactul omului asupra

mediului înconjurător, asigurându-se în acelaşi timp că sistemul agricol operează pe cât

de natural posibil.

În Europa a crescut mult cererea pentru produsele care proveneau doar din regiunile

tropicale sau sub-tropicale, printre care condimentele şi băuturile. Se cereau şi materiale

pentru industrie, cum ar fi bumbacul sau cauciucul. Prelucrarea ulterioară şi exportul unor

mărfuri atât de valoroase au stimulat mult dezvoltarea comertului mondial, atat în

domeniul alimentar, cât şi al materiilor prime. Cererea pentru produse ca bumbacul sau

cauciucul a dus la schimbarea caracterului agriculturii în ţările tropicale, mai ales atunci

când terenurile destinate agriculturii de subsistenţa erau înlocuite cu cele comerciale.

Recoltele pentru comercializare includ recoltele anuale- bumbacul, iuta, orezul şi

tutunul, dar şi recoltele perene- bananele, trestia de zahar care cresc vreme de mai mulţi

ani.

Jumatate din populaţia globului lucrează în agricultură. Există însa mari diferenţe

între rolul jucat de agricultură în diferite zone ale planetei.

Natura culturii ce urmează a se planta pe o anumită locaţie depinde de un numar de

factori printre care clima, mediul înconjurător, şi de gradul de asigurare cu apa al

terenului. Factorii economici sunt şi ei importanţi deoarece este important pentru fermieri

să-şi utilizeze pământul într-un mod cât mai profitabil.

Plantele oleaginoase cum ar fi boabele de soia şi cele de rapiţă, din care se produc

uleiuri vegetale. Ele se cultivă pe o suprafaţă de 7% din terenul mondial cultivabil. Pentru

recoltele ce nu sunt destinate hranei sunt alocate 5%. Aceste culturi sunt cele de bumbac,

tutun şi cauciuc. O suprafaţă întinsă de teren este folosită pentru păşunat. În mod obişnuit

păşunile sunt plasate pe terenuri neadecvate pentru culturile agricole. În total, acestea

ocupă o suprafaţă de 20% din suprafaţa uscatului.

14

2.2 Ecosisteme zootehnice Zootehnia este ştiinţa care are drept obiect cunoaşterea, reproducerea, creşterea,

alimentaţia, ameliorarea raselor şi exploatarea animalelor agricole. Creşterea şi

ameliorarea raselor de animale este necesară pentru asigurarea populaţiei cu produse

animaliere , a industriei alimentare şi uşoare cu materii prime , a agriculturii cu

îngrăşăminte organice şi cu forţă de tracţiune . Patrimoniul zootehnic este constituit din

principalele ramuri : creşterea bovinelor , porcinelor , ovicultura(ovine) ,

avicultura(pasari domestice) , creşterea cabalinelor şi cunicultura (creşterea iepurilor de

rasa) .

În raport cu obiectul de studiu, zootehnia este o ştiinţă biologică; după metodele de

lucru la care apelează , iar ca scop este o ştiinţă aplicativă.

Creşterea animalelor reprezintă una dintre cele mai vechi indeletniciri ale omului; a

început odata cu domesticirea animalelor şi s-a dezvoltat continuu, paralel cu evoluţia

societăţii omeneşti.

Zootehnia a fost, este şi va fi, fără nici o îndoială, un domeniu de activitate de care

depinde existenţa şi propăşirea societăţii umane. O paine , crescută şi proaspătă, din cel

mai bun soi de grâu nu va asigura niciodată necesarul zilnic de hrănire raţională a

individului uman. Acest tip de agrosistem cuprinde crescătoriile de animale create de

zootehnia modernă , în scopul obţinerii de producţii mari şi constante .

Particularităţile biotopurilor . Totalitatea biotopurilor fiecărui ecosistem

agrozootehnic are un anumit microclimat interior generat de temperatura , umiditate şi

luminozitate . Insusirile ecologice ale biotopului asigură fiecarei specii o productivitate

maximăă .

Particularităăţile biocenozelor. Biocenozele existente în complexele zootehnice care

concentrază animale domestice ( păsări , porcine , ovine , bovine ) aparţin unei singure

specii şi de multe ori unei singure rase cu performanţe productive ridicate . Indivizii sunt

intreţinuti în adăposturi şi boxe , pe categorii de vârstă şi sexe . Populaţiile sunt omogene

genetic şi fenotipic . În aceste condiţii , animalele şi-au pierdut instinctul de teritorialitate

şi instinctul matern , în schimb se remarcă creşte rea agresivităţii şi apariţia unei stări de

stres .

Zootehnia (agricultura, în general) ar putea să aibă un succes considerabil, dacă

15

zooecosistemul ar fi eliberat de cererea alimentară în creştere continuă, asociată cu

presiunea obţinerii producţiei prin metode tehnologice şi chimice, fără posibilitatea

diminuarii energiei necesare exploataţiilor zootehnice. Structura şi funcţia

zooecosistemului sunt construite de fermieri spre a duce la producţii maxime, bine

controlate, fără să excludă factorii energetici naturali.

Tendinţa industrializării, concentrării şi specializării zootehniei determina schimbari în

comportamentul fiziologic al animalelor, evoluţia rapidă devenind totuşi un stres în viaţa

acestora. Fermierii sunt nevoiţi să asigure, în condiţii optime, necesarul de hrană pentru

un număr mare de animale, obligaţi fiind totodată să preîntâmpine şi să rezolve

iminentele probleme de protectie a mediului, create de reziduuri şi dejecţii.

Pe de altă parte, exploataţiile bazate pe păşunat urmăresc efectul principal al acestei

metode de hrănire a erbivorelor: restrangerea compoziţiei floristice şi schimbarea

dominantelor. De regulă, păşunatul deranjează consumatorul secundar. Acestea sunt

consideraţi controlori ai fitofagilor din pajiştile naturale, favorizându-le în acest fel

dezvoltarea.

Într-un spaţiu restrâns, sistemele agro-zootehnice sunt constituite, în principal, prin

concentrarea unui mare număr de consumatori primari, reprezentaţi de efectivul

animalelor domestice. Sunt zooecosisteme care formează un segment al unui agrosistem

mai larg, unde primul nivel este ocupat de consumatorii primari. Nivelul este caracterizat

de aducerea permanentă a biomasei din exterior.

Existenţa acestui tip de zooecosistem este condiţionată de existenţa unor medii care să

vizeze asigurarea, în adăposturi, a unui microclimat specific fiecărei specii. Este mediul

care trebuie să conducă spre o finalitate reprezentată prin productivitate maximă,

indiferent dacă aceste condiţii sunt sau nu optimul biologic reprezentant al speciei.

Privite din unghiul biocenozei, complexele zootehnice concentrează animale domestice

aparţinând unei singure specii ori unei singure rase performante. Repartizarea animalelor,

în adăposturi şi boxe, se face astfel pe categorii de sex şi vârstă, urmarindu-se constituirea

populaţiilor omogene fenotipic şi genetic, pentru îmbunătăţirea stării biologice a acestora.

Datorită lipsei de control a unei stări maxime de nesaturare a nişelor ecologice din

ecosistem, în adăposturi îşi pot face apariţia, odată cu animalele domestice, alte specii de

consumatori concurenţi pentru hrană: rozătoarele. De asemenea, nesaturarea nişelor

16

ecologice din ecosistemul exploataţiei duce la o creştere explozivă a microorganismelor.

În complexele zootehnice, baza trofică a animalelor este asigurată, căă sursa primară de

hrană, de culturi agricole a căror aprovizionare se realizează prin concentrarea pe

suprafeţe mari, cu ajutorul mijloacelor tehnice, cu un consum ridicat de energie şi cu

investiţii majore. Exploataţiile de creştere (semi)intensiva a animalelor devin generatoare

a unor mari probleme ecologice, datorita producerii reziduurilor digestiv-metabolice, într-

un spaţiu restrâns şi în concentraţie mare.

Ponderea agroecosistemelor, repartizate pe întreg teritoriul tarii, constituie circa 75,6 %.

Ele sunt reprezentate de urmatoarele tipuri de agrocenoze: cerealiere, leguminoase,

pomicole, furajere, agricole acoperite, ecosisteme zootehnice.

2.3 Ecosisteme piscicole

Activităţile antropice asupra mediului natural au cauzat o alterare accentuată a biotei

Pământului, schimbând rolul principal al speciilor autohtone, procesul de evoluţie al

speciilor fiind perturbat, cauzând o reducere a numărului de specii native sau chiar

exctinţia acestora. Aceste modificări constituie o ameninţare majoră asupra

biodiversităţii, astfel, speciile invazive reprezintă o cauză a modificărilor globale actuale.

De asemenea, speciile alohtone reprezintă una din principalele probleme cu care se

confruntă oragizaţiile conservaţioniste.

Speciile invazive acvatice sunt reprezentate de plantele şi animalele care evoluează într-

un mediu diferit de cel de origine, fiind introduse printr-o multitudine de metode naturale

sau antropice şi care se dezvoltă în detrimentul speciilor autohtone. Speciile au folosit

întotdeauna ca mediu de răspândire pe întreaga supafaţă terestră oceanele. Acestea s-au

răspandit fie direct, prin mijloace proprii, fie indirect prin intermediul altor specii,

ataşându-se de corpul acestora. Însă până ca acţiunile antropice să se intensifice, acestea

aveau o răspândire moderată, având un impact redus asupra ecosistemelor nou populate.

O specie invazivă acvatică este reprezentată de orice animal sau plantă care trăieste în

apa sau în apropierea acesteia fără să aparţină de mediul respectiv. Când o specie acvatică

străină este introdusă într-un mediu nou se pot ăntâlni următoarele situatii: specia

respectiva sa gaseasca noul mediu inospitalier, astfel existenta ei rezumându-se la o

singură generaţie; să se adapteze relativ uşor în noul mediu şi să convieţuiască în armonie

17

cu celelalte specii ocupante ale mediului respectiv; iar în ultimul caz, care constituie si

problema stidiului prezentei lucrari, sa intalneasca un mediu prielnic, să se înmulţească

rapid şi să ocupe ecosistemul în detrimentul speciilor alohotne, distrugand habitatul

initial. Speciile invazive reusesc sa ocupe habitate naturale noi în primul rând datorită

lipsei prădătorilor care să le controleze numărul de indivizi. Există cazuri în care ele se

hrănesc cu speciile native, concurează cu acestea pentru hrană, ocupă spaţiile locuite de

speciile autohtone sau introduc boli în rândul populaţiilor de specii iniţiale.

În România numărul speciilor invazive din ecosistemele acvatice este predominat în

special de cele aflate în bazinul Mării Negre. Luând în discuţie structura taxonomică,

speciile invazive acvatice pătrunse în apele interioare ale României şi în Marea Neagră

sunt organisme vegetale 8,7% şi 91,3% animale. Dintre animale 37% sunt vertebrate

(peşti 33% şi mamifere şi reptile 4%) şi 63% nevertebrate. Dintre nevertebrate,

crustaceele şi moluştele sunt cele mai numeroase ca număr de specii, urmate de

hidrozoare, ctenofore, viermi şi alte două grupe – briozoare şi entoprocte.

Dintre speciile invazive pătrunse în bazinul Mării Negre, un număr inseamnat dintre

acestea au pătruns în ultimele decenii şi în apele interioare ale României. Apele interioare

impreună cu litoralul marin sunt într-o stransă legătura cu alte bazine marine prin

intermediul Dunării. Aceasta colectează aproape toate apele interioare de pe teritoriul

României şi formează împreună cu Marea Neagră un macro-geosistem cu caracteristici

particulare. Dunărea şi canalele sale de legatură, reprezintă pe cale directă şi rapidă

pentru schimbul de specii între Marea Neagră şi Marea Nordului, şi de aici în alte bazine

marine.

Dintre nevertebrate, crustaceele şi moluştele sunt cele mai numeroase ca număr de

specii, urmate de hidrozoare, ctenofore, viermi şi alte două grupe – briozoare şi

entoprocte.

Resursele acvatice vii sunt reprezentate de speciile de pesti si alte vietuitoare acvatice

destinate consumului uman, disponibile si accesibile in habitatele piscicole naturale.

Calitatea fondului de pescuit este conferita de capacitatea biogenica a acestuia si include

totalitatea insusirilor hidrobiologice: oferta trofica constituita de nevertebratele bentonice

care vietuiesc sub pietrele din albie; debitul apei; viteza curentului; regim termic al apei;

gradul de oxigenare al apei; gradul de limpezime al apei; natura fundului albiei si

18

caracteristicile malurilor apelor de munte.

Ecosistemul acvatic constituit pe un lac montan, este alcatuit preponderent din populatii

de salmonide (pastrav de lac, pastrav de rau, pastrav de rau adaptat conditiilor lacustre,

coregon, lipan si lostrita). In lacurile aflate la limita minima a apelor salmonicole,

salmonidele reprezinta cca. 50%, sau chiar mai putin din populatia piscicola.

Delta Dunării, ce se interpune între Dunăre şi partea de vest a Mării Negre, este un loc

unic nu doar în Europa, ci şi printre celelalte ecosisteme deltaice, datoritămarii sale

diversităţi biologice, a resurselor ei naturale cu o capacitate constantăde regenerare şi a

peisajului mirific, la care se adaugăvaloarea sa culturalăşi istorică. Delta Dunării

reprezintăun imens laborator ştiinţific pentru un număr mare de cercetători şi exploratori,

fie aceştia ecologi, biologi, zoologi, botanişti, ornitologi, geologi, geografi etc. dupăcum

este unicăprin faptul că :e cel mai nou pământ din Europa (creşte cu 40 m de pământ în

fiecare an); e a doua deltăca mărime din Europa (cea a Volgăi deţine primul loc) şi

ocupălocul 23 în lume; e a treia ca importanţăecologicădin cele 300 de rezervaţii naturale

din lume; e o zonăfoarte productivă, generând o diversitate de resurse biologice; e una

dintre cele mai mari şi compacte zone de stuf din lume (240.000 ha); e locul cu cea mai

bogatăfaunăornitologicădin lume (peste 250 specii);

Speciile de peşti cu valoare economică ridicată au intrat în declin din cauza condiţiilor

de mediu nefavorabile la care s-a adaugat exploatarea neraţionala a acestei resurse.

Implementarea unor areale protejate a dus pe cale de consecinta la limitarea pescuitului,

la acestea adaugandu-se restrictii privind anumite specii de pesti.

2.4. Ecosisteme silviceTermenul vine din latină de la silva=pădure şi de la cultura=cultură, ştiinţărezultând

astfel silvicultura=ştiinţa pădurii, la fel şi cuvântul pădure din palus-udish =tufăriş,

mlaştină acoperită cu trestie, teren acoperit cu arbori.Pădurea reprezintă poate cel mai

important ecosistem terestru care întegreazăsubsisteme diferite şi care prezintă un

echilibru ecologic foarte stabil şi o structurăarmonios integrată şi accentuat modelată de

legile ce generează procesele de viată din pădure, legi care fundamentează masurile

tehnice de natură antropică capabile să-iasigure stabilitatea ecologică şi productivitatea de

biomasă iar în plan ecologic şisocial să intensifice funcţiile protectoare.zÎn sens larg

19

silvicultura include întreg ansamblul de preocupari privînd cunoasrerea păduri sub aspect

teoretic precum şi a tuturor măsurilor legate de crearea şi îngrijireaacestaeia recoltarea şi

valorificarea ratională şi durabilă a produselor sale dar şiorganizarea şi conducerea

întregului proces de gospodărire.Pornind de aiciconventional s-au deprins doua mari parţi

constitutive ale silviculturi: silvobiologia şisilvotehnica.

Silvobiologia se ocupă cu studiul ecosistemului forestier sau a silviosistemuluisub

aspect morfologic sau structural, fiziologic functional un accent major punându-se pe

studiul arborelui şi arboretelor (sub raport morfologic) şi al înterrelaţiilor dintrefitocenoza

forestieră şi factorii de mediu (sub raport funcţional).Un rol deosebit se vaacorda rolului

mediogen pe care pădurea îl are în modelarea mediului apropiat sauintern şi mai

îndepartat întrucât pădurea îşi crează propriul său mediu dar în acelasitimp are înfluente

benefice şi asupra mediului din afara ei.

Silvotehnica sau silvocultura aplicată studiază fundamentele teoretice şi practice ale

măsurilor (metodelor) biotehnice ce se aplică într-un arboret de laîntemeiere şi până la

exploatare.Cele două componente pot fi disociate numai sub raport didactic dar

niciodatăatunci când aplicăm cunostînţele silviculturale într-o pădure ca atare putem

spune căîn activitatea de zi cu zi aceste două componente se întegrează armonios şi stau

la baza gospodariri pădurilor pe termen scurt, mediu şi lung. Întrucât la ora

actualămajoritatea pădurilor sunt cultivate (supuse unui proces coerent de gospodărire) se

poate afirma că silvicultura ca stiînţă şi practică este cel mai eficient mijloc demodelare a

proceselor de productie din cadrul pădurilor cultivate.

Obiectul de baza al silviculturii este însăşi pădurea studiată sub diverse

aspecte(istoric, ecologic, economic,social) şi în acelaşi timp ca obiect de bază supus în

permanentă unor măsuri specifice care să-i asigure o avansată stabilitate şi o ridicată

productivitate în deplin acord cu condiţiile stationale.Scopul permanent al silviculturii de

la nasterea ei ca stiinţă fundamentală şiaplicată a fost şi este legat în primul rând de

bogăţia şi perfectionarea cunoştinţelor legate de pădure atăt în plan teoretic fundamental

cât şi în plan aplicativ. De asemenea de la etapă la etapă odată cu dezvoltarea altor stiinţe

forestiere a facut eforturi de a integra într-unconcept complex dar unitar toate nouăţile

obţinute în fiecare ştiinţă forestieră în parte.Datorită acestui fapt în decursul timpului s-au

putut diferenţia concepte diferite faţă de silvicultură şi de aici drept consecinţă diferitele

20

tipuri de silvicultură.

Prin resursă forestieră se întelege în primul rând suprafaţa ocupată de păduri,volumul

de lemn stocat pe aceste suprafeţe precum şi suprafaţa specifică de pădure cerevine unui

locuitor dintr-o anumită tară, continent sau de pe glob.

Metoda de cercetare în silvicultură-este o metodă complexă care porneşte de la însăşi

complexitatea ecosistemelor forestiere în primul rând ea având un caracter biologic şi

ecologic întrucat pădurea reprezintă o comunitate de viata foarte complexă şi care are un

suport clar definit-solul.În studierea pădurilor de-a lungul timpului o largă aplicabilitate

şi-au găsit urmatoarele metode: observaţia, experimentul şi raţionamentul.

Este un concept elaborat de către silvicultori în vederea stabilirii unei destinaţii data

unei păduri în funcţie de capacităţile ei de a juca un anumit rol într-un anumit

spaţiu pornind de la contextul socio – economic – local. În raport de acest

context local dar şi în funcţie de contextul national o pădure poate avea

functie de protecţie,de producţie sau ambele.Funcţia de protectie devine prioritară

când echilibrul ecologic al unei zone este periclitat.

Pornind de la aceste particularităţi structurale şi funcţionale pădurea poate fidefinită

ca o grupare deasă de arbori ce trăiesc în strânsă interdependenţă întreei, cu celelalte

plante şi animale şi cu condiţiile de mediu realizând un complex şiunitar mediu de viaţă

capabil să îndeplinească o serie de funcţii de natură socialeconomică.

CONCLUZII

21

Dorinţa sporită de a îmbunătăţii a standardului de viaţă al unui număr din ce în ce mai

mare de locuitori ai globului, precum şi ridicarea nivelului cunoştinţelor ştiintifice şi

tehnice ale omenirii au condus neîncetat la o creştere a volumului producţiei de bunuri şi,

implicit la un consum crescut de resurse, având ca urmare atât tendinţa de secătuire cât şi

acumularea inadmisibilă de deşeuri, neîcadraţi în ciclurile naturale şi deci generatoare de

poluari.

În acest mod, conflictul dintre procesele ciclice naturale ale ecosferei şi cele liniare ale

tehnologiilor create şi susţinute de actuala achiziţie umană s-a accentuat progresiv. A

ocroti şi a îmbunătăţi mediul înconjurător pentru generaţiile actuale şi viitoare a devenit

pentru umanitate un obiectiv primordial, o sarcină a cărei realizare va trebui coordonată şi

armonizată cu accea a obiectivelor, fundamental deja fixate, de pace şi de dezvoltare

economică şi socială în lumea întreagă.

Plantele şi animalele nu pot exista fără apă, aer, lumină, temperatură, sol, adică o

biocenoză nu poate exista fără un anumit biotop. Între alcătuirea biotopului şi alcatuirea

biocenozei există relaţii strânse care creează o anumită unitate.Ecosistemul reprezintă

acea legatură structurală şi funcţională dintre biotop şi biocenoză.

Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o păşune naturală şi un

ecosistem agricol, se numeşte ecoton.Evoluţia ecosistemului reprezintă un proces, în

urma căruia este restabilit în întregime, pe etape succesive, un ecosistem, ce a fost distrus

anterior, sau a cărui biotop a fost schimbat într-atât de mult, încât o mare parte din

biocenoză a dispărut.Restabilirea biocenozei are loc astfel, încât între organismele ce vin

are loc o succesiune, de la cele mai primitive la cele mai avansate.

Planeta pe care trăim e un mare ecosistem format dintr-o sumedenie de ecosisteme mai

mici care aduc beneficii şi întreţin, asemenea unor verigi continuitatea unui lanţ,

funcţionalitatea acestuia.

Există totuşi ceva în acest ecosistem ce pare în plus : noi, oamenii.

Omul nu aduce în nici un caz beneficii ecosistemului.

Suntem mai degrabă ca şi în filmele S.F. (science fiction), o specie extraterestră, care

22

consumă fără încetare si fără nici un drept resursele unei planete, iar când aceasta

"moare", se mută pe alte planete.

Dar, din păcate pentru noi, şi din fericire pentru alte planete care ar putea să ne susţină

viaţa, nu suntem chiar atît de dezvoltaţi încât să călătorim prin spaţiu în număr mare.

Suntem o "specie parazită" pe propria noastră planetă. Şi asta se datorează doar felului

nostru de a gândi. Şi culmea suntem conştienţi de faptul că ne distrugem planeta într-un

ritm alarmant, dar tot datorită felului de gândire superficial şi lipsit de interes faţă de

generaţiile ce vor urma după noi, şi din egoismul care ne caracterizează (printre multe

alte forme negative de gândire), ştiind că trăim o singură viaţă, şi aceasta e de scurtă

durată, încercăm să trăim cât mai bine doar pentru noi, ca şi individ, iar de consecinţe nu

ţinem cont. Suntem într-o permanentă dezvoltare socială şi teritorială, dar culmea este că

începem să stagnăm, şi chiar să regresăm intelectual.

S-a ajuns să se consume mai mult decât avem nevoie, iar ecosistemul nu se poate

regenera la ritmul în care noi consumăm. Iar consecinţele sunt clare...ne autodistrugem,

distrugând totul în jurul nostru. Încă nu am ajuns la un aşa nivel emancipat, încât să

producem cât consumăm, şi să lăsăm natura să se vindece de la sine.

Oamenii sunt ca şi celulele parazite ce au "invadat" un corp sănătos numit Terra.

Omul îşi urmează interesele ca orice animal, doar că avem posibiltiatea să ducem totul

la un alt nivel.

Toate fiintele isi urmeaza propriile interese pana la urma...

BIBILOGRAFIE

23

1. Arsene G.,Elemente de ecologie generală.Edit.Orizonturi

Universitare,Timişoara,2002.

2. Berca M.,Ecologie generală şi protecţia mediului.Edit.Ceres.Bucureşti,2000.

3. Cotigaru,B.,Mihăiţă M.,Petrescu V.,Tiganescu D., Necesitate şi responsabilitate-

modelul dezvoltării economico-sociale durabile între cunoaştere şi realizare-Orizont

XXI,ASE,AGIR,Facultatea de Îmbunătăţiri Funciare şi Ingineria Mediului şi Fundaţia

Internaţională “Sănătate,Mediu,Dezvoltare Durabilă”,Bucureşti,1996.

4. Papacostea P., Cecilia Zelinschi,Georgeta Bonef,H.,Dancau,Indicatorii biologici

pentru caracterizarea calitativă a factorilor ecologici din sol,Actualitate şi perspective în

biologie,Cluj-Napoca,1985.

5. Rdica Ciornau, Aurelea Buchaman, Maria Bud, Mihaela Marinescu, Florea Stan

Ecologie si protectia mediului, Economica Preuniversitaria, 2004.

6. Niculina Chenescu Gheorghe Draguşoiu, Ion Onutu Ecologie, LVS crepuscul, 2004.

24