adina dragomirescu particularitĂŢi sintactice ale
TRANSCRIPT
Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂȚI SINTACTICE ALE LIMBII ROMÂNE ÎN CONTEXT ROMANIC. SUPINUL
PARTICULARITĂȚI SINTACTICE ALE LIMBII ROMÂNE ÎN CONTEXT ROMANIC. SUPINUL
Autor: Adina DRAGOMIRESCU Conducător ştiințific: Prof. univ. dr. Gabriela PANĂ DINDELEGAN
Lucrare realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităților culturale în procesele globale”, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, contractul de finanțare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758. Titlurile şi drepturile de proprietate intelectuală şi industrială asupra rezultatelor obținute în cadrul stagiului de cercetare postdoctorală aparțin Academiei Române.
Punctele de vedere exprimate în lucrare aparțin autorului şi nu angajează Comisia Europeană şi Academia Română, beneficiara proiectului.
Exemplar gratuit. Comercializarea în țară şi străinătate este interzisă.
Reproducerea, fie şi parțială şi pe orice suport, este posibilă numai cu acordul prealabil al Academiei Române.
ISBN 978‐973‐167‐142‐0 Depozit legal: Trim. II 2013
Adina DRAGOMIRESCU
Particularități sintactice ale limbii române în context
romanic. Supinul
Editura Muzeului Național al Literaturii Române
Colecția AULA MAGNA
Investeşte în oameni ! FONDUL SOCIAL EUROPEAN Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1: „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.5: „Programe doctorale şi postdoctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului: „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale” Contract: POSDRU/89/1.5/S/59758 Beneficiar: ACADEMIA ROMÂNĂ Parteneri în proiect: • I: UNIVERSITATEA POLITEHNICA Bucureşti, Facultatea de Mecanică şi mecatronică • II: UNIVERSITATEA din Craiova
Obiective ale proiectului:
1. Obiectivul general: Model-pilot de şcoală postdoctorală prin implicarea a 92 de cercetători postdoctoranzi, în scopul dezvoltării carierei în cercetare, al îmbunătăţirii programelor de cercetare postdoctorală în domeniul umanioarelor, al impulsionării şi consolidării sectorului de cercetare în ştiinţele socioumane din România, pentru sprijinirea economiei româneşti în dobândirea unor avantaje competitive durabile şi micşorarea decalajelor între România şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europene.
2. Obiectivele specifice: Elaborarea şi implementarea de noi tehnologii-suport pentru derularea proiectului; for-marea şi perfecţionarea cercetătorilor prin programe postdoctorale Organizarea unor acţiuni de îndrumare a cercetătorilor pe parcursul stagiilor derulate în străinătate Spri-jinirea cercetătorilor în participarea la seminarii şi conferinţe internaţionale Organiza-rea unor sesiuni pentru promovarea egalităţii de şanse şi a dezvoltării durabile Sprijini-rea colaborării între universităţi, institute de cercetare şi companii din aria tematică a şcolii postdoctorale Dezvoltarea de activităţi novatoare în vederea accentuării impor-tanţei programelor de cercetare interdisciplinară; crearea de metodologii proprii cu privi-re la derularea programelor postdoctorale Elaborarea unor ghiduri de bune practici cu privire la schimbul internaţional de experienţă în aria cercetării în ştiinţele socioumane prin programe postdoctorale.
5
Cuprins
INTRODUCERE..................................................................................................... 9
CAPITOLUL 1
SUPINUL ROMÂNESC. PREZENTARE GENERALĂ .................................. 12 1.1. Supinul ca formă verbală nonfinită, o particularitate
tipologică a românei ...............................................................................12 1.1.1. Definiție şi forme ...............................................................................12 1.1.2. Supinul nominal şi supinul verbal .................................................13 1.1.3. Diferențierea de participiu...............................................................15
1.1.3.1. Diferențe morfosintactice ................................................16 1.1.3.2. Diferențe semantice..........................................................16 1.1.3.3. Tendința de diferențiere formală ...................................19
1.2. Originea supinului românesc. Opinii şi interpretări..........................20 1.2.1. Ipoteza 1: Supinul românesc este moştenit din latină ................20 1.2.2. Ipoteza 2: Supinul este format pe teren românesc,
de la participiul perfect....................................................................22 1.3. Sintaxa externă a supinului verbal. Regenții supinului.....................25
1.3.1. Supinul cu regent nominal ..............................................................25 1.3.2. Supinul cu regent verb copulativ ...................................................28 1.3.3. Supinul cu regent adjectival ............................................................28
1.3.3.1. Supinul‐complement .......................................................29 1.3.3.2. Supinul – adjunct temporal sau restrictiv.....................29 1.3.3.3. Supinul – adjunct consecutiv –> intensificator.............29
1.3.4. Supinul în construcția e greu de.....................................................30 1.3.5. Supinul cu regent verbal ..................................................................32
1.3.5.1. Supinul‐complement .......................................................32 1.3.5.2. Construcția trebuie spus, trebuie mers .........................36 1.3.5.3. Supinul adjunct.................................................................38
1.3.6. Supinul ca mijloc de tematizare a predicației ..............................39
6
1.3.7. Supinul autonom, cu valoare imperativă .....................................41 1.3.8. Supinul în expresii adverbiale ........................................................42
1.4. Concurența supin–infinitiv–conjunctiv în limba română actuală....42 1.5. Sintaxa internă a supinului verbal........................................................49
1.5.1. Complementul direct al supinului.................................................50 1.5.2. Subiectul supinului ...........................................................................52
1.5.2.1. Subiectul lexical al supinului..........................................52 1.5.2.2. Subiectul controlat al supinului .....................................55 1.5.2.3. O situație problematică pentru teoriile
despre control ...................................................................59 1.5.3. Supinul şi categoria Timp................................................................64
1.6. Concluzii ..................................................................................................66
CAPITOLUL 2
SUPINUL DIN LATINĂ, DIN LIMBILE SLAVE ŞI DIN ALBANEZĂ........ 68 2.1. Supinul din latină....................................................................................68
2.1.1. Supinul în acuzativ ...........................................................................69 2.1.2. Supinul în ablativ ..............................................................................71 2.1.3. Supinul în dativ .................................................................................73 2.1.4. Apariția supinului în latina arhaică ...............................................73
2.1.4.1. Gramaticalizarea supinului (Fruyt 2011) ......................73 2.1.4.2. Forme ambigue (substantiv–supin) în latină................75
2.1.5. Dispariția supinului în latina târzie ...............................................77 2.2. Supinul din limbile slave .......................................................................79 2.3. „Supinul” din albaneză ..........................................................................81 2.4. Concluzii ..................................................................................................84
CAPITOLUL 3
EVOLUȚIA ISTORICĂ A TIPARELOR CU SUPIN. O NOUĂ IPOTEZĂ ASUPRA ORIGINII SUPINULUI VERBAL................. 85
3.1. Supinul nominal şi supinul verbal în texte din secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea .......................................................85 3.1.1. Supinul nominal ................................................................................85
7
3.1.1.1. Supinul nominal cu formă de masculin‐neutru şi relația cu participiile nominalizate ...........................86
3.1.1.2. Supinul nominal cu formă de feminin şi relația cu participiile nominalizate ...........................95
3.1.2. Supinul ambiguu (verbo‐nominal) ..............................................100 3.1.3. Supinul verbal..................................................................................123
3.2. Concurența supin – infinitiv (– conjunctiv) în limba română veche .........................................................................128 3.2.1. Supin nominal vs infinitiv nominal .............................................128 3.2.2. Supin verbal vs infinitiv (vs conjunctiv) .....................................136
3.3. O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal .............................155 3.4. Concluzii ................................................................................................160
CAPITOLUL 4
REPARTIȚIA DIALECTALĂ A SUPINULUI................................................ 162 4.1. Supinul în dialectele românei..............................................................162 4.2. Supinul în varietățile dacoromânei ....................................................164 4.3. Date din atlasele lingvistice .................................................................165
4.3.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal .....166 4.3.2. Supin verbo‐nominal cu regent construcție impersonală ........168 4.3.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal........................................168 4.3.4. Supin verbo‐nominal cu regent nominal ....................................170 4.3.5. Supin nominal fără regent .............................................................178 4.3.6. Supin circumstanțial cu regent verbal.........................................179
4.4. Date din texte dialectale .......................................................................180 4.4.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal .....180 4.4.2. Supin verbo‐nominal cu regent adjectival..................................181 4.4.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal........................................182 4.4.4. Supin nominal cu regent verbal....................................................183 4.4.5. Supin verbo‐nominal cu regent nominal ....................................184 4.4.6. Supin verbo‐nominal fără regent .................................................184 4.4.7. Supin circumstanțial .......................................................................185
8
4.5. Concluzii ................................................................................................185
CONCLUZII GENERALE................................................................................. 187
SURSE .................................................................................................................. 189
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 194
ANEXĂ. DATAREA TIPARELOR CU SUPIN .............................................. 211
ADDENDA ......................................................................................................... 285
ABSTRACT...........................................................................................285
SUMMARY...........................................................................................290
9
Introducere
Domeniul de cercetare şi cadrul teoretic. Lucrarea de față reprezintă o cercetare monografică esențial diacronică despre supinul românesc, care se înscrie în cadrul larg al filologiei, situându‐se la intersecția mai multor domenii: sintaxă diacronică şi teoretică, tipologie lingvistică, lingvistică romanică şi balcanică, dialectologie. Fiind esențial diacronică, cercetarea noastră nu are mize teoretice directe; totuşi, în cursul cercetării, au ieşit la iveală anumite implicații teoretice care vor fi prezentate în partea de con‐cluzii generale. Analiza sintactică a supinului se sprijină pe concepte mini‐maliste (şi din modele anterioare ale gramaticii generative, acolo unde a fost necesar un istoric al interpretărilor); pentru a descrie evoluția diacroni‐că am folosit concepte din teoriile curente despre gramaticalizare, mai ales reanaliza şi existența unor gramatici în competiție, în care anumite forme sunt ambigue categorial.
Obiective. Obiectivul central al lucrării este realizarea unei descrieri diacronice a supinului, din care să reiasă modul în care s‐au diversificat ti‐parele cu supin, precum şi ordinea în care a avut loc acest proces de diver‐sificare. Cercetarea primelor texte româneşti scoate la iveală noi argumente în disputa între susținătorii ideii că supinul românesc este moştenit din la‐tină şi cei ai ideii că supinul este creat pe teren românesc. În această pro‐blemă controversată, ne situăm de partea celor care susțin că supinul verbal românesc a apărut în limba română; ne diferențiem însă de cercetările ante‐rioare prin aceea că sursa supinului verbal considerăm că este supinul no‐minal (moştenit din latină, ca mijloc de a crea substantive abstracte, verba‐le), şi nu participiul perfect. În afara acestui obiectiv central, vom urmări şi alte aspecte controversate sau puțin cercetate legate de supinul românesc: relația dintre supinul românesc şi formele corespondente din limbile slave şi din albaneză, concurența dintre supin, infinitiv şi conjunctiv în limba ac‐tuală şi în limba veche, structura sintactică de tip special a supinului verbal, apt de a avea complement direct şi, foarte limitat, subiect, dar inapt de a primi clitice, repartiția dialectală a supinului în dialectele românei şi în va‐rietățile dacoromânei.
10
Structura lucrării. Lucrarea conține patru capitole şi o anexă. Primul capitol, Supinul românesc. Prezentare generală, cuprinde o de‐
scriere a supinului, cu accent pe faptul că existența acestei forme nonfinite este o particularitate tipologică a limbii române. Cele mai importante aspec‐te care privesc supinul românesc sunt: relația dintre supinul nominal şi cel verbal, diferențierea de participiu, ipotezele despre originea supinului în română, tiparele de construcție a supinului în româna actuală şi problemele speciale de natură sintactico‐semantică pe care le ridică unele dintre aces‐tea, concurența supin – infinitiv – conjunctiv în limba actuală, probleme speciale legate de sintaxa supinului verbal, între care există legături foarte strânse (complementul direct, subiectul lexical şi cel controlat, interpretarea temporală, absența cliticelor).
Al doilea capitol, Supinul din latină, din limbile slave şi din albaneză, are ca scop crearea unui reper de comparație între supinul românesc şi cel din limbile menționate. Distribuția extrem de limitată a supinului din latină şi din limbile slave, precum şi tendința de eliminare a acestei forme verbale din limbile menționate face ca ipoteza că supinul românesc este moştenit din latină ori se datorează contactului cu limbile slave să fie greu de susți‐nut; în privința albanezei, care şi‐a creat o nouă formă de infinitiv având o funcționare asemănătoare cu supinul românesc, se poate susține mai de‐grabă că a avut o evoluție convergentă cu româna, ca urmare a faptului că ambele limbi au fost afectate de fenomenul panbalcanic al pierderii infiniti‐vului.
În al treilea capitol, Evoluția diacronică a tiparelor cu supin. O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal, sunt prezentate în detaliu rezultatele studiului de corpus şi este urmărită diversificarea tiparelor de supin verbal de la numai patru tipare atestate foarte rar în textele din secolul al XVI‐lea, la bogăția actuală a tiparelor. Un alt aspect urmărit în acest capitol priveşte concurența dintre supin, infinitiv şi, parțial, conjunctiv, în corpusul cerce‐tat, cu scopul de a evidenția modul în care supinul a devenit unica posibili‐tate de construcție a unor tipare din limba actuală, eliminând infinitivul sau chiar conjunctivul, folosite în stadii mai vechi ale limbii. Cercetarea de cor‐pus aduce argumente suplimentare pentru ipoteza noastră despre originea supinului verbal românesc: corespondentele româneşti ale tiparelor lati‐
11
neşti sunt atestate târziu în română, ceea ce exclude originea latină a supi‐nului verbal românesc; în schimb, supinul nominal este foarte frecvent încă din primele texte româneşti, ceea ce înseamnă că este foarte probabil să fie moştenit din latină, ca mijloc de creare a substantivelor abstracte verbale. O analiză atentă a supinului nominal şi a participiilor nominalizate, care, în pofida omonimiei, sunt diferite sub multe aspecte, exclude posibilitatea originii comune a acestora şi deci ipoteza că supinul românesc ar fi format de la participiu.
Ultimul capitol, Repartiția dialectală a supinului, reprezintă o verifi‐care şi o infirmare a ipotezei prezente în bibliografie, conform căreia supi‐nul ar lipsi din aria nord‐vestică a teritoriului pe care se vorbeşte dacoro‐mâna, arie în care infinitivul este încă foarte frecvent. Concluzia noastră se sprijină pe datele oferite de atlasele lingvistice şi de textele dialectale.
Anexa finală, concepută sub forma unui tabel cronologic, înregis‐trează toate exemplele cu supin verbal (sau verbo‐nominal) identificate în corpusul cercetat; în plus, pentru fiecare text, există observații despre supi‐nul nominal, formule stereotipe care conțin forme de supin, infinitivul no‐minal şi raportul de frecvență cu supinul nominal, infinitivul cu valoare finală, participii nominalizate, apariția altor forme verbale în contexte spe‐cifice supinului în limba actuală etc.
Corpusul. Sursele folosite sunt de trei tipuri: corpus de limbă veche, corpus dialectal şi corpus de română actuală. Partea cea mai importantă a corpusului este cea de limbă veche (secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea), care a stat la baza Capitolului 3 şi a Anexei. Corpusul este variat, conținând texte originale şi traduceri din toate zonele țării, consultate în ediții moderne. O atenție specială a fost acordată textelor din secolul al XVI‐lea, care ocupă o pondere mare în corpusul cercetat, datorită importanței lor în formularea explicațiilor pentru originea supinului românesc.
12
Capitolul 1
Supinul românesc. Prezentare generală
1.1. Supinul ca formă verbală nonfinită, o particularitate tipologică a românei
Supinul este o formă verbo‐nominală/o formă nominală din para‐digma verbului, asemănătoare cu infinitivul, dar diferită formal de acesta, prezentă în limbi ca latina, româna, limbi slave (vechi), limbi baltice etc. (Rosetti, Cazacu şi Coteanu 1965: 190, Olteanu 1974: 175). Existența supinu‐lui individualizează româna (mai precis, dacoromâna, vezi 4.1) între limbile romanice, fiind considerată de Niculescu (1965: 22) „cel mai important ele‐ment specific al structurii verbale româneşti”.
1.1.1. Definiție şi forme În tradiția gramaticală românească, termenul supin acoperă (cel puțin)
două realități distincte: supinul nominal şi supinul verbal. Din punct de vedere morfologic, cele două forme de supin sunt iden‐
tice cu participiul şi sunt formate cu sufixul de perfect (comun supinului, participiului, perfectului simplu şi mai‐mult‐ca‐perfectului), a cărui formă depinde de clasa flexionară a verbului, la care se adaugă sufixul specific participiului/supinului (cel mai frecvent, ‐t):
Clasa de verbe Infinitiv Participiu/Supin (1) (I) a cânt‐a cânt‐aPERF‐tPART (II) a plăc‐ea plăc‐uPERF‐tPART (III) a trec‐e trec‐uPERF‐tPART (IVa) a cit‐i cit‐iPERF‐tPART (IVb) a hotăr‐î hotăr‐âPERF‐tPART
13
Anumite verbe aparținând conjugării a III‐a formează participiul şi supinul adăugând la radicalul verbal numai sufixul ‐s sau ‐t. Acest tip de neregularitate este moştenit din latină (Allen şi Greenough [1888] 2001: 85):
Infinitiv Participiu/Supin (2) a merg‐e mer‐s a rup‐e rup‐t
1.1.2. Supinul nominal şi supinul verbal Din punct de vedere sintactic, caracterul verbal sau nominal al forme‐
lor se stabileşte în funcție de distribuție şi de termenii subordonați. Există mai multe clasificări posibile, dintre care cele mai multe sunt bipartite, re‐cunoscând un supin nominal şi un supin verbal.
Iordan, Guțu Romalo şi Niculescu (1967: 208) arată că denumirea su‐pin acoperă două omonime (gramatica structuralistă nu putea recunoaşte situația în care aceeaşi formă are atât interpretare verbală, cât şi nominală – vezi Manoliu‐Manea [1985] 1993: 103): (i) un substantiv abstract verbal, care nu are nicio contingență cu paradigma verbului şi (ii) o formă verbală care păstrează regimul sintactic al verbului, şi, ca atare, poate şi trebuie să fie inclusă în paradigma verbală.
Diaconescu (1971) consideră că atât supinul nominal, cât şi cel verbal provin din supinul latinesc, care a fost supus, în paralel, la două fenomene distincte şi divergente, unul de nominalizare şi unul de verbalizare. În opi‐nia lui Diaconescu (1971), supinul nominal este un procedeu important de formare a unui nume de acțiune de la o temă verbală şi se caracterizează prin posibilitatea de a se combina cu toate morfemele de tip nominal (de gen, de număr şi de caz), de a primi determinanți (în sens tradițional, adică subordonări specifice substantivului) şi de a îndeplini funcții specifice sub‐stantivului, de a fi precedat de diverse prepoziții (după, la, spre etc.). Supi‐nul verbal exprimă o acțiune fără referire explicită la categoriile gramaticale ale verbului, având o singură formă, din care lipsesc morfemele de număr, persoană, timp, diateză, şi nu intră în relație cu subordonări de tip nominal; supinul verbal este introdus numai de prepoziția de, specializată pentru a marca supinul (ca a de la infinitiv sau să de la conjunctiv) şi se poate substi‐tui prin infinitiv sau prin conjunctiv.
14
Şi Pană Dindelegan (2008a: 511), în GALR I, adoptă clasificarea supin nominal vs supin verbal. Supinul nominal este articulat, „aparținând, con‐ceptual, flexionar şi semantic, clasei substantivului” şi intră în tipare de construcție cu articol hotărât şi cu genitiv (călcatul ierbii) sau cu o structură prepozițională cu de (culesul de mere, la cules de mere), precum şi cu adjectiv (M‐a obosit atâta aşteptat). Supinul verbal este caracterizat prin obligativita‐tea nearticulării, la care se adaugă comportamentul sintactic de tip verbal, discutat infra, 5.
O clasificare tripartită, bazată însă pe alte criterii, este propusă şi de Cornilescu şi Cosma (2010, 2011). Subliniind comportamentul neunitar al supinului, autoarele recunosc: (a) un supin nominal (dărâmatul brutal al case‐lor, acest foarte neaşteptat cântat al cocoşului); (b) un supin prepozițional, care are, alternativ, comportament verbal (A plecat la vânat rațe; Ion s‐a apucat de gătit carnea) şi comportament nominal (A plecat la vânat de rațe), prepoziția fiind selectată de regent; (c) un supin verbal, introdus prin de (E periculos de spus asta, Am de dat apă la cai).
În această lucrare, adoptăm clasificarea tripartită propusă de Brâncuş ([1967] 2007: 168) şi Pană Dindelegan (1992: 128‐129, 2013), care se bazează pe criteriul posibilităților combinatorii ale formelor, şi nu are în vedere sta‐tutul „prepoziției” care introduce supinul.
Supinul nominal se combină cu determinanți (cel mai frecvent, arti‐colul definit), iar argumentul său intern este realizat fie printr‐un genitiv flexionar (3a), fie printr‐o construcție prepozițională echivalentă cu un geni‐tiv (3b):
(3) (a) cititul romanelor (b) cititul de romane
Supinul ambiguu din punct de vedere categorial (verbo‐nominal) este întotdeauna precedat de o „prepoziție” (de, la, pe, pentru etc.). În absen‐ța lexicalizării complementului direct, contextul sintactic nu oferă niciun indiciu pentru a se putea stabili valoarea nominală sau verbală a supinului:
(4) (a) Ion se apucă de citit (b) Ion se pune pe mâncat
15
Supinul verbal este întotdeauna precedat de o „prepoziție” (de, la, pe, pentru etc.), iar valoarea sa verbală este evidențiată prin prezența unui complement direct în acuzativ (5a) sau, mult mai rar, a unui subiect în no‐minativ (5b).
(5) (a) Ion se apucă de citit romane (b) Am cumpărat măsuțe de jucat copiii
Avantajul acestei clasificări şi motivația alegerii ei pentru lucrarea de față este faptul că este foarte uşor de aplicat, urmărindu‐se vecinătățile su‐pinului şi, aşa cum vom arăta în Capitolul 3, aceasta reflectă evoluția istori‐că a tiparelor cu supin, care, conform cercetării noastre de corpus, a urmat traseul: supin nominal > supin ambiguu (verbo‐nominal) > supin verbal.
1.1.3. Diferențierea de participiu Aşa cum am arătat mai sus, din punct de vedere morfologic, supinul
şi participiul sunt identice. Acesta este unul dintre motivele cele mai în‐semnate care i‐au făcut pe unii cercetători să considere că supinul este un subtip al participiului (Caragiu Marioțeanu 1962, Soare 2002, 2007, Alexiadou, Iordăchioaia şi Marchis 2009: 67) şi, prin urmare, că nu trebuie considerat o formă verbală nonfinită distinctă. Dar, în pofida asemănărilor destul de numeroase între participiu şi supin (pierderea mărcilor de predi‐cativitate şi incapacitatea de a constitui enunțuri autonome, pierderea fle‐xiunii de număr, de persoană şi de timp, lipsa unor valori temporale inde‐pendente de context, care caracterizează majoritatea formelor, natura in‐termediară, între verb şi altă clasă, încorporarea lexicală a valorilor de dia‐teză – Pană Dindelegan 2007: 164‐166), există numeroase diferențe între cele două forme (discutate de Niculescu 1965: 23, Iordan, Guțu Romalo şi Nicu‐lescu 1967: 208–209, Carabulea şi Popescu‐Marin 1967: 280, Iordan şi Robu 1978: 481‐482, Manoliu‐Manea [1985] 1993: 103‐104, 110‐112, Avram 1997: 216‐217, Stan 2001, în ELR, s.v. supin, Hill 2002: 496, Pană Dindelegan 2007: 166‐169, 2008a: 510‐511).
Există și opinia conform căreia supinul ar fi un subtip al infinitivului (Gabinschi 2010), pe care nu o vom discuta aici, considerând diferențele de formă și de funcționare dintre supin și infinitiv ca argumente care susțin de la sine diferențierea celor două forme verbale.
16
1.1.3.1. Diferențe morfosintactice (i) În timp ce supinul este invariabil ((6a), (7a)), participiul autonom,
cel care nu intră în structura formelor verbale compuse (dar dialectal şi cel din structura formelor verbale compuse – vezi Uritescu 2007) este variabil şi se acordă în gen, în număr şi uneori în caz cu o expresie nominală, mani‐festând deci, în diferite grade, un comportament adjectival ((6b), (7b)).
(6) (a) roman/romane de citit (b) roman citit/romane citite (7) (a) cal/cai de furat (b) cal furat/cai furați
(ii) Numai participiul poate apărea în structura formelor verbale compuse, perfectul compus (8a), condiționalul perfect (8b), conjunctivul perfect (8c).
(8) (a) am citit (b) aş fi citit (c) să fi citit (iii) Ambele forme verbale au trăsături comune cu alte clase lexico‐
gramaticale, însă participiul manifestă, pe lângă valoarea verbală, numai trăsături adjectivale, pe când supinul are trăsături mai diversificate, putând avea, pe lângă trăsăturile verbale, trăsături nominale, adjectivale sau ad‐verbiale (vezi Pană Dindelegan 2008a: 510).
(iv) Numai supinul poate ocupa o poziție de complement (vezi (4), (5)). (v) Supinul este întotdeauna precedat de o „prepoziție” (de, cel mai
frecvent); excepțiile sunt controversate şi privesc situațiile de tipul (9), dis‐cutate pe larg în bibliografie (Sandfeld şi Olsen 1936: 281, Lombard 1974: 301, Neamțu 1980, Stan 2001, în ELR, s.v. supin, Pană Dindelegan 2007: 170‐171; vezi şi infra, 1.3.5.2); în schimb, participiul apare foarte rar în context prepozițional și numai atunci când are valoare adjectivală (10).
(9) Trebuie mers la şcoală. (10) De obosită / bătută ce era, n‐a mai ajuns la şcoală.
1.1.3.2. Diferențe semantice (i) Participiul are, în majoritatea aparițiilor, valoare pasivă (vezi
exemplele (6b), (7b), (11a), (12a)); există însă şi excepții (ca în (11b), (12b), (13); vezi Stati 1958: 28‐32, Pană Dindelegan 2007: 169, Nicolae şi Dragomi‐rescu 2009). În cazul supinului, raportul este invers: supinul este adesea ac‐tiv, dar poate avea şi valoare pasivă (6a) (Avram 1997: 216, Alboiu şi
17
Motapanyane 2000: 41, Stan 2001 în ELR, s.v. supin, Cornilescu şi Cosma 2011).
(11) (a) mărul mâncat (b) omul mâncat (12) (a) pahar băut (b) om băut (13) om decedat, plecat, ajuns etc.
(ii) Din punct de vedere temporal, participiul are aproape întotdeau‐na o referință trecută (există însă şi excepții de participii adjectivale, con‐semnate de Stati 1958: 37 – (14) –, însă între acestea nu apare niciodată in‐terpretarea ca viitor), pe când interpretarea temporală a supinului depinde întotdeauna de context: supinul din structurile cu control are întotdeauna un timp dependent de timpul verbului principal (15), iar supinul indepen‐dent poate fi atemporal (16a), poate avea valoare de prezent (16b), de viitor (16c) sau de trecut (16d) – vezi şi Pană Dindelegan (2008a: 518), Dima (2010: 69‐71). Diversitatea valorilor temporale pe care le poate reda supinul repre‐zintă un indiciu al absenței unei valori temporale pure (Bianchi 2006), tim‐pul şi modalitatea fiind adesea exprimate simultan.
(14) (a) om paralizat (acțiune terminată, ale cărei efecte persistă în prezent)
(b) om tăcut („care are obiceiul să tacă”, valoare atemporală, generică)
(c) om lăudat („pe care ceilalți l‐au lăudat şi continuă să‐l lau‐de”, trecut + viitor)
(15) (a) Ion se apucă de citit (b) Ion s‐a apucat de citit (c) Ion se va apuca de citit
(16) (a) maşină de călcat (b) căldură de nesuportat (c) lucrări de corectat (d) cal de furat
(iii) Din punct de vedere aspectual, participiul este aproape întot‐deauna perfectiv (ca în (6b), (7b), (11), (12), (13); Stati 1958: 38 consemnează câteva excepții reprezentate de participii adjectivale – (17)), în timp ce su‐
18
pinul poate fi atât perfectiv (18a), cât şi imperfectiv (18b), în funcție de va‐loarea aspectuală a verbului regent (vezi Manoliu Manea [1985] 1993: 104, Pană Dindelegan 2008a: 518):
(17) (a) om tăcut („care tace mereu, care are obiceiul să tacă”), om neobosit („care nu oboseşte niciodată”) – participii prezen‐te durative, imperfective
(b) om lăudat („care a fost şi este lăudat”), drum umblat („pe care s‐a umblat şi se umblă mult”) – participii imperfective
(18) (a) am terminat de citit cartea; haine de căpătat (b) am de citit o carte; casă de vândut
(iv) Sub aspectul modalității, supinul are adesea o valoare modală (deontică sau de posibilitate (19) ori real vs virtual (20)), în timp ce partici‐piul este neutru din acest punct de vedere (vezi Manoliu Manea [1985] 1993: 104, unde se arată că supinul românesc este neutru în raport cu moda‐litățile, în sensul că poate avea diverse valori modale, de la un context la altul).
(19) (a) o poezie de învățat până mâine (deontic) (b) greşeală de neiertat (deontic sau posibilitate)
(20) (a) cal de furat (real) (b) A plecat în pețit (virtual)
(v) În ceea ce priveşte nominalizările corespunzătoare supinului, res‐pectiv participiului, există două tipuri de diferențe. Pe de o parte, majorita‐tea substantivelor‐supin sunt neutre, defective de plural (foarte rar, femini‐ne: începuta, lăsata, născuta – vezi 3.1.1.2), pe când substantivele participiale sunt masculine sau feminine, create prin intermediul adjectivelor participi‐ale (vezi Carabulea şi Popescu‐Marin 1967: 280, Diaconescu 1971: 152, Soare 2002: 46, Stan 2003: 79). Pe de altă parte, chiar şi în cazul identității formale (determinate de omonimia generală masculin‐neutru singular), există dife‐rențe semantice şi morfologice: numele participiale sunt concrete, număra‐bile (21b, 22b), pe când numele‐supin sunt abstracte, nonnumărabile (21a, 22a), rezultative, păstrând proprietățile verbale care impun o lectură activă agentivă (Hill 2002: 298, Soare 2002: 106). În cazul formelor feminine, dife‐rențele semantice sunt vizibile prin aplicarea următorului test propus de
19
Diaconescu (1971: 152), pe care îl vom prelua în clasificarea din Capitolul 3: supinul‐substantiv se substituie printr‐un nume de acțiune infinitiv lung (23a), pe când participiul‐substantiv se poate substitui printr‐o propoziție relativă introdusă prin (ceea) ce (23b).
(21) (a) Învățatul (lecției) (b) Învățatul, învățații; învățata, învățatele
(22) (a) Învățatul/*învățații poeziei a durat mult (b) Învățatul/învățații din secolul XIX
(23) (a) venita – venirea, născuta – naşterea (b) zisa „ceea ce a zis”, poruncita „ceea ce a poruncit”
1.1.3.3. Tendința de diferențiere formală Un argument suplimentar pentru diferențierea supinului de partici‐
piu este reprezentat de câteva date din graiurile din Transilvania şi Mara‐mureş. În unele puncte din aceste zone, verbul a fi şi‐a creat o formă de su‐pin fiut (cu variație fonetică), diferită de forma de participiu fost sau foastă (Papahagi 1925: 34, Todoran [1956] 1984: 111–113, Marin, Mărgărit și Nea‐goe 1998: 104, Avram [2005] 2007: 173, Maiden 2012: 25). Dată fiind prezen‐ța acestor forme în puncte distincte, nu se poate spune că este vorba despre fenomene izolate.
(24) (a) De h’iut, sunt peşti (Lăzeşti, apud Papahagi 1925: 34) (b) De fiut (ciut [= ŝiut]) sunt sau vor fi destule (poame...), dar
nu‐s bune. (comuna Zagra – Năsăud, apud Todoran [1956] 1984: 112) (c) – O fost (cutare) p‐aici? – De fiut, poate c‐o fi foastă, da nu l‐am văzut. (comuna Vâlcele – Cluj, apud Todoran [1956] 1984: 112) (d) – Sunt multe flori pe pruni anu‐aiesta. – De fiut sunt destule, numa să facă rod. (comuna Vâlcele – Cluj, apud Todoran [1956] 1984: 112) (e) Mielu ăsta nu‐i de fiut, ca să fie, de ținut. (St VIII, apud Marin, Mărgărit, Neagoe 1998: 104)
20
(f) şerincă de fiut mireasă (Pl VIIa, apud Marin, Mărgărit, Ne‐agoe 1998: 104)
(g) Fost‐ai la tîrg? De fiut am fost, dar n‐am cumpărat nimic. (Deda, apud Maiden 2012: 25)
Todoran ([1956] 1984: 112) explică aceste forme prin analogie cu ştiut, supinul verbului a şti, punctul de plecare constituindu‐l asemănarea dintre conjunctivul prezent al acestor verbe (să ştiu – să fiu, să ştii – să fii, să ştie – să fie etc.) şi infinitiv, care este monosilabic (a şti – a fi).
1.2. Originea supinului românesc. Opinii şi interpretări
Originea supinului românesc este un subiect controversat în lingvisti‐ca românească, romanică şi balcanică. Anumiți cercetători afirmă că supi‐nul românesc este direct moştenit din latină (Grandgent 1908: 49, Ernout şi Thomas 1959: 262, Elcock [1960] 1975: 123, Bourciez 1946: 250, Rosetti, Ca‐zacu şi Coteanu 1965: 190, Diaconescu 1971: 151, 156, 1977: 23, Lombard 1974: 302, Joseph 1983: 170, 172, Bauer 2000: 250, Gherman 2007: 280), iar alții sunt de părere că supinul a apărut independent în română, din partici‐piul perfect, ca urmare a pierderii valorii verbale a infinitivului (Densusia‐nu 1961: 152, Caragiu‐Marioțeanu 1962, 1975: 140, Rosetti 1968: 258, Dimi‐trescu 1978: 289, Brâncuş [1967] 2007: 167, Fischer 1985: 119, Vasiliu, Iones‐cu‐Ruxăndoiu 1986: 198, Creția 1999: 199). În alte studii, nu se adoptă un punct de vedere tranşant privind originea supinului românesc.
1.2.1. Ipoteza 1: Supinul românesc este moştenit din latină Susținătorii acestei ipoteze nu s‐au aplecat, în general, asupra studiu‐
lui detaliat al supinului românesc (mai ales din perspectivă diacronică) şi asupra unei comparații consistente cu latina.
Asemănările funcționale dintre supinul românesc şi cel latinesc i‐au făcut pe unii romanişti să menționeze în treacăt conservarea supinului lati‐nesc în română. Deşi insistă asupra dispariției supinului din latină, înce‐pând cu secolul I, Grandgent (1908: 49) afirmă, preluând ideea lui Tiktin, că româna a păstrat supinul latinesc („in Rumanian, however, the supine was preserved”). Ernout şi Thomas (1959: 262) menționează, în treacăt, faptul că supinul a supraviețuit numai izolat în limbile romanice („Le supin n’a
21
survécu qu’isolément en roman”), fără a oferi exemple concrete. Elcock ([1960] 1975: 123), explicând dispariția supinului din latină ca o consecință a asemănării prea mari cu participiul trecut, sugerează că supinul românesc ar fi o „relicvă” a celui latinesc („there are relics of its survival in Romani‐an”). În discuția despre înlocuirea gerundivului cu infinitivul în limbile romanice primitive (tipul tempus veniendi > *tempus de venire), Bourciez (1946: 250) arată că în Orient s‐a folosit un alt procedeu, şi anume supinul s‐a conservat cu valoarea unui nume verbal (*canis de venatu), iar româna ar fi preluat această construcție pentru a exprima relația de destinație (câine de vânat, casă de vândut, bun de însurat) şi ar fi extins‐o în perifraze indicând necesitatea (Ce avem de făcut?). Ipoteza lui Bourciez se susține greu, pentru că lipsesc argumentele lingvistice: tipul de exemplu pe care se bazează teo‐ria sa, *canis de venatu, nu este atestat în latină (nici în latina clasică, nici în cea târzie şi nu există nici în inscripțiile latineşti din zona de formare a lim‐bii române – Caragiu Marioțeanu 1962: 32, Dimitrescu 1978: 289, 336). Lombard (1974: 302) arată că supinul românesc (pe care îl include în sfera participiului) are utilizări asemănătoare cu supinul latinesc, de la care pro‐vine (parțial). Bauer (2000: 250) consideră, de asemenea, că româna este o excepție în context romanic: „after a period during which supines, gerunds, and infinitives alternated in the same contexts, the supine disappeared completely from the language and – with the exception of Rumanian – left no residues”.
Ideea că supinul românesc este moştenit din latină apare şi în lucrări româneşti în care, chiar dacă s‐a lucrat pe corpus (de texte vechi), nu s‐a făcut o analiză în funcție de tiparele în care apare supinul, ci s‐a constatat numai prezența supinului, fără a se verifica dacă tiparele ocurente în pri‐mele texte româneşti corespund celor din latină. Diaconescu (1971: 151) ara‐tă că supinul românesc provine dintr‐un substantiv verbal în cazul acuza‐tiv, după verbe de mişcare (pereitum ire) sau în cazul dativ–ablativ, după unele adjective şi expresii verbale (horribile dictu, scitu opus est). Ceea ce pare să‐i scape autorului este faptul că aceste contexte nu sunt atestate în prime‐le texte româneşti, ci mult mai târziu, de aceea demonstrația sa nu este convingătoare (vom reveni la acest subiect în Capitolul 3). Concluzia lui Diaconescu (1971: 156) la sfârşitul secțiunii despre supinul nominal din ar‐ticolul său, şi anume aceea că supinul nominal din limba română reprezintă
22
continuarea supinului substantival din latină, integrat total în clasa morfo‐logică a substantivului – este şi ideea pe care o vom susține în Capitolul 3. Demonstrația sa continuă însă şi pentru supinul verbal, în cazul căruia ori‐ginea latină nu mai este la fel de uşor de demonstrat. Și Gherman (2007: 280) arată că româna este singura limbă romanică în care s‐a păstrat supi‐nul, mai ales cu rolul de substantiv verbal, dar i‐a lărgit mult sfera de întrebu‐ințare; autoarea afirmă că supinul românesc reprezintă continuarea ambe‐lor forme de supin din latină, supinul activ şi supinul pasiv. Reținem de aici ideea că ceea ce a moştenit româna din latină este substantivul verbal cu formă de supin (vezi şi Rosetti, Cazacu şi Coteanu 1965: 190, Carabulea şi Popescu‐Marin 1967: 278), idee pe care o vom detalia în Capitolul 3.
Susținătorii celei de a doua ipoteze (dintre care reținem mai ales con‐tribuția Matildei Caragiu Marioțeanu 1962, a lui Grigore Brâncuş [1967] 2007 şi a Virginiei Hill 2012), aduc argumente împotriva ideii că supinul românesc continuă supinul latinesc: (a) întrebuințarea foarte restrânsă a supinului în latina clasică, înlocuirea lui prin infinitiv şi dispariția lui în la‐tina târzie (vezi, pentru detalii, 2.1.5), (b) lipsa supinului din inscripțiile la‐tineşti din partea de răsărit a Imperiului Roman, (c) lipsa supinului din celalalte limbi romanice (conform Matildei Caragiu Marioțeanu 1962: 32, numai dalmata ar fi avut o formă numită supin, care însă nu a fost moşteni‐tă din latină) şi din dialectele sud‐dunărene (pentru situația specială a me‐glenoromânei, vezi 4.1), care folosesc infinitivul în contexte în care (da‐co)româna utilizează supinul, (d) corespondența numai parțială între func‐țiile supinului românesc şi ale celui latinesc. În Capitolul 3 vom aduce ar‐gumente suplimentare, bazate pe studiul de corpus, contra ipotezei că su‐pinul verbal românesc continuă supinul latinesc.
1.2.2. Ipoteza 2: Supinul este format pe teren românesc, de la participiul perfect
Cea de‐a doua ipoteză este susținută atât de unii autori care sunt de părere că supinul românesc nu este decât un subtip al participiului, cât şi de autori care recunosc independența supinului, dar care cred că la baza acestei structuri româneşti se află formele de participiu, moştenite din lati‐nă. În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt numai acele studii care nu se
23
limitează la a menționa ipoteza din titlul acestei secțiuni, ci încercă să ofere şi o explicație pentru fenomenul de trecere de la participiu la supin.
Din prima categorie de autori face parte Matilda Caragiu Marioțeanu (1962), care arată că supinul românesc este un participiu trecut substantivi‐zat, folosit la toate cazurile şi numai la singular, un abstract verbal, un sub‐stantiv care denumeşte acțiunea ca un infinitiv lung. Autoarea sesizează următoarea incompatibilitate: participiul exprimă o acțiune trecută şi are sens pasiv sau activ, pe când „supinul” denumeşte acțiunea în afara orică‐rei diateze şi a oricărui timp. Această problemă este rezolvată prin presu‐punerea că la originea substantivului abstract numit „supin” se află o clasă de participii care nu cunosc folosirea adjectivală (preluate de la Stati 1958: 35), provenind de la verbe care denumesc zgomote scoase de animale (mie‐unat, mârâit), alte zgomote (oftat, pârâit), îndeletniciri omeneşti (plugărit), verbe care denumesc acțiuni proprii oamenilor (răspuns, păşit, mers, râs), la care se adaugă şi verbe neologice (oscilat, pivotat). Autoarea presupune că procedeul s‐a extins de la verbele menționate (care sunt intranzitive), la toa‐te categoriile de participii. Ipoteza susținută de Matilda Caragiu Marioțeanu – bazată pe un scenariu greu de verificat, pentru că multe din‐tre verbele discutate nu sunt „cuvinte importante în limbă” (Stati 1958: 35) şi, aşa cum vom vedea în Capitolul 3, greu de susținut cu date lingvistice din textele vechi – acoperă însă numai valoarea nominală a supinului şi nu spune nimic despre apariția valorii verbale. Soare (2002: 87), deşi, pentru stadiul actual de limbă consideră că supinul este numai una dintre realiză‐rile participiului, propune următorul scenariu diacronic: supinul românesc nu a apărut din participiu, ci prin faptul că româna a moştenit participii nominalizate din latină şi apoi a dezvoltat acest procedeu prin procesul de nominalizare.
Grigore Brâncuş ([1967] 2007), care recunoaşte existența autonomă a supinului românesc, ca formă verbală distinctă de participiu, preia ideea că la originea supinului românesc se află forme participiale substantivizate, însă introduce în discuție un alt element: apariția (târzie a) supinului româ‐nesc este o consecință a tendinței de dispariție a infinitivului. Autorul sub‐liniază că substantivizarea participiului, fie direct, fie prin intermediul ad‐jectivului, apare în diverse limbi; româna şi albaneza au depăşit stadiul de
24
substantivizare, aceste substantive ajungând să capete funcție verbală şi primind compliniri specifice verbului. Etapele şi mecanismul acestui proces de „verbalizare” sunt însă trecute sub tăcere.
Hill (2012), analizând un corpus de texte format din letopisețele mol‐doveneşti (Ureche, Costin, Neculce), ajunge la concluzia că supinul este o inovație recentă a românei, ale cărei începuturi sunt bine atestate în cronici‐le studiate de autoare. Aceasta arată că supinul a apărut simultan cu feno‐menul panbalcanic de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv. Ca urmare a statutului categorial ambiguu (prepoziție vs complementizator) al elemen‐tului de care introducea relative infinitivale (de tipul urechi de auzire), au apărut două derivări posibile: cu de prepozițional şi cu de complementizator; în cea de‐a doua ipostază, de s‐a combinat cu participii trecute şi, prin procesul de achiziție a limbii de către generații succesive, s‐a ajuns la crearea supinului; mecanismul exact care explică trecerea de la in‐finitivul cu de la supinul cu de nu este însă explicat.
Ideea că supinul românesc provine din participiul perfect latin apare în lucrări ale unor latinişti. Fischer (1985: 119) menționează că participiul pasiv latinesc capătă în română valoarea unui supin pasiv şi exemplifică această situație cu supine verbo‐nominale (apă de băut, uşor de spus), fără a detalia procesul. Şi Creția (1999: 199) arată că expresii ca vreme de cosit, apă de băut, greu de crezut reprezintă folosiri speciale ale participiului perfect pasiv latinesc, dar nu oferă informații despre modul în care s‐a făcut trece‐rea de la participiu la supin. Această ipoteză se confruntă cu următoarea problemă: primele atestări ale supinului românesc, din secolul al XVI‐lea (vezi Capitolul 3), sunt în majoritate active, ca şi în limba actuală (dzilele de plâns, veşminte de îmbrăcat, apă de spălat etc.), ceea ce demonstrează că supi‐nul a avut, încă de la început, valoare activă în majoritatea aparițiilor, spre deosebire de participiu, care era şi a rămas eminamente pasiv.
Aşa cum se poate vedea din expunerea din această subsecțiune, ipo‐teza 2 conține două idei distincte: (a) supinul a apărut pe teren românesc; (b) supinul din română are la origine participiul perfect (pasiv) latinesc. În această lucrare, vom reține numai prima parte a acestei ipoteze şi vom ară‐ta, în Capitolul 3, că datele din limba română veche fac greu de demonstrat cea de‐a doua parte a ipotezei.
25
1.3. Sintaxa externă a supinului verbal. Regenții supinului
În această secțiune ne vom opri asupra distribuției supinului verbal (în care includem, pentru simplificarea expunerii, şi supinul verbo‐nominal) în limba română actuală. Distribuția supinului nominal nu va fi prezentată într‐o secțiune specială, deoarece disponibilitățile combinatorii ale supinului nominal sunt cele generale ale substantivului.
În limba actuală, supinul are o distribuție largă (discutată mai ales în Pană Dindelegan 2008a: 509–524). Pentru prezentarea de față, am ales să folosim, în primul rând, criteriul tipului de regent, iar, acolo unde este ca‐zul, vom folosi şi alte criterii (de exemplu, statutul de complement sau de adjunct al supinului).
Descrierea distribuției este însoțită adesea de prezentări ale unor in‐terpretări oferite în bibliografie pentru tiparele discutate; unele fenomene pe care le considerăm mai interesante şi care nu au făcut obiectul unor stu‐dii anterioare, fenomene care nu privesc numai un tipar de construcție a supinului (subiectul şi complementul direct al supinului, interpretarea temporală) vor fi prezentate mai pe larg în secțiunea 5.
1.3.1. Supinul cu regent nominal În calitate de modificator în grupul nominal, supinul are nu numai
valori temporale distincte (vezi supra, 1.1.3.2, exemplele de sub (16)), ci şi valori semantice diferite: adesea, are valoare modală deontică (25a) sau ex‐primă scopul (25b), poate exprima originea entității denumite de numele regent (25c) sau o calitate subiectivă a acesteia (25d). De asemenea, poate funcționa drept complement al unor nume verbale (25e).
(25) (a) roman de citit, lucrări de corectat (b) maşină de spălat (rufe), fier de călcat (rufe) (c) cal de furat, rochie de căpătat (d) lucru de mirat, o siluetă de invidiat (e) dorința de citit (romane)
În toate structurile cu regent nominal, supinul este strict adiacent la regentul său: nu este posibilă inserarea niciunui element între supin şi re‐
26
gent (26a), iar relația dintre cei doi constituenți este strict locală, nepermi‐țând nici cumulul de supine (26b) (Alboiu şi Motapanyane 2000: 43, Cornilescu şi Cosma 2011).
(26) (a) *roman acum de citit (b) *roman de început de citit chiar acum
Pană Dindelegan (2008a: 520) interpretează aceste construcții (cu ex‐cepția celei de la (25e)) prin reducerea unei propoziții relative (cu antece‐dent şi copulativ în relativă), din care sunt eliminate copula şi elementul de relație:
(27) (a) roman care este de citit (b) maşină care este de spălat (c) cal care este de furat (d) lucru care este de mirat (e) *dorința care este de citit
Soare (2002: 242‐243) distinge între structurile cu lectură calificativă (tipul (28a)) şi structurile cu lectură deontică (tipul (28b)), care au proprie‐tăți sintactice distincte. Structurile cu lectură calificativă sunt interpretate ca grupuri prepoziționale (formate dintr‐un supin nominal precedat de o pre‐poziție), cu lectură în general activă şi acceptă negația de constituent, situa‐ție în care se apropie foarte mult de statutul adjectival. Structurile cu lectu‐ră deontică sunt interpretate ca având statut propozițional (sunt formate din complementizator şi un supin verbal), au lectură pasivă şi nu acceptă negația de constituent (28c).
(28) (a) un om de neclintit, o dezordine de nedescris, un roman de necitit
(b) un articol de scris până mâine, un roman de citit până data viitoare de către toată clasa
(c) *un articol de nescris până mâine, *un roman de necitit până data viitoare
Clasificarea nu acoperă însă toate situațiile descrise mai sus şi, în ab‐sența negației de constituent, care este un indiciu clar al uneia sau al alteia dintre valori, nu dă seamă de varietatea construcțiilor. De aceea, în această
27
lucrare am preferat să folosim clasificarea ierarhică a constituenților grupului nominal propusă de Stan (2009) pentru limba română; conform acesteia, aşa cum am arătat la începutul acestei secțiuni, în structurile (25a, c, d), supinul este modificator nonrestrictiv, în (25b), supinul este modificator restrictiv, iar în (25e), este complement al numelui; între supinul‐modificator şi supinul‐complement există diferențe importante (interpretarea temporală, derivarea structurii, posibilitatea substituției prin infinitiv sau prin conjunctiv).
Cornilescu şi Cosma (2011) arată că relativele cu supin (supine relative clauses), bazate fie pe construcția prepozițională (29a), fie pe cea cu complementizatorul de (29b), sunt neobişnuite în ceea ce priveşte natura constituenților relativizați, deoarece nu ar permite relativizarea subiectului (vezi şi Soare 2002: 240), ceea ce ar veni în contradicție cu ipoteza lui Keenan (1976: 305), conform căruia poziția cea mai accesibilă pentru relati‐vizare este subiectul. În exemplele de sub (25), constituenții relativizați sunt diferiți: în (25a) şi (25c), sunt relativizate complementele directe (a citi un roman, a corecta lucrări), în (25b), este relativizat instrumentalul (a spăla rufe cu maşina, a călca cu fierul), iar în (25d) este relativizat cauzalul (a se mira din cauza unui lucru, a invidia pe cineva din cauza/datorită siluetei); exemplul (25e) nu este bazat pe o relativizare, supinul ocupând poziția de complement. Exemplele de mai jos (29) se bazează pe relativizarea locativului.
(29) (a) loc pentru adăpat caii (b) loc de adăpat caii
Pentru a rezolva această incompatibilitate între ierarhia propusă de Keenan şi datele din română, unde se pare că argumentul intern este cel care se relativizează cel mai frecvent, Cornilescu şi Cosma (2011) arată că, deşi interpretarea supinului este mai degrabă activă decât pasivă, de fapt, nu complementul direct se externalizează, ci subiectul construcțiilor pasive ori al verbelor inacuzative, care este, la origine, un argument intern:
(30) (a) roman de citit < trebuie să fie citit romanulS (< cineva tre‐buie să citească romanulCD)
(b) lucrări de citit < trebuie să fie corectate lucrărileS (< cineva trebuie să corecteze lucrărileCD)
(c) cal de furat < a fost furat calulS (< cineva a furat calulCD)
28
Structurile bazate pe relativizarea unui adjunct permit, marginal, re‐luarea (resumpția) printr‐o formă pronominală a elementului relativizat în poziția sa originară (Cornilescu şi Cosma 2011), ceea ce dovedeşte că aceste structuri implică, într‐adevăr, o relativizare, şi nu sunt structuri matriciale, precum cele de la (25e).
(31) (a) creion de corectat cu el tezele (b) fier de călcat rufe cu el (c) maşină de scris la ea
1.3.2. Supinul cu regent verb copulativ Toate valorile semantice ale supinului cu regent nominal, discutate
sub 1.3.1., se regăsesc şi în cazul supinului cu regent verb copulativ: (32) (a) Romanul este de citit, Lucrările sunt de corectat (b) Maşina asta este de spălat (rufe), Fierul este de călcat (rufe) (c) Calul este de furat, Rochia este de căpătat (d) Lucrul ăsta este de mirat, Silueta ei este de invidiat (e) Dorința lui este de citit (romane)
În acest tipar, ca şi în cel de sub 1.3.1. – supinul cu regent nominal – supinul are trăsături adjectivale puternice (Pană Dindelegan 2008a: 517), demonstrabile prin apariția sa în poziția de predicativ suplimentar (32a), prin posibilitatea de gradare (32b) şi prin sinonimia cu adjective derivate cu sufixul ‐bil (32c):
(32) (a) Viața lui o găsesc de nesuportat, Romanul îl consider de ne‐citit
(b) temnița cea mai de temut, lucrul cel mai de mirat (c) de nesuportat = insuportabil, de (ne)citit = (i)lizibil
Comună tiparelor 1.3.1. şi 1.3.2. este şi prezența valorilor temporale (vezi supra, 1.1.3.2, exemplele de sub (16)).
1.3.3. Supinul cu regent adjectival Contextul adjectival favorizează apariția atât a supinului‐
complement, cât şi a supinului‐adjunct.
29
1.3.3.1. Supinul‐complement
Adjective precum bun, apt, demn, gata, greu, în stare, uşor, vrednic, se pot construi cu complemente prepoziționale exprimate prin supin:
(33) (a) El e gata de venit la noi (b) Acest argument e demn de luat în seamă (c) Acest lucru e [greu de făcut]
Ca şi în cazul verbelor cu regim prepozițional (vezi infra, 1.3.5.1.1), adjectivul selectează prepoziția de indiferent dacă complementul este ex‐primat prin supin sau prin alte tipuri de subordonați, ceea ce arată că pre‐poziția de nu este marcă a supinului în aceste contexte, ci se aseamănă cu alte prepoziții care introduc supinul (la, pe, pentru etc.) (vezi Pană Dindele‐gan 2008a: 520):
(34) (a) El este gata de treabă (b) Acest argument e demn de a fi luat în seamă
1.3.3.2. Supinul – adjunct temporal sau restrictiv Anumite adjective calificative se pot construi cu adjuncți cu valoare
restrictivă sau temporală, exprimați prin supin precedat cel mai frecvent de prepoziția la:
(35) (a) rochie moale la pipăit (b) Elev bun la citit
1.3.3.3. Supinul – adjunct consecutiv –> intensificator
Un tip special de adjunct cu sens consecutiv (marcând „imposibilita‐tea” – Lombard 1974: 303), care funcționează cu valoare adverbială, ca in‐tensificator (marcă lexicală de gradare), este realizat prin supinul cu formă negativă (cu prefixul ne‐), însoțit de prepoziția de. Ordinea obişnuită din (36a) poate fi inversată, ca în (36b), unde structura este fixată pentru expri‐marea gradării, iar de devine marcă a superlativului absolut (vezi Pană Dindelegan 2008a: 520). Un stadiu intemediar pare a fi (36c), consemnat de Sandfeld şi Olsen (1936: 281); vom reveni asupra istoricului acestei con‐strucții şi a relației dintre (36a) şi (36b) în Capitolul 3, 3.1.2.2.2.
30
(36) (a) frumoasă de nespus, urâtă de negrăit (b) nespus de frumoasă, negrăit de urâtă (c) într‐o vreme de necrezut de mică
Cu valoare consecutivă, supinul poate să apară şi în construcția fixă nebun de legat, care a fost interpretată ca un calc după franceză (Sandfeld şi Olsen 1936: 279). Deşi structura în ansamblu are tot valoare superlativă, spre deosebire de construcțiile discutate mai sus, nu admite inversarea con‐stituenților (*legat de nebun).
1.3.4. Supinul în construcția e greu de Un tipar legat de cel de la 1.3.3.1. este reprezentat de structura numită
„tough‐construction” (analizată, pentru română, de Joseph 1980: 184–185, Pană Dindelegan 1982, Grosu şi Horvath 1987, Ionescu 1990: 49–51, Alboiu şi Motapanyane 2000: 43, Hill 2002: 507–513, Soare 2002: 261–281, Dye 2006 etc.). Este vorba de o construcție impersonală, formată din verbul copulativ a fi + un adverb/adjectiv din seria greu, uşor (37a), care permite ridicarea obiectului supinului în poziția de subiect al construcției impersonale (37b). Spre deosebire de franceză, de exemplu, unde se face acordul subiectului cu verbul être şi cu adjectivul, în limba română standard numai verbul a fi se acordă cu subiectul ridicat, adverbul rămânând invariabil (37c); de aceea, greu din exemplul (37c) este considerat un adverb, şi nu un adjectiv. Totuşi, acordul lui greu, dovadă a comportamentului adjectival, este posibil în lim‐ba vorbită (37d).
(37) (a) [E greu] [de făcut acest lucru](compară cu (33c)) (b) Acest lucru e greu de făcut (c) Aceste lucruri sunt greu de făcut (d) Lucrurile astea sunt grele de făcut (neliterar)
Pană Dindelegan (1982: 5–6) arată că în această structură apare o clasă limitată de adverbe (sau adjective, atunci când se face acordul) propozițio‐nale, parantetice, care introduc propoziții de tip neasertiv (construite şi cu să): greu, uşor, dificil, posibil, imposibil, lesne, simplu, la îndemână. Din punct de vedere semantic, adverbele aparțin clasei modalizatorilor apreciativi (greu, uşor, penibil, interesant, important, frumos, înțelept, periculos, prielnic, inutil)
31
sau a modalizatorilor deontici (obligatoriu, necesar, imperios, admisibil, inad‐misibil, potrivit, nepotrivit, permis, nepermis, posibil, imposibil). În schimb, nu sunt acceptate în această construcție adverbe ca: evident, neîndoielnic, incon‐testabil, sigur, cert, precis, negreşit, care se construiesc cu că.
Această construcție este discutată în numeroase studii de sintaxă (pentru o sinteză a tipurilor de abordări, vezi Clark 1999), mai ales ca ur‐mare a faptului că proprietățile ei sintactice sunt contradictorii, mai precis: construcția pare să implice atât A‐movement, cât şi Ā‐movement şi este in‐compatibilă cu constrângerile legate de atribuirea rolurilor tematice şi a ca‐zului, precum şi cu cele de localitate (Hicks 2009: 535).
Pană Dindelegan (1982: 8) analizează aceste construcții în cadrul teo‐retic transformațional, ajungând la concluzia că structura de bază este cea impersonală, cu subordonată introdusă prin să (38a), condiționată sintactic de prezența în subordonată a unei construcții tranzitive, care asigură parti‐ciparea la pasivizare; prima transformare este pasivizarea în subordonată (38b), urmată de suprimarea facultativă a agentului; a doua transformare este cea de ridicare a subiectului (38c), ceea ce constituie o premisă pentru personalizarea copulativului, manifestată prin acordul cu subiectul (38d) şi/sau prin apariția formei acordate a adverbului, adică a transformării acestuia în adjectiv (38e); urmează o transformare de supin (38f) sau de in‐finitiv (38g); ultimul pas este suprimarea copulei şi transformarea grupului în modificator al numelui (38h).
(38) (a) Este greu să citească Ion aceste cărți (b) Este greu să fie citite de Ion aceste cărți (c) Aceste cărți este greu să fie citite (d) Cărțile sunt greu de citit (e) Cărțile sunt grele de citit (f) Aceste cărți sunt greu de citit (g) Aceste cărți sunt greu a fi citite (h) aceste cărți greu de citit
În analiza construcției de tipul e greu de, Hill (2002) porneşte de la ob‐servația că limbile romanice folosesc infinitivul în aceste contexte, iar limbi‐le balcanice, conjunctivul. Deşi în română există atât complemente expri‐
32
mate atât prin infinitiv, cât şi prin conjunctiv, soluția aleasă este supinul, deoarece structura redusă de‐VP este compatibilă cu formarea predicatelor complexe monopropoziționale, în care obiectul verbului subordonat se ri‐dică în poziția de subiect din principală (ca în 38d), iar verbul principal su‐feră o restructurare. Configurația monopropozițională explică, în această abordare, imposibilitatea apariției elementelor legate de Timp (clitice, nega‐ție, auxiliare, semiadverbe).
Dye (2006) propune două analize diferite pentru construcția cu ad‐verb (fără acord) şi pentru cea cu adjectiv (cu acord). Construcția fără acord implică o deplasare de tip Ā a unui element wh‐ neexprimat, din poziția de obiect al supinului în Spec,CP, la fel ca în cazul construcției englezeşti de tipul tough‐movement. Subiectul DP – un subiect autentic care se acordă obligatoriu cu verbul a fi – şi obiectul supinului sunt coindexate, dar diferi‐te. Construcția cu acord implică A‐movement al DP‐ului lucrurile astea din poziția de obiect al supinului în poziția de subiect, după restructurare; su‐biectul DP, ridicat peste adjectivul cu care se acordă, este identic cu obiectul supinului; această restructurare are două consecințe: dispariția poziției de subiect al supinului şi eliminarea proiecției TrP (din terminologia lui Bowers 2002), care legitimează cazul.
1.3.5. Supinul cu regent verbal Situațiile în care supinul este dependent de un verb sunt foarte varia‐
te: supinul poate ocupa o poziție argumentală (după diferite clase de verbe) sau poate fi un adjunct.
1.3.5.1. Supinul‐complement 1.3.5.1.1. Supinul poate funcționa ca un complement prepozițional, in‐
trodus prin diverse prepoziții, selectate de regentul verbal intranzitiv (39): (39) (a) Toată lumea se gândeşte la plecat în concediu (b) I s‐a făcut de plecat la mare (c) A luat la puricat problema
În aceste contexte, ca şi în cazul adjectivelor cu regim prepozițional (vezi supra, 1.3.3.1), prepoziția nu face parte din structura supinului, un sub‐stantiv precedat de aceeaşi prepoziție putând să apară în acelaşi context:
33
(40) (a) Se gândeşte la asta (b) I s‐a făcut de ducă
1.3.5.1.2. De asemenea, supinul poate avea ca regent un inventar limi‐tat de verbe modale (a avea – (40)), aspectuale (a termina, a sfârşi, a isprăvi, a mântui, a găta, a continua – tranzitive (42), a se pune pe, a se apuca de, a se opri din (43) – intranzitive, cu prepoziție obligatorie, care se păstrează şi în cazul combinării cu alte elemente decât supinul; Guțu Romalo [1956] 2007: 184–192) sau cauzative (a da, a pune – tranzitive (44); Manoliu‐Manea [1985] 1993: 106):
(41) (a) Nu am de citit cartea (b) Am de corectat multe lucrări
(42) (a) Am terminat de citit cartea (b) El continuă de scris însemnări
(43) (a) S‐a apucat de citit romane / de treabă (b) Se pune pe citit / pe treabă
(44) (a) Îmi dă de înțeles că doreşte să mă vadă (b) O pun la curățat cartofi
Mării (2004: 29) arată că structura modală cu supinul (am de dat) are o evoluție de tipul am (de) a dare > am (de) a da > am de dat, avându‐şi originea în gruparea a avea + infinitiv lung, pe când viitorul cu a avea + conjunctivul (am să dau) are la origine gruparea a avea + infinitiv scurt, care avea valoare de viitor încă din secolul al XVI‐lea.
Atunci când între verbul regent şi supinul prepozițional se inserează un pronume sau un substantiv, apar ambiguități de interpretare (Pană Dindelegan 2008a: 514). În structuri de tipul (45), altceva, teme şi fuioarele aceste pot fi interpretate atât ca obiecte directe ale verbelor a avea, a găti, cât şi ca obiecte directe ale supinului.
(45) (a) Am [altceva [de făcut]] vs Am [[altceva] de făcut] (b) Am [teme [de făcut]] vs Am [[teme] de făcut] (c) Până mâni dimineață să găteşti [fuioarele aceste [de tors]] vs Până mâni dimineață să găteşti [[fuioarele aceste] de tors] (Creangă, apud Sandfeld şi Olsen 1936: 276)
34
Teste sintatice demonstrează că supinul‐complement formează, îm‐preună cu verbul său regent, un predicat complex (Guțu Romalo [1956] 2005, Iordan şi Robu 1978: 481, Rizzi 1982, Lasnik şi Saito 1993, Monachesi 1998, Soare 2002: 215–225, Abeillé şi Godard 2003, Wurmbrand 2003, Laca 2004, Pană Dindelegan 2008a: 513, 2008b: 256–265, Roberts 2010: 79–88, Dragomirescu 2013a); este vorba mai ales de supinul folosit după verbele modale şi aspectuale, dar şi unele structuri cu verbe cu regim prepozițional obligatoriu, ceva mai lexicalizate, trec testele predicatului complex (vezi, mai jos, exemplele de la (c)):
(i) controlul obligatoriu al subiectului supinului de către subiectul propoziției principale:
(46) (a) (Eui) am terminat de citit PROi cartea / *(Eu) am terminat de citit tu cartea
(b) (Eui) am de citit PROi cartea (c) (Eii) au luat la puricat PROi subiectul
(ii) ridicarea obligatorie a cliticelor argumentale ale supinului în prin‐cipală (pentru imposibilitatea supinului de a găzdui clitice, vezi infra, 1.5.2, 1.5.3):
(47) (a) Cartea o termin de citit (b) Cartea o am de citit (c) Subiectul l‐au luat la puricat
(iii) imposibilitatea negării supinului, negația propozițională prece‐dând fie întregul grup [verb principal + supin], fie, în contexte contrastive, grupul [prepoziție + supin]; această trăsătură a fost pusă în relație cu absen‐ța unei interpretări temporale independente (deci şi a proiecției de Timp) a celui de‐al doilea verb (Wurmbrand 2003: 116–118):
(48) (a) *Cartea o termin de nu citit/de necitit / Cartea nu o termin de citit / Cartea o termin nu de citit, ci de conspectat
(b) *Cartea o am de nu citit/de necitit / Cartea nu o am de citit / Cartea o am nu de citit, ci de conspectat
(c) *Subiectul l‐au luat la nu puricat/la nepuricat / Subiectul nu l‐au luat la puricat / Subiectul l‐a luat nu la puricat, ci la...
35
(iv) pasivizarea cu a fi sau cu se a structurii în ansamblu, cu excepția construcțiilor cu a avea, care nu acceptă pasivizarea (Pană Dindelegan 2008b: 263); această caracteristică decurge însă din obligativitatea controlu‐lui: pasivizarea celui de‐al doilea verb ar duce la eliminarea subiectului PRO, şi astfel controlul ar fi imposibil:
(49) (a) Cartea a fost terminată de citit în trei ore de către toată lu‐mea
(b) Cartea se termină de citit în trei ore (de către oricine) (c) Subiectul a fost luat la puricat de către presă (d) S‐au luat la puricat multe subiecte
1.3.5.1.3. Supinul poate apărea şi ca obiect direct al unor verbe tranzi‐tive precum a da, a cumpăra, a aduce, a cere, a oferi. Această construcție a fost analizată fie ca implicând un supin legat direct de verbul tranzitiv (Sandfeld şi Olsen 1936: 383, Pană Dindelegan 2008a: 514), fie ca implicând elipsa centrului nominal (vezi Pană Dindelegan 2013), ceea ce ar face ca structura să poată fi subordonată tiparului de sub 1.3.1.
(50) (a) Îmi dă (ceva) de băut (b) Cumpăr copiilor (ceva) de îmbrăcat (c) Aduceți (ceva) de băut (d) Cerem (ceva) de mâncat (e) Oferă (ceva) de băut invitaților
1.3.5.1.4. După verbe (a fi, a rămâne) şi construcții (a fi + adverb modal: obligatoriu, greu, bine etc.) impersonale, supinul poate funcționa ca subiect (obligatoriu postpus):
(51) (a) Este / rămâne de văzut (b) Mi‐e greu de acceptat o minciună, E bine de plecat acum în
vacanță În aceste construcții, subiectul supinului are fie o lectură arbitrară
(52a), fie este controlat de obiectul indirect al verbului principal (52b). (52) (a) Este / rămâne [de văzut PROARB] (b) Mii‐e greu [de acceptat PROi] o minciună
36
1.3.5.2. Construcția trebuie spus, trebuie mers Această construcție a atras atenția multor cercetători (Sandfeld şi Ol‐
sen 1936: 281, Rosetti 1968: 258, Lombard 1974: 301, Neamțu 1980, Stan 2001, în ELR, s.v. supin, Pană Dindelegan 2007: 170−171, 2011: 121), iar in‐terpretarea ei este controversată, pentru că, dacă complementul verbului a trebui este într‐adevăr un supin, şi nu un participiu, ar trebui să acceptăm că suntem în fața unei excepții, supinul construindu‐se fără prepoziție (vezi supra, 1.1.3.1).
Verbul a trebui (şi alte câteva verbe) intră, de fapt, în trei construcții distincte (vezi Neamțu 1980: 512‐513, Pană Dindelegan 2007: 170, Camelia Stan c.p.), în care cel de‐al doilea component are interpretări diferite.
(A) Prima structură se caracterizează prin posibilitatea de construcție nu numai cu a trebui, ci şi cu alte verbe, a se lăsa, a se face, a se aştepta, a (se) cere, a se cuveni etc. (Sandfeld şi Olsen 1936: 300, Lombard 1974: 301, Neam‐țu 1980: 511), care se combină cu participii adjectivale, variabile, cu inter‐pretare pasivă; în aceste contexte, este exclusă interpretarea celei de a doua secvențe ca supin, singura interpretare posibilă fiind cea de participiu, al cărui comportament adjectival este demonstrabil nu numai prin caracterul variabil, ci şi prin apariția în poziția de predicativ suplimentar; de aseme‐nea, nu sunt acceptate verbe care nu permit pasivizarea (inacuzative – (53g), inergative – (53h)).
(53) (a) Problemele trebuie lămurite (b) Mă las aşteptat, ‐ă (c) Se făcu nevăzut, ‐ă (d) Fetele se aşteptau rugate (e) Chestiunea se cere lămurită (f) Lucrurile se cuvin cercetate (g) *Frunzele trebuie căzute (h) *Oamenii trebuie munciți
(B) Cea de‐a doua construcție este impersonală şi implică verbul a trebui sau un alt verb impersonal (a merita) şi un verb tranzitiv în forma par‐ticipiului pasiv invariabil, care poate fi interpretat ca o elipsă a auxiliarului pasiv. Construcția de la (B) se deosebeşte de cea la (A) prin natura invaria‐
37
bilă a participiului, care este explicabilă prin apariția lui în structuri imper‐sonale.
(54) (a) Trebuie făcut ceva < Trebuie să fie făcut ceva (b) Trebuie văzut dacă, de ce, cum, când, cine a plecat (c) Trebuia aranjat să fie toți aici (d) Trebuie făcut mai puțin, dar mai bine (e) Merită văzut dacă, de ce, cum, când, cine a reuşit
Deşi există indicii clare ale interpretării ca participiu a celei de‐a doua secvențe verbale a construcției – valoarea pasivă şi posibilitatea interpretă‐rii construcției ca o elipsă a auxiliarului pasiv a fi – se pot aduce şi argu‐mente pentru interpretarea ca supin a componentului invariabil: existența, în uzul neliterar, popular, a variantei cu de, marcă a supinului (Sandfeld şi Olsen 1936: 281, Manoliu‐Manea [1985] 1993: 111–112, Avram 1997: 217) (55) şi posibilitatea apariției complementului direct (posibil pentru supin, dar imposibil pentru participiu) al celui de‐al doilea verb (Camelia Stan, c.p.) (56).
(55) (a) Mai degrabă trebuie de acuzat întâmplarea (Pătr. Cand. 16, apud Sandfeld şi Olsen 1936: 281) (b) Cine să spele ce‐a trebui de spălat (Popescu, VR XXIII 253, apud Sandfeld şi Olsen 1936: 281) (c) Trebuie de făcut (d) Merită de încercat
(56) (a) Trebuie avut răbdare (b) Trebuie făcut asta
(C) Cea de a treia construcție conține verbul a trebui (şi alte verbe im‐personale: a merita) şi un supin activ provenit de la un verb intranzitiv, inacuzativ (54a–c) sau inergativ (54d–e). Dintre cele trei structuri discutate, numai acesta poate fi analizată ca incluzând, în mod cert, un supin (vezi Pană Dindelegan 2007: 170).
(57) (a) Trebuie mers de dimineață (b) Trebuie venit la timp (c) Ar trebui stat mai mult în aer liber
38
(d) Trebuie alergat cât mai repede (e) Trebuie acționat cât mai rapid (f) Merită insistat la guvern
Pentru interpretarea construcției de la (C) ca având în componență un supin se pot aduce următoarele argumente: spre deosebire de construcțiile de la (A) şi (B), care conțin, pe lângă verbul impersonal, un verb pasiv, con‐strucția de la (C) conține, pe poziția a doua, un verb activ, fiind imposibilă interpretarea cu elipsă a auxiliarului pasiv a fi (58); ca şi în cazul construcții‐lor de la (B), în uzul neliterar, popular, există o variantă cu de, marcă a su‐pinului (Pană Dindelegan 2007: 171, 2011: 121) (59):
(58) (a) *Trebuie să fie mers de dimineață (b) *Trebuie să fie veniți la timp
(59) (a) Trebuie de muncit (b) Trebuie de mers până la capăt
1.3.5.3. Supinul adjunct Supinul‐adjunct dependent de un verb are fie valoare finală (60), fie
valoare restrictivă (61), fie valoare temporală (62) etc. Deşi justificările sunt diferite, în toate tipurile de exemple, supinul nu este un adjunct autentic: în exemplele de sub (60), supinul exprimă punctul final al acțiunii descrise de un verb de mişcare, iar în exemplele de sub (61), supinul delimitează predi‐cația, ceea ce îl apropie de statutul de complement (vezi şi GBLR 2010: 495–497); în exemplele de la (62), supinul apare drept complement fie al unor prepoziții (după), fie al unor adverbe cu regim prepozițional (înainte de, aproa‐pe de etc.), în contexte comune cu cele nominale (înainte de asta, după asta).
(60) (a) Ion a plecat la munte la vânat urşi (b) El se duce frecvent la pescuit (c) El se duce în pețit
(61) (a) El m‐a întrecut la alergat (b) El se pricepe la legat coşuri (c) Ei se întrec în dărâmat popice
(62) (a) Înainte de fătat, animalele au un ritual special (b) După arat, urmează alte munci ale câmpului
39
1.3.6. Supinul ca mijloc de tematizare a predicației Supinul precedat de prepoziția de, reprezentând, din punct de vedere
informațional, informația deja dată, poate apărea în construcții tematizate, în general, detaşat la stânga. Este un mecanism special pe care româna îl foloseşte pentru tematizarea predicației / dublarea predicatului principal (Pană Dindelegan 2003b, 2008a: 522, Donovetsky 2005–2007: 71). În această structură pot apărea verbe din orice clasă sintactică ori semantică, singura constrângere fiind aceea că propoziția topicalizată trebuie să fie urmată de o continuare adversativă cu dar, însă, numai că, exprimată sau numai presu‐pusă (Manoliu‐Manea [1985] 1993: 108, Avram [2005] 2007: 166).
(63) (a) De mâncat, # am mâncat, dar nu m‐am săturat / Am mâncat, # de mâncat #, dar nu m‐am săturat (b) De citit romanul, # sigur că îl citise, dar nu înțelesese nimic
Ca şi în cazurile în care prepoziția este selectată de regent (vezi supra, 1.3.3.1, 1.3.5.1.1), prepoziția nu este marcă a supinului, dovadă fiind faptul că adjective şi substantive pot fi, de asemenea, tematizate în această con‐strucție, ceea ce pune probleme pentru interpretarea lui de (vezi Pană Din‐delegan 2003b: 153−154, 2013):
(64) (a) De frumoasă, # e frumoasă, dar... (b) De frate, # mi‐e frate, dar…
Deşi lipsesc indiciile naturii nominale (combinarea cu determinanți, cu genitive sau cu construcții cu de echivalente cu genitivul), Pană Dindele‐gan (2003b, 2007: 172–173, 2008a: 522) consideră că acest tip de supin este nominal, argumentele fiind următoarele: (i) supinul nu poate fi negat, fapt interpretat ca semn al pierderii valorii verbale (65a); (ii) din punct de vede‐re semantic, în aceste construcții supinul se apropie de substantivele abs‐tracte („faptul de a manifesta o acțiune, un eveniment, o stare”); (iii) posibi‐litatea parafrazării prin construcții prepoziționale substantivale (65b); (iv) indiferența față de distincțiile temporale şi modale (65c); (v) statutul ele‐mentului de, care nu este marcă a supinului, ci tematizator având rol de substantivizare a componentului tematizat (vezi supra, (64)). Pană Dindele‐gan (2007: 172–173), spre deosebire de celelalte lucrări menționate, optează în mod mai ferm pentru natura cert substantivală a acestui supin, interpre‐
40
tat ca o „substantivare autonimică”, în metalimbaj, cerută de tiparul de te‐matizare; în aceste condiții, este permisă neutralizarea opoziției dintre su‐pin şi participiu (65d).
(65) (a) *De nemâncat, ..., *De nu mâncat, ... (b) Cât despre mâncare..., În privința mâncării... (c) De mâncat, mănânc imediat/am mâncat deja/voi mânca/aş
mânca etc. (d) De obositSUPIN, a obosit destul vs De obositPARTICIPIU, n‐am
nicio îndoială că e obosit Se pot însă aduce argumente şi în favoarea naturii verbale a supinului
din aceste construcții, argumente care motivează prezența acestei construc‐ții, în lucrarea de față, între tiparele cu supin verbal. În primul rând, supi‐nul păstrează posibilitatea de a lua complement direct şi adjuncți specifici verbului ((66); vezi şi supra, (63b)):
(66) (a) De mâncat sarmale la prânz, sigur că am mâncat (b) De dus la piață, sigur că s‐a dus
În al doilea rând, în corespondentele romanice ale acestei construcții (inclusiv în aromână) se foloseşte o formă verbală, infinitivul (Pană Dinde‐legan 2003b, 2013) (67). Asemenea celorlalte limbi romanice, româna veche folosea infinitivul în această construcție (68) (Diaconescu 1977: 167, Nedel‐cu 2012) şi, mai târziu, şi conjunctivul ((69); vezi 3.1.2). La nivel popular şi dialectal, construcția cu supin are, în continuare, ca echivalente infinitivul şi conjunctivul (Vulpe 1980: 225, Avram [2005] 2007: 166). Primele atestări româneşti ale construcției cu supinul în corpusul cercetat de noi apar în tex‐te traduse din italiană, deci este foarte probabil ca supinul românesc să co‐respundă unei forme de infinitiv (vezi 3.1.2.3.3, ex. (60)).
(67) (a) ti dureari, nu mi doari multu (aromână, DIARO, apud Pană Dindelegan 2013) (b) dormire, dormo poco (italiană, apud Maiden şi Robustelli 2009: 365) (c) ¿dormir? no duermo nada (spaniolă, Antonio Fortin, c.p.) (d) pour dormir, il dort (franceză, Benjamin Fagard, c.p.)
41
(68) Iară a o cheltui nu o cheltuiră amândoi într‐un chip (Varlaam, Cazania, apud Nedelcu 2012)
(69) (a) Că el, să încunjure cetăț, oraşă şi sate, ca apostolii, n‐au în‐cunjurat
(Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 157) (b) Să le mai scape, de‐abia le‐a scăpat (apud Vulpe 1980: 225)
Indiferent de interpretare, ceea ce este evident este că tiparul de tema‐tizare este de tip special: este unul dintre puținele tipare în care se înregis‐trează diferențierea formală a supinului de participiu (vezi supra, 1.1.3.3) şi singurul tipar care permite formarea unui supin de la verbe care, în alte contexte, nu pot avea supin (Pană Dindelegan 2003a: 152): a avea, a durea, a fi, cu condiția ca întregul context să fie marcat [+ Trecut]; forma fost este pu‐ternic marcată ca perfectivă, ceea ce o face incompatibilă cu contextele de viitor (Manoliu‐Manea [1985] 1993: 110):
(70) (a) De avut, sigur că am avut/o să mai am, dar... (b) De durut, îl doare, dar suportă
(71) – Ai fost la piață? (a) De fost, am fost, dar n‐am cumpărat nimic (b) *De fost, mă voi duce, dar...
1.3.7. Supinul autonom, cu valoare imperativă
Supinul cu valoare imperativă este folosit foarte rar, mai ales în dis‐cursul didactic ori prescriptiv, în locul imperativului, de care se deosebeşte prin faptul că persoana vizată de „ordin” nu este specificată:
(72) (a) De citit romanul până mâine! (b) De pus apă la flori!
Pană Dindelegan (2003a: 146, 2008a: 517) interpretează aceste con‐strucții ca fiind eliptice, provenite din suprimarea verbului modal a fi, con‐diții în care supinul devine predicat şi preia valoarea modală „necesitate”, „obligație” a verbului a fi.
42
1.3.8. Supinul în expresii adverbiale Un tip special de adjunct modal, care a atras atenția multor cercetă‐
tori (Sandfeld şi Olsen 1936: 301, Reinheimer‐Rîpeanu şi Leahu 1983, Stan 2001, în ELR, s.v., supin, Stan 2003: 23, Mârzea Vasile 2010, 2013, Chircu 2012: 88), este reprezentat de structuri de tipul (73a, b), care au fost explica‐te ca avându‐şi originea în forme de supin. Şi alte expresii adverbiale (cir‐cumstanțiale modale, cantitative sau conectori discursivi) (73c) sunt, la ori‐gine, forme de supin.
(73) (a) Am avut ce mânca pe alese (b) pe apucate, pe neaşteptate etc. (c) pe ascuns, de ajuns, în sfârşit, la început etc.
Pentru stadiul actual de limbă, aceste forme funcționează ca locuțiuni adverbiale şi o discuție detaliată a lor nu‐şi găseşte locul într‐o cercetare despre supin.
1.4. Concurența supin–infinitiv–conjunctiv în limba română actuală
Concurența dintre infinitiv şi conjunctiv în zona balcanică şi înlocui‐rea treptată a infinitivului prin conjunctiv sunt fenomene discutate pe larg în bibliografie. Pană Dindelegan (2008a: 510, 2013) formulează ideea că, pentru română, concurența nu este numai între infinitiv şi conjunctiv, ci trebuie introdus în discuție şi cel de‐al treilea termen: supinul. În bibliogra‐fia consultată, referirile la concurența supinului cu infinitivul şi cu conjunc‐tivul nu sunt sistematice; de aceea, în această secțiune vom urmări posibili‐tatea variației celor trei forme verbale în contextele supinului, discutate în secțiunea 3; ceea ce ne interesează, în primul rând, este identificarea contex‐telor specifice supinului (care oferă un argument suplimentar pentru con‐siderarea lui ca fiind o formă nonfinită distinctă) şi, în al doilea rând, expli‐carea alternanței celor trei forme verbale în numeroase contexte.
Supinul cu regent nominal poate fi înlocuit cu infinitivul sau cu con‐junctivul numai în calitate de complement al unui nume deverbal (74), nu şi atunci când apare ca modificator (vezi supra, exemplele de sub (25)). Ob‐servația că infinitivul nu este acceptat în ca modificator nominal în locul supinului apare şi la Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 112).
43
(74) (a) dorința de citit (b) dorința de a citi (c) dorința să citeşti
Supinul cu regent verb copulativ este în aceeaşi situație, putând fi înlocuit cu infinitivul şi cu conjunctivul numai atunci când este pus în rela‐ție cu un nume deverbal (75); în celelalte situații (vezi supra, (32e)), substitu‐ția este imposibilă.
(75) (a) Dorința lui este de citit (romane) (b) Dorința lui este de a citi (romane) (c) Dorința lui este să citească (romane)
Supinul cu regent adjectival admite variația cu infinitivul şi cu con‐junctivul numai atunci când este complement al unor adjective care se con‐struiesc prepozițional (Pană Dindelegan 2008a: 520) (76), nu şi atunci când urmează unui adjectiv în calitate de adjunct (vezi supra, exemplele de sub (35)) sau atunci când are rol de intensificator (vezi supra, exemplele de sub (36)).
(76) (a) El este gata de venit la noi, Acest argument e demn de luat în seamă
(b) El este gata de a veni la noi, Acest argument e demn de a fi luat în seamă
(c) El este gata să vină la noi, Acest argument e demn să fie luat în seamă
Supinul în construcția e greu de poate fi înlocuit cu infinitivul şi cu conjunctivul numai în structurile impersonale (77a, b) şi în cele în care su‐biectul ridicat nu se acordă cu verbul a fi (77c, d). Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 112) consideră însă că înlocuirea supinului cu infinitivul în aceste structuri este artificială. În structurile cu acord între subiectul ridicat şi verb şi/sau adjectiv, substituția supinului nu este permisă (78).
(77) (a) E greu a se face acest lucru (b) E greu să se facă acest lucru (c) Acest lucru e greu a se face (d) Acest lucru e greu să se facă
44
(78) (a) *Aceste lucruri sunt greu a se face (b) *Aceste lucruri sunt greu să se facă (c) *Lucrurile astea sunt grele a se face (d) *Lucrurile astea sunt grele să se facă
Supinul cu regent verbal cunoaşte diverse situații de concurență, în funcție de tiparul în care apare.
Supinul cerut de verbe cu regim prepozițional acceptă substituția cu infinitivul şi conjunctivul în grade diferite de la un verb la altul ((79)–(81)) – vezi şi Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 112).
(79) (a) Toată lumea se gândeşte (la) a pleca în concediu (b) Toată lumea se gândeşte să plece în concediu
(80) (a) ??I s‐a făcut (de) a pleca la mare (b) ?I s‐a făcut să plece la mare
(81) (a) *A luat (la) a purica problema (b) *A luată să purice problema
După verbul modal a avea, supinul poate fi înlocuit cu infinitivul şi cu conjunctivul, însă valoarea modală nu rămâne aceeaşi, structura infiniti‐vală fiind mai slab modală, iar cea conjunctivală confundându‐se cu viito‐rul cu a avea (82).
(82) (a) Nu am a citi cartea (b) Nu am să citesc cartea
După verbele aspectuale tranzitive, substituția cu infinitivul şi cu conjunctivul este posibilă, dar mai puțin naturală în cazul infinitivului ((83)–(84)).
(83) (a) Am terminat a citi cartea (b) Am terminat să citesc cartea
(84) (a) El continuă a scrie însemnări (b) El continuă să scrie însemnări
În cazul verbelor aspectuale cu regim prepozițional, ca şi în al celor prepoziționale fără valoare aspectuală, posibilitatea apariției celor trei for‐me verbale depinde de verb ((85)–(86)).
45
(85) (a) S‐a apucat a citi romane (b) S‐a apucat să citească romane
(86) (a) ??Se pune (pe) a citi romane (b) Se pune să citească romane
O diferență sintactică importantă între construcțiile cu supinul şi cele cu infinitivul şi cu conjunctivul după verbe modale şi aspectuale este aceea că numai primele trec testele predicatului complex. În construcțiile cu infi‐nitivul şi cu conjunctivul se păstrează constrângerea legată de controlul obligatoriu (87), dar cliticele (88) şi negația – acolo unde este semantic posi‐bilă – (89) se pot ataşa celei de‐a doua forme verbale.
(87) (a) proi Am terminat a citi PROi cartea (b) proi Am terminat să citesc PROi cartea (c) proi S‐a apucat a citi PROi romane (d) proi S‐a apucat să citească PROi romane
(88) (a) Am terminat a o citi (b) Am terminat să o citesc (c) S‐a apucat a le citi (d) S‐a apucat să le citească
(89) (a) S‐a apucat a nu mai face nimic (b) S‐a apucat să nu mai facă nimic
Concurența infinitiv–conjunctiv–supin după verbe aspectuale este urmărită de Guțu Romalo ([1961] 2007: 184–192). Observațiile formulate, în ordinea apariției în articol, sunt următoarele: a prinde se construieşte aproa‐pe exclusiv cu infinitivul; a se pune acceptă conjunctivul, infinitivul, supinul şi de + verb la acelaşi mod şi timp; a (se) porni poate fi urmat de infinitiv, de conjunctiv ori de substantiv cu sau fără prepoziție; a se apuca se construiește cu infinitivul, cu conjunctivul, cu supinul sau cu un substantiv; a urma şi a continua se construiesc cu infinitivul şi cu conjunctivul; a înceta acceptă infi‐nitiv sau conjunctiv; a isprăvi, a sfârşi, a mântui, a găta, a termina sunt urmate mai ales de supin; a conteni apare rar urmat de infinitiv, iar mai frecvent de substantive; a ajunge, a apuca (terminativ) acceptă infinitivul şi conjunctivul; pentru a se opri din nu sunt menționate posibilitățile de combinare, dar nici nu apare vreun exemplu cu supinul.
46
Față de situația prezentată în acest articol, care reflectă stadiul de limbă din anii '60, chiar dacă autoarea nu a avut ca obiectiv inventarierea exhaustivă a tiparelor de construcție a verbelor aspectuale, se pare că in‐ventarul de verbe aspectuale care se pot construi cu supinul este în conti‐nuă lărgire (această stare de lucruri concordă cu observațiile noastre dia‐cronice din Capitolul 3) – a continua, a conteni, a se opri din sunt înregistrate în contexte cu supin:
(90) (a) De curând autoarea seriei, Stephenie Meyer, a anunțat că va continua de scris „Soarele la miezul nopții”, prima carte scrisă din perspectiva lui Edward (http://valsulfluturilor. blogspot.ro)
(b) Vor continua de scris rândurile (staticlb.didactic.ro) (c) Preoteasa conteneşte de citit şi‐ntreabă: – Ce‐i cu tine, San‐
da? (ro.wikisource.org) (d) Bărbatul care nu se opreşte din mâncat sticlă
(healthy.kudika.ro) După verbele cauzative (a da, a pune – vezi supra, (44)) se pare că este
preferat supinul. Despre construcția dă de înțeles/de bănuit mențiunile din bibliografie sunt contradictorii: Iordan, Guțu Romalo şi Niculescu (1967: 209) sunt de părere că de la structurile dă de bănuit, dă de gândit supinul s‐a extins analogic, în locul conjunctivului, şi la dă de înțeles, pe când Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 112) consideră că dă de bănuit este singura variantă gramaticală, substituția cu infinitivul şi cu conjunctivul având rezultate agramaticale. Cel puțin pentru stadiul actual de limbă, după verbul a da înlo‐cuirea supinului prin infinitiv sau prin conjunctiv creează enunțuri destul de artificiale (91), iar după verbul a pune este posibil numai conjunctivul (92).
(91) (a) Îmi dă a înțelege că doreşte să mă vadă (b) Îmi dă să înțeleg că doreşte să mă vadă
(92) (a) *O pun (la) a curăța cartofi (b) O pun să curețe cartofi
După verbele tranzitive a da, a aduce, a cumpăra, a cere, a oferi su‐pinul poate fi substituit cu conjunctivul, dar nu şi cu infinitivul ((93)–(95)).
47
(93) (a) ??Îmi dă a bea (b) Îmi dă să beau
(94) (a) *(Le) Cumpăr copiilor a se îmbrăca (b) (Le) Cumpăr copiilor să se îmbrace
(95) (a) *Aduceți a mânca (b) Aduceți să mâncăm
După verbe şi construcții impersonale, posibilitatea de înlocuire a supinului cu celelalte forme verbale este diferită de la un caz la altul. După modalul impersonal a fi, apariția altor forme nu este posibilă (96). După a rămâne, este posibil numai conjunctivul, care permite referirea la persoană, nu şi infinitivul (97). După a fi + adverb sunt acceptate atât infinitivul, cât şi conjunctivul (vezi Pană Dindelegan 2007: 169) (98):
(96) (a) *Este a vedea (b) *Este să vedem
(97) (a) Rămâne a vedea (b) Rămâne să vedem
(98) (a) Mi‐e greu a accepta o minciună, E bine a pleca acum în va‐canță
(b) Mi‐e greu să accept o miniciună, E bine să plecăm acum în vacanță
În construcția trebuie spus/mers, în măsura în care acceptăm că struc‐turile descrise la 1.3.5.2. (B) şi (C) conțin, pe poziția a doua, un supin, situa‐ția este următoarea: supinul de la verbe tranzitive este substituibil cu un conjunctiv impersonal cu valoare pasivă sau cu un conjunctiv personal ac‐tiv, şi, în structuri mai artificiale, şi cu infinitivul cu valoare pasivă (99), iar supinul de la verbe intranzitive este concurat de conjunctivul cu valoare impersonală sau de conjunctivul personal, folosirea infinitivului cu valoare impersonală în această construcție fiind, de asemenea, artificială (100).
(99) (a) Trebuie făcut ceva (b) Trebuie să fie făcut ceva, Trebuie să se facă ceva (c) Trebuie să facem ceva (d) ?Trebuie a fi făcut ceva, Trebuie a se face ceva
48
(100) (a) Trebuie mers de dimineață (b) Trebuie să se meargă de dimineață (c) Trebuie să mergem de dimineață (d) ?Trebuie a se merge de dimineață
Supinul‐adjunct nu este, în general, substituibil cu un infinitiv în limba română actuală, ci numai cu un conjunctiv. Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 112) prezintă câteva situații în care infinitivul nu este acceptat:
(101) (a) A plecat în pețit / să pețească / ?a peți (b) Merge la cules cireşe / să culeagă cireşe / ?a culege cireşe (c) Îl pun la uscat / să se usuce / *a se usca
Dintre contextele cu supin discutate sub 1.3.5.3., supinul cu valoare finală poate fi înlocuit, în limba actuală, numai cu conjunctivul, nu şi cu in‐finitivul (102), iar supinul cu valoare restrictivă acceptă numai în unele con‐texte substituirea cu conjunctivul şi niciodată pe cea cu infinitivul (103).
(102) (a) Ion a plecat la munte să vâneze / *a vâna (b) El se duce frecvent să pescuiască / *a pescui
(103) (a) *El m‐a întrecut să alergăm / a alerga (b) El se pricepe să lege coşuri / *a lega coşuri
Aşa cum am arătat în secțiunea 1.3.6., supinul ca mijloc de tematiza‐re a predicației este concurat, dialectal ori în limba veche, de conjunctiv şi de infinitiv (vezi exemplele (68), (69)).
Supinul autonom, cu valoare imperativă, este în variație atât cu infi‐nitivul (mai ales cu valoare impersonală), cât şi cu conjunctivul; spre deo‐sebire de supin şi de infinitiv, conjunctivul permite, asemenea imperativu‐lui, dar într‐un mod mai atenuat decât acesta, referirea la persoană (104).
(104) (a) A se citi romanul până mâine!, A se pune apă la flori! (b) Să se citească romanul până mâine!, Să se pună apă la flori! (c) Să citeşti/citiți/citim romanul până mâine!, Să pui/puneți/
punem apă la flori! Supinul din expresii adverbiale (discutat supra, 1.3.8.) nu poate fi în‐
locuit, cel puțin în stadiul actual de limbă, cu alte forme verbale.
49
Inventarierea tiparelor în care supinul concurează cu infinitivul şi cu conjunctivul permite formularea câtorva observații generale valabile pen‐tru stadiul actual de limbă (în Capitolul 3, 3.2, vom relua discuția din per‐spectivă diacronică): (i) variația supin–infinitiv–conjunctiv este acceptată de multe dintre contextele analizate, alegerea infinitivului fiind destul de arti‐ficială, iar opțiunea pentru conjunctiv decurgând adesea din necesitatea referirii la persoană; în cazul verbelor cu regim prepozițional, posibilitatea de variație pare a fi circumscrisă lexical; (ii) există câteva contexte în care supinul este în concurență numai cu conjunctivul, iar infinitivul este exclus (după verbele a da, a aduce, a cumpăra, după a rămâne impersonal şi în con‐strucțiile în care supinul ori conjunctivul apar ca adjuncți); (iii) există nu‐meroase tipare specifice supinului, în care nici infinitivul, nici conjunctivul nu sunt acceptate (poziția de modificator în grupul nominal; poziția de ad‐junct şi de intensificator dependent de un adjectiv; construcția e greu de în care se face acordul verbului a fi şi/sau al adjectivului; construcția cu a avea modal, în care înlocuirea supinului determină apariția altor valori modale; expresiile adverbiale de tipul pe alese, de ajuns.
1.5. Sintaxa internă a supinului verbal
În această secțiune vom prezenta câteva dintre principalele trăsături sintactice ale supinului. Acestea sunt sintetizate astfel de Pană Dindelegan (2008a: 510): supinul pierde cliticele pronominale, dar păstrează comple‐mentele corespunzătoare; pierde mărcile formale de pasiv, dar poate ex‐prima valori semantice de diateză; negația se realizează cu prefixul ne‐. Iordan, Guțu Romalo şi Niculescu (1967: 208) şi Iordan şi Robu (1978: 481) atrag atenția asupra faptului că supinul poate avea nume predicativ (105); combinarea cu un nume predicativ nu a fost reținută însă ca o trăsătură ti‐pic verbală a supinului, deoarece şi unele substantive postverbale păstrea‐ză, inclusiv în româna actuală (rar), capacitatea de a avea nume predicativ şi alte complemente predicative (106) (Stan 2009: 233).
(105) (a) De rămas repetent, nu poate fi vorba (b) De făcut pe supăratul, o să se sature el
(106) (a) devenirea Operei Române instituție de stat
50
1.5.1. Complementul direct al supinului Faptul că un verb tranzitiv la supin poate lua complement direct nu
este surprinzător, pentru că toate celelalte forme nonfinite româneşti – cu excepția discutabilă a participiului – păstrează această posibilitate combina‐torie de tip verbal:
(107) (a) Ion se apucă de citit romane (supin) (b) plăcerea de a citi romane (infinitiv) (c) Ion nu se mai satură citind romane (gerunziu) (d) om nefăcut armata (forum.realitatea.net) (participiu, foarte
rar) Ceea ce este specific supinului este imposibilitatea de a avea un obiect
animat şi definit, introdus prin prepoziția gramaticalizată pe (108). Pană Dindelegan (2003a: 144) explică imposibilitatea apariției mărcii pe prin fap‐tul că obiectul introdus prin pe trebuie să fie şi dublat prin clitic pronomi‐nal, iar supinul nu acceptă combinarea cu clitice (vezi infra, 1.5.3). Cornilescu şi Cosma (2010) arată că această constrângere asupra obiectului supinului poate avea o explicație semantică: obiectul supinului are o citire generică, fiind incompatibil cu pe.
(108) (a) *Ion s‐a săturat de aşteptat pe Maria (b) *Ion se apucă de invitat pe toți colegii la el acasă
Apariția prepoziției gramaticalizate pe este totuşi posibilă (vezi Pană Dindelegan 2008a: 512) atunci când obiectul direct este animat, specific, dar este indefinit, iar dublarea clitică nu este obligatorie:
(109) (a) Se satură de îndrumat pe alții (b) Se apucă de invitat pe oricine la el acasă
În pofida acestor date suficient de relevante, capacitatea supinului de a atribui cazul acuzativ este pusă sub semnul întrebării în unele studii. Soa‐re (2002: 214, 2007) arată că supinul nu are categorii funcționale care pot atribui acuzativul sau nominativul, prin urmare, nu ar avea comportament verbal, iar acest comportament e posibil numai dacă verbul principal atri‐buie caz. În ipoteza propusă de autoarea citată, numai supinul selectat de verbele a avea, a termina, a da atribuie cazul acuzativ structural, însă nu di‐
51
rect, ci prin intermediul complexului verbal la care participă alături de ver‐bele menționate.
Tot Soare (2002: 213, 2007) observă şi că atunci când supinul este pre‐cedat de o prepoziție selectată de regent, apariția obiectului direct cu pre‐poziția pe nu mai este posibilă (110). Observația nu este însă exactă, deoare‐ce, pe de o parte, exemplul oferit de autoare conține un complement direct definit, uman, care oricum n‐ar fi fost posibil în prezența supinului, iar, pe de altă parte, aşa cum se poate vedea din exemplele de sub (109), şi verbele cu regim prepozițional (indiferent dacă sunt aspectuale sau nu) pot fi ur‐mate de un supin având un complement direct nonspecific cu marca pe. Această abordare scapă din vedere şi contextele cu regent nominal, în care supinul atribuie acuzativul în absența altui verb (111).
(110) *am renunțat la invitat pe Ion / pe acest om (111) (a) cutie de ținut pâinea (b) maşină de tuns iarba
O altă problemă discutată în bibliografie este adiacența dintre supin şi obiectul său direct. Soare (2002: 132) arată că obiectul direct al supinului (dintr‐un grup prepozițional) trebuie să fie adiacent la supin şi nud (fără determinanți). Cornilescu şi Cosma (2010) contrazic această afirmație şi ara‐tă că, indiferent de tiparul sintactic, obiectul direct al supinului poate avea determinanți indefiniți şi nu trebuie să fie adiacent (112 – exemple preluate de la Cornilescu şi Cosma 2010):
(112) (a) Am plecat la cules nişte mere (b) Am plecat la cules numai mere, nu şi căpşuni (c) M‐am apucat de citit numai aceste cărți (d) E gata de făcut toate compromisurile necesare
În fine, o altă problemă legată de complementul direct al supinului priveşte posibilitatea coocurenței cu alte complemente. Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 105), care susține că supinul românesc face parte mai degrabă din paradigma diatezei, decât din cea a modalității sau a aspectualității, a arătat că supinul nu poate avea mai mult de un obiect, ca urmare a faptului că exprimă o anumită perspectivă asupra „transferabilității” acțiunii de la punctul inițial spre alt punct (final sau nu). Autoarea marchează exemplul
52
(113a) cu [?], ceea ce înseamnă un grad scăzut de gramaticalitate. Deşi în corpusul de texte de limbă veche şi de limbă actuală cercetat pentru această lucrare am întâlnit foarte rar situația în care supinul să aibă două comple‐mente diferite (114), exemple de acest tip sunt atestate frecvent pe internet, iar vorbitorii nativi cu care le‐am testat au acceptat gramaticalitatea exem‐plelor de la (113).
(113) (a) Termin de scris Anei scrisoarea şi mă apuc de citit (apud Manoliu‐Manea [1985] 1993: 105)
(b) Fie că aveți de oferit cadouri celor dragi, fie că aveți nevoie de a anima serbările sau petrecerile dumneavoastră... (www.agentiamosului.ro)
(c) Bijuterii, ceasuri, parfumuri, sau haine elegante pentru cei care încă nu şi‐au pregătit vestimentația pentru Revelion sau mai au încă de oferit cadouri celor dragi (ziarobiectiv.ro)
(d) Aşa scapi şi de dat bani celor care nu lucrează (agroromania.manager.ro)
(e) Atunci când vine vorba de dat bani celor care au nevoie, femeile şi bărbații se manifestă în mod diferit (www.libertatea.ro)
(114) loc de dat mâncare găinilor (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 349)
1.5.2. Subiectul supinului Două sunt punctele de interes legate de subiectul supinului: (a) în ce
măsură supinul acceptă subiect lexical şi (b) cum se realizează controlul su‐biectului supinului.
1.5.2.1. Subiectul lexical al supinului Ca şi celelalte forme verbale nonfinite din română (115a–c), supinul
poate avea subiect lexical, obligatoriu postpus supinului (Pană Dindelegan 2013, Dragomirescu 2011a); spre deosebire de celelalte forme nonfinite, su‐biectul supinului este strict condiționat sintactic, putând apărea în numai două contexte (vezi Pană Dindelegan 2013): (i) în cazul unui supin adno‐minal având la origine o propoziție relativă în care adjunctul locativ a fost
53
relativizat, urma acestuia putându‐se lexicaliza printr‐un pronume (116a, b); (ii) într‐o construcție conținând un supin pasiv însoțit de un comple‐ment de agent (116c); în absența complementului de agent, supinul are o lectură activă, iar argumentul său este interpretat ca obiect direct (Pană Dindelegan 2003a: 145) (116d).
(115) (a) dorința de a cânta Ion (infinitiv) (b) Venind Ion, petrecerea s‐a încheiat (gerunziu) (c) Odată venit Ion, petrecerea s‐a terminat (participiu)
(116) (a) masă de stat patru persoane (la ea) (b) măsuțe de jucat copiii (la ele) (c) E greu de rezolvat problemaS de către toți copiii (d) E greu de rezolvat problemaCD
Raritatea şi constrângerile sintactice asupra subiectului supinului (spre deosebire de extinderea pe care o are subiectul infinitivului în toate limbile romanice – vezi Menching 2000, Schulte 2007: 153–188, Ledgeway 2012: 293) au făcut ca, în multe lucrări, să se susțină că supinul nu poate avea subiect (Iordan, Guțu Romalo şi Niculescu 1967: 208, Carabulea şi Po‐pescu‐Marin 1967: 280, Iordan şi Robu 1978: 481, Soare 2002: 57, DSL 2005, s.v. supin, Avram [2005] 2007: 168, Pană Dindelegan 2008a: 510, Hill 2012). Exemplele de mai sus arată însă că, deşi constrânsă, apariția subiectului le‐xical al supinului este posibilă, fără a fi însă definitorie pentru sintaxa supi‐nului.
Posibilitatea apariției subiectului lexical arată că structura sintactică a supinului conține proiecția de Timp, care, în cele mai multe abordări gene‐rative, este responsabilă de atribuirea cazului nominativ. Proiecția de timp ar trebui să fie responsabilă şi de găzduirea cliticelor (Lois 1990: 253, Kayne 1991: 651, Koopman 2007, Marušič 2008: 412, Panagiotidis 2010: 174, Ro‐berts 2010: 65), ceea ce nu se întâmplă în cazul supinului, dar se întâmplă în cazul celorlalte forme nonfinite româneşti, care sunt apte atât să atribuie nominativul, cât şi să găzduiască clitice. Ceea ce rezultă din această descrie‐re este faptul că Timpul supinului este defectiv, având capacitatea de a atribui nominativul (având o trăsătură de nominativ) (vezi Dobrovie Sorin 2001: 49, unde se arată că flexiunea nonfinită poate atribui caz), dar nea‐
54
vând capacitatea de a găzdui clitice (neavând trăsături care să‐i permită să intre în relații de Acord).
Ca şi subiectul infinitivului, subiectul supinului este obligatoriu postpus verbului (spre deosebire de subiectul gerunziului şi al participiu‐lui, care acceptă atât antepunerea, cât şi postpunerea față de verb). Com‐portamentul diferit al formelor nonfinite din română în această privință nu este surprinzător, din moment ce în limbile romanice subiectul formelor nonfinite prezintă mari variații de topică de la o limbă la alta şi de la o for‐mă nonfinită la alta, în interiorul aceleiaşi limbi (vezi o descriere detaliată la Mensching 2000). La acestea, se poate adăuga observația că, spre deosebire de limba actuală, limba română veche accepta subiectul preverbal al infini‐tivului (Nedelcu 2013):
(117) Nu trebuie cineva a te învăța (Cantemir, apud Nedelcu 2013) Pentru a explica poziția postverbală a subiectului supinului avem ne‐
voie de următoarele ingrediente: (i) în limbile cu subiect nul, deci şi în română, subiectul preverbal nu
apare în poziția canonică a subiectului, ci este topic, prin urmare a fost ridi‐cat (cel mai probabil, prin Ā‐movement) (McCloskey 1997: 216, Roberts şi Roussou 2003: 93, Cornilescu 2001: 83);
(ii) în limbile cu subiect nul, deci şi în română, verbul se ridică întot‐deauna în T (Roberts şi Roussou 2003: 100);
(iii) subiectul postverbal din limbile romanice este generat în Spec,VP (Mensching 2000: 49; vezi Cornilescu 2001: 84, pentru română);
(iv) T0 este singurul element care atribuie Caz în propozițiile nonfinite (Mensching 2000: 93);
(v) în română, T0 atribuie/verifică/valorizează nominativul (Motapanyane 1989, Dobrovie Sorin 1994);
(vi) Cazul nominativ reprezintă manifestarea unei trăsături neinter‐pretabile de Timp pe grupul subiectului (Pesetsky şi Torrego 2001, 2004);
(vii) T nonfinit nu are trăsătura EPP (Roberts şi Roussou 2003: 101). Folosind toate aceste informații, se poate formula următoarea ipoteză:
în română, subiectul supinului este generat în poziția Spec,VP; verbul lexi‐cal se ridică în T0. DP‐ul subiect are o trăsătură de Timp neinterpretabilă,
55
care intră în relație de Acord (Agree) cu T0, care are o trăsătură de timp in‐terpretabilă; prin această relație de Acord, DP‐ul subiect primeşte Cazul nominativ; T0 este defectiv în cazul supinului, însă numai prin aceea că nu are trăsătura EPP; acest lucru are are două consecințe: nu îşi proiectează poziția de Specificator şi nu atrage subiectul lexical, care rămâne in situ, adică în Spec,VP. Absența Spec,T se corelează cu absența acordului morfo‐logic (Fernández şi Anula 1994, 1995) şi dă seamă şi de imposibilitatea su‐pinului de a găzdui clitice.
1.5.2.2. Subiectul controlat al supinului În română, există numeroase construcții cu supinul în care apare fe‐
nomenul controlului subiectului supinului; supinul‐complement cu subiect controlat are ca regent verbul modal a avea (118), verbe aspectuale (119), verbe intranzitive cu regim prepozițional (120), verbe tranzitive cauzative (121) şi noncauzative (122), adjective (123), verbe şi construcții impersonale ((124)–(125), (129)); supinul circumstanțial cu subiect controlat are regent verbal ((126)–(127)) sau apare în tiparul de tematizare a predicației, raportându‐se la întreaga propoziție (128); mai rar, controlul poate apărea şi în construcții în care supinul are regent nominal ((130)–(131)).
(118) (a) Ioni are de scris PROi o carte (b) Ioni şi Anaj au de scris PROi+j o carte
(119) (a) Ioni a terminat de scris PROi o carte (b) Ioni s‐a apucat de scris PROi o carte (c) Ioni şi Anaj au terminat de scris PROi+j o carte
(120) (a) Ioni se gândeşte la plecat PROi în vacanță (b) Ioni a luat la puricat PROi problema (c) Lui Ioni ii s‐a făcut de plecat PROi în vacanță (d) Ioni a început să se gândească la plecat PROi în vacanță
(121) (a) Îmii dă de înțeles PROi că doreşte să mă vadă (b) O i pun la curățat PROi cartofi
(122) (a) Îmii dă de băut PROi (b) Cumpăr copiilori de îmbrăcat PROi
56
(123) (a) Ioni este demn de admirat PROi (de către colegi) (b) Eai este gata de plecat PROi la şcoală (c) Eii sunt numai buni de făcut PROi bucătari (d) [Elevul acesta]i este bun la citit PROi
(124) (a) Rămâne de terminat PROarb lucrarea (b) E greu de păstrat PROarb un prieten
(125) (a) Îmii rămâne de terminat PROi lucrarea (b) Îmii e greu de păstrat PROi un prieten
(126) (a) Ioni a plecat la munte la vânat PROi urşi (b) El se duce frecvent la pescuit PROi (c) El se duce în pețit PROi
(127) (a) Eli mj‐a întrecut la alergat PROi+j (b) Eli se pricepe la legat PROi coşuri (c) Eii se întrec în dărâmat PROi popice
(128) (a) De mâncat PROi, # proi am mâncat, dar nu m‐am săturat/ (b) De citit romanul PROi, # sigur că proi îl citise, dar nu înțe‐
lesese nimic (129) Este la îndemâna meai de făcut PROi asta (130) (a) pofta [lui Ion]i de mâncat PROi gogoşi (b) cheful meui de muncit PROi dimineața
(131) (a) pofta de mâncat PROarb gogoşi (b) cheful de muncit PROarb dimineața
Elementele care controlează subiectul supinului – alese din rațiuni pragmatice (Landau 1999: 21) – ocupă diferite poziții sintactice (vezi şi Pană Dindelegan 1992: 132, 2003: 147):
– subiect ((118)–(120a, b, d), (123), (127b, c), (128)); – complement indirect în dativ ((120c), (121a), (122), (125)); – complement direct în acuzativ (121b); – subiect + complement direct în acuzativ (127a); – componente ale grupului nominal (complemente), exprimate ((129),
(130)) sau implicite (131);
57
– lipsa controlorului (124). Această descriere corespunde, în mare măsură, ierarhiei propuse de
Schulte (2007: 133) pentru controlul subiectului infinitivului, Default control hierarchy, conform căreia următoarele componente din propoziția principa‐lă sunt apte de a funcționa drept controlori, în ordinea: (i) subiect, (ii) obiect direct/indirect, (iii) obiect prepozițional, (iv) un constituent care nu aparține propoziției prinicipale (control pragmatic/indefinit). Excepție face controlul din partea obiectului prepozițional, care nu apare în cazul subiectului su‐pinului. Schulte (2007) nu ia în calcul controlul din partea unor componen‐te ale grupului nominal.
Pentru a descrie structurile de mai sus, vom folosi clasificarea tipuri‐lor de control propusă de Landau (1999) pentru subiectul infinitivului, dar aplicabilă și în cazul supinului. Această clasificare este schematizată astfel:
(132) CONTROL 3
OBLIGATORIU NONOBLIGATORIU 3 3
EXHAUSTIV PARȚIAL LA DISTANȚĂ ARBITRAR
Landau (1999: 12)
Controlul obligatoriu este caracterizat prin faptul că controlorul şi infinitivul trebuie să apară în limitele aceleiaşi propoziții (vezi şi Farkas 1985, 1988, Dobrovie Sorin 2001: 45–49). În situațiile de control exhaustiv, PRO trebuie să fie identic cu controlorul, iar în situațiile de control parțial, PRO trebuie să includă controlorul. Există şi un al treilea tip de control obligatoriu, split control, caracterizat prin faptul că două argumente ale verbului principal controlează împreună un PRO cu trăsătura plural.
Controlul nonobligatoriu se caracterizează prin faptul că infinitivul nu trebuie să aibă un controlor în limitele aceleiaşi propoziții (vezi şi Dobrovie Sorin 2001: 49–50). În situațiile de control la distanță, controlorul şi infinitivul nu sunt în aceeaşi propoziție, iar în situațiile de control arbi‐trar, PRO nu are un controlor argumental. Există şi un alt tip de control nonobligatoriu, controlul implicit, în cazurile în care controlorul nu este exprimat sintactic.
58
În teoria lui Landau, tipurile de control se identifică distribuțional (controlul obligatoriu apare atunci când infinitivul ocupă o poziție de ar‐gument intern al verbului principal, iar controlul nonobligatoriu, atunci când infinitivul ocupă o poziție externă: fie de subiect – argument extern –, fie de adjunct – poziție nonargumentală; în cazul adjuncților, controlul este mai puțin studiat, iar limitele fenomenului sunt mai puțin clare), prin me‐canismul care le legitimează (în cazul controlului obligatoriu, Acord/Agree, iar în cazul controlului nonobligatoriu fie PRO este o logoforă – control la distanță –, fie PRO este legat de un operator generic – control arbitrar). Dis‐tincția dintre controlul exhaustiv şi cel parțial constă în faptul că primul apare cu infinitive care nu au Timp, pe când cel de‐al doilea apare cu infini‐tive care au Timp. Relația de acord se stabileşte între un centru funcțional F, superior ierarhic verbului principal şi PRO, în cazul controlului exhaustiv, şi între F şi T‐Agr din structura verbului cu subiect controlat. Verbele cu control exhaustiv sunt implicative, aspectuale şi modale, iar cele cu control parțial sunt factive, propoziționale, deziderative sau implicative.
Aplicând această tipologie la lista de exemple cu supin al cărui su‐biect este controlat, ajungem la concluzia că supinul românesc participă la următoarele tipuri de control:
– control obligatoriu, exhaustiv ((118a), (119a, b), (120), (121), (122), (123), (130)) sau split control ((118b), (119c));
– control nonobligatoriu, arbitrar, cu supin în poziție de subiect ((124), (125), (129)) sau de adjunct ((126)–(128)), şi implicit (131) sau, mai rar, la distanță (120d));
Descrierea structurilor româneşti cu control în care este implicat un supin nu este însă atât de clară pe cât poate părea din descrierea de mai sus. (i) Problematice sunt situațiile în care supinul ocupă o poziție de ad‐junct final (126), despre care Landau (1999: 36) afirmă că nu se aseamănă cu celelalte tipuri de adjuncți, fără însă a merge mai departe cu explicația. (ii) Lipsesc din descrierea lui Landau şi situațiile de tipul celor de la (130) şi (131), în care controlorul este un component al grupului nominal, şi pe care le‐am clasificat prin analogie cu structurile verbale care au proprietăți ase‐mănătoare. (iii) O situație care rămâne în afara clasificării propuse de Lan‐dau este cea de la (127a), în care ar fi vorba de control nonobligatoriu, de‐
59
oarece supinul ocupă o poziție de adjunct, însă nu se încadrează nici la con‐trol la distanță, nici la control arbitrar; felul în care PRO îşi ia referința (cu‐mulativ, de la subiect şi de la obiectul direct) seamănă mai degrabă cu situ‐ațiile de control obligatoriu (split control); (iv) situația de control la distanță, ilustrată prin (120d) aparține tipului de control nonobligatoriu, dacă se ia în calcul localitatea, dar controlului obligatoriu, dacă se ia în calcul faptul că supinul ocupă o poziție argumentală (de complement prepozițional).
Supinul nu participă la controlul obligatoriu parțial. Aceasta implică faptul că, în structurile cu control, supinul nu are Timp, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, în teoria lui Landau numai infinitivul din structurile cu control parțial are Timp. Acest lucru se corelează cu faptul că subiectul le‐xical al supinului apare în structuri fără control, în care Timpul este activ (vezi supra, 1.5.2.1). Este de menționat faptul că ideea prezentă în bibliogra‐fie (Alboiu 2007: 193, Alexiadou et al. 2010), conform căreia româna nu are control parțial în niciun tip de construcție trebuie nuanțată, deoarece, mar‐ginal, sunt evident posibile construcții cu control parțial, cu infinitivul (133a) sau cu conjunctivul (133b), în măsura în care se acceptă faptul că şi conjunctivul are subiect controlat, PRO, şi nu pro:
(133) (a) Directoruli speră a se întruni PROi+ în biserică (apud Jordan 2009: 187)
(b) Eui pot să ne întâlnim pro/PROi+ mâine
1.5.2.3. O situație problematică pentru teoriile despre control Exemple de tipul celor de la (134), în care subiectul poate fi lexicalizat
în diferite sloturi, pun probleme pentru teoriile curente legate de control. (134) (a) Ion se apucă de citit acum (b) Se apucă Ion de citit acum (c) Se apucă de citit Ion acum (d) Se apucă de citit acum Ion
Complexitatea problemelor ridicate de fenomenele de control din di‐verse limbi face ca, în lingvistica actuală, să existe numeroase dezbateri despre analiza sintactică a controlului, fără ca un consens să fie posibil; teo‐riile despre control au fost obligate să se schimbe foarte mult în istoria
60
gramaticii generative, ca urmare a faptului că au fost aduse în discuție noi date lingvistice, din ce în ce mai greu de analizat în cadrul propus inițial.
În teoria Guvernării şi a Legării (GB) subiectul neexprimat al forme‐lor nonfinite, PRO, era considerat un element pronominal fără realizare fo‐netică, asemănător, pe de o parte, cu pronumele, prin aceea că nu are un antecedent în propoziția în care este inclus, iar, pe de altă parte, cu anafore‐le, prin aceea că nu are o referință proprie; referința elementului PRO este fie dobândită prin relație anaforică cu un antecedent, fie arbitrară. Faptul că PRO are atât caracteristici pronominale, cât şi anaforice, vine în contradicție cu Principiul Legării (Binding); de aceea, Chomsky (1986: 191) formulează următorul principiu: PRO este neguvernat; prin urmare, spre deosebire de toate celelalte expresii nominale, PRO nu primeşte Caz. O limbă problema‐tică pentru teoriile despre control este irlandeza, în care subiectul lexical formelor nonfinite este foarte frecvent şi apare în variație liberă cu PRO (McCloskey şi Sells 1998, Bondaruk 2006: 874).
Teoria elementului nul PRO a fost criticată atât din motive interne te‐oriei, PRO fiind un element cu proprietăți unice (Manzini 1983), cât şi pen‐tru că nu poate explica date din diferite limbi; de exemplu, nu poate explica situațiile în care PRO, un element nemarcat cazual, alternează cu un subiect lexical, care trebuie să primească Caz (vezi poziția critică din Barrie şi Pittman 2004: 78, Alboiu 2007: 193):
(135) (a) proi Încep să scriu/a scrie PROi vs proi Încep să scriu/a scrie eui
(b) Eli se apucă de scris PROi vs proi Se apucă de scris eli În cadrul teoretic al Principiilor şi Parametrilor / al Minimalismului
timpuriu, Chomsky şi Lasnik (1995: 119) au propus că PRO primeşte un Caz special, nul (Null Case), diferit de toate celelalte Cazuri. Astfel, PRO are un statut special, fiind singura expresie nominală care primeşte Cazul nul. Ca şi nominativul, Cazul nul este o instanță a relației Specificator–Centru/Spec–Head, cu deosebirea că I care atribuie Cazul nul este lipsit de trăsăturile de Timp şi de Acord (Agree) (Chomsky şi Lasnik 1995: 120). Po‐sibilitatea formelor nonfinite de a avea subiect lexical, precum şi situația problematică de la (134) rămân neexplicate şi în această formă a teoriei lui PRO. Ideea Cazului nul este preluată de Martin (2001), care – valorificând
61
ideea lui Stowell (1982), care distinge între infinitive cu control, [+ timp] şi infinitive cu raising, [– timp] – arată că Timpul din infinitivele cu control verifică Cazul nul, în timp de Timpul din infinitivele cu raising, nu. Această idee este greu de susținut cu datele din română, limbă în care verbul cu raising tipic, a părea, poate avea subiect lexical:
(136) Copiii par a fi bucuroşi / Par a fi bucuroşi copiii Aşa cum arată Landau (2007: 309), abordările preminimaliste bazate
pe existența elementului PRO pot explica mecanismul controlului în limbi ca engleza, unde controlorul este întotdeauna superior ierarhic lui PRO, dar nu pot explica posibilitatea ca PRO să fie legitimat şi interpretat într‐o pozi‐ție sintactică superioară ierarhic controlorului. McCloskey (1997: 216) pune posibilitatea alternanței între un subiect lexical şi PRO pe seama faptului că poziția canonică a subiectului (cea mai înaltă poziție de specificator din domeniul funcțional) are o legătură derivațională cu o poziție mai joasă.
În Minimalism, există două direcții importante de analiză a controlu‐lui. (i) Prima este propusă de Landau (1999, 2007 şi alte lucrări), care susți‐ne că controlul este o relație de tip Acord, diferită de ridicare (Movement). Cele două tipuri de control obligatoriu sunt explicate astfel: în subordona‐tele cu control exhaustiv, Timpul este nul, iar PRO este identic referențial cu controlorul, în timp ce în subordonatele cu control parțial, Timpul este activ, iar PRO trebuie numai să includă controlorul (din punct de vedere referențial). Controlul este o ipostază a Acordului (Agree): probe (elementul care „atrage”) este centrul funcțional din propoziția principală care se acordă cu controlorul (Timp, dacă controlorul este subiectul, micul v, dacă controlo‐rul este obiectul direct şi, probabil, v aplicativ, dacă controlorul este obiectul indirect); goal (elementul „atras”) este fie PRO (în structurile cu control exha‐ustiv, în care Timpul este nul), fie Acordul infinitival (în structurile cu con‐trol parțial, în care Timpul este activ). În acelaşi spirit, Gallego (2011 şi alte lucrări) propune ca fenomenul controlului să fie analizat ca un tip special de legare (binding), care intră în relație şi cu Acordul (vezi şi Dobrovie Sorin 2001: 44, pentru o analiză a controlului ca binding, în cadrul GB).
(ii) Cea de‐a doa direcție, propusă de Hornstein (1999, 2003 şi alte lu‐crări) consideră controlul ca fiind o formă de ridicare (Movement, raising). Pornind de la intuiții ale lui O’Neil (1995), Hornstein arată că controlul
62
obligatoriu constă în ridicarea unei expresii nominale (NP‐movement, raising) într‐o poziție cazuală; în această teorie, nu mai este nevoie de pos‐tularea elementului vid PRO. Teoria lui Hornstein are alte două consecințe majore: structura de adâncime trebuie eliminată din gramatică, iar rolurile tematice sunt trăsături care „atrag” Acord. Hornstein (2003: 22) arată că, la fel ca ridicarea, controlul este determinat de necesități cazuale şi, de aceea, controlul nu este limitat la subiectul formelor nonfinite: controlul implică şi subiectul conjunctivului, dacă poziția de subiect este noncazuală şi dacă Timpul conjunctivului este deficient (Boecks şi Hornstein 2006: 123). Ceea ce poate fi reținut de aici pentru analiza situațiilor problematice din română este faptul că rezultatul ridicării subiectului prin intermediul unor poziții tematice este un lanț tematic care poartă mai multe roluri tematice, mai precis un lanț care saturează mai multe poziții argumentale.
Un alt tip de control discutat în lucrări minimaliste este controlul „în‐apoi”, backward control (vezi Cormack şi Smith 2002). În situațiile de acest tip, subiectul este lexicalizat într‐o poziție inferioară ierarhic (este pronun‐țată copia cea mai de jos din lanțul tematic), iar subiectul tematic din pro‐poziția principală nu este exprimat, ceea ce seamănă destul de mult cu exemplele problematice din română, de la (134). Fenomene de acest tip au fost semnalate de Farrell (1995) pentru portugheza braziliană, de Polinsky şi Potsdam (2002) pentru limba tsez, de Ordóñez (1999) şi de Gallego (2011) pentru spaniolă, de Alexiadou et al. (2010) pentru română şi greacă. Limbile în care a fost identificat acest tip de control, extrem de diferite tipologic şi genetic, au câteva proprietăți comune: sunt limbi pro‐drop, au o topică rela‐tiv liberă şi numeroase configurații de dublare clitică. Cel mai important studiu despre backward control îi are ca autori pe Polinsky şi Potsdam (2002), care au folosit date din limba tsez. Teoria acestor autori este des‐prinsă din cea a controlului ca ridicare: backward control rezultă printr‐o de‐plasare invizibilă (covert movement) a controlorului în poziția sa tematică din principală.
Alexiadou et al. (2010) au arătat că româna şi greaca dispun de acest mecanism, care este însă diferit de cel din limba tsez, care a stat la baza cre‐ării acestui concept teoretic, pentru că, pe de o parte, în tsez sunt numai două verbe care acceptă acest tip de control, pe când în română şi în greacă toate verbele cu control obligatoriu cunosc acest fenomen, iar, pe de altă
63
parte, în tsez verbele care acceptă backward control nu pot apărea în configu‐rația obişnuită de control, pe când în română şi în greacă nu există această constrângere. Autorii consideră că datele din română şi din greacă aduc noi argumente în favoarea interpretării controlului ca deplasare, în special pen‐tru existența unei copii a subiectului în propoziția principală: în construcții‐le cu backward control, în propoziția principală pot apărea modificatori ca singur, care sunt legitimați de grupul pe care îl modifică, aflat în poziția de subiect al verbului subordonat:
(137) (a) A învățat singuri să‐şi rezolve Ioni problemele (apud Alexiadou et al. 2010) (b) S‐a apucat singuri de învățat japoneza Ioni
Alboiu (2007) oferă o analiză a structurilor problematice din română – exemple de tipul celor de la (134), însă construite cu subjonctiv în propozi‐ția subordonată –, folosind ca ingrediente nu numai teoria controlului ca deplasare, ci şi ideea că fenomenul controlului este influențat în mare parte de semantică (Jackendoff 1969, 1972) sau de pragmatică (Comrie 1984, 1985, Pountain 1998, Schulte 2007). Alboiu (2007: 195) demonstrează că subjonc‐tivul românesc nu este un domeniu fazal; demonstrația autoarei se poate susține cu uşurință şi pentru supin. Acest lucru este important deoarece în minimalism valorizarea cazului este considerată ca fiind mai degrabă o proprietate a domeniilor fazale decât a Acordului. Consecința directă este aceea că în structurile cu control obligatoriu Cazul nu se poate valoriza şi, deci, subiectul lexical nu poate fi legitimat; prin urmare, subiectul este obli‐gat să se deplaseze, creând un lanț tematic, care se realizează prin Acord; un lanț creat prin deplasarea unui subiect lexical conține cel puțin o poziție tematică şi o poziție cazuală. Poziția în care este lexicalizat subiectul este determinată de cauze semantice şi pragmatice: limba română (probabil şi alte limbi) exploatează valențele structurii sintactice pentru a codifica efecte semantico‐pragmatice: dislocările sunt folosite pentru a obține interpretări diferite; tehnic, acest lucru corespunde unei trăsături de ocurență, prezentă opțional în derivare (pentru detalii, vezi Alboiu 2007: 205–207).
Într‐un articol anterior (Dragomirescu 2011a), am expus rezultatele obținute în urma verificării, pentru exemple cu supin, a generalizărilor propuse de Alboiu (2007) pentru subjonctiv; am folosit judecățile a 15 vor‐
64
bitori nativi, iar întrebările au urmărit relația dintre poziția subiectului şi informația nouă, informația deja dată, topic şi focus.
(138) (Victor) s‐a apucat (Victor) de cântat (Victor) la trombon (Victor) Din păcate, corelațiile dintre poziția subiectului şi informația pragma‐
tică stabilite de Alboiu (2007) nu au fost confirmate. Ceea ce a confirmat această minianchetă este faptul că poziția în care este exprimat subiectul în astfel de lanțuri tematice este determinată de rațiuni pragmatice şi că există o preferință destul de evidentă a vorbitorilor pentru exprimarea subiectului în propoziția principală, fie preverbal, fie postverbal.
1.5.3. Supinul şi categoria Timp Imposibilitatea supinului de a găzdui clitice (139), precum şi absența
negației verbale şi a auxiliarelor au fost puse în relație cu absența categoriei Timp / a proiecției T (vezi Ionescu 1990: 23, 26, Hill 2002, 2012, Soare 2002: 56, Dye 2006, Cornilescu şi Cosma 2010).
(139) *Ion se apucă de îl citit Analiza supinului cu regent nominal, care poate avea diferite inter‐
pretări temporale (vezi supra, 1.1.3.2, exemplele de la (16)) arată însă că în aceste construcții, supinul are o interpretare temporală proprie, ceea ce se corelează cu existența unei proiecții T (vezi Chomsky 2001: 9, Roberts 2011: 161, unde se arată că T este locul în care se exprimă timpul semantic). Tră‐sătura supinului cu regent nominal de a avea o interpretare temporală pro‐prie se corelează în mod fericit cu capacitatea de a avea subiect lexical. Fap‐tul că o formă nonfinită are o interpretare temporală proprie nu este sur‐prinzător, deoarece nu caracterul [+/– Timp] distinge între formele finite şi cele nonfinite, ci, mai degrabă, posibilitatea acordului cu subiectul (Miller 2002: 1, Zwart 2007).
Spre deosebire de supinul cu regent nominal, supinul (ca şi alte forme nonfinite din diverse limbi) din structurile cu control nu are o interpretare temporală proprie (vezi Farcas 1985: 93, Marušič 2008: 408, Wurmbrand 2003: 62). Absența unei interpretări temporale proprii se corelează cu impo‐sibilitatea supinului de a participa la structuri cu control obligatoriu parțial, care, în teoria lui Landau (1999) sunt singurele în care verbul subordonat are interpretare temporală. În conformitate cu teoria lui Landau (1999), su‐
65
pinul românesc, care apare numai în structuri cu control obligatoriu exha‐ustiv, este lipsit de o interpretare temporală proprie. Trăsătura supinului din structurile cu control de a nu avea o interpretare temporală proprie se corelează în mod fericit cu imposibilitatea de avea subiect lexical.
Totuşi, în afară de prezența subiectului lexical, cele două structuri în discuție, deşi diferite sub aspectul interpretării temporale, au în comun im‐posibilitatea de a accepta clitice şi de a accepta negația verbală. În discuția despre topica obligatoriu postpusă a subiectului lexical al supinului, am arătat că absența cliticelor se explică prin faptul că proiecția de Timp a su‐pinului cu regent nominal este defectivă, în sensul că nu are trăsătura EPP, prin urmare nu îşi proiectează poziția de Specificator, care ar fi putut găz‐dui cliticele ori subiectul preverbal. În cazul supinului din structurile cu control, absența cliticelor se explică în mod simplu prin absența Timpului.
Incompatibilitatea cu marca negației propoziționale nu poate fi pusă în relație tot cu caracterul defectiv ori cu absența proiecției Timp. O altă posibi‐litate este aceea propusă de Cornilescu şi Cosma (2011), care consideră că, în cazul supinului, prefixul ne‐ nu marchează negația de constituent, ci negația verbală/propozițională; argumentele celor două autoare sunt următoarele:
(i) negația legitimează cuvinte negative în limitele aceleiaşi propoziții (140) (a) S‐a pus pe nefăcut nimic (b) Un lucru de nefăcut niciodată nicăieri
(ii) negația legitimează itemi de polaritate negativă (141) (a) dorința de neridicat vreun deget ca să ajuți pe cineva (b) dorința de neplecat încă
(iii) negația precedă cliticul adverbial mai, ceea ce n‐ar fi fost posibil dacă ne‐ ar fi negație de constituent
(142) dorința de nemaifăcut nimic Comportamentul unitar al supinului cu interpretare temporală şi al
celui fără interpretare temporală nu contravine descrierii de până acum, deoarece proiecția Negație (realizată ca ne‐) ar fi imediat deasupra proiecți‐ei VP, şi deci nu ar avea legătură cu interpretarea temporală.
Faptul că în unele apariții supinul are interpretare temporală, iar în altele nu are se corelează cu diferențe în interpretarea mărcii de. Dacă ac‐
66
ceptăm ideea că C(omplementizatorul) selectează T(impul) (Stowell 1982, Enç 1987: 641, Pesetsky şi Torrego 2001, 2004, Roberts și Roussou 2003: 21, Higginbotham 2006: 61), atunci de apare fie în calitate de complementizator (atunci când supinul are interpretare temporală, deci când este subordonat unui nume), fie în calitate de marcă (modală) a supinului (atunci când su‐pinul nu are interpretare temporală, deci în structurile cu control). Configu‐rația C–T, în care T nu îşi proiectează Specificator, explică şi adiacența stric‐tă dintre cele două componente ale supinului, de şi segmentul omonim cu participiul, între care nu există nicio poziție sintactică disponibilă pentru a primi elemente deplasate.
1.6. Concluzii
Acest prim capitol permite formularea următoarelor concluzii: (i) su‐pinul este o formă verbală specifică românei în context romanic, absentă din dialectele sud‐dunărene şi din celelalte limbi romanice; (ii) supinul ro‐mânesc are trei valori, în funcție de posibilitățile combinatorii: supinul no‐minal (care se combină cu determinanți, cu genitive şi cu adjective), supinul verbo‐nominal, ambiguu categorial (care nu are termeni subordonați apți să distingă între contextul nominal şi cel verbal) şi supinul verbal (care se combină cu un complement direct sau chiar, extrem de rar, cu un subiect); (iii) există indicii clare, de natură morfosintactică, semantică şi chiar pur formală, că supinul este, în română, o formă verbală distinctă de participiu; (iv) prezentarea ipotezelor despre originea supinului românesc evidențiază faptul că supinul verbal românesc nu poate fi moştenit din latină; şi ipoteza conform căreia supinul este o creație internă a românei, de la participiu, este problematică; de aceea, în Capitolul 3, vom propune o ipoteză diferită; (v) construcția supinului acoperă, în limba actuală, un inventar foarte bogat de tipare, analizate în funcție de tipul de regent şi de statutul de comple‐ment ori de adjunct; (vi) prezentarea situațiilor de concurență între supin, infinitiv şi conjunctiv arată că supinul are numeroase contexte specifice (un argument suplimentar pentru considerarea lui ca fiind o formă nonfinită autonomă); (vii) supinul verbal prezintă particularități sintactice interesan‐te, care se corelează între ele: supinul participă numai la structuri cu control obligatoriu exhaustiv, ceea ce exclude posibilitatea unei interpretări tempo‐rale proprii; posibilitatea de avea subiect lexical apare numai în situațiile în
67
care controlul este exclus şi se corelează cu existența unei interpretări tem‐porale proprii; imposibilitatea subiectului lexical (pentru tiparele cu con‐trol) şi obligativitatea topicii postverbale a subiectului (pentru tiparele cu regent nominal) se corelează cu imposibilitatea supinului de a găzdui clitice.
68
Capitolul 2
Supinul din latină, din limbile slave şi din albaneză
În acest capitol, vom prezenta datele esențiale despre supinul din la‐tină, din limbile slave şi din albaneză (în măsura în care se poate vorbi de „supin” în această limbă). Scopul acestei prezentări este acela de a crea o bază pentru a putea compara, în capitolul următor, utilizarea şi funcțiile supinului din română şi din limbile menționate în vederea verificării a do‐uă ipoteze legate de originea supinului românesc: aceea că supinul româ‐nesc este moştenit din limba latină şi aceea că apariția supinului românesc se datorează contactului lingvistic (cu limbile slave şi cu albaneza).
2.1. Supinul din latină
Supinul latinesc era un nume verbal, format de la tema supinului, la care se adaugă desinența de acuzativ ‐um sau desinența de ablativ ‐ū; în unele lucrări se vorbeşte şi despre o formă de dativ în ‐ūi. Aceste forme fle‐xionare au nu numai forme, ci şi funcții diferite. Prezentarea acestora se ba‐zează pe o bibliografie bogată despre limba latină (Gildersleeve [1867] 1974: 64, Allen şi Greenough [1888] 2001: 310, Sloman 1906: 108, Benett 1910: 453–457, Ernout 1953: 231, Palmer [1954] 1977: 324, Elcock [1960] 1975: 123, Brâncuş [1967] 2007: 167, Pinkster 1990: 136–137, Creția 1999: 196–199, Re‐inheimer Râpeanu 2001: 302 etc.).
Înainte de a trece la prezentarea celor trei forme, trebuie precizat că tema supinului apare în componența mai multor forme verbale (Allen şi Greenough [1888] 2001: 72, 75, Lavency 1985: 86): supinul (monitum ‘pentru a avertiza’), participiul perfect pasiv (monitus ‘fiind avertizat’) şi participiul viitor activ (monitūrus, ‐a, ‐um ‘fiind pe puctul de a avertiza’). Singura dife‐
69
rență dintre supin şi participiul perfect pasiv este că supinul apare numai la acuzativ, ablativ (şi dativ). Această omonimie morfolgică a limbii latine a făcut ca supinul românesc să fie pus de unii cercetători (Fischer 1985: 118, Creția 1999: 199) în relație cu participiul pasiv din latină, dat fiind că supi‐nul verbal nu mai era o formă vie în latina târzie (vezi 1.2.2).
2.1.1. Supinul în acuzativ Supinul în acuzativ era folosit în cel puțin două contexte diferite. În
primul rând, exprima scopul acțiunii descrise de un verb de mişcare sau de un verb al cărui sens include ideea de mişcare (cel mai frecvent, īre ‘a merge’ şi venīre ‘a veni’ − Gildersleeve [1867] 1974: 284, Bennett 1910: 453, Palmer [1954] 1977: 324, Woodcock 1959: 112, Creția 1999: 197, Bauer 2000: 225):
(1) (a) venit spectatum1 (apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 72) ‘a venit ca să vadă’ (b) eo venatum (apud Brâncuş 1967: 167) ‘mă duc la vânat/ca să vânez’ (c) ire dormitum (apud Ernout şi Thomas 1959 : 261) ‘a merge la culcare/să se culce’ (d) comissatum ibo (Plaut, apud Palmer [1954] 1977: 324) ‘mă duc (ca) să petrec’ (e) Galliae legati ad Caesarem gratulatum convenerunt (Cezar, apud Gildersleeve [1867] 1974: 283) ‘solii din Galia au venit să‐l felicite pe Cezar’
Bauer (2000: 225) a observat că în latina veche supinul în acuzativ era folosit mai ales după verbe intranzitive (precum eo ‘a merge’, venio ‘a veni’), dar, cu timpul, verbele construite cu supin au devenit mai variate, clasa atrăgând verbele de mişcare tranzitive (fero ‘a purta’, duco ‘a duce’, veho ‘a căra, a transporta’ etc.) şi apoi verbe tranzitive care implică un anumit tip de mişcare (do ‘a da’, mitto ‘a trimite’ etc.). Bauer subliniază şi faptul că, chi‐ar dacă verbele de mişcare construite cu un supin devin din ce în ce mai
1 În exemplele din limba latină, nu am notat cantitatea vocalelor.
70
numeroase, supinul ca formă verbală devine din ce în ce mai puțin frecvent în istoria limbii latine.
În al doilea rând, forma de acuzativ a supinului exprimă destinația, în expresii fixe (2a–b) sau intenția (2c–d). Palmer ([1954] 1977: 324) consideră că aceste utilizări se bazează pe analogia dintre verbe cu sensul ‘a trimite’ şi verbe cu sensul ‘a da’ şi ‘a lua’.
(2) (a) dare nuptum (apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘a da în căsătorie’ (b) uenum dare (apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘a vinde/a da spre vânzare’ (c) essum vocare (Plaut, apud Lindsay 1915: 121) ‘a invita la cină’ (d) dicuntur... senem sessum recepisse (Cicero, apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘se spune că bătrânul a fost obligat să se aşeze’
Este important de menționat faptul că în latina arhaică şi clasică su‐pinul cu formă de acuzativ putea lua (destul de rar) un complement direct în acuzativ (Allen şi Greenough [1888] 2001: 310, Bennett 1910: 453, Riermann 1935: 515, Palmer [1954] 1977: 325, Woodcock 1959: 112, Rosetti, Cazacu şi Coteanu 1965: 190, Bauer 2000: 225):
(3) (a) si dives it petitum pauperioris gratiam (Plaut, apud Palmer 1977: 325)
‘dacă bogatul va cere îndurare pentru cei săraci’ (b) legatos ad Caesarem mittunt auxilium rogatum (Cezar, apud Ernout şi Thomas 1959: 22) ‘trimit soli la Cezar ca să‐i ceară ajutor’ (c) venerunt questum iniurias (Titus Livius, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310) ‘au venit ca să se plângă’ (d) admonitum venimus te, non flagitatum (Cicero, apud Woodcock 1959: 112)
71
‘venim ca să‐ți aducem aminte de promisiunea ta, nu ca să te obligăm să o respecți’
(e) [Hannibal] inuictus patriam defensum reuocatus (est) (Cornelius Nepos, apud Lavency 1985: 189) ‘neînvins, Hanibal fu chemat să‐şi apere țara’
2.1.2. Supinul în ablativ Supinul cu formă de ablativ este o formă cu o frecvență mult mai re‐
dusă decât supinul cu formă de acuzativ (Gildersleeve [1867] 1974: 284, Sloman 1906: 108). Originea supinului în ablativ este controversată. S‐a sus‐ținut fie că este un dativ care exprimă scopul (Allen şi Greenough [1888] 2001: 310), fie un ablativ care exprima sursa (Woodcock 1959: 112), fie un locativ (Sloman 1906: 322).
În cele mai multe cazuri, această formă funcționa în latina clasică drept complement al anumitor adjective cu sensul ‘frumos’, ‘bun’, ‘demn’, ‘dificil’, ‘util’ etc. În aceste construcții, supinul exprimă acțiunea în raport cu care este asertată calitatea exprimată de adjectiv (Allen şi Greenough [1888] 2001: 310).
(4) (a) facile factu (apud Woodcock 1959: 112) ‘uşor de făcut’ (b) mirabile dictu (apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 72) ‘minunat de spus’ (c) (res) facilis dictu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘(lucru) uşor de spus’ (d) optimum factu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘cel mai bun de făcut’ (e) turpe factu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘ruşinos de spus’ (f) dignum memoratu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘demn de povestit’ (g) iucundum auditu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261) ‘plăcut de ascultat’
72
(h) rem non modo visu foedam, sed etiam auditu (Cicero, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310) ‘un lucru oribil nu numai de văzut, ci şi de auzit’ (i) iucundum cognitu atque auditu (Cicero, apud Sloman 1906:
322) ‘plăcut de ştiut şi de auzit’
Rar, supinul cu formă de ablativ era folosit după structura [verb co‐pulativ + adjectiv] (Allen şi Greenough [1888] 2001: 310, Ernout 1953: 231, Pinkster 1990: 137):
(5) (a) quaerunt quid optimum factu sit (Cicero, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310) ‘întreabă ce este mai bine de făcut’ (b) si hoc fas est dictu (Cicero, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310) ‘dacă se poate îndrăzni această expresie’
Foarte rar, supinul cu formă de ablativ poate urma după verbe (Gildersleeve [1867] 1974: 284, Allen şi Greenough [1888] 2001: 311, Bauer 2000: 227):
(6) (a) (vilicus) primus cubitu surgat, postremus cubitum eat (Catul, în Gildersleeve [1867] 1974: 284) ‘fermierul trebuie să fie primul care se trezeşte şi ultimul
care merge la culcare’ (b) obsonatu redeo (Plaut, apud Gildersleeve [1867] 1974: 284) ‘mă întorc de la (făcut) cumpărături’ (c) pudet dictu (Tacitus, apud Allen şi Greenough [1888] 2001:
311) ‘ruşinos de spus’
Spre deosebire de supinul cu formă de acuzativ, supinul cu formă de ablativ nu poate avea un obiect direct; necesitatea exprimării obiectului di‐rect determină folosirea infinitivului, în locul supinului (Bauer 2000: 227).
73
2.1.3. Supinul în dativ Forma de dativ a supinului este prezentată numai în treacăt în unele
gramatici latineşti sau în studii despre limba latină (Allen şi Greenough [1888] 2001: 38, Sloman 1906: 322, Lindsay 1915: 121, Ernout 1953: 197, Pal‐mer [1954] 1977: 280, 325, Lavency 1985: 108, Creția 1999: 197), probabil ca urmare a faptului că are o distribuție asemănătoare cu cea a supinului în ablativ (folosit după adjective), însă cu diferențe morfologice, sau ca urma‐re a faptului că aceste forme erau pe cale de dispariție încă din epoca impe‐rială (Creția 1999: 197):
(7) (a) res lepida memoratui (Plaut, apud Ernout 1953: 231) ‘lucruri nostim de amintit’ (b) diusui facilis (Titus Livius, apud Creția 1999: 197) ‘uşor de împărțit’ (c) aqua potui iucunda (Plinius, apud Creția 1999: 197) ‘apă bună de băut’
2.1.4. Apariția supinului în latina arhaică Dacă apariția şi dezvoltarea infinitivului este o temă de cercetare
frecventă, concluzia acestor cercetări fiind că la originea infinitivului din diverse limbi (inclusiv din latină) se află formă nominală de dativ, de acu‐zativ sau de locativ, care exprimă scopul (vezi Benett 1910: 367, Woodcock 1959: 15, Haspelmath 1989: 288, 291), apariția supinului (în latină) nu a fost studiată în detaliu, cu excepția unui studiu recent (Fruyt 2011).
2.1.4.1. Gramaticalizarea supinului (Fruyt 2011) În studiul lui Fruyt, apariția şi dezvoltarea infinitivului, a supinului şi
a participiului din latină sunt considerate un tip special de gramaticalizare, care implică transcategorizarea, altfel spus o formă nominală se transformă într‐o formă verbală (vezi şi observația lui Palmer 1977: 324, conform căruia formele de supin provin din abstracte verbale în ‐tus). În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt ideile principale care privesc evoluția supinului, un fenomen care ilustrează nu numai transcategorizarea, ci şi o restrângere semnificativă a distribuției acestei forme. Aşa cum vom arăta în capitolul următor, supinul românesc a trecut printr‐un proces asemănător.
74
Fruyt (2011: 761, 763−764) arată că sufixul procesual *‐tu‐, moştenit din indo‐europeană (vezi şi Creția 1999: 196, Bauer 2000: 225), este la origi‐nea unui nume verbal (adesea, un infinitiv) în cele mai multe limbi indo‐europene. În latină, forma care conține acest sufix este supinul. Supinul la‐tinesc este reprezentat de expresii nominale fixe: o formă de acuzativ în ‐tum şi un dativ prospectiv în ‐tū. Valorile originare ale acestor forme au fost foarte importante în procesul de transcategorizare. Vom reține pentru capi‐tolul următor, în care vom prezenta evoluția supinului din limba română, ideea că sufixul *‐tu‐ a fost păstrat în latină atât cu funcția sa originară (din componența unor nume verbale), cât şi în structura a numeroase nume procesuale.
De asemenea, Fruyt (2011: 764) subliniază ambiguitatea formelor de supin din latină, care pot fi interpretate fie ca nume autentice, fie ca forme verbo‐nominale (vezi şi Ylikoski 2003, pentru situația asemănătoare din limbi uralice). Mai precis, într‐un exemplu ca (6b), obsōnātū poate fi atât forma unui nume masculin obsōnā‐tus, ‐ūs ‘faptul de a merge la piață pentru a aduce provizii’, cât şi un supin (o formă verbo‐nominală) derivat cu sufi‐xul *‐tu‐, de la radicalul verbului obsōnārī ‘a merge la piață pentru a aduce provizii’. Alte exemple care ilustrează ambiguitatea supin – formă nomina‐lă, citate în studiul lui Fruyt (2011: 767) sunt: mercātum, care este fie supinul verbului mercārī ‘a cumpăra’, fie acuzativul numelui mercātus, ‐ūs ‘faptul de a cumpăra; piață’; formele aquātum, lignātum, pābulātum, aparținând voca‐bularului tehnicii militare, pot fi interpretate fie ca supine ale verbelor de‐ponente aquārī ‘a face provizii de apă’, lignārī ‘a face provizii de lemn’, pābulārī ‘a face provizii de hrană pentru animale’, fie ca forme nominale aquātus, ‐ūs, lignātus, ‐ūs, pābulātus, ‐ūs. Fruyt (2011: 765) subliniază că exemple de acest tip dovedesc existența incontestabilă a unei etape inter‐mediare, în care numele procesuale au devenit nume verbale şi apoi forme verbo‐nominale ale verbului.
O altă observație importantă a autoarei (Fruyt 2011: 766) este aceea că supinul nominal, care are la origine un nume în *‐tu‐, are o distribuție dife‐rită de supin verbal în ‐tum: primul are un comportament nominal, luând un complement în genitiv, în timp ce al doilea funcționează ca o formă ver‐bală complet gramaticalizată, care apare în aceleaşi contexte ca şi verbul în a cărui paradigmă se înscrie.
75
În cele din urmă, Fruyt (2011: 771) arată că apariția supinului – înain‐te de primele texte latine – reprezintă un caz special de gramaticalizare, pentru că în punctul final al procesului forma are un grad mai redus de au‐tonomie sintactică decât în punctul de plecare. În capitolul următor, vom arăta că, deşi evoluția supinului românesc este foarte asemănătoare cu cea a supinului latinesc, cele două fenomene se deosebesc esențial în privința dis‐tribuției, supinul românesc, spre deosebire de cel latinesc, trecând printr‐o diversificare foarte mare a tiparelor de construcție.
2.1.4.2. Forme ambigue (substantiv–supin) în latină Pentru a ne putea construi ipoteza privind originea supinului româ‐
nesc, avem nevoie de o confirmare a observației exprimate de Fruyt (2011), evidențiată cu caractere aldine mai sus, conform căreia sufixul specific su‐pinului s‐a păstrat în latină şi cu funcția originară, aceea de a deriva nume procesuale. Ideea pe care o vom susține în capitolul următor este aceea că româna a moştenit din latină tocmai acest procedeu derivativ de formare a numelor verbale, productiv din cele mai vechi texte româneşti până astăzi. De aceea, vom prezenta o serie de exemple extrase aleatoriu din dicționare (Gaffiot 1943, Lewis şi Short 1958, Ocheşanu et al. 1962), care ilustrează omonimia dintre substantivele procesuale (abstracte, verbale) şi formele de supin.
(8) SUBSTANTIV SUPIN – VERB
accubitus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a se întinde (de a se culca) pentru masă; şedere la masă’
accubitu(m) < accubo, ‐are, ‐ui, ‐itum, vb. ‘a fi culcat lângă, a fi alături de; a se culca pentru a lua masa, a se aşez la masă’
accursus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a alerga’
accursu(m) < accurro, ‐currere, ‐curri, ‐cursum, vb. ‘a alerga spre, a se prezenta’
adactus, ‐us, s.m. ‘atingere, muşcătură’
adactu(m) < adigo, ‐igere, ‐egi, ‐actum, vb. ‘a duce, a împinge spre, a face să intre; a aduce în fața unui arbitru; a (se) lega prin jurământ; a constrânge, a sili’
admonitus, ‐us, s.m. ‘amintire; înştiințare, veste; sfat, în‐demn, mustrare’
admonitu(m) > admoneo, ‐ere, ‐ui, ‐itum, vb. ‘a avertiza, a înştiința; a aminti; a îndemna, a stimula; a dojeni, a pedepsi’
76
SUBSTANTIV SUPIN – VERB attactus, ‐us, s.m. ‘atingere, contact’
attactu(m) < attingo, ‐ingere, ‐igi, ‐actum, vb. ‘a atinge; a se învecina; a impresiona; a in‐teresa, a privi’
auditus, ‐us, s.m. ‘auz, auzire, ascultare; zgomot, zvon; lecție, curs; simțul auzului’
auditu(m) < audio, ‐ire, ‐ivi, ‐itum, vb. ‘a auzi, a asculta, a audia; a asculta, a ierta, a aproba; a judeca; a se supune, a urma, a se conforma’
dictum, ‐i, s.n. ‘cuvânt; promisiune, maximă, sentință; vorbă de duh; lucrare poetică, profeție; poruncă, ordin’
dictu(m) < dico, ‐cere, ‐xi, ‐ctum, vb. ‘a zice, a vorbi, a vorbi în public; a prezice, a vesti, a‐şi da părerea; a afirma, a declara’
ductus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a duce; conducere, admi‐nistrare; mişcare, orânduire, structură’
ductu(m) < duco, ‐cere, ‐xi, ‐ctum vb. ‘a duce, a purta, a conduce’
factum, ‐i, s.n. ‘fapt, acțiune’
factu(m) < facio, facere, feci, factum, vb. ‘a fa‐ce, a înfăptui, a îndeplini; a avea grijă de; a ordona’
intellectus, ‐us, s.m. ‘înțelegere, cunoaştere; discernământ; senzație, percepție; minte; sens’
intellectu(m) < intellego, ‐egere, ‐exi, ‐ectum, vb. ‘a înțelege, a percepe, a simți; a şti, a se pri‐cepe; a judeca bine, a gândi’
mandatus, ‐us, s.m. ‘recomandare, însărcinare’
mandatu(m) < mando, ‐are, ‐avi, ‐atum, vb. ‘a încredința, a da; a da o însărcinare, a da un commision; a însărcina; a face să ajungă la urechile cuiva’
memoratus, ‐us, s.m. ‘povestire, amintire’
memoratu(m) < memoro, ‐are, ‐avi, ‐atum, vb. ‘a aminti; a spune, a povesti; a menționa’
missus, ‐us, s.m. ‘trimitere, aruncare; intrare a gladiatori‐lor sau a carelor în arenă; cursă, luptă’
missu(m) < mitto, mittere, missum, vb. ‘a trimite, a îndruma, a îndrepta; a lăsa, a da drumul; a da, a scoate la iveală’
piscatus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a pescui; produs al pescui‐tului’
piscatu(m) < piscor, ‐ari, ‐atus sum, vb. ‘a pescui’
sessus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a se aşeza’
sessu(m) < sedeo, sedi, sessum, ‐ere, vb. ‘a fi aşezat; a rămâne, a sta’
venatus, ‐us, s.m. ‘vânătoare, vânat; căutare’
venatu(m) < venor, ‐ari, ‐atus sum, vb. ‘a vâ‐na, a urmări’
77
SUBSTANTIV SUPIN – VERB ventus, ‐us, s.m. ‘sosire, venire’
ventu(m) < venio, venire, veni, ventum, vb. ‘a veni; a înainta, a se apropia; a sosi, a ajunge; a se întâmpla, a avea loc’
visum, ‐i, s.n. ‘vedere, privire; formă a lucurilor; pri‐velişte; vedenie; vis’
visu(m) < video, videre, vidi, visum, vb. ‘a vedea; a visa; a privi; a observa, a recu‐noaşte; a avea în vedere, a dori’
2.1.5. Dispariția supinului în latina târzie Ideea că, în perioada postclasică, supinul (în acuzativ sau în ablativ)
nu mai era o formă vie este prezentă în numeroase lucrări (Gildersleeve [1867] 1974: 284, Grandgent 1908: 45, Elcock [1960] 1975: 123, Lavency 1985: 108, Haverling 2009: 370).
Alte forme verbale au înlocuit treptat supinul. Bourciez (1946: 110), Ernout (1953: 231), Ernout şi Thomas (1959: 260), Elcock ([1960] 1975: 123), Iordan şi Manoliu (1965: 189), Bauer (2000: 248), Frâncu (2000: 120) sublini‐ază faptul că, începând din latina clasică, în poezie şi în limba vorbită, şi continuând cu latina târzie, pentru a exprima scopul după verbe de mişcare se folosea infinitivul (9a–d) sau gerundivul (9e), în locul supinului:
(9) (a) vado piscare (apud Bourciez 1946: 110) ‘mă duc la pescuit’ vs vado piscatumSUP (b) venimus adorare eum (apud Bourciez 1946: 110) ‘am venit pentru a ne ruga lor’ vs venimus adoratumSUP eum (c) eximus… ludos uisere (Plaut, apud Ernout şi Thomas 1959:
260) ‘ieşim pentru a vedea jocurile’ vs eximus… ludos visumSUP (d) cum veneris ad bibere (Sf. Augustin, apud Bauer 2000: 248) ‘pentru că tu ai venit ca să bei’ vs cum veneris bibitumSUP
78
(e) venio ad legendum(apud Elcock [1960] 1975: 123) ‘am venit ca să citesc’ vs venio lectumSUP
Într‐o situație asemănătoare este şi supinul în ablativ (Gildersleeve [1867] 1974: 284, Allen şi Greenough [1888] 2001: 311, Ernout 1953: 231, Ba‐uer 2000: 249), care a fost înlocuit fie prin infinitiv (10a– b), fie prin gerun‐div (10c–e):
(10) (a) faciles aurem praebere (Properțiu, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 311) ‘gata să‐şi aplece urechea’ vs faciles aurem praebituSUP (b) facile dicere (apud Bauer 2000: 249) ‘uşor de spus’ vs facile dictuSUP (c) facile ad dicendum (apud Elcock [1960] 1975: 123) ‘uşor de spus’ vs facile dictuSUP (d) cibus facillimus ad conqoquendum (Cicero, apud Gildersleeve [1867] 1974: 284) ‘alimente foarte uşor de digerat’ vs cibus facillimus coctuSUP (e) difficilis ad distinguendum similitudo (Cicero, apud Sloman 1906: 322) ‘o asemănare greu de observat’ vs difficulis distinctuSUP similitudo
Mulți cercetători au emis ipoteza radicală conform căreia, după o pe‐rioadă în care supinul, infinitivul şi gerundivul au fost în variație în ace‐leaşi contexte, supinul a dispărut complet din latină (Grandgent 1908: 45, Bauer 2000: 250, Haverling 2009: 370), din moment ce în latina târzie nu sunt atestate decât expresii fixe de tipul mirabile dictū. Dispariția supinului este susținută şi de faptul că supinul nu este atestat în limbile romanice (cu excepția românei, pentru care problema continuității este discutabilă).
79
În concluzie, evoluția supinului latinesc poate fi schematizată astfel: (i) în latina veche, supinul era o formă nominală; (ii) în latina clasică, supinul devine o formă verbală; în această perioa‐
dă, există numeroase contexte ambigue, în care supinul poate fi interpretat fie ca un nume, fie ca un verb; supinul nominal devine mai puțin productiv, în timp ce supinul verbal are o distribuție din ce în ce mai diversificată;
(iii) în latina târzie, supinul verbal are o distribuție din ce în ce mai limitată şi în final dispare, fiind înlocuit de infinitiv sau de gerundivul pre‐cedat de prepoziție; supinul nominal este încă bine reprezentat, dar meca‐nismul derivațional prin care apar noi formații lexicale cu aspect de supin nu mai este foarte productiv.
2.2. Supinul din limbile slave
Contactul lingvistic dintre română şi limbile slave (inclusiv slavona) poate fi luat în considerare pentru explica existența supinului în română, din moment ce această formă verbală a existat/există şi în limbile slave. Ipo‐teza contactului lingvistic cu limbile slave ca explicație pentru existența su‐pinului în română nu este prezentă în bibliografia consultată, dar acest lu‐cru este explicabil mai degrabă prin absența unui studiu diacronic despre supinul românesc, decât prin imposibilitatea de a susține o astfel de ipoteză.
Mai mulți cercetători au remarcat că în limbile slave supinul era folo‐sit după verbe de mişcare, pentru a exprima scopul acțiunii, ca şi supinul cu formă de acuzativ din latină. Ca şi supinul latinesc, supinul din limbile slave îşi are originea în forme cazuale ale unor nume verbale (Ylikoski 2003: 210–2011).
Schenker (2002: 104) a arătat că supinul exista în protoslavă/slava co‐mună. Forma (în ‐tь) şi funcția (specificarea scopului unei acțiuni) supinu‐lui slav sugerează că acesta are ca sursă indo‐europeană acuzativul singular în ‐ŭm (vezi şi Meillet [1924] 1965: 242). Cubberley (2002 : 32) observă că în protoslavă infinitivul şi supinul erau forme noi, derivate cu sufixul ‐t, de la nume indo‐europene în cazurile oblice, fixate ca forme nedeclinabi‐le/invariabile.
Supinul este atestat şi în slavonă, unde este folosit după verbe de mişcare şi poate lua un complement în genitiv (Meillet [1924] 1965: 242, Ol‐
80
teanu 1974: 175, Schmalstieg 1983: 108, Joseph 1983: 102−104), ultima trăsă‐tură fiind comună supinului slav şi supinului nominal românesc. Supinul este atestat frecvent în monumentele slave vechi, după verbe de mişcare: iti ‘a merge, a se duce’, priiti ‘a sosi’, iziti ‘a ieşi’, grěsti ‘a merge, a veni’, věsti ‘a duce, a conduce’ etc. (Olteanu 1974: 176). Ca şi în latină, infinitivul a înlocu‐it supinul în stadii ulterioare ale limbii (Olteanu 1974: 177, Huntley 2002: 156). Cubberley (2002: 32) menționează existența supinului în rusa veche.
Din perioada slavei comune, supinul este pe cale de dispariție (Meillet [1924] 1965: 243). De aceea, nu este surprinzător faptul că cea mai mare parte a limbilor slave moderne (rusa − Cubberley 2002: 42, bulgara − Joseph 1983: 118, Scatton 2002: 215, 219, macedoneana − Joseph 1983: 106, Friedman 2002: 273, soraba de sus − De Bray 1969: 743, Stone 2002: 640 şi ceha − Mann 1957: 164, Short 2002: 486, Sussex şi Cubberley 2006: 308) au pierdut supinul. În cehă există încă relicve ale supinului (11).
(11) (a) jít spat (cehă, apud Short 2002: 486) ‘a merge la culcare’ (b) Zove dĕlat pracovat do své vinnicĕ (cehă, apud Mann 1957:
164) ‘el cheamă la muncă pe podgoria sa’
Supinul a supraviețuit numai în slovenă (Meillet [1924] 1965: 243, 491, De Bray 1969: 411, Joseph 1983: 136, Priestly 2002: 416−418, 436, Sussex şi Cubberley 2006: 308) şi în soraba de jos (Meillet [1924] 1965: 243, 491, De Bray 1969 : 411, Stone 2002: 640, 665). În slovenă, supinul are aceeaşi formă ca infinitivul, cu excepția finalei i, care apare numai la infinitiv, nu şi la su‐pin. Supinul funcționează drept complement al verbelor al căror sens con‐ține informația de mişcare (12a–b). Este de menționat şi faptul că Priestly (2002: 436) arată că obiectul direct al supinului, care era în genitiv în limba veche (12c), poate avea formă de acuzativ în limba actuală (12d). Această evoluție este asemănătoare cu dezvoltarea supinului verbal în română (care poate lua un complement în acuzativ) de la supinul nominal (care se constuieşte cu un complement în genitiv).
(12) (a) poslala je sina študirat (slovenă, apud Priestly 2002: 436) ‘ea şi‐a trimis fiul departe, ca să studieze’ (b) męram spat (slovenă, apud Priestly 2002: 436)
81
‘trebuie să (mă duc să) mă culc’ (c) grem domęv sezgat dnęvnikagenitiv (slovenă, apud Priestly
2002: 436) (d) grem domęv sezgat dnęvnikacuzativ (slovenă, apud Priestly
2002: 436) ‘mă duc acasă ca să dau foc jurnalului’
În soraba de jos, unele verbe de mişcare pot fi urmate de supin: (13) Źensa wjacor pojźomy rejowat (soraba de jos, apud Stone 2002:
665) ‘trebuie să mergem la dans în seara asta’
Din prezentarea succintă a supinului din limbile slave în această sec‐țiune se poate trage concluzia că supinul a fost/este utilizat într‐un singur context, mai exact după verbe de mişcare, pentru a exprima scopul acțiu‐nii1. În lumina acestei observații, în capitolul următor, vom arăta că existen‐ța supinului în română nu poate fi pusă pe seama influenței slave. Totuşi, este posibil ca existența supinului (urmat de un complement în genitiv), mai ales în slavonă, să fi influențat frecvența structurii corespunzătoare din română (supinul nominal, eventual urmat de un genitiv), prin intermediul traducerilor. Este de menționat şi dezvoltarea diacronică paralelă a com‐plementului supinului în slovenă şi în română (în genitiv, într‐un stadiu anterior al limbii, dar în acuzativ, mai recent).
2.3. „Supinul” din albaneză
Paralelismele sintactice dintre supinul românesc şi infinitivul albanez (în special cel din dialectul tosc) au fost observate în mai multe studii: Sandfeld (1930: 130–131), Brâncuş ([1967] 2007), Rosetti (1968: 258), Joseph (1983: 231, 235, 251), Donovetsky (2005–2007: 71), Maiden (2012). 1 Se pare că apariția supinului cu valoare finală după verbe de mişcare este un fe‐nomen universal. Această construcție este înregistrată în limbile caraibe (Brown et al. 2005: 202), care nu sunt înrudite în niciun fel cu limbile discutate în acest ca‐pitol: epi‐he wi‐tə‐jai (wayana, apud Jackson 1972: 60) se spăla.SUP eu mă duc ‘mă duc (undeva) să mă spăl’
82
O tratare sistematică apare la Brâncuş ([1967] 2007), care sugerează că evoluția supinului românesc a fost, probabil, influențată de albaneză (limbă înrudită cu daca, substratul românei), aflată în contact cu română în uniu‐nea lingvistică balcanică.
Caracteristica esențială a albanezei, importantă pentru discuția de fa‐ță, este existența unei forme unice, care corespunde infinitivului şi partici‐piului din limbile romanice şi a cărei interpretare este controversată (vezi Sandfeld 1930: 131, Rosetti 1968: 258, Joseph 1983: 85−100, Frâncu 2000: 131). Gramaticile tradiționale ale albanezei, precum şi studii generative re‐cente (Manzini şi Savoia 2007) nu vorbesc despre „supin” în albaneză, ci despre două tipuri de infinitiv. La Haspelmath (1989: 291), gramaticalizarea de tip [scop > infinitiv] este ilustrată, între altele, prin situația din albaneză (gruparea për të + participiu s‐a gramaticalizat ca infinitiv, sensul inițial al prepoziției për fiind ‘pentru’). Totuşi, Brâncuş ([1967] 2007) a identificat co‐respondențe evidente între infinitivul din albaneză şi supinul românesc. De asemenea, Maiden (2012) vorbeşte despre posibilul efect de „restaurare” pe care infinitivul albanez l‐ar fi avut asupra supinului românesc.
Brâncuş ([1967] 2007) şi Manzini şi Savoia (2007) au arătat că există două tipuri de infinitiv în albaneză, ambele fiind create de la forme partici‐piale (acest fapt poate fi pus în legătură cu omonimia participiu–supin din limba română):
(i) primul tip (numit paskajore în terminologia albaneză – Manzini şi Savoia 2007: 264) este specific dialectului gheg, vorbit în nordul teritoriului albanez, şi corespunde infinitivului din limbile romanice:
(14) me punue (apud Brâncuş [1967] 2007: 169) ‘(< cu) a munci’
(ii) al doilea tip (15a) este specific toscăi, care este vorbită în sud, şi al‐banezei literare, care au pierdut infinitivul propriu‐zis; pornind de la această construcție, ghega a creat o formă paralelă, cu diferențe morfologice (15b):
(15) (a) për të punuar (apud Brâncuş [1967] 2007: 169) ‘pentru/de a munci’ (b) për të punue (apud Brâncuş [1967] 2007: 169) ‘pentru/de a munci’
83
Cel de al doilea tip de infinitiv este important pentru comparația cu supinul românesc din cel puțin două motive. În primul rând, din punct de vedere morfologic, este format de la un nume participial neutru în acuza‐tiv, precedat de prepoziția për ‘de, pentru’. În al doilea rând, din punct de vedere sintactic (distribuțional), acest infinitiv corespunde perfect supinu‐lui românesc cu cele trei valori (nominală (16a–c), verbală (16d) şi ambiguă (16e)) şi apare în aceleaşi contexte sintactice (17) (Brâncuş [1967] 2007: 170; vezi şi Sandfeld 1930: 130–131). Brâncuş ([1967] 2007) remarcă faptul că forma nominală ilustrată în (16a) are un comportament verbal în toscă, construindu‐se cu un complement direct în acuzativ (16b), însă comporta‐ment nominal în ghegă, construindu‐se cu un genitiv (16c):
(16) (a) të punuarit, të ngrënët, të dalët (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 170) = lucratul, mâncatul, ieşitul
(b) të goditurit murAC (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 170) = (literal) lovitul peretele
(c) të goditurit e muritGEN (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 170) = lovitul peretelui
(d) sende për të shitur (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = obiecte de vândut
(e) na kanë thirrur për të punuar arën (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = ne‐au chemat pentru (la) muncit ogorul
(17) (a) sende për të shitur (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = obiecte de vândut
(b) është për t’u çuditur (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = este de mirat
(c) i mirë për të martuar (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = bun de însurat
(d) i jap për të ngrënë (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = îi dau de mâncat
(e) kam për të shkruar (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = am de citit
(f) për të punuar, punoj (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = de muncit, muncesc
84
Aşa cum arată Brâncuş ([1967] 2007: 170), formele de „supin nominal” din albaneză au fost explicate ca provenind fie direct din participiu (vezi Rosetti 1968: 258), fie din adjective de natură participială. Brâncuş ([1967] 2007) optează pentru cea de a doua ipoteză, care poate explica prezența ar‐ticolului proclitic (dat fiind că în albaneză adjectivele sunt de obicei însoțite de articol proclitic). Apariția valorii verbale a „supinului” albanez, ca şi a supinului din limba română, este pusă pe seama dispariției infinitivului prin substantivare sau prin înlocuirea cu subjonctivul (Brâncuş [1967] 2007: 170, Rosetti 1968: 258).
La finalul acestei secțiuni, se poate formula următoarea concluzie: având în vedere că româna şi albaneza nu au avut contacte lingvistice di‐recte şi că „supinul” (mai bine zis al doilea tip de infinitiv din albaneză) es‐te o creație târzie, este puțin probabil atât ca daca să fi a avut o astfel de formă verbală, cât şi ca româna să fi împrumutat supinul din albaneză; mai degrabă, este vorba despre o evoluție convergentă a celor două limbi, care au compensat pierderea infinitivului printr‐o nouă formă verbală, cu func‐ții foarte asemănătoare.
2.4. Concluzii
Prezentarea succintă a supinului din latină, din limbile slave şi din albaneză evidențiază faptul că între aceste limbi (care nu sunt înrudite) există numeroase asemănări privind supinul. Multe dintre trăsăturile supi‐nului din aceste limbi caracterizează şi supinul românesc (care a fost pre‐zentat în capitolul anterior). Între trăsăturile recurente ale supinului din limbile discutate se pot enumera: valoarea finală şi apariția după verbe de mişcare, la care se adaugă alte contexte sintactice comune, existența mai multor tipuri de supin (nominal, verbo‐nominal şi verbal), posibilitatea de a lua fie complemente în genitiv, fie complemente în acuzativ. În pofida acestor asemănări importante, pe parcursul acestui capitol, am sugerat ide‐ea că existența supinului românesc (mult mai diversificat decât în celelalte limbi) nu poate fi pusă nici pe seama moştenirii latineşti, nici pe seama con‐tactului lingvistic cu limbile slave şi cu albaneza. În capitolul următor, vom susține cu argumente bazate mai ales pe studiul de corpus că supinul ver‐bal românesc este rezultatul unei evoluții interne, independente. Existența supinului în latină, în limbile slave şi în albaneză nu a putut decât, eventu‐al, să influențeze frecvența supinului românesc, dar nu este în niciun caz cauza principală a apariției supinului verbal în română.
85
Capitolul 3
Evoluția istorică a tiparelor cu supin. O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal
În acest capitol vom prezenta (în secțiunea 1) rezultatele studiului de corpus, grupate pe tipuri de supin (nominal vs verbal) şi, în cadrul supinu‐lui verbal, organizate cronologic, pe secole, în funcție de tiparele prezentate în Capitolul 1. Secțiunea 2 este rezervată câtorva observații despre concu‐rența supin – infinitiv (– conjunctiv) în limba română veche, fiind paralelă cu secțiunea 4 din Capitolul 1, care priveşte această concurență în limba actuală. În fine, în secțiunea 3 vom prezenta o nouă ipoteză asupra originii supinului verbal românesc, folosind atât observațiile despre supinul din alte limbi, în special din latină, prezentate în Capitolul 2, cât şi rezultatele studiului de corpus din capitolul de față. Unele dintre ideile din acest capi‐tol sunt incluse în Dragomirescu (2012a).
3.1. Supinul nominal şi supinul verbal în texte din secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea
Observațiile care urmează se bazează pe studiul unui corpus bogat de texte vechi din secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea, din care am extras toate exem‐plele cu supin pe care le‐am întâlnit (vezi Anexa). Limitele impuse de corpus pot face ca oricând studierea altor texte să ducă la antedatarea unor tipare sau la posibilitatea de a formula observații mai nuanțate; raritatea supinului, comparativ cu alte forme verbale, poate face ca anumite tipare să nu fi fost folosite în textele consultate din motive de preferință stilistică a autorului.
3.1.1. Supinul nominal Pentru supinul nominal, datele oferite de corpus sunt foarte clare: în‐
că din primele texte româneşti, supinul nominal este bine reprezentat. Ceea
86
ce diferențiază limba veche de limba actuală este existența, pe lângă supi‐nele nominale cu formă de masculin‐neutru, a unor forme feminine.
3.1.1.1. Supinul nominal cu formă de masculin‐neutru şi relația cu participiile nominalizate
3.1.1.1.1. În cele ce urmează, reproducem câteva liste cu supine nomi‐nale extrase din textele din secolul al XVI‐lea incluse în corpus, pentru a ilustra bogăția atestărilor. În cele mai multe cazuri, supinul nominal are, ca şi în limba actuală, formă de substantiv de genul masculin‐neutru (1).
(1) (a) ieşitul, începutul, ustenitul, vânratul, aşternutul, chematul, rrăsăritul, apusul, cruțatul, ştiutul, adunratul, cuntinritul, ale‐sul, urritul, răsăditul, venritul, aplecatul, biruitul (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520)
(b) împlutul, născutul, îngrupatul, clătitul, turburatul, auzitul, suitul, venitul, crescutul, tâmpinatul, deresul, datul, cerşutul, cetitul, plânsul, căitul, adunatul (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568)
(c) datul, vărsatul, prinsul, ținutul, certatul, apusul, ascunsul (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568)
(d) sfârşitul, dusul, întrebatul, ştiutul, rrisul, venritul, descuperitul, ținrutul (Codicele voronețean, 1563–1583)
(e) începutulu, înțelesu, ascultatulu, apusu, lăsatul, răsăritulu, venitu, schimbatulu, turburatulu, adurmitulu, dospitul, secera‐tul, tâmpinatul, adeveritulu, ertatulu, luatulu, clătitulu, eşitul (Coresi, Carte cu învățătură, 1581)
(f) ieşitul, venitul, săvârşitul, începutul, uscatul, sfârşitul, ținutul, lăcuitul, răsăritul, apusul, strigatul, râs, vânatul, revărsatul, plânsul, văzutul, sămănatul, suitul, născutul, gemutul, tăiatul, afumatul, strigatul, seceratul, clăditul (Palia de la Orăştie, 1581–1582)
(g) venitul, ieşitul, ținutul, şăzutul (Documente, 1521–1600). Trebuie făcute câteva observații în legătură cu aparițiile supinului
nominal în textele din secolul al XVI‐lea:
87
(i) deşi destul de bine reprezentat în majoritatea textelor din secolul al XVI‐lea, supinul nominal este depăşit considerabil ca frecvență de infiniti‐vul nominal (vezi infra, 3.2.1);
(ii) în unele texte, de exemplu în Documente (1521–1600), deşi frecven‐ța supinului nominal este mare, acesta este puternic constrâns lexical, fiind limitat la numai câteva unități (vezi supra (1g)); acest lucru se poate explica prin stereotipia textelor, un argument suplimentar fiind şi acela că şi infini‐tivul nominal este frecvent, dar constrâns lexical;
(iii) există texte (scurte, fragmentare) în care supinul nominal nu este atestat decât în structuri stereotipe, despre care nu se poate spune cu certi‐tudine cărui tip de supin aparțin (nominal sau verbal); de exemplu, în Glo‐sele Bogdan (1520–1630) apare numai formula di început; de altfel, aceste structuri stereotipe apar în multe dintre textele epocii: în svărşit (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520), de început, din început, fără început (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568), den începutu, în sfârşitu, pre înțelesu, într‐ascunsu (Coresi, Carte cu învățătură, 1581); includerea formelor de supin în formule stereotipe/locuțiuni dovedeşte vechimea lor în limbă (Pană Dindelegan 2011: 119).
În textele studiate, supinul nominal are următoarele trăsături sintacti‐ce tipic nominale:
(i) combinarea cu articolul hotărât enclitic şi cu genitive, inclusiv an‐tepuse supinului:
(2) (a) ieşitul morției (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 144) (b) mutatul pravednicului (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 144) (c) sculatul morților (Coresi, Catehismul, 1559–1560, 104) (d) Să‐i dea în toată săptămâra câte 5 potronici pre a lui slujit,
12 florinți (Scrisorile de la Bistrița, înc. sec. XVII, 62) (ii) combinarea cu adjective: (3) (a) cu bun înțeles şi mare frică (Coresi, Molitvenic, Prefață,
1567–1568, 559) (b) şi făcură plâns mare şi amar (Palia de la Orăştie, 1581–1582,
177)
88
(iii) combinarea cu adjective posesive, cu funcția de complemente în grupul nominal, mult mai frecventă decât în limba actuală:
(4) (a) Vedzi smerenia mea şi ustenitul mieu, iartă toate păcatele meale (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 107)
(b) şi nu fu gloată întru chematul nostru (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 124)
(c) E tu, oame, aseamenrea de suflet biruitoriulu mieu şi ştiu‐tul mieu (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 98)
(d) Împărăția ta, împărăție întru toți veacii şi biruitul tău întru tot gintul ginturelor (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 208)
(e) Păcatele tânăreațelor meale şi neştiutul meu nu pomeni (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 207)
(f) De certatul tău fugi‐vor (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 202)
(g) mai vârtos cinci cuvinte cu înțelesul mieu să grăiesc (Co‐resi, Psaltire românească, Epilog, 1570, 561; Coresi, Psaltire slavo‐română, Epilog, 1577, 562)
(h) după dusul mieu întra‐voru lupi grei întru voi (Codicele vo‐ronețean, 1563–1583, 249)
(iv) combinarea cu clitice adnominale, care nu mai este posibilă, în mod curent, în limba actuală; de altfel, această situație apare numai într‐unul dintre textele din secolul al XVI‐lea şi este posibil să fie o interpretare inexactă a grafiei din partea autorilor ediției (venitulu‐i vs venitului, suflatulu‐i vs suflatului):
(5) (a) Întru frica şi în isprăvirea celoru ce voru auzi, spune Hristosu, Dumnezeulu nostru, înfricoşatulu lucrulu veni‐tului lui. Întâiulu venitulu‐i, a lu Hristosu, frațiloru, când au venitu pre pământu să spăsească noi (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 38)
(b) Ca de suflatulu‐i duhului sfântu să fie în lume ucenicii fără frică şi fără grije (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 187)
(v) apariția în cazul genitiv: (6) (a) Cân<ta>te fură mie dereptațile tale în locul venritului mieu
(Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 190)
89
(b) Ce veți priimi tăria venitului Duhului Sfânt spre voi (Co‐resi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 56)
(c) Şi înaintea născutului lu Hristos, şi după naşterea lui (Co‐resi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 143)
(d) Dumineca lăsatului de carne (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 33)
(e) Acel rodu încă cându e vreamea dospitului şi a seceratului iveaşte‐se (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 100)
(vi) apariția în poziția de subiect: (7) (a) Ce e datul de har? (Coresi, Catehismul, 1559–1562, 104) (b) iară auzitul iaste pren cuvântul lu Dumnezeu (Coresi, Tâl‐
cul evangheliilor, 1567–1568, 49) (vii) apariția în poziția de complement direct: (8) (a) şi soarele cunoscu apusul tău (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–
1520, 173) (b) Întocma amu deade Dumnezeu oameniloru tuturora
înțelesu și samavolnicie (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 24)
3.1.1.1.2. În secolul al XVII‐lea se continuă, în linii mari, situația din perioada anterioară. Supinul nominal are atestări destul de numeroase în cele mai multe dintre textele incluse în corpus:
(9) (a) cetitul, culesul, purcesul, plânsul, râs, Răsăritul, înțălesul, sfâr‐şitul, zburatul, culcatul, sculatul (Dosoftei, Psaltirea în ver‐suri, 1673)
(b) descălecatul, alesul, sositul, întorsu(l), pogorâtul, cuprinsul, ruptul, purcesul, cursul, lovitul, coborâtul, păşitul, apropiiatul (Costin, Letopisețul, 1675)
(c) începutul, descălecatul, urzitul, cursul, cetitul, apusul (Costin, De neamul moldovenilor, 1670–1680)
(d) vânat, început, înțelesul, sfârşitul, răsărit, apusul, suitul, ascu‐țitul, râsul, înțelesul, plânsul, mersul, plânsurile, săceratul (Si‐criul de aur, 1683)
90
(e) râsul, apusul, sfârşitul, săgetatul, răscumpăratul, luatul, crezu‐tul, născutul, drăcit, cursul (Cantacuzino, Istoria țării Rumâ‐neşti, 1678−1688)
(f) venitul, cursul, spartul, ceputul, purcesul, vărsatul, oieritul, răsărit, apus, plâns (Letopisețul cantacuzinesc, 1690)
(g) tăiatul, venitul, vărsatul, ținutul, zburatul, încrețitul, scrisul, răsăritul, apusul, svârşitul, sculatul, cosâtul, stătutul, ascuțâtul, alergatul, degeratul, plânsu(l), deochiatul, suflatul, călcatul, băutul, mâncatul, ascuțâtul, sfârşitul, înțelesul, chiematul, culesul (Corbea, Dictiones latinae, 1691−1697)
Câteva observații se impun şi în legătură cu supinul nominal din tex‐tele aparținând secolului al XVII‐lea:
(i) ca şi în perioada precedentă, deşi destul de bine reprezentat în ma‐joritatea textelor din secolul al XVII‐lea, supinul nominal este depăşit con‐siderabil ca frecvență de infinitivul nominal (vezi şi infra, 3.2);
(ii) există numeroase structuri stereotipe, chiar şi în texte în care su‐pinul nominal nu este frecvent în alte contexte: pre răsărit, spre răsărit (Ale‐xandria, 1620), de la început, despre apus, despre răsărit (Ureche, Letopisețul, 1642–1647), din ceput, în sfârşit (Varlaam, Răspunsul, 1645), la sfârşit, din ceput, fără de săvârşit, pre supt ascuns, într‐ascuns, din ceputul (Sicriul de aur, 1683), în sfârşit, la svârşit, la sfârşit, cătră svârşit, di‐nceput (Corbea, Dictiones, 1691−1697), în sfârşit, fără de sfârşit, la început, la sfârşit (Foletul novel, 1693–1704); multe dintre aceste structuri conțin cuvinte vechi nume de acțiune (apus, răsărit), care se referă la punctele cardinale şi, prin extindere, la regi‐uni situate spre acele puncte cardinale (Stan 2003: 11), ceea ce dovedeşte, din nou, vechimea în limbă a supinului nominal;
(iii) în destul de multe texte (Alexandria, 1620; Documenta Romaniae Historica, 1628–1629; Manuscrisul de la Ieud, 1630; Ureche, Letopisețul, 1642–1647), supinul nominal este însă slab reprezentat, absența lui fiind, în gene‐ral, suplinită prin frecvența infinitivului, ceea ce dovedeşte că alegerea între supinul nominal şi infinitivul nominal era, încă din acea epocă, o chestiune de preferință/alegere stilistică.
Supinul are aceleaşi trăsături nominale ca şi în perioada anterioară. Semnalăm, în plus, apariția supinului însoțit de cuantificatorul mult, speci‐fic numelor abstracte şi masive:
91
(10) Mult plâns să făcu pentru Drăghici (Letopisețul cantacuzinesc, 1690, 190)
3.1.1.1.3. În secolul al XVIII‐lea, supinul nominal are o frecvență des‐tul de redusă în majoritatea textelor:
(11) (a) plânsul, râs, ascunsul, răsăritul, mers (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710)
(b) sfârşitul, râsul, scrâşnetul, zburatul, piuitul, vânatul, ascunsul, gemutul, lătratul, forăitul, crăncănitul, oftatul, vărsatul, trânti‐tul (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705)
(c) vânatul, revărsatul, sfârşitul, răsăritul, lăsatul sec, uscatul (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII)
(d) sfârşitul, masul, săvârşitul, venitul, culesul, începutul, cerutul, mâncatul, cursul, apusul, lăsatul secului (Greceanu, Începătu‐ra istoriii, 1711)
(e) sfârşitul, începutul, ținut, venitul, pedepsitul, râsul, măritatul, ohtat, plânsul (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII)
(f) întorsul, descălecatul, mărsul, iernatul, purcesul, ieşitul, alesul, vinitul, vânatul, chiematul, țigănăritul, morăritul, prisăcăritul, cârciumăritul, întemeietul, râsul, plânsul (Neculce, Letopise‐țul, sec. XVIII)
(g) cuprinsul, rătezatul, începutul, răsăritul, sfârşitul, roitul, prin‐sul (Molnar, Economia stupilor, 1785)
Analiza aparițiilor supinului nominal în textele din secolul al XVIII‐lea arată că:
(i) la fel ca în perioadele precedente, supinul nominal (care pare a fi ceva mai slab reprezentat decât înainte) este depăşit considerabil ca frec‐vență de infinitivul nominal (vezi infra, 3.2); datele par să sugereze faptul că infinitivul nominal câştigă teren în fața supinului nominal;
(ii) în unele texte, de exemplu în Predicile lui Antim Ivireanul, supinul nominal este frecvent, însă circumscris câtorva unități lexicale (vezi (11c));
(iii) există numeroase structuri stereotipe, chiar şi în texte în care su‐pinul nominal nu este frecvent în alte contexte: din‐ceput, în svârşit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710), de început, din ceput, de la răsărit pân’ la apus
92
(Antim Ivireanul, Predici, sec. XVIII), fără sfârşit, la sfârşit, dă la început (Gre‐ceanu, Începătura istoriii, 1711), dintru început, la sfârşit (Viața lui Bertoldo, înainte de 1774).
În privința trăsăturilor nominale ale supinului, este de remarcat, pe de o parte, scăderea masivă a frecvenței combinării supinului nominal cu posesive, iar, pe de altă parte, apariția contextelor (neînregistrate anterior) de supin precedat de determinanți demonstrativi şi alternativi proclitici.
(12) (a) Acest sfârşit au luat aceşti boiari (Anonimul Brâncovenesc, 1706–1717, 300)
(b) şi la acest sfârşit pronia sa aducându‐le (Greceanu, Începă‐tura istoriii, 1711, 244)
(c) Acel înțeles dă numelui Chifa (Maior, Procanon, 1783, 58) (d) Pentru acest sfârşit îş dau tot feliul de sâlință (Carte
trebuinciosă pentru dascăli, 1785, 99) (e) la alt sfârşit au orânduit lucrurile (Greceanu, Începătura
istoriii, 1711, 220) 3.1.1.1.4. Pentru secolul al XIX‐lea, se constată că supinul nominal are
o frecvență destul de redusă în majoritatea textelor: (13) (a) râsuri, înțelesul, începutul, cursul, râsul, sfârşitul, sărutat, ră‐
săritul, plânsu (Iancu Văcărescu, 1800–1847) (b) începutul, înțălesul, cerşitul, furatul, cursul, apusul (Budai‐
Deleanu, Țiganiada, 1800–1812) (c) melițatul, bătutul, udatul, măturatul, cumpăratul, cursul, is‐
prăvitul, dijmăritul, oieritul, răsul, sfârşitul, săpatul, intratul, scobitul, culesul (Golescu, Însemnare, 1824–1826)
(d) lăsatul săcului, râsul, vânatul, răsăritul, apusul, începutul, sfârşitul, asfințitul, răsăritul (Kogălniceanu, Iluzii pierdute. Un întăi amor, 1841)
(e) răsărit, trapăt, sfârşit, înțeles, apus, aprins (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892)
Observațiile care privesc această perioadă sunt: (i) la fel ca în perioadele precedente, supinul nominal este depăşit
considerabil ca frecvență de infinitivul nominal (vezi infra, 3.2);
93
(ii) există texte în care supinul nominal are o pondere foarte mică – de exemplu, în Fiziologia provincialului în Iaşi (Kogălniceanu, 1844) apare numai forma cursul, în Sărmanul Dionis (Eminescu, 1873) apar numai înțeles, începu‐tul, în Cezara (Eminescu, 1876) sunt înregistrate numai apus, cursul, mersul, în La Hanul lui Mânjoală (Caragiale, 1898) apare numai răsăritul –, explicabilă, cel mai probabil, prin preferința autorilor de a folosi infinitivul nominal;
(iii) ca şi înainte, continuă să apară formule stereotipe ori forme inte‐grate în locuțiuni: din ceputul, din început (Golescu, Însemnare, 1824–1826), în sfârşit, fără de înțeles (Eminescu, Sărmanul Dionis, 1873, Cezara, 1876), la înce‐put, în sfârşit (Caragiale, Cănuță, om sucit, 1898).
3.1.1.1.5. Încheiem discuția despre supinul nominal cu formă de mas‐culin‐neutru cu observația că, în textele din limba veche, ca şi în limba ac‐tuală (vezi 1.1.3.2, (v)) există diferențe importante între substantivele‐supin şi cele provenite din participiu. Observațiile formulate în capitolul 1 pentru limba actuală, şi anume faptul că, în general, substantivele‐supin sunt nonnumărabile, abstracte, rezultative, păstrând proprietăți verbale, spre deosebire de numele participiale, care sunt concrete, numărabile este vala‐bilă şi pentru limba veche. Aşa cum se poate observa din listele de exemple prezentate mai sus, majoritatea substantivelor‐supin au o formă unică de masculin‐neutru; în puținele situații în care cunosc forme de plural, sub‐stantivele‐supin se comportă ca neutre şi capătă un sens concret (14); apari‐ția la plural nu caracterizează, în general, primele texte româneşti, fiind în‐registrată foarte rar în corpusul cercetat de noi, începând cu a doua jumăta‐te a secolului al XVII‐lea. În ceea ce priveşte substantivele provenite din participii (adjectivale, provenite din schimbarea valorii gramaticale prin ataşarea articolului definit enclitic), se observă că procedeul era bine repre‐zentat în limba veche (15); am reținut numai câteva serii de exemple din secolul al XVI‐lea, când procedeul era foarte productiv; în secolele urmă‐toare, procedeul substantivizării participiilor adjectivale prin ataşarea arti‐colului definit enclitic dispare treptat, fiind înlocuit prin construcția cu cel. Diferențele semnificative dintre cele două clase de substantive arată că rela‐ția genetică participiu > supin este greu de susținut.
(14) (a) Răsăriturile şi apusul ardelenilor (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678–1688, 35)
94
(b) înpuținează mai mult veniturile unui prințip (32), cu plănsuri să sfârşescu veseliile (127), Mercurius, va aduce bune sfărşituri (170) (Foletul novel, 1693–1704)
(c) aşa sântu sfârşiturile răilor şi tiranilor (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 75)
(d) Veniturile mănăstirilor le mâncă arhimandriții (237), Pre această vreme la lăsaturile postului de paşti (240) (Clain, Scurtă cunoştință a istorii românilor, 1796)
(e) Iară Anthusă după multe plânsuri şi leşinări (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 384)
(15) (a) Griji me luatu‐me‐au de greşiții ce lasă leagea ta (191), Scoateți mişelul şi measerul <şi> den mânrule greşitului mântuiți‐l (157), Preveşte greşitul dereptulu şi cere a‐l omorri elu (118) (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520)
(b) Cum iertăm şi noi greşiților noştri (Coresi, Catehismul, 1559–1560, 104)
(c) Deaca sântem greşiți şi netari în credință (41), Vindecatul nu ştia cine iaste (44), Minunată tărie slăbitului de vine (44), Hristos zise vindecatului (46), Să ispăsească păcătoşii şi să caute periții (47), Apă ustenitului n‐ai dat şi flâmândului n‐ai dat pâine (51), Şi pogorî putearnicii des‐pre scaun şi înălță plecații (72), Şi aduseră lui slăbitul de vine în pat zăcând (76), Şi goni turbatul şi începu a grăi mutul (78), De unde cunoaştem cât iaste Hristos pre nevo‐iți a asculta şi a ajuta (81), Avutul, amu, da‐i‐se‐va şi i se va prea‐izbândi, iară de la neavutul, şi ce‐i pare că are lua‐se‐va de la el (99), Fugi‐va de la noi, că iaste legat crezuților dracul, cum iaste legat un urs cu un lanț la un stâlp (111), Veniți, blagosloviții de Părintele mieu, de dobândiți ce e gătită voao (119), Beteagii şi prinşii (140), Dară aleşilor gătită iaste de mult împărăția ceriului (141), Şi căutară el în rude‐ş şi în ştiuți, şi nu aflară el (165), Ferecați goniții derept dereptatea (177) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568)
95
(d) Pren Iisus Hristos, fiiul tău prea iubitul (191), Cum iertăm şi noi greşiților noştri (194), Şi într‐unul Domn Iisus Hris‐tos, fiiul Domnului, unul născutul, ce den Tatăl născu mainte de toate veacurile (194), Apoi popa aşa să doje‐nească şi înveațe împreunații, junele şi fata (196), Că elu au vinit derept păcătoşii şi derept greşiții (200), Şi în calea gre‐şiților nu stă (203), Izbăveaşte sufletul mieu de necurat cu arma ta (206), ține, Dumnezeu, credzuții tăi şi măreaşte credința de suflet (210) (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567−1568)
(e) Dereptu aceaia şi noi, greşiții şi nedestoinicii şi ticăloşii (6), Dojăniia‐se amu şi se înfrângea şi se smeriia greşitulu din călcarea lui (27), Veniți, blagosloviții de părintele mieu, de moşteniți ce e gătită voao împărăție (39), E când vă postiți, nu fiți ca acoperiții ce se întristează (44), Și vineră cătr‐însulu, purta slăbitulu; purta‐lu patru‐înşi (54), şi după ce vindecă stricatulu, aiavea fură ciudele lui (57) (Coresi, Car‐te cu învățătură, 1581)
3.1.1.2. Supinul nominal cu formă de feminin şi relația cu participiile nominalizate
3.1.1.2.1. În afară de supinele nominale tipice, cu formă de masculin‐neutru, apar, în limba veche, cu o frecvență mai mică, dar deloc neglijabilă, şi supine nominale cu formă de feminin. Aşa cum a observat Gherman (2007: 279), aceste supine nominale cu formă feminină sunt greu de delimi‐tat de substantivele care provin din adjective participiale, motiv pentru care mulți cercetători care au vorbit despre acestea le‐au tratat împreună (Brâncuş [1967] 2007: 170, Stan 2003: 58, Gherman 2007: 279–284).
Brâncuş ([1967] 2007: 170) constată paralelismul dintre română şi al‐baneză în privința substantivelor feminine de proveniență participială (au‐torul nu vorbeşte despre interpretarea ca supine nominale), arătând că, în albaneză, substantivele de proveniență participială s‐au încadrat fie la neu‐tru, fie la feminin, fie la ambele genuri, dar cu diferențiere semantică (16). În română, participiul s‐ar fi substantivizat în acelaşi mod, dovadă fiind
96
existența, în textele vechi, a numeroase exemple de substantive feminine (17). Pentru a completa această comparație cu albaneza, se poate menționa şi observația din Gherman (2007: 283), conform căreia un substantiv cu ace‐eaşi bază lexicală poate apărea fie cu formă de feminin, fie cu formă de neu‐tru, uneori în acelaşi text (18).
(16) (a) e dalme, ‐ja „ieşita” / të dalët „ieşitul” (b) e folme, ‐ja „grăita” / të folët, të folurit „ieşitul”
(17) agonisita, ieşita, grăita, ascunsa, porâncita, născuta, sfătuita, arsa, adusa
(18) (a) început vs începută (b) lăcuit vs lăcuită
Brâncuş ([1967] 2007: 171) arată că substantivele de tipul grăita se pot explica în română în două feluri: (i) fie direct din participiile în ‐ă (drom. reg. am grăită, arom. mutrită); (ii) fie ca refăcute după pluralul neutrelor, ca urmare a omonimiei f.pl. = n.pl.: grăitul – grăitele – grăita.
Diaconescu (1971: 152) este primul care interpretează forme precum începută, născută, lăcuită, mulțemită, răsărită ca fiind supine (sunt nonnumărabile şi denumesc acțiuni continue), diferite de substantivele par‐ticipiale (sunt numărabile şi denumesc o acțiune al cărei rezultat este toc‐mai substantivul participial) omonime. Omonimia dintre aceste forme este asemănătoare cu cea stabilită între supinele nominale cu formă de mascu‐lin‐neutru şi participiile substantivate (vezi supra, 3.1.1.1.5).
Autorul citat propune un test relevant pentru distingerea substantive‐lor‐supin de substantivele participiale (vezi 1.1.3.2, (v)): supinul cu valoare substantivală se substituie printr‐un nume de acțiune infinitiv lung (19a), iar participiul substantivizat, printr‐o parafrază cu ceea ce (19b):
(19) (a) venita – venirea (b) zisa „ceea ce a zis”, porâncita „ceea ce a poruncit”
3.1.1.2.2. În corpusul de texte din secolul al XVI‐lea, supinul nominal cu formă feminină are ocurențe destul de numeroase, pe care le vom pre‐zenta într‐un context sintactic mai larg, care să împiedice, pe cât posibil, confuzia cu substantivele participiale:
97
(20) (a) A doua, făgăduita, că Dumnezeu făgăduitu‐ne‐au că ne va pre noi asculta (Coresi, Catehismul, 1559–1560, 104) – „fă‐găduirea”
(b) Văzu un om orb den născută (49); Cine deşchise ochii or‐bului den născută (50) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568) – „naştere” – vs
Deac‐au cetitu ce era ei scris despre născutul trupului (Co‐resi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 31)
(c) Şi iată eu tremeate‐voiu făgăduita Părintelui mieu spre voi (55); Ce faptele noastre bune derept aceaia au plată, derept făgăduita lu Dumnezeu în har ce noao au făgăduit (103) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568) – „făgăduire”
(d) Cătră răsărita soarelui şi cătră amiazăzi (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 96) – „răsărire”
(e) Cu jurata cearem milostea ta cea nenumărată (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 197) – „jurare”
(f) Că den începută amu era dereptatea şi străluciia luminatu (23); Că şi den începuta veacului (58) (Coresi, Carte cu învă‐țătură, 1581) – „începere” vs
Și cuvintele lui den începutu avea chipu de omu bunu (Co‐resi, Carte cu învățătură, 1581, 15)
(g) Unde iaste lumina lu Dumnezeu şi slava, unde e lăcuita şi răpausulu derepțiloru (56); Ce la viața şi la lăcuita fără moarte (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 67) – „locuire”
(h) Că aceaste cuvinte sântu lângă pită şi lângă vinu, şi făgă‐duita ceaia mai marea în cuminecătură iaste (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 112) – „făgăduire”
(i) Văzu omu orbu den născută (165); Că den veacu nu iaste auzită, ca să deşchiză cineva ochii orbului den născută (173) (Coresi, Carte cu învățătură, 1581) – „naştere”
(j) Și Domnul Domnedzeu făcu raiul dulceței cătră răsărită (16); şi puse nainte raiului vieții heruvimi de cătră răsărită (21); şi lăcui în pământ de cătră răsărita laturiei lui Edem
98
(23); pre partea de cătră răsărita soarelui (44) (Palia de la Orăştie, 1581–1582) – „răsărire”
(k) Iosif iară tocmi tătâni‐său şi fraților săi loc de lăcuită şi deade lor uric în pământul Eghipetului (167); în toate lucrurele de lăcuita voastră mâncați adzimă (216); carele Doamne ai orândit ție a fi loc de lăcuită în sfânt locul tău (229) (Palia de la Orăştie, 1581–1582) – „locuire”
(l) cine afară au scos cest nărod de supt biruita eghipteanilor (238); şi lasă fim noi supt biruita ta (294) (Palia de la Orăştie, 1581–1582) – „biruire”
3.1.1.2.3. O frecvență comparabilă au şi substantivele de origine parti‐cipială, care au un sens mai concret, rezultativ, glosabil prin „ceea ce” (21) şi care sunt numărabile, dovadă fiind numeroasele forme de plural înregis‐trate (22).
(21) (a) Pilda acelor oameni carei cunosc orbitura şi neştiuta lor (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 79) – „ceea ce nu ştiu”
(b) Şi nici dinioară zisa ta călcai (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 137) – „ceea ce ai zis”
(c) Cu cu cuvinte mincinoase aprinşi întru ştiuta lor (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 152) – „ceea ce ştiu”
(d) Aşa amu iaste scrisa prorocilor (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 164) – „ceea ce au scris”
(e) eu încă am pre el botezat den porânca şi den lăsata ta cea sfântă (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 195) – „ceea ce a lăsat”
(f) şi cu dzisa ceaea de la arrhierei (Codicele voronețean, 1563–1583, 304) – „ceea ce au zis”
(g) Părinte, iată câți ani lucrai ție şi nemică zisa ta călcai (22); Călcară zisa lu Dumnezeu (141) (Coresi, Carte cu învățătu‐ră, 1581) – „ceea ce ai zis”
(h) Și ascunsa acelora a tuturora descoperi‐se‐va (37); Că nu va fi ceva ascunsu să nu fie ivită atunce, nici ascunsa să nu fie
99
arătată (37) (Coresi, Carte cu învățătură, 1581) – „ceea ce a/au ascuns”
(i) Nime să n’aibă a băntui preste dzisa noastră (Suceava, 24 mai 1600, 51); Pre mai mare credințâ pre popa Manole am învățat să scrie cu dzisa tutoror (Suceava, înc. sec. XVII, 63) (Scrisorile de la Bistrița) – „ceea ce am/au zis”
(22) (a) Voao iaste dată să ştiți ascunsele împărăției lu Dumnezeu (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 105)
(b) Vine ginerele, şi gătitele întrară cu el (Coresi, Tâlcul evan‐gheliilor, 1567–1568, 181)
(c) Rădicai mânile meale cătră porâncitele tale (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 28)
(d) şi ascunsele toate descoperi‐se‐voru (Coresi, Carte cu învăță‐tură, 1581, 35−36)
(e) Că unulu e numai ce Dumnezeu, de ştie cealea neştiutele (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 61)
(f) În loculu cela frumosulu ale lui lăcuite bagă‐i (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 176)
3.1.1.2.4. Observația formulată de Diaconescu (1971: 152), conform că‐ruia, în secolul al XVII‐lea, procedeul devine neproductiv este confirmată de situația din texte; în corpusul cercetat, am inventariat mult mai puține situații decât cele din secolul anterior atât pentru supinul nominal (23), cât şi pentru participiul nominalizat (24).
(23) (a) Că aceaste cuvinte sâmt lângă pită şi lângă vinr şi făgăduita ceaea marea în cumerecătură iaste (Manuscrisul de la Ieud, 169)
(b) sâmbătă, în răsărita soarelui, septemvrie 28, au întrat Pătru vodă şi i‐au dat cale deşchisă (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 139)
(c) Şi pentru ce să cade să‐i dăm laudă şi mulțămită? (Varla‐am, Răspunsul, 1645, 194)
(d) Și cu bucurie să‐ț fac mulțămită (185); să aducă dar de mul‐țămită lui Dumnezău (191) (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673)
100
(24) (a) cela ce au făcut cerul şi pământul şi toate văzutele şi nevă‐zutele” (182); multu ți‐<e> dat de Dumnezău să vezi toate văzutele şi nevăzutele!” (Alexandria, 1620, 192)
(b) După dzisa împăratului David prooroc (Varlaam, Răspun‐sul, 1645, 219)
(c) cu zisa şi cu toată cheltuiala (3); Dintr‐a ta zâsă să dea afară (109) (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673)
(d) Și agonisita lui va creşte (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, 29)
(e) supt numele casei şi agonisitei în care au deprins oamenii a să dezmierda (82); şi de agonesâtă aşea grăiaşte (82); iară casa şi agonosita de la părinți sânt? (83); Tare să mestecă şi să învăluiesc în agonisâta bunătăților dezmierdate (148) (Sicriul de aur, 1683)
(f) După zisele lor să arăt (Cantacuzino, Istoria Țării Rumâ‐neşti, 1678–1688, 8)
(g) căci nu te‐ai temut de Dumnezeu, cela ce ştie şi véde toate ştiutele şi neştiutele? (Letopisețul cantacuzinesc, 1690, 99)
Ambele forme devin complet neproductive în perioada următoare, supinul cu formă feminină, ca urmare a generalizării formei de masculin‐neutru, iar substantivizarea participiului prin ataşarea articolului definit enclitic, ca urmare a creării mecanismului de substantivizare cu cel.
3.1.2. Supinul ambiguu (verbo‐nominal) Acest tip de supin este foarte rar atestat, comparativ cu supinul no‐
minal, în primele texte româneşti. În multe cazuri, numai absența determi‐nanților şi a altor subordonați de tip nominal determină încadrarea în cate‐goria supinului ambiguu.
3.1.2.1. În secolul al XVI‐lea, în afară de formulele stereotipe, care, aşa cum am văzut, sunt greu de încadrat tranşant într‐una dintre categorii (supin nominal sau verbal), apar patru tipare de supin, toate cu o frecvență foarte mică.
Supinul circumstanțial cu regent verbal, deşi rar, este cel mai bine reprezentat dintre tipurile de supin ambiguu.
101
(25) (a) Că au scos sufletul mieu de la moarte, ochii m<i>ei den lacrămi şi picioarele meale den lunrecat (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 186) vs
Că ai mântui<t> sufletul mieu de la moarte, ochii miei de lacrămi şi picioarele meale den lunrecare (134)
(b) Popa să lase 4 molitve pănă la lepădat (Coresi, Pravila, 1560–1562, 226)
(c) Iară ale păcătoşilor suflete, după ieşit aşa se şi duc (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 75)
(d) Mai bine în besearecă cinci cuvinte a grăi cu înțeles, să în‐vețe şi alalți (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 189)
(e) Că învață pre noi ca nu ne trebuiască multu, şi cu sârguitu şi cu pază să facemu lucrulu lu Dumnezeu (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 157)
Supinul circumstanțial cu regent adjectival are, de asemenea, câteva atestări, în majoritatea cazurilor având valoare restrictivă, de relație (26a, c, d), iar într‐un exemplu (26b), valoare finală. Se pare că exemplele de tipul (26b) se află la originea supinului complement în grupul adjectival (gata de vânat), atestat în secolul următor.
(26) (a) Şi căuta să vază Iisus cine iaste şi nu putea de nărod, că de crescut era mic (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 131)
(b) Încungiurară‐mă ca leul gata spre vânat şi ca puiul de leu ce lăcuiaşte în ascunsul său (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 206)
(c) Iosif va creaşte făt crescând şi frumos pre căutat (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 175)
(d) cine era măiestru la cioplit, la țesut şi la cusut (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 309)
Supinul cu regent nominal este rar în textele din secolul al XVI‐lea pe care le‐am inclus în corpus (vezi şi Stan 2001, în ELR, s.v. supin) şi nu apare decât ca modificator în grupul nominal (cu valoare modală deontică sau cu valoare de trecut, indicând originea entității), nu şi în calitate de complement. Exemplul (27e) ilustrează faptul că în secolul al XVI‐lea con‐
102
strângerea de adiacență strictă între supinul modificator şi centrul nominal, valabilă pentru limba actuală (vezi 1.3.1; vezi infra, (34o)), nu era fixată.
(27) (a) carte de cununat (Documente, Act de cununie, *Moldova, 17 ianuarie 1591, 169); ținutul Bârladul: 427 istov; 114 pre dup‐înse; 87 săraci; 129 neamişi; 22 vătaşi; 155 curteani; 9 oameni cu cărți de iertat (Documente, Catastif, *Moldova, 20 februarie 1591, 170)
(b) Şi după ce ară fi trecând dzilele de plâns (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 176)
(c) Şi fă lu Aaron frățâni‐tău veşminte sfinte de îmbrăcat, pre slavă şi pre podoabă (270); cum lu Aaron veşmânte de îm‐brăcat să‐i facă (270) (Palia de la Orăştie, 1581–1582)
(d) sau să nu fure neagre între miei și capre, ca marhă de furat să fie la mine (Palia de la Orăștie, 1581–1582, 103)
(e) şi băgă apă într‐însă de spălat (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 317)
În afară de aceste exemple clare, am înregistrat şi două exemple în ca‐re valoarea nominală a supinului pare să fie dominantă (dată fiind posibili‐tatea de apariție, în acelaşi context, a unui substantiv prototipic), deşi nu este exclusă nici interpretarea ca supin verbo‐nominal. În exemplul (28a), contextul foarte limitat, precum și punctuația (virgula), nu permit o inter‐pretare neechivocă a structurii; în exemplul (28b) secvența tină de scuipitu poate fi interpretată fie ca un complement direct exprimat prin grup nomi‐nal cu modificator [tină [de scuipit]], fie ca un complement direct exprimat prin substantivul tină + un complement prepozițional, exprimat prin de scuipitu ([tină] [de scuipitu]).
(28) (a) Cap al doile, de scumpărat (Coresi, Catehismul, 1559–1560, 103)
(b) Aceasta zise, scuipi la pământu, şi făcu tină de scuipitu, şi unse ochii orbului (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 165)
De altfel, Densusianu (1961: 152), consideră că, în secolul al XVI‐lea, formele apă de spălat, apă de băut sunt exclusiv substantivale. Absența unor indicii morfologice şi sintactice de tip nominal ne îndreptățeşte însă să con‐
103
siderăm aceste forme ca fiind ambigue categorial în primele texte româneşti (vezi şi infra, 3.3).
Supinul cu regent verb copulativ este foarte rar atestat în textele din secolul al XVI‐lea pe care le‐am inclus în corpus. Atestările de la (29), la ca‐re se adaugă numeroase atestări din secolul al XVII‐lea, infirmă ideea ex‐primată de Frâncu în (1997: 349), unde se arată că supinul cu funcție de nume predicativ este o inovație care apare în a doua jumătate a secolului al XVII‐lea şi este foarte rar în texte, şi în (2000: 132), unde se menționează că primele atestări ale supinului după verbe copulative ar apărea la Stolnicul Cantacuzino.
(29) (a) Credința iaste dentru auzit, iară auzitul iaste pren cuvântul lu Dumnezeu (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 49)
(b) că Domnul piiarde‐va acest oraş, ce fu de râs această beseadă înaintea lor (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 61)
Hill (2012) este de părere că extinderea supinului din contexte adno‐minale la structuri în care urmează copulei a fi este explicabilă prin faptul că supinul poate avea o lectură pasivă, care implică în mod necesar prezen‐ța verbului a fi. Primele exemple în care este atestat acest tipar infirmă însă această ipoteză, întrucât verbele a auzi şi a râde sunt inergative şi deci nu se pasivizează. Prin urmare, extinderea supinului din contextul anominal la structurile copulative se explică, mai degrabă, prin trăsăturile adjectivale ale supinului din aceste contexte, ştiut fiind faptul că atât poziția adnomi‐nală, cât şi cea după verbe copulative sunt specific adjectivale.
În afara acestor tipare, există, în corpusul cercetat pentru secolul al XVI‐lea, şi un context mai greu de interpretat (30), în care supinul cu de este dependent de verbul a trebui. Acest exemplu este special pentru că, în ace‐eaşi perioadă, verbul a trebui se construia în mod curent, în toate textele cercetate, cu infinitiv, ca în (31).
(30) Şi după aciia, rog domnivoastră că amu aicea nişte cazaci tremiş de vodă de păzescu margeni<le>, ci le trebuieşti de băgat aicea, ci tremitimu un berbiru alu loru şi o slugă a mea să cumpere ce le va trebui (Documente, Scrisoare, *Craiova, [noiembrie 1599 – septembrie 1600], 118)
104
(31) Cum trebuiaşte a înțeleage? (40); Cum trebuiaşte a posti? (151); Nu cu sudorile, nici cu munca veri descumpăra pre ispăsenie, ce den mila dumnezeiască, ce de sus iaste, în cinste trebuiaşte a lua (175) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 40)
Datele din corpus confirmă ideea din Frâncu (1997: 141, 2009: 132), conform căruia în perioada 1532–1640 supinul este extrem de rar folosit şi infirmă observația lui Diaconescu (1971: 152) – preluată de Soare (2002: 118) – care susținuse că în secolele al XVI‐lea – al XVIII‐lea sunt atestate numai supine nominale (însoțite de articolul hotărât).
3.1.2.2. În secolul al XVII‐lea, supinul ambiguu este atestat în tiparele de construcție înregistrate în secolul anterior, însă apar şi tipare noi.
3.1.2.2.1. În ceea ce priveşte tiparele existente în secolul anterior, ca frecvență, supinul circumstanțial cu regent verbal (32) sau adjectival (33) are o frecvență comparabilă cu cea din perioada anterioară, iar supinul cu regent nominal (34) şi cel cu regent verb copulativ (35) sunt mai bine reprezentate decât în secolul al XVI‐lea; observația din Frâncu (2000: 132), conform căruia atestările supinului după a fi sunt rare în secolul al XVIII‐lea, trebuie să fie nuanțată, având în vedere atât că supinul în general nu este o formă verbală cu o frecvență ridicată, cât şi faptul că, aşa cum arată lista de la (35), atestările acestei construcții sunt mai numeroase decât în secolul anterior.
(32) (a) [Şi în]tr‐o zi vine Alexandru de la vâna[t] setos şi ceru vin să be (Alexandria, 1620, 220)
(b) Iar scrisorile striinilor mai pe largu şi de agiunsu scriu (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 71)
(c) cându păstorii den munții ungureşti pogorând după vânat, au nemerit la apa Moldovei (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 75)
(d) Cătră aceasta, la cetit, unde vor fi cuvintile, ci trebuescu să le scurtezi (Costin, Viiața lumii, 1671−1673, 161)
(e) Ca să dea pentru noi de‐agiuns de plată (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, 945)
(f) Fără sfat au făcut Vasilie vodă, lovitul [atacul] tătarâlor la Brătuleni pe Prut şi apoi prada a toată țara, nespuse [des‐
105
pre care nu s‐a spus] de agiunsu cu câtă robie şi plian, dentr‐aceea faptă, au venit asupra țărâi (103); Iacomii, vă‐tavul de aprodzi, dacă au sosit la Roman, n‐au mărsu pre caii sei, care avea şi buni, şi de agiunsu, ce ş‐au lăsat caii săi la Roman (124) (Costin, Letopisețul, 1675)
(g) alții în râs şi în viață fără de plâns şi fără scârbă şi fără în‐tristare (57); în unsoare scumpă, în case de uspețe şi în râs să dezmiardă (57) (Sicriul de aur, 1683)
(h) Vai de mine, că eu aşea am rămas, ca miriştea după săcerat şi ca viia după cules (101); ce, iată, ai rămas ca o vie culeasă şi ca miriştea după săcerat (146) (Sicriul de aur, 1683)
(i) Că aducea bucate de hrana sfântului şi aiave şi într‐ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu, făr’ de nicio témere (89); au rădicat oaste pre ascuns pre capul Radului‐vodă (115); Iar Curt Celebi grecu tot au umblat pre ascuns la veziriul şi s‐au ispitit în multe chipuri (153); Acesta încetişor, spre as‐cuns, ca un diavol, cerca pre Matei‐vodă (188); mai rea pizmă puseră şi pre ascunsu‐l otrăviră (190); Însă cu mijlo‐cul acelor boiari şi pre ascuns, iar începură a să face pâră (202); şi îndată trimise la frate‐său, Şărban, se‐i făcu ştire pre ascuns (205) (Letopisețul cantacuzinesc, 1690)
(j) secretarius care umblă pă ascuns (66); pă ascuns mă ducu (161); urâre pă ascuns, împotrivire (471); pă ascunsu dobân‐desc (489); culegu pă ascuns (489); pă ascuns mă târăscu (490); pă ascuns ispitescu (491); pă ascuns scapu (491); pă cineva pă ascuns îl hulescu (494); mărgu pă ascuns, furiş mărgu dedesuptu‐i (494); lucru pă ascuns (503) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(k) dau de prisosât, lărgescu (280); de prisosât curgu (407) (Cor‐bea, Dictiones, 1691–1697)
(l) gătirea materiilor spre clădit (303); afară chiemu, spre hirețit, spre luptă chiemu (413) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(33) (a) Iar el, ca un leu gata spre vânat, de sârgu s‐au pornit (Ure‐che, Letopisețul, 1642–1647, 92)
106
(b) Fost‐au acest Ștefan vodă om nu mare de stat, mânios (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 128)
(c) bucată făcută din tăiat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 262) (d) vreadnic spre biciuit, spre bătut (Corbea, Dictiones, 1691–
1697, 302) (e) purcel de la supt ales, care nu poate încă roade (Corbea,
Dictiones, 1691–1697, 325) (f) ziditurea spânzurătoare înainte spre privit, pridvor (Cor‐
bea, Dictiones, 1691–1697, 389) (g) vorbă tălpiză, pă ascuns înşelătoare (Corbea, Dictiones,
1691–1697, 475) (h) silire, meargere de pântece, adecă încetarea durorilor de
inima cea rea, nevoie silitoare spre căcat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 508)
(i) vale curgătoare, curgători de prisosât (407); cheltuitori de prisosât, ‐re (407) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(j) vorbă tălpiză, pă ascuns înşelătoare (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 475)
(k) doao locuri periculoase de vânslit (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 502)
(34) (a) Au vinit popa Ionaşco den Budineți înnainte nostre şi av dăt samă dă cel cal ce este la cest om al nostru anume Ma‐tei, ce av eşit în țara vostre, şi noştri av fecăt, este calul de furat cel cal sur rotat (Scrisorile de la Bistrița, Lucaveț, înc. sec. XVII, 67)
(b) Și am văzut domnia mea şi cartea de pâră şi de rămas (1628, 42); Aşăjderea şi cartea de pâră şi de rămas a lui Ale‐xandru vodă (1628, 47); după aceia, cartea lui Mihail voevod, de cumpărătoare şi cartea lui Gavriil voevod, de pâră şi de rămas (1628, 48); aşăjderea şi cărțile de pâră şi de rămas ale lui Alexandru vodă (1628, 70); după aceia cartea lui Mihail vodă, de pâră şi de rămas şi zapisul tuturor boia‐rilor (1628, 71); şi cartea lui Gavriil voievod de pâră şi de
107
rămas (1628, 90); şi cartea de pâră şi de rămas a lui Gavriil voievod (1628, 91); Și am văzut domnia mea şi cartea de rămas pe aceşti vecini (1628, 95); şi cartea lui Alexandru voievod, fiul lui Radul voievod de pâră şi de rămas şi bine am adeverit domnia mea că s‐a vândut (1628, 96) (Docu‐menta Romaniae Historica)
(c) cu puşci şi cu bucate de agiunsu (106); luând oaste de‐agiunsu au trecut Prutul (116) (Ureche, Letopisețul, 1642–1647)
(d) fiind de înemă rea bolnav, au dat semnu de întorsu înapoi (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 114)
(e) de le‐au dat vremea de eşit (Ureche, Letopisețul, 116) (f) De ne‐ai adăpatu‐ne cu vinuri de plâns (Dosoftei, Psaltirea
în versuri, 1673, 403) (g) Și povață tu să‐m fii, cale de scăpat (Dosoftei, Psaltirea în
versuri, 1673, 407) (h) Jărtve de ars cu măduhă grasă (Dosoftei, Psaltirea în versuri,
1673, 435) (i) acolo era odihna svințiii sale şi casă de lăcuit (Dosoftei,
Psaltirea în versuri, 1673, 605) (j) te mărturiseşte sfânta biserică, Tatăl măririi de nepătruns,
pe veşnicul, adevăratul şi unul născut Fiu (Dosoftei, Psalti‐rea în versuri, 1673, 1063)
(k) Om de mirat la întregiia lui de sfaturi şi de înțelepciune (Costin, Letopisețul, 1675, 127)
(l) de unde să cunoaşte că au oamenii bătrâni foarte multe nevoi: de plâns şi de jeale (13); Casa de uspăț face cum omul să să zăuite de pre sfârşeniia sa, iară în casa de plâns (sau de jeale) aduceşi‐va aminte tot omul de pre sfârşeniia vieții sale (60); ce mai bine‐i a merge în casa de jeale şi de plâns, precum şi aceasta de biu am înțeles mai de‐asupra (64); ce să te numim Mara (cade‐să a şti, maica de plâns şi de amar) (146) (Sicriul de aur, 1683)
108
(m) Adevărat şi dovedit iaste de toți mai adevărații şi de crezut istorici (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678−1688, 43)
(n) fur, care mână vitele de furat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 3) (o) scaun de păhară sau de socotit sau de prânzâre (3); prăjină
de măsurat (7); loc de primblat (35); curea, crâmpeai de legat (35); casă de cinat vara (111); loc slobod de supt ceri de primblat (488) etc. (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(p) în chip de căzut sânt (112), în chip de strâcat (de prăpădire) sântu (112), în chip de râs; nerâzând (271) etc. (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(q) soț de jucat (113); soț de băut, în băutură (114); soț de învă‐țat, când învață doi sau câț or hi într‐o şcoală, aceiia toț sânt unul altuia soț de învățat (121); soț de o cămară, soț de lăcuit (130) etc. (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(r) învățătură de socotit (54), lucru de pârât în judecată (159) etc. (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(s) mare pohta de mâncat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 48) (35) (a) căci este de ajuns cât au săturat cei de mai înainte domni
(Documenta Romaniae Historica, 1628, 54) (b) Ci trebuiaşte, unde va fi de trăgănatu, să trăgănezi; unde de
scurtat, să scurtezi (Costin, Viiața lumii, 1671−1673, 161) (c) De mirat au rămas vacurilor această casă (Costin, Letopise‐
țul, 1675, 101) (d) De mirat este că limba moldovenilor şi a muntenilor mai
multe cuvinte are în sine râmleneşti, decât italieneşti (Cos‐tin, De neamul moldovenilor, 1670−1680, 146)
(e) Şi cred céle ce niciodată de crezut nu‐s (7); Şi aceasta iaste de crezut (12); Că mai mult sânt de râs decât de crezut (38); Care de crezut iaste că şi de aici oaste s‐au dus, şi pe unii doară ca să‐i şi aşaze acolo, însă carii mai sprinteni şi de aşezat vor fi fost (45) (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678−1688)
109
(f) Iară de cheltuială cu cât s‐au făcut iaste [de] necrezut de a să şi spune (15); Ci dar de crezut iaste că, vrând ale unchiu‐său fapte şi lucruri să le mai întărească încă (25); Cum şi de crezut iaste (32); De crezut dară iaste că şi acei coțovlahi, dintr‐aceşti rumâni sânt şi să trag (46) (Cantacuzino, Isto‐ria țării Rumâneşti, 1678−1688)
(g) Nebunii cei ce umblă cu oase, cu pietri şi sânt de legat (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678−1688, 64)
Din datele extrase din textele de secol XVII, se poate observa că, până spre sfârşitul secolului, nu există noutăți semnificative în privința atestării tiparelor, însă structurile atestate anterior cunosc o diversificare sub mai multe aspecte.
(i) Supinul circumstanțial cu regent verbal pare a fi mai frecvent decât în secolul al XVI‐lea, cu valori semantice diverse: de loc, cantitativ, de scop, de relație, de mod, de timp (în ordinea apariției în lista de exemple). O frecvență deosebită are circumstanțialul cantitativ, care este adesea realizat prin structurile fixe de ajuns, de prisosit.
(ii) Supinul circumstanțial cu regent adjectival este mai frecvent, iar valorile sale sunt diversificate. Dacă în secolul al XVI‐lea acest tip de supin apărea numai cu valoare restrictivă (ilustrată prin (33b, k)) şi cu valoare fi‐nală (33a, d, f, h), în secolul al XVII‐lea, ca noutate, sunt înregistrate supinul cu valoare modală (33c, g, i, j) şi supinul care exprimă originea (eventual locativă – (33e)). Ca şi pentru perioada anterioară, subliniem prezența structurilor circumstanțiale de scop gata spre vânat, vreadnic spre biciuit, care stau, foarte probabil, la baza creării supinului complement în grupul adjec‐tival (gata de vânat, vreadnic de biciuit) – vezi infra, exemplele de la (37); transformarea diacronică a unor adjuncți în complemente este un tip obiş‐nuit de schimbare sintactică (Roberts şi Roussou 2003: 98). Se remarcă apa‐riția supinului circumstanțialul după adjective derivate în ‐tor, situație nea‐testată anterior.
(iii) Supinul modificator în grupul nominal cunoaşte o creştere semni‐ficativă a frecvenței şi îşi diversifică valorile; în lista de mai sus (34), apar mai multe tipuri semantice: supinul indicând originea entității denonate de substantiv, cu referință temporală trecută (34a, n), supinul cu valoare deontică (34d, e, h, i, l, o, r), supinul care exprimă scopul (34b, g), supinul
110
care exprimă calități (subiective) (34c, f, j, k, m), supinul care limitează pre‐dicația (34o). Exemplele de la (34o) sunt interesante prin aceea că supinul cu valoare (circumstanțială) de limitare a predicației apare, de obicei, în grupul adjectival, iar în exemplele noastre, apare în grupul nominal. În ul‐timul exemplu din lista de (34o), modificatorul exprimat prin supin nu este strict adiacent la regentul nominal, ceea ce dovedeşte că nici în secolul al XVII‐lea constrângerea de adiacență nu era fixată, ca în limba actuală (vezi supra, (27d); vezi 1.3.1). Exemplul de la (34s) ilustrează apariția supinului în calitate de complement în grupul nominal, cerut de un regent substantiv verbal, pohta. Se cuvine remarcat că textul lui Corbea oferă extrem de multe atestări ale supinului, în majoritatea cazurilor fiind vorba de supinul din grupul nominal (vezi Anexa); sub raportul fenomenelor lingvistice înregis‐trate și al frecvenței unora dintre acestea (între care și a supinului), textul lui Corbea este diferit de alte texte din epoca lui, atât ca urmare a faptului că este vorba despre un dicționar, ceea ce impune o anumită organizare a definițiilor, cât și ca urmare a strădaniei autorului de a reda fidel, aproape glosând (în sensul modern) uneori, structura internă a cuvintelor‐intrare; pentru detalii privind supinul în acest text, vezi şi Pană Dindelegan (2011).
(iv) În ceea ce priveşte supinul cu regent copulativ, sunt de făcut trei observații: (1) pe lângă structurile copulative personale cu a fi, identificate şi în secolul trecut, apar şi structuri impersonale (35a, b, d, f); (2) apare un supin dependent de verbul copulativ a rămâne (35c), toate exemplele anteri‐oare fiind cu a fi; (3) exemplul (35g) dovedeşte că structura fixă nebun de le‐gat nu poate fi interpretată ca fiind un calc după franceză, aşa cum s‐a pro‐pus în bibliografie (vezi 1.3.3).
3.1.2.2.2. Tiparele înregistrate pentru prima dată sunt: supinul ad‐verbial, cu o singură atestare (36), supinul complement al unui adjectiv (37), supinul cu regent verb aspectual (38), supinul cu regent verb tranzi‐tiv, cu o singură atestare (39), supinul‐complement prepozițional al unui verb, cu o singură atestare (40), „supinul” inversat, cu valoare de intensi‐ficator, cu o singură atestare (41).
(36) cum să se ştii că m‐am tocmit cu dumnealui să‐i vânzu toată partea mea de ocină câtă am în Câineşti şi în hotarul Mănăileştilor, fără o vie şi livadea den Valea Pleşciorei, pre ne‐văzute (Documenta Romaniae Historica, 1628, 21)
111
(37) (a) Ștefan vodă, fiind ca un leu gata de apucat, ce nu‐l poate îmblânzi nimenea (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 127)
(b) lesne de întâns, lesne de întângere (25), mântuicios, ‐ă, les‐ne de mântuit (192) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(c) anevoie de hiert (hierbătoare) (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 61)
(d) bun de depărtat, ‐ă (188); bun de trăit (211); bun de lăcuit, ‐ă (226); pământ de câmp lucrăcios, bun de lucrat (509) (Cor‐bea, Dictiones, 1691–1697)
(e) Vreame bună de vănat (Foletul novel, 1693–1704, 111) (f) făcători de râs, aşezători de râdere (217); dumnezăița
sloveasnicei voroave făcătoare de crezut (386); făcătoare de crezut, amăgitoare (376) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(g) dătători de prisosât (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 280) (h) strângători de călcat, ‐re, de călcat (Corbea, Dictiones, 1691–
1697, 403) (38) (a) stau de hiertu (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 148) (b) de gătat, ‐ă, de gătat de chivernisit (263); gătesc unele‐altele
de clădit, de zidit (303) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) (39) dau de mâncat, otrăvăscu (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 335) (40) dau în rupt (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 336) (41) lucru nespus de mare (Corbea, Dictiones, 1691−1697, 301)
În legătură cu aceste tipare noi, se pot face următoarele observații: (i) majoritatea tiparelor au o singură atestare, care poate fi accidenta‐
lă; exemplul (40), care ilustrează supinul după un verb cu regim prepoziți‐onal, este discutabil pentru că nu se poate afirma cu certitudine că verbul a da putea avea, în epocă, regim prepozițional (cu în); ar putea fi vorba, mai degrabă, de o structură fixă, cvasilocuțională; în exemplele (37g, h), valoa‐rea circumstanțială (cantitativă, respectiv restrictivă) a supinului este încă foarte puternică, încadrarea acestora în clasa complementelor fiind bazată pe criteriul formal al prezenței prepoziției de;
112
(ii) supinul‐complement al unui adjectiv apare după două tipuri de adjective, propriu‐zise (37a–e) şi derivate cu ‐tor (36f–h); multe dintre exemple ilustrează un stadiu intermediar pentru trecerea de la circumstan‐țialul dependent de un adjectiv la complementul din grupul adjectival, fixat la o anumită prepoziție, de (vezi gata spre vânat > gata de vânat);
(iii) „supinul” cu valoare de intensificator (41), care a fost pus în rela‐ție cu un adjunct cu sens consecutiv (vezi 1.3.3.2) este un tipar care cunoaş‐te, diacronic, o mare variație sintactică; înainte de această unică atestare din dicționarul lui Corbea, aceste structuri cu sens superlativ se realizau cu aju‐torul adjectivelor corespunzătoare care încorporează lexical valoarea super‐lativă (42a), iar procedeul adjectival continuă să fie productiv şi după aceea, până în secolul al XIX‐lea (42b); această observație ne îndreptățeşte să con‐siderăm că în exemplul (41) este foarte probabil ca nespus să fie adjectiv, şi nu adverb; structura adjectiv + de (42c–e) este, probabil, alcătuită din adjec‐tive participiale + circumstanțiale de relație, construcție posibilă încă din secolul al XVI‐lea (vezi supra, (26)) (exemplul cel mai elocvent este (42d), care poate fi glosat ca „vestită în legătură cu faptul că era frumoasă”); struc‐tura actuală, în care apare un adverb urmat de prepoziția de, are probabil la origine construcția cu adjectiv cu formă de masculin, care a fost reinterpre‐tat ca fiind un adverb (ca în exemplul (41)); un argument suplimentar pen‐tru apariția târzie a tiparului în care nespus (de) are comportament adverbial este acela că, în DLR, primele exemple care ilustrează această situație sunt târzii, din Vlahuță (alte nopți, nespus de fericite) şi din Coşbuc (nespus de fru‐moasă regină); datele destul de fragmentare din corpusul cercetat de noi su‐gerează că această evoluție este independentă de structurile conținând cir‐cumstanțiale consecutive exprimate prin supin (43), care pot avea, şi ele, sens superlativ; dacă în (43a) supinul consecutiv apare pe lângă un adjectiv, în celelalte exemple este vorba de supine modificatori în grupul nominal (pentru o analiză detaliată, vezi Dragomirescu 2012b).
(42) (a) Pentru nemăsurata şi nespusa mila a sa (101); Duce‐i‐va în‐tru nespusa a lui taină şi la dobânda luminiei ceriului (101); Că, adevăru, nespusă iaste, frațiloru, măriia şi bunătatea aceştii zi (116); Ca să‐şu arate a sa bărbăție şi puteare Domnulu, şi nespusa a lui ce e cătră noi deştingere (128) (Coresi, Carte cu învățătură, 1581)
113
(b) Și mai vârtos când vede feliurimea şi nespusa frumusețe a păsărilor (23); Și adăogând toate celelalte iraturi ale tutu‐ror boieriilor, să urcă la o necrezută sumă (49); Să întind grădini cu copaci întru o mărime nespusă şi iarăş cu feliu‐rimi de alee (94) (Golescu, Însemnare, 1824–1826); Lumea face un haz nespus... (I. L. Caragiale, Păcat..., 1892, 26)
(c) Că Ion‐vodă era minunat de om bun, cât nici acmu nu pot uita muntenii bunătatea lui (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 322)
(d) Carii de la greci răpise pe Elena, muerea cea vestită de fru‐moasă (Clain, Scurtă cunoştință a istorii românilor, 1796, 225)
(e) Dintr‐acest deal este o vedere nespusă de frumoasă (Goles‐cu, Însemnare, 1824–1826, 64)
(43) (a) Sufletul nostru au trecut / Pârâu adânc de nestătut (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 409)
(b) Nevoi, lucruri aspre, grele, de neputut (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 12)
(c) Chipul tău cel cu dulceață / Și de neasemuit (Alecu Văcă‐rescu, 1770−1800, 44)
(d) se repede cu bărbița în piept şi cu fruntea înainte să‐mpungă, şi face sărituri de necrezut şi mehăie şi fel de fel de nebunii (Caragiale, La hanul lui Mânjoală, 1898, 74)
3.1.2.3. În secolul al XVIII‐lea, tiparele atestate încă din primele texte româneşti cunosc o diversificare şi mai mare. Tiparele cu o frecvență redu‐să sau cu atestări unice în secolul precedent îşi sporesc, în general, frecven‐ța în secolul al XVIII‐lea. Excepție face supinul adverbial (36), care nu apa‐re în niciunul dintre textele de secol XVIII incluse în corpus. Aşa cum era de aşteptat, apar şi tipare noi.
3.1.2.3.1. În legătură cu tiparele vechi, atestate încă din secolul al XVI‐lea, se pot face câteva observații.
(i) În secolul al XVIII‐lea, este atestat pentru prima oară în corpusul nostru cu valoare de viitor supinul modificator în grupul nominal:
(44) au găsit un țăran cu un iepure viu de vândut, pre care, cumpărându‐l, l‐au pus pe suptu hainele lui (Viața lui Bertoldo, înainte de 1774, 161)
114
(ii) Apar noi atestări ale supinului modificator care indică originea entității, cu referință temporală trecută, slab atestat în secolele anterioare (vezi supra, (27d, 34a, n)):
(45) Zburând la apă neîncepută şi la cuțit de găsit, la (cutare) de noo ori să o zici (279); să‐m duc apă neîncepută şi cuțit de găsit (279) (Descântece, 1778)
(iii) Este atestat cu o frecvență mai mare supinul complement în grupul nominal (după substantive deverbale sau care au structură argumentală), care avea o singură atestare în secolul anterior (vezi supra, (34s)):
(46) (a) Că lumea au întărit / Fără teamă de perit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 326)
(b) Și el pre ei i‐au izbăvit / Din nevoile de perit (360, 361); Și el pre ei i‐au mântuit / Din nevoile de perit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 361)
(c) Când n‐au bună îndemânare de zburat (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 368)
(d) Tu eşti nădeajdea mea de scăpat (Corbea, Psaltirea în ver‐suri, 1700–1710, 434)
(e) Rădăcina s‐au uscat, nu‐i nădejde de înfrunzit (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 401)
(iv) Unele dintre exemplele extrase din corpus ilustrează, din nou, ideea că regula de adiacență strictă între supinul modificator în grupul no‐minal şi regentul său nu era încă fixată: nu numai că între cele două com‐ponente ale grupului nominal pot interveni alte componente (vezi supra, 3.1.2.2.1, (iii)), dar este posibilă şi inversarea topicii – supin‐modificator + centru nominal –, care nu mai este gramaticală în limba actuală:
(47) (a) Și din multe de‐necat / Ape el m‐au ridicat (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 169)
(b) şi adevărat de mirat lucru ieste că cu câtă lină curgere ce are (182); Cătră aceasta ieste şi alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobândirea a toată lineştea bună şi deplin nădejde a ne da poate (194) (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705)
(c) De mirat lucru este că au fost domnu strein şi nu au fost grabnic la lăcomie (113); De merat lucru esti di Mihai‐vodă,
115
domnu bătrân, şi cu ce minte şi hărnicii îl ştièm că era! (367) (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII)
(v) Pe lângă verbul copulativ a fi, atestat încă din primele texte, şi a rămâne, atestat pentru prima dată ca verb copulativ în secolul al XVII‐lea, am înregistrat şi copulativul personal a se face:
(48) Şi cei ce te urăsc pre tine s‐au făcut / În mijlocul praznicului tău de perit (Corbea, Psaltirea în versuri, 280)
(vi) În privința supinului circumstanțial dependent de un adjectiv, se remarcă o creştere semnificativă a frecvenței construcțiilor în care supinul limitează predicația adjectivală, funcționând ca un circumstanțial de relație; de asemenea, prepoziția la se specializează pentru exprimarea acestei valori (față de de, pre, la, în perioada anterioară):
(49) (a) Pre munții mari grei la privit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 298)
(b) Și măcar că iute la zburat şi bine într‐aripat ieste (Cante‐mir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 193)
(c) Ca toată pasirea iute la zburat, toată jiganiia repede la aler‐gat şi toată dihaniia ascuțită la adulmăcat, pururea gata şi fără preget să fie (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 236)
(d) dar atâta îl nimeri de bun şi dulce la cântat, încât îl luo cu dânsul (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 363)
(vii) Este de menționat şi faptul că în această perioadă am înregistrat pentru prima dată supinul circumstanțial cu la cu valoare finală, care, aşa cum am arătat în Dragomirescu (2011b), este în distribuție complementară cu infinitivul cu valoare finală, productiv până în secolul al XVII‐lea (vezi şi infra, 3.2):
(50) Că precum împărații cu alt feliu de haine când merg la vânat, cu alt fel când merg la îngropăciuni (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 176)
(viii) Supinul cu valoare adjectivală, care apare în mod tipic ca modi‐ficator în grupul nominal sau în poziția de nume predicativ, este atestat şi în alte poziții sintactice, de apoziție (51) şi de predicativ suplimentar, în construcții cu elipsa verbului a fi (52):
116
(51) Iară cei răi şi cei nevrednici să se ruşineze şi să înceapă a lepăda simțirea cea dobitocească şi a fi oameni rumâni, adecă de săvâr‐şit, că mult iaste a fi născut rumân (Clain, Scurtă cunoştință, 1796, 224)
(52) (a) Fulgerele le‐au făcut / Spre ploaie de cunoscut (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 420)
(b) unde şi casile de acolo isprăvite găsindu‐le de zidit, numai doao zile au zăbovit (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 100)
(c) Şi vrăjmaşilor lor îi face de râs şi de batjocură (Clain, Pro‐povedanie..., 1784, 82)
(d) Atâtea albine câte vei socoti de ajuns pentru un roiu (Mol‐nar, Economia stupilor, 1785, 118)
3.1.2.3.2. Tiparele atestate pentru prima dată în secolul anterior, multe foarte rar, cunosc, aşa cum era de aşteptat, o creştere a frecvenței şi/sau o diversificare.
(i) Supinul complement al unui adjectiv este frecvent, dar îşi limi‐tează clasa de regenți la adjective propriu‐zise din seria bun, vrednic etc.; spre deosebire de secolul anterior, nu mai sunt atestate adjective derivate cu ‐tor care să ia complemente.
(53) (a) Batjocură ne‐am fapt vreadnică de plâns (295); Cuvânt vreadnic cu aur de scris (368); Spre a tale dereapte jiudecăți / Vreadnice de proslăvit prin cetăți (389) (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710)
(b) nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste aşe vrednică de iscodit (104); Iară după de penele mi‐au crescut şi aripele vredni‐ce de zburat mi s‐au făcut, în aer m‐am râdicat (172); Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrednic de văierat fiind (196) (Cantemir, Istoria iero‐glifică, 1705)
(c) şi pentru aceia le aduce trei martur, vrednici de crezut (146); Vrednici de plâns sunt limbile (256); ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei (258) (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII)
117
(d) Multe şi vrednice de auzit istorii sânt de faptele ce s‐au în‐tâmplat în zilele domniei lui Constantin‐vodă Brâncovea‐nu (275); Zic unii carii sânt vrednici de crezut că vrând imbrihorul să purcează la Țarigrad... (345) (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717)
(e) afla loc mai bun dă tăbărât şi să poată ajunge şi la apă (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 185)
(f) fiind muntele foarte înalt şi cu anevoe de suit, lăsă calul jos (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 262)
(g) Și, de să va şi tâmpla să greşască vreuna din slăbăciunea firii, este vrednică de iertat, fiindu că aceea este cea mai slabă fără cât a bărbatului (Viața lui Bertoldo, mijlocul sec. al XVIII‐lea, înainte de 1774, 97)
(h) Adevărat, de v‐aşi pune întrebarea aceasta, aşi fi vrednic de râs, căci cugetul lui Dumnezeu nu‐l poate şti nime (Ma‐ior, Procanon, 1783, 58)
(ii) Dacă în secolul anterior sunt atestate numai două verbe aspectua‐le urmate de supin, ambele exprimând punctul final al acțiunii (a sta şi a găta), în secolul al XVIII‐lea, diversitatea lexicală a verbelor aspectuale este mai mare şi apar şi verbe incoative (54a); de remarcat este faptul că verbe pline lexical ajung să fie folosite cu valoare aspectuală (54f, g):
(54) (a) Aşa m‐am smerit şi‐n plâns m‐am pornit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 203)
(b) Zis‐au şi duhul au stătut / Al viforului de bătut (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 362)
(c) şi‐l sfârşaşte de fiert (106); şi‐l sfârşaşte de fiert (108, 151); şi o sfărşaşte de fiert (130); şi le sfărşaşte de fiert (132, 138); şi sfărşaşte de fiert (146); sfărşaşte‐l de fiert (167); deci le sfărşaşte de fiert cu foc iute (167) (Carte de bucate, sf. sec. XVII − înc. sec. XVIII)
(d) Atuncea s‐au isprăvit şi biserica domnească den Târgoviş‐te de zugrăvit, măcar că şi mai nainte zugrăvită au fost (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 99)
118
(e) După ce deci o au isprăvit [de zugrăvit] şi de alte câte înlă‐untru şi afară au trebuit a avea (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 151)
(f) Și dupre ce să va aşăza de fiert, astupă bine buriul ca să nu răsufle (Carte de bucate, sf. sec. XVII − înc. sec. XVIII, 162)
(g) Şi cum i‐au dzis „viermi, doamne”, au şi tăcut de strănutat (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 113)
Este de remarcat că, încă de la aceste prime apariții ale structurilor formate din verb aspectual + supin, grupul în ansamblu se comportă ca un predicat complex (vezi 1.3.5.1.2), trecând testul sintactic al ridicării cliticelor în fața verbului principal (54c, e) şi pe cel al pasivizării grupului în ansam‐blu (54d).
(ii) Supinul cu regent verb tranzitiv, cu o singură atestare, după ver‐bul a da, în secolul anterior (vezi (39)) este destul de frecvent, după verbe din seria a avea, a da, a aduce, a duce:
(55) (a) Şi, neavând unde de mâncat să ceară (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 252, 253)
(b) Năroadelor arăpeşti le‐ai dat de mâncat (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 281)
(c) Ciè adùch szarani de vendut? − it. Che portano li vilani da vendere? (Manuscrisul de la Göttingen, sec. XVIII, 125)
(d) Nu intra nime la dânsul, fără cât numai baş‐bulubaş, cându‐i duce de mâncat (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 253)
(e) Că era un omǔ rău, şi nici de mâncat, nici de cheltuială nu le da (300); Le dau di mâncat, iar la sfat sau în capul mesâi nu‐i pun, nici îi amestecă (383) (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 383)
(iii) Supinul complement prepozițional, cu o singură atestare, discu‐tabilă, în perioada anterioară, devine mai frecvent şi apare după verbe dife‐rite, care selectează prepoziții diferite (de, la, în). Unele dintre supinele din exemplele de mai jos sunt coordonate cu substantive precedate de aceeaşi prepoziție (56i, m), ceea ce dovedeşte, o dată plus, că prepoziția nu este, în aceste exemple, marcă a supinului.
119
(56) (a) Miluiaşte‐mă de plâns, / Vindecă sufletul mieu (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 219)
(b) M‐aş fi ascuns de dâns / Eu ca să‐i scap de plâns (243); M‐au cercat nechibzuit, / Și n‐au scăpat de greşit (331) (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710)
(c) S‐au îmbrăcat şi le‐au fost de jucat aminte (Corbea, Psalti‐rea în versuri, 1700–1710, 263)
(d) şi deşi feriia mâna de sărutat, la picioare‐i cădea şi i să în‐china (Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705, 136)
(e) lucrul la săvârşit s‐au adus (Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705, 193)
(f) ci îl lua în râs şi în batjocură (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 162)
(g) cât altul lucrurile la cap şi la săvârşit ca acele a aduce n‐ar fi putut (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 14)
(h) numaidecât au început a să găti de purces înainte, precum i să poruncise (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 78)
(i) Am deschentat de orbanz (I), de adochiat, de scerpe, de dragoste (Diverse materie, sec. XVIII, 79)
(j) Iară tu mă iei în râs (Viața lui Bertoldo, înainte de 1774, 141) (k) Acesta îndemna pre Gligorie‐vodă tot la luat, şi pre toț bo‐
ierii moldoveni îi sărăciè şi‐i depărta de cătră mila dom‐nească (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 349)
(l) L‐au luat în râs şi cu ironie zice (Maior, Procanon, 1783, 67) (m) Şi vrăjmaşilor lor îi face de râs şi de batjocură (Clain, Pro‐
povedanie, 1784, 82) 3.1.2.3.3. În fine, în secolul al XVIII‐lea sunt atestate şi tipare noi: su‐
pinul după verbe impersonale, a fi cu valoare modală şi a rămâne (57), su‐pinul dependent de un adverb cu regim prepozițional (58) sau de un ad‐verb din seria greu, uşor (59) şi în tiparul de tematizare a predicației (60); în ultimul caz, două dintre cele trei exemple sunt din texte traduse, cores‐pondentul din limba de origine fiind, cel mai probabil, un infinitiv, ceea ce
120
este un indiciu suplimentar pentru natura verbală a supinului din aceste construcții (vezi 1.3.6).
(57) (a) Să nu taci, dară, unde‐i de plătit (Corbea, Psaltirea în ver‐suri, 1700–1710, 326, 204)
(b) Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămâne, ca după mărimea trupului, micşorarea sufletului (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 112)
(58) (a) altele, acmu, aproape de fătat, pântecele de mijloc în gios le trăgea (Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705, 168)
(b) Deci, când va fi aproape de fiert, să‐i pui puțintel miez de pâine (101); când va fi aproape de fiert (105, 106, 109, 110, 112, 114, 115, 125, 129, 131, 132, 133, 138, 140, 141, 142, 151); când va fi aproape de fript (137); când vor fi aproape de fiert (117); pre urmă, aproape de turnat, pune puțintică zeamă de lămâie (127) (Carte de bucate, sf. sec. XVII – înc. sec. XVIII)
(59) (a) A sale sârguințe a face greul uşor de înțăles şi plăcută ceaia ce nu să înțălege (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 100)
(b) Acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri ne plăcută urechilor auzitorilor iaste, şi foarte cu anevoie de înțeles, ba pre altele locuri tocma fără de înțeles iaste (Clain, Bibliia, 1795, 218)
(60) (a) Deci îl spânzură într‐un buriu cu must de vedre 10 şi‐l lasă să stea până în primăvară, când să pritocesc vinurile, şi atuncea să scoți săculețul, iară de băut să să bea ca şi alte vi‐nuri noao (Carte de bucate, sf. sec. XVII – înc. sec. XVIII, 160)
(b) şi mai ales pe oamenii lui Constandin‐vodă i‐au stins, mă‐car că de omorât nu i‐au omorât pă nimeni (Anonimul brân‐covenesc, 1706–1717, 344)
(c) Apoi, văzând că vremea trece şi, cât merge, slăbeşte şi de spus tot nu‐i spune, păzi vreme într‐o zi, când era numai ea singură în casă, şi începu a o întreba aşa (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 316)
121
3.1.2.4. În secolul al XIX‐lea, pe lângă construcțiile deja atestate, care cunosc o diversificare şi/sau o creştere a frecvenței, continuă să apară alte tipare cu supin.
3.1.2.4.1. În legătură cu tiparele atestate pentru prima dată în secolul anterior se pot face următoarele observații:
(i) construcțiile impersonale urmate de supin sunt mai diversificate decât în secolul trecut, însă frecvența lor este extrem de redusă; verbul im‐personal a fi apare o singură dată (61), iar a rămâne impersonal nu are nicio atestare; ca noutate, sunt atestate în această perioadă şi construcții imper‐sonale formate din verbul copulativ a fi + adverbele greu, frumos, bine (62) (pentru alte construcții impersonale formate din copulativ + supin, vezi su‐pra, (35)):
(61) La dânsul nu‐i de târguit (Kogălniceanu, Fiziologia provincialului în Iaşi, 1844, 101)
(62) (a) şi ea după mine pănă‐n dreptul ocolului, pe unde‐mi era iar greu de sărit (Creangă, Amintiri, 1881, 52)
(b) mai ales duminica la biserică, la horă, unde‐i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliş‐tea flăcăilor şi a fetelor (Creangă, Amintiri, 1881, 53)
(c) cum e mai bine de tras la om în gazdă (Creangă, Amintiri, 1881, 77)
(ii) atestările supinului după adverbe cu regim prepozițional lipsesc din corpusul nostru de secol XIX;
(iii) în schimb, supinul apare, în construcții personale, după adverbe din seria greu, uşor:
(63) (a) că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat (Creangă, Amintiri, 1881, 37)
(b) Mai greu de tămăduit decât bubele erau apucăturile şi nă‐ravurile... (Caragiale, Păcat..., 1892, 30)
(c) Planul era uşor de înțeles (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892, 14)
(iv) supinul din tiparul de tematizare are câteva atestări în corpusul nostru:
122
(64) (a) las’ că, de scris, talpa gâştii, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău de tot (Creangă, Amintiri, 1881, 74)
(b) Acestea se simt şi se gândesc, de spus nu se pot spune (Ca‐ragiale, Păcat..., 1892, 23)
(c) De omorât, nu l‐a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău (Caragiale, Cănuță, om sucit, 1898, 61)
(d) Am cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în sfârşit!... de aşteptat, mă aşteaptă (Caragiale, La hanul lui Mânjoală, 1898, 68)
(v) o ultimă observație priveşte supinul adverbial care, după o atesta‐re singulară în secolul al XVII‐lea, lipseşte din corpusul nostru de secol XVIII, dar reapare cu o frecvență considerabilă în secolul al XIX‐lea:
(65) (a) Un copist avizat a se cultiva pe apucate (Eminescu, Sărma‐nul Dionis, 1873, 35)
(b) Dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimțite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap (Creangă, Amintiri, 1881, 45)
(c) O linie, între cele două puncte superioare ale pătratului, era pe sfârşite (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892, 15)
(d) şi cântecul şi plânsul pe‐nfundate nu‐i mai ajung pentru asta (Caragiale, Păcat..., 1892, 44)
(e) Iată acum se stingea de tot lumina ce‐i răsărise în cale fără veste... vopaița era pe isprăvite (Caragiale, Păcat..., 1892, 31)
(f) Mâine o să sfârşească fericirea găsită pe neaşteptate... (Ca‐ragiale, Păcat..., 1892, 31)
(g) Caută chibriturile pe bâjbâite (Caragiale, La hanul lui Mânjoală, 1898, 71)
(h) şi să be aghiasma pe nemâncate, foarte bini să fie (Descânte‐ce, sec. XIX, 301)
3.1.2.4.2. Un singur tipar este atestat pentru prima dată în secolul al XIX‐lea, supinul cu valoare de imperativ, care are însă o singură apariție:
123
(66) La culcat, băieți, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, când aveți demâncare sub nas! (Creangă, Amintiri, 1881, 47)
3.1.3. Supinul verbal Primele atestări ale supinului verbal (cu un complement direct sau cu
subiect) sunt de la sfârşitul secolului al XVII‐lea. 3.1.3.1. Primul text în care apare supinul cu un complement direct – şi
cel mai bogat în atestări – este dicționarul lui Corbea, care, așa cum am menționat deja, este un text destul de excentric în epoca lui (vezi analiza detaliată din Pană Dindelegan 2011, care ajunge la concluzia că putem fixa ceva mai devreme decât sfârşitul secolului al XVII‐lea momentul recategorizării supinului nominal în supin verbal). Un alt text foarte bogat în exemple de acest tip sunt Amintirile lui Ion Creangă, în care se observă o diversificare foarte importantă tipurilor de regenți. Aşa cum se poate con‐stata din lista de exemple de mai jos, supinul verbal este atestat în contexte cu regent nominal (67), în contexte circumstanțiale (68), după verbe aspec‐tuale (69), în calitate de complement prepozițional (70), după verbe copula‐tive (71) şi în calitate de complement al unui adjectiv (71). Cronologic, pri‐mul tipar în care este atestat supinul cu un complement direct este tiparul adnominal, care cunoaşte cele mai multe atestări; numai în textul lui Cor‐bea, numărul exemplelor de supine cu un complement direct este impresi‐onant şi se poate constata, simultan, o diversitate a tipurilor de complemen‐te (cele nominale sunt fie definite (67a), fie nedefinite (67b); este atestată si‐tuația în care un complement direct şi unul indirect sunt coocurente (67c) – vezi 1.5.1; complementul direct poate fi realizat prin infinitiv (67d) etc.).
(67) (a) mescioară de numărat banii sau de socotit (3); mescioară de socotit sau tablă de numărat banii (3); hier de încrețeala pă‐rului (de încrețât părul) (82); stuf uscat, mărunțâş de ațâțat focul, lemnişoară cu piiatră pucioasă unsă (136); cârlig de tras fânul (214); barcă de țânut peştii (241); slobozârea grinzei în păreatele vecinului în postava cea de slobozât apa (245); lopată de copt pita sau de băgat pita în cuptori (258); putină, cadă, topitoare, cadă de călcat vinul (278); lo‐curi de țânut albinele sau ştiubeaie, coşuri de albine (306);
124
mierărie, loc de țânut miiarea (306); vas de măsurat apa sau de scos apa (308); vas de amestecat vinul (313); loc de învățat învățătura (320); loc de țânut rațele (327); groapă de silitră sau loc de făcut silitra (329); cană, năstrapă, vas de purtat vinul (342); casa de lucrat meşterşugul (346); cămară de țânut poamele (346); loc de țânut stridiile (351); loc de ținut pleava (354); vas de spălat picioarele (365); jicniță, casă de țânut zahareaoa (365); casă de țânut bucatete (366); hier de tăiat vâna, de lăsat sânge (381); loc de țânut tabla (384); loc de vândut peaştele (385); de casă de țânut bucatele, din care ceva înainte să aduce (409); carte de luat sama sau de țânut sama (427); țâitoare de unealte, loc de țânut rămăşița (436); loc de țânut svințeniia jârtvnică, loc svințit (446); groapă de îngropat mortul (452); hier de tăiat vâna, strâcnel (454); loc de sămănat sămânța, loc de sădit (462); creamine, piiatră de lovit focul (470); cuțât de tăiat viia (472); vas de băiat, cadă de băiat, vas de umplut vinul (475); casă de țânut răvaşurile (502); vărnicioară de spoit, vărnicioară de spoit păreții (506); locşor de privit jocul (512); loc de vândut băutura în‐călzitoare (514); meşterşug de împodobit grădina (519); ză‐brea din fereastră sau gratie înaintea boltei de vândut nego‐țul (522); loc de țânut unealtele de îmblătit (524); loc de ho‐tărât trei pământuri (525); loc de țânut îmbrăcămintele, loc de vândut hainele (540); culegătoare de struguri, vremşoară de strâns vinul (543) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(b) meşteşugire de zidit, de făcut ceva (52); loc de făcut bani, loc de schimbat bani (53); vas de țânut ulei (87); loc de țânut ce‐va (119); pană de crăpat, pană de despicat leamne (183); loc de țânut ceva, lădişoară; iarăş: loc de svătuit sau de privit ceva (209); tigaie sau cratiță de prăjit, de topit ceva (211); loc de tăiat pietri, ocnă de pietri, pietrărie (280); sapă de săpat rădăcini, sapă cu ramuri (301); unealtă afumătoare, loc de făcut fum (516); scaun de făcut leage (524); loc de sădit vie (545) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
125
(c) loc de dat mâncare găinilor (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 349)
(d) loc de învățat de‐a să hârețire, de‐a să hărți, de‐a să lupta (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 354)
(e) puteare spre făcut putânță (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 175)
(f) țevi de făcut sucală (Creangă, Amintiri, 1881, 59) (g) Şi‐mi aduc aminte că odată, la o clacă de dezghiocat păpu‐
şoi, i‐am scos Măriucăi un şoarec din sân (Creangă, Amin‐tiri, 1881, 59)
(h) S‐a pus s‐ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892, 11)
(68) (a) când pentru făcut folosul de obşte cineva să fericeşte (Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705, 106)
(b) D‐apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus printre stra‐ie, cine umbla? (Creangă, Amintiri, 1881, 59)
(c) chiar mai dinioarea l‐am văzut umblând prin târg, cu co‐tul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe‐aici undeva, ori în vro dugheană, la bă‐ut adălmaşul (Creangă, Amintiri, 1881, 56)
(d) Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors (Crean‐gă, Amintiri, 1881, 59)
(69) (a) Și până va isprăvi preotul de citit 12 evanghelii vor fi şi pe ață 12 înnodături (310) (Descântece, 1825–1826, 310)
(b) şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s‐apucă de în‐semnat la greşele cu ghiotura pe o draniță (Creangă, Amintiri, 1881, 29)
(c) De‐amu puneți‐vă pe făcut privigheri de toată noaptea şi parascovenii câte vă place, măi băieți (Creangă, Amintiri, 1881, 47)
126
(d) Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, pănă tipărea o mămă‐ligă, mântuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament (Creangă, Amintiri, 1881, 70)
(e) După ce mântuim de băut cana ceea, ni se aduce alta (Creangă, Amintiri, 1881, 78)
(f) pândim când erau ceilalți duşi de‐acasă şi ne apucăm de făcut poşte (Creangă, Amintiri, 1881, 79)
(g) Aceste cuvinte să zici când vei face nodurile le fieştecari nod vei înnoda să zici şi isprăvind 12 evanghelii de cetit, vor fi şi pre ață 12 noduri (Descântece, sec. XIX, 311)
(70) (a) că le‐au învățat toate de covârşit, încât şi dascalii să minu‐na de precopsale ei (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 213)
(b) Nu ne săturam de domni de țară, nici de măritat fetele du‐pă peminteni (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 382)
(c) încep a mă da la scris, şi la făcut cadelnița în biserică, şi la ținut isonul, de parcă eram băiet (Creangă, Amintiri, 1881, 30)
(d) Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea (Creangă, Amintiri, 1881, 60)
(e) Na! satură‐te de făcut şagă cu mine, cârpaciule! (Creangă, Amintiri, 1881, 85)
(71) şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe‐acasă (Creangă, Amintiri, 1881, 63)
(72) mâne, poimâne avem să ne trezim nişte babalâci gubavi şi ofti‐goşi − numai buni de făcut popi, ieşiți din Socola (Creangă, Amintiri, 1881, 92)
Interpretarea a trei exemple din lista de mai sus este ambiguă. În exemplele (69a, g), secvența 12 evanghelii poate fi interpretată atât ca obiect direct al verbului a isprăvi, cât şi ca obiect direct al supinului de citit; în exemplul (72), substantivul popi este interpretabil ca obiect direct numai dacă verbul a face are valoare pasivă; dacă verbul a face are valoare activă, atunci popi este nume predicativ; în oricare dintre interpretări, se menține valoarea verbală a supinului de făcut.
127
Combinarea cu un complement direct nu este unanim acceptată ca un indiciu al valorii verbale a supinului. Stan (2003: 127–128) a arătat că posibi‐litatea combinării cu un acuzativ nu marchează formal distincția dintre verbul la supin şi substantivul care conține sufixul supinului, altfel spus, nu marchează categoric distincția între comportamentul verbal vs nominal al supinului, întrucât şi alte substantive postverbale prezentau, în epoca veche, caracteristica construcției directe cu un grup nominal. Pană Dinde‐legan (2011: 123) arată că deși sunt atestate numeroase exemple de acest tip – în care substantive sau adjective postverbale, fie derivate abstracte, fie de‐rivate nume de agent, îşi ataşează direct un grup nominal – în corpus, nu se poate afirma că obiectul direct nu este o dovadă a naturii verbale. Într‐adevăr, situațiile în care complementul direct apare pe lângă un supin no‐minal, însoțit de un determinant (73), pe lângă un infinitiv lung, ambiguu categorial (74), pe lângă un adjectiv (75), inclusiv pe lângă un participiu ad‐jectival (76) sunt atestate şi în corpusul nostru, însă extrem de rar şi în con‐strucții imposibile pentru limba actuală, ceea ce ne permite să păstrăm pre‐zența complementului direct drept test pentru caracterul verbal al supinului.
(73) Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că şi ea, nu mai pu‐țin decât alalte, de vărsatul sânge nevinovat ca de o privală prea‐frumoasă să veseliia (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 250)
(74) (a) paie şi obroc deade lor şi apă de‐a spălarea picioarele acelu‐ia (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 78)
(b) caznicii de acea țară a rădica capul asupra mai marilor lor, şi cu aducerea multă pagubă, însăş ei singuri, a multe lo‐curi lăngă mare (Foletul novel, 1693−1704, 119–120)
(75) (a) fămeaie svințitoare sărbătoarea lui Bachus cu mare urgie (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 310)
(b) piiale spânzurătoare în jos grumazii boului (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 354)
(c) fămeaie vânzătoare marhă de cochevechit (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 459)
(76) (a) şi tătarii întregi, neclătiți nimic de nimeni (Anonimul Brân‐covenesc, 1706−1717, 287)
128
(b) Iar când fu într‐o zi, încă netrecut viziriul cu oştile Dună‐rea, veni un agă cu poruncă (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717, 306)
3.1.3.2. Simultan cu supinul urmat de complement direct este atestat şi supinul cu subiect (semnalat pentru prima dată de Pană Dindelegan 2011), însă acesta din urmă este mult mai puțin frecvent şi limitat la tiparul cu supin adnominal cu rol de modificator. Exemplele de la (77) sunt singu‐rele atestate în corpusul nostru.
(77) (a) loc de cinat şase înş, scaun de şezut şase oameni (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 232)
(b) loc de alergat caii (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 234) (c) locuri de iernat oştile (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 237) (d) Că nu s‐amesteca nime, să îmble alți zlotaşi de la curte,
fără cât numai boierii acie ce le era dați în sama lor, de era capete pe margene, şi avè şi vreme de vinit mojâcii, că era oşti pe hraniță (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 254)
Deşi posibilitățile supinului de a avea subiect sunt strict condiționate sintactic (vezi 1.5.2.1), importantă este capacitatea (chiar şi virtuală a) for‐melor de supin de a avea subiect, o vecinătate indiscutabil verbală.
3.2. Concurența supin – infinitiv (– conjunctiv) în limba română veche
Faptul că supinul a cunoscut o diversificare atât de evidentă a distri‐buției, la care se adaugă ideea general acceptată conform căreia infinitivul şi‐a restrâns tiparele de construcție impune o discuție despre concurența dintre supin, infinitiv şi conjunctiv în diacronie (paralelă cu cea din Capito‐lul 1, 1.4, unde acest fenomen este analizat pentru limba actuală).
3.2.1. Supin nominal vs infinitiv nominal În funcție de specificul textului, de vechime, de preferințele autorului,
supinul nominal alternează, în proporții diferite, cu infinitivul nominal. Ceea ce este de reținut este că, în primele texte româneşti, atât supinul no‐minal, cât şi infinitivul nominal erau formații lexicale/procedee uzuale de formare a cuvintelor.
129
Aşa cum arată Diaconescu (1971: 155), în secolele al XVI‐lea – al XVIII‐lea nu există reguli pentru folosirea infinitivului şi a supinului nomi‐nal, altfel spus nu se poate formula vreo generalizare legată de clasele de verbe care acceptă nominalizarea ca infinitiv sau nominalizarea ca supin (vezi Pană Dindelegan 2011: 119). Diaconescu (1971: 155) observă că, în pe‐rioada menționată, există tendința de denumire a acțiunilor referitoare la activități practice ale omului (agricultură, meşteşuguri, treburi casnice) şi prin supin, şi prin infinitiv lung, iar supinul s‐a menținut în limba populară (vezi jelitul, plânsul, îmblatul, eşitul, lăsatul secului, adurmitul, tăiatul, înțărca‐tul), activitățile practice continuând să fie denumite şi astăzi prin supin (adunat, ales, arat, brodat, cernut, cosit, cusut, plivit, săpat, secerat, semănat, tors, treierat, tuns, văruit, zugrăvit, potcovit). Diaconescu (1971: 156) observă şi că variația supin–infinitiv lung apare, în limba actuală, pentru verbe de mişca‐re: dusul–ducerea, apropiatul–apropierea, ieşitul–ieşirea, întorsul–întoarcerea, sco‐sul–scoaterea, sositul–sosirea. La Iordan şi Robu (1978: 482) apare observația – convergentă cu cea a lui Diaconescu – că se foloseşte supinul, nu infinitivul, în construcții ca: băutul cu paharul, sculatul de dimineață, culesul fructelor, apu‐catul cu mâna, pescuitul cu undița, apusul/răsăritul soarelui, aratul pământului.
Deşi concurența dintre infinitivul nominal şi supinul nominal în lim‐ba actuală nu ne‐a interesat în mod special în lucrarea de față, se cuvine menționat că observația conform căreia în limba veche nu existau reguli pentru folosirea supinului nominal sau a infinitivului nominal este valabilă şi pentru limba actuală, încercările de a stabili reguli sau generalizări lovindu‐se de impedimentul datelor, care nu se lasă sistematizate. Cornilescu (2001: 489–490) a arătat că verbele tranzitive şi cele inacuzative (intranzitive nonagentive) care exprimă schimbări, sunt compatibile atât cu nominalizarea infinitiv, cât şi cu nominalizarea supin (întinerirea/întineritul, plecarea/plecatul, venirea/venitul etc.) şi observă că uneori supinul este marcat stilistic; în schimb, verbele inergative (intranzitive agentive) ar fi incompa‐tibile cu sufixul de infinitiv, care este telic şi ar accepta numai sufixul de supin (nominal), care este atelic (dormitul, tuşitul); totuşi, aşa cum observă chiar autoarea citată, există însă verbe inergative care acceptă ambele tipuri de nominalizare (alergatul/alergarea, vorbitul/vorbirea etc.). Ideea a fost prelu‐ată şi de Alexiadou, Iordăchioaia şi Schäfer (2011). Stan (2003: 70–71), co‐mentând generalizarea anterioară, arată că posibilitatea verbelor tranzitive
130
şi a celor inacuzative de a se combina cu ambele sufixe se corelează cu ac‐centul pus pe schimbarea de stare (citirea cărții, venirea la putere), respectiv pe procesul care conduce la o schimbare de stare (cititul, venitul târziu aca‐să). Stan (2003: 75) a verificat generalizarea propusă de Cornilescu (2001) pe verbele de la litera C din DEX (1996) – 429 de verbe – şi a ajuns la concluzia că discuția despre cele două tipuri de nominalizare (infinitiv vs supin) tre‐buie menținută la nivel stilistic: nominalizarea ca infinitiv este preferată în varianta cultă a limbii, iar cea ca supin, în varianta populară, uzuală, fami‐liară. În plus, în Dragomirescu (2010: 218), am arătat că din inventarul de verbe inacuzative din limba română, majoritatea acceptă nominalizarea ca infinitiv (excepții: a apărea, a dispărea, a muri, a reapărea) şi numai un număr limitat de verbe inacuzative acceptă nominalizarea ca supin (mucegăitul, putrezitul, râncezitul, ruginitul, trecutul, fermentatul, germinatul, încolțitul, în‐floritul, înfrunzitul, năpârlitul, răguşitul, aplecatul, apusul, asfințitul, avansatul, cotitul, rămasul, răsăritul, staționatul, trăitul, zăcutul, ajunsul, alunecatul, ateri‐zatul, căzutul, fugitul, ieşitul, intratul, pătrunsul, plecatul, revenitul, sositul, ve‐nitul, ivitul, rătăcitul, apărutul, muritul, stagnatul, prelinsul, asudatul, cursul, izvorâtul, explodatul, transpiratul etc.). Prin urmare, nici pentru limba actuală nu se poate face o generalizare legată de distribuția supinului nominal şi a infinitivului nominal, dar se poate sublinia ideea că supinul nominal este mai constrâns decât infinitivul nominal.
Datele din corpus confirmă acest lucru şi pentru limba veche. În tex‐tele din secolul al XVI‐lea, se observă că infinitivul nominal este mai frec‐vent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal. În documentele ori‐ginale, ambele forme sunt destul de frecvente, însă mult mai limitate lexical decât în celelalte texte. În continuare, vom reda câteva liste cu infinitive nominale extrase din texte, pentru a se putea compara cu listele cu supine nominale, prezentate supra, la punctul 3.1.1., exemplele de sub (1).
(78) (a) scoaterea, plângere, chemarea, micşurarea, suspinarea, teamere, ținreare, putredirea, strigarea, luciire, urdzirea, scutire, arretarea, preceapere, cădeare, cererea, vrearea, rrodirea, ponosluire, smerirea, împlearea, mutare, plângere, amistuirea, micşurarea, suspinare, gâcire, preceapere, creadere, părrăsire, îngânare, călcare, aflarea, cumândare, aducere, clătire, giunghere, amistuire, puteare, chemare, cântare, schimbare,
131
lunrecare, preveghere, gătirea, dare, mâncare, rrădzimare, plini‐re, preceapere, prilăstirea, pustiinre, batere‐jioc, sprejenirea, vedearea, schimbarea, luminrarea, lăudare, amistuirea, precepere, mângâiarea, spunrere, călcare, strigarea, plângere, micşurarea, putredire, giudecare, cuntinrirea, gilăluire, cădearea, izbăvire, ispăsire, mâhnire, facerea, cearerea, smiintire, întrarea, ieşirea, prădarea, străjuire, şedearea, scularea, tămădu‐ire, mântuirea, durmitare, urdzirea, luminrarea, rrădicarea, ținreare, îngrădire, înglotirea, amistuirea, cădere, străbatere, strigare, lăudarea (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520)
(b) puteare, învierea, îngropare, putredire, stricare, jungheare, vin‐decare, mântuirea, cădeare, strigare, judecare, plângerea, vrearea, piiardere, călcarea, râvnirea, scularea, înviarea, izbăvi‐re, răbdare, nădăjduire, ucidere, strângerea, țineare, perire, bearea, scrâşnirea, vândecarea, lăudarea, tâmpinarea, mântuire, ştirea, strigare, izbăvirea, judecare, durearea, plângerea, ținearea, naşterea, cunoaşterea, slăvirea, împlearea, descântarea, neavere, certare, cercetare, adunarea, răbdarea, şedearea, lăsarea, umbrire, punerea, slujire, vindere, cumpărare, flămânzire, prevegheare, nemâncare, răstignire, zicerea (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568)
(c) împreunare, răsipirea, putearea, bună‐vrearea, perirea, lăsarea, scularea, aşteptarea, lăcuirea, perirea, ispovedire, ținearea, rădi‐carea, fugirea, izbăvire, glotirea, mâncarea, bearea (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568)
(d) lăsarea, dobândire, plângere, uciderea, învierea, dulce‐dăruirea, aducerea, îmvierea, schimbare, giudecare, giudecarea, perire, giudecare, întrebare, cearere, ascultare, întrebarea, vedeare, cutedzare, împutare, ierrnare, lepădare, dosădirea, cutedzare, tremeatere, bună‐rrebdare, tremeaterea, rrebdare, schimbare, adaugerea, tremeatere, strigarea, rrătăcirea, spurerea, izbăvire, spunrere, îmviere, învierea, ascultarea, putrediriei, sfintire, cumândare, poticnirei, cerrcetariei, zidirea, vrăjbirea, tremeatere, sleiriei, murrguire, ispitirea, ivirea, sărutarea, tremeatere, pomenirea, părăsire, perirea, vedearea (Codicele vo‐ronețean, 1563–1583)
132
(e) bunăvestire, bunăvrerea, suirea, împreunare, sfătuirea, asculta‐rea, înviere, ținere, iubirea, mântuire, căirea, întoarcerea, înălța‐rea, tăiare, părearea, pohtire, săgetarea, căirea, înălțarea, cădeare, piiardere, mântuire, dosădire, ocărârea, răpire, putearea, ştire, meargerea, biruire, răpire, înfrângere, înălțarea, frângerea, isprăvirea, uciderea, răbdare, cucerire, ascultare, vin‐decare, îndulcire, împutare, pierzare, scădeare, înotare, întoarce‐rea, cădearea, întoarcerea, înfrângerea, mâniiare, deştingerea, mâhnirea, făgăduirea, ținearea, venire, isprăvirea, îndrăznire, nemiluire, miluire, vrearea, întrebare, eşirea, ispovedire, ocărâre, arătare, râvnire, ertare, răbdare, vindecare, ogodire, plângere, împutarea, dare, căutarea, ivirea, suspinare, beare, dereptare, păzirea, meargerea, lepădarea, împreunare, rupere, răstignirea, râvnirea, facerea, păreare, gonire, piiarderea, nețineare, izbăvire, mângâiare, spălare, zidire, protivire, striinare, înviere, adurmire, descoperire, împreunare, lăcuire, răstignire, venire, răbdarea, ertarea, vânzare, mângâiarea, pohtire, îndrăznirea, îndrăznire, răbdare, împreunare, iubire, gătirea, îndemnare, as‐cultarea, plăcearea, arătare, vedearea, tăceare, răstignire, pipăi‐rea, cucerire, îndrăznire, îngoparea, răbdare, isprăvire, piiardere, răsipire, slobozirea, treacerea, facerea, dăruire, în‐drăznire, prădare, ucidere, îmblare, odihnire, ardere, afumare, scuipirea, scăderea, îndrăznire, bună‐slăvire, sărutarea, biruire (Coresi, Carte cu învățătură, 1581)
(f) ştirea, descălecarea, tremeaterea, împutarea, judecare, udarea, mâncare, vederare, putearea, zicere, zidirea, ținearea, orbire, strigarea, perire, săgetare, giunghearea, ardere, îngrupare, audzirea, auzirea, grăirea, naşterea, stricare, iertare, luptare, dureare, întrebarea, aşteptarea, purtarea, plângere, plângerea, strigarea, facerea, ardere, adunarea, iubire, vindecare, creşterea, dare, audzirea, ungere (Palia de la Orăştie, 1581–1582)
(g) ştire, pierdere, peirea, puteare, lucrare, învierea, cearerea, pleca‐re, ucidere (Documente, 1521–1600)
Această situație (frecvența şi diversitatea mult mai mare a infinitivu‐lui nominal față de supinul nominal) se continuă şi în secolele următoare
133
(vezi observațiile din Anexă). Deşi cercetarea noastră de corpus priveşte numai secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea, în absența unei analize statistice pen‐tru faptele din limba actuală, am considerat potrivit să prezentăm şi datele din două texte contemporane, Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut (2010) şi Andrei Pleşu, Despre frumusețea uitată a vieții (2011), din care se ob‐servă că, în limba actuală, raportul de frecvență dintre supinul nominal (in‐clusiv formațiile lexicale cu structura supinului nominal, care nu au verbe corespunzătoare) şi infinitivul nominal (inclusiv formațiile lexicale cu structura infinitivului nominal, care nu au verbe corespunzătoare) este comparabil cu cel din secolul al XVI‐lea.
(79) (a) adormitul, ascultatul, bărbieritul, băutul, cititul, dirijatul, găti‐tul, ieşitul, începutul, întârziatul, lăsatul (de) fumat, locuitul, mâncatul, mersul, plânsul, plimbatul, privitul, provizorat, râ‐sul, scârțâitul, scrisul, sfârşitul, statul, surâsul, susuratul (Lii‐ceanu, Întâlnire cu un necunoscut, 2010)
(b) acceptare, acoperire, acreditare, actualizare, acumulare, aderare, admitere, afirmare, ajustare, alunecare, amenințare, amintire, amplasare, angajare, aplicare, apreciere, apropiere, aranjare, aruncare, ascundere, asociere, asumare, atacare, autodenunțare, băgare, binefacere, calculare, cântărire, cădere, căutare, cianozare, cimentare, ciocnire, coabitare, coacere, coborâre, co‐mitere, comunicare, concentrare, condamnare, confecționare, confruntare, constrângere, conştientizare, contemplare, conti‐nuare, contorsionare, convingere, crispare, cucerire, cultivare, cunoaştere, cuplare, curgere, damnare, dăruire, decădere, degra‐dare, demolare, demoralizare, denigrare, deosebire, depopulare, depunere, deschidere, descompunere, descoperire, desprindere, determinare, devenire, dezlegare, dezvăluire, dilatare, disimula‐re, disperare, distrugere, dobândire, documentare, echivalare, edificare, eliberare, eliminare, epuizare, evadare, evitare, evocare, excitare, facere, fericire, ființare, filmare, fondare, formulare, frustrare, funcționare, gândire, găsire, gestionare, golire, grupa‐re, hălăduire, hărțuire, hermeneutizare, ieşire, iluminare, indig‐nare, individualizare, instalare, interiorizare, interzicere, intra‐re, introducere, invadare, inventariere, iubire, izolare, îmbarca‐
134
re, îmbrățişare, împărtăşire, împietrire, împletire, înălțare, în‐carnare, începere, începere, încercare, încetare, încheiere, închi‐dere, înclinare, încrâncenare, încredere, încununare, îndobitoci‐re, îndrăgostire, îndrumare, înfăptuire, înființare, înfrângere, înfrățire, îngrijire, înmormântare, însăilare, însemnare, însoțire, înstrăinare, întâlnire, întâmpinare, întâmplare, întinerire, în‐toarcere, întrupare, întrupare, jignire, judecare, lansare, locuire, luare, luminare, mângâiere, mântuire, maturizare, măcinare, mărturisire, mirare, mişcare, mlădiere, mobilizare, modelare, mulțumire, naştere, nedeterminare, nefericire, nimicire, obser‐vare, oglindire, orânduire, pâlpâire, părere, pierdere, plăcere, plecare, plimbare, pocire, predare, preocupare, presimțire, primi‐re, privire, producere, promovare, provocare, publicare, punere, pustiire, ratare, ratare, rămânere, răspundere, răsturnare, rătă‐cire, rătăcire, răzbunare, recompunere, recunoaştere, recuperare, redresare, reduplicare, remuşcare, repetare, retragere, revedere, revenire, revirginizare, rezolvare, ridicare, rinocerizare, rostire, rotire, rupere, schimbare, schimbare, scormonire, scrutare, si‐mulare, sinucidere, spargere, stare, stăpânire, subalimentare, sugrumare, supunere, surprindere, suspendare, şlagărizare, tă‐cere, traducere, trecere, tresărire, trezire, uitare, umilire, undui‐re, unificare, urmărire, uşurare, vânătoare, vedere, venire, vizi‐tare, vorbire, zbatere (Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, 2010)
(80) (a) acces, asasinatul, avutul, bâzâit, cititul, iubit, mâncatul, mersul, păscut, plâns, prizonierat, profesorat, râsul, ruptul, scrisul, scuipatul, statul, surâs, suptul (Pleşu, Despre frumusețea uita‐tă a vieții, 2011)
(b) abatere, abordare, acomodare, acoperire, adecvare, adiere, aduce‐re, adumbrire, afectare, aglutinare, alcătuire, alergare, aliniere, amenințare, angajare, angajare, anulare, aplicare, aprindere, apropiere, asanare, asemănare, asumare, aşezare, aşteptare, au‐tojustificare, calificare, canalizare, canonizare, cădere, căutare, cercetare, citire, colaborare, completare, concentrare, confirmare, conservare, consimțire, constituire, conviețuire, culcare, culege‐
135
re, cunoaştere, cuprindere, dăruire, defăimare, definire, deforma‐re, delegitimare, deliberare, demolare, demonizare, demontare, deosebire, depreciere, deprindere, desăvârşire, descumpănire, desecretizare, desfrânare, destindere, destupare, deviere, devita‐lizare, dezamăgire, dezbatere, dez‐vrăjire, diminuare, disperare, dublare, durere, enumerare, etalare, exaltare, exasperare, exem‐plificare, exercitare, exersare, exprimare, expunere, exterminare, extirpare, ezitare, fabricare, facere, fericire, fierbere, focalizare, folosire, formulare, frecventare, fructificare, funcționare, globa‐lizare, guvernare, ieşire, ieşire, igienizare, inadecvare, identifica‐re, instalare, intoxicare, introducere, inventariere, invocare, ira‐diere, iritare, iubire, îmbărbătare, îmbogățire, îmbuibare, îmbu‐jorare, împăcare, împietrire, împlinire, împrejurare, încarnare, încălcare, încăpățânare, încercare, încetare, încetinire, închipui‐re, încredere, încredere, încredințare, încremenire, încununare, îndârjire, îndatorire, îndeletnicire, îndrăgostire, îndreptățire, înfrânare, înfulecare, îngâmfare, înlocuire, înrăire, înregimenta‐re, înrudire, însărcinare, întâlnire, întâmplare, întârziere, întă‐râtare, întrebare, întreprindere, întrerupere, întreținere, înțele‐gere, învârtoşare, învățare, învechire, înviere, înzestrare, jude‐care, justificare, lichidare, lucire, manevrare, manifestare, mân‐tuire, mărturisire, mineralizare, mirare, mişcare, mobilizare, moştenire, naştere, nedumerire, neîmplinire, nerăbdare, nesim‐țire, normalizare, obținere, participare, parvenire, personalizare, petrecere, pierdere, plăcere, plăcere, plăsmuire, plecare, plimba‐re, plutire, poluare, practicare, pregătire, preocupare, pricepere, privire, punere, putere, rarefiere, răbdare, răspundere, răstigni‐re, răsturnare, răsuflare, realegere, realizare, realizare, recalibra‐re, recoltare, reculegere, recunoaştere, recuperare, redobândire, refacere, regrupare, reintrare, reîmprospătare, relansare, reluare, reorganizare, reprezentare, resemnare, revelare, rezolvare, ros‐togolire, satisfacere, scădere, scăpătare, scrâşnire, scurgere, se‐cularizare, sinucidere, slăbire, slujire, smintire, sofisticare, spe‐cializare, standardizare, stare, strălucire, stricare, subordonare, subțiere, supervizare, supraevaluare, supralicitare, suprapunere,
136
supraviețuire, surescitare, suspendare, târâre, tăcere, tăiere, transfigurare, transformare, trăire, trecere, trezire, trimitere, uitare, utilizare, valorificare, vedere, venire, verificare, viețuire, vindecare, violare, vociferare, vorbire, zdrelire, zgândărire (Ple‐şu, Despre frumusețea uitată a vieții, 2011)
3.2.2. Supin verbal vs infinitiv (vs conjunctiv) Observațiile despre posibilitatea ca supinul verbal, infinitivul şi con‐
junctivul să alterneze în acelaşi context sintactic, în limba veche, sunt nesis‐tematice în bibliografia parcursă. Totuşi, sunt ceva mai numeroase decât cele referitoare la limba actuală. Prezentarea din această secțiune este baza‐tă mai ales pe cercetarea de corpus (din care, de data aceasta, am extras se‐lectiv exemple, şi nu exhaustiv, ca în cazul tiparelor cu supin), în prezenta‐rea căreia am inclus şi referirile care apar în bibliografia consultată.
Ne‐am concentrat atenția asupra variației supin–infinitiv, deoarece conjunctivul pare să fie constant utilizabil în contextele infinitivului (Pană Dindelegan 1992: 131) (cu excepția unor moduri şi timpuri compuse şi a unor structuri fixe), iar distribuția sa diacronică nu pare să fi suferit schim‐bări semnificative. Diaconescu (1977: 124) observă că interferența dintre in‐finitiv şi conjunctiv datează din latină şi se accentuează în română, pe mă‐sură ce conjunctivul tinde să devină un mod al subordonării, apropiindu‐se de infinitiv. O altă observație a lui Diaconescu (1977: 125) priveşte faptul că, încă din secolul al XVI‐lea, conjunctivul era mai frecvent decât infinitivul, acest lucru constituind o dovadă a faptului că procesul înlocuirii infinitivu‐lui prin conjunctiv datează dintr‐o perioadă mult mai îndepărtată (vezi Frâncu 2000: 147). Extinderea conjunctivului, în română şi în limbile balca‐nice, este pusă de Diaconescu pe seama posibilității pe care o are conjuncti‐vul de a raporta explicit acțiunea la o persoană. Frâncu (2000: 147) observă că infinitivul a fost înlocuit de conjunctiv în cazurile în care regentul era un verb cu infinitiv‐obiect sau după a vrea şi a trebui; în schimb, infinitivul a fost înlocuit de supin în contextele în care tendința de personalizare a fost minimă sau nulă: după verbe care permiteau un infinitiv subiect (semiauxi‐liarele de mod a fi, a avea şi de aspect a sfârşi, a termina, a găti), după sub‐stantive sau adjective, unde nevoia de exprimare a persoanei şi a timpului era minimă.
137
3.2.2.1. Primul obiectiv al acestei secțiuni este acela de a demonstra că, în limba primelor texte româneşti, tiparelor latineşti cu supin le cores‐pund tipare cu infinitivul. Aşa cum am arătat în Capitolul 2, 2.1, supinul latinesc apărea constant în două construcții: (i) supinul în acuzativ exprima scopul acțiunii, după verbe de mişcare; (ii) supinul în ablativ apărea drept complement al unor adjective. Aceste două construcții apar în limba actua‐lă (vezi 1.3.3.1, 1.3.5.3), dar nu sunt atestate în primele texte româneşti: su‐pinul complement al unui adjectiv apare în texte din secolul al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.2.2.2), iar supinul circumstanțial cu valoare finală, după verbe de mişcare, la începutul secolului al XVIII‐lea (vezi supra, 3.1.2.3.1).
Cercetarea de corpus dovedeşte că, înainte de aceste atestări ale supi‐nului, în contextele menționate era folosit infinitivul, atât pentru a exprima scopul după verbe de mişcare (81), cât şi drept complement al unor adjecti‐ve ((82)–(85)). Pentru infinitivul cu valoare finală, am reținut aici numai exemplele (cu infinitiv lung şi scurt) din secolul al XVI‐lea; infinitivul con‐tinuă să fie folosit în acest tipar, cu o frecvență din ce în ce mai scăzută, pâ‐nă în secolul al XIX‐lea (vezi Anexa):
(81) (a) E ti, Doamne, în gios veri duce ei, în puțulu de putredirea (134); Şi‐i purtă pre cale dereaptă a <î>ntra în cetate de‐a mâ<nre>carea (179); Cinre duce‐me‐va în cetate de‐a chinui‐rea, au cinre năstăvi‐me‐va pără la Idumea (181) (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520)
(b) Şedzut‐ai în scaunu a giudeca dereptate (92); Înra<in>te şe‐de la pârrişii cu cei bogați, a ucide furişu nevinovatul (93); Şi îmbla a vedea, în deşert grăiia (121); Aceia rasfira‐se a mânca, e se nu se <vo>r sătura şi vorrovi‐vor (137); Cându adura‐se depreunră, pre menre a prinde sufletul mieu băsăduiră (111); Că statu de‐a derea<p>ta mişie<lu>lui, a‐l scoate de gonitori sufletulu miu (183); Împi<n>s fuiu, plecaiu‐me a cădea şi Domnulu me opri (187); Scoate den temniță a se ispovedi numelui tău (206) (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520)
(c) Şi iară veni‐va cu slavă a judeca viii şi morții (Coresi, Cate‐hismul, 1559–1560, 103)
138
(d) N‐am venit a chema derepții, ce păcătoşii (47); Şedea‐veți a judeca doaosprădzeace rude (63); Venit‐ai încoace ainte de vreame a munci noi? (73); Venit‐ai mainte de vreame a munci pre noi (75); Cum şi acest nărod, care venise a ascul‐ta cuvintele lu Hristos (81); Şi deaca lăsă gloatele, sui‐se în codru însuş a se ruga (82); A treia oara, cum au suit a se ru‐ga în codru (83); Unde auzim că Hristos au mers la codru a se ruga (83); Că n‐au venit a chema derepții, ce păcătoşii la pocaianie (95); Nu îmbla a ceare, să eşti sănătos (145); Vine cu dulceață a întări inema (152) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568)
(e) Şi iară va veni cu slavă a judeca viii şi morții (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 194)
(f) de cându me suiiu întru Ierusalim a me închira (288); vine spre‐nsu a semna (301); n‐au venritu a afla sau a vesti sau a grăi de tinre ceva rreu (330) (Codicele Voronețean, 1563–1583)
(g) Nu venii a chema derepții, ce păcătoşii la pocăință (5); Într‐acelu chipu va veni den ceriu, ca fulgerulu, cu tărie şi cu slavă multă, a judeca toată lumea (75); Cătră cela necredinciosulu Thoma mearse a‐i spune lui ce vrea (131); şi vine a spăsi un ucenicu necredinciosu (131); Ședea‐veți a judeca doaosprăzeace rude ale Izraililoru (201) (Coresi, Carte cu învățătură, 1581)
(h) şi slobozi un corb a zbura (32); şi slobodzi iară alt porumb a zbura din corabie (32); featele acestor orăşanilor vin afară a scoate apă (76); acea fată ce va veni a scoate apă (79); Iuda mearse sus a tunde oile sale în Timad (132); Iacătă, mearge sus socru‐tău în Timnat a tunde oile sale (132); Merseră derept aceaia feciorii lui Izdrail a cumpăra grâu (146); noi slugile tale a cumpăra grâu am venit (146); eram veniți gios şi ainte de aceasta a cumpăra grâu (153); apă deade a‐ş spăla picioarele şi oboroc asinilor săi (153); carii cu el mersease în sus a îngrupa pre tată‐său (178); aceastea vineră a împlea
139
apă şi împlură scocurele (184); acesta iaste pâinea carea au dat voao a vă hrăni (232); ieşiră afară a culeage şi nemică nu aflară (234); cum să nu treacă prespre hotar a vedea Dom‐nul (243); şi‐ş va slobodzi dobitocul său în holdele altuia a face pagubă (250); Dup‐acea şedzu gios nărodul a mânca şi a bea şi se sculă a giuca (287) (Palia de la Orăştie, 1581–1582)
(i) iar Mihail voievod, până a îmbla gărdinariul a svătui şi a‐ş tocmi, lăsându toată câştiga şi frica, au luat putearea des‐pre el (Documente, Act diplomatic, *Transilvania, [30 mar‐tie – aprilie 1600], 135); aşea de nu se poate întoarce a veni în țara măriei sale lui craiu (Documente, Mărturii în proce‐sul lui Petru Şchiopul, *Polonia, [februarie – 1 septembrie 1593], 181)
Infinitivul (lung sau scurt) complement al unui adjectiv este destul de rar în secolul al XVI‐lea (82). Ceea ce este interesant în legătură cu această construcție este faptul că ea nu‐şi pierde vitalitatea, până în secolul al XIX‐lea, continuând să fie destul de frecventă şi în limba actuală (vezi 1.4). Este de menționat faptul că, în textul cu cele mai multe atestări ale tiparului ad‐jectiv + complement realizat prin infinitiv, Însemnările lui Dinicu Golescu, în foarte multe dintre exemple este vorba de infinitive „lungi”, a căror valoare verbală este discutabilă, dat fiind că infinitivul lung cu valoare verbală nu mai era natural în epocă1.
(82) (a) Și muiarea văzând că pomulu e bun de mâncare şi frumos ochilor (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 19)
1 Revitalizarea infinitivului lung în texte culte din secolul al XIX‐lea este un feno‐men artificial, diferit de tendința regională de conservare a infinitivului lung, semnalată de Mării (2004: 26–28), care arată că, în conformitate cu datele extrase de Sever Pop şi de Emil Petrovici, infinitivul lung cu valoare verbală este încă atestat în opt localități (două din Țara Oaşului şi şase din Bihor), în tipare diferite, în care limba standard ar prefera supinul sau conjunctivul: a început de‐a sughița‐re, nu‐i bine de‐a vedearea atâtea, mai de‐a crăpare lemne, ac depa fare strinfi şi cip‐că, ac de‐a fare mănuşi, are el de‐a cântare, are de‐a se spălare, am de‐a vedeare, am de‐a beare nişte leacuri, ai de‐a rămăneare, am de‐a țineare, am de‐a ducere, are el de‐a se ducere.
140
(b) Și multe, în multe chipuri, arată noao cărări de pocaanie şi de spăsenie, şi mai lesne a umbla după aceastea dat‐au noao (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 46)
(c) şi pururea oare derep ce lucru era gata <a> agiuta lor (Do‐cumente, Mărturii în procesul lui Petru Şchiopul, *Polonia, [februarie – 1 septembrie 1593], 181)
(83) (a) gătit a starea cu războiu împrotiva lui Răzvan (Costin, Le‐topisețul, 1675, 64)
(b) Marsu, gata iaste a urzirea hicleşuguri şi a ocoli oricare mare cetate (Foletul novel, 1693−1704, 123)
(c) ce‐s gata a să sfădi şi cu Dumnezău (18); să fie gata a face bine cu surumanii (19); că ei încă s‐au amărât şi‐s gata a plânge (70) (Sicriul de aur, 1683)
(d) Locuri mai bune de a lăcui căutându‐şi (Cantacuzino, Isto‐ria țării Rumâneşti, 1678−1688, 9)
(e) lăudăcios, ‐ă, vreadnic a să lăuda (282); vreadnic de‐a să cinsti (337) (Corbea, Dictiones, 1691−1697)
(f) Nu iaste înbucătură aşa lesne a să mesteca, acea cetate, pre‐cum credea năvălitorii ei! (126); şi toată lumea gata iaste a să bate (153) (Foletul novel, 1693−1704)
(g) de vrednic a‐l dovedi, vrednică sint (87); Și precum vredni‐că iaste a să asculta (91) (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705)
(84) (a) şi au zis aceste cuvinte vrednice de pomenire (Antim Ivi‐reanul, Predici, înc. sec. XVIII, 239)
(b) Ale fişte căruia fapte bune a le număra mie n‐au fost cu pu‐tință (77); Şi cu adevărat de urâre şi de urgisire iaste vredni‐că (82) (Clain, Propovedanie..., 1784)
(c) pentru carea nu sunt eu vrednic a grăi şi a lăuda măririle ei (98); cum că nu iaste volnic a călca porunca (104); cum că nu iaste vrednic a să numi apostol (129) (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII)
(d) au făcut hanul o mare vitejie, care este vrednică a să scrie (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717, 292)
141
(e) şi aflând un obraz vrednic şi cuvios dă a face ginere mării‐sale (232); ca nişte iubitori dă a scorni răzmirițe şi zarve (234); măriia‐sa ca un milostiv şi iubitoriu de‐a face pomeni (257); fiind ostenitoriu a săvârşi sfintele cununii (262); om foarte învățat şi vrednec dă a chivernisi sfântul mormânt (268) (Greceanu, Începătura istoriii, 1711)
(f) dară nimini nu să află vrednic a dezlega stărpičunea ei (211); lucru vrednic de mirare (231); fiind cu aşa istorii frumoasă şi vrednice de mirare împodobit (264); gata sânt a merge (299); şi sânt cu anevoe a să dezrădăcina (328) (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII)
(g) Oastea împăratului este deprinsă a da războiu nepriietinilor (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 138)
(h) Care făpturi ale lui Dumnezeu sânt mai vrednice de a le socoti? (39); Ce lucruri mai vrednice de a le însemna ştim noi despre Is. (42); Sunt gata a viețui creştineşte (51) (Şincai, Catehismul cel mare, 1783)
(i) Dară noi nici decum nu sântem vrednici a câştiga însuş la noi de plin traiul bun (Ducerea de mână către cinste, 1793, 176)
(j) Statornic şi mai gata a le sluji, de cât a pofti să‐ți slujască ei (Cărindariu rumănesc pe anul 1794, 183)
(k) el răspunse că ar fi gata de a confirma denaintea oamenilor ce el au fost făgăduit de‐naintea lui Dumnezeu (93); El era gata a fugi din patria sa la cei streini şi a părtăşi cu o come‐diană (97) (Istoria Amerii, 1794)
(l) În toată vremea să fie gata şi grabnici a învăța şi a îndrepta sufletele (250); Nevoința, cu carea să nevoiaşte a poftori cele plăcute, să zice putere simțitoare a pofti (254) (Clain, Theologhiia moralicească, 1796)
(85) (a) Era gata de‐a să tâmpinare (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 169)
(b) orice vrednic de însemnare (2); Sânt statue vrednice de vede‐re şi de însemnare (9); Oraş al Ungarii, frumos şi vrednic de vedere (12); Lucru adevărat vrednic de vedere (17); Lucru vrednic de vedere (19); Statue de marmură de persoane
142
vechi vrednice de aducere‐aminte (24); Și câte alte multe lu‐cruri sânt mai vrednice de vedere decât acestea (24); Lu‐cruri de mare preț şi vrednice de vedere (37); Un boier foar‐te vrednic de smerire mi‐au zis că... (40); Dar toate sânt mai vrednice de însemnare (43); Și cel mai vrednic de auzire este că să vede chiar Prezburgul (45); Frumusețea lor şi temeiniciia sânt vrednice de vedere, căci sânt foarte late, drepte (61); De acuma sânt vrednice de vedere (67); Iar drumul din Fuzina şi până aciia şi spre toate satele Italiii este lucru vrednic de vedere (68); Fiindcă ne arată pildele acelor vrednici de pomenire (70); Are trei theatre, dar cel mai vrednic de însemnare este cel ce să numeşte Amfitheatru (71); Sânt lucruri vrednice de mirare (73); Itali‐enii cei nobili şi neguțitorii sânt vrednici de iubire (78); În‐tru care sânt multe lucruri vrednice de vedere şi de însemna‐re (89); Grajdurile, ce au pe la toate satele, sânt vrednice de vedere (97); Pentru vederea acelui vrednic de mirare cataract al Rinului (112) (Golescu, Însemnare, 1824–1826)
(c) Tinerii tăi încă‐s de‐împreună / Gata‐a merge departe de‐acasă (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 128)
(d) Lucruri vrednice de a le spune (19); Thiseiu, carele, lăsând singură pe Ariadna în ostrovul Naxu, stă gata de a pleca (92); Dar este vrednică de a primi măcar pe oricare om într‐însa (100) (Golescu, Însemnare, 1824–1826)
(e) vrednică de a fi numărată între cele douăsprezece fapte ero‐ice ale voinicului Ercul (91); gata a vă sluji (99) (Kogălni‐ceanu, Fiziologia provincialului în Iaşi, 1844)
(f) dar nu sătulă de‐a privi (Eminescu, Cezara, 1876, 82) Frâncu (2000: 147) observă că, după adjective din seria bun, rău, uşor,
vreadnic, infinitivul a fost concurat de supin (şi nu de conjunctiv) şi mențio‐nează că înlocuirea masivă a infinitivului prin supin după adjective este foarte târzie (sfârşitul secolului al XVIII‐lea – începutul secolului al XIX‐lea). Analiza datelor extrase din corpus ne permite să nuanțăm această ob‐servație: începând din secolul al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.2.2.2) şi, cu o frec‐vență foarte mare, în secolul al XVIII‐lea (vezi supra, 3.1.2.3.2) şi până în se‐colul al XIX‐lea (şi chiar până în etapa actuală de limbă), infinitivul şi supi‐nul au fost folosite în variație după adjectivele de tipul menționat.
143
3.2.2.2. Al doilea obiectiv al acestei secțiuni este acela de a arăta că al‐ternanța infinitiv–supin a existat chiar pentru contextele în care supinul apare din primele texte româneşti; unele dintre aceste contexte (de exem‐plu, poziția de modificator în grupul nominal) sunt limitate la supin în lim‐ba actuală (vezi 1.4). Acest lucru arată că, foarte probabil, supinul verbal românesc era, în momentul primelor texte româneşti, o formă „tânără”, ca‐re nu avea contexte specifice de apariție.
Situația cea mai relevantă este reprezentată de infinitivul (lung şi scurt) cu valoare de modificator în grupul nominal, care este atestat până în secolul al XIX‐lea, însă cu o frecvență în scădere; în exemplele din secolele al XVIII‐lea – al XIX‐lea, valoarea verbală a infinitivului lung este discutabilă.
(86) (a) Acmu e vreamea de‐a lucrarea şi de‐a semănarea (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 174)
(b) paie şi obroc deade lor şi apă de‐a spălarea picioarele acelu‐ia (78); au venit vreamea de‐a slobozirea (105); acolo n‐avea nărodul apă de‐a bearea (235); Fă şi luotoriu de muc şi vase de‐al stingerea den curat aur (263); pietri scumpe de‐a podo‐birea efodul şi hojenul (300); uloiul de‐a luminarea (314) (Pa‐lia de la Orăştie, 1581‐1582)
(c) bine ştii cum că feciori nătari am cu mine, dobitoc şi vaci a făta (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 114)
(87) (a) unde nici era loc de a‐şi tocmirea oastea, nici de a să îndireptarea, ci aşa ei în‐de‐sine tăindu‐să (98); socotind că are vreme de a‐şi răscumpărarea strâmbătatea sa de pre cela ce n‐au călcat numai pacea cea vechie (115); Și îndată i‐au gătit leagăn cu 6 cai, că loc de a să zăbovirea nu era (139) (Ureche, Letopisețul, 1642–1647)
(b) pâinea cea de mâncare (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, 749)
(c) Soroc de sfârşire (56); Şi ş‐au ales locul de a darea războiu leşilor (77) (Costin, Letopisețul, 1675)
(d) că după moarte nu va dobândi vreme de‐a face bine cu surumanii (Sicriul de aur, 1683, 19)
144
(e) loc de‐a țânearea răvaşurilor oraşului (52); vas de purtarea prânzului (54); loc de țânearea armelor (55); loc de vânzarea aromatelor (55); loc de mântuire (148); casă de priimirea oas‐peților (167); loc de țânearea avuției, vistiiari, loc de țânearea comorii (216); învățătură de luarea sămii (290); loc de țânearea culeasei rămăşițe (433); loc de alergarea olăcăritului 20 şi opt de miluri de pământ (482); Cât loc de săltare nu le va ajunge (263) (Corbea, Dictiones, 1691−1697)
(f) mreajă cu prăjini de a prinde păsări (35); locu de a privi jocu‐rile (37); pat de a odihni zâoa (39); meşteşug de‐a scrie fru‐mos (Corbea, Dictiones, 1691−1697, 222)
(g) Vreme de a păscui (Foletul novel, 1693−1704, 12) (88) (a) Deci şi apa carea în lacul munților era adunată, loc de cur‐
gere aflând (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 182) (b) ajunsese a să ocărî, lucru dă mirare, neavând nici o vecină‐
tate (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 217) (c) Nu doară că nu sunt cuvinte multe şi de multe feliuri de
vorbe a să grăi întru lauda mărirei ei (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 85)
(d) aflat‐au altă panurghie a face (225); ce le iaste, socoteala păgânilor şi gândul a face? (225) (Greceanu, Începătura istoriii, 1711)
(e) pentru că acest nu iaste lucru a nu să dovedi şi a nu să da în auzul tuturor (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 355)
(f) Ca să fie mijlocire de a ținea unirea întră credincioşi (Maior, Procanon, 1783, 59)
(89) (a) Să n‐aibă loc de ieşire (Iancu Văcărescu, 1800−1847, 220) (b) Însă lucrul cel mai de mirare / Este că bietul țigan, aice
(Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 137) (c) Printr‐acele alee au şi multe lăviți de şădere (35); Îş caută
loc de scăpare (56); Și, în scurt, este lucru de mirare; nu folo‐seşte auzirea descrierii, este trebuință de vedere (62); Cum şi ale bisericii, de mirare luminoase lucruri (66); Sânt lu‐
145
cruri atât de mirare, încât de nu ar fi fost făr’ de orânduială, de multe ori aş fi cuvântat tot pentru ele (76); şi pe la lo‐curi cu brazdă şi lăviți de şedere (93) (Golescu, Însemnare, 1824–1826)
(d) Un singur loc de intrare este (Eminescu, Cezara, 1876, 79) (e) Că nu‐i vremea de‐a clăti din spate (123); Tocma când avea
chief de‐a să bate (168); Nu‐ți ajunge că vreme puțină / De‐a viețui în lume ț‐e dată (351); Precum a focului este firea a arde şi a încălzi (334) (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812)
(f) Și atunci vom avea vreme de a aştepta să călătorim (57); Casă de a împrumuta pe scăpătați în multe chipuri (96) (Go‐lescu, Însemnare, 1824–1826)
Infinitivul apare, în corpusul cercetat, mult mai rar drept complement al numelui (90) şi păstrează această posibilitate de apariție şi în limba ac‐tuală (vezi 1.4).
(90) (a) Și încă şi alte multe mari darurile lu Dumnezeu, ce nu e puteare de‐a spunerea (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 4)
(b) că iale au mândrie de‐a moşirea şi mainte de ce venim la iale nasc (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 182)
(c) Și de este sădită fireşte în om pohta a avea orce lucru bun vede la altu (Golescu, Însemnare, 1824–1826, 3)
Ca şi în cazul supinului (vezi supra, 3.1.2.1), şi infinitivul este atestat după verbe copulative încă din secolul al XVI‐lea, însă cu o frecvență con‐siderabil mai mare decât cea a supinului:
(91) (a) Vărsară sângele lor ca apa den crucişul Ierusalimului şi nu fu de‐a‐i îngruparea (154); Dumnedzeu e de‐a fălosirea, Domnulu Dumnedzeu e de‐a fălosirea şi nu e vi<no>vat (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 166)
(b) fără de‐acealea carele‐s de‐a mâncarea tuturor sufletelor (216); până sosiră pre cel pământ în carele a lăcuire era (235) (Palia de la Orăştie, 1581‐1582)
(92) (a) dând vâlvă oştii lui, care iaste de‐a şi crederea, de vreme de au zidit biserică (119); care era de‐a‐l şi crederea (148) (Ure‐che, Letopisețul, 1642–1647)
146
(b) Toate acestea atocma cu italiianii sânt şi a vedere să mărtu‐riseşte o fire (Costin, De neamul moldovenilor, 1670−1680, 145)
(c) Înpăratul, găndeaşte de campania cea viitoare, pentru că sănt multe a găti (15); În țarigrad, nu să poate hotără carele iaste a să alege (15); În Veneția, gătiri frumoase pentru oa‐menii de cinste ce sănt a veni la carnavalele viitoare (15); O, căte nenorociri sănt de a să vedea într‐o cetate (41) (Foletul novel, 1693−1704)
(93) (a) Şi cutremur, care / Nu e de răbdare (242); Sămânța‐i pre pământ, / Cu bun aşezământ, / Putearnică, tare / Va fi de mirare (371) (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710)
(b) Vreame e a face / Domnului ce‐i place (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 398)
(c) precum ieste a să şirui şi după cursul vremilor (3); însă adevărul ce ieste a tăgădui nici poci, nici mi să cade (49) (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705)
(d) să le trimiță la Bender pentru rădicarea uneltelor craiului, şi 500 dă oameni, ca să fie dă a direge şi dă a îndirepta dru‐murile pă unde tini şi noroaie s‐ar întâmpla (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 190)
(e) Alta încă iaste de a lua aminte (64); Precum iaste a vedea în faptele şi iscăliturile acelui sobor (75) (Maior, Procanon, 1783)
(f) Dar şi aceasta este de a să pomeni, că spre sporirea aceştii aşa de mântuitoare a şcoalelor treabă, s‐au mai tipărit încă trei cărți (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 98)
(94) (a) Dar din toate, cum am zis, este de mirare casa şi grădina poştii (Golescu, Însemnare, 1824–1826, 100)
(b) Vremea este a ne deştepta (4); Câte lucruri sânt a le săvârşi în curțile lor (5) (Golescu, Însemnare, 1824–1826)
3.2.2.3. Al treilea obiectiv priveşte analiza contextelor în care supinul a înlocuit, practic, infinitivul: fie că infinitivul nu mai este deloc posibil în limba actuală, fie că apariția sa este „artificială” (vezi 1.4). Diaconescu
147
(1971: 162) a observat, pe bună dreptate, pentru epoca veche, absența supi‐nului în relație cu unele verbe care azi se construiesc de preferință cu supin: a avea de făcut, a rămâne de văzut, a termina de citit; autorul citat consideră că aceste verbe au, în limba actuală, regim obligatoriu de supin, însă această generalizare este prea tranşantă, având în vedere existența posibilității de construcție cu conjunctivul şi, uneori, chiar şi cu infinitivul.
În secțiunea 3.2.2 am ajuns la concluzia că supinul după verbe tranzi‐tive (a avea, a da, a aduce etc.) este atestat accidental la sfârşitul secolului al XVII‐lea, într‐un context discutabil (vezi (39)), şi destul de rar în secolul al XVIII‐lea (vezi (55)). Aşa cum era de aşteptat, infinitivul era folosit pe scară largă în acest context şi continuă să fie forma preferată până în secolul al XVIII‐lea, fiind atestat mai rar în secolul al XIX‐lea. Încă din secolul al XVI‐lea, se observă că infinitivul era folosit (i) după verbe tranzitive cauzative (95a), pentru care astăzi singura posibilitate de construcție o constituie su‐pinul (vezi 1.4); (ii) după a avea cu valoare modală deontică (95b); (iii) după verbe tranzitive noncauzative (în structuri intrepretabile ca presupunând elipsa regentului nominal (95c) (vezi 1.3.5.1.3, 1.4); exemplele de la (95c) atestă exact stadiul de variație (în acelaşt text) a structurilor în care regentul nominal era exprimat (95c1) şi a celor în care regentul nominal nu era ex‐primat (95c2).
(95) (a) De nu veri da a‐<n>țeleage (Glosele Bogdan, 1520–1630, 426) (b) Dereptu aceaia zioa ceaia marea a lu Dumnezeu izbândă
are a face spre toți dosăditorii şi trufaşii (15); Și de toate de acealea răspunsu avămu a da, şi muncă să luomu (37); Pu‐tea‐veți bea paharulu ce eu amu a bea (86); Eu mâncare amu a mânca, ce voi nu ştiți (153) (Coresi, Carte cu învățătu‐ră, 1581)
(c1) vin deaderă tatălui lor în acea noapte a bea (63); să dăm şi în ceastă noapte vin a bea cum să poți întra şi a te culca cu el (64); seara Domnul vă va da carne şi demâneața pâine a mânca (231)
(c2) împlu plosca cu apă şi deade a bea porobocului (68); şi deade lui a bea (77) (Palia de la Orăştie, 1581‐1582)
148
Exemplele din secolul al XVII‐lea ((96), (97), (98)) ilustrează numai in‐finitivul după a avea cu valoare modală deontică (parțial gramaticalizat ca formă de viitor) şi după a da cauzativ.
(96) (a) Însă să aibă a plăti 25 galbeni în ziua sfântului Gheorghe (Documenta Romaniae Historica, 1628, 104)
(b) Mi‐am oprit rostul să n‐aib a zâce (Dosoftei, Psaltirea în ver‐suri, 1673, 105)
(c) Șerbul tău sânt, şi‐m dă a‐nțălege (Dosoftei, Psaltirea în ver‐suri, 1673, 897)
(d) cei de cătră Fiandra îi dau de a găndi (13); şi nădăjduescu în Dumnezeu că, toate purtăndu‐se cu fericire, da‐va Varvarilor de a suspina (21); Soliile de pripă, dau mult a găndi, celor despre Crivăț (42); Pe urmă, acel mare dă a înțeleage că va asculta nişte soli (149) (Foletul novel, 1693−1704)
(97) (a) Dă, că n‐am de la altul a ceare! (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 192)
(b) Astăzi n‐am a spune alt nimic înaintea dragostei voastre (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 103)
(c) Și pentru căci avem a merge la războiu asupra vrăjmaşului (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 167)
(d) cadiul le‐au răspunsu că nu au a cere nimic dă la raia (Gre‐ceanu, Începătura istoriii, 1711, 194)
(e) De a mai prelungi vremea nu am şi nici că pociu scriu ačasta înnălțimei tale pricina din ce iaste (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 305)
(f) Pe carii are a‐i învăța, foarte părinteşte, adecă cu mult libov (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 99)
(g) Fiind că copii au a învăța lucruri străine şi care mai nainte nu le‐au ştiut (100); i vor avea gândurile lor, la vremea slujbei dumnezăeşti, la vorbele obicinuitelor cântări besericeşti şi la acele care ei au de a cânta (107) (Carte trebu‐incioasă pentru dascăli, 1785)
149
(h) care n‐avea mai multe obstacuri a învinge, nici doriri a forma (Istoria Amerii, 1794, 93)
(i) de vreme ce aşa el dedese turcilor a înțelege că: cum vor merge spre Hotin (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 226)
(j) dar cugetul nicicum îi da a crede că dintr‐atâți fečori de împărați să fie el cel mai viteazu (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 402)
(k) Le‐au dat a înțelege că acest gând nu iaste bun (Maior, Procanon, 1783, 72)
(98) (a) Iubire aveți a cere (Iancu Văcărescu, 1800−1847, 91) (b) Că mult încă drum avem de‐a mere (Budai‐Deleanu, Țiga‐
niada, 1800‐1812, 85) (c) Căci nu are a vedea cinevaş numai aceea strânsoare de ar‐
me (22); Bordeie, unde intrând cinevaş nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ (48) (Golescu, Însemnare, 1824–1826)
(d) Fieştecare june când întră în lume socoate că are numai a dori, spre a‐şi vede împlinite toate dorințile (Kogălniceanu, Iluzii pierdute. Un întăi amor, 1841, 85)
(e) Copii vă cer dă mâncare (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 206)
Deşi se consideră (Zamfir 2007: 236, 239) că a avea + infinitivul era o combinație gramaticalizată ca structură de viitor încă din secolul al XVI‐lea (cu un regres accentuat în secolul al XVII‐lea), din exemplele înregistrate în corpusul nostru se poate observa că valoarea modală deontică a structurii era dominantă în această perioadă, spre deosebire de secolele al XVIII‐lea – al XIX‐lea ((97a–h), (98a–d)), când valoarea modală este estompată, domi‐nând cea de viitor. În corpusul parcurs, nu am înregistrat situația în care a avea cu valoare modală apare urmat de supin, probabil pentru că este o construcție târzie. Frâncu (2000: 129) arată că substituirea infinitivului cu supinul nu avusese loc nici până în secolul al XVIII‐lea, abia în deceniile 3 şi 4 din secolul al XIX‐lea construcțiile de tipul am a face devenind am de făcut. Guțu Romalo ([1956] 2007: 171) observă că a avea cu valoare modală poate fi urmat fie de infinitiv (99a, b), fie de conjunctiv (99c, d), fie de supin (99e, f).
150
În exemplele oferite de autoare (99), se observă că structura a avea + supin este ilustrată printr‐un exemplu extras din Creangă. Acestea fiind spuse, se poate formula ipoteza că structura a avea + supinul a apărut în momentul în care a avea + infinitivul (sau + conjunctivul) şi‐a pierdut complet valoarea modală deontică (mijlocul secolului al XVIII‐lea – secolul al XIX‐lea), apă‐rând nevoia de a exprima în alt mod această valoare.
(99) (a) Putea‐veți bea păharul ce am a bea (Coresi) (b) Atâta vreme să ai a mă sluji până când îi muri şi iar îi învia
(Creangă) (c) Aveam să mă duc până în cutare loc, însă o roată de la căru‐
ță mi se stricase (Ispirescu) (d) Zi şi d‐ta, că ai avut să tragi un păcat strămoşesc (Creangă) (e) Dacă ai de dus înainte, ie‐ți în ajutor pe cineva (Creangă) (f) Acu noi am isprăvit ce‐am avut de isprăvit (Rebreanu)
Şi după verbe şi construcții impersonale supinul devine forma prefe‐rată în limba actuală, cu posibilități foarte limitate de alternanță cu infiniti‐vul şi chiar cu conjunctivul (vezi 1.4). Aşa cum am arătat deja, deşi verbul copulativ personal a fi + supinul este atestat încă din secolul al XVI‐lea, cu a fi cu valoare impersonală se combină cu supinul începând din secolul al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.2.2.1, ex. (35a, b, d, f), iar structura a fi cu valoare modală + supinul apare în secolul al XVIII‐lea, ca şi cea cu a rămâne imper‐sonal (vezi supra, 3.1.2.3.3); în secolul al XIX‐lea sunt atestate, cu o frecvență redusă, structurile impersonale de tipul a fi + greu, frumos, bine + supinul.
Observații mai sistematice despre această variație apar la Guțu Roma‐lo ([1956] 2007: 173–174), care observă că a fi cu valoare modală poate fi urmat fie de infinitiv scurt (100a, b) sau lung (100c, d), fie de conjunctiv (100e, f), fie de supin (100g, h); după cum se poate observa, exemplele care ilustrează supinul după a fi impersonal sunt târzii, spre deosebire de cele cu infinitivul.
(100) (a) Că cu mare nevoie e a răbda bolnavul cându‐l duci dentr‐un loc într‐altul (Coresi)
(b) Ție, omule,... aşa ți‐i a zice că nu şezi cu dânşii... toată ziu‐lica (Creangă)
151
(c) Roxanda doamnă‐sa temându‐se de un cuvânt ca acela, carele era de a‐l şi credere, ştiind câtă groază şi moarte fă‐cuse (Ureche)
(d) M‐am furişat printre oameni şi unde am croit‐o la fugă spre Humuleşti... că îmi era acum a scăpare de dânsul, drept să vă spun (Creangă)
(e) Să fie tuturor de grijă a zaharelelor ce era să se dea nemților (R. Greceanu)
(f) Zamfira era să înnebunească de multă bucurie (Alecsandri) (g) Traseră amândoi din răsputeri, [barca] era bine matisită,
cum era de aşteptat de la un matroz vechi (P. Dumitriu) (h) Ce‐i de făcut să scăpăm de‐această osândă? (Gr.N.I., Argeş)
Analizând datele extrase din corpus, se observă că în secolul al XVI‐lea structurile impersonale apar destul de rar, numai două ipostaze fiind atestate în combinație cu infinitivul: a fi modal (101) şi a fi + adverb (102).
(101) şi‐m(i) va fi mie a mă ascunde de fața ta (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 23)
(102) (a) Nu i‐e lesne a se lumina şi nu i‐e lesne a prăznui sufleteaşte (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 122)
(b) Ce cu nevoe era loru a nu creade, ca o muiare (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 127)
(c) Dece şi noi amu făcut aşa, căce au fost şi lesne a ceape (Do‐cumente, Scrisoare, 10 iulie [1593], 184)
În secolul al XVII‐lea, frecvența structurilor impersonale creşte semnifi‐cativ, fiind însă atestate aceleaşi tipare: a fi modal (103) şi a fi + adverb (104).
(103) (a) Nici iaste a să mira, că scriitorii noştri n‐au avut de unde strânge cărți (70); Și multă moarte s‐au făcutu într‐îmbe părțile, că nu era a călca pre pământu, ci pre trupuri de omu (151); de nu era a zice că nu‐i harnic de domnie (155) (Ureche, Letopisețul, 1642–1647)
(b) Văzându cartea împărătiască şi cine era soltan Murat îm‐păratul, nu era de a şuguire cu dânsul (Costin, Letopisețul, 1675, 88)
152
(c) Iaste, dară, de a să teame cela căruia i‐ar putea veni acealea (24); La Moscu, iaste de a să intărăta, în norodul cel mărunt (24); Lumea creştinească, iaste de a să folosi asupra vrăjma‐şului (39); Cine nu poate urca mai sus, iaste a să pogoră (51) (Foletul novel, 1693−1704)
(104) (a) Ci dar cu greu şi nămar iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părțile întunerec este (4); Cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti (5); De aceasta ca şi de altele multe, nu iaste a ne minuna, nici atât a huli (23); Pa carii nici putință‐mi iaste a şedea pre toți câți scriu de această Dachie (34) (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678−1688)
(b) în carile sânt unele de nu‐i pre lesne a le înțeleage (Varla‐am, Răspunsul împotriva Catihismului Calvinesc, 1645, 226)
În secolele al XVIII‐lea şi al XIX‐lea, infinitivul din construcțiile im‐personale are o frecvență şi mai ridicată, surclasând de departe supinul:
(105) (a) Mie să nu‐m fie a mă lăuda, fără numai în crucea domnului nostru Iisus Hristos (Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 248)
(b) dar în deşărt le zicea, că nu era de a să crede (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717, 303)
(c) Şi pica într‐o tepsie ce era pusă supt icoană, de era de mi‐rare a prăvi arătarea (131); Ar fi fost de mirare şi de pomeni‐re Gligorie‐vodă în domnii cei de frunte şi de laudă, iar nu cu cei de hulă (351) (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII)
(d) Ce iaste de a socoti despre fieştecarea dintre cele zece po‐runci? (49); Ce iaste de a şti despre judecată? (52) (Şincai, Catehismul cel mare, 1783)
(e) Aici este de a lua sama că învățătoriul trebue a spune uce‐nicilor glasul (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 106)
(106) (a) mai cu iuşor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 39)
(b) De aici lesne iaste a înțelege ce pohteşte de la noi pricina aceştii sfinte vremi (182); că răul a să face iaste lesne (An‐
153
tim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 301) (Antim Ivirea‐nul, Predici, înc. sec. XVIII)
(c) cu anevoie este a să povesti (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717, 306)
(d) şi mult greu era de a să rădica din scaun (107); zicând că iaste cu neputință a putea dovedi cu mărturii turcii brăi‐leni pe cei ce i‐au jăfuit într‐o zarvă (194); nu iaste cu pu‐tință a să împlini acea poruncă (202); iaste cu greu foarte a să împlini acestea câte mai sus zisem (202); iaste cu nepu‐tință a să da atâta sumă dă bani (265) (Greceanu, Începătura istoriii, 1711)
(e) Că‐i cu greu a să bate în trii părți (303); Şi acmu, nefiind pace, lesne le este a să rădica ca să să dè suptu Turcu (303) (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII)
(f) Lui nimica nu‐i iaste cu ne putință a face (Şincai, Catehis‐mul cel mare, 1783, 38)
(g) Ispita va încredința cumcă este cu neputință a face vreun bun sporiu întru aceaia (97); Ceaia ce la început le era cu neputință a le precepe (101) (Carte trebuincioasă pentru das‐căli, 1785)
(h) Oare iaste ceva cu putință a direge cu folos au nu (Ducerea de mână către cinste, 1793, 179)
(107) (a) Iar’ eu socotesc că‐i mai dă‐a crede / Cumcă noroc va să ne tâlnească (35); Pentru titula crailor Indii, că să numesc fiii soarelui şi frații lunii, nu‐i de a să mira, căci aşa să chiema şi să chiamă şi astezi împăratul Mogolul şi a perşilor (c, 40); Zieu că‐i de‐a râde / Cum Bălăban a fugi ne‐învață (59); Şi este foarte mult a să teme (113); Ce‐i de‐a face când vine nevoia (139); În toate părți că nu‐i de‐a să teme (231); Însă mult e de a să mira că nici unui vini în minte să să însămneze cu s. cruce (264); Cu toate aceste este de a între‐ba, oare adevărate‐s aceste ce ne înşiră aici Parpanghel? (c, 299); Iar’ cându‐i de‐a crede, să nu crează (355); Păn’ în ur‐mă nu să mai cunoaşte / Ce‐i de‐a ținea şi ce‐i de‐a mai crede
154
(357); Nice‐este‐a să teme / Ca‐în acel scurt soroc să să stri‐ce (367); Atunce nu‐i de a să teme ca să să facă despoți (c, 367) (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812)
(b) De este să să dea în oraş, să plăteşte petru creițari, iar de este a să trimite afară, drum ca de doao ceasuri, şasă crei‐țari (Golescu, Însemnare, 1824–1826, 26)
(108) (a) Greu era a vicleni şi a scrie într‐alt chip (c, 13); Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii întrat aşa nesâmțiți (c, 228); Că‐i greu a împlini toate poruncile ce nu sânt spre folosul de obşte (c, 365) (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812)
(b) Văzând cât au fost de anevoie a trece cu siluire o oaste vrăjmăşească (8); Scăpare de a avea este cu neputință (40); Picior gol peste putință este de a vedea (46); Peste putință era de a găsi pe trupurile lor şi în casă lucru de zece lei (48); Peste putință este de a câştiga toți de obşte folos sta‐tornic (85) (Golescu, Însemnare, 1824–1826)
O ultimă situație în care supinul a eliminat infinitivul şi conjunctivul este ilustrată de tiparul de tematizare a predicației (vezi 1.3.6).
3.2.2.4. Al patrulea obiectiv al acestei secțiuni priveşte descrirea pro‐cesului de creştere a ponderii supinului după verbele aspectuale, în para‐lel cu scăderea ponderii infinitivului. Aşa cum am arătat în Capitolul 1, 1.4, ex. (81)–(84), în limba actuală, după verbele aspectuale, fie tranzitive, fie cu regim prepozițional, apare posibilitatea variației supin – infinitiv – conjunc‐tiv, cu manifestări diferite de la un verb la altul; tendința generală a limbii actuale este însă de a extinde supinul. Procesul se poate urmări şi diacronic: supinul după verbe aspectuale este atestat foarte rar la sfârşitul secolului al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.2.2.2, ex. (38)), apoi se diversifică în secolul al XVIII‐lea (vezi supra, 3.1.2.3.2, ex. (54)), iar, în paralel, cele mai multe ates‐tări ale infinitivului după verbe aspectuale din corpusul nostru sunt din secolul al XVI‐lea (109), când nu exista încă posibilitatea folosirii supinului în aceste contexte, urmând ca în secolele următoare tiparul cu infinitiv să fie din ce în ce mai puțin frecvent.
(109) (a) De pururea nu se opreşte a alerga spre reale (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 26)
155
(b) Şi stătu de‐a naşterea (99, 131); că era stătută de‐a naşterea (100); cum de‐a numărarea stătură, că nu‐l putea număra (144) (Palia de la Orăştie, 1581‐1582)
(c) Domnul iară după ce obârşi („termina, sfârşi”) de‐a beseaduirea („vorbi”) cu Moisi (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 286)
(d) în a şaptea dzi tu răzbună („a înceta”) de‐a ararea şi de‐a secerarea (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 295)
(110) (a) şi s‐apropiară‐n pragul morțâi / De era de‐a perirea cu toțâi (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, 797)
(b) mă apucu a scrie (24); stau de a hiiarbe (148) (Corbea, Dictiones, 1691−1697)
(111) Ci, când a jeluire să apucă, / Uşile‐i arată să să ducă (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 297)
3.3. O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal
După ce am introdus argumentele necesare atât în cele două capitole anterioare, cât şi în capitolul de față, în această secțiune vom expune ipote‐za noastră despre originea supinului verbal din limba română (prezentată, pe scurt, şi în Dragomirescu 2013b). Aşa cum am menționat deja în mai multe puncte ale expunerii, ideea pe care o vom susține este aceea că supi‐nul verbal românesc nu este moştenit din latină, ci a apărut pe teren româ‐nesc; punctul în care ne diferențiem de ceilalți susținători ai acestei ipoteze (vezi 1.2, 1.2.2) este legat de sursa supinului: spre deosebire de ideea recu‐rentă în bibliografie, conform căreia supinul românesc ar avea la origine forme de participiu, susținem că supinul verbal românesc are la orgine forme de supin nominal, reinterpretate, în contexte sintactice precise, ca fiind verbale (trecerea de la o formă nominală la o formă verbală este un fenomen recurent în diverse limbi uralice şi indo‐europene – Haspelmath 1989: 289–290, Ylikoski 2003: 198–199; un proces asemănător au suferit su‐pinul latinesc – vezi 2.1.4.1 –, supinul din limbile slave – vezi 2.2 – şi infini‐tivul englezesc – vezi Lightfoot 1979: 186–199, Roberts şi Roussou 2003: 97–110). De asemenea, în Capitolul 2, secțiunea 2.2, am exclus ipoteza că apari‐
156
ția supinului românesc ar fi putut fi influențată de limbile slave, deoarece în aceste limbi supinul avea o distribuție limitată la exprimarea scopului după verbe de mişcare şi, în plus, a dispărut destul de repede din majorita‐tea limbilor slave, iar în secțiunea 2.3, am arătat că, deşi există concordanțe cu infinitivul din albaneză (numit „supin” de Gr. Brâncuş), aceste forme sunt târzii în albaneză şi nu este posibil să fi influențat apariția supinului românesc; cele două limbi ilustrează, mai degrabă, evoluții paralele şi con‐vergente.
Înainte de a explica cea de‐a doua parte a ipotezei, este necesar să precizăm că, pe lângă argumentele prezente în bibliografie care pledează pentru lipsa continuității dintre supinul (verbal) românesc şi cel latinesc, expuse în finalul secțiunii 1.2.1 din Capitolul 1 şi reluate întocmai aici – (a) întrebuințarea foarte restrânsă a supinului în latina clasică, înlocuirea lui prin infinitiv şi dispariția lui în latina târzie (vezi, pentru detalii 2.1.5), (b) lipsa supinului din inscripțiile latineşti din partea de răsărit a Imperiului Roman, (c) lipsa supinului din celelalte limbi romanice (conform Matildei Caragiu Marioțeanu 1962: 32, numai dalmata ar fi avut o formă numită su‐pin, care însă nu a fost moştenită din latină) şi din dialectele sud‐dunărene (pentru situația meglenoromânei, vezi 4.1), care folosesc infinitivul în con‐texte în care (daco)româna utilizează supinul, (d) corespondența numai parțială între funcțiile supinului românesc şi ale celui latinesc – se pot adu‐ce argumente suplimentare, majoritatea ieşite la iveală prin studiul de cor‐pus:
(i) celor două tipare principale cu supin din latină – supinul în acuza‐tiv exprimând scopul după verbe de mişcare şi supinul în ablativ comple‐ment al adjectivului – le corespund, în primele texte româneşti, tipare cu infinitivul (vezi supra, 3.2.2.1);
(ii) deşi cele două tipare cu supin din latină au corespondente în lim‐ba română actuală, acestea sunt târzii: supinul exprimând scopul după ver‐be de mişcare este atestat la începutul secolului al XVIII‐lea (vezi supra, 3.1.2.3.1), iar supinul complement al unor adjective este prezent în texte din secolul al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.2.2.2), putându‐se explica, în multe situa‐ții, ca o gramaticalizare (şi limitare la o prepoziție unică) a unor circumstan‐țiale cu regent adjectival, înregistrate în texte încă din secolul al XVII‐lea;
157
(iii) aşa cum am văzut în Capitolul 1, 1.1.1, în latina arhaică şi clasică, supinul în acuzativ putea fi urmat de complement direct în acuzativ (ex. (3)); în română, posibilitatea apariției complementului direct al supinului este atestată abia la sfârşitul secolului al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.3.1), deşi româna veche manifesta o mai mare libertate în privința legitimării com‐plementului direct, inclusiv după forme nominale.
Pentru a exclude ipoteza originii participiale a supinului românesc, în secțiunile 3.1.1.1.5 şi 3.1.1.2 din acest capitol am arătat că, în limba veche, existau două tipuri de omonimii între formele de supin nominal şi de parti‐cipiu nominalizat: (i) pe de o parte, între supinul nominal cu formă de mas‐culin‐neutru singular (abstract, nonnumărabil, denumind acțiunea, ca şi formele actuale) şi forma masculin singular a participiilor nominalizate (concrete, numărabile, denumind rezultatul acțiunii, pierdute aproape de‐finitiv în limba actuală, unde au fost înlocuite cu construcția cu cel); (ii) pe de altă parte, între supinul nominal cu formă de feminin singular (abstract, nonnumărabil, denumind acțiunea, sinonim cu infinitivul lung nominal) şi forma de feminin a participiului nominalizat (concret, numărabil, glosabil prin „ceea ce...”). Concluzia este că, deşi omonime, formele de supin nomi‐nal şi cele de participiu nominalizat aveau proprietăți clar distincte în limba veche, fiind greu de demonstrat că au aceeaşi sursă (participială), aşa cum a fost sugerat în bibliografie.
După excluderea participiului ca posibilă sursă pentru supinul româ‐nesc, putem afirma că, dată fiind apariția frecventă a supinului nominal în‐că din primele texte româneşti (vezi supra, 3.1.1.1.1), supinul nominal este un bun candidat pentru a reprezenta sursa supinului verbal. Aşa cum am arătat în Capitolul 2, 2.1.4.1‐2.1.4.2, în latină exista procedeul lexical al for‐mării unor substantive cu structura supinului (cu sufixul indoeuropean re‐construit *‐tu‐), care a fost, foarte probabil, moştenit în română. Formele verbo‐nominale româneşti de supin din secolele al XVI‐lea până la sfârşitul secolului al XVII‐lea, când apar primele atestări ale supinului verbal (cu complement direct ori subiect) reflectă un stadiu de ambiguitate categorială – care a caracterizat şi latina (vezi 2.1.4.2) – permițând reinterpretarea aces‐tor forme ca fiind verbale (înțelegem prin reinterpretare, engl. reanalysis, mecanismul care intervine în achiziția limbii sau în momentul în care per‐cepția celui care aude un enunț este diferită de a celui care emite enunțul,
158
prin care se schimbă structura de adâncime a unei construcții fără a modifi‐ca structura de suprafață; reinterpretarea apare în situații de ambiguita‐te/opacitate şi este semantică sau sintactică – resegmentarea constituenților – şi se poate asocia cu recategorizarea morfologică – Langaker 1977: 58, Harris şi Campbell 1995: 50, 60, Hopper şi Traugott 2003: 40–41, 56, Lehmann 2004: 162, Marchello‐Nizia 2006: 44, Roberts 2007: 122).
Următorul pas în expunerea ipotezei noastre este acela de a explica modul în care a fost posibilă reinterpretarea formelor nominale de supin ca forme ambigue categorial (cu trăsături verbo‐nominale sau, mai bine zis, inițial, subspecificate categorial) şi apoi ca forme verbale. În acest punct al demonstrației trebuie adusă în discuție o trăsătură tipologică a limbii ro‐mâne, care impune nearticularea substantivului după prepoziții lexicale, cu condiția ca substantivul să nu fie însoțit de modificatori sau complemente (vezi Ciobanu și Nedelcu 2008, în GALR I: 615–616):
(112) (a) Ion se ascunde după uşă (b) Ion se ascunde după uşa de la intrare
O altă trăsătură importantă este aceea că prepozițiile din grupul no‐minal (de, din) se asociază cu substantive cu citire „proprietate”, obligatoriu nearticulate, indiferent dacă sunt însoțite sau nu de modificatori:
(113) (a) casă de lemn, casă din lemn (b) casă de lemn de fag, casă din lemn de fag (c) *casă de lemnul de fag, *casă din lemnul de fag
Aceste două contexte coincid cu contextele în care este atestat pentru prima dată supinul verbo‐nominal în limba română veche, şi anume cel cu supin circumstanțial, precedat de prepoziții lexicale, şi cel de modificator în grupul nominal, precedat de prepoziția de, extins destul de repede la struc‐turile copulative. Explicația constă în faptul că, inițial, supinele folosite în aceste contexte erau pur nominale, însă, ca urmare a faptului că prepozițiile impuneau nearticularea lor (deci pierderea principalului indiciu al naturii nominale), formele au fost reinterpretate ca fiind ambigue categorial şi, ul‐terior, ca fiind verbale. Interpretarea unor exemple cum sunt cele de la (25), den lunrecat, pănă la lepădat, după ieşit etc., trebuie să fi fost inițial [prepoziție + supin nominal], structură reinterpretată ulterior ca [prepoziție + supin
159
ambiguu categorial], ca urmare a sensului verbal (nume de acțiune) şi a lip‐sei unor indicii ale naturii nominale. Aceeaşi ipoteză se poate susține şi pentru exemplele de la (27), în care carte de cununat, cărți de iertat, dzilele de plâns, veşmânte de îmbrăcat, apă de spălat etc. trebuie să fi fost interpretate ini‐țial ca [substantiv + de + supin nominal], iar apoi reinterpretate ca [substan‐tiv + de + supin ambiguu categorial], în aceleaşi condiții ca mai sus.
Trebuie menționat că regula actuală conform căreia, în grupul nomi‐nal, substantivele cu citire „proprietate” (mai precis „kind”) precedate de prepoziții sunt nearticulate nu era complet fixată în limba română veche, ceea ce permitea existența paralelă a structuriilor de tipul fiu de rege – cu un grup nominal modificator – vs iubitorii de pământul său – cu un grup al de‐terminantului modificator – (vezi Pană Dindelegan 2008c: 230, Cornilescu şi Nicolae 2009: 659). Acest lucru explică existența structurilor paralele cu modificator realizat prin supin nominal + genitiv sau prin supin verbal + acuzativ, chiar în acelaşi text. Prima structură, cu supin nominal şi genitiv, are o frecvență mult mai redusă şi, de aceea, nu a influențat evoluția gene‐rală a tiparului cu supin, care, în acelaşi text, este atestat pentru prima dată cu un complement direct, deci în ipostază verbală (vezi supra, 3.1.3):
(114) (a) suflători întru încălzârea hierului de încrețitul părului, lin‐guşitori (102); loc de țânutul vaselor şi de alte lucruri (55); loc de țânutul răvaşurilor, cărților (222); loc de țânutul poamelor tomnatece (346) (Corbea, Dictiones, 1691–1697)
(b) hier de încrețeala părului (de încrețât părul) (82); mierărie, loc de țânut miiarea (306); loc de țânut rațele (327); loc de țânut tabla (384); țâitoare de unealte, loc de țânut rămăşița (436)
Argumentele preluate de la susținătorii originii interne a supinului verbal românesc, la care se adaugă argumentele diverse având ca sursă stu‐diul corpusului (privind lipsa continuității cu latina, imposibilitatea ca supi‐nul să aibă origine participială şi contextele sintactice precise care au făcut posibilă reinterpretarea categorială a supinului) pleadează pentru considera‐rea supinului verbal românesc ca fiind o formă verbală creată în interiorul limbii române, având la origine forme de supin nominal, moştenite direct din latină sau create printr‐un mecanism derivativ moştenit din latină.
160
3.4. Concluzii
Cercetarea diacronică a supinului din acest capitol ne‐a condus la câ‐teva concluzii.
(i) Supinul nominal este atestat cu o frecvență semnificativă încă din primele texte româneşti, atât cu forma de masculin‐neutru (păstrată şi în limba actuală), cât şi cu forma de feminin (în general, dispărută din limba actuală).
(ii) Pentru etapa primelor texte româneşti, există indicii clare că supi‐nul nominal (atât cel cu formă de masculin–neutru, cât şi cel cu formă de feminin) era diferit de participiul nominalizat omonim, ceea ce constituie un argument împotriva ideii că supinul românesc şi‐ar avea originea în formele de participiu.
(iii) Supinul nominal (şi substantivele cu forma supinului nominal) este atât în limba veche, cât şi în limba actuală, mult mai limitat decât infi‐nitivul nominal (şi substantivele cu forma infinitivului nominal).
(iv) Supinul ambiguu, verbo‐nominal, a cunoscut, diacronic, o diver‐sificare vizibilă a tiparelor, sintetizată în tabelul de mai jos:
SECOLUL TIPARE NOI OBSERVAȚII XVI • supinul circumstanțial cu regent
verbal • supinul circumstanțial cu regent adjectival
• supinul cu regent nominal • supinul cu regent verb copulativ
• toate tiparele au o frecvență des‐tul de redusă
• dintre tiparele de supin cu re‐gent nominal, este atestat numai supinul‐modificator
XVII • supinul adverbial cu pe • supinul complement al unui adjec‐tiv
• supinul cu regent verb aspectual • supinul cu regent verb tranzitiv • supinul complement prepozițional
• frecvență mai mare şi diversifi‐care a tiparelor atestate din seco‐lul al XVI‐lea
• între tiparele de supin cu regent nominal apare şi supinul‐complement
XVIII • supinul circumstanțial cu valoare finală, după verbe de mişcare
• supinul după verbe impersonale • supinul complement al unor ad‐verbe cu regim prepozițional (aproape) şi al unor adverbe din se‐ria greu, uşor
• supinul în tiparul de tematizare a predicației
• supinul complement al unui ad‐jectiv se limitează la regenți din seria bun, vrednic
• verbele aspectuale şi verbele tranzitive urmate de supin se diversifică
161
SECOLUL TIPARE NOI OBSERVAȚII XIX • supinul cu valoare de imperativ • construcțiile impersonale conți‐
nând un supin se diversifică, fi‐ind atestate structurile cu a fi + greu, uşor
(v) Supinul verbal (cu un complement direct sau cu subiect) este ates‐tat pentru prima dată la sfârşitul secolului al XVII‐lea, în contexte cu regent nominal, în contexte circumstanțiale, în calitate de complement prepozițio‐nal, după verbe copulative şi în calitate de complement al unui adjectiv.
(vi) Urmărind variația supin–infinitiv în limba veche, am constatat că, în primele texte româneşti, tiparelor latineşti cu supin (circumstanțiale ex‐primând scopul, după verbe de mişcare şi complemente ale adjectivului) le corespund construcții cu infinitivul.
(vii) Alternanța infinitiv–supin a existat chiar şi pentru contextele în care supinul este atestat încă din primele texte româneşti şi chiar în contex‐tele limitate azi la supin (de exemplu, poziția de modificator în grupul no‐minal). Acest lucru arată că, în momentul primelor texte româneşti, supinul era o formă „tânără”, fără contexte proprii de apariție.
(viii) Pentru un număr semnificativ de contexte (după verbe tranziti‐ve, după verbe şi construcții impersonale), se constată că supinul a înlocuit, diacronic, infinitivul sau i‐a limitat foarte mult folosirea.
(ix) După verbe aspectuale, se constată o extindere semnificativă a fo‐losirii supinului, fără a exclude însă infinitivul.
(x) Argumente incontestabile (unele preluate din bibliografie, iar alte‐le – majoritatea – având ca sursă studiul de corpus) susțin ipoteza că supi‐nul verbal românesc a apărut în interiorul limbii române, în contexte pre‐poziționale în care blocarea articulării (cel mai puternic indiciu al naturii nominale) a permis reinterpretarea formelor de supin nominal (moştenite ca atare din latină sau create după un model derivativ moştenit din latină) ca forme ambigue categorial şi, ulterior, ca forme verbale.
162
Capitolul 4
Repartiția dialectală a supinului
În acest capitol (care se bazează pe Dragomirescu 2011c), vom urmări repartiția dialectală a supinului atât prin raportare la cele patru dialecte ale românei, cât şi în interiorul dialectului daco‐român. Prin această prezenta‐re, vom urmări să demonstrăm că două dintre ideile care circulă în studiile despre supin trebuie nuanțate sau corectate: (i) ideea că supinul apare ex‐clusiv în dacoromână trebuie uşor nuanțată; (ii) contrar unor afirmații din bibliografie, pe teritoriul în care se vorbeşte dacoromâna, supinul are o dis‐tribuție uniformă.
4.1. Supinul în dialectele românei
Există un consens printre lingvişti în privința absenței supinului din dialectele sud‐dunărene, absență care a primit diverse explicații. Brâncuş ([1967] 2007: 167) foloseşte absența supinului din dialectele sud‐dunărene ca un argument pentru ideea că supinul românesc nu‐l continuă pe cel lati‐nesc şi că foarte probabil, a apărut târziu, pe teren românesc, ca o consecin‐ță a tendinței de dispariție a infinitivului. Brâncuş ([1967] 2007: 173) arată că, în aromână, valorile supinului din dacoromână sunt exprimate prin in‐finitiv sau prin construcții calchiate după albaneză. Caragiu Marioțeanu (1975: 140), care neagă existența supinului ca formă verbală nonfinită inde‐pendentă, arată că dacoromâna posedă o formă verbală identică cu a parti‐cipiului masculin, care denumeşte acțiunea ca un infinitiv, cunoscută sub numele de supin. Ideea pe care o exprimă supinul din dacoromână e redată în celelalte dialecte prin infinitiv sau printr‐un participiu cu formă feminină (ca în celelalte limbi romanice). Şi în Caragiu Marioțeanu et al. (1977: 118) apare ideea că dacoromâna este singurul dialect al românei în care se înre‐
163
gistrează forme de „supin”, folosite, de obicei, cu prepoziție (de mâncat, la scris), însă nu se dă o interpretare a acestei absențe. Dimitrescu (1978: 289) observă că supinul era o formă rar folosită chiar în latina clasică. Faptul că nu e atestat în latina dunăreană, nici în dialectele sud‐dunărene arată că, după toate probabilitățile, formele de supin din dacoromână reprezintă o inovație a acestui dialect, posterioară epocii românei comune. În DSL [1997] 2005, supinul este definit ca o formă nominală şi nepredicativă a verbului, existentă în latină, unde funcționa cu statut dublu, nominal şi verbal, dar pierdută în limbile romanice şi în dialectele româneşti sud‐dunărene. Şi Stan (2001), în ELR s.v. supin, arată că supinul lipseşte din dialectele sud‐dunărene, unde valorile supinului se redau, ca în celelalte limbi romanice, prin infinitiv sau prin participiu trecut la forma de feminin singular. Frâncu (2009: 132) consideră absența supinului din latina populară, din limbile ro‐manice apusene şi din dialectele sud‐dunărene ca fiind un argument pentru absența unei legături etimologice între supinul latinesc şi cel românesc.
Situația supinului în dialectele românei pare să fie clară (supinul este specific dacoromânei). Cu toate acestea, Atanasov (2002: 235) a arătat că, deşi nu se poate vorbi de existența supinului în meglenoromână ca în daco‐română (funcțiile acestuia fiind preluate de infinitiv), există unele urme ale existenței supinului în acest dialect. Este vorba despre expresii curente ca din vrut, din nivrút, din niştiút, dúpu spus, la care se adaugă sintagma la sițirát (1a–b), folosită de bătrâni în locul formei la sițirári, preferată de vorbi‐torii mai tineri. Frecvența redusă a supinului este înțeleasă de Atanasov (2002: 236) nu ca o absență a acestei forme din dialectul pe care îl studiază, ci ca un regres al acestei forme verbale: „reproduc aici şi o frază dintr‐o scrisoare a informatorului Tanev Ģorģi (Ģorģi ăl Vani ăl Duri) din care se poate constata că supinul încă n‐a dispărut (s.n. A.D.) din acest dialect al limbii române” (2).
(1) (a) chinisira si ducă la sițirat, vinḭăm di la sițirat (Papagheorghiou, Basme, p. 104, apud Atanasov 2002: 235) (b) căn ram tínir, ăn turțḙásca vrḙámi, mi duțḙám ăn cămpu
di Sărúnă la sițirat (apud Atanasov 2002: 235)
164
‘când eram tânăr, pe timpul turcilor, mă duceam la câm‐pia Salonicului la secerat’
(2) ḭo túcu slăgăḭés, dráģi Petri, si pisiḭés țivá tri ădétili uminéşti, fost‐ăṵ di núntă, tócmă ili rudít, bătizát, murít ili di sirbíri la ágru
‘eu mereu am intenția, dragă Petre, să scriu ceva despre obice‐iurile din Umă, fie despre nuntă, logodnă sau despre naştere, botez, moarte sau despre lucrul la câmp…’
Faptul că supinul nu lipseşte cu desăvârşire din meglenoromână este susținut şi de existența unor exemple precum (37a), infra, a căror apariție este însă excepțională. O dovadă a rarității acestei construcții este aceea că în Atlasul lingvistic al dialectului meglenoromân (Atanasov 2009) nu există nicio atestare a supinului.
4.2. Supinul în varietățile dacoromânei
Existența unor diferențe între varietățile regionale ale dacoromânei este o idee care circulă numai în unele lucrări. Referindu‐se la perioada 1521−1640, Frâncu 1997 (în Gheție 1997: 141), arată că supinul era folosit extrem de rar, în locul lui apărând infinitivul lung. Repartiția teritorială a puținelor atestări îl conduce pe autor la următoarea concluzie: „se pare că supinul avea circulație numai în variantele sudice şi în cea bănățeană‐hunedoreană, căci în textele nordice nu l‐am întâlnit, generale fiind con‐strucțiile cu infinitivul. De fapt, în regiunile de nord şi de nord‐vest el nu este întrebuințat nici în graiurile de astăzi”. Frâncu (2009: 132) reia ideile exprimate anterior, ajungând la concluzia mai nuanțată că supinul avea cir‐culație mai ales în variantele sudice şi în varianta bănățean‐hunedoreană, fiind foarte rar în textele nordice. La aceste observații diacronice, Frâncu (2009: 132) adaugă tranşant: „în regiunile de nord şi de nord‐vest el nu este întrebuințat nici astăzi în vorbirea populară”. Această afirmație este susți‐nută de prezența infinitivului lung în contexte în care, în limba standard, ar fi folosit supinul: čîleği de‐a hrănirea (de hrănit) / Şi morț de‐a pomenirea (de pomenit) (apud Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, 1925, p. 138). Ideea a fost preluată şi de Stan (2001) în ELR, s.v. supin, care arată că supi‐nul „este atestat numai în graiurile vechi sudice şi sud‐vestice, din cele nordice şi nord‐vestice fiind absent până astăzi”.
165
În acest capitol voi verifica, folosind hărți şi texte dialectale1, dacă su‐pinul este, într‐adevăr, absent în partea de nord şi nord‐vest a teritoriului pe care se vorbeşte dialectul dacoromân.
4.3. Date din atlasele lingvistice
Atlasele lingvistice consultate (ALR I, II şi ALR serie nouă, vol. I−VI) nu conțin hărți sintactice care să urmărească prezența supinului şi, eventu‐al, concurența dintre supin, infinitiv şi conjunctiv. De aceea, am selectat, pe de o parte, anumite hărți care conțin în titlu o formă de supin, iar, pe de al‐tă parte, hărți care conțin infinitive lungi sau scurte, conjunctive etc., forme susceptibile de a fi concurate de supin. Ne‐a interesat mai ales prezența su‐pinului în zona de nord şi nord‐vest (Maramureş, nordul Transilvaniei, nordul Crişanei), despre care se spune în bibliografie că nu cunoaşte supi‐nul. Am urmărit însă şi alte fenomene, cum ar fi: absența supinului din anumite zone (nu neapărat cea de nord şi nord‐vest), concurența cu infini‐tivul şi cu conjunctivul, existența supinului pur verbal, cu un complement direct, corespondentele sud‐dunărene ale supinului.
Un demers de acelaşi tip a fost făcut de Vulpe (2006 [1963]), care a urmărit repartiția construcțiilor cu infinitivul şi a celor cu conjunctivul folo‐sind ALR serie veche şi nouă, precum şi volumele de texte dialectale publi‐cate de Emil Petrovici ca supliment la ALR (anchetatorii nu au urmărit acest fenomen de sintaxă). În legătură cu zona care ne interesează, Vulpe ([1963] 2006: 208) afirmă că aria în care infinitivul şi‐a păstrat un maximum de vitalitate, nordul teritoriului dacoromân, este o arie laterală şi izolată, caracterizată prin păstrarea multor elemente arhaice; aria sudică se caracte‐rizează prin maxima frecvență a conjunctivului, ceea ce înseamnă că inova‐ția înlocuirii infinitivului cu conjunctivul ne‐a venit din sud, din celelalte limbi balcanice. Concluzia Magdalenei Vulpe − conservarea infinitivului în zona de nord − nu vine în contradicție însă cu posibilitatea existenței, în aceeaşi zonă, şi a supinului, chiar dacă unele dintre contextele acestor for‐me nonfinite sunt comune. 1 Pentru toate exemplele din atlase şi din texte dialectale am simplificat transcrierea fonetică, pentru că ceea ce contează pentru acest studiu sunt structurile sintactice, şi nu particularitățile de rostire.
166
În interpretarea hărților şi a exemplelor din textele dialectale, am fo‐losit clasificarea tripartită supin nominal – verbo‐nominal – verbal, expusă în detaliu în capitolul 1, dar, adesea, pentru simplificarea expunerii, am tra‐tat împreună supinul verbo‐nominal şi supinul verbal. Încadrarea în tipare a fost deci uneori convențională, situațiile speciale beneficiind de comenta‐rii legate mai ales de evidențierea naturii verbale a unor supine (prin pre‐zența complementului direct) sau a naturii nominale (prin prezența unor subordonați genitivali sau echivalente introduse prin prepoziția de).
4.3.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal ● Pe harta Am terminat de arat (32, ALR s.n. I), în zona de nord şi nord‐
vest, supinul este bine reprezentat (3), fiind concurat (slab) de un substantiv (4). Supinul apare în toate zonele, diferențele privind verbul aspectual (5).
(3) (a) am gătat de arat (250, 279, 284, 316, 353) (b) am gătat pământu ačăla de arat (342)
(4) s‐o gătat arătura (349) (5) (a) am gătat cu aratu (2, 76, 172) (b) am gătat de arat (250) (c) s‐o gătit di arat (365) (d) am terminat de arat (705, 812, 876) (e) terminai locu ăsta de arat (848) (f) am terminat‐o de arat sau am isprăvit (991) (g) am terminat dă arat, am isprăvit dă arat (182) (h) am terminat ogoru ista, l‐am gătit di arat (537) (i) am terminat di arat (551)
● Harta Cât ai de plătit? (1692, ALR s.n. VI) arată că supinul este foarte frecvent în nord şi nord‐vest (6), fiind concurat de conjunctiv (7) şi, slab, de infinitivul lung (8):
(6) (a) Cât ai de plătit? (95, 228, 260, 272, 279, 325, 326, 346, 349) (b) Cât ai încă de plătit (334) (c) Cât ai di plătit? (365) (d) Cât ai dă plătit, câtu‐i plăti? (310)
167
(7) (a) Cât ai să plăteşti? (219, 235, 250, 353, 362) (b) Cât trebe să plăteşti? (284)
(8) Cât ai d‐a plătire? (316) Supinul este frecvent în toate celelalte zone. Conjunctivul apare în
puține puncte (53, 76, 250, 784). Punctul 102, din sudul Transilvaniei, este singurul cu infinitiv scurt (9). În dialectele sud‐dunărene, apar în această structură fie infinitivul − în istroromână (10a) şi în meglenoromână (10b) −, fie conjunctivul − în aromână1 (10c).
(9) Cât am d‐a plăti? (10) (a) cât am de plăti? (02) (b) cot ai di plătiri? (012) (c) cât ai s‐pălteşță? (010)
● Pe harta Le trebuie de mâncare (1701, ALR s.n. VI) toate punctele în care apare supinul sunt în nord şi nord‐vest (11), în restul teritoriului apă‐rând infinitivul lung nominalizat. Corespondentele infinitivale din dialecte‐le sud‐dunărene sunt (12a) în istroromână, (12b) în aromână şi (12c) în me‐glenoromână.
(11) (a) le trabă de mâncat (334) (b) le trăbă de mâncat (325) (c) le trebe de mâncat (362) (d) le treabă dă mâncatu (310)
(12) (a) rem då mâncå (02) (b) lă lipseşti măcare (010) (c) la tribuiaşti di măncari (012)
● Harta Trage să moară (110, ALR II), deşi nu priveşte direct supinul, dovedeşte că infinitivul s‐a conservat mai bine în nord şi nord‐vest; singu‐rele două puncte în care apare infinitivul sunt în această zonă (13). În restul teritoriului, se foloseşte conjunctivul.
(13) (a) traje a muri (334) (b) trağă a muri (353)
1 Mulțumiri Manuelei Nevaci, care ne‐a oferit date despre interpretarea construcții‐lor din dialectele sud‐dunărene.
168
4.3.2. Supin verbo‐nominal cu regent construcție impersonală ● Pe harta Nu e chip de scăpat (1438, ALR s.n. V), în zona de nord şi
nord‐vest, supinul apare cel mai frecvent (14), fiind concurat de infinitivul lung (15) şi de infinitivul scurt (16):
(14) (a) nu‐i modru de scăpat (325, 362) (b) nu‐i rând de scăpatu (346, 349) (c) nu ieste modru de scăpatu (334) (d) nu‐i modru de scăpatu de‐aci (272) (e) nu‐i chip di scapat (365)
(15) (a) nu‐i modru de scăpare (279) (b) nu‐i nişi un modru de scăpare (219)
(16) nu‐i modru d‐a scăpa (316) Supinul apare în toate celelalte regiuni, iar față de supin, infinitivul şi
conjunctivul au pondere mică. De remarcat că infinitivul nu apare exclusiv în zona de nord; într‐un punct din sudul Munteniei (17a) şi în două puncte din Oltenia (17b–c) există infinitive lungi (nominalizate), iar într‐un punct din sudul Transilvaniei, infinitiv scurt (17d). Structura corespondentă în istroromână este un infinitiv (18).
(17) (a) nu mai ie chip dă scăpare (928) (b) nu ie muod de scăpare (812) (c) nu e mod sau chip dă scăpare (791) (d) nu‐i chip di‐a mai scăpa (172)
(18) nu‐i modo de scapî (02)
4.3.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal ● Pe harta (Soarele) se apropie de asfințit (765, ALR s.n. III), în zona de
nord şi nord‐vest, supinul este foarte frecvent (19). În unele puncte apare supinul verbo‐nominal, cu prepoziție impusă de regent (19a−h1), în altele, supin nominal, articulat şi urmat de genitiv (19h2−i). Concurența conjuncti‐vului este foarte slabă, acesta apărând într‐un singur punct din zona care ne interesează (20). Acelaşi raport de frecvență apare pe tot teritoriul.
169
(19) (a) s‐aproptie de sfințitu (346) (b) s‐apropte sorele de sfințitu (349) (c) s‐aproptie sorele la scăpătatu (272) (d) s‐apropchie sorele de sfințât (260) (e) aprope de sfințât (219) (f) mere sorele la sfințitu (279) (g) amu meri sorili la sfințâtu, s‐apropii dă sfințâtu (310) (h1) zine sorele la sfințit (h2) îi sfințitu sorelui (353) (i) îi apropi dă sfințâtu sorilui (316)
(20) s‐apropte sorele să sfințască (284) ● Harta (Copiii) umblă cu uratul (198, ALR II) cuprinde, pentru zona de
nord şi nord‐vest, numai două localități cu supin verbo‐nominal (21), cele‐lalte puncte conținând răspunsuri cu substantiv însoțit de prepoziție. Supi‐nul mai apare frecvent în Moldova (inclusiv pe teritoriul de astăzi al Repu‐blicii Moldova) (22) şi în sudul extrem al Olteniei (23), fiind absent din cen‐trul şi sudul Transilvaniei, din Crişana şi din Banat. Majoritatea supinelor sunt nominale, articulate enclitic (22a−f, 23a), numai câteva fiind verbo‐nominale (22g, 23b).
(21) (a) îmblă la colindat (219) (b) umblă la colindot, la urot (574)
(22) (a) îmblă cu uratu (386, 520) (b) îmblî cu hăitu, cu uratu (431) (c) urî, îmblî cu uratu (551) (d) îmblî di‐a hăitu (63) (e) umblî cu samanatu (531) (f) umblî cu uratu (646) (g) umblî la urat (537)
(23) (a) să umblă cu plesnitu (899) (b) umbla noaptea după cântat (886)
170
● Pe harta (S‐a dus) la vânătoare (720, ALR s.n. III), supinul apare atât în nord şi în nord‐vest (24), cât şi în celelalte regiuni (25).
(24) (a) la vânat (64, 219, 235, 250, 325, 353) (b) la vânatu, la vârati (95) (c) vădăzluit; la vânat (346) (d) vădăzliti ori vânat (279)
(25) la vânat (47, 105, 141, 520, 551, 574, 682, 723, 833, 872, 886) ● Pe harta Mi s‐a urât cu vieața (283, ALR I), nu există supin în zona
care ne interesează. Există supin într‐un singur punct, situat pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova (26). Într‐un singur punct din estul Olteniei apare infinitivul (27), în restul teritoriului răspunsurile conținând substan‐tive.
(26) m‐am săturat di trăit (454) (27) mi s‐a urât a trăi (842)
4.3.4. Supin verbo‐nominal cu regent nominal Informațiile despre acest tip de supin sunt foarte numeroase în atlase‐
le lingvistice consultate. ● Pe harta Flăcău de însurat (155, ALR II), în nord şi nord‐vest supinul
apare în majoritatea punctelor (28), fiind slab concurat de infinitivul lung (29). Supinul de acest tip apare pe tot teritoriul, cu observația că, în punctul 478 din (Republica) Moldova (la sud de Chişinău), verbul folosit este a mer‐ge (30a), iar în punctul 399 (lângă Cernăuți), se foloseşte supinul dependent de un predicat nominal (30b). Infinitivul lung apare în aromână (31a) şi în meglenoromână (31b).
(28) (a) fečor de‐surat (334, 349, 353, 362, 272, 284) (b) fičor de‐surat (219, 325) (c) fičor dă‐surat (64)
(29) fečor dă‐surare (316) (30) (a) flăcău di mărs la casî; flăcăi (b) Îi bun di‐surat
171
(31) (a) ğone te‐a‐nsurare (010) (b) cupilaş di ansurari (012)
● Harta Fată de măritat (156, ALR II) arată că, în nord şi nord‐vest, su‐pinul apare în majoritatea punctelor (32), cu observația că în (32d) supinul nu are regent un substantiv, ci un predicat nominal. Supinul există pe tot teritoriul, cu observația că în punctul 886 din sudul extrem apare alt verb (33a), iar în punctul 478 (la sud de Chişinău) supinul are ca regent un pre‐dicat nominal (33b). Corespondentul supinului din această structură este infinitivul lung în aromână (34a) şi în meglenoromână (34b).
(32) (a) fată de măritat (219, 260, 272, 284, 325, 346, 349, 353, 362) (b) fată dă mărit (53, 64, 316, 325) (c) fată drigă dă măritu (310) (d) o fată îi de măritat (235)
(33) (a) o fată dă căsătorit (b) îi bună di dat la casă
(34) (a) feată te‐a măritare (010) (b) feată di măritari (012)
● Harta Maşină de cusut (526, ALR s.n. II) ilustrează, din nou, existen‐ța supinului pe tot teritoriul în care se vorbeşte dacoromâna. Dintre exem‐plele extrase din zona care ne interesează (35) este de remarcat (35h), în ca‐re supinul este regent pentru un complement direct, manifestându‐şi, ast‐fel, natura pur verbală. Singura variație pe care am înregistrat‐o în structu‐ra supinului este prezența prepoziției pentru, într‐un punct din Oltenia (36). În ceea ce priveşte dialectele sud‐dunărene, este foarte interesant faptul că sintagma conținând supin apare în meglenoromână (37a). Acest lucru nu înseamnă că se poate vorbi de existența sistematică a supinului în megleno‐română (vezi supra, 4.1), ci că, foarte probabil, sintagma maşină de cusut a fost împrumutată integral, ca un compus, fără a se mai interpreta morfosin‐tactic componentele. În istroromână, corespondentul supinului este un in‐finitiv (37b).
(35) (a) maşină de cusut (353) (b) moşină de cusutu (279, 346)
172
(c) moşână de cusut (260) (d) moşânile; moşână de cusutu (284) (e) muoşână dă cosâtu (316) (f) măşină de cusutu (272) (g) maşână de cusut (219) (h) maşână de cusut haine; maşân (362)
(36) maşină pentru cusut (876) (37) (a) măşină di cusut (012) (b) măkina de cuose (02)
● Pe harta Maşină de secerat (526, ALR s.n. II), supinul este foarte frec‐vent în nord şi nord‐vest (38), cu observația că în unele puncte apare ca re‐gent pentru un complement direct (38c–d), dovadă a naturii verbale. Supi‐nul este general şi în celelalte zone, însă unele exemple din Crişana şi din sudul Transilvaniei ilustrează natura nominală, supinul având ca termen subordonat o construcție prepozițională cu de (39a−b), iar altele, din Banat, natura verbală, supinul având ca termen subordonat un complement direct (39c), respectiv un circumstanțial (39d).
(38) (a) moşină de săceratu (346, 349) (b) moşină de săcerat (279, 284) (c) măşână de cosât holde (353) (d) moşină de săcerat holde (272)
(39) (a) măşină dă tăiet dă grău (64) (b) moşână de tăiat de grâu (157) (c) maşână dă tăiat grâu (47) (d) măşână dă tăiat la grâu (29, 36)
● Date de acelaşi tip oferă şi harta Maşină de găurit (550, ALR s.n. II). Construcțiile cu supin sunt foarte frecvente în zona de nord şi nord‐vest, fiind concurate de substantive împrumutate din alte limbi. În unele situații, natura pur verbală a supinului se manifestă prin prezența complementului direct (40e−g). În restul teritoriului, situația este aceeaşi. Exemplele de la (41) ilustrează prezența supinului fără termeni subordonați în Banat, în su‐
173
dul Transilvaniei, în sudul Olteniei (a−d) sau cu un complement direct, în vestul Moldovei, în Banat, în sudul Munteniei (e−i).
(40) (a) moşină de găurit (346) (b) rotă de sflidirit (235) (c) moşână de sclederit (284) (d) moşână de sfridirit (228) (e) sleder, măşină de slederit fier (334) (f) moşină de slidiritu heru (272) (g) sliedir di bortit fier, bormaşine (365)
(41) (a) măşină dă sfridilit (53) (b) măşină de găurit (141) (c) maşină de găurit, bormaşin (172) (d) maşână dă găurit (886) (e) moşână de găurlit şieru (574) (f) maşână dă făcut butuară în fer (47) (g) maşână dă făcut butuori (46) (h) măşină dă‐ngăurit fieru (29) (i) maşână dă găurit fier (928)
● Pe harta Ştreang (de spânzurat) (1001, ALR s.n. IV), apare supin nu‐mai în regiunea de nord, nord‐vest (42), în celelalte zone răspunsul fiind un substantiv fără subordonați:
(42) (a) fune de spâzurat (334) (b) fune de spâzuratu (349) (c) fune de spândzurat (353)
● Şi harta Toc (de scris) (921, ALR s.n. IV) ilustrează aceeaşi situație: cele trei puncte în care apare supinul sunt în nord, nord‐vest (43).
(43) (a) pană de scrisu (272, 325) (b) peană ğe scrisu; pene (250)
● Pe harta Drugi (de dus fânul) (130, ALR s.n. I), supinul apare într‐un singur punct, care este chiar în nord‐vest:
(44) rude de purtat căpiț (334)
174
● Harta Roată de tors (440, ALR s.n. II) arată că supinul este frecvent în nord şi nord‐vest (45), cum este, de altfel, pe tot teritoriul țării:
(45) (a) maşână de tuors (353) (b) maşână de tors (219, 363) (c) moşână de torsu (284, 349) (d) măşină de tuorsu (272)
● Pe harta Scaun de cuțitoiat (556, ALR s.n. III), supinul este mai frec‐vent în zona de nord şi de nord‐vest (46) şi în Moldova. Nu apare în Olte‐nia şi în Muntenia, iar în Dobrogea există un singur cu punct cu supin (47).
(46) (a) scaun de mezdrit (279, 284, 334) (b) scaun de mezdrelitu (349) (c) scaun de cuțitoiet (353) (d) scaun de strujâtu (272) (e) scaun pentru mezdreluit (346) (f) scaun de şopfit, de cuțâtoiet (260)
(47) scaun de lucrat (682) ● Harta Andrea (de făcut plasă pentru pescuit) (742, ALR s.n. III) arată o
frecvență mai mare a supinului în zona care ne interesează (48). Mai există supin în sudul Transilvaniei şi în Banat (49).
(48) (a) băț de făcut sac de peşti (362) (b) suhac de făcut umbreia şî cindeică (260) (c) ac de făcut îmmrejă (228) (d) ac de făcut halău (235)
(49) (a) ac di făcut năvodu (105) (b) ac prântu făcut alău (29)
● Pe harta Aparat de stropit via (228, ALR s.n. I), supinul apare în vest şi nord‐vest (50) şi este frecvent şi în toate celelalte regiuni (51). În exemple‐le (51a−c), supinul are ca subordonat un complement direct, dovadă a natu‐rii sale verbale.
(50) (a) maşină de stroptit, permetezeu, stroptitori (279)
175
(b) strofitori, muşână de strotit (235) (c) geipezet de permezelit (334)
(51) (a) maşină di stropit via şî stropitore (105) (b) maşină pentru stropit via (830) (c) şprițu de şprițuit vina (2) (d) maşină de stropit (878) (e) maşână dă stropit via (899) (f) maşână di strophit (728) (g) maşină dă‐mpetrit via (182) (h) maşână di stropit (531) (i) stropituari sau maşânî di stropit (520)
● Pe harta Cazan (de fiert țuică) (248, ALR s.n. I), supinul apare în două puncte din zona care ne interesează (52) şi într‐un punct din Moldova (53). În toate exemplele, supinul verbal este regent pentru un complement di‐rect.
(52) (a) căldare de hert horincă (349) (b) căldare de şert zinars (235)
(53) căldarea di fiert borhot (531) ● Harta Cuie (de potcovit) (285, ALR s.n. II) arată că supinul este pre‐
zent în zona de nord şi de nord‐vest (54), chiar însoțit de un complement direct (54c), şi apare şi în sudul Transilvaniei, în nordul Olteniei şi în zona de curbură a Carpaților (55), chiar cu un complement direct (55b).
(54) (a) cuiu de potcoditi (272) (b) cui, cui de potcodit (284) (c) cuie de potcovit caii (250)
(55) (a) cuie de potcoiti de cai (141) (b) cuie de potcovit calu (102) (c) cuie de potcogiti (172) (d) cune pentru potcovit (833) (e) cuie dă potcovit pentru cai (784)
176
● Pe harta Foarfeci (de tuns oile) (429, ALR s.n. II) supinul apare în do‐uă puncte, dintre care unul este în nord‐vest (56), iar celălalt în Dobrogea (57). În restul teritoriului, se foloseşte un substantiv fără subordonați.
(56) fuarfeci de tuns lâna (334) (57) foarfică de tuns oili (787) ● Harta Teasc (de stors strugurii) (235, ALR s.n. I) arată că, pe tot terito‐
riul, apar numai două supine, dintre care unul în zona care ne interesează (58), iar celălalt în sudul extrem al Olteniei (59).
(58) măşină de stors struguri (334) (59) maşână dă stors struguri (886) ● Pe harta Odaia cea mică (de locuit) (236, ALR II) apare supin în şapte
puncte, dintre care unul în nord (60), iar celelalte în Oltenia, Dobrogea, Moldova (61).
(60) casă de şădzut (219) (61) (a) hodaia de locuit, hodaia care stă (848) (b) casă pentru trăit (958) (c) casă di stat (582) (d) casă mică, de dormit (192) (e) casî di şădzut într‐însa (551) (f) casî di şăzut (646)
● Pentru Prăjină (de scos apa din fântână) (harta 849, ALR s.n. III) există două puncte cu supin, dintre care unul este în zona de nord‐vest (61), iar celălalt, în Muntenia (63).
(62) ruda ge scos apă (250) (63) ğumânare pentru scos apă (728) ● Pe harta Fier de călcat (rufe) (1232, ALR s.n. IV), în nord şi nord‐vest
nu apare niciun supin, pentru că există un termen specializat: voşorlău, tiglazău şi diverse alte variante. Supinul apare în toate celelalte zone, cu ex‐cepția Banatului (64a−i). În Moldova şi în sudul Transilvaniei există supin verbal, regent pentru un complement direct (64j−l). Corespondentul în me‐glenoromână al acestei structuri este infinitivul regent pentru un comple‐ment direct (65).
177
(64) (a) maşină de călcat (784) (b) maşână dă călcat (899, 928) (c) maşina; maşină pentru călcat (784, 812) (d) maşină de‐ntis (848) (e) fier de călcat, maşină de călcat (987) (f) maşâna, maşână di călcat (531) (g) maşâna, her de călcat (157) (h) maşâna di călcat (514) (i) marşânî di netezât (520) (j) her dă călcat rufili (192) (k) maşână di calcat cămieş (551) (l) maşâna; maşânî di calcat cămieş (414) (m) her dă/de călcat de/dă haine (172)
(65) her di traziri rubili (012) ● Pe harta Maşină de gătit (286, ALR II), supinul lipseşte din zona care
ne interesează, fiind slab reprezentat pe tot teritoriul. Există numai trei puncte cu supin, aflate în sudul Transilvaniei şi în Oltenia:
(66) (a) maşină dă gătit sau pentru gătit (784) (b) soba dă bucătărie sau maşina dă gătit (182) (c) maşină de fiert (876)
● Pe harta Şezătoare de tors (445, ALR s.n. II), nu apare supin în zona care ne interesează. Acest lucru nu este surprinzător, pentru că, pe tot teri‐toriul există numai patru puncte cu supin, repartizate în zone diferite: Ba‐nat (67a), Oltenia (67b), Muntenia (67c), Moldova (67d).
(67) (a) şădzâtuori dă tuors (76) (b) clacă dă tors (791) (c) clacă ti tuors di lânî (728) (d) clacă dă tors (192)
● Pe harta Coş de prins peşte (743, ALR s.n. III) apare un singur supin pe tot teritoriul (în curbura Carpaților):
(68) Cuoş dă prins peşte (182)
178
● Harta Soluție de stropit via (227, ALR s.n. I) ilustrează absența supi‐nului din zona de vest şi de nord‐vest. Acest lucru este normal, pentru că există, pe tot teritoriul, un singur punct cu supin, în sudul extrem al Olteniei:
(69) soluție dă stropit via, din piatră vânătă şi din var (899) ● Şi de pe harta Vârtej (de ridicat piatra morii) (179 ALR s.n. I) supinul
lipseşte din zona care ne interesează, dar apare, pe tot teritoriul, numai în trei puncte din Banat (70a) şi Moldova (70b–c). În toate exemplele, supinul verbal este regent pentru un complement direct.
(70) (a) cluambe dă rădicat piatra (76) (b) şurub di săltat chiatra morii (514) (c) granic di rădicat piatra (384)
● Pe harta Pămătuf (de şters vatra cuptorului) (1060, ALR s.n. IV) supi‐nul (regent pentru un complement direct) apare într‐un singur punct din sudul Moldovei:
(71) pămătuf dă măturat cuptoru (192) ● Pe harta Putineiu (307, ALR s.n. II), apare un singur punct cu supin
(regent pentru un complement direct), care este chiar în zona care ne inte‐resează:
(72) bute d‐ales unt (235) ● Şi pe harta Vacă a făta (328, ALR s.n. II) există un singur supin (în
variație cu infinitivul), cu regent adjectival (73), exact în punctul de pe har‐ta de mai sus. În zona de nord‐vest, apare şi infinitivul lung (74). Pe restul teritoriului, mai apare supin într‐un singur punct din Moldova (75).
(73) o vacă gata de fătat, o vacă d‐a făta (235) (74) vacă a fătarie (316) (75) dipusă di fatat (551)
4.3.5. Supin nominal fără regent ● Harta 1. Lăsatul de carne, 2. Lăsatul de brânză (193, ALR II) atestă pre‐
zența supinului în zona de nord şi de nord‐vest (76). Ceva mai frecvent de‐cât supinul în această zonă este infinitivul lung (77). În celelalte regiuni,
179
apar atât supinul, cât şi infinitivul lung. Destul de slab reprezentată este forma feminină nominalizată lăsata (numele oficial al sărbătorii), prezentă în Muntenia (78a–b) şi în sud‐estul Transilvaniei (78c):
(76) (a) lăsatu de brândză (353) (b) lăsatu de brânză (260, 349) (c) lăsatu săcului de brândză (219)
(77) (a) lăsare de brânză (316, 325, 334, 346) (b) lăsarea de carne (245)
(78) (a) lăsata dă sec dă carni (769) (b) lăsata secului de carne (705) (c) am lăsat sec dă carne, lăsata siecului dă carne (192)
4.3.6. Supin circumstanțial cu regent verbal
● Pe harta A murit în naştere (145, ALR II), toate punctele în care apare supinul sunt în zona de nord şi de nord‐vest (79). În alte puncte din zona de nord şi nord‐vest apare infinitivul lung nominalizat (80) sau un substan‐tiv însoțit de prepoziție (81).
(79) (a) o murit de avut de prunci (346, 349) (b) o murit în avut de prunc (334) (c) o murit dîn avutu coconului (362) (d) o murit din născutu copilului (141) (e) o murit di făcut (130)
(80) (a) o murit în avere de prunc (323) (b) o muritu‐facere de prunc (279) (c) o murit făcân, din naştere (272) (d) o murit di faşere (219) (e) o murit de naştere (284) (f) o murit în naştere (260)
(81) o murit din făcătură (310)
180
4.4. Date din texte dialectale
Pentru zona de nord şi de nord‐vest, pentru care ne‐am propus să ve‐rificăm existența supinului, singurul volum de texte dialectale care să re‐prezinte această regiune este cel din Bistrița‐Năsăud. Din acest volum am extras toate exemplele cu supin, pentru a ilustra nu numai prezența şi frec‐vența acestei forme verbale nonfinite în zona de nord a țării, ci şi diversita‐tea tiparelor de construcție.
4.4.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal Supinele identificate pentru acest tipar au ca regent verbe aspectuale
(82) sau verbele a fi (83) şi a avea (84) cu valoare modală. Pentru regentul a avea apare o concurență slabă a infinitivului (85).
(82) (a) No apî s‐apucă la muls, mulg ominii (TDBN, 87) (b) După ce o gătat de carâmbdit1 (TDBN, 88) (c) Apă s‐apucă de băciuit, alțî strâng laptele (TDBN, 88) (d) Dup‐aşeea gată de făgăduit, numără tinerii banii (TDBN, 98) (e) Să nu gați de cununat / Să începi la botedzat (TDBN, 118) (f) După ce gătam io de vorovit, apăi țâganu... (TDBN, 143) (g) Ş‐apă după ce gătam de muls, apă le țâpam (TDBN, 151) (h) Ş‐apâi n‐apucăm de țăsut, ş‐apăi de câlțî aceia (TDBN, 156) (i) După ce‐o gătat de mâncat, o zâs că... (TDBN, 177) (j) Ş‐apăi ne punem la băut şi la gioc (TDBN, 187) (k) Dacă gatau de mâncat începe la gioc (TDBN, 192) (l) Şi m‐am apucat de opărit, aşa să zâce la noi, de şert haine,
îpii... de opărit ş‐am strâns tăce hainile‐aici (TDBN, 192) (m) N‐am gatat încă di facut (TDBN, 196) (n) Şi m‐am apucat de opărit (TDBN, 196) (o) După ce gătam de săcerat era căratu, fiecare‐avea şură
(TDBN, 218)
1 „De măsurat laptele cu carâmbul”.
181
(p) Aşa să termina cu săceratu (TDBN, 218) (r) După ce gătam de frământat, şî‐l ardim două ore (TDBN,
234) (s) Caşu‐ăla‐l mai frămânți o dată bine după ce l‐ai gătat de
strâns, ş‐apă îl iei jos (TDBN, 248) (ş) După ce o gați de‐nvălit dai pin iță, pin spată şî... te dai la
țăsut (TDBN, 261) (t) După ce o gați de‐bgilit (TDBN, 261)
(83) (a) Îi de coborât pe tăte păraile şî pe tăte ogăşâle (TDBN, 54) (b) Carnea care era de mâncat o punem în fum (TDBN, 61) (c) No, amu ce‐i de făcut? (TDBN, 77) (d) Dacă vi‐i de cerut, să vedem ce‐i dăm (TDBN, 158) (e) Ce‐i de topit să topeşte (TDBN, 193)
(84) (a) Mireasâle mărg diminața la beserică dacă n‐au de umblat (TDBN, 113)
(b) Dac‐avem de vândut o vacă ori un vițăl (TDBN, 185) (c) N‐avem atunci de făcut staur şî stână (TDBN, 188) (d) Pe une au de colindat (TDBN, 212) (e) Să pregăte pe‐a doua zî, c‐avea de mers lătureni, să‐
ncolona (TDBN, 213) (f) Un‐aveam de mers (TDBN, 213) (g) Până să mărită au de‐nvățat, n‐au vreme să umble (TDBN,
239) (85) Ce‐am avut a face? (TDBN, 186)
4.4.2. Supin verbo‐nominal cu regent adjectival Şi acest tipar este destul de bine reprezentat în volumul de texte cer‐
cetat. În exemplul (86a) apare un complement direct subordonat supinului, dovadă a naturii verbale a acestuia.
(86) (a) Carnea ce era bună de făcut, de făcut cârnaț (TDBN, 61) (b) Ş‐acela‐i zâşem prezbuş (...) era bun de mâncat (TDBN, 62)
182
(c) Când is gata de pus tăț, apă iau mireasa (TDBN, 163) (d) Ş‐apăi îs buni de mâncat (TDBN, 168) (e) Îl pârjolesc, îl spăl frumos după ce‐i gata de pârjolit de pă‐
ru di pă el (TDBN, 193) (f) Când îs gata călbaşî de făcut îi punem la fiert într‐o oală
(TDBN, 236) (g) Dac‐o vădzu că io‐s aproape de născut, o‐nturnat înapoi
(TDBN, 196)
4.4.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal În acest tipar, foarte bine reprezentat, apare supin precedat mai ales
de prepoziția la (87), dar şi de alte prepoziții: de (88), pentru (89), cu (90). În exemplele (87e) şi (89) supinul are complement direct, dovadă a naturii sale verbale. În acest tipar, statutul supinului (complement vs adjunct/ circum‐stanțial) nu este clar: deşi valoarea semantică este adesea circumstanțială, supinele prepoziționale par a acoperi disponibilități combinatorii de tip complement ale verbelor cu care se combină.
(87) (a) Vai de mine, că numa cu vacile‐am umblat la păscut (TDBN, 55)
(b) După ce s‐o hrănit de băut acolo la mine m‐o lăsat, am co‐borât (TDBN, 58)
(c) Te duci acolo cu oile la băgatu brândzî (TDBN, 86) (d) O vinit o femeie şi i‐o făcut de‐ntors, ştiu atâta că s‐o băgat
sub patu mamii (TDBN, 103) (e) D‐apî ominii mărg la băgatu brânzî (TDBN, 111) (f) Nu te tinde la loat / Cum te‐ai întins la‐nsurat (TDBN, 117) (g) făcei mâncări ş‐apî earî merei la cununat (TDBN, 130) (h) Ş‐apî eo mă duceam cu oile la‐nsâmbrat1 (TDBN, 151) (i) După ce le duce le ducem la‐nsâmbrat, apă... (TDBN, 151) (j) C‐apă după ce le ducem la‐nsâmbrat, le‐am dus acolo
(TDBN, 151)
1 „Dat la cioban”.
183
(k) O‐ntindem pă gard ş‐apî o lom la melițat, ş‐apă cu melință... (TDBN, 154)
(l) Ş‐apăi aceia‐i... îi lom la cheptănat cu peptini de‐a mână (TDBN, 154)
(m) Merem la colindat (TDBN, 211) (n) Pe urmă pleca la colindat pin sat (TDBN, 212) (o) Am fost cu oile la... tomna la tomnat şî mi‐o prins o oaie
(TDBN, 229) (p) Când îs gata călbaşî de făcut îi punem la fiert într‐o oală
(TDBN, 236) (r) Şî pe cari‐i găsăşte mere ăla la mnijât (TDBN, 243) (s) Şâ zâce: „Treci la mnijit” ori zâce că... (TDBN, 243) (ş) Le‐am dus la adăpat (TDBN, 244) (t) Sara să duce la petrecut la ora şasă (TDBN, 255) (ț) Punem apă la fiert (TDBN, 261) (u) Şî pe urmă pune zăru la urdit, brânza să storce‐acolo
(TDBN, 222) (88) Îi punem să fearbă, pe urmă punem de pârgălit1, punem slănină
(TDBN, 172) (89) Pentru ce să‐l pregătim? Pentru fân... pentru‐adus fân (TDBN, 54) (90) N‐o mai îmbla cu văcăluit2, îi dai cu neşte lut (TDBN, 83)
4.4.4. Supin nominal cu regent verbal Tiparul cu supine nominale (articulate enclitic) este destul de slab re‐
prezentat în textele cercetate. (91) (a) Acoloşa stam cu nişte bunici de‐ai noştri care ne pregăte...
de ezemplu... masa, dormitu ne asâgura (TDBN, 106) (b) Şî pe urmă vinea săceratu (TDBN, 217)
1 „Prăjit”. 2 „Prima tencuială”.
184
(c) După ce gătam de săcerat era căratu, fiecare‐avea şură (TDBN, 218)
4.4.5. Supin verbo‐nominal cu regent nominal Frecvența acestui tip de supin este destul de mare. Prepoziția care in‐
troduce supinul este mai ales de (92), dar am înregistrat şi prepoziția pentru (93). În exemplele (93d,i), regentul supinului este un pronume, spre deose‐bire de celelalte exemple, în care regentul este un substantiv. În exemplele (93c,g), supinul este regent pentru un complement direct.
(93) (a) Io am maşână de tors, domnă (TDBN, 38) (b) Şî la noi o vinit întâi maşână cu benzină aişa de truierat
(TDBN, 74) (c) Cela‐i şopru de țânut lemne, de țânut caru când... îi... să
nu‐l ploie (TDBN, 84) (d) Fețî de mesî trebuie sî aibî unele de purtat, unele de sărbă‐
tori (TDBN, 119) (e) Loam zăru ala cu lingur‐aia de urdit, îl țâpam în căldare
(TDBN, 151) (f) Cu lingura de urdit tundem di pă deasupra (TDBN, 152) (g) Cârnațu îl macin carnea pin maşâna de tocat carne, de mă‐
cinat carne, c‐aşă‐i zâcem noi, maşână de măcinat carne (TDBN, 236)
(h) După ce s‐apropcie vremea de fătat, apî ne trăgem (TDBN, 247)
(i) Făşam lepede de ăştia de durmit lepede (TDBN, 227) (94) Am primit şi noi o maşânî pentru truierat de celea (TDBN, 74)
4.4.6. Supin verbo‐nominal fără regent În textele cercetate, am înregistrat numai două exemple de acest tip: (93) (a) La ales de truler1 (TDBN, 73) (b) La căpălit2 (TDBN, 174)
1 „Treierat”. 2 „Prăşit”.
185
4.4.7. Supin circumstanțial Supinele circumstanțiale înregistrate au valoare temporală şi locală
(96), finală (97), comparativă (98), modală (99). Supinul însoțit de subordo‐nați are valoare nominală, fiind urmat de un genitiv în (96b, d). Exemplul (96c) este foarte interesant pentru că supinul este atât articulat enclitic, ceea ce dovedeşte natura nominală a formei, cât şi regent pentru un complement direct, ceea ce dovedeşte natura verbală. Nu este însă exclus ca apariția lui u final să fie un fenomen fonetic şi acesta să nu funcționeze ca un articol, ci ca o desinență arhaică.
(96) (a) La săcerat încă era un obicei (TDBN, 217) (b) Să făce turme la strânsu oilor (TDBN, 219) (c) Să strânge la strânsu oile tăț stăpânii (TDBN, 220) (d) Ş‐apăi treburi şî distracțâi acolo la strânsu oilor (TDBN,
200) (97) (a) Astea le‐o adus ie de vândut şî nu le‐o vândut (TDBN, 204) (b) Apă alțî‐s la însurat, apî prin şezâtori (TDBN, 214)
(98) Şî le preparăm ca pentru mâncat (TDBN, 110) (99) Aşa că n‐o țânut mult decât un sfert de oră cu tătu... cu venit, cu
trecut (TDBN, 109)
4.5. Concluzii
Dintre dialectele românei, supinul apare numai în dacoromână şi, foarte rar şi nesistematic, în meglenoromână.
În majoritatea hărților analizate, supinul are aproximativ aceeaşi frecvență în toate zonele anchetate. Pentru argumentarea de aici, sunt foar‐te importante hărțile în care supinul există numai în zona de nord şi de nord‐vest (Le trebuie de mâncare, Ştreang (de spânzurat), Toc (de scris), Drugi (de dus fânul), Putineiu, A murit în naştere). Există însă şi hărți în care supinul lipseşte din zona care ne interesează, fie pentru că pe acest teritoriu se folo‐seşte un termen „sintetic” pentru construcțiile cu supin din alte zone (Fier de călcat), fie pentru că supinul din acel tipar este foarte rar pe tot teritoriul românesc (Mi s‐a urât cu vieața, Maşină de gătit, Şezătoare de tors, Vârtej (de
186
ridicat piatra morii), Pămătuf (de şters vatra cuptorului)). Faptul că de pe câteva hărți supinul lipseşte din zona care ne interesează nu înseamnă că în aceas‐tă zonă nu se foloseşte deloc supinul. Hărțile dialectale arată că există şi alte zone în care nu este ilustrat un anumit tipar de supin; de exemplu, în sudul Transilvaniei, în Crişana şi în Banat nu se spune Copiii umblă cu uratul.
Analiza hărților confirmă faptul că infinitivul (lung şi scurt) este mai bine conservat în zona de nord (vezi hărțile Trage să moară, Flăcău de însurat, Fată de măritat, 1. Lăsatul de carne, 2. Lăsatul de brânză), însă conservarea infi‐nitivului nu exclude folosirea supinului în această zonă, uneori chiar în va‐riație.
Exemplele extrase din volumul de texte dialectale din Bistrița‐Năsăud conduc către aceeaşi concluzie: în această zonă, nu numai că există supin, dar frecvența sa este foarte mare şi tiparele în care apare, foarte variate.
Prin urmare, principala concluzie a acestei cercetări a atlaselor şi a textelor dialectale este că supinul există pe tot teritoriul pe care se vorbeşte dacoromâna, inclusiv în zona de nord şi de nord‐vest (Maramureş, nordul Transilvaniei, nordul Crişanei), despre care s‐a emis ipoteza că nu ar avea supin.
187
Concluzii generale
Rezultatele cercetării noastre au fost sintetizate în secțiunea de con‐cluzii cu care se încheie fiecare capitol şi nu vor fi reluate aici. Ceea ce meri‐tă subliniat în finalul lucrării sunt elementele de noutate pe care le aduce această cercetare, precum şi două implicații teoretice pe care studiul dia‐cronic al supinului românesc le‐a evidențiat.
Ideile centrale şi elementele de noutate ale acestei cercetări pot fi sin‐tetizate astfel:
existența supinului individualizează tipologic româna între limbile romanice şi o apropie de limbile slave/balcanice;
apariția supinului verbal din română urmează, în linii mari, acelaşi traseu pe care l‐a urmat supinul latinesc, care are la bază tot o formă nomi‐nală; cercetarea de corpus exclude atât originea latină a supinului verbal românesc, cât şi originea participială a supinului, în interiorul limbii române;
spre deosebire de limbile slave şi de latină, în care supinul a fost o formă verbală cu distribuție și utilizare limitate şi, ulterior, a fost eliminat, supinul verbal românesc a cunoscut un proces invers, de diversificare a ti‐parelor, care poate fi pus pe seama scăderii ponderii infinitivului; româna şi albaneza au avut o evoluție convergentă, ambele limbi creându‐şi noi forme nonfinite, asemănătoare ca utilizare;
supinul nominal are în toate etapele de evoluție a limbii române, inclusiv în cea actuală, o pondere mai mică decât infinitivul nominal, spre deosebire de supinul verbal, care a înlocuit, în multe contexte, infinitivul;
cercetarea despre supin a permis corectarea unor idei din bibliogra‐fie: atestarea exclusivă a supinului nominal în secolele al XVI‐lea – al XVII‐lea şi alte opinii legate de apariția anumitor tipare, care se dovedesc a fi mai vechi decât se credea, absența supinului din aria nord‐vestică a teritoriului românesc, imposibilitatea supinului de a avea subiect, absența controlului obligatoriu parițial din română etc.
188
Aşa cum am menționat, cercetarea diacronică a supinului a scos la iveală două implicații teoretice mai generale.
Supinul românesc, ca şi cel din latină şi din limbile slave, a evoluat de la o formă inițial nominală la o formă verbală. Acest fapt dovedeşte că nu numai infinitivul a avut, în limbile lumii, o astfel de evoluție, ci şi supi‐nul şi, poate, toate formele nonfinite. Transcategorizarea de tipul formă nominală –> formă verbală pare a fi un fenomen de gramatică universală. Supinul românesc ilustrează conceptul de gramatici în competiție. Timp de două secole (din secolul al XVI‐lea până la sfârşitul secolului al XVII‐lea), ceea ce avea să devină supin verbal în română a avut statut ambiguu cate‐gorial (ceea ce am numit supinul verbo‐nominal). Acest lucru sugerează că, deşi reinterpretarea (re‐analysis) este un fenomen abrupt, rapid, apărut în momentul achiziției limbii sau în momentul în care destinatarul interpre‐tează diferit de emițător o secvență a mesajului, acesta nu se poate produce decât pe fondul existenței unor gramatici în competiție.
Studiul sintaxei supinului a evidențiat două corelații extrem de in‐teresante. Pe de o parte, faptul că supinul românesc nu acceptă controlul parțial înseamnă absența unei proiecții de Timp; absența Timpului explică atât absența subiectului lexical, cât şi imposibilitatea de apariție a cliticelor. Pe de altă parte, supinul din structurile fără control (supinul din grupul nominal) are interpretare temporală, deci şi proiecție de Timp; prezența Timpului explică posibilitatea apariției subiectului lexical; acest Timp nu are realizare morfologică şi este defectiv în sensul că nu are o trăsătură EPP; absența trăsăturii EPP determină imposibilitatea de a‐şi proiecta poziția de specificator, de unde şi topica obligatoriu postvebală a subiectului şi impo‐sibilitatea de a primi clitice.
189
Surse
A. Surse de limbă veche (secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea)
Antim Ivireanul, Predici, Ediție critică, studiu introductiv şi glosar de G. Ștrempel, Bucureşti, Editura Academiei, 1962.
I. Budai‐Deleanu, Țiganiada, ediție de Florea Fugariu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, I, Ediție îngrijită şi Studiu introductiv de P.P. Panaitescu, I. Verdeş, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
I.L. Caragiale, Kir Ianulea. Nuvele şi povestiri, Prefață şi tabel cronologic de Al. Oprea, Ediția a II‐a revăzută, Bucureşti, Editura Albatros, 1979.
Gheorghe Chivu, „Cei doi excessuri a amerii” − o „istoriolă” romantică într‐un calendar de la sfârşitul secolului al XVIII‐lea, Limbă şi lite‐ratură, I‐II, 2002, p. 84−98.
Codicele voronețean, Ediție critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Ma‐riana Costinescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
Teodor Corbea, Dictiones latinae cum valachica interpretatione [1691−1697], Ediție de Alin‐Mihai Gherman, Volumul I: Studiu introductiv, no‐te şi text, Clusium, 2001.
Teodor Corbea, Psaltirea în versuri [1700–1710], Ediție, studiu introductiv, note şi glosar de Alin‐Mihai Gherman, Bucureşti, Editura Acade‐miei Române, 2010.
Coresi, Tâlcul evengheliilor şi Molitevnic rumânesc, Ediție critică de Vladimir Drimba, Cu un studiu introductiv de Ion Gheție, Bucureşti, Editu‐ra Academiei Române, 1998.
Coresi, Carte cu învățătură, ed. de Sextil Puşcariu, Al. Procopovici, vol. I, Textul, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., 1914. (200 de pa‐gini)
Miron Costin, Opere alese. Letopisețul țărîi Moldovei. De neamul moldovenilor. Viiața lumii, Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1967.
190
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri, Prefață de Liviu Papa‐dima, Bucureşti, Jurnalul Național, 2009.
Cronicari munteni, Ediție îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, I, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul Cantacuzinesc, Radu Popescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961.
Cronicari munteni, Ediție îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, II, Radu Greceanu, Anonimul Brâncovenesc, Bu‐cureşti, Editura pentru Literatură, 1961.
DLR – Dicționarul limbii române, serie nouă, tomul VII, partea 1, litera N, Bucureşti, Editura Academiei, 1971.
Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, volumul XXII, Bucu‐reşti, Editura Academiei, 1969.
Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI‐lea, Text stabilit şi indice de Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniță, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman‐Moraru, Introducere de Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura Academiei, 1979.
Dosoftei, Psaltirea în versuri, Ediție critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1974. Mihai Eminescu, Proză literară, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Foletul novel. Calendariul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, 1693−1704, Ediție
critică întocmită de Emil Vârtosu, Bucureşti, 1942. Mihail Kogălniceanu, Tainele inimei. Scrieri alese, Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1964. La storia di Filerot e Anthusa. Istoria lui Filerot şi a Anthusei (ms. 1374 BAR −
Bucarest), Edizione critica, introduzione e traduzione a cura di Angela Tarantino, Roma, Bagatto Libri, 1996.
Lettres roumaines de la fin du XVIe siècle et du début du XVIIe siècle tirées des archives de Bistritza (Transylvanie) publiées par Alexandre Rosetti, Bu‐cureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1926.
Dinicu Golescu, Scrieri, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii, bibliografie, glosar şi indice de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Edi‐tura Minerva, 1990.
191
A. Goția, Monumenta linguae. Sicriul de aur, ediția a II‐a adăugită şi îmbună‐tățită, Cluj, Editura Napoca Star, 2008.
Manuscrisul de la Ieud, text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă şi indice de Mirela Teodorescu şi Ion Gheție, Bucureşti, Editura Academiei, 1977.
Ion Neculce, Letopisețul țării Moldovei şi O samă de cuvinte, Ediție îngrijită, cu glosar, indice şi o introducere de Iorgu Iordan, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955.
Palia de la Orăştie, 1581‐1582, Ediție îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei, 1968.
O lume într‐o carte de bucate, Manuscris din epoca brâncovenească, Transcrierea textului, prefața şi postfața de Ioana Constantinescu, Cu un studiu introductiv de Matei Cazacu, Editura Fundației Culturale Româ‐ne, Bucureşti, 1997.
Giuseppe Piccillo, Il ms. Romeno Asch di Göttingen (sec. XVIII), Travaux de linguistique et de litterature, XXV, 1, Strasbourg, 1987, p. 118−126.
Psaltirea Hurmuzaki, I, Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediție de Ion Gheție şi Mirela Teodorescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Şcoala Ardeleană, I, Ediție critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, Introducere de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucu‐reşti, Editura Minerva, 1983.
Gheorghe Şincai, Îndreptare către aritmetică, Blaj − 1785, Ediție şi studiu in‐troductiv Corina Pipoş şi Ion Tudor, Prefață Ion Buzaşi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005.
Carlo Tavigliani, Alcuni manuscritti rumeni sconosciuti di missionari cattolici italiani in Moldava (sec. XVIII), în Studi rumeni, IV, 1929−1930, Ro‐ma, 1930, p. 41‐104.
Texte româneşti din secolul al XVI‐lea, I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Co‐resi, III. Fragmentul Teodorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe şi epilo‐guri, Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdale‐na Georgescu, Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon, coordonator Ion Gheție, Bucureşti, Editura Academiei, 1982.
192
Emanuela Timotin, 2010, Descântecele manuscrise româneşti (secolele al XVII‐lea − al XIX‐lea), ediție critică, studii lingvistice şi filologice, Bucu‐reşti, Editura Academiei Române.
Grigore Ureche, Letopisețul țării Moldovei, Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1967.
Varlaam, Opere, Răspunsul împotriva Catihismului Calvinesc, ediție critică şi studiu filologic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.
Poeții Văcăreşti, Versuri alese, Ediție îngrijită de Elena Piru, Cu o introduce‐re de Al. Piru, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961.
Viața lui Bertoldo. Un vechi manuscris românesc, Studiu filologic, studiu lin‐gvistic, ediție de text şi indice de cuvinte de Galaction Verebcea‐nu, Chişinău, Museum, 2002.
B. Surse dialectale
ALR I − Sever Pop, Atlasul lingvistic român, coord. Sextil Puşcariu, partea a II‐a, Sibiu − Leipzig, 1942. Hărți: Mi s‐a urât cu vieața (283).
ALR II − Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român, coord. Sextil Puşcariu, par‐tea a II‐a, Sibiu − Leipzig, 1940. Hărți: Trage să moară (110); A murit în naştere (145); Flăcău de însurat (155); Fată de măritat (156); 1. Lăsatul de carne, 2. Lăsatul de brânză (193); (Copiii) umblă cu uratul (198); Odaia cea mică (de locuit) (236); Maşină de gătit (286).
ALR s.n. I − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956. Hărți: Am terminat de arat (32); Maşină de secerat (57); Drugi (de dus fânul) (130); Vârtej (de ridicat piatra morii) (179); Soluție de stropit via (227); Aparat de stropit via (228); Teasc (de stors strugurii) (235); Ca‐zan (de fiert țuică) (248).
ALR s.n. II − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1956. Hărți: Cuie (de potcovit) (285); Putineiu (307); Vacă a făta (328); Foar‐feci (de tuns oile) (429); Roată de tors (440); Şezătoare de tors (445);
193
Maşină de cusut (526); Maşină de găurit (550); Scaun de cuțitoiat (556).
ALR s.n. III − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1961. Hărți: (S‐a dus) la vânătoare (720); Andrea (de făcut plasă pentru pes‐cuit) (742); Coş (de prins peşte) (743); (Soarele) se apropie de asfințit (765); Prăjină (de scos apa din fântână) (849).
ALR s.n. IV − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1965. Hărți: Toc de scris (921); Ştreang (de spânzurat) (1001); Pămătuf (de şters vatra cuptorului) (1060); Fier de călcat (rufe) (1232).
ALR s.n. V − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. V, Bucureşti, Editura Academiei, 1966. Hărți: Nu e chip de scăpat (1438).
ALR s.n. VI − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei, 1969. Hărți: Cât ai de plătit? (1692); ...Le trebuie de mâncare (1701).
TDBN − Texte dialectale şi glosar Bistrița‐Năsăud, publicate de Maria Marin şi Marilena Tiugan, Bucureşti, 1987.
C. Surse de limbă actuală
Internet Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Bucureşti, Humanitas, 2010. Andrei Pleşu, Despre frumusețea uitată a vieții, Bucureşti, Humanitas, 2011.
194
Bibliografie1
Abeillé, Anne, Danièle Godard, 2003, „Les prédicats complexes dans les langues romanes”, în: Danièle Godard (ed.), Les langues romanes. Problèmes de la phrase simple, Paris, CNRS Éditions, p. 125–184.
Abusch, Dorit, 2004, „On the Temporal Composition of Infinitives”, în: Jac‐queline Guéron, Jacqueline Lecarme (eds.), The Syntax of Time, Cambridge Massachusetts, London, England, The MIT Press, p. 27−53.
Alboiu, Gabriela, Virginia Motapanyane, 2000, „The generative approach to Romanian Grammar: An overview”, în: Virginia Morapanyane (ed.), Comparative studies in Romanian Syntax, Amsterdam − Lau‐sanne − New York − Oxford − Shannon − Singapore − Tokyo, Else‐vier, p. 1−48.
Alexiadou, Artemis, Elena Anagnostopoulou, Gianina Iordăchioaia, Mihae‐la Marchis, 2010, „No objections to Backward Control?”, în: Nor‐bert Hornstein, Maria Polinsky (eds.), Movement Theory of Control, Amsterdam, John Benjamins, p. 89–118, http://ifla.uni‐stuttgart.de/files/bc_paper.pdf
Alexiadou, Artemis, Gianina Iordăchioaia, Florian Schäfer, 2011, „Scaling tha variation in Romance and Germanic Nominalization”, în: Pe‐tra Sleeman, Harry Perridon (eds.), The Noun Phrase in Romance and Germanic, Amsterdam / Philadelphia, John Benjamins, p. 25−40.
Alexiadou, Artemis, Gianina Iordăchioaia, Mihaela Marchis, 2009, „Supine nominals as participial nominalisation”, Bucharest Working Papers in Linguistics, XI, 1, p. 67−79.
Allen şi Greenough, [1903, 1888] 2001, New Latin Grammar for schools and colleges, Founded on comparative Grammar, ed. by J. B. Greenough, G. L. Kittredge, A.A. Howard, Benj. L. D’OOGE, updated for Fo‐
1 Lista bibliografică include numai lucrările citate.
195
cus by Anne Mahoney, Newburyport MA, Focus Publishing R. Pullins Company.
Atanasov, Petar, 2002, Meglenoromâna astăzi, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Atanasov, Petar, 2009, Atlasul lingvistic al dialectului meglenoromân, Bucu‐reşti, Editura Academiei Române.
Avram, Mioara, [2005] 2007, „Forme verbale cu funcție circumstanțială de relație în construcții tautologice în limba română”, în Studii de sin‐taxă a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 165–175.
Avram, Mioara, 1997, Gramatica pentru toți, ediția a II‐a revăzută şi adăugi‐tă, Bucureşti, Humanitas, p. 216–217.
Barrie, Michael, Christine M. Pittman, 2004, „Partial control and the movement towards Movement”, Toronto Working Papers in Linguistics, 22, p. 75−92.
Bauer, Brigitte, 2000, Archaic Syntax in Indo‐European. The Spread of Transitivity in Latin and French, Berlin, New York, Mouton de Gruyter.
Bennett, Charles E., 1910, Syntax of early Latin, Vol. I − The verb, Boston, Allyn and Bacon.
Bianchi, Valentina, 2006, „Wh‐infinitives and the licensing of anaphoric tense”, XVI Coloquio de Gramática Generativa, Madrid, 20‐22 aprilie.
Boeckx, Cedric, Norbert Hornstein, 2006, „The virtues of control as movement”, Syntax, 9, 2, p. 118−130.
Bondaruk, Anna, 2006, „The licensing of subjects and objects in Irish non‐finite clauses”, Lingua, 116, p. 874–894.
Bošković, Želiko, 1997, The Syntax of Nonfinite Complementation. An Economy Approach, Cambridge, Massachusetts, London, England, The MIT Press.
Bourciez, Édouard, 19464, Éléments de linquistique romane, Paris, Librarie C. Klincksieck.
Bowers, John, 2002, „Transitivity”, Linguistic Inquiry, 33, 2, p. 183–224.
196
Brâncuş, Grigore, [1967] 2007, „O concordanță gramaticală româno‐albaneză: modul supin”, în Studii de istorie a limbii române, Bucu‐reşti, Editura Academiei Române, p. 167–173.
Brown, Keith et al. (éds.), 20052, Enclyclopedia of Language and Linguistics, El‐sevier Science, vol. Bilingualism.
Carabulea, Elena, Magdalena Popescu‐Marin, 1967, „Exprimarea numelui de acțiune prin substantive cu formă de infinitiv lung şi de su‐pin”, în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 277–320.
Caragiu‐Marioțeanu, Matilda, 1962, „Moduri nepersonale”, Studii şi cerce‐tări lingvistice, 13, p. 29–43.
Caragiu‐Marioțeanu, Matilda, 1975, Compendiu de dialectologie română, Bucu‐reşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică.
Caragiu‐Marioțeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu‐Ruxăndoiu, Romulus Todoran, 1977, Dialectologie română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Chircu, Adrian, 2012, „L’adverbe roumain dans la perspective romane”, Revue roumaine de linguistique, 52, p. 83–92.
Chomsky, Noam, 1986, Barriers, Cambridge Mass., MIT Press. Chomsky, Noam, 2001, „Derivation by Phase”, în: M. Kenstowicz (ed.), Ken
Hale. A Life in Language, Cambridge – Massachusetts, London, The MIT Press, p. 1−52.
Chomsky, Noam, Howard Lasnik, [1993] 1995, „The Theory of Principles and Parameters”, in: N. Chomsky, The Minimalist Program, Cam‐bridge, Massachusetts, London, England, The MIT Press, p. 13−127.
Ciobanu, Fulvia, Isabela Nedelcu, 2008, „Prepoziția”, în GALR I: 607–630. Clark, Brady, 1999, „Some things are not susceptible to thinking about*. The
Historical Development of tough‐Complementation”, http://faculty. wcas.northwestern.edu/~bzc313/tough‐complementation.pdf.
Comrie, B., 1984, „Subject and Object Control: Syntax, Semantics, Pragmatics”, în: C. Brugmann, M. Macaulay (eds.), Proceedimgs of the Tenth Annual Meeting of the Berkley Linguistics Society, p. 450−464.
197
Comrie, B., 1985, „Reflections on Subject and Object Control”, Journal of Semantics, 4, 47−65.
Cormack, Annabel, Neil Smith, 2002, „Compositionality, copy theory, and control”, UCL Working Papers in Linguistics 14, p. 355−375.
Cornilescu, Alexandra, 2000, „The double subject construction in Romani‐an”, în: Virginia Morapanyane (ed.), Comparative studies in Roma‐nian Syntax, Amsterdam − Lausanne − New York − Oxford − Shannon − Singapore − Tokyo, Elsevier, p. 83−133.
Cornilescu, Alexandra, 2001, „Romanian nominalizations: case and aspec‐tual structure”, Journal of Linguistics, 37, p. 467−501.
Cornilescu, Alexandra, Ruxandra Cosma, 2010, Remarks on the Romanian Verbal Supine and its German Equivalents, The Annual Conference of the Faculty of Foreign Languages and Literatures, University of Bucharest, 5‐6 November.
Cornilescu, Alexandra, Ruxandra Cosma, 2011, The structure of supine relati‐ve clauses, The Annual Conference of the English Department, 3‐4 Juin.
Cornilescu, Alexandra, Alexandru Nicolae, 2009, „Evoluția articolului hotă‐rât şi genitivul în româna veche”, în: Rodica Zafiu, Gabriela Stoi‐ca, Mihaela N. Constantinescu (eds.), Limba română: teme actuale, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 647–667.
Creția, Gabriela, 1999, Morfologia istorică a verbului latin, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 196–199.
Cubberley, Paul, 2002, Russian: A Linguistic Introduction, Cambridge, Cam‐bridge University Press.
De Bray, R.G.A., 1969, Guide to the Slavonic Languages, London: J.M. Dent & Sons Ltd., New York, E.P. Dutton & Co. Inc.
Densusianu, Ovid, 1961, Istoria limbii române. Vol. II. Secolul al XVI‐lea, Bucu‐reşti, Editura Științifică.
Diaconescu, Ion, 1971, „Supinul în limba română din secolele al XVI‐lea − al XVIII‐lea”, Analele Universității din Bucureşti. Limba şi literatura ro‐mână, 20, p. 151–163.
Diaconescu, Ion, 1977, Infinitivul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinți‐fică şi Enciclopedică.
198
Dima, Valentina‐Viorela, 2010, „A few remarks on Romanian supine relati‐ve clauses”, Bucharest Working Papers in Linguistics, XII, 1, p. 67−75.
Dimitrescu, Florica (ed.), 1978, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Di‐dactică şi Pedagogică.
Dobrovie‐Sorin, Carmen, 1994, The Syntax of Romanian: Comparative Studies in Romance, Berlin, New York, Mouton de Gruyter.
Dobrovie‐Sorin, Carmen, 2001, „Head‐to‐Head Merge in Balkan Subjunctives and Locality”, în: Maria Luisa Rivero, Angela Ralli (eds.), Comparative Syntax of Balkan Languages, Oxford, New York etc., Oxford University Press, p. 44–73.
Donovetsky, Ohara, 2005−2007, „Forme şi valori ale supinului în graiurile munteneşti actuale”, Fonetică şi dialectologie, XXIV−XXVI, p. 67−73.
Dragomirescu, Adina, 2010, Ergativitatea. Tipologie, sintaxă, semantică, Bucu‐reşti, Editura Universității din Bucureşti.
Dragomirescu, Adina, 2011a, „The Subject of the Supine Clause in Romani‐an and A‐Chains”, Revue roumaine de linguistique, 56, p. 571–592.
Dragomirescu, Adina 2011b, „Vechimea şi evoluția supinului cu la”, Studii şi cercetări lingvistice, 52, 2, p. 173–184.
Dragomirescu, Adina 2011c, „Există o repartiție dialectală a supinului?”, în: M. Nevaci (ed.), Studia linguistica et philologica. Omagiu profesorului Nicolae Saramandu, la 70 de ani, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, 2011, p. 303−322.
Dragomirescu, Adina, 2012a, „Despre primele atestări ale supinului verbal în română”, în: Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Direcții actuale în cercetarea lingvistică, I, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 115–126.
Dragomirescu, Adina, 2012b, „Ce ne spune studiul diacronic despre relația dintre de nespus și nespus de?”, comunicare la Al 12‐lea Colocviu In‐ternațional al Departamentului de Lingvistică – Limba română: variație sincronică, variație diacronică, București, 14–15 decembrie 2012.
Dragomirescu, Adina, 2013a, „Complex predicates”, în: Gabriela Pană Din‐delegan, (ed.), The Grammar of Romanian, Oxford, Oxford Universi‐ty Press, p. 191–201.
199
Dragomirescu, Adina, 2013b, „Du latin au roumain. Une nouvelle hypothèse sur l’origine du supin en roumain”, Revue de linguistique romane (sub tipar).
DSL 20052 – Angela Bidu Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu‐Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de ştiințe ale limbii, Bucureşti, Nemira.
Dye, Cristina, 2006, „A and Ā‐Movement in Romanian Supine Constructions”, Linguistic Inquiry, 37, p. 665–674.
Elcock, W. D., [1960] 1975, The Romance Languages, revised with a new introduction by John N. Green, London, Faber & Faber Limited.
Enç, Mürvet, 1987, „Anchoring Conditions for Tense”, Linguistic Inquiry, 18, 4, p. 633–657.
Ernout, A., 1953, Morphologie historique du latin, trosième édition, revue et corrigée, Paris, Librairie C. Klincksieck.
Ernout, Alfred, François Thomas, 19592, Syntaxe latine, Paris, Librairie C. Klincksieck.
Farkas, Donca, 1985, „Obligatorily controled subjects in Romanian”, CLS 21, Part 1, Papers from the General Session at the Twenty‐First Regio‐nal Meeting Chicago Linguisti Society 1985, ed. by: William H. Eilfort, Paul D. Kroeber, Karen L. Peterson, p. 90–100.
Farkas, Donka, 1988, „On Obligatory Control”, Linguistics and Philosophy, 11, 1, p. 27−58.
Fernández Lagunilla, Marina, Alberto Anula Rebollo, 1994, „Procesos de filtrado de rasgos categoriales en la sintaxis: los infinitivos y la legitimación del Caso nominativo”, în: Violeta Demonte (ed.), Gramática del español, México: El Colegio de México, p. 471–530.
Fernández Lagunilla, Marina, Alberto Anula Rebollo, 1995, „Observaciones sobre la flexión de los infinitivos”, în: Patxi Goenaga (ed.), De grammatica generativa, Universidad del Pais Vasco‐Euskal Herriko Unibertsitatea, Anejos, p. 186–198.
Farrell, P., 1995, „Backward Control in Brazilian Portuguese”, în: J. Fuller, H. Han, D. Parkinson (eds.), Proceedings of Eastern States Conference in Linguistics, 94, 116−127.
200
Fischer, I., 1985, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucu‐reşti, Editura Științifică şi Enciclopedică.
Frâncu, Constantin, 1997, „Morfologia”, în: Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1542–1780), Bucureşti, Editura Acade‐miei Române, p. 113–145, 319–346.
Frâncu, Constantin, 2000, Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte mo‐duri, Iaşi, Casa Editorială Demiurg.
Frâncu, Constantin, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521‐1780), Iaşi, Ca‐sa Editorială Demiurg.
Friedman, Victor A., 20022, „Macedonian”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett (eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 249–305.
Fruyt, Michèle, 2011, „Grammaticalization in Latin”, în: Philip Baldi, Pier‐luigi Cuzzolin (eds.), New Perspectives on Historical Latin Syntax, Volume 4: Complex Sentences, Grammaticalization, Typology, Berlin – New York, De Gruyter Mouton, p. 661–864.
Gabinschi, Marcu, 2010, Formele verbale nepredicative nonconjunctivale ale lim‐bii române (pe marginea tratării lor în gramatica oficială), Chișinău.
Gaffiot, F., 1934, Dictionnaire Latin–Français, Paris, Hachette. Gallego, Ángel J., 2011, „Control through multiple agree”, Revue roumaine
de linguistique, 56, 4, p. 313–346. GALR [2005] 2008 – Valeria Guțu Romalo (coord.), Gramatica limbii române,
I. Cuvântul, II. Enunțul, Bucureşti, Editura Academiei Române. GBLR 2010 – Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a limbii
române, Bucureşti, Univers Enciclopedic. Gherman, Cristina, 2007, „Schimbarea valorii gramaticale”, în Magdalena
Popescu‐Marin (coord.), Formarea cuvintelor în limba română din se‐colele al XVI‐lea – al XVIII‐lea, Bucureşti, Editura Academiei Româ‐ne, p. 271–296.
Gheție, Ion (ed.), 1997. Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532‐1780), Bucureşti, Editura Academiei Române.
Gildersleeve, [1867] 19743, Latin Grammar, revised and enlarged by B.L. Gildersleeve and Gonzales Lodge, London and Basingstoke, Macmillan.
201
Grandgent, C, H., 1908, An introduction to Vulgar Latin, Boston, D.C. Heath & Co., Publishers.
Grosu, Alexander, Julia Horvath, 1987, „On Non‐Finiteness in Extraction Constructions”, Natural language and linguistic theory, 5, 2, p. 181−196.
Guțu Romalo, Valeria, [1956] 2005, „Semiauxiliare de aspect?”, în Aspecte ale evoluției limbii române, Bucureşti, Humanitas Educațional, p. 156–183.
Guțu Romalo, Valeria, [1961] 2005, „Semiauxiliare de mod?”, în Aspecte ale evoluției limbii române, Bucureşti, Humanitas Educațional, p. 184–196.
Harris, A.C., L. Campbell, 1995, Hystorical Syntax in Cross‐Linguistic Perspec‐tive, Cambridge, Cambridge University Press.
Haspelmath, Martin, 1989, „From purposive to infinitive − A Universal Path of Grammaticalization”, Folia Linguistica Historica, X, 1–2, p. 287–310.
Haverling, Gerd V.M., 2009, „Actionality, tense, and viewpoint”, în Philip Baldi, Pierluigi Cuzzolin (eds.), New Perspectives on Historical Latin Syntax, Volume 2: Constituent Syntax: Adverbial Phrases, Adverbs, Mood, Tense, Berlin – New York, De Gruyter Mouton, p. 277−523.
Hicks, Glyn, 2009, „Tough‐Constructions and Their Derivation”, Linguistic Inquiry, 49, 4, p. 535–566.
Higginbotham, James, 2006, „The Anaphoric Theory of Tense”, în M. Gibson, J. Howell (eds.), Proceedings of SALT XVI, CLC Publications, Cornell University, Ithaca, p. 59–76.
Hill, Virginia, 2002, „The gray area of supine clauses”, Linguistics, 40, p. 495–517.
Hill, Virginia, 2012, The emergence of the Romanian supine, mss., University of New Brunswick SJ.
Hopper, Paul J., Elizabeth Closs Traugott, 2003, Grammaticalization, Cam‐bridge, Cambridge University Press.
Hornestein, Norbert, 1999, „Movement and Control”, Linguistic Inquiry, 30, 1, p. 69–96.
202
Hornstein, Norbert, 2003, „On Control”, în: Randall Hendrick (ed.), Mini‐malist Syntax, Malden‐Oxford‐Carlton, Blackwell Publishing, p. 6−81.
Huntley, David, 20022, Old Church Slavonic, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett, (eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 125–187.
Ionescu, Rodica, Romanian supine constructions, teză de doctorat, University of Ottawa, Canada.
Iordan, Iorgu, Maria Manoliu, 1965, Introducere în lingvistica romanică, Bucu‐reşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Iordan, Iorgu, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfo‐logică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Științifică, 1967.
Iordan, Iorgu, Vladimir Robu, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Jackendoff, R., 1969, Some Rules of Semantic Interpretation for English, Cam‐bridge, Mass., MIT Dissertation.
Jackendoff, R., 1972, Semantic Interpretation in Generative Grammar, Cam‐bridge, Mass., MIT Press.
Jordan, Maria, 2009, Loss of infinitival complementation in Romanian diachronic syntax, teză de doctorat, Universitatea din Florida.
Joseph, Brian D., 1980, „A New Convergence Involving the Balkan Loss of the Infinitive”, în: Wolfgang P. Schmit, Indogermanische Forschungen, 85, p. 176–187.
Joseph, Brian D., 1983, The Synchrony and Diachrony of the Balkan infinitive. A strudy in areal, general, and historical linguistis, Cambridge, Cam‐bridge University Press.
Keenan, Edward L., 1976, „Towards a Universal Definition of Subject”, în: C. N. Li (ed.), Subject and Topic, New York – San Francisco – Lon‐dra, Academic Press, p. 303–333.
Koopman, Hilda, 2007, „Verbs, lexical properties of verbs and INFL”, în: Ian Roberts (ed.), Comparative Grammar. Critical Concepts in Linguistics, vol. III, Head‐Complement Order, London/New York,
203
Routledge, p. 87−150. (Verb movement and Universal Grammar, Dordrecht: Foris, 1984, p. 41−103).
Laca, Brenda, 2004, „Romance Aspectual Periphrases: Eventuality Modification versus Syntactic Aspect”, în: Jacqueline Guéron, Jac‐queline Lecarme (eds.), The Syntax of Time, Cambridge Massachu‐setts, London, England, The MIT Press, p. 425−440.
Landau, Idan, 1999, Elements of control, teză de doctorat, MIT. Landau, Idan, 2007, „Movement‐resistant aspects of control”, în: William D.
Davies, Stanley Dubinsky, New horisons in the analysis of control and raising, Dordrecht, Springer, p. 293−325.
Langacker, R. W., 1977, „Syntactic reanalysis”, în C.N. Li (ed.), Mechanisms of Syntactic Change, Austin, University of Texas Press, p. 57–139.
Lasnik, Howard, Mamoru Saito, 1993, „On the Subject of Infinitives”, Papers from the 27th Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society 1991, part one: The Gerneral Sesion, ed. by Lise M. Dobrin, Lynn Nichols, Rosa M. Rodriguez, p. 324−343.
Lavency, Marius, 1985, Grammaire latine. Description du latin classique en vue de la lecture des auteurs, Paris‐Gembloux, Duculot.
Ledgeway, Adam, 2012, From Latin to Romance. Morphosyntactic Typology and Change, Oxford, Oxford University Press.
Lehmann, C., 2004, „Theory and method in grammaticalization”, în: G. Diewald (ed.), Grammatikalisierung, Special issue of Zeitschrift für Germanistische Linguistik 32, p. 152–187.
Lewis, Charlton T., Charles Short, 1958 [1879], A Latin dictionary founded on Andrews’ edition of Freund’s Latin dictionary, revised, enlarged, and in great part rewritten by, Oxford, Clarendon Press.
Lighfoot, David W., 1979, Priniciples of Diachronic Syntax, London – New York – Melbourne, Cambridge University Press.
Lindsay, W.M., 19152, A short historical Latin grammar, Oxford, Claredon Press.
Lois, Ximena, 1990, „Auxiliary selection and past participle agreement in Romance”, Probus, 2, 2, p. 233–255.
204
Lombard, Alf, 1974, La langue roumaine. Une présentation, Paris, Éditions Klincksieck.
Maiden, Martin, Cecilia Robustelli, 2009, A Reference Grammar of Modern Ita‐lian, London, Hodder Arnold.
Maiden, Martin, 2012, „Supin şi participiu trecut în morfologia istorică a limbii române”, în: Rodia Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Direcții actuale în cercetarea lingvistică, I, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 11–18.
Mann, Stuart E., 1957, Czech Historical Grammar, London, The Athlone Press. Manoliu‐Manea, Maria, [1985] 1993, „Aspect şi diateză în formele nominale
ale verbului: Supinul românesc versus infinitivul romanic”, în Gramatică, pragmasemantică, discurs, Bucureşti, Litera, p. 103–114.
Manzini, M. Rita, Leonardo M. Savoia, 2007, „‘Participle’ and ‘infinitive’ in Geg dialects”, în A Unification of Morphology and Syntax. Investigations into Romance and Albanian dialects, Abingdon, Oxon/New York, Routledge Leading Linguistics, p. 264−297.
Manzini, Maria Rita, 1983, „On Control and Control Theory”, Linguistic Inquiry, 14, 3, p. 421−446.
Marchello‐Nizia, Christiane, 2006, Grammaticalisation et changement linguistique, Bruxelles, De Boeck.
Marin, Maria, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, 1998, „Graiuri româneşti din Ucraina şi Republica Moldova”, Fonetică şi dialectologie, XVII, p. 69–156.
Martin, Roger, 2001, „Null Case and the Distribution of PRO”, Linguistic Inquiry, 32, 1, p. 141−166.
Marušič, Franc, 2008, „CP under control”, in: Gerhild Zybatow, Luka Szucsich, Uwe Junghanns, Roland Meyer (eds.), Formal description of Slavic Languages, The Fifth Conference, Leipzig, 2003, Frankfurt am Main, Berlin, Bern etc., Peter Lang, p. 408−422.
Mării, I., 2004, „Infinitivul lung cu valoare verbală”, în Contribuții la lingvis‐tica limbii române, Cluj, Clusium, p. 26–33.
McCloskey, Jim, 1997, „Subjecthood and subject positions”, in Liliane Haegeman (ed.), Elements of grammar. Handbook in Generative
205
Syntax, I, Dordrecht, Boston, London, Kluwer Academic Publishers, p. 197−335.
McCloskey, James, Peter Sells, 1988, „Control and A‐Chains in Modern Irish”, Natural Language and Linguistic Theory, 6, 143–189.
Meillet, Antoine, [1924] 1965, Le slave commun, Paris, Librairie Honoré Champion.
Mensching, Guido, 2000, Infinitive Constructions with Specified Subjects. A Syntactic Analysis of the Romance Languages, Oxford, Oxford Uni‐versity Press.
Miller, D. Gary, 2002, Nonfinite Structures in Theory and Change, Oxford, New York, Oxford University Press.
Mîrzea Vasile, Carmen, 2010, „Supinul cu pe”, comunicare la Al 10‐lea Co‐locviu al Catedrei de limba română „Limba română: ipostaze ale variației lingvistice”, Bucureşti, 3–4 decembrie.
Mîrzea Vasile, Carmen, 2013, „Un tipar adverbial specific românei: pe alese, pe nemâncate. Corespondente romanice şi balcanice”, Limba româ‐nă, 62, 2 (sub tipar).
Monachesi, Paola, 1998, „The Morphosyntax of Romanian Cliticization”, în: Peter‐Arno Coppen, Hans van Halteren, Lisanne Teunissen (eds.), Proceedings of Computational Linguistics in The Netherlands 1997, Amsterdam / Atlanta, Rodopi, p. 99–118.
Motapanyane, Virginia, 1989, „La position du sujet dans une langue a lʹordre SVO/VSO”, Rivista di grammatica generativa, 14, p. 75–103.
Nedelcu, Isabela, 2012, „Structuri de tematizare cu infinitivul în limba ro‐mână”, în: Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Direcții actuale în cercetarea lingvistică, I, Bucu‐reşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 153–161.
Nedelcu, Isabela, 2013, „Le sujet de l’infinitif en roumain”, Revue roumaine de linguistique, 58, 1 (sub tipar).
Neamțu, G.G., 1980, „Despre construcția „a trebui + participiu””, Limba ro‐mână, 39, 5, p. 511−514.
Nicolae, Alexandru, Adina Dragomirescu, 2009, „Omonimia sintactică a participiilor româneşti”, în: Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana‐
206
Maria Mihail (eds.), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guțu Romalo, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 193–205.
Niculescu, Alexandru, 1965, Individualitatea limbii române între limbile roma‐nice. Contribuții gramaticale, Bucureşti, Editura Științifică.
Ocheşanu, Rodica (red. resp.), Liliana Macarie, Sorin Stati, N. Ștefănescu, 1962, Dicționar latin–român, Bucureşti, Editura Științifică.
Olteanu, Pandele, 1974, Sintaxa şi stilul paleoslavei şi slavonei, Bucureşti, Edi‐tura Științifică.
O’Neill, J., 1995, „Out of Control”, în: J. N. Beckman (ed.), Proceedings of NELS, 25, 361−371.
Ordóñez, Francisco, „Backwards or in situ? Infinitival Overt Subjects in Romance”, 19th Colloquium on Generative Grammar, 1 aprilie 2009.
Palmer, L.R., 1977 [1954], The Latin language, London, Faber and Faber Limi‐ted.
Panagiotidis, E. Phoevos, 2010, „Nonargumental Mixed Projections”, Syntax, 13, 2, p. 165−182.
Pană Dindelegan, Gabriela, 1982, „Structura sintactică nominal + adverb (sau adjectiv) + supin”, Limba română, 31, p. 5–13.
Pană Dindelegan, Gabriela, 1992, „Supinul”, în Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, pre‐poziția, formele verbale nepersonale), Bucureşti, Tipografia Universi‐tății din Bucureşti, p. 128–136.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2003a, „Precizări asupra determinanților supi‐nului”, în Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpre‐tări, Bucureşti, Humanitas Educațional, p. 142–150.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2003b, „Un tipar sintactic de tematizare forte: De văzut, am văzut destule”, în Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpretări, Bucureşti, Humanitas Educațional, p. 151–164.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2007, „Din nou despre participiu şi supin”, Stu‐dii şi cercetări lingvistice, 58, p. 163–173.
207
Pană Dindelegan, Gabriela, 2008a, „Supinul”, în GALR I, p. 509–524. Pană Dindelegan, Gabriela, 2008b, „Predicatul”, în GALR II, p. 241–266. Pană Dindelegan, Gabriela, 2008c, „Tipuri de gramaticalizare. Pe marginea
utilizărilor gramaticalizate ale prepozițiilor „de” şi „la””, în: Ga‐briela Pană Dindelegan (ed.), Limba română. Dinamica limbii, dina‐mica interpretării, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 227–238.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2011, „Din istoria supinului românesc”, în: Ro‐dica Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan Oprea (eds.), Limba română – ipostaze ale variației lingvistice, I, Bucureşti, Editura Uni‐versității din Bucureşti, p. 119–130.
Pană Dindelegan, Gabriela, 2013, „The supine”, in: Gabriela Pană Dindele‐gan (ed.), The Grammar of Romanian., Oxford, Oxford University Press, p. 233–245.
Papahagi, Tache, 1925, „Cercetări în Munții Apuseni”, extrast din Grai şi suflet, Bucureşti, p. 1–72.
Pesetsky, David, Esther Torrego, 2001, „T‐to‐C movement: Causes and Consequences”, în: M. Kenstowicz (ed.), Ken Hale. A Life in Language, Cambridge – Massachusetts, London, The MIT Press, p. 355−426.
Pesetsky, David, Esther Torrego, 2004, „Tense, Case, and the Nature of Syntactic Categories”, în: Jacqueline Guéron, Jacqueline Lecarme (eds.), The Syntax of Time, Cambridge Massachusetts, London, En‐gland, The MIT Press, p. 355−426.
Pinkster, Harm, 1990, Latin Syntax and Semantics, translated by Hotze Mulder, London and New York, Routledge.
Polinsky, Maria, Eric Potsdam, 2002, „Backward Control”, Linguistic Inquiry, 33, 2, p. 245−282.
Pöll, Bernard, 2007, „On the licensing of overt subjects in Spanish infinitival clauses”, Probus, 19, p. 93–120.
Pountain, C. J., 1998, „Person and Voice in the Spanish Infinitive”, Bulletin of Hispanic Studies, 75, p. 393−410.
Priestly, T.M.S., 20022, „Slovene”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett (eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 388–451.
208
Reinheimer‐Rîpeanu, Sanda, 2001, Lingvistica romanică, Bucureşti, All. Reinheimer‐Rîpeanu, Sanda, Sarmiza Leahu, 1983, „Rom. pe dibuite − sp. a
tientas”, Studii şi cercetări lingvistice, 34, p. 451−453. Riemann, O., 1935, Syntaxe latine. D’après les principes de la grammaire
historique, Paris, Librairie C. Klincksieck. Rizzi, Luigi, 1982, Issues in Italian Syntax, Dordrecht, Foris Publications. Roberts, Ian, 2007, Diachronic Syntax, Oxford, Oxford University Press. Roberts, Ian, 2010, Agreement and Head Movement. Clitics, Incorporation, and
Defective Goals, Cambridge, Massachusetts, London, England, The MIT Press.
Roberts, Ian, Anna Roussou, 2003, Syntactic Change. A Minimalist Approach to Grammaticalization, Cambridge, Cambridge University Press.
Rosetti, Al., 1968, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII‐lea, Bucureşti, Editura pentru Literatură.
Rosetti, Al., B. Cazacu, I. Coteanu (eds.), 1965, Istoria limbii române, vol. I, Limba latină, Bucureşti, Editura Academiei Române.
Sandfeld, Kr., Hedvig Olsen, 1936, Syntaxe roumaine. Emploi des mots à flexion, I, Paris, E. Droz.
Sandfeld, Kr., 1930, Linguistique balkanique. Problèmes et résultats, Paris, Librarie Ancienne Horoné Champion.
Scatton, Ernest A., 20022, „Bulgarian”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett (eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 188–248.
Schenker, Alexander M., 20022, „Proto‐Slavonic”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett (eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 60–121.
Schmalstieg, William R., 19832 [1976], An Introduction to Old Church Slavic, Columbus, Ohio, Slavica Publishers, Inc.
Schulte, Kim, 2007, Prepositional Infinitives in Romance. A Usage‐Based Approach to Syntactic Change, Oxford, Bern, Berlin etc., Peter Lang.
Short, David, 20022, „Czech”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett (eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 455–532.
209
Sloman, Arthur, 1906, A Grammar of Classical Latin. For use in schools and colleges, Cambridge, Cambridge University Press.
Soare, Elena, 2002, Participes, nominalisation et catégories mixtes: le supin roumain, Ph.D. Thesis, Paris, Université Paris 7 „Denis Diderot”.
Soare, Elena, 2007, „Morphsyntactic Mismatches Revised: the Case of Ro‐manian Supine”, Acta Linguistica Hungarica, 54, p. 1–19.
Stan, Camelia, 2001, „Supinul”, în: Marius Sala (ed.), Enciclopedia limbii ro‐mâne [ELR], Bucureşti, Univers Enciclopedic.
Stan, Camelia, 2003, Gramatica numelor de acțiune din limba română, Bucu‐reşti, Editura Universității din Bucureşti.
Stan, Camelia, 2009, „Ierarhia constituenților în grupul nominal”, în Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana‐Maria Mihail (eds.), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guțu Romalo, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 231–236.
Stati, Sorin, 1958, „Valorile participiului”, Limba română, 7, 5, p. 27–38. Stone, Gerald, 20022, „Sorbian”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett
(eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 593–685.
Stowell, Tim, 1982, „The tense of infinitives”, Linguistic Inquiry, 13, 3, p. 561–570.
Sussex, Roland, Paul Cubberley, 2006, The Slavic languages, Cambridge, New York etc., Cambridge University Press.
Todoran, Romulus, [1956] 1984, „Forme analogice ale verbului a fi: fiut şi iest”, în Contribuții de dialectologie română, Bucureşti, Editura Știin‐țifică şi Enciclopedică, p. 111–113.
Uritescu, Dorin, 2007, „Dans la perspective de l’Atlas de Crişana (I). Le par‐ticipe passé daco‐roumain en ‐ă: mythe roumain ou innovation d’une langue romane?”, în Sanda Reinheimer Rîpeanu, Ioana Vin‐tilă‐Rădulescu (eds.), Limba română, limbă romanică. Omagiu acad. Marius Sala, la împlinirea a 75 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 555–566.
Vasiliu, Emanuel, Liliana Ionescu‐Ruxăndoiu, 1986, Limba română în secolele al XII‐lea − al XV‐lea (fonetică − fonologie − morfologie), Bucureşti.
210
Vulpe, Magdalena [1963] 2006, „Repartiția geografică a construcțiilor cu infinitivul şi cu conjunctivul în limba română”, în Opera lingvistică, II, Dialectologie românească. Varia, Cluj‐Napoca, Clusium, p. 193−226.
Vulpe, Magdalena, 1980, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, Bucu‐reşti, Editura Știițifică şi Enciclopedică.
Woodcock, E.C., 1959, A new Latin syntax, London, Methuen and Co. Ltd. Wurmbrand, Susanne, 2003, Infinitives. Restructuring and Clause Structure,
Berlin, New York, Mouton de Gruyter. Ylikoski, Jussi, 2003, „Defining Non‐finites: Action Nominals, Converbs
and Infinitives”, SKY Journal of Linguistics, 16, p. 185−237. Zamfir, Dana‐Mihaela, 2005, 2007, Morfologia verbului în daco‐româna veche
(secolele al XVI‐lea − al XVII‐lea), Bucureşti, Editura Academiei Ro‐mâne, I, 2005, II, 2007.
Zwart, Jan‐Wouter, 2007, „On the tense of infinitives in Dutch”, ms., http://www.let.rug.nl/zwart/docs/lin2007.pdf
211
Anexă. Datarea tiparelor cu supin
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Psaltirea Hurmuzaki, 1491−1520
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Că au scos sufletul mieu de la moarte, ochii m<i>ei den lacrămi şi picioarele meale den lunrecat (186) (vs Că ai mântui<t> sufletul mieu de la moarte, ochii miei de lacrămi şi picioarele meale den lunrecare, 134)
− ● supinul nominal: ieşitul, înce‐putul, ustenitul, vânratul, aşter‐nutul, chematul, rrăsăritul, apu‐sul, cruțatul, ştiutul, adunratul, cuntinritul, alesul, urritul, răsădi‐tul, venritul, aplecatul, biruitul ● formule stereotipe: în svărşit ● frecvență mare a infinitivului nominal: scoaterea, plângeriei, chemarea, micşurarea, suspinarea, teamere, ținreare, putredirea, strigarea, luciire, urdzirea, scuti‐re, arretarea, preceapere, cădeare, cererea, vrearea, rrodirea, ponosluire, smerirea, împlearea, mutare, plângere, amistuirea, micşurarea, suspinare, gâcire, preceapere, creadere, părrăsire, îngânare, călcare, ținreare, aflarea, cumândare, aducere, clătire, giunghere, amistuire, puteare, chemare, cântare, schimbare, lunrecare, preveghere, gătirea, dare, mâncare, rrădzimare, plini‐re, preceapere, prilăstirea, pustiinre, batere‐jioc, sprejenirea, vedearea, schimbarea, luminrarea, lăudare, amistuirea, scoaterea, precepere, mângâiarea, spunrere, călcare, strigarea, plângere, mic‐şurarea, putredire, giudecare, cuntinrirea, gilăluire, cădearea, izbavire, ispăsire, mâhnire, face‐rea, cearerea, smiintire, întrarea, ieşirea, prădarea, străjuire, şedearea, scularea, tămăduire, mântuirea, durmitare, urdzirea, luminrarea, rrădicarea, ținreare, îngrădire, înglotirea, amistuirea, cădere, străbatere, strigare, lăuda‐rea
212
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● participiu nominalizat: Griji me luatu‐me‐au de greşiții ce lasă leagea ta (191) Scoateți mişelul şi measerul <şi> den mânrule greşitului mântu‐iți‐l (157) Preveşte greşitul dereptulu şi cere a‐l omorri elu (118) ● infinitiv scurt cu valoare finală, frecvent, nu numai du‐pă verbe de mişcare: Şedzut‐ai în scaunu a giudeca dereptate (92) Înra<in>te şede la pârrişii cu cei bogați, a ucide furişu nevinovatul (93) Că adecă greaşnicii înti<n>seră arculu, gătiră săgeatele în tulbă, a săgeta în tunearecul derepții cu înrima (94) Cându adura‐se depreunră, pre menre a prinde sufletul mieu băsăduiră (111) Den ceriu previ Domnul a vedea toți feciorii omenreşti (113) Armele traseră greaşnicii, întinsără arcele sale a săgeta measerul şi mişelul, a giu<n>ghe cei derepți cu înrima (118) Reabdă Domnul şi ținre calea lui şi înrălța‐te‐va a dob<â>ndi pământul (119) Şi îmbla a vedea, în deşert grăiia (121) Şi va chema cerul de sus de pre pământu a împă<r>ți oamenri<i> săi (129) Domnul den ceriu previ pre fe‐ciori<i> oameniloru a vedea au iaste cenre să înțeleagă sau ce ceie Domnedzeu (131) Aceia rasfira‐se a mânca, e se nu se <vo>r sătura şi vorrovi‐vor (137) Dat‐ai celor ce se tem de tinre izbăvire a scăpa de fața arcului (137) Arrătaiu‐me <ție> a vedea putearea ta şi slava ta (139) Carii ascuțiră ca armele, traseră limbile sa<le> şi întin<se>ră arcele sale, fire amarră, a săgeta furiş nevinovatul (140)
213
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Socotit‐ai pământul şi adă<pa>şi, mulțit‐ai a‐l bogăți (141) Cuntinrit‐ai fierilor trestielor, adunrații giuncii în giuncile omienre<şti>, a închide ispitirea cu argentul (144) Pleacă către menre ureachea ta <şi> sârguiaşte a me loa (147) Dzeu, giudeca<t>a ta împăratului dă‐o şi dereptatea ta feciorului împăratului, a giudeca oamenrilor tăi în dereptate (148) Se veselească‐se înrima mea a se teame de numele tău (160) Urdzirea lui pre codrii svinți (160) E doară morților ai făcut ciudesele sau vracii pot învie a se supunre ție? (161) Nu se lipi mie înrima hicleană, a se rrădzima de menre cel rreu, nu‐l cunoscuiu (169) Hotar puseşi cela nu va treace, nece se va întoarce a acoperi pământul (173) Puii urlă a rrăpi şi a ceare de la Dumnedzeu mâ<n>care şie (173) <Şi> scoase‐i dereptu numele tău, a arrăta putearea sa (177) Şi rădica mânrule sale pre ei a oborri ei în pustinie (177) Că statu de‐a derea<p>ta mişie<lu>lui, a‐l scoate de goni‐tori sufletulu miu (183) Împi<n>s fuiu, plecaiu‐me a că‐dea şi Domnulu me opri (187) Miiadză‐noapte sculaiu a me spovedi ție (190) Nu pleca înrima mea în cuvente hicleane, a cugeta vinele de păca‐te (205) Scoate den temniță a se ispovedi numelui tău (206) ● infinitiv lung cu valoare fina‐lă, câteva atestări: E ti, Doamne, în gios veri duce ei, în puțulu de putredirea (134) Şi‐i purtă pre cale dereaptă a <î>ntra în cetate de‐a mâ<nre>carea (179)
214
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Cinre duce‐me‐va în cetate de‐a chinuirea, au cinre năstăvi‐me‐va pără la Idumea (181) ● infinitiv în context de supin: Vărsară sângele lor ca apa den crucişul Ierusalimului şi nu fu de‐a‐i îngruparea (154) Dumnedzeu e de‐a fălosirea, Domnulu Dumnedzeu e de‐a fălosirea şi nu e vi<no>vat (166)
Documente XVI, 1521‐1600
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● carte de cununat – Act de cununie, *Moldova, 17 ianua‐rie 1591 (169) ● ținutul Bârladul: 427 istov; 114 pre dup‐înse; 87 săraci; 129 neamişi; 22 vătaşi; 155 curteani; 9 oameni cu cărți de iertat − Catastif, *Moldova, 20 februa‐rie 1591 (170) A TREBUI + SUPIN ● Şi după aciia, rog domnivoastră că amu aicea nişte cazaci tremiş de vodă de păzescu margeni<le>, ci le trebuieşti de băgat aicea, ci tremitimu un berbiru alu loru şi o slugă a mea să cumpere ce le va trebui − Scri‐soare, *Craiova, [noiembrie 1599 – septembrie 1600] (118)
− ● supinul nominal este bine reprezentat, dar limitat lexical: venitul, ieşitul, ținutul, şăzutul ● infinitiv folosit în contexte specifice azi supinului: şi pururea oare derep ce lucru era gata <a> agiuta lor (Mărturii în procesul lui Petru Şchiopul, *Polonia, [februarie – 1 sep‐tembrie 1593]) Dece şi noi amu făcut aşa, căce au fost şi lesne a ceape (Scrisoare, 10 iulie [1593]) ● frecvență mare a infinitivului nominal, limitat însă lexical: ştire, pierdere, peirea, puteare, lucrare, învierea, cearerea, plecare, ucidere ● câteva atestări ale infinitivu‐lui lung cu valoare verbală ● câteva atestări ale infinitivu‐lui scurt cu valoare finală: iar Mihail voievod, până a îmbla gărdinariul a svătui şi a‐ş tocmi, lăsându toată câştiga şi frica, au luat putearea despre el (Act diplomatic, *Transilvania, [30 martie – aprilie 1600]) spri aceea ca să fie tare şi putearnici a ținea partea de ocină de acolea a lu Ionaşco Buboc (Za‐pis de întărire, Iaşi, 15 aprilie 1587) aşea de nu se poate întoarce a veni în țara măriei sale lui craiu (Mărturii în procesul lui Petru Şchiopul, *Polonia, [februarie – 1 septembrie 1593])
Glosele Bogdan, 1520–1630
– − ● formule stereotipe: di început ● frecvență mare a infinitivului nominal: purtare, creaştere, stihire, oprintire, hălăduire, rrăspicare, încredențare, împreu‐
215
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
nare, lăsare, oprire, rrăspundere, întreacere, plecarea, vedearea, închigare, sămăluire, lucirea ● infinitiv lung cu valoare ver‐bală, cu de (trei atestări) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: De nu veri da a‐<n>țeleage (426)
Coresi, Cate‐hismul, 1559‐1560
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Cap al doile, de [= despre]scumpărat (103) (supinul ambiguu, verbo‐nominal, poate fi interpretat şi ca supin nominal, pentru că este într‐o poziție sitactică specifică nominalelor nearti‐culate; dată fiind apariția sa în titlu, construcția cu supin poate fi interpretată ca fiind izolată)
− ● supin nominal: sculatul, datul ● supin nominal cu formă de feminin: A doua, făgăduita, că Dumnezeu făgăduitu‐ne‐au că ne va pre noi asculta (104) ● infinitiv nominal: ştirea, bunăvestire, cearere ● infinitiv scurt cu valoare finală, o singură atestare: Şi iară veni‐va cu slavă a judeca viii şi morții (103) ● participiu nominalizat: Cum iertăm şi noi greşiților noştri (104)
Coresi, Pravila, 1560‐1562
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Popa să lase 4 molitve pănă la lepădat (226) (supinul ambiguu, verbo‐nominal, poate fi interpretat şi ca supin nominal, pentru că este într‐o poziție sitactică specifică nominalelor nearti‐culate; sensul abstract permi‐te însă şi interpretarea verba‐lă)
− ● supinul nominal: apusul, clipitul ● infinitiv nominal: ştirea ● participiu nominalizat: Iară popa cela greşitul să să facă călugăr, să‐şi plângă păcatele (227)
Coresi, Tâlcul evangheliilor / Cazania întâi, 1567−1568
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Credința iaste dentru auzit, iară auzitul iaste pren cuvântul lu Dumnezeu (49) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Iară ale păcătoşilor suflete, după ieşit aşa se şi duc (75)
− ● supinul nominal: împlutul, născutul, îngrupatul, clătitul, turburatul, auzitul, suitul, veni‐tul, crescutul, tâmpinatul, dere‐sul, datul, crescut, cerşutul, ceti‐tul, plânsul, căitul, adunatul ● formule sterotipe: de început, din început, fără început ● infinitivul nominal este mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: puteare, învierea, îngroparei, putredire, stricare, jungheare, vindecare, mântuirea, cădeare, strigare, judecare, plângerea, vrearea, piiardere, călcarea, râvni‐
216
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
rea, scularea, înviarea, izbăvire, răbdare, nădăjduire, ucidere, strângerea, țineare, perire, bearea, scrâşnirea, vândecarea, lăudarea, tâmpinarea, mântuire, ştirea, strigare, izbăvirea, judecare, durearea, plângerea, ținearea, naşterea, cunoaşterea, slăvirea, îmăplearea, descântarea, neavere, certare, cercetare, adunarea, răb‐darea, şedearea, lăsarea, umbrire, punerea, slujirei, vindere, cumpă‐rare, flămânzire, prevegheare, nemâncare, răstignire, zicerea ● frecvență mare a supinului nominal cu formă de feminin: Văzu un om orb den născută (49) Cine deşchise ochii orbului den născută (50) Şi iată eu tremeate‐voiu făgădui‐ta Părintelui mieu spre voi (55) Cătră răsărita soarelui şi cătră amiazăzi (96) Ce faptele noastre bune derept aceaia au plată, derept făgăduita lu Dumnezeu în har ce noao au făgăduit (103) ● participii nominalizate cu formă de feminin Pilda acelor oameni carei cunosc orbitura şi neştiuta lor (79) Şi nici dinioară zisa ta călcai (137) Cu cu cuvinte mincinoase aprinşi întru ştiuta lor (152) Aşa amu iaste scrisa proroci‐lor (164) ● frecvență mare a participiu‐lui nominalizat: Deaca sântem greşiți şi netari în credință (41) Vindecatul nu ştia cine iaste (44) Minunată tărie slăbitului de vine (44) Hristos zise vindecatului (46) Să ispăsească păcătoşii şi să caute periții (47) Apă ustenitului n‐ai dat şi flâmândului n‐ai dat pâine (51) Şi pogorî putearnicii despre scaun şi înălță plecații (72) Şi aduseră lui slăbitul de vine în
217
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
pat zăcând (76) Şi goni turbatul şi începu a grăi mutul (78) De unde cunoaştem cât iaste Hris‐tos pre nevoiți a asculta şi a ajuta (81) Avutul, amu, da‐i‐se‐va şi i se va prea‐izbândi, iară de la neavutul, şi ce‐i pare că are lua‐se‐va de la el (99) Voao iaste dată să ştiți ascunsele împărăției lu Dumnezeu (105) Fugi‐va de la noi, că iaste legat crezuților dracul, cum iaste legat un urs cu un lanț la un stâlp (111) Veniți, blagosloviții de Părintele mieu, de dobândiți ce e gătită voao (119) Beteagii şi prinşii (140) Dară aleşilor gătită iaste de mult împărăția ceriului (141) Şi căutară el în rude‐ş şi în ştiuți, şi nu aflară el (165) Ferecați goniții derept dereptatea (177) Vine ginerele, şi gătitele întrară cu el (181) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Cum trebuiaşte a înțeleage? (40) Au doară cineva aduse lui a mân‐ca? (47) Cum să ceară el de la o muiare păcătoasă apă a bea (48) Că bogatului e greu a întra în împărăția ceriului (69) Ce zice să nu grijim de bucate şi de beare şi trupului de veşminte (69) Iară rugară el toți dracii să‐i slobozească a întra în turma de porci (73) Deaca văzură că le iaste lor a ieşi dentru oameni (74) Aflăm ce iaste a aştepta ucenici‐lor carei fac porânca lui în ceastă lume (84) Că nu e lesne a întra bogatul în împărăția ceriului (91) Că mai lesne iaste cămilei pren lăuntrul urechilor acului a treace decât bogatul în împărăția ceriului a întra (91)
218
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Cine are urechi de ascultare să auză (105) Putem învăța ce trebuiaşte omului a face să dobândească împărăția ceriului (115) Cum trebuiaşte a fi deplin, cum au grăit Dumnezeu acelui om (116) Unde pomeneaşte Scriptura depre post şi cum trebuiaşte creştinului a posti bine (146) Ce lesne e a purta şi a păți şi fără har ce ne pune asupră Dum‐nezeu (149) Cum trebuiaşte a posti? (151) Putea‐veți bea păharul ce eu am a bea (153) Nu cu sudorile, nici cu munca veri descumpăra pre ispăsenie, ce den mila dumnezeiască, ce de sus iaste, în cinste trebuiaşte a lua (175) Depre ceia ce ne trebuiaşte a grăi (176) ● frecvență mare a infinitivului scurt cu valoare finală: N‐am venit a chema derepții, ce păcătoşii (47) Să se muncească a dobândi şi a purta rătăciții, neştiutorii, proştii pe calea dereptăței (47) Că se bătu tare dracul a păgubi lui (51) Şi după aceaia să se deşteapte a căuta pre Hristos (54) Şedea‐veți a judeca doaosprădzeace rude (63) În ceastă lume să nu ne batem a strânge comoară (68) Venit‐ai încoace ainte de vreame a munci noi? (73) Ruga dracul să‐l slobozească Dumnezeu a piiarde marha şi toată avuția şi feciorii (74) Venit‐ai mainte de vreame a munci pre noi (75) Cum şi acest nărod, care venise a asculta cuvintele lu Hristos (81) Şi deaca lăsă gloatele, sui‐se în codru însuş a se ruga (82)
219
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
A treia oara, cum au suit a se ruga în codru (83) Unde auzim că Hristos au mers la codru a se ruga (83) Că n‐au venit a chema derepții, ce păcătoşii la pocaianie (95) Nu ne batem a mearge după lucrul lu Dumnezeu (95) Nu îmbla a ceare, să eşti sănătos (145) Vine cu dulceață a întări inema (152)
Coresi, Molitevnic ru‐mânesc, 1567−1568
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Mai bine în besearecă cinci cuvinte a grăi cu înțeles, să învețe şi alalți (189) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ● Încungiurară‐mă ca leul gata spre vânat şi ca puiul de leu ce lăcuiaşte în ascunsul său (206)
− ● supinul nominal: datul, vărsa‐tul, prinsul, ținutul, certatul, apusul, ascunsul, începutul ● supin nominal cu formă de feminin: Cu jurata cearem milostea ta cea nenumărată (MR, 197) ● participiu nominalizat cu formă de feminin: den porânca şi den lăsata ta cea sfântă (195) ● infinitivul nominal este mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: împreunare, răsipirea, putearea, bună‐vrearea, perirea, lăsarea, scularea, aşteptarea, lăcuirea, perirea, ispovedire, ținearea, rădi‐carea, fugirea, izbăvire, glotirea, mâncarea, bearea ● frecvență mare a participiu‐lui nominalizat: Pren Iisus Hristos, fiiul tău prea iubitul (191) Cum iertăm şi noi greşiților noştri (194) Şi într‐unul Domn Iisus Hristos, fiiul Domnului, unul născutul, ce den Tatăl născu mainte de toate veacurile (194) Apoi popa aşa să dojenească şi înveațe împreunații, junele şi fata (196) Că elu au vinit derept păcătoşii şi derept greşiții (200) Şi în calea greşiților nu stă (203) Izbăveaşte sufletul mieu de necu‐rat cu arma ta (206) ține, Dumnezeu, credzuții tăi şi măreaşte credința de suflet (210)
220
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Codicele vorone‐țean, 1563‐1583
– – ● frecvență mare a infinitivului nominal: lăsarea, dobândire, plângere, uci‐derea, învierea, dulce‐dăruirea, aducerea, îmvierea, schimbare, giudecare, giudecarea, perire, întrebare, cearere, ascultare, între‐barea, vedeare, cutedzare, împutare, ierrnare, lepădare, dosădirea, cutedzare, tremeatere, bună‐rrebdare, tremeaterea, rrebdare, schimbare, adaugerea, strigarea, rrătăcirea, spurerea, izbăvire, spunrere, îmviere, învie‐rea, ascultarea, putrediriei, sfintire, cumândare, poticnirei, cerrcetariei, zidirea, vrăjbirea, sleiriei, murrguire, ispitirea, ivi‐rea, sărutarea, pomenirea, părăsi‐re, perirea, vedearea ● frecvență mai mică supinului nominal, adesea în structuri stereotipe: sfârşitul, dusul, între‐batul, ştiutul, rrisul, venritul, descuperitul, ținrutul ● participiu nominalizat: lucrare avutul nostru easte (236) şi cu dzisa ceaea de la arrhierei (304) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală: Sfântu puse‐vă cerrcetători a paşte beseareca Domnului (249) de cându me suiiu întru Ierusalim a me închira (288) vine spre‐nsu a semna (301) n‐au venritu a afla sau a vesti sau a grăi de tinre ceva rreu (330)
Fragmentul Todorescu, 1571‐1575
− − ● supin nominal: clipitul, scula‐tul, îmbunatul ● infinitiv nominal: luminare
Coresi, Carte cu învățătură, 1581
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Aceasta zise, scuipi la pământu, şi făcu tină de scuipitu, şi unse ochii orbului (165) (structura este interpretabilă fie ca supin ambiguu, fie ca supin nominal)
− ● supin nominal cu clitice: Întru frica şi în isprăvirea celoru ce voru auzi, spune Hristosu, Dumnezeulu nostru, înfricoşatulu lucrulu venitului lui. Întâiulu venitulu‐i, a lu Hristosu, frațiloru, când au venitu pre pământu să spăsească noi (38) Ca de suflatulu‐i duhului sfântu
221
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Că învață pre noi ca nu ne trebuiască multu, şi cu sârguitu şi cu pază să facemu lucrulu lu Dumnezeu (157)
să fie în lume ucenicii fără frică şi fără grije (187) ● supinul nominal (frecvență mare): începutulu, înțelesu, ascultatulu, apusu, lăsatul, răsăritulu, venitu, schimbatulu, turburatulu, adurmitulu, dospi‐tul, seceratul, tâmpinatul, adeveritulu, ertatulu, luatulu, clătitulu, eşitul ● formule stereotipe: den începutu, în sfârşitu, pre înțelesu, într‐ascunsu ● supin nominal cu formă de feminin: Că den începută amu era dereptatea şi străluciia luminatu (23) Unde iaste lumina lu Dumnezeu şi slava, unde e lăcuita şi răpausulu derepțiloru (56) Că şi den începuta veacului (58) Ce la viața şi la lăcuita fără moarte (67) Că aceaste cuvinte sântu lângă pită şi lângă vinu, şi făgăduita ceaia mai marea în cuminecătură iaste (112) Văzu omu orbu den născută (165) Că den veacu nu iaste auzită, ca să deşchiză cineva ochii orbului den născută (173) ● participiu nominalizat: Dereptu aceaia şi noi, greşiții şi nedestoinicii şi ticăloşii (6) Părinte, iată câți ani lucrai ție şi nemică zisa ta călcai (22) Dojăniia‐se amu şi se înfrângea şi se smeriia greşitulu din călcarea lui (27) Rădicai mânile meale cătră porâncitele tale (28) şi ascunsele toate descoperi‐se‐voru (35−36) Și ascunsa acelora a tuturora descoperi‐se‐va (37) Că nu va fi ceva ascunsu să nu fie ivită atunce, nici ascunsa să nu fie arătată (37)
222
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Veniți, blagosloviții de părintele mieu, de moşteniți ce e gătită voao împărăție (39) E când vă postiți, nu fiți ca aco‐periții ce se întristează (44) Și vineră cătr‐însulu, purta slăbitulu; purta‐lu patru‐înşi (54) şi după ce vindecă stricatulu, aiavea fură ciudele lui (57) Că unulu e numai ce Dumnezeu, de ştie cealea neştiutele (61) Călcară zisa lu Dumnezeu (141) În loculu cela frumosulu ale lui lăcuite bagă‐i (176) ● contexte de superlativ: Pentru nemăsurata şi nespusa mila a sa (101) Duce‐i‐va întru nespusa a lui taină şi la dobânda luminiei ceriu‐lui (101) Pentru mare mila a sa ceaia ne‐sfârşita (104) Că, adevăru, nespusă iaste, frațiloru, măriia şi bunătatea aceştii zi (116) Ca să‐şu arate a sa bărbăție şi puteare Domnulu, şi nespusa a lui ce e cătră noi deştingere (128) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Și încă şi alte multe mari darurile lu Dumnezeu, ce nu e puteare de‐a spunerea (4) Dereptu aceaia zioa ceaia marea a lu Dumnezeu izbândă are a face spre toți dosăditorii şi trufaşii (15) De pururea nu se opreşte a aler‐ga spre reale (26) Și de toate de acealea răspunsu avămu a da, şi muncă să luomu (37) Și multe, în multe chipuri, arată noao cărări de pocaanie şi de spă‐senie, şi mai lesne a umbla după aceastea dat‐au noao (46) Putea‐veți bea paharulu ce eu amu a bea (86) Nu i‐e lesne a se lumina şi nu i‐e lesne a prăznui sufleteaşte (122)
223
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Ce cu nevoe era loru a nu creade, ca o muiare (127) Eu mâncare amu a mânca, ce voi nu ştiți (153) Acmu e vreamea de‐a lucrarea şi de‐a semănarea (174) Ce şi acmu stă şi la beare setoşii cheamă (191) Că nu se temea apostolii a învăța şi bine să vestuiască cuvântulu (193) ● frecvență mare a infinitivului nominal: bunăvestire, bunăvrerea, suirea, împreunare, sfătuirea, ascultarea, învierei, țineriei, iubirea, mântui‐re, căirea, întoarcerea, înălțarea, tăiare, părearea, pohtire, săgetarea, căirea, înălțarea, cădeare, piiarderei, mântuire, dosădire, ocărârea, răpire, putearea, ştire, meargerea, biruirei, răpirei, în‐frângere, înălțarea, frângerea, isprăvirea, uciderea, răbdare, cu‐cerire, ascultare, vindecare, îndul‐cire, împutare, pierzarei, scădeare, înotare, întoarcerea, cădearea, întoarcerea, înfrângerea, mâniiare, deştingerea, mâhnirea, făgăduirea, ținearea, venire, isprăvirea, în‐drăznire, nemiluire, miluire, vrearea, întrebare, eşirea‐i, ispove‐dire, putearea, ocărâre, arătare, râvnire, ertare, răbdare, vindecare, ogodire, plângere, împutarea, dare, căutarea, ivirea, suspinare, beare, dereptare, păzirea, meargerea, lepădarea, împreunare, rupere, răstignirea, râvnirea, face‐rea, păreare, gonire, piiarderea, nețineare, izbăvire, mângâiare, spălare, zidire, protivire, striinare, înviere, adurmire, descoperire, împreunare, lăcuire, răstignire, venire, răbdarea, ertarea, vânzare, mângâiarea, pohtire, îndrăznirea, îndrăznire, răbdare, împreunare, iubire, gătirea, îndemnare, ascul‐tarea, plăcearea, arătare, vedearea, tăceare, răstignire, pipăirea, cuce‐rire, îndrăznire, îngoparea, răbda‐re, isprăvire, piiardere, răsipire, slobozirea, treacerea, facerea, dă‐ruire, îndrăznire, prădare, ucidere,
224
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
îmblare, odihnire, ardere, afumare, scuipirea, scăderea, îndrăznire, bună‐slăvire, sărutarea, biruire ● frecvență mare a infinitivului cu valoare finală: Cartea ce se cheamă Evanghelie cu învățătură, den tuspatru evenghelistii aleasă şi den multe dumnezeeşti scripturi, şi dată besearicei lui Dumnezeu, în toate Dumineci a se citi (1) Nu venii a chema derepții, ce păcătoşii la pocăință (5) Într‐acelu chipu va veni den ceriu, ca fulgerulu, cu tărie şi cu slavă multă, a judeca toată lumea (75) Pentru împărăția mearge, a se împărți împărăției depre pământu (89) Cătră cela necredinciosulu Thoma mearse a‐i spune lui ce vrea (131) şi vine a spăsi un ucenicu necredinciosu (131) Ședea‐veți a judeca doaosprăzeace rude ale Izraililoru (201)
Palia de la Orăş‐tie, 1581‐1582
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● sau să nu fure neagre între miei și capre, ca marhă de furatsă fie la mine (103) ● Şi după ce ară fi trecând dzilele de plâns (176) ● Şi fă lu Aaron frățâni‐tău veşminte sfinte de îmbrăcat, pre slavă şi pre podoabă (270) ● cum lu Aaron veşmânte de îmbrăcat să‐i facă (270) ● şi băgă apă într‐însă de spă‐lat (317) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● că Domnul piiarde‐va acest oraş, ce fu de râs această beseadă înaintea lor (61) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ● Iosif va creaşte făt crescând şi frumos pre căutat (175) ● cine era măiestru la cioplit, la țesut şi la cusut (309)
– ● frecvență mare a supinului nominal: ieşitul, venitul, săvârşi‐tul, începutul, uscatul, sfârşitul, ținutul, lăcuitul, răsăritul, apu‐sul, strigatul, râs, vânatul, revăr‐satul, plânsul, văzutul, sămănatul, suitul, născutul, ge‐mutul, tăiatul, afumatul, striga‐tul, seceratul, clăditul ● frecvență mare a infinitivului nominal: ştirea, descălecarea, tremeaterea, împutarea, judecare, udarea, mâncare, vederare, putearea, zicere, zidirea, ținearea, orbire, strigarea, perire, săgetare, giunghearea, ardere, îngrupare, audzirea, auzirea, grăirea, naştereei, naşterea, stricare, ierta‐re, luptare, dureare, întrebarea, aşteptarea, purtarea, plângere, plângerea, strigarea, facerea, arde‐re, adunarea, iubire, vindecare, creşterea, dare, audzirea, ungere ● supin nominal cu formă de feminin: Și Domnul Domnedzeu făcu raiul dulceței cătră răsărită (16)
225
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
şi puse nainte raiului vieții heru‐vimi de cătră răsărită (21) şi lăcui în pământ de cătră răsă‐rita laturiei lui Edem (23) pre partea de cătră răsărita soare‐lui (44) Iosif iară tocmi tătâni‐său şi frați‐lor săi loc de lăcuită şi deade lor uric în pământul Eghipetului (167) în toate lucrurele de lăcuita voas‐tră mâncați adzimă (216) carele Doamne ai orândit ție a fi loc de lăcuită în sfânt locul tău (229) cine afară au scos cest nărod de supt biruita eghipteanilor (238) şi lasă fim noi supt biruita ta (294) ● folosire pe scară largă a infi‐nitivului (scurt şi lung) în con‐texte specifice astăzi supinului: ca să aibă pre mâncare (15) Și muiarea văzând că pomulu e bun de mâncare şi frumos ochilor (19) şi‐m(i) va fi mie a mă ascunde de fața ta (23) vin deaderă tatălui lor în acea noapte a bea (63) să dăm şi în ceastă noapte vin a bea cum să poți întra şi a te culca cu el (64) împlu plosca cu apă şi deade a bea porobocului (68) şi deade lui a bea (77) paie şi obroc deade lor şi apă de‐a spălarea picioarele aceluia (78) (complement direct al infiniti‐vului lung) Şi stătu de‐a naşterea (99) [se opri din născut] că era stătută de‐a naşterea (100) au venit vreamea de‐a slobozi‐rea (105) bine ştii cum că feciori nătari am cu mine, dobitoc şi vaci a făta (114) şi stătu de‐a naşterea (131) cum de‐a numărarea stătură, că
226
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
nu‐l putea număra (144) că lu Faraon dzidiră ceaste oraşe: Fitonul şi Romoşişe, de‐a ținearea corturile (181) că iale au mândrie de‐a moşirea şi mainte de ce venim la iale nasc (182) fără de‐acealea carele‐s de‐a mân‐carea tuturor sufletelor (216) seara Domnul vă va da carne şi demâneața pâine a mânca (231) câtu‐i va fi destul pre mâncare (232) cât putea fi destul pre mâncare (233) până sosiră pre cel pământ în carele a lăcuire era (235) acolo n‐avea nărodul apă de‐a bearea (235) Fă şi luotoriu de muc şi vase de‐a‐l stingerea den curat aur (263) Domnul iară după ce obârşi de‐a beseaduirea cu Moisi (286) în a şaptea dzi tu răzbună de‐a ararea şi de‐a secerarea (295) pietri scumpe de‐a podobirea efodul şi hojenul (300) uloiul de‐a luminarea (314) ● frecvență destul de mare a infinitivului cu valoare finală: Ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie (8) şi slobozi un corb a zbura (32) şi slobodzi iară alt porumb a zbu‐ra din corabie (32) featele acestor orăşanilor vin afară a scoate apă (76) acea fată ce va veni a scoate apă (79) Iuda mearse sus a tunde oile sale în Timad (132) Iacătă, mearge sus socru‐tău în Timnat a tunde oile sale (132) Merseră derept aceaia feciorii lui Izdrail a cumpăra grâu (146) noi slugile tale a cumpăra grâu am venit (146) eram veniți gios şi ainte de aceasta a cumpăra grâu (153) apă deade a‐ş spăla picioarele şi
227
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
oboroc asinilor săi (153) carii cu el mersease în sus a îngrupa pre tată‐său (178) aceastea vineră a împlea apă şi împlură scocurele (184) acesta iaste pâinea carea au dat voao a vă hrăni (232) ieşiră afară a culeage şi nemică nu aflară (234) cum să nu treacă prespre hotar a vedea Domnul (243) şi‐ş va slobodzi dobitocul său în holdele altuia a face pagubă (250) Dup‐acea şedzu gios nărodul a mânca şi a bea şi se sculă a giuca (287)
Scrisorile de la Bistrița, sf. sec. al XVI‐lea − înc. sec. al XVII‐lea
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Au vinit popa Ionaşco den Budineți înnainte nostre şi av dăt samă dă cel cal ce este la cest om al nostru anume Matei, ce av eşit în țara vostre, şi noştri av fecăt, este calul de furat cel cal sur rotat (Lucaveț, înc. sec. XVII, 67)
− ● supin nominal precedat de genitiv: Să‐i dea în toată săptămâra câte 5 potronici pre a lui slujit, 12 flo‐rinți (Bistrița, înc. sec. XVII, 62) ● participiu nominalizat cu formă de feminin: Nime să n’aibă a băntui preste dzisa noastră (Suceava, 24 mai 1600, 51) Pre mai mare credințâ pre popa Manole am învățat să scrie cu dzisa tutoror (Suceava, înc. sec. XVII, 63) ● infinitiv nominal: ştire, trage‐re, certare, aşedzare
Alexandria, 1620
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● [Şi în]tr‐o zi vine Alexandru de la vâna[t] setos şi ceru vin să be (220) (supinul ambiguu, verbo‐nominal, poate fi interpretat şi ca supin nominal, pentru că este într‐o poziție sitactică specifică nominalelor nearti‐culate; sensul abstract permite însă şi interpretarea verbală)
− ● structuri stereotipe: pre răsă‐rit, spre răsărit ● frecvență redusă a infinitivu‐lui nominal: ştire, timpinare
Documenta Romaniae Historica, 1628–1629 (55 de scrisori, p. 1–110)
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Și am văzut domnia mea şi cartea de pâră şi de rămas (1628, 42) ● Aşăjderea şi cartea de pâră şi de rămas a lui Alexandru vodă (1628, 47) ● după aceia, cartea lui Mihail
– ● supinul nominal este foarte limitat lexical, dar destul de frecvent: cursul ● frecvență mare a infinitivului nominal: căutare, moştenire, miluire, pomenire, întocmirea, împărțire, vânzare, ştire, certare, iertare, răscumpărare, glăsuirea,
228
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
voevod, de cumpărătoare şi car‐tea lui Gavriil voevod, de pâră şi de rămas (1628, 48) ● aşăjderea şi cărțile de pâră şi de rămas ale lui Alexandru vodă (1628, 70) ● după aceia cartea lui Mihail vodă, de pâră şi de rămas şi zapisul tuturor boiarilor (1628, 71) ● şi cartea lui Gavriil voievod de pâră şi de rămas (1628, 90) ● şi cartea de pâră şi de rămas a lui Gavriil voievod (1628, 91) ● Și am văzut domnia mea şi cartea de rămas pe aceşti vecini (1628, 95) ● şi cartea lui Alexandru voie‐vod, fiul lui Radul voievod de pâră şi de rămas şi bine am adeverit domnia mea că s‐a vân‐dut (1628, 96) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● căci este de ajuns cât au sătu‐rat cei de mai înainte domni (1628, 54) SUPIN ADVERBIAL ● cum să se ştii că m‐am tocmit cu dumnealui să‐i vânzu toată partea mea de ocină câtă am în Câineşti şi în hotarul Mănăileştilor, fără o vie şi livadea den Valea Pleşciorei, pre nevăzute (1628, 21)
urmare, plecarea, învoirea, îndul‐cirea, mijlocirea, facerea, întrupa‐rea, scriere, răscumpărare, împă‐care, iertare, întocmire, răscumpă‐rare, naşterea ● infinitiv cu valore finală, slab reprezentat: Iar cine se va băga a sparge această pomană să fie proclet (1628, 3) ● infinitiv în contexte specifice supinului: pentru că am văzut domnia mea şi cartea de iertare şi de întocmire a răposatului Io Radul voievod (1628, 76) Însă să aibă a plăti 25 galbeni în ziua sfântului Gheorghe (1628, 104)
Manuscrisul de la Ieud, 1630
− − ● supinul nominal: țirutul, răsăritul ● supinul nominal cu formă de feminin: Că aceaste cuvinte sâmt lângă pită şi lângă vinr şi făgăduita ceaea marea în cumerecătură iaste (169) ● infinitivul nominal este mult mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: tremeatere, învierea, scrâşcarea, bocirea, plângerea, tremitere, tri‐mitere, învierei, ieşirea, izbăvirea, înviere, scumpărare, împreunare, răbdare, înfrângerea, mâlcomire, răbdare, înviere, biruirea, țirerea, curățire, vândzare, iertarea
229
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Grigore Ure‐che, Letopisețul Țării Moldovei, 1642–1647
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● cu puşci şi cu bucate de agiunsu (106) ● fiind de înemă rea bolnav, au dat semnu de întorsu înapoi (114) ● de le‐au dat vremea de eşit(116) ● luând oaste de‐agiunsu au trecut Prutul (116) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● Ștefan vodă, fiind ca un leu gata de apucat, ce nu‐l poate îmblânzi nimenea (127) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ● Iar el, ca un leu gata sprevânat, de sârgu s‐au pornit (92)● Fost‐au acest Ștefan vodă om nu mare de stat, mânios (128) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Iar scrisorile striinilor mai pe largu şi de agiunsu scriu (71) ● cându păstorii den munții ungureşti pogorând după vâ‐nat, au nemerit la apa Moldovei (75)
– ● frecvență redusă a supinului nominal: cursul, începutul, re‐vărsatul, sfârşitul ● supin nominal cu formă fe‐minină: în răsărita soarelui (139) ● formule stereotipe: de la înce‐put, despre apus, despre răsărit ● infinitivul nominal, mai frec‐vent decât supinul nominal: descălicarea, scăderea, răsipirea, aşăzarea, neaşezare, însemnarea, perire, ascultarea, puterea, prăda‐rea, ardere, adunare, tăiarea, scă‐dere, pomenirea, ştire, arătare, venirea, certare, vrerea, plângere, înnecare, tânguire, mărire, aşăzarea, certare ● infinitiv în contexte specifice supinului: Nici iaste a să mira, că scriitorii noştri n‐au avut de unde strânge cărți (70) unde nici era loc de a‐şi tocmi‐rea oastea, nici de a să îndireptarea, ci aşa ei în‐se‐sine tăindu‐să (98) socotind că are vreme de a‐şi răscumpărarea strâmbătatea sa de pre cela ce n‐au călcat numai pacea cea vechie (115) dând vâlvă oştii lui, care iaste de‐a şi crederea, de vreme de au zidit biserică (119) Și îndată i‐au gătit leagăn cu 6 cai, că loc de a să zăbovirea nu era (139) care era de‐al şi crederea (148) Și multă moarte s‐au făcutu într‐îmbe părțile, că nu era a călca pre pământu, ci pre trupuri de omu (151) de nu era a zice că nu‐i harnic de domnie (155) ● infinitiv cu valore finală (slab reprezentat): Și deciia s‐au pornit după dânsul, a‐l cerca, ca să‐l poată agiunge undeva (139)
230
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Varlaam, Răs‐punsul împotri‐va Catihismului Calvinesc, 1645
− − ● frecvență redusă a supinului nominal: înțelesul, începutul, săvârşitul, spălatul, datul ● formule stereotipe: din ceput, în sfârşit ● frecvență mare a infinitivului nominal: putearea, înțeleagerea, perire, spunerea, bunăvestirea, mărirea, ținearea, adunare, face‐rea, junghere, mângăiare, împlearea, înțeleagere, ascultare, vrearea, răbdarea, dedormire, postire, aducere, izbăvire, răscum‐părare, jungheare, vărsare, naşte‐re, iertare, mângăiare, cădeare, înfrângere, întunecare, adunarea, răbdare, chemarea, iertarea, cură‐țire, înnoirea, venire, mustrare, arătarea, ducerea, tâlcuirea, plini‐rea ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: în carile sânt unele de nu‐i pre lesne a le înțeleage (226) ● supin nominal cu formă fe‐minină: Şi pentru ce să cade să‐i dăm lau‐dă şi mulțămită? (194) ● participiu nominalizat: Cum va putea cunoaşte văzutul pre cel nevăzut (191) După dzisa împăratului David prooroc (219)
Miron Costin, Viiața lumii, 1671−1673
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Ci trebuiaşte, unde va fi de trăgănatu, să trăgănezi; unde de scurtat, să scurtezi (161) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Cătră aceasta, la cetit, unde vor fi cuvintile, ci trebuescu să le scurtezi (161)
− ● supinul nominal: înțelesul, fârşitul, cursul ● infinitiv nominalizat: ştire, părere, cădere, mâhnire
Dosoftei, Psal‐tirea în versuri, 1673
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● De ne‐ai adăpatu‐ne cu vinuri de plâns (403) ● Și povață tu să‐m fii, cale de scăpat (407) ● Jărtve de ars cu măduhă grasă (435)
– ● supinul nominal: cetitul, cule‐sului, purcesul, plânsul, râs, Ră‐săritul, înțălesul, sfârşitului, zbu‐ratul, culcatul, sculatul ● structuri stereotipe: în sfârşit ● infinitivul nominal – foarte frecvent: putere, îndemnare, ascultarea, ne‐ascultarea, învierea,
231
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● acolo era odihna svințiii sale şi casă de lăcuit (605) ● te mărturiseşte sfânta biserică, Tatăl măririi de nepătruns, pe veşnicul, adevăratul şi unul născut Fiu (1063) SUPIN CIRCUMSTANțIAL ● Ca să dea pentru noi de‐agiuns de plată (945)
suirea, pierzare, certare, încetare, durerea, cuvântare, vrere, mângâ‐iere, vederea, cădere, scădere, perire, aşezare, scăpare, strigare, scumpărare, răbdare, biruire, îndoire, adunarea, scăpare, sufla‐re, alintare, aşezare, tăcere, înceta‐re, facerea, scădere, cădere, mân‐gâiere, cuvântare, strigarea, mus‐trare, cântare, răbdare, iertare, perire, ştire, ascultarea, mărirea, zdrumicarea, nepriceperea, pleca‐re, lunicare, scăpare, aşteptare, aducere aminte, certare, vederea, răbdare, mustrare, certare, în‐drăznire, aşezare, vânzare, schim‐barea, căutare, întrebare, răscum‐părare, venirea, stricarea, ştire, izbăvire, milostivirea, bună vrere, mustrare, tăcere, supărare, certa‐re, izbăvire, învierea, rădicarea, căutare, mustrare, mărire, răs‐cumpărare, arătare, cercarea, mă‐rirea, vânzare, venirea, petrecerea, ducerea, certare, scurtarea, scăpa‐re, tâmpinare, giudecare, căutare, mântuire, ascultare, scumpărare, cruțare, pomenire, mustrarea, plecare, îndereptare, aşezare, scă‐dere, rătăcire, intrare, împreuna‐rea, petrecerea, bunăcuvântare, plângerea, izbăvire, şederea ● infinitivul lung – accidental ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Mi‐am oprit rostul să n‐aib a zâce (105) pâinea cea de mâncare (749) De era de‐a perirea cu toțâi (797) Șerbul tău sânt, şi‐m dă a‐nțălege (897) ● supin nominal cu formă fe‐minină: Și cu bucurie să‐ț fac mulțămită (185) să aducă dar de mulțămită lui Dumnezău (191) ● participii nominalizate: cu zisa şi cu toată cheltuiala (3) Și agonisita lui va creşte (29) Dintr‐a ta zâsă să dea afară (109) Și greşiții toț vor plânge (339)
232
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Miron Costin, Letopisețul, 1675
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Om de mirat la întregiia lui de sfaturi şi de înțelepciune (127) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● De mirat au rămas vacurilor această casă (101) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Fără sfat au făcut Vasilie vodă, lovitul [atacul] tătarâlor la Bră‐tuleni pe Prut şi apoi prada a toată țara, nespuse [despre care nu s‐a spus] de agiunsu cu câtă robie şi plian, dentr‐aceea faptă, au venit asupra țărâi (103)● Iacomii, vătavul de aprodzi, dacă au sosit la Roman, n‐au mărsu pre caii sei, care avea şi buni, şi de agiunsu, ce ş‐au lăsat caii săi la Roman (124)
− ● supinul nominal: descălecatul, alesul, sositul, întorsu(l), pogorâ‐tul, cuprinsul, ruptul, purcesul, cursul, lovitul, coborâtul, păşitul, apropiiatul ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Soroc de sfârşire (56) gătit a starea cu războiu împrotiva lui Răzvan (64) Şi ş‐au ales locul de a darea războiu leşilor (77) Văzându cartea împărătiască şi cine era soltan Murat împăratul, nu era de a şuguire cu dânsul (88) ● frecvență destul de mare a infinitivului nominal: clătirea, mustrare, vărsare, prinsoare, scă‐dere, perire, suppunerea, sosirea, gătire, adunare, stângere, întune‐carea
Miron Costin, De neamul mol‐dovenilor, 1670−1680
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● De mirat este că limba moldo‐venilor şi a muntenilor mai mul‐te cuvinte are în sine râmleneşti, decât italieneşti (146)
− ● supinul nominal: începutul, descălecatul, urzitul, cursul, ceti‐tul, apusul ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Toate acestea atocma cu italiianii sânt şi a vedere să mărturiseşte o fire (145) ● frecvență destul de mare a infinitivului nominal: împelița‐rea, zidirea, îndemnare, întrebare, firea, clătirea, vederea, mâncare, mirare
Sicriul de aur, Alba‐Iulia, 1683, prima culegere de texte omiletice funebre
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● de unde să cunoaşte că au oamenii bătrâni foarte multe nevoi: de plâns şi de jeale (13) ● Casa de uspăț face cum omul să să zăuite de pre sfârşeniia sa, iară în casa de plâns (sau de jeale) aduceşi‐va aminte tot omul de pre sfârşeniia vieții sale (60) ● ce mai bine‐i a merge în casa de jeale şi de plâns, precum şi aceasta de viu am înțeles mai de‐asupra (64) ● ce să te numim Mara (cade‐să
− ● formule stereotipe: la sfârşit, din ceput, fără de săvârşit, pre supt ascuns, într‐ascuns, din ceputul ● supin nominal: vânat, început, sfârşit, înțelesul, sfâritul, răsărit, apusul, suitul, ascuțitul, râsul, plânsul, mersul, plânsurile, săceratul ● participiu nominalizat: supt numele casei şi agonisitei în care au deprins oamenii a să dez‐mierda (82) şi de agonesâtă aşea grăiaşte (82) iară casa şi agonosita de la pă‐rinți sânt? (83)
233
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
a şti, maica de plâns şi de amar) (146) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● alții în râs şi în viață fără de plâns şi fără scârbă şi fără în‐tristare (57) ● în unsoare scumpă, în case de uspețe şi în râs să dezmiardă (57) ● Vai de mine, că eu aşea am rămas, ca miriştea după săcerat şi ca viia după cules (101) ● ce, iată, ai rămas ca o vie cu‐leasă şi ca miriştea după săcerat (146)
Tare să mestecă şi să învăluiesc în agonisâta bunătăților dezmierda‐te (148) Vădua şi venitul omorî‐l‐vor şi pre săracii încă‐i vor omorî (174) ● context de superlativ: Că în vremea naşterii, toate oasele născătoarei cu mare durere ne‐spusă să despart (163) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: ce‐s gata a să sfădi şi cu Dumnezău (18) să fie gata a face bine cu surumanii (19) că după moarte nu va dobândi vreme de‐a face bine cu surumanii (19) că ei încă s‐au amărât şi‐s gata a plânge (70)
Stolnicul Con‐stantin Canta‐cuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678−1688
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Şi cred céle ce niciodată de crezut nu‐s (7) ● Şi aceasta iaste de crezut (12)● Iară de cheltuială cu cât s‐au făcut iaste [de] necrezut de a să şi spune (15) ● Ci dar de crezut iaste că, vrând ale unchiu‐său fapte şi lucruri să le mai întărească încă (25) ● Cum şi de crezut iaste (32) ● Că mai mult sânt de râs decât de crezut (38) ● Care de crezut iaste că şi de aici oaste s‐au dus, şi pe unii doară ca să‐i şi aşaze acolo, însă carii mai sprinteni şi de aşezat vor fi fost (45) ● De crezut dară iaste că şi acei coțovlahi, dintr‐aceşti rumâni sânt şi să trag (46) ● Nebunii cei ce umblă cu oase, cu pietri şi sânt de legat (64) SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Adevărat şi dovedit iaste de toți mai adevărații şi de crezut istorici (43)
− ● supinul ambiguu (verbo‐nominal) apare aproape exclu‐siv după verbul a fi şi este mult limitat lexical (de (ne)crezut, de râs, de aşezat, de legat) ● supinul nominal: râsul, apu‐sul, sfârşitul, săgetatul, răscum‐păratul, luatul, crezutul, născu‐tul, drăcit, cursul ● formule stereotipe: în săvârşit ● infinitivul nominal este mult mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: pomenire, luminare, gândirea, turburare, mirare, scădere, uitării, aflare, potrivire, ucidere, vărsare, pomenirea, supunerii, cutezare, sculare, îndrăznire, peirea, gătire, moşternire, tragere, supărare, turburare, întrupare, stăpânire, supunere, tâmpire, împresurarea, ascultarea, mângâiare, curgere, naştere, zidirea, mărire, putere, micşorare, surpare, stingere, de‐părtare, ocârmuire, legare, dezle‐gare, pomenire, vărsare, mirare, starea, lucrare, amestecare, naşte‐rea, ştire, răsipirea, zdrumicare, izidire, prânzare ● infinitiv în contexte specifice azi supinului:
234
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Ci dar cu greu şi nămar iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părțile întunerec este (4) Cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti (5) Locuri mai bune de a lăcui căutându‐şi ( 9) De aceasta ca şi de altele multe, nu iaste a ne minuna, nici atât a huli (23) Pa carii nici putință‐mi iaste a şedea pre toți câți scriu de această Dachie (34) ● participiu nominalizat: Cât am întrebat şi de ştiuți şi de bătrâni dormiți şi înțelepți (4) După zisele lor să arăt (8) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală: Şi pe la alții voi umbla a cére şi a mă îndatori (8) Atât de mult ostenind şi trudind a scrie multe şi mai de toate (11) Şi cu nespuse puteri s‐au sculat a oşti într‐acéste părți (14) Precum pre lesne iaste a socoti şi a créde neştine că aşa va fi fost (14) Cât nemaiavând cârpe bărbiiarii de a lega ranele (17) De când au pogorât domni din Ardeal a lăcui acéstea (31) Însă den care parte a Schitiei au pogorât a descăleca părți (71)
Letopisețul cantacuzinesc, 1690
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Că aducea bucate de hrana sfântului şi aiave şi într‐ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu, făr’ de nicio témere (89) ● au rădicat oaste pre ascuns pre capul Radului‐vodă (115) ● Iar Curt Celebi grecu tot au umblat pre ascuns la veziriul şi s‐au ispitit în multe chipuri (153) ● Acesta încetişor, spre ascuns, ca un diavol, cerca pre Matei‐vodă (188) ● mai rea pizmă puseră şi pre ascunsu‐l otrăviră (190)
− ● supinul nominal: venitul, cursul, spartul, ceputul, purcesul, vărsatul, oieritul, răsărit, apus, plâns ● infinitivul nominal este mult mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: tocmirea, îndreptarea, săturare, puterea, îndemnarea, temere, părere, însurarea, arătare, asculta‐rea, mustrare, trecerea, pribegirea, părere, firea, îngropare, închina‐rea, luptarea, uciderea, răscumpă‐rarea, naşterea, iertare, tămăduire, cererea, pomenirea, durerea, des‐
235
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Însă cu mijlocul acelor boiari şi pre ascuns, iar începură a să face pâră (202) ● şi îndată trimise la frate‐său, Şărban, se‐i făcu ştire pre as‐cuns (205)
coperire, mulțumire, vindecarea, sfințire, adormirea, mutarea, în‐tâmpinarea, peire, scădere, piiarderea, tâmpinarea turburare, preumblare, îngropare, spânzură‐rii, înțepare, împărecheare, căuta‐re, venirea, scoaterea, îndreptare, vrerea, întâmplare, ascultarea, pristăvirea ● context de superlativ: ci îndată mila lui cea nespusă o aruncă asupra capului lui Şărban Logofătul (206) şi au făcut într‐înşii o moarte mare nespusă (209) ● participiu nominalizat: Şi iar au arătat milă mare asupra tuturor creştinilor şi celor greşiți (169) căci nu te‐ai temut de Dumnezeu, cela ce ştie şi véde toate ştiutele şi neştiutele? (99) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală: iar arcul şi‐l încordă şi găti săgeți de a săgeta şi a fulgera, şi mâna şi‐o întărea spre rane (93) căci s‐au spodobit a vedea şi a avea domn ca acela (100) abătură într‐însele a le mânca şi vin a bea (203) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui lung cu valoare verbală: Şi începură a țiparea creştinii de nevoia turcilor (120) [+subiect] Că începuse a călcarea țara şi légea creştinilor (121) şi déderă turcii dosul a fugirea pân‐ieşiră den tabără (129) Deci să sculă cel păcurar săcui de să făcu a‐l povățuire, şi‐i tăie capul (134) şi începură a nu‐l băgarea în seamă nicicât (161)
Teodor Cor‐bea, Dictiones latinae cum valachica interpretatione, 1691−1697
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● fur, care mână vitele de furat (3) ● scaun de păhară sau de soco‐tit sau de prânzâre (3)
SUPIN CU REGENT NOMINAL Supin cu comple‐ment direct ● mescioară de numă‐rat banii sau de soco‐tit (3)
● în textul lui Corbea, supinul verbo‐nominal (ambiguu) şi cel verbal sunt deosebit de frec‐vente; este primul text în care se foloseşte constant supinul verbal (mai ales cu comple‐ment direct, dar şi cu subiect)
236
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● masă de socotit (3) ● prăjină de măsurat (7) ● față (persoană) de jucat (11) ● în chip de acățat, de lipit (13) ● câmp, holdă, pământ de arat (24) ● zâoa de jirtvit a popei celui mare (25) ● coțcaş, hărțitari carii fac harțate de amăgit să ia banii (29) ● tablă de coțcărit, de hărjătărit (33) ● sărbătoare de umblat cu cru‐cea (35) ● curea, crâmpeai de legat (35) ● doao ramuri de lemnu pre care mreajea cea de vânat pun (36) ● un loc de privit (37) ● loc de primblat (35) ● scaun de suit, treapte, scară (38) ● carte de însămnat (39) ● loc de dăzbrăcat la baie (47) ● mare pohta de mâncat (48) ● vadră, vas de spălat (49) ● loc de vărsat lăturile (49) ● loc de adăpat (49) ● locul de îngropat al lui Carolus (50) ● meşteşugire de zidit (clădit) (52) ● învățătură de socotit (54) ● bardă de netezit, de fățuit, strug (57) ● loc de auzât, de ascultat (64)● loc de prorocie, adecă de vrăjire de lucruri viitoare, de gâcit loc (65) ● casă de băiat, baie (69) ● loc de băiat, casă de băiat (69) ● băiaş de casă de băiat (69) ● casă de văpsât (69) ● piiatră de botezat (69) ● unealtă de tâmplărit, de tăiat, de scobit (81) ● ban de socotit (82) ● în casa de băiat loc de asu‐dat (83)
● mescioară de socotit sau tablă de numărat banii (3) ● meşteşugire de zi‐dit, de făcut ceva (52)● loc de făcut bani, loc de schimbat bani (53)● hier de încrețeala părului (de încrețât părul) (82) ● vas de țânut ulei (87) ● loc de țânut ceva (119) ● stuf uscat, mărunțâş de ațâțat focul, lemnişoară cu piiatră pucioasă unsă (136) ● puteare spre făcut putânță (175) ● pană de crăpat, pană de despicat leamne (183) ● loc de țânut ceva, lădişoară; iarăş: loc de svătuit sau de privit ceva (209) ● tigaie sau cratiță de prăjit, de topit ceva (211) ● cârlig de tras fânul (214) ● barcă de țânut peştii (241) ● slobozârea grinzei în păreatele vecinului în postava cea de slobozât apa (245) ● lopată de copt pita sau de băgat pita în cuptori (258) ● putină, cadă, topitoa‐re, cadă de călcat vinul (278) ● loc de tăiat pietri, ocnă de pietri, pietrărie (280) ● sapă de săpat rădă‐cini, sapă cu ramuri (301)
● cel mai frecvent este, fără îndoială, supinul cu regent nominal, care are valori moda‐le şi interpretări temporale foarte diverse; ceea ce uimeşte este prezența foarte limitată a supinului cu regent verbal ● supinul nominal: tăiatul, veni‐tul, vărsatul, ținutul, zburatul, încrețitul, scrisul, răsăritul, apu‐sul, svârşitul, ascuțit, sculatul, cosâtul, tăiatul, stătutul, ascuțâtul, alergatul, degeratul, plânsu(l), deochiatul, suflatul, călcatului, băutului, mâncatul, sculatul, ascuțâtul, sfârşitul, înțe‐lesul, chiematul, culesul ● răsărit, apus, vânat − sunt su‐pine care, deşi nu au subordo‐nați de tip verbal, au sens con‐cret, ceea ce favorizează inter‐pretarea nominală ● formule stereotipe: în sfârşit, la svârşit, la sfârşit, cătră svârşit, di‐nceput ● context de superlativ: lucru nespus de mare (301) strâgare în sus de mirat (343) ● în afara acestor exemple, dicționarul conține numeroase supine fără regent, folosite adesea pentru a reda cores‐pondentele româneşti ale unor adjective din latină: aestimatorius, ‐a, ‐um de biciuluit (pă 3 neamuri) (22) ● în text sunt prezente adjecti‐ve cu complement direct, ceea ce susține ideea că folosirea atât de frecventă a supinului cu un complement direct nu este întâmplătoare: fămeaie svințitoare sărbătoarea lui Bachus cu mare urgie (310) piiale spânzurătoare în jos gru‐mazii boului (354) fămeaie vânzătoare marhă de cochevechit (459) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului:
237
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● văscior de jârtvit (86) ● loc de muncit (88) ● pardosârea (lipirea) a chipului celui de scris (90) ● hier de însămnat (93, 98) ● cai de fugit spătoşi (94) ● ispitire, slujbă de ispitit (94) ● văpseală de cizmărit, calacan (97) ● nuia de altuit (106) ● rămurea de sădit, de altuit (107) ● țementerium, loc de îngropat (111) ● plata sau simbriia locului de cinat (111) ● prinzători de loc de cinat (111) ● casă de cinat vara (111) ● locşor de cinat (111) ● conteş (haină) de cinat (111) ● în chip de căzut sânt (112) ● în chip de strâcat (de prăpă‐dire) sântu (112) ● soț de jucat (113) ● sâtă de străcurat (114) ● furcă de tors (114) ● soț de băut, în băutură (114) ● carte de tâlcuit (care tâlcuiaşte lucrurile altii cărți) (115) ● slobozenie de neguțătorit (115) ● în chip de asămănat (116) ● de loc de păscut dempreună, de obşte (117) ● soț de băut (118) ● scoică, vas de măsurat, mealci de mare (119) ● soț de învățat, când învață doi sau câț or hi într‐o şcoală, aceiia toț sânt unul altuia soț de învățat (121) ● în chip de urmat (126) ● loc de svătuit (127) ● loc de privit, loc de străjuit (127) ● loc de dezbrăcat la baie (127)● soț de o cămară, soț de lăcuit (130)
● locuri de țânut albi‐nele sau ştiubeaie, coşuri de albine (306) ● mierărie, loc de țânut miiarea (306) ● vas de măsurat apa sau de scos apa (308) ● vas de amestecat vinul (313) ● loc de învățat învă‐țătura (320) ● loc de țânut rațele (327) ● groapă de silitră sau loc de făcut silitra (329) ● cană, năstrapă, vas de purtat vinul (342) ● casa de lucrat meşterşugul (346) ● cămară de țânut poamele (346) ● loc de dat mâncare găinilor (349) ● loc de țânut stridiile (351) ● loc de învățat de‐a să hârețire, de‐a să hărți, de‐a să lupta (354) ● loc de ținut pleava (354) ● vas de spălat pi‐cioarele (365) ● jicniță, casă de țânut zahareaoa (365)● casă de țânut bucatete (366) ● hier de tăiat vâna, de lăsat sânge (381) ● loc de țânut tabla (384) ● loc de vândut peaştele (385) ● de casă de țânut bucatele, din care ceva înainte să aduce (409) ● carte de luat sama sau de țânut sama (427)
mă apucu a scrie (24) mreajă cu prăjini de a prinde păsări (35) locu de a privi jocurile (37) pat de a odihni zâoa (39) loc de‐a țânearea răvaşurilor oraşului (52) vas de purtarea prânzului (54) loc de țânearea armelor (55) loc de vânzarea aromatelor (55) loc de mântuire (148) stau de a hiiarbe (148) casă de priimirea oaspeților (167) loc de țânearea avuției, vistiiari, loc de țânearea comorii (216) meşteşug de‐a scrie frumos (222) de darea cuiva (249) lăudăcios, ‐ă, vreadnic a să lăuda (282) învățătură de luarea sămii (290) vreadnic de‐a să cinsti (337) loc de țânearea culeasei rămăşițe (433) loc de alergarea olăcăritului 20 şi opt de miluri de pământ (482) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală
238
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● meşteşug de hiert (132) ● loc de hărțuit au fost în Corintuh (135) ● în chip de crezut (136) ● de cămara de culcat (138, 139) ● cămăriță, casă de culcat (139)● casă de culcat, culcuş, cămară (139) ● păhar de țâgle, de cărămidă, urcior de băut (139) ● casă de svătuit, curte (141) ● căruț, alergare, loc de alergat (141) ● în chip de alergat (141) ● temniță, casă de prins, prin‐soare (141) ● carte scrisă de vânat (142) ● şcoală de hărțuit în Attica (143) ● cea pă ascuns (144) ● loc de primblat (145) ● scoborâre jos, luare de svârşit (147) ● miedan de alergat (148) ● loc de svătuit (151) ● loc de prânzit, țânearea de rând în băutură şi mâncare (158) ● vas de băut cioplit în strung (159) ● lucru de pârât în judecată (159) ● vorbă de şuguit, de glumit (159) ● loc de muştruluit, loc de plătit (162) ● pat de culcat spre hodina cea de zî (163) ● cărticică de însămnat (167) ● loc de lăcuit (168) ● loc de durmit sau casă (169) ● alrgare, loc de alergat (170) ● unealtă de chinuit (174) ● de mâncat hrană (174) ● de cântare de bocit (177) ● verşuleț de bocit (177) ● scriitori de eleghii, de vearşuri de bocit (177) ● vearşuri de tânguit (177)
● țâitoare de unealte, loc de țânut rămăşița (436) ● loc de țânut svințeniia jârtvnică, loc svințit (446) ● groapă de îngropat mortul (452) ● hier de tăiat vâna, strâcnel (454) ● loc de sămănat sămânța, loc de sădit (462) ● creamine, piiatră de lovit focul (470) ● cuțât de tăiat viia (472) ● vas de băiat, cadă de băiat, vas de um‐plut vinul (475) ● casă de țânut răvaşurile (502) ● vărnicioară de spoit, vărnicioară de spoit păreții (506) ● locşor de privit jocul (512) ● loc de vândut bău‐tura încălzitoare (514)● unealtă afumătoare, loc de făcut fum (516)● meşterşug de împo‐dobit grădina (519) ● zăbrea din fereastră sau gratie înaintea boltei de vândut nego‐țul (522) ● scaun de făcut leage (524) ● loc de țânut unealtele de îmblătit (524) ● loc de hotărât trei pământuri (525) ● loc de țânut îmbrăcămintele, loc de vândut hainele (540) ● culegătoare de stru‐guri, vremşoară de strâns vinul (543)
239
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● carte de însămnat în toate zâlele (182) ● loc de şezut al călăreților sau al cailor (184) ● de călărit, ‐ă, de loc de călărit (184) ● loc de lucrat (185) ● casa slujitoriei, casa lucrărei sau de lucrat, de slujit, de robit (185) ● iarbă roşie văpsâtoare, de văpsât (186) ● nume de strâgat, de chiemat al lui Bachus (187) ● în chip de văzut (188) ● derept cupă ața cea de măsu‐rat pentru dereapta cioplire a leamnelor (190) ● de demult au fost măturarea casei de ascultat (197) ● biruicios, ‐ă, lesne de biruit (197) ● lemnărie sau loc de clădit (199) ● au fost la rimleani în Capitolium cămară de svințit (202) ● loc de lucrat la hier (203) ● unealtă de hiert, unealtă de hiert împreună, de lipit de cleit (203) ● nuia de plăguit (203) ● de nuia de plăguit, de băut pă palmă (203) ● moşie dată de uric, de moşte‐nit (204) ● de lucru de crezut (204) ● preot de svințit (206) ● slujitori de jârtvuit (206) ● unealtă de hrănit (208) ● loc de privit au fost în Roma (209) ● tigaie de prăjit (211) ● vas de răcit (211) ● tablă de coțcărit (211) ● văpsâtoare, casă de văpsât (213) ● blid de acoperit (215) ● învățătură de hărțuit (220) ● păhărel de gustat, țavă (224)
● loc de sădit vie (545) Supin cu subiect ● loc de cinat şase înş, scaun de şezut şase oameni (232) ● loc de alergat caii (234) ● locuri de iernat oştile (237)
240
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● învățătură spre oştit, de hăr‐țuit (224) ● loc de lăcuit, lăcaş (226) ● stuf foarte bun de îngrădit (227) ● năsâp; iarăşi: loc de hărțuit (228) ● vas de scos, citură, găleată, vadră (228) ● ham de tras (229) ● dar de cinstit (235) ● corabie de păscărit (235) ● corăbiiță de păscărit (235) ● nuia de plesnit, de lovit sau scândură îndreptătoare de cum‐pănă, de măsură (236) ● loc de iernat, casă de iarnă (237) ● casă cu sobă sau casă de băiat (238) ● dardă de zvârlit, săgeată lungă (240) ● în ce chip de svințit de pro‐rocit (249) ● dârmon, ciur de vânturat (250) ● pâră cu ponosluit (253) ● năvod, mreaja de vânat (253)● însămnare afară, sămn de arătat (254) ● pruncie, copilărie de sugărit, de țâță (256) ● lucruri de svințit (259) ● în chip de urmat, următorițeaşte (261) ● lepedeu de acoperit, acoperă‐mânt (263) ● în chip de râs; nerâzând (271)● dare de prisosât, dărnicie (280) ● scaun de căcat, işitoare (281)● vorbă întăritoare, nezâcăcioasă împotrivă; iarăş: summă de înțeles (înțelegăcioasă) (283) ● corăbiță de păscărit (284) ● cureluşă de legat (287) ● loc de priimit în zgăul fămeiesc (289) ● curea de legat (290) ● loc de învățat (292)
241
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● piiatră de ispitit, arceari (294) ● căpesteare de copt, căpesteare de frământat (296) ● căpesteare de frământat (297) ● lighiin de spălat (298) ● ceară răşinită, ungătoare tabla cea de scris (299) ● loc de prorocit, de gâcit (300) ● vas mic de pişat (302) ● materie de clădit, de zidit (303) ● zgăul fămeaiei, locul de luat în zgău (303) ● vas de pişat (303) ● iarbă de vrăciuit, de doftorit (304) ● învvățătură de vrăciuit, de doftorit (304) ● sămn de pomenit, de adus aminte (306) ● dardă de aruncat, de svârlit, giugea (312) ● unealtă de puşcat, de svârlit (312) ● vas de amestecat (312) ● unealtă de măcinat (314) ● văpsitori de şcarlat (314) ● unealtă de sunat în care sânt coardele tot de o samă (315) ● vas de muls, găleată (317) ● cu mâna de prisosât, darnic, ‐că (319) ● loc de vânslit (de pod umblă‐tori) în ținutul Atticei (319) ● casă de învățat (319) ● casă de învățat, chilia dască‐lului (320) ● numele ierbii de sămănat şi al unui zugrav (320) ● loc de înotat (323) ● unealtă de înotat (323) ● simbrie de corabie, plată de vânslit (324) ● vână, coardă; iarăş: unealtă de căznit (327) ● gros de grumaz, unealtă de legat (332)
242
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● hrană de hrănit (333) ● cadă mare de scăldat (340) ● sugrumu, în grumazu‐i bău‐tură de sugrumat îi tornu (342)● sulemenire, față vicleană, unealtă de sulemenit (343) ● unealtă de mirosât, care omul o miroseaşte (343) ● bisearecă, casă de închinat (347) ● pasăre cu gura însămnătoare cântare de gâcit (de lucruri viitoare) (350) ● pasări de gâcit de lucruri viitoare (350) ● în chip de luptă, în chip de hărțuit (354) ● carte de însămnat, care iară să poate ştergea (355) ● țipeiaş rătund de doftorit (361) ● mai de îndreptat (362) ● foişor de primblat, loc de privit (371) ● gunoime de lăpădat afară (372) ● lucru de prisosât (372) ● casă de prins, temniță (383) ● zugrăveale, văpseale de zu‐grăvit (384) ● tablă de scris (384) ● aleşteu de peaşte; iarăş: cadă de băiat (385) ● moară, loc de măcinat, frân‐gătoare de grâu (386) ● ponos cu plâns, văietare, ole‐căire (387) ● uliță, curte, loc de adunat spre sfătuire (387) ● toată unealta scândurită, scândură de apărat (389) ● lighiin de spălat (391) ● cină ghizdavă de jârtvuit, ospăț cu scumpă cheltuială (391)● călâie de jârtvuit, azmă lată (392) ● loc de primblat (393) ● vămaş de vânslit, podari (393) ● plată de pod, de vânslit, plată de corabie (393)
243
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● vad, țărmure de vânslit (394)● gătare de început, începători (399) ● teasc, muma teascului, trunchiiului teascului pre carele pă strugurii cei zdrobiți din sus îi calcă, popă, popă de călcat (399) ● casă de curte, casa domnului, locul de lăcuit al eparhului şi al judecătoriului (402) ● dreptate de născut, naştere dintâi (404) ● în chip de crezut, care să poa‐te creade (404) ● lac au fost în Ierusalim unde plopii au spălat oile ceale de jârtvuit (404) ● viță de vie mare, care are vițe de butăşit (409) ● vearş amar de purces, de tri‐mitere (409) ● îmblânzitori, loc de îmblânzit (410) ● vită spre jârtvuit, mațe (411)● sălaşul calicilor, unde‐ş spân‐zură afară unealtele de cerut (411) ● foişor, pridvor, caftan, loc de privit spânzurat în coasta casei (412) ● loc de gâcit, unde au întrebat gâcitură de la cei morți (414) ● tablă de scris, carte de însămnat (415) ● par înalt, scaun de căznit, loc de privirea jocului (416) ● coş de străcurat (421) ● ponosluire cu plâns, chiemare într‐ajutori cu plângere (424) ● loc de priimit înlăuntru, loc de țânut (428) ● tablă de însămnat (435) ● lădă în păreate, loc de țânut (441) ● găitanul de lovit al faurilor (443) ● zeachie ştergătoare, de şters (446) ● purcei curați de jârtvit (446)
244
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● loc de îngrăşat (447) ● joc de sărit (jucătoresc) (449)● oraş palestinesc, loc de um‐blat patru zile la Ierusalim (449) ● lipitura gânjului de vânslit, vânslitoresc (454) ● în furma cuțâtului de ras (454) ● hârb de pişat (455) ● hârtie, țâdulă, tăbliță de însămnat (456) ● palivănie, meşterşug de um‐blat pă funie (456) ● loc de închis în laturi (459) ● fămeaie vânzătoare marhă de cochevechit (459) ● lemnul de legat al faurilor, lemn de strâns, strângătoare (460) ● loc de lăcuit, lăcaş (460) ● un loc de îngropat (464) ● loc de şezut (467) ● casă de cinat (469) ● coaja, tocul al semințelor de sămănat, coajă de bob (470) ● cergă acoperitoare de locul de jucat, covor (471) ● hierturea cu zămşoară de sor‐bit (476) ● loc de jăfuit, loc de dăzbrăcat în baie (480) ● loc de alergat (481) ● loc de picat, picătoare (483) ● hir, stâlp, nuia de scris (487) ● loc slobod de supt ceri de primblat (488) ● cu ființă, stătătoreaşte, în chip de stătut (491) ● can chipul ramurilor de altuit, can de altuit (498) ● care are multe ramuri de altuit, stufos (499) ● stâlpare de altuit, pos, nuia de altuială (499) ● meşterşug de ciobotărie, casă de lucrat la ciobote (500) ● argăsărie, casă de argăsât, de făcut ciobote (500) ● de casa de lucrat la ciobote (500)
245
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● loc de nevoit la meşterşug, loc de lucrat (506) ● varniță de spoit (506) ● purtători de armă de zvârlit, ‐re (507) ● oală, țăst, cuptori de copt ● de locul de privit la joc (512) ● arme de hărțuit (515) ● scaun înalt de propoveduit (516) ● căpuzarii în locul de jucat la comedii (516) ● grindă de podit, căprior (517)● vârghie, lemnul de rădicat la berbeacele de lemn (518) ● tunsătură, fulgi de împlut moi (518) ● mesteşug de strujit, de cio‐plit cu strungul (519) ● dardă strâmbă de zmucit (521) ● vad, loc de trecut de ceaea parte (521) ● loc ducători de ceaea parte, vad, loc de trecut (522) ● teleagă de îmblătit (524) ● vas de trei țeave, care are trei locuri de umplut afară (524) ● de locul de prânzât (524) ● polată de prânzât (524) ● de polată de prânzât (524) ● un vas de băut (525) ● numele mincii şi locului de jucat cu minciia (525) ● unealtă de lovit (528) ● vas de spălat (528) ● strângătoriul drojdiilor celor de vin de vândut (528) ● hier de însămnat, sămn, hier; item: lingură mare de hiert (529) ● dâmb, mal, mal de îngropat, movilă (529) ● loc de țânut care să chiiamă leteneşte turdus (530) ● cădealniță, vas de tămâiat (530) ● lopată de vânturat, ciur de pleave, dârmon, ciur de vântu‐rat (534)
246
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● strai de învălit (536) ● în chip de vândut, neguțătoreaşte (536) ● lopată de vânturat (537) ● vorbă de prisosât, gureşie (538) ● în chip de crezut (538) ● tufă, nuia de legat (541) ● nuia de legat (542) ● o iarbă de mâncat în chipul legumii cu frunză lată (543) ● dătători afară împreunat ceva spre trăit, spre luarea folosului (550) ● dar de dat oaspetelui (553) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● lesne de întâns, lesne de întângere (25) ● anevoie de hiert (hierbătoare) (61) ● bun de depărtat, ‐ă (188) ● mântuicios, ‐ă, lesne de mân‐tuit (192) ● bun de trăit (211) ● făcători de râs, aşezători de râdere (217) ● bun de lăcuit, ‐ă (226) ● dătători de prisosât (280) ● făcătoare de crezut, amăgitoa‐re (376) ● dumnezăița sloveasnicei vo‐roave făcătoare de crezut (386) ● strângători de călcat, ‐re, de călcat (403) ● pământ de câmp lucrăcios, bun de lucrat (509) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ● bucată făcută din tăiat (262) ● vreadnic spre biciuit, spre bătut (302) ● purcel de la supt ales, care nu poate încă roade (325) ● ziditurea spânzurătoare înain‐te spre privit, pridvor (389) ● văzători de față, pețitori, sili‐tori spre însurat (406) ● vale curgătoare, curgători de prisosât (407) ● cheltuitori de prisosât, ‐re(407)
247
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● vorbă tălpiză, pă ascuns înşe‐lătoare (475) ● doao locuri periculoase de vânslit (502) ● silire, meargere de pântece, adecă încetarea durorilor de inima cea rea, nevoie silitoare spre căcat (508) SUPIN CU REGENT VERB TRANZITIV ● dau de mâncat, otrăvăscu (335) SUPIN CU REGENT VERB CU REGIM PREPOZIȚIO‐NAL ● dau în rupt (336) SUPIN CU REGENT VERB ASPECTUAL ● stau de hiertu (148) ● de gătat, ‐ă, de gătat de chi‐vernisit (263) ● gătesc unele‐altele de clădit, de zidit (303) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● secretarius care umblă pă ascuns (66) ● pă ascuns mă ducu (161) ● gătirea materiilor spre clădit (303) ● dau de prisosât, lărgescu (280) ● urâre pă ascuns, împotrivire (471) ● pă ascunsu dobândesc (489) ● culegu pă ascuns (489) ● pă ascuns mă târăscu (490) ● pă ascuns ispitescu (491) ● pă ascuns scapu (491) ● pă cineva pă ascuns îl hulescu (494) ● mărgu pă ascuns, furiş mărgu dedesuptu‐i (494) ● lucru pă ascuns (503) ● de prisosât curgu (407) ● afară chiemu, spre hirețit, spre luptă chiemu (413)
Foletul novel, 1693−1704, traducere din italiană
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Veşti de plănsu, de cea țeară, unde norocul face a să vedea multe loviturile ei (38) ● Veşti de răs; cari, cine le creade, nu e datoriu să postească Păreasmile (40)
– ● supinul nominal: cursul, sfâr‐şitul, râsul, culesul, eşitul, săvâr‐şitul ● formule sterotipe: în sfârşit, fără de sfârşit, la început, la sfâr‐şit, Răsărit ● context pentru superlativ: trimițănd cea crăie ce are un mare atăta de slăvit (73)
248
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● că am scos numai acealia pre înțeles rumăneaşte (51) ● În Paris, un hicleşug foarte pre ascunsu, de oameni proşti (6) ● În Franța, socoteli pre ascunsu (12) ● închisori şi multe pe ascuns nepriitenii (127) ● Şi lucrurile pe ascuns, care să urzescu pen aceaste zile, vor avea sfărşitul lor (133) ● Să se păzească, acel viteaz comendant, de lucrările pe as‐cuns a nepriiatenului, să nu‐ş va piiarde lefteriia sa (137) ● Marsu, va urzi lucrări pe ascuns şi hicleşuguri (147) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Rămăn, dară, a fi aceastea ale astrologhilor, la oamenii cei mari şi înțelepți, nu de crezut, ce numai de perierghie şi treacere de vreme (22) ● Bune nădejdi, es dentr‐un gabinet; ce iaste de temut că isprăvile vor eşi de tot înpotrivnice (27) ● Spre Dunăre şi spre Sava, iaste ce a să privi: poate fi oarece de mirat au curioz (37) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● Vreame bună de vănat (111) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Pentru cules va fi de mijloc, şi numai căt va trebui (156) ● să află oarece politic sfărşit, şi mai pre ascunsu (70) ● iară încătroo va să meargă, iaste pre ascunsu (99) ● cum priveghiază şi cum pe ascuns să gătescu (119)
● infinitivul nominal este mult mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: treacere, umblare, urzire, scădere, întămplare, gătire, ardere, mişca‐re, hărțuire, unire, lovire, facerea, prăpădire, gătire, ascuțire, găsirea, privegheare, rădicare, urmarea, scăderea, auzirea, zicerea, rădica‐re, răbdare, ursire, eşirea, scădeare, vărsare, dureare, apăra‐re, arătare, turburare, naştere, înțeleagere, adunare, aşteptarea, încunjurare, ocolirea etc. ● infinitiv lung nominal cu complement direct: caznicii de acea țară a rădica capul asupra mai marilor lor, şi cu aducerea multă pagubă, însăş ei singuri, a multe locuri lăngă mare (119‐120) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Vreme de a păscui (12) cei de cătră Fiandra îi dau de a găndi (13) Înpăratul, găndeaşte de campania cea viitoare, pentru că sănt multe a găti (15) În țarigrad, nu să poate hotără carele iaste a să alege (15) În Veneția, gătiri frumoase pentru oamenii de cinste ce sănt a veni la carnavalele viitoare (15) şi nădăjduescu în Dumnezeu că, toate purtăndu‐se cu fericire, da‐va Varvarilor de a suspina (21) Iaste, dară, de a să teame cela căruia i‐ar putea veni acealea (24) La Moscu, iaste de a să intărăta, în norodul cel mărunt (24) Lumea creştinească, iaste de a să folosi asupra vrăjmaşului (39) O, căte nenorociri sănt de a să vedea într‐o cetate (41) Soliile de pripă, dau mult a găndi, celor despre Crivăț (42) Cine nu poate urca mai sus, iaste a să pogoră (51) Marsu, gata iaste a urzirea hicleşuguri şi a ocoli oricare mare cetate (123)
249
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Nu iaste înbucătură aşa lesne a să mesteca, acea cetate, precum credea năvălitorii ei! (126) Pe urmă, acel mare dă a înțeleage că va asculta nişte soli (149) şi toată lumea gata iaste a să bate (153) ● câteva astestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală: Craiul de Spania, o furtună îl dăşteaptă căte ceva, dar iar să întoarce a dormi (13) Mult, numai, stau de mă mir: care să fie acea pricină de mişcă pre ca aceşti astrologhi a scrie şi a po‐vesti de aceastea (22) Văzu, în cămpu, 2 oşti: una mearge a ocoli o cetate, alta a prăda o țeară (33) şi să mişcă de a face războiu pre cămp (57) Doao tabere de mare, cu hotărăt gănd a să bate, umblă a să în‐timpina, iară marea, cu furtunile sale, îi zăticneaşte (96) Ostaş, merg a ocoli o cetate (136) ● frecvență destul de mare a infinitivului lung cu valoare verbală: cari să bat pentru a lățirea Evanghelia (37) [infinitiv lung cu complement direct] O izbăndă, dară prea săngerată, nu lasă a strigarea, den toată inima: Viva! Viva! (60) care mearge înnaintea ostaşilor săi, a facerea omor afară den ținutul său (120) [infinitiv lung cu complement direct] Pre acei ostaş nu‐i mişcă ce aceale planete, a meargerea de supt acea cetate, şi a fi unii lăngă alții (126) Acei ostaş să nevoescu a dereagerea calea, la cel stăpăn (129) [infinitiv lung cu com‐plement direct] Porunci negăndite, a meargerea ostaş spre Tranmutana (129) [infinitiv lung cu subiect]
250
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Porunci a meargere de ostaş, a întări acea tabără slabă (130) Aleş sănt soli, a meargerea să auză tractaturi de pace (139) Vai, aceale țărmuri, să nu priveaghe a să darea jos, de osta‐şii din corăbii (151) şi toată lumea gata iaste a să bate (153)
Teodor Cor‐bea, Psaltirea în versuri, 1700–1710
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Pre cari n‐au vină de plâns (158) ● Inimii mi‐ai făcut / Ispită cu căzut (166) ● Și din multe de‐necat / Ape el m‐au ridicat (169) ● Și va‐nălța slava lui de mirat pre pământ (175) ● În deşert au făcut ei amară / Sufletului mieu cu râs ocară (202) ● Să n‐aibă pre pământ bucurie, / Nici loc de şezut cu tărie (204)● În gură mi‐au băgat / Cântec nou de cântat (215) ● În ziua cea rea de plâns, / Îl va izbăvi pre dâns (219) ● Vrăjmaşii miei mi‐au zis / Cuvinte reale de râs (219) ● Asupra mea ei au pus / Cu‐vânt spurcat şi de râs (220) ● Şi în limbi clătiare de cap cu râs (225) ● Stricând războaiele cu râs şi ocară (229) ● Întru inima sa au zis / Cel nebun cuvinte de râs (239) ● Oh, lucru de plâns (260) ● Spre înălțime au grăit / Ne‐dreptate de perit (277) ● Și au curs ape mari de priso‐sit (289) ● Că lumea au întărit / Fără teamă de perit (326) ● Luund a lui fapte de mirat aminte (335) ● Și prin undele ei de mirat să primblă (348) ● Și el pre ei i‐au izbăvit / Din nevoile de perit (360, 361)
– ● frecvență redusă a supinului nominal: plânsul, râs, ascunsul, răsăritul, mers ● structuri stereotipe: din‐ceput, în svârşit ● frecvență mare a infinitivului nominal: cercetare, înălțare, cercare, uitare, mântuire, mărire, îndrăznire, robire, sălăşluire, nădăjduire, îndoire, peire, strigarea, strălucire, răsplătire, slăvire, pedepsire, iezbândire, mărire, plăceare, arde‐rea, aveare, blagoslovire, bunătățire, schimbare, defăimare, smerirea, zâcere, adunare, răsplă‐tire, mărturisire, întărire, slăvire, mirare, clătinare, desfătare, pome‐nire, supărare, îndurare, scăparea, turburare, mustrare, îngrădire, uimire, răsplătire, ierare, dare, scăpare, izbăvire, preceapere, stri‐gare, norocire, aveare, scădeare, pomenirea, înfruntare, lunecare, îndreptarea, cearerea, ştire, dez‐mierdare, întristare, svârşire, struncinare, tânguirea, vindecare, sculare, vedeare, turburare, vărsa‐re, apucare, leşinare, cântare, dosădire, jiunghiare, norocire, sfârşire, tăceare, mărirea, vestire, scăparea, mutare, moştenire, as‐cultare, precepere, îmblânzire, răscumpărare, pierzare, învechire, înnoire, plinire, tăcearea, mutare, mustrar, mâncare (de pâine), vreare, îngrijare, întristare, turbu‐rare, răbdare, schimbare, clătire, coborâre, lunecare, luminarea, vătămare, întâmpinare, scăpare, înălțare, smerire, mărire, răbda‐
251
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Și pre ei i‐au povățuit / La cetatea de lăcuit (360) ● Și el pre ei i‐au mântuit / Din nevoile de perit (361) ● Acolo trai fără naibă / I‐au făcut şi le‐au aşezat / Cetăți de lăcuit bogat (363) ● Și vii au sădit de mirat (363) ● Când n‐au bună îndemânare de zburat (368) ● Cu buzele meale eu am vestit / Toate jiudecățile de svârşit (384) ● Tu eşti nădeajdea mea de scă‐pat (434) ● Şi tu le dai în vreame bună / Hrană de mâncat de adună (441) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Şi cei ce te urăsc pre tine s‐au făcut / În mijlocul praznicului tău de perit (280) ● Minuni ce nu sânt de tăcut (335) ● Ca pre oile ce‐s de muls (364)● Îndereptările tale mie / De cântat îmi era cu trufie (388) SUPIN–PREDICATIV SU‐PLIMENTAR CU ELIPSA VERBULUI A FI Fulgerele le‐au făcut / Spre ploa‐ie de cunoscut (420) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● Batjocură ne‐am fapt vreadnică de plâns (295) ● Cuvânt vreadnic cu aur de scris (368) ● Spre a tale dereapte jiudecăți / Vreadnice de proslăvit prin cetăți (389) SUPIN CIRCUMSTANțIAL CU REGENT ADJECTIV ● Pământului de ajiuns ispitit (161) ● Căile vieței de ajiuns cunos‐cute (165) ● Cu limba‐m am zis / Obidit de plâns (212)
rea, cuvințare, gătirea, rodire, încetare, scădeare, răsuflare, mângâiare, adăpare, privire, pusti‐ire, certare, milostivire, peire, cugetare, schimbarea, preamărire, deşertare, defăimare, vedearea, unire, cucerire, rugare, curățirea, obidire, urgisire, pedepsire, lumi‐nare, lucrare, arătare, pomenire, împuțânare, înjumătățare, mitui‐re, zidire, spământare, îndemâna‐re, ieşire, acoperirea, îndurarea, proslăvire, urgisire, sprijinirea, mutare, îmbrăcare, împrumutare, lăudare, cugetarea, mâhnire, orânduire, gândirea, slăvirea, răsplătire, arătare, clevetire, râv‐nire, uimire, schimbare, clătire, îndestulare, cercare, sămănare, zmulgere, durmitare, răvărsare, streinare, şedearea, înfricoşare, dorirea, râdicare, preceapere, uda‐re, facerea, venirea, închinarea ● contexte de superlativ: Pentru nespusa a ta svântă bună‐tate (144) Într‐a casei lui curț mari / Nepo‐vestite de tari (419) ● folosirea infinitivului în con‐texte specifice supinului: Dă, că n‐am de la altul a ceare! (192) Şi cutremur, care / Nu e de răb‐dare (242) Cât loc de săltare nu le va ajunge (263) Sămânța‐i pre pământ, / Cu bun aşezământ, / Putearnică, tare / Va fi de mirare (371) Vreame e a face / Domnului ce‐i place (398) ● participiu nominalizat: Am această zisă: / Ce e că‐l po‐meneşti / Sau fiiul de‐i cinsteşti (153)
252
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Pre munții mari grei la privit (298) ● Sufletul nostru au trecut / Pârâu adânc de nestătut (409) SUPIN CU REGENT AD‐VERBIAL ● Mai cu mult s‐au muiat / Lesne spre dezlegat (245) SUPIN CU REGENT VERB IMPERSONAL ● Să nu taci, dară, unde‐i de plătit (204) SUPIN CU REGENT VERB ASPECTUAL ● Aşa m‐am smerit şi‐n plânsm‐am pornit (203) ● Zis‐au şi duhul au stătut / Al viforului de bătut (362) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● Miluiaşte‐mă de plâns, / Vin‐decă sufletul mieu (219) ● M‐aş fi ascuns de dâns / Eu ca să‐i scap de plâns (243) ● S‐au îmbrăcat şi le‐au fost de jucat aminte (263) ● M‐au cercat nechibzuit, / Și n‐au scăpat de greşit (331) SUPIN CU REGENT VERB TRANZITIV ● Şi, neavând unde de mâncat să ceară (252, 253) ● Năroadelor arăpeşti le‐ai dat de mâncat (281) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Și de ajuns m‐ai ajutat (149) ● De ajuns s‐or veseli pre pă‐mânt de bine (150) ● Vrăjmaşului i‐ai lipsit / Săbiile în svârşit (155) ● La cătat n‐a vrea să vie (157)● Nu m‐oi clăti fără plâns (157) ● Să ucigă într‐ascuns (158) ● Limba noastră o vom mări cu râs (160) ● Că te strig cu plâns (162) ● Cum însuş va vrea cu plâns (191) ● Și în mânile vrăjmaşilor cu râs / Pre mine, pre robul tău, nu ai închis (193–194)
253
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Acel neam iaste fericit / Căruia din copilărit / Al lui e Domnul Dumnezău (198) ● Ea să va veseli cu râs (199) ● Şi mâinile noastre de am întins / Cătră dumnezău strein cu plâns (226) ● Putearnice săgețile tale / Sânt ascuțite ca de mers în cale (227)● Cel înalt glasul său cu slăvit şi l‐au dat (229) ● Jârtvă ți‐aş fi dat cu râs şi plăcut (237) ● Şi cu râs de dinsul vor zice (238) ● Eu lui i‐aş fi răbdat / Fără de împutat (243) ● Eu ție ț‐am spus / Viața‐m cu plâns (247) ● Pe mine m‐au sprijinit / Dereapta ta din pierit (259) ● Şi le‐au ascuțit / Mischiu spre perit (260) ● Cel ce marea în uscat / O în‐toarce cu zvântat (264) ● Rugăciunea mi‐au luat / Aminte cu îndurat (266) ● Fiii lui Efrem încordând arcul / Și la săgetat trecându‐ş vea‐cul (288) ● Marea au desfăcut şi pre uscat / I‐au trecut pre ei fără de udat (289) ● Răsplăteaşte‐le foarte de pri‐sosit (296) ● Având de ajiuns şi de prisos bucate (349) ● Căce pre Sion ş‐au ales / Domnul de şezut, nu de mers (417)
Dimitrie Can‐temir, Istoria ieroglifică, I, 1705
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Nevoi, lucruri aspre, grele, de neputut (12) ● Cuvânt cu carele lăudăm pe cel de hulă şi hulim pe cel de lăudat în şagă (14) ● neputința prinde obrazul putinții şi de lucrurile de neputut să apucă (40)
SUPIN CIRCUM‐STANȚIAL ● când pentru făcut folosul de obşte cineva să fericeşte (106) ● supin nominal + complement direct: Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că şi ea, nu mai
● frecvență relativ redusă a supinului nominal: sfârşitul, râsul, scrâşnetul, zburatul, piui‐tul, vânatul, ascunsul, gemutul, lătratul, forăitul, crăncănitul, oftatul, vărsatului, trântitul ● structuri stereotipe: la săvâr‐şit, răsărit, apus ● frecvență mare a infinitivului nominal: probozirea, sfârşirea,
254
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● căci lăcomiia astupându‐i ochii, după peşti fără sine aler‐gând, în loc de vânat el să văneadză (49) ● Iar Râsului adevărat lucru de râs îi giuruiră (133) ● şi adevărat de mirat lucru ieste că cu câtă lină curgere ce are (182) ● cu tâmplarea câțiva păscari în lacul Medra pentru vânarea peştelui năvodul în apă arun‐când, în loc de vânat corabie şi în loc de peste pre filosof fin fundul corăbiii scot (186) ● Cătră aceasta ieste şi alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobândirea a toată lineştea bună şi deplin nădejde a ne da poate (194) [negație de constituent] ● Aşe Râsul de râs sfaturi ca acestea dacă de sațiu vărsă (223)● Iară la masa la carea singuri împărații să ospăta, altora loc de şezut nu arăta, fără numai Cor‐bului şi Strutocamilii (243) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● şi fără nicio ispravă din cuvin‐te deşerte numai oproşcându‐să şi ce mai cu cuviință de grăit şi de făcut ar fi nedomirindu‐să (42) ● Încă şi alta (carea mai multe ieste de mierat) (54) ● Că mai greu nu ieste de giudecat decât pâra între doi priieteni (69) ● cu cât mai vârtos şi priietin şi înțeleptul va fi mai de ascultat şi de îmbrățăşat (109) ● De care lucru, la Cămilă de socotit ieste întâi ghibul în spinare râdicat (111) ● A doa, la dânsa ieste de luat în samă perinuțele între picioare‐le dinainte şi în pulpile picioare‐lor dinapoi (111) ● A triia ieste la dânsa de soco‐tit mărimea trupului şi puțină
puțin decât alalte, de vărsatul sânge nevi‐novat ca de o privală preafrumoasă să veseliia (250)
pierderea, pomenirea, deprinderea, alcătuirea, pecetluirea, supțiiere, deznedejduirea, întrebare, răs‐pundere, stăpânire, naştere, întu‐necarea, lucrare, tâlcuire, tălmăci‐re, dezvălire, simțirea, vrerea, călcarea, stricarea, temerea, izgo‐nire, trimetere, mâncare, buiguire, pătimire, cântare, luarea, stăpâni‐re, împreunarea, asămănare, ară‐tare, lepădare, întoarcerea, încungiurare, împregiurare, ur‐marea, starea, întinderea, dezlega‐re, căutare, şederea, punere, trece‐rea, băntuire, supărarea, împiede‐carea, clătire, scăderea,, tâmplare, adunarea, încheierea, pătimire, iertare, darea, stăpânire, tragere, zbatere, părere, închipuirea, schizmirea, căutarea, viderea, descoperirea, suirea, alegere, su‐punere, simțire, vărsarea, perirea, adunare, împreunare, tulburare, împărechere, adaogerea, scăderea, frângere, pătimire, alegerea, vâna‐rea, alegerea, descoperirea, rătăci‐re, sfătuirea etc. ● folosire rară a infinitivului în contexte specifice astăzi supi‐nului: precum ieste a să şirui şi după cursul vremilor (3) mai cu iuşor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă (39) însă adevărul ce ieste a tăgădui nici poci, nici mi să cade (49) de vrednic a‐l dovedi, vrednică sint (87) Și precum vrednică iaste a să asculta (91) Deci şi apa carea în lacul munților era adunată, loc de curgere aflând (182) ● participiu nominalizat: Adu‐ți aminte că şi tu părinte a fi şi născătoriu a născuți eşti (253)
255
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
mâncarea şi încărcarea stomahu‐lui (111) ● Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămâne, ca după mărimea trupului, micşo‐rarea sufletului (112) ● însă de ieste de crezut cuvân‐tul unora (114) ● ce aşeşi nici lucrurile de cre‐zut nu‐i sint (120) ● La jiganiia aceasta, Râsul, de socotit ieste că toată pistriciunea pe supt pântece a să ascunde (134) ● că precum simțirea în lucrurile ce‐s de simțit lucreadză (136) ● a căror voie mai mult decât porunca şi porunca mai mult decât fapta de credzut şi de ascultat ieste (143) ● altă nu încape fără numai leacul le ieste de aflat (146) ● că pre cât ieste de lăudat doftoriia bună la boală, pre atâta ieste încă mai de lăudat aşedzământul la răscoală (147) ● ce ar fi mai de vorovit şi ce ar fi mai de pomenit, ca cum a să domiri n‐ar putea (150) ● aşe începătura lucrului fără cunoştiința sufletului de râs şi de îndeşert ieste (199) ● şi atuncea, precum Liliacul nu de înfruntat, ce de ascultat au fost, viți cunoaşte (202) ● nici la însingerarea colților de agiuns ieste (209) ● Vulpea pentru Lup oricâte scrie adevărate şi de credzut sint (221) ● Că certarea cu toiege într‐ascuns decât ocara şi batgiocura în arătare mai de suferit este (226) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste aşe vrednică de iscodit (104) ● Iară după de penele mi‐au crescut şi aripele vrednice de
256
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
zburat mi s‐au făcut, în aer m‐am râdicat (172) ● Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrednic de văierat fiind (196) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ● Și măcar că iute la zburat şi bine într‐aripat ieste (193) ● Ca toată pasirea iute la zbu‐rat, toată jiganiia repede la alergat şi toată dihaniia ascuțită la adulmăcat, pururea gata şi fără preget să fie (236) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● şi deşi feriia mâna de sărutat, la picioare‐i cădea şi i să închina (136) ● lucrul la săvârşit s‐au adus (193) SUPIN CU REGENT AD‐VERB CU REGIM PREPOZI‐ȚIONAL ● altele, acmu, aproape de fătat, pântecele de mijloc în gios le trăgea (168) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● faptele într‐ascuns lucrate (3)● Să cheamă dunga ceriului din carea soare să întoarce, veri la suit, veri la coborât, Racul, Capricornul (24) ● căci pravul casii după mătu‐rat de să şi rădică şi în radzele soarelui gioacă (147) ● nici la viață vreo socoteală, nici la zburat sau la mărs vreo rânduială are (195) ● cu nasul la pământ lăsat, cu ochii împrăştiiați la căutat (208) ● căci pentru ca pre ascuns la Delta să vie (222) ● şi puterea aripilor de zburat încă neavând (253)
Carte de bucate, sf. sec. XVII − înc. sec. XVIII, traducere din italiană
SUPIN CU REGENT VERB ASPECTUAL ● şi‐l sfârşaşte de fiert (106) ● şi‐l sfârşaşte de fiert (108, 151) ● şi o sfărşaşte de fiert (130) ● şi le sfărşaşte de fiert (132, 138)
− ● supinul nominal: spălatul, muiatul
257
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● şi sfărşaşte de fiert (146) ● sfărşaşte‐l de fiert (167) ● deci le sfărşaşte de fiert cu foc iute (167) ● Și dupre ce să va aşăza de fiert, astupă bine buriul ca să nu răsufle (162) SUPIN CU REGENT AD‐VERBIAL ● Deci, când va fi aproape defiert, să‐i pui puțintel miez de pâine (101) ● când va fi aproape de fiert (105, 106, 109, 110, 112, 114, 115, 125, 129, 131, 132, 133, 138, 140, 141, 142, 151) ● când va fi aproape de fript (137) ● când vor fi aproape de fiert (117) ● pre urmă, aproape de turnat, pune puțintică zeamă de lămâie (127) SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Dupre aceia, ia hârtie de scris şi o unge bine cu untudelemn (120) ● sare de ajuns şi puțintică apă (103) ● însă să‐l prăjăşti peştile în untudelemn de ajuns (104) ● untudelemn de ajuns (118, 124) ● puindu‐i apă de ajuns (105, 129) ● sare de ajuns (108, 111) ● sare şi dresuri de ajunsu (109) ● piper de ajuns (111) ● şofran de ajuns (112) ● denpreună cu foi de pătrănjăi şi de ajunsu vin alb (112) ● zeamă de carne de ajuns (131)● şi‐i pune unt proaspăt de ajuns (131) ● sare şi piper de ajuns (159) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Deci pisează cele ce sânt de pisat şi toacă ce sânt de tocat (129)
258
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Dupre ce vei face praf cele ce sânt de făcut, să‐l amesteci cu untu de scorpie (172) SUPIN ÎN TIPARUL DE TE‐MATIZARE ● Deci îl spânzură într‐un buriu cu must de vedre 10 şi‐l lasă să stea până în primăvară, când să pritocesc vinurile, şi atuncea să scoți săculețul, iară de băut să să bea ca şi alte vinuri noao (160)
Antim Ivirea‐nul, Predici, înc. sec. XVIII
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● prin ştiință şi prin neştiință, de față şi pre ascuns (109) ● şi prin glas viu şi în scris (300) ● Că precum împărații cu alt feliu de haine când merg la vâ‐nat, cu alt fel când merg la în‐gropăciuni (176) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● şi penttru aceia le aduce trei martur, vrednici de crezut (146)● Vrednici de plâns sunt limbile (256) ● ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei (258) SUPIN CU REGENT VERB CU REGIM PREPOZIȚIO‐NAL ● ci îl lua în râs şi în batjocură (162)
− ● supinul nominal − frecvent, dar circumscris lexical: vânatul, revărsatul, sfârşitul, răsăritul, lăsatul sec, uscatul; infinitivul nominal e mai frecvent ● structuri stereotipe: de înce‐put, din ceput, de la răsărit pân’ la apus ● supin nominal cu formă de feminin În dumineca de lăsata secului de brânză (272) ● contexte pentru gradare: bunătatea cea negrăită, mila cea bogată (82) acea chiemare face pre Pavel atâta de minunat, cât nici apostol, nici mučnic nu iaste întocma măririlor lui (154) ● tiparul de tematizare cu con‐junctivul: Că el, să încunjure cetăț, oraşă şi sate, ca apostolii, n‐au încunjurat (157) ● indicativ în locul supinului: Flămând am fost şi mi‐ați dat de am mâncat, am fost însetoşat şi mi‐ați dat de am băut (172) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Nu doară că nu sunt cuvinte multe şi de multe feliuri de vorbe a să grăi întru lauda mărirei ei (85) pentru carea nu sunt eu vrednic a grăi şi a lăuda măririle ei (98) Astăzi n‐am a spune alt nimic înaintea dragostei voastre (103) iar din lemnul a pricepe binele şi răul să nu mănânce (103)
259
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
cum că nu iaste volnic a călca porunca (104) cum că nu iaste vrednic a să numi apostol (129) Și pentru căci avem a merge la războiu asupra vrăjmaşului (167) De aici lesne iaste a înțelege ce pohteşte de la noi pricina aceştii sfinte vremi (182) şi au zis aceste cuvinte vrednice de pomenire (239) Mie să nu‐m fie a mă lăuda, fără numai în crucea domnului nostru Iisus Hristos (248) Multe şi alese lucruri trebuesc a le săvârşi împărații cei buni şi vrednici (252) că răul a să face iaste lesne (301) ● frecvență mare a infinitivului nominal: mântuirea, neascultarea, îngrozi‐rea, venirea, împlinirea, buna vestire, zidirea, chiemare, vătăma‐re, supunere, ascultare, micşorare, mângâiare, schimbare, descoperi‐rea, mărirea, lucrarea, asămânarea, strălucirea, mărire, răsplătire, mântuire, răscumpără‐rii, desfătare, arătare, îngropare, slobozirea, întoarcerea, adormirea, naşterea, înviiarea, înălțarea, strălucire, îngropare, naşteri ● infinitivul lung − accidental ● participii nominalizate: dând cu milă, din agonisitele noastre cele drepte, lipsiților (107) cum că sântem greşiț lui Dumne‐zeu (169) carele ca răsărita soarelui şi ca făclia cea aprinsă întunerecul lumii va strica (180) pentru păcatul născutului celui dintâi (190, 195) pentru ca să se cunoască cei crezuț întru Dumnezeu (195) la toată agonisita noastră (227)
Descântece, sec. XVII‐XIX
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Zburând la apă neîncepută şi la cuțit de găsit, la (cutare) de noo ori să o zici (279) ● să‐m duc apă neîncepută şi cuțit de găsit (279)
– dublă interpretare: 12 evanghelii poate fi interpretat ca obiect direct al verbului a isprăvi sau al supinu‐lui de citit:
● supinul nominal: început, vărsatul, răsăritul, mersul, faptul, răsărit, datul, aruncatul ● formule streotipe: dintru în‐ceput, la început, fără de început, fără începutu
260
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● să ceteşti cuvintele cele de fapt precum arată la fila cu numărul (311) ● să ceteşti cuvintele cele de fapt precum arată la fila cu numărul (311) ● Faptul de desfăcut (332) ● Carte de fapt a Ienicului ciu‐botar cu soțul său Safta (334) ● şi aceste cuvinte să zici, adică faptul de desfăcut (338) ● şi să mă izbăveşti de toată urâciunea şi spurcăciunea de fapt de dat, de fapt făcut şi aruncat (339) ● Discântec pentru şărpi, di distrusu (281) ● De apucat de copii descântecu (360) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Această carte este di disfăcut, orici fapt ar fi făcut (335) ● numai să fiți amândoi pe ne‐mâncat şi să‐l scrii în zioa care‐l prind (298) SUPIN ADVERBIAL ● şi să be aghiasma pe nemân‐cate, foarte bini să fie (301) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● de la cântători până în vărsat de zori (323) ● eu nu pociu să mă hodinescu la casa me şi la masa me, di fapt, di dat şi di aruncat, di patime şi di supărări (336) ● Nu mătur casa di pai, di gunoai, şi o mătur de fapt, di dat, di căscare, di strigare, di toate urâciunile, di toate bolâciunile (343) ● Pentru disfăcut de dragu (361) SUPIN FĂRĂ REGENT ● Di disfăcut pentru faptu (327) ● De desfăcut (330) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● să‐l aşezi la aceea ce mi‐au făcut de urât (339)
● Și până va isprăvi preotul de citit 12 evanghelii vor fi şi pe ață 12 înnodături (310)● Aceste cuvinte să zici când vei face nodu‐rile le fieştecari nod vei înnoda să zici şi ispră‐vind 12 Evanghelii de cetit, vor fi şi pre ață 12 noduri (311)
● participiu nominalizat: ca să n‐aibi tu putearea a ucide holde şi agonesita creştinilor (238) şi spre agonesita creştinilor a o zdrobi (240) să n‐aibi puteare spre agonisita oamenilor a ploaia cu ploi (242) preacinstită Maica Născătoare Domnului, Maria, giurata lui Iosif (242) să n‐aibi puteare spre aginisitele, viile şi hoaldele noastre (242) ca să străjuiască apele şi toată agonisita oamenilor şi a mişeilor (244) cu ace apă să ude pe muşcat la muşcătură (278) să‐l arunce în fața lui şi în dosul lui şi în mersul lui şi în toată agonesita lui (326) din toată agonisita me (330) şi în toată agonisita lor (330) Discântic di ursâtă (363)
261
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717
SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● Multe şi vrednice de auzit istorii sânt de faptele ce s‐au întâmplat în zilele domniei lui Constantin‐vodă Brâncoveanu (275) ● Zic unii carii sânt vrednici de crezut că vrând imbrihorul să purcează la Țarigrad... (345) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● şi banii ce să făgăduiră pentr‐ascuns (279) ● precum ar fi umblat ceialalți doi, soții ale lor, Vlădescul şi Bălăceanul, într‐ascuns la cur‐tea împărătească (283) ● că tot lucrul ce‐l face omul într‐ascuns de soțiile lui (287) ● că‐i trimitea pentr‐ascuns (315) ● au scos un caftan şi l‐au îm‐brăcat la uscat (315) SUPIN ÎN TIPARUL DE TE‐MATIZARE ● şi mai ales pe oamenii lui Con‐standin‐vodă i‐au stins, măcar că de omorât nu i‐au omorât pă nimeni (344)
− ● supinul nominal: Răsărit, sfârşitul, mărsul, ținutul, frumos la chip, la stat, văcăritul ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: au făcut hanul o mare vitejie, care este vrednică a să scrie (292) dar în deşărt le zicea, că nu era de a să crede (303) cu avenevoie este a să povesti (306) şi cele ce nu să cade a face, acelea face (334) ● participiu cu complement direct: şi tătarii întregi, neclătiți nimic de nimeni (287) Iar când fu într‐o zi, încă netrecut viziriul cu oştile Dunărea, veni un agă cu poruncă (306) ● participiu nominalizat: Greşit sânt mării‐tale (299) Greşiți sântem, doamne, greşiți şi ce va fi mila mării‐tale (299) Acum dară s‐au văzut de ochii noştri această zisă a înțelepților acelora (347)
Radu Grecea‐nu, Începătura istoriii, 1711
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● la târgul Focşanilor era lipsă mare de apă de băut, cât foarte rău trăiia oamenii (87) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● şi iaste tuturor oamenilor de ajunsu nu numai cestor dincoa‐ce (88) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● afla loc mai bun dă tăbărât şi să poată ajunge şi la apă (185) SUPIN‐PREDICATIV SU‐PLIMENTAR ● unde şi casile de acolo isprăvite găsindu‐le de zidit, numai doao zile au zăbovit (100) SUPIN CU COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● cât altul lucrurile la cap şi la săvârşit ca acele a aduce n‐ar fi putut (14)
− ● supinul nominal: sfârşitul, masul, săvârşitul, venitul, culesul, începutul, cerutul, mâncatul, cursul, apusul, lăsatul secului ● formule stereotipe: fără sfâr‐şit, la sfârşit, dă la început ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: şi mult greu era de a să rădica din scaun (107) să le trimiță la Bender pentru rădicarea uneltelor craiului, şi 500 dă oameni, ca să fie dă a direge şi dă a îndirepta drumurile pă unde tini şi noroaie s‐ar întâmpla (190) cadiul le‐au răspunsu că nu au a cere nimic dă la raia (194) nu iaste cu putință a să împlini acea poruncă (202) iaste cu greu foarte a să împlini acestea câte mai sus zisem (202) ajunsese a să ocărî, lucru dă mi‐rare, neavând nici o vecinătate (217)
262
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● numaidecât au început a să găti de purces înainte, precum i să poruncise (78) SUPIN CU REGENT VERB ASPECTUAL ● Atuncea s‐au isprăvit şi biseri‐ca domnească den Târgovişte de zugrăvit, măcar că şi mai nainte zugrăvită au fost (99) ● După ce deci o au isprăvit [de zugrăvit] şi de alte câte înlăun‐tru şi afară au trebuit a avea (151) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● numai să li se dea hrană de ajunsu (22) ● cându împărățiia va vrea să iasă la vânat (121) ● că putere mare şi tare avea şi la cuvânt, şi la scris (148) ● şi au fost acolo la cules (174) ● adecă pentru înnoirea păcii, iar întru‐ascunsu pentru chiverni‐seala pământului (178)
aflat‐au altă panurghie a face (225) ce le iaste, socoteala păgânilor şi gândul a face? (225) de vreme ce aşa el dedese turcilor a înțelege că: cum vor merge spre Hotin (226) şi aflând un obraz vrednic şi cuvi‐os dă a face ginere mării‐sale (232) ca nişte iubitori dă a scorni răz‐mirițe şi zarve (234) măriia‐sa ca un milostiv şi iubitoriu de‐a face pomeni (257) fiind ostenitoriu a săvârşi sfinte‐le cununii (262) iaste cu neputință a să da atâta sumă dă bani (265) om foarte învățat şi vrednec dă a chivernisi sfântul mormânt (268) ● supin nominalizat cu formă de feminin: Șăzând deci domniia în Bucureşti până la lăsata‐secului de postul Simpietriului (140) în zioa de lăsata‐secului (167) ● participiu nominalizat: că faptele şi apucă[tu]rile lor nu răspundea ziselor (25) unde s‐au câmpit la Bucureşti, pre zisile celor ce‐i adduce (27) Nici scrisorilor celor cu laudă ale moscalilor, care den multa îndem‐nare a vrăjmaşilor fără de nici o socoteală îi trimitea, nici ziselor, scriselor şi laudelor lui Ren ghenărariul (184) dă vreme ce după zisa lui Osman‐chehaia în mână vrăjmaşii fiindu‐i (198) işiia în scurtu toate zisele şi scri‐sele lor la minciună (215) şi împăratul după a lor zisă au poruncit numaidăcât domnului ca să meargă (246)
Manuscrisul de la Göttingen, sec. XVIII, text paralel român‐italian
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Gatit ai cevà de muncát? − it. Aparechiato ai qualche cosa da mangiare? (126) SUPIN CU ELIPSA REGEN‐TULUI NOMINAL ● Ciè adùch szarani de vendut? − it. Che portano li vilani da vendere? (125)
− ● în exemplele extrase, infiniti‐vului din italiană îi corespunde supinul în textul românesc
263
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Sci ievu voi se me culch pene muncát, culcate sci tu − it. Io pure andarò a letto senza mangiare (126)
Diverse materie in lingua mol‐dava, sec. XVIII, traduce‐re din italiană
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Cauta Dascale en Biserica de jeste cineva de spoveduit (95) (exemplul de supin cu regent nominal este reprezentativ pentru contextul în care s‐a trecut de la supinul cu regent nominal la supinul depen‐dent de verbul a fi: este cineva de spoveduit > cineva este de spoveduit, este de spoveduit cineva) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Nu jeste dar de agiuns credinza ka se espasim suffletele noastre? ● Nu‐i de agiuns (87) SUPIN CU REGENT VERB CU REGIM PREPOZIȚIO‐NAL ● Am deschentat de orbanz (I), de adochiat, de scerpe, de dra‐goste (79)
− ● frecvență destul de mare a infinitivului nominal: jertare, inviere, stire, muncare, mlzemire, dorere, venirea
Filerot şi Anthusa, reela‐borare a Erotocritului (original în italiană) atri‐buită lui Alecu Văcărescu, sec. XVIII
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● pentru fiică‐sa Anthusa, fiind că‐i venisă vremea de măritat (296) ● Rădăcina s‐au uscat, nu‐i nădejde de înfrunzit (401) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Depărtează‐te cât poți, c‐apoi nu eşti de ertat (356) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● fiind muntele foarte înalt şi cu anevoe de suit, lăsă calul jos (262) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ● dar atâta îl nimeri de bun şi dulce la cântat, încât îl luo cu dânsul (363) SUPIN ÎN TIPARUL DE TE‐MATIZARE
– dublă interpretare: toate poate fi inter‐pretat ca obiect di‐rect al verbului a învăța sau al supinu‐lui de covârşit: ● că le‐au învățat toate de covârşit, încât şi dascalii să minuna de precopsale ei (213)
● supinul nominal: sfârşitul, începutul, ținut, venitul, pedepsi‐tul, râsul, măritatul, ohtat, plân‐sul ● formule stereotipe: de la înce‐put ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: dară nimini nu să află vrednic a dezlega stărpičunea ei (211) lucru vrednic de mirare (231) fiind cu aşa istorii frumoasă şi vrednice de mirare împodobit (264) gata sânt a merge (299) De a mai prelungi vremea nu am şi nici că pociu scriu ačasta înnălțimei tale pricina din ce iaste (305) şi sânt cu anevoe a să dezrădă‐cina (328) pentru că acest nu iaste lucru a nu să dovedi şi a nu să da în auzul tuturor (355)
264
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Apoi, văzând că vremea trece şi, cât merge, slăbeşte şi de spus tot nu‐i spune, păzi vreme într‐o zi, când era numai ea singură în casă, şi începu a o întreba aşa (316) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● nici Filerot nu să mai întoarsă din acea pădure, în care întrasă pentru vânat (267) ● Într‐o zi, eşind împăratul du‐pă vânat, l‐au luat şi pă dânsul şi, umblând după vânat, s‐au rătăcit de împăratul printr‐o pădure (280) ● să ardea într‐ascuns şi niminea nu ştiia decât numai singură inima sa (224) ● ci singură pă ascuns să ardea şi niminea nu o ştia (236) ● şi, chemând un meşter zugrav, pă ascuns, o deată de o zugrăvi (247) ● sau îi vei spune ceva printr‐ascuns, toți ceilalți pot întra la bănuială (337) ● de m‐au văzut umblănd printr‐ascuns cu niscăiva lu‐cruri pricinuitoare de nefolosul tău (347) ● Mai čarcă presupt ascuns / Ca să aibă de ajuns (269) ● Aflând mai pă urmă că printr‐ascuns umblă să facă cuscrenie cu împăratul Machidonii (371) ● cum că ar fi umblat printr‐ascuns să facă cuscrenie cu împăratul Machidonii (372) ● hrănea acea rană în inima lui pă ascuns şi cătră nimini nu mărturisea (400) ● chinuindu‐să într‐ascuns (400)
dar cugetul nicicum îi da a crede că dintr‐atâți fečori de împărați să fie el cel mai viteazu (402) ● participiu nominalizat: să vie la moşia sa, ca să‐şi caute rămasele părinteşti (216) ca să să încredințeze de spusăle lui mai bine (305) pentru că era încredințat − după spusa ei − că într‐altă mână nu cuteza Anthusa să dea răvaşul (341) precum singură poți pricepe că toate zisele mele adevărate sunt (355)
Viața lui Bertoldo, mijlo‐cul sec. al XVIII‐lea, îna‐inte de 1774, traducere din italiană
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● au găsit un țăran cu un iepure viu de vândut, pre care, cumpărându‐l, l‐au pus pe suptu hainele lui (161) ● Mai aşteaptă puțintel, că este vreme de întrat în sac (175) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV
− ● supinul nominal: râsul, plân‐sul, mersul, vânat, sfârşitul ● formule stereotipe: dintru început, la sfârşit ● supin nominalizat cu formă de feminin: aşteptând zioa ca să puie la faptă (99) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului:
265
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Și, de să va şi tâmpla să greşască vreuna din slăbăciunea firii, este vrednică de iertat, fiindu că aceea este cea mai slabă fără cât a bărbatului (97) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● iară tu mă iei în râs (141) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Dusu‐s‐au dară Bertoldu şi au luat un vas cu lapte şi pe ascunsu l‐au dus în cămara împăratului (127)
să dai a înțelege cum că aceasta ți‐i socoteala (93) La dânsăle este a cere, iară a da este la mâna mea (129) Cine are a merge să margă, că nu este sabie (157)
Ion Neculce, Letopisețul, sec. XVIII
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● De mirat lucru este că au fost domnu strein şi nu au fost grab‐nic la lăcomie (113) ● Şi multe lucruri de mirat au vădzut la acè împărăție a chitailor (122) ● Ce‐i lucru de mirat pentru Iordache (278) ● Lucru de mirat pentru Gligorie‐vodă, om grabnic la socoteala lui, a‐ş scorni singur în țară că nu‐i domnu (348) ● De merat lucru esti di Mihai‐vodă, domnu bătrân, şi cu ce minte şi hărnicii îl ştièm că era! (367) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● De mirat era încă şi cât stătusă, ce putincioşi era ei să să bată cu oastea turcească (284) ● Căci bani şi oaste este de agiunsu, au putere şi doaodzeci sau treidzeci de ani să se bată (302) ● Care lucru era de mirat, unde au isprăvit Gligorie‐vodă de‐au întorsu tătarâi pagubele moldo‐venilor (341) ● De merat lucru este cum au dat Dumnedzău o spaimă nemți‐lor, cât n‐au putut să stè la războiu (378) ● De merat lucru este acesta, cum aşè lesne să întorsăr‐înapoi şi stricară şi Vozia (386)
SUPIN CU REGENT NOMINAL Cu subiect ● Că nu s‐amesteca nime, să îmble alți zlotaşi de la curte, fără cât numai boierii acie ce le era dați în sama lor, de era capete pe margene, şi avè şi vre‐me de vinit mojâcii, că era oşti pe hraniță (254) Cu complement direct ● Nu ne săturam de domni de țară, nici de măritat fetele după peminteni (382)
● supinul nominal: întorsul, descălecatul, mărsul, iernatul, purcesul, ieşitul, alesul, vinitul, vânatul, chiematul, țigănăritul, morăritul, prisăcăritul, cârciumă‐ritul, întemeietul, râsul, plânsul ● context de superlativ: Că Ion‐vodă era minunat de om bun, cât nici acmu nu pot uita muntenii bunătatea lui (322) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Oastea împăratului este deprinsă a da războiu nepriietinilor (138) Că‐i cu greu a să bate în trii părți. (303) Şi acmu, nefiind pace, lesne le este a să rădica ca să să dè suptu Turcu (303) Şi pica într‐o tepsie ce era pusă supt icoană, de era de mirare a prăvi arătarea (131) Ar fi fost de mirare şi de pome‐nire Gligorie‐vodă în domnii cei de frunte şi de laudă, iar nu cu cei de hulă. (351) ● frecvență mare a infinitivului nominal: peire, vinirea, scădere, întâmpinarea, ştire, ascultarea, gătire, vândzare, îndemnarea, strânsoare, vărsarea, rădicarea, şidere, întunecare, dare, stângere, biruirea, luarea, puterea, lăsare, iertare, chemare, vărsare, ietare, trecere, îmblândzire, primblare, căutare, împiedecare, mântuirii ● frecvență mare a infinitivului cu valoare finală
266
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
SUPIN CU REGENT VERB TRANZITIV ● Nu intra nime la dânsul, fără cât numai baş‐bulubaş, cându‐i duce de mâncat (253) ● Că era un omǔ rău, şi nici de mâncat, nici de cheltuială nu le da (300) ● Le dau di mâncat, iar la sfat sau în capul mesâi nu‐i pun, nici îi amestecă (383) SUPIN CU REGENT VERB ASPECTUAL ● Şi cum i‐au dzis „viermi, doamne”, au şi tăcut de strănu‐tat (113) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● Acesta îndemna pre Gligorie‐vodă tot la luat, şi pre toț boierii moldoveni îi sărăciè şi‐i depărta de cătră mila domnească (349) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Şi iarbă de puşcă de agiunsu ave (161) ● De le da tot de‐agiunsu de ce li trebuiè (180) ● Şi are nădejde că‐i va scoate zaharà de agiunsu (266) ● Şi la împărăție, vro curte mare ca acee, cu tvorebnici mulți, nu‐i, măcar pre cumu‐i la dom‐nia țărâi noastre, cu altă crăie şi domnie, ce foarte un lucru puțin, numai oşteni de agiunsu (305) ● Că şi atunce la puces, multă strânsoare pentru rămăşița bani‐lor birului să istovască boierii (155) ● Şi cându ducè turcii zaharali în Cameniță, le ieşiè înainte ori la dus ori la întorsu, de‐i robiè (182) ● Şi la întorsu, slăbindu‐le cai, fiind uneori iarnă, ieşiè joimirii de pen zămci de‐i lovié (182) ● Şi la băut tot odată să bè amândoi (215) ● Au mai ieşit să dè câte 5 lei de pecetluit cui dedesă (243)
267
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Atunce veziriul, la purces, au dzis lui Dumitraşco‐vodă cu mare taină: [...] (258) Şi grijindu‐l bine cu de toate cele ce i‐au trebuit la purces şi pre la toate conacele, purces‐au în dzi întăi a lui avgust (405)
Clain, Carte de rogacioni, 1779
− − ● formule stereotipe: din înce‐put ● absența supinului ● frecvența mare a infinitivului nominal: cantare, mărire, cânta‐re, desfătare, aducere, mântuire, măhnire, scăparea, mărturisirea, suflarea
Şincai, Cate‐hismul cel mare, 1783
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Dumnezeu iaste o ființă de săvârşit de la sine însuş (38) ● Că Dumnezeu e prea bun, nu numai în sine şi dela sine, ca o ființă de săvârşit şi de plin şi prea bună, ci iaste prea bun şi prea îndurat şi spre făpturile sale (38)
− ● formule stereotipe: la sfârşit ● frecvența mare a infinitivului nominal: îndreptare, deprindere, adaogere, mântuire, mărturisire, mărire, ertarea, înviiarea, înțele‐gere, plinirea, slobozirea, aducere aminte, naşterea, vestirea, întâm‐plarea, întristare, răstignirea, răscumpărarea, arătare, trimitere, scularea, înviiarea, pricepere, ținerea, cuprinderea, alegerei, plăsmuire, dorirei, înfrângere, vederea, moştenirea, luarea, răb‐dare ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Lui nimica nu‐i iaste cu ne putin‐ță a face (38) Care făpturi ale lui Dumnezeu sânt mai vrednice de a le socoti? (39) Ce lucruri mai vrednice de a le însemna ştim noi despre Is. (42) Ce iaste de a socoti despre fieştecarea dintre cele zece po‐runci? (49) Sunt gata a viețui creştineşte (51) Ce iaste de a şti despre judecată? (52) ● participiu nominalizat: Făcătoriul ceriului şi al pământu‐lui, văzutelor tuturor şi ne vă‐zutelor (37)
268
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Maior, Procanon, 1783
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Ba încă, înaintea episcopilor şi a mitropoliților le pun scaone de şezut (75) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Precum au fost Sfântul Petru, aşa şi papa de săvârşit iaste (57) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● Adevărat, de v‐aşi pune între‐barea aceasta, aşi fi vrednic de râs, căci cugetul lui Dumnezeu nu‐l poate şti nime (58) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● L‐au luat în râs şi cu ironie zice (67)
− ● supinul nominal: sfârşitul, înțeles, apusul, răsăritul, cumpă‐ratul ● răsărit, apus chiar dacă nu apar cu subordonați specific nominali, au sens concret, ceea ce favorizează interpretarea lor ca substantive ● supin nominalizat cu formă de feminin: Spre dovedirea zisei sale (60) Socotind‐o nu cu sila, ci cu bună voe, nici cu agonisită rea, ce cu osârdie (72) ● infinitiv în context de supin: Ca să fie mijlocire de a ținea unirea întră credincioşi (59) Alta încă iaste de a lua aminte (64) Le‐au dat a înțelege că acest gând nu iaste bun (72) Precum iaste a vedea în faptele şi iscăliturile acelui sobor (75)
Clain, Propove‐danie... la îngro‐păciunea oame‐nilor morți, 1784
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Din carele de ajuns puteți cunoaşte cum că şi domnia şi bogățiile, şi toate sânt deşertă‐ciune (81) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Apoi l‐au scos afară, la uliță, să‐l vază toți şi să fie de râs şi de ocară (81) SUPIN−PREDICATIV SU‐PLIMENTAR (CU ELIPSA VERBULUI A FI) ● Şi vrăjmaşilor lor îi face de râs şi de batjocură (82)
− ● supinul nominal: sfârşit, mu‐git, urâtul, plânsul, începutul ● formule stereotipe: fără de sfârşit ● participiu nominalizat: Şi acest răposat s‐au nevoit până au trăit a‐o câştiga (85) Unde învățatul? (92) Veniți, blagosloviții Părintelui mieu (92, 93) Duceți‐vă dela mine, blestemați‐lor, în focul de veci (93) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Ale fişte căruia fapte bune a le număra mie n‐au fost cu putință (77) Şi cu adevărat de urâre şi de urgisire iaste vrednică (82) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală: Ce dară nu iaste deşertăciune, ca după aceasta să umblăm, aceasta să ne muncim a ne agonisi, as‐cultați (84) Să ne muncim dară a face fapte bune (85)
269
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Carte trebuin‐cioasă pentru dascăli, 1785
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Cartea de cetit şi Arithmetica, spre trebuința copiilor (98) ● În scurtă vreme să pot fac creştini înțălepți şi râvnitori, buni cetățeni, căsaşi lucrători, însurați cinstiți, supuşi plecați, sluji credincioase, cu un cuvânt, pe cât este cu putință, oameni de săvârşit (98) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● În toate lucrurile ce sânt de învățat, şi în adăosătură să vor orândui chipurile (98) ● Ce nu este de pedepsit (100) ● Cât despre lucrurile ce sunt de învățat, trebue dascalii să în‐ceapă tot de una cu cele mai uşoare (102) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADVERB ● A sale sârguințe a face greul uşor de înțăles şi plăcută ceaia ce nu să înțălege (100) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Când el soroacele ecteniilor din cărțile bisericeşti să le cetească mai nainte cu glas, pe înțăles şi rar (106) ● Ca să poată atunci însuş cătră el a‐ş pune şi a‐ş tălmăci pe înțăles cugetele sale (109)
− ● supinul nominal: sfârşit, ceti‐tul, învățatul, începutul ● formule stereotipe: la început ● infinitiv în contexe specifice azi supinului: Ispita va încredința cumcă este cu neputință a face vreun bun sporiu întru aceaia (97) Dar şi aceasta este de a să po‐meni, că spre sporirea aceştii aşa de mântuitoare a şcoalelor treabă, s‐au mai tipărit încă trei cărți (98) Pe carii are a‐i învăța, foarte părinteşte, adecă cu mult libov (99) Fiind că copii au a învăța lucruri străine şi care mai nainte nu le‐au ştiut (100) Ceaia ce la început le era cu nepu‐tință a le precepe (101) Aici este de a lua sama că învățătoriul trebue a spune uceni‐cilor glasul (106) Şi vor avea gândurile lor, la vre‐mea slujbei dumnezăeşti, la vorbe‐le obicinuitelor cântări besericeşti şi la acele care ei au de a cânta (107) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală: Numai ceaia el să să sâlească a‐i învăța, ce este mai de trebuință, şi să‐i cruțe cu cele lalte (101) Şi mai vârtos din toate, să să sâr‐guiască a le băga în minte, pre‐cum şi în ținerea de minte, adevă‐rurile temeinice a credinții (101)
Molnar, Eco‐nomia stupilor, 1785
SUPIN−PREDICATIV SU‐PLIMENTAR (CU ELIPSA VERBULUI A FI) ● Atâtea albine câte vei socoti de ajuns pentru un roiu (118)
− ● supinul nominal: cuprinsul, rătezatul, începutul, răsăritul, sfârşitul, roitul, prinsul
Şincai, Aritme‐tica, 1785
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Că fieştecarea numire, carea e de desfăcut, se desface în numerile ceale mai de‐aproape (50/75)
− ● supinul nominal: începutul
Dimitrie Eusta‐tievici, Scurt izvod pentru lucruri de obşte, 1792
− − ● supinul nominal: sfârşit
270
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Ducerea de mâ‐nă către cinste, 1793
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● De ne întrabă de ceva, trebue să respundem cu cinste, spre înțeles şi scurt (177) ● Pentru şezut (177) ● Să umble după vânat şi să prindă peştiile în părău (180)
− ● supinul nominal: începutul, statul ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Dară noi nici decum nu sântem vrednici a caştiga însuş la noi de plin traiul bun (176) Oare iaste ceva cu putință a dire‐ge cu folos au nu (179) ● o atestare a infinitivului cu valoare finală: Au trebuit ca să să ostenească toț, după vărtute lor, a să înponceşa a apăra țara (178)
Cărindariu rumănesc pe anul 1794
− − ● supinul nominal: sfârşitul, începutul, râs ● formule sterotipe: la început ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: Statornic şi mai gata a le sluji, de cât a pofti să‐ți slujască ei (183)
Istoria Amerii, 1794, traducere din franceză
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● De cere giustiția vreo junghiare, eu detoresc a fi victi‐ma sau vita de junghiat (95) ● Cum era dimineața, o întroduc întru o camară de culcat, mobilită de doauo paturi (97) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● se fericea în ascuns de toate cele ce amantul său venea de a face (92) ● de a se duce întru ascuns la Lovaniiu (96)
− ● supinul nominal: începutul ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: el răspunse că ar fi gata de a con‐firma denaintea oamenilor ce el au fost făgăduit de‐naintea lui Dumnezeu (93) care n‐avea mai multe obstacuri a învinge, nici doriri a forma (93) El era gata a fugi din patria sa la cei streini şi a părtăşi cu o come‐diană (97) ● câteva atestări ale infinitivu‐lui cu valoare finală: au fost trimis pre fiiul seu a pe‐trece trei ani în Lovaniiu pentru a învăța acia giurele sale (91) prinsă partea de a merge a cerşi neşte mângâieri în sânul familiei sale (95) mergea a risipi cele a sale la neşte obgeturi lăsate spre ruşinea tutu‐ror (97)
Samuil Clain, Bibliia, 1795
SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV + SU‐PIN CU REGENT VERB CO‐PULATIV ● Acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri ne plăcută ure‐chilor auzitorilor iaste, şi foarte cu anevoie de înțeles, ba pre altele locuri tocma fără de înțe‐les iaste (218)
− ● supinul nominal: înțeles, înce‐putul, sfârşitul, uscatul ● formule sterotipe: întru înce‐put
271
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Samuil Clain, Scurtă cunoştin‐ță a istorii ro‐mânilor, 1796
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● În toată oastea românească nu s‐au aflat cârpe de ajuns să lege ranele (226) ● Aşea şi românii în supunere şi în robie caută fericire, o, lucru de plâns! (234) ● nici casă de şezut nu are epis‐copul lor (235) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Care lucru cu totul de crezut face cum că ei sânt adevărații fii şi nepoți ai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împără‐țea (243) SUPIN − APOZIȚIE ADJEC‐TIVALĂ ● Iară cei răi şi cei nevrednici să se ruşineze şi să înceapă a lepăda simțirea cea dobitocească şi a fi oameni rumâni, adecă de săvâr‐şit, că mult iaste a fi născut rumân (224) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Ci ce am perdut în părinte, de prisosit am aflat în fiiu (230)
− ● supinul nominal: începutul, ținutul, plâns, venitul ● formule sterotipe: la început ● contexte de superlativ: Carii de la greci răpise pe Elena, muerea cea vestită de frumoasă (225)
Samuil Clain, Theologhiia moralicească, Blaj, 1796
− − ● supinul nominal: Răsăritul, sfârşitul, începutul, statul ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: În toată vremea să fie gata şi grabnici a învăța şi a îndrepta sufletele (250) Nevoința, cu carea să nevoiaşte a poftori cele plăcute, să zice putere simțitoare a pofti (254)
Radu Tempea, Gramatică românescă, Si‐bii, 1797
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Însă mai multe încheeturi, pentru înțelegerea de săvârşit la o laltă adunate, să numeşte period (323)
− ● supinul nominal: începutul, sfârşitul ● formule sterotipe: întru înce‐put
Ienăchiță Vă‐cărescu (1770−1800)
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Jalea ei nu e de spus (6) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Cum s‐arăt mai pă‐nțeles în grai curgere bună (5)
− ● frecvență mare a nominaliză‐rilor infinitiv: alcătuire, povățui‐re, dăosibire, privire, turbare, milostivire, simțire, întristare, curgere, moştenire, creşterea, cinstire ● nicio atestare a supinului nominal
272
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Alecu Văcăres‐cu (1770−1800)
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL Nu e vrun lucru de ascuns (22)Chipul tău cel cu dulceață / Și de neasemuit (44) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV Atât de mari au ajuns / Încât nu sunt de ascuns (37) Nu mai e de suferit / Acest foc acoperit (40) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL Dar pintr‐ascuns îşi bat joc (39) Și ca şarpele pe‐ascuns te otră‐veşte (48)
− ● frecvență mare a nominaliză‐rilor infinitiv: numirea, născoci‐rea, moştenire, alegere, norocire, glăsuire, simțire, putere, mângâie‐re, lesnire, vedere, putere, dumne‐zeire, vrere, plăcere, scăpare, răs‐plătire, simțire, fire, schimbare, deosebire, întemeiere, durere, întristare, despărțire, răbdare, asemănare, plăcere, părere, porni‐re, osebire, vedere, putere, cerceta‐re, pornire, împotrivire, răbdare, hotărârea, schimbare, simțirea, mâhnirea, nevoire, fire, menirea, povățuirea, vindecare, ascultare, disperare, despărțire, încredere, mulțumire, împotrivire, linguşire, pervertire, izbucnire, izvodire, înveselire, plângerea, vederea ● o singură atestare a supinu‐lui nominal: Nici sfârşitul când îi vine (43) ● participiu nominalizat: Ale mele toate zise / Dă le numeri tot drept vise (25)
Nicolae Văcă‐rescu (1800−1847)
− − ● frecvență mare a nominaliză‐rilor infinitiv: suflețire, mângâie‐re, plăcere, tăcere, ştire, fire, în‐tristare, scăpare, simțire, fericire, tăcerea, cătare, mâncare ● nicio atestare a supinului nominal
Iancu Văcăres‐cu (1800−1847)
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL Fereastra e privitoare / Spre câmpu d‐îngropat (146) Eşti zâna de plăcut (189) Tribut credința‐i dă plăcut simțirea cea mai vie (245) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV Purtarea‐ți este de minunat (171) De râs să fie! (230) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV Dar vrednic am numai de pus la uitare (112) Nici cât eşti vrednică d‐închinat (171)
− ● frecvență mică a supinului nominal: râsuri, înțelesul, înce‐putul, cursul, râsul, sfârşitul, sărutat, răsăritul, plânsu ● structuri stereotipe cu supin nearticulat: D‐amărunt privind natura / Pla‐neți, răsărit, apus (67) Și în sfârşit o gură / În altă gură pune (94) Și răzbunare cere, / Groaznică‐n sfârşit vine (97) ● structuri ambigue (supin verbal vs nominal): Simțind văz deosebirea / De sim‐țit şi de simțit (76) Care spun tot de iubit (262) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului:
273
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Este bună de iubit (194) Iar lucru ce‐am nemerit / Cel mai vrednic de privit / E cum inima de om / Seamănă ca rod de pom (235) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL Într‐ascuns viclean norocu / A mea stingere‐a lucrat (71) Se înalță cu mândrie / Soarele pre răsărit (76) Pe tăcute ai plină soartă, / Șop‐teşte, pescar! (165) Cât într‐ascuns visam noi feri‐cire (166) Și n‐ai sfârşit la bârfit (199) Când pe neaşteptate / Oricum, puteri sunt date (233)
Iubire aveți a cere (91) Să n‐aibă loc de ieşire (220) ● frecvență mare a nominaliză‐rilor infinitiv: temere, vedere, fermecare, stăpânire, lucrare, deznădejduire, vederea, fermecare, stăpânire, lucrare, deznădăjduire, pieire, încredințare, plăcere, în‐toarcerea, durere, întârziere, stin‐gere, întâmplare, gătire, iubire, priimire, nelegiuire, stare, răsplă‐tirea, mirare, putere, mişcare, înpărechere, îngrijire, simțire, deosebirea, zâmbire, întâmplare, norocire, mişcare, stare, sorocire, stăpânire, nemurire, vedere, apro‐piere, iubirea, mugire, smerire, încredințare, slăvire, zidirea, mi‐rarea, citirea, nemurirea, cercare, întârziere, vindecare, smintirea, zidirea, închinare, asemănare, lovirea, unire, nencetare, mărirea, izbăvirea, spurcare, turbarea, puterea, propoveduire, vindecare, simțirea
Ion Budai‐Deleanu, Țiga‐niada, 1800‐1812
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Având aici vreme de ajuns, mă îndeletnicesc mai mult cu cetera şi cu cântări (c, 10) ● Aşa judecă odată un feliu de dobitoc, de mărgăritariu socotind că‐i ceva de mâncat (c, 22) ● Trebuie să arete şi chipul de vorbit a lor (c, 27) ● Ca să n‐aibă teamă dă tăiat / Sau puşcat, nici frică dă moarte (65) ● Laude ți‐oi cânta, cum purure cânt, / Numa de beut cându‐mi vine dor (91) ● Aceste doao, adauge el, stră‐mută toată adevărata închină‐ciune a unii adevărate dumneze‐iri, în shime necuvioase şi de râs! (200) ● Oricând chieful dă băut îți vine (305) SUPIN CU REGENT VERB TRANZITIV
− ● supinul nominal: începutul, înțălesul, cerşitul, furatul, cursul, apusul, apusul ● infinitivul apare frecvent în contexte specifice (astăzi) su‐pinului: Greu era a vicleni şi a scrie într‐alt chip (c, 13) Trebuie a şti că poeticul vrând să obrăzuiască... (c, 21) Iar’ eu socotesc că‐i mai dă‐a crede / Cumcă noroc va să ne tâlnească (35) Pentru titula crailor Indii, că să numesc fiii soarelui şi frații lunii, nu‐i de a să mira, căci aşa să chiema şi să chiamă şi astezi îm‐păratul Mogolul şi a perşilor (c, 40) Trebue a şti că aici grăeşte Vlad Vodă (c, 48) Zieu că‐i de‐a râde / Cum Bălăban a fugi ne‐învață (59) Că mult încă drum avem de‐a mere (85)
274
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Deci îndată făcură să‐i dee / De mâncat şi de beut cât va cere (84) ● Vrând să le dee de înțeles că acolo vor afla mormânturile sale!(c, 218) ● Dau dă mâncat şi dă băut în dar (298) ● Păcură, smoală, răşină‐aprinsă / Şi cu topită piatră pucioasă / Este beutura lor întinsă / Iar dă mâncat jar cu spuză deasă (299)SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Ce‐i mai de mirat, neavând şi neştiind pricina (c, 62) ● Nu este de mirat, deacă vom socoti că avangarda țigănească nu‐i ca celelalte a oştenilor reguluite (c, 159) SUPIN − APOZIȚIE ADJEC‐TIVALĂ ● Soiul acestor feliu de alcătuiri să chiamă comicesc, adecă de râs (c, 12) SUPIN−PREDICATIV SU‐PLIMENTAR (CU ELIPSA VERBULUI A FI) ● Ca să nu te faci de râs (c, 20) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● Bălăban, aducându‐şi aminte / De vorbit, graiu ş’ascultare cere (155) ● Tânărul uimit de bunul tâlnit / Ş’uită de gonit, stă nehotărât (284) ● Dar’ ce zice de îmbrăcat în fierr (c, 67) ● Nice vra de poposit să ştie (80) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Căci pe nemâncat nu putea merge (53) ● În urmă le spune pe‐nțeles (83) ● La oştile‐în ascuns pregătite (130) ● Ci pre‐ascuns, cu multă sup‐țiare (192) ● Vlad pe‐ascuns tabăra cerce‐tează (208)
Şi este foarte mult a să teme (113) Că nu‐i vremea de‐a clăti din spate (123) Tinerii tăi încă‐s de‐împreună / Gata‐a merge departe de‐acasă (128) Însă lucrul cel mai de mirare / Este că bietul țigan, aice (137) Ce‐i de‐a face când vine nevoia (139) Tocma când avea chief de‐a să bate (168) Era gata de‐a să tâmpinare (169) Pentru aceasta trebue a şti că prin acest epiteton să înțăleg numa lucruri bune (180) Copii vă cer dă mâncare (206) Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii întrat aşa nesâmțiți (c, 228) În toate părți că nu‐i de‐a să teme (231) După preceperea noastră, şi trebue a să înțălege alegoriceşte (c, 235) Însă mult e de a să mira că nici unui vini în minte să să însămneze cu s. cruce ( 264) Ci, când a jeluire să apucă, / Uşile‐i arată să să ducă (297) Cu toate aceste este de a întreba, oare adevărate‐s aceste ce ne înşiră aici Parpanghel? (c, 299) Precum a focului este firea a arde şi a încălzi (334) Nu‐ți ajunge că vreme puțină / De‐a viețui în lume ț‐e dată (351) Iar’ cându‐i de‐a crede, să nu crează (355) Păn’ în urmă nu să mai cunoaşte / Ce‐i de‐a ținea şi ce‐i de‐a mai crede (357) Trebue a sfătui cum să cuvine (c, 360) Că‐i greu a împlini toate porun‐cile ce nu sânt spre folosul de obşte (c, 365) Nice‐este‐a să teme / Ca‐în acel scurt soroc să să strice (367) Atunce nu‐i de a să teme ca să să facă despoți (c, 367) ● infinitivul nominal este mult
275
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Şi de cătră‐ai săi pe‐ascuns să dusă (214) ● Şi râdea pe‐ascuns de cele mure (288) ● Că el numa pe ascuns cu cei mai bătrâni sfătuiea (c, 401) ● Iar Bumbu merge pe ascuns în urma lui (c, 413)
mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: neajungerea, alcătuire, înțălegere, cântare, cercetare, vorbire, putere, vânzare, credere, cerere, aducere aminte, cetire, părtenire, vrere, adunare, tâmplare, mustrare, naşterea, mâncare, pățirea, putere, facerea, alcătuirea, scornirea, ui‐mire, sâmțire, arătare, perire, mestecare, pedepsire, pârâre, ştire, ertare, cinstire, vânzarea, noroci‐re, tâmplare, răsunare, luare aminte, uitare, schimbarea, privi‐re, suspinare, desfătare, chinuire, tăcere, mângăiere, osândire, răsti‐re, căutare, lucrare, împărăchiere, supărare, flăcărare, nfocare, oftare, zâmbire, mişcare, starea, tremura‐re, cutezare, contenire, venirea, mijlocire, răsuflare, îndemnare, aşteptare, pocăire, nepomenire, îngrozire, răposare, mirare, chi‐vernisirea, împedecare, iubire, moştenirea, junghiare, preîmblare ● frecvență mare a infinitivului lung cu valoare verbală: nea‐jungerea, alcătuire, înțălegere, cântare, mirare, osândire, măhnire, încredințare, cercetare, vorbire, putere, vânzare, credere, cerere, aducere aminte, cetire, părtenire, scăpare, perire, mustra‐re, naşterea, mâncare, adunare, pățirea, facerea, alcăyuirea, scor‐nirea, însămnare, uimire, sâmțire, arătare, perire, mestecare, răzvră‐tire, pârâre, ertare, cinstirea, aju‐tare etc. ● participiu nominalizat: Cel puternic răpeşte‐în tărie, / Că nu‐l conteneşte nicio lege; / Aşa venitul de obşte piere / Între mai multe răpace ghierre (325)
Dinicu Goles‐cu, Însemnare a călătoriii mele Constandin Radovici din Goleşti făcută în anul 1824, 1825, 1826
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● De râs lucru este să vază cinevaş că stăpânii pe dobitoace din naşterea lor cu mare îngrijire le caută (57) ● Aşijderea şi dascăli de joc, de zugrăvit, de muzică şi de a‐ş învăța trupul cu oareşce străda‐nie (109)
− ● supin nominal: melițatul, bătutul, udatul, măturatul, cum‐păratul, cursul, isprăvitul, dijmă‐ritul, oieritul, băutul, răsul, sfârşi‐tul, săpatul, intratul, scobitul, culesul ● formule stereotipe: din ceputul, din început ● contexte de superlativ: Și mai vârtos când vede feliurimea
276
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Aceasta este de râs! (50) ● Nici pentru pielea samurului şi a râsului, pentru care şi de râs am rămas (51) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● Celea mai multe vrednice de văzut (4) ● De aciia am mers în satul Alsteten, unde iarăş mi s‐au întâmplat o vrednică de scris întâmplare (103) SUPIN CU REGENT VERB ASPECTUAL ● Praful cel mult din pietre care‐le să pricinuieşte din neconteni‐tul umblet al caleştilor, cu toate că nu stau din udat şi măturat (20) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Iar ale noastre sunt destul de sărace, căci toată marfa să ia pe răboj, până începea a‐ş pune moşiile la mezat, dar sânt stă‐pânite groaznic de lux (35)
şi nespusa frumusețe a păsărilor (23) Și adăogând toate celelalte iraturi ale tuturor boieriilor, să urcă la o necrezută sumă (49) Dintr‐acest deal este o vedere nespusă de frumoasă (64) Să întind grădini cu copaci întru o mărime nespusă şi iarăş cu feliu‐rimi de alee (94) ● infinitiv în contexte specifice azi supinului: orice vrednic de însemnare (2) Și de este sădită fireşte în om poh‐ta a avea orce lucru bun vede la altu (3) Vremea este a ne deştepta (4) Câte lucruri sânt a le săvârşi în curțile lor (5) Văzând cât au fost de anevoie a trece cu siluire o oaste vrăjmă‐şească (8) Sânt statue vrednice de vedere şi de însemnare (9) Oraş al Ungarii, frumos şi vred‐nic de vedere (12) Lucru adevărat vrednic de vedere (17) Lucru vrednic de vedere (19) Lucruri vrednice de a le spune (19) Căci nu are a vedea cinevaş nu‐mai aceea strânsoare de arme (22) Statue de marmură de persoane vechi vrednice de aducere‐aminte (24) Și câte alte multe lucruri sânt mai vrednice de vedere decât acestea (24) Câte lucruri sânt a le săvârşi în curțile lor (5) De este să să dea în oraş, să plă‐teşte petru creițari, iar de este a să trimite afară, drum ca de doao ceasuri, şasă creițari (26) Printr‐acele alee au şi multe lăviți de şădere (35) Lucruri de mare preț şi vrednice de vedere (37) Scăpare de a avea este cu nepu‐tință (40)
277
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Un boier foarte vrednic de smeri‐re mi‐au zis că... (40) Dar toate sânt mai vrednice de însemnare (43) Și cel mai vrednic de auzire este că să vede chiar Prezburgul (45) Picior gol peste putință este de a vedea (46) Bordeie, unde intrând cinevaş nu are a vedea alt decât o gaură numai în pământ (48) Peste putință era de a găsi pe trupurile lor şi în casă lucru de zece lei (48) Îş caută loc de scăpare (56) Și atunci vom avea vreme de a aştepta să călătorim (57) Frumusețea lor şi temeiniciia sânt vrednice de vedere, căci sânt foarte late, drepte (61) Și, în scurt, este lucru de mirare; nu foloseşte auzirea descrierii, este trebuință de vedere (62) Cum şi ale bisericii, de mirare luminoase lucruri (66) De acuma sânt vrednice de vede‐re (67) Iar drumul din Fuzina şi până aciia şi spre toate satele Italiii este lucru vrednic de vedere (68) Fiindcă ne arată pildele acelor vrednici de pomenire (70) Are trei theatre, dar cel mai vred‐nic de însemnare este cel ce să numeşte Amfitheatru (71) Sânt lucruri vrednice de mirare (73) Sânt lucruri atât de mirare, încât de nu ar fi fost făr’ de orânduială, de multe ori aş fi cuvântat tot pentru ele (76) Italienii cei nobili şi neguțitorii sânt vrednici de iubire (78) Peste putință este de a câştiga toți de obşte folos statornic (85) Întru care sânt multe lucruri vrednice de vedere şi de însem‐nare (89) Thiseiu, carele, lăsând singură pe Ariadna în ostrovul Naxu, stă gata de a pleca (92)
278
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
şi pe la locuri cu brazdă şi lăviți de şedere (93) Casă de a împrumuta pe scăpă‐tați în multe chipuri (96) Grajdurile, ce au pe la toate satele, sânt vrednice de vedere (97) Dar este vrednică de a primi măcar pe oricare om într‐însa (100) Dar din toate, cum am zis, este de mirare casa şi grădina poştii (100) De a sta un călător sau chiriaş mărfurilor măcar un sfert pentru răutatea drumurilor, aceasta este peste putință să se întâmple (106) Pentru vederea acelui vrednic de mirare cataract al Rinului (112) ● participiu nominalizat: Spre a petrece cinevaș cu mulțu‐mita lui (15) Ce le paște și le adapă pentru mulțumita folosului ce de la ele dobândește (30) Dar niciunul cu a sa mulțumită nu lasă aceasta vedere (45) Atunci crez că nu să va găsi om care cu mulțumita sa să poată a să depărta de această vedere (113) ● infinitivul cu valoare finală, rar: Seara nu poate fi mai multă fru‐musețe şi mulțumire decât a mer‐ge cinevaş de a‐ş petrece ceasuri‐le într‐acea luminată grădină (35) Și de aceea este şi tocmit cu birta‐şii, denadins de a să plăti mai ieftin (59)
Mihail Kogăl‐niceanu, Iluzii pierdute. Un întăi amor, 1841
SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Găseşti de ajuns mame, ne‐veste, văduve, fete (67) ● Ne făgăduiam să ne întâlnim iarăşi, să ne ducem la culcat (88) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● şi de alte atâte lucruri vrednice de însemnat (72) SUPIN−PREDICATIV SU‐PLIMENTAR (CU ELIPSA VERBULUI A FI) ● În primejdie să mă fac de râs, eu voi zice încă şi mai mult (71)
– ● supin nominal: lăsatul săcului, râsul, vânatul, răsăritul, apusul, începutul, sfârşitul, asfințitul ● formule stereotipe: în sfârşit ● infinitiv în context de supin, după a avea modal: Fieştecare june când întră în lume socoate că are numai a dori, spre a‐şi vede împlinite toate dorințile (85)
279
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Mihail Kogăl‐niceanu, Fizio‐logia provincia‐lului în Iaşi, 1844
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● La dânsul nu‐i de târguit (101) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● sunt din născare iaşence, adecă vrednice de iubit (94) SUPIN CU REGENT VERB TRANZITIV, ÎN STRUCTURI AMBIGUE ● Când veți avea ceva de porun‐cit, mă rog să trageți clopoțelul (99)
– ● supin nominal, foarte rar: cursul ● formule stereotipe: în sfârşit ● infinitiv în context de supin: vrednică de a fi numărată între cele douăsprezece fapte eroice ale voinicului Ercul (91) gata a vă sluji (99) ● verbul a trebui: Alegerea gazdii este un lucru foarte mare şi care trebuie făcută de mai înainte şi în urmarea cerce‐tărilor celor mai cu de‐amăruntul şi cu scumpătate (99)
Mihai Emines‐cu, Sărmanul Dionis, 1873
SUPIN ADVERBIAL ● Un copist avizat a se cultiva pe apucate (35) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● îşi ştergea într‐ascuns lacrimele ei (37) ● Ploşnița ceea‐i bătrână, cuvios în mers păşeşte (38) ● La zgâriet el v‐a dat gheară / Și la tors v‐a dat mustețe (40) SUPIN CU REGENT VERB FĂRĂ REGIM PREPOZIȚI‐ONAL ● o carte nu lăsa nimic de dorit pentru a aprinde nişte creieri (40)
– ● frecvență mare a infinitivului nominal: reflectarea, cugetarea, iubire, înțelegere, suflarea, arăta‐rea, întristare, tăcerea, gândirea, creşterea, vorbire, întinderea, ducere, desăvârşire, chemarea, închipuire, înflorirei, întrebărei, căderea, vuirea, gândirea, simțire, desperare, întristare, nemărginire, îngrozire, surprinderea ● frecvență redusă a supinului nominal: înțeles, începutul ● structuri stereotipe: în sfârşit, fără de înțeles
Mihai Emines‐cu, Cezara, 1876
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Tu vezi că sunt o neruşinată, o rea, o femeie de defaimat (84) ● puindu‐şi drept țel de ajuns nişte stânci (95) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● E de sărutat schița mea (89) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● dar era un granit, greu de înlăturat (93) SUPIN−PREDICATIV SU‐PLIMENTAR (CU ELIPSA VERBULUI A FI) ● Acesta, văzând că n‐avea ce găsi de împotrivit bătrânului maiestro (82)
– ● frecvență mare a infinitivului nominal: cutezare, presupunere, turbare, deosebire, privire, sinuci‐dere, lucrare, emigrare, mirare, turbarea, împingere, înşelare, trecere, clănțănirea, zâmbire, rea‐mintirea, plăcerea, reproducerea, strălucirea, aiurirea, adorare, simțirea, îndurarea, deconcertare, mâhnire, mărirea, înfocare, săru‐tare, scăpărare, nenorocirea, petre‐cere, închipuire, cugetarea ● frecvență mică a supinului nominal: apus, cursul, mersului ● structuri stereotipe: în sfâşit, fără de înțeles ● rar, infinitivul apare în con‐texte specifice azi supinului: Un singur loc de intrare este (79) dar nu sătulă de‐a privi (82)
280
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
Ion Creangă, Amintiri din copilărie, 1881
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Dar tata spunea că nu mai are bani de dat pentru mine (34) ● nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare (37) ● Şi să ştii de la mine că Dum‐nezeu n‐ajută celui care umblă cu furtuşag, fie lucru de purtat, fie de‐a mâncării, fie ori de ce‐a fi(50) ● nu‐i o femeie de înțeles, ca mătuşa Anghilița lui moş Chiri‐ac (57) ● fluierul său te făcea să joci fără să vrei, şi poveştile lui nu‐ți dau vreme de dormit (81) ● veți fi auzit voi că popa are mână de luat, nu de dat (83) ● Văzând eu că nu‐i chip de stat împotriva părinților, înce‐pui a mă gândi la pornire (90) ● Eu am altă treabă de făcut(65) ● lemne, de‐ajuns (93) SUPIN CU REGENT A FI ● Ce‐i de făcut, măi Nică? (29) ● Ei, ei! ce‐i de făcut? (40, 41) ● Ei, amu, ce‐i de făcut? (49) ● Însă ce‐i de făcut? (53) ● Ei, ei! ce‐i de făcut, Ioane?(61) ● Ce‐i de făcut? (61) ● Dacă nu ți‐a fost de cumpă‐rat, la ce i‐ai dat drumul? (56) ● merindele erau pe sfârşit, rău de noi! (40) ● Multe sunt de făcut şi puține de vorbit, dacă ai cu cine te înțelege (79) SUPIN CU REGENT VERB TRANZITIV ● Apoi ne‐a pus în rând cu cei‐lalți şcolari şi ne‐a dat de învă‐țat, după puterea noastră (40) SUPIN CU REGENT VERB CU REGIM PREPOZIȚIO‐NAL ● cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat,
SUPIN + COMPLE‐MENT DIRECT ● şi când era de făcut ceva treabă, o cam răream de pe‐acasă(63) ● şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s‐apucă de însemnatla greşele cu ghiotura pe o draniță (29) ● De‐amu puneți‐vă pe făcut privigheri de toată noaptea şi paras‐covenii câte vă place, măi băieți (47) ● încep a mă da la scris, şi la făcut cadelnița în biserică, şi la ținut isonul, de parcă eram băiet (30) ● Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, pănă tipărea o mămăli‐gă, mântuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament(70) ● După ce mântuim de băut cana ceea, ni se aduce alta (78) ● pândim când erau ceilalți duşi de‐acasă şi ne apucăm de făcut poşte (79) ● Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea(60) ● Na! satură‐te de făcut şagă cu mine, cârpaciule! (85) ● Ş‐apoi, vorba ceea: „Nu şedea, că‐ți şade norocul”; țevi de făcut sucală; copil de țâță în albie, pe lângă alți vro cinci‐şase, care aştep‐tau să le faci demânca‐re (59)
● supin nominal: răsăritul, lăsa‐tul săcului, asfințitul, scăldatul ● formule sterotipe: în sfârşit
281
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
a început a ne trage câteva naş‐teri îndesate (48) ● iaca şi mătuşa Măriuca lui moş Andrei vine la noi, c‐o falcă‐n ceriu şi cu una‐n pământ, şi se ia la ciondănit cu mama din pricina mea (55) ● Aşa ne duceam băieții şi fetele unii la alții cu lucrul, ca să ne luăm de urât, ceea ce la țară se cheamă şăzătoare (59) ● Şi aşa am scăpat, şi eu de urât, şi Trăsnea de bolborosit prin somn (75) ● şi alții s‐au lăsat de învățat şi, despre asta, tot mănâncă pâne pe lângă părinții lor (89) ● Mama atunci mă şi ia răpede‐răpede la pornit, fără să am când îi spune de călugărie (91) SUPIN CU REGENT VERB ASPECTUAL ● Hai, du‐te, Ştefănescule, că m‐apuc de învățat! (75) ● Şi ne punem, dragă Doamne, la învățat (84) SUPIN−PREDICATIV SU‐PLIMENTAR (CU ELIPSA VERBULUI A FI) ● Şi iar mă răbuia, făcându‐mă de râs (50) SUPIN CU REGENT AD‐VERB (TOUGH) ● că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat (37) SUPIN CU REGENT CON‐STRUCȚIE IMPERSONALĂ ● şi ea după mine pănă‐n drep‐tul ocolului, pe unde‐mi era iar greu de sărit (52) ● mai ales duminica la biserică, la horă, unde‐i frumos de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucu‐lui, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor (53) ● cum e mai bine de tras la om în gazdă (77) SUPIN CU VALOARE DE IMPERATIV ● La culcat, băieți, că trece noaptea; vouă ce vă pasă, când aveți demâncare sub nas! (47)
● Şi‐mi aduc aminte că odată, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i‐am scos Măriucăi un şoarec din sân (59) ● D‐apoi vara, în zilele de sărbătoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dum‐bravnic şi sulcină de pus printre straie, cine umbla? (59) ● mâne, poimâne avem să ne trezim nişte baba‐lâci gubavi şi oftigoşi − numai buni de făcut popi, ieşiți din Socola(92) ● chiar mai dinioarea l‐am văzut umblând prin târg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe‐aici undeva, ori în vro dugheană, la băut adălmaşul (56) ● Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors(59)
282
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
SUPIN ÎN TIPARUL DE TE‐MATIZARE ● las’ că, de scris, talpa gâştii, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan şi rău de tot (74) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Când punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie câşlegi de pe‐a doua zi şi începeam a linchi grosciorul de pe deasupra oalelor(49) ● dar nebunii ştiu că făceam de‐ajuns (69) ● Mai cântă, moş Bodrângă, un răstimp, să ne veselim de‐ajuns, că părintele a fi bun şi ne‐a ier‐ta... (76) ● Cât îi mic, prinde muşte cu ceaslovul şi toată ziulica bate prundurile după scăldat (33) ● Pănă‐n seară, am şi colindat mai tot satul, ba şi pe la scăldatam tras o raită (34) ● Întru mai întăi în casa omului şi mă fac a cere pe Ioan, să ne ducem la scăldat (51) ● ies eu din casă cu chip să mă duc la scăldat (51) ● Şi îndată ce m‐am sculat de la masă, luându‐mi rămas bun de la călcâie, fuga la scăldat (58) ● eu singur le‐am dus la păscut(58) ● căci aşa ni era obiceiul să fa‐cem la scăldat, de pe când Adam‐Babadam (60) ● Fetele de la ghilit, care văzuse asta, numa‐şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea (61) ● şi pândind vreme când şed ele plecate şi dau pânza în apă la ghilit, fac țuştiu! din baltă şi‐o ieu la sănătoasa (61) ● de când mă zăpsise în grădina lui la furat mere domneşti şi pere sântilieşti (61−62) ● Pavel nu le mai putea dovedidin cârpit (69) ● trecând desculți prin vad, în dreptul Baei, Moldova înghețată
283
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
pe margini, şi la dus şi la în‐tors, de ne degera măduva‐n oase de frig! (88) ● Găinuşa‐i spre asfințit, rarițile de‐asemine (93) SUPIN ADVERBIAL ● Dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimțite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap (45) ● cum torceam eu, de‐a mai mare dragul pe întrecute cu Măriuca (59)
I. L. Caragiale, O făclie de Paş‐te, 1892
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● Puse după aceasta la loc şipul, care atingând scândura produse o ciocnitură de speriat (12) SUPIN CU REGENT A FI ● O linie, între cele două puncte superioare ale pătratului, era pe sfârşite (15) SUPIN CU REGENT AD‐VERB (TOUGH) ● Planul era uşor de înțeles (14) SUPIN COMPLEMENT CU REGENT ADJECTIV ● care merge la o țintă lesne de ajuns (15)
● S‐a pus s‐ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne (11)
● supinul nominal: răsărit, trapăt, sfârşit, înțeles, apus, aprins ● infinitivul nominal este mult mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: amăgire, amenințare, amintire, apărare, călcare, călcare, clipire, convorbire, desăvârşire, descom‐punere, dezbatere, dezolare, exal‐tare, hotărâre, încercare, închipui‐re, încordare, întâlnire, întârziare, lămurire, lucrare, mişcare, neînțelegre, nenorocire, nerăbdare, otrăvire, părere, petrecere, prive‐ghere, putere, răbdare, răsturnare, scăpare, sosire, tăcere, vedere, zăcere, zbuciumare
I. L. Caragiale, Păcat..., 1892
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● El avea puțin de povestit (24)● Ea însă avea mai multe de spus (24) ● Până să‐şi dea bine seama de ce văzuse, auzi un hohot de râs straşnic ş‐apoi alte țipete (42) ● le frige cu fierul de frizat roşit în spirt (42) SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV (ELIPSĂ) ● De necrezut, dar adevărat... (27) ● Cântecul Ileanii durea prea mult; nu mai era de suferit; trebuia năbuşit (37) SUPIN CU REGENT AD‐VERB (TOUGH)
– ● supinul nominal: plâns, râs, sfârşit, început, înțeles ● formule sterotipe: în sfârşit, de la început, răsărit ● context de superlativ: Lumea face un haz nespus... (26) ● infinitivul nominal este mult mai frecvent şi mai diversificat lexical decât supinul nominal: apărare, aprobare, articulare, aş‐teptare, cădere, cercetare, chemare, desăvârşire, dictare, exaltare, face‐re, hotărâre, indignare, izgonire, încheiere, închipuire, îngrijire, lucrare, mâhnire, mal‐tratare, mâncare, milostivire, mirare, mişcare, mulțumire, ne‐simțire, norocire, oprire, părere, permutare, plecare, plimbare,
284
TEXTUL SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU)
SUPIN VERBAL OBSERVAȚII
● Mai greu de tămăduit decât bubele erau apucăturile şi năra‐vurile... (30) SUPIN ÎN TIPARUL DE TE‐MATIZARE ● Acestea se simt şi se gândesc, de spus nu se pot spune (23) SUPIN ADVERBIAL ● şi cântecul şi plânsul pe‐nfundate nu‐i mai ajung pentru asta (44) ● Iată acum se stingea de tot lumina ce‐i răsărise în cale fără veste... vopaița era pe isprăvite (31) ● Mâine o să sfârşească fericirea găsită pe neaşteptate... (31)
pornire, potolire, povățuire, privi‐re, putere, răspundere, rătăcire, resemnare, sforțare, sinucidere, smăcinare, stare, stăpânire, sufla‐re, sugere, surprindere, şovăire, ştire, tăcere, uitare
I. L. Caragiale, Poveste. Imita‐ție, 1894
SUPIN CU REGENT VERB COPULATIV ● Război mare să fi fost de făcut şi până acu îl puneați la cale... (56) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Odată, împăratul pleacă la vânat după fiare cu o sumedenie de curteni (51) ● A vrut el împăratul să mear‐gă‐nainte la vânat, că la asta plecase, da unde a fost chip de țipetele broscoiului (51)
– ● supinul nominal: vânat, zăn‐gănit, mers ● formule sterotipe: în sfârşit ● câteva atestări ale infinitivu‐lui nominal: mişcare, supărare, putere
I. L. Caragiale, Cănuță, om sucit, 1898
SUPIN ÎN TIPARUL DE TE‐MATIZARE ● De omorât, nu l‐a omorât jupânul, că jupânul nu era om aşa de rău (61)
– ● formule sterotipe: la început, în sfârşit ● câteva atestări ale infinitivu‐lui nominal: aşteptare, răbdare, supunere, trecere, venire
I. L. Caragiale, La hanul lui Mânjoală, 1898
SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ● se repede cu bărbița în piept şi cu fruntea înainte să‐mpungă, şi face sărituri de necrezut şi me‐hăie şi fel de fel de nebunii (74) SUPIN COMPLEMENT PREPOZIȚIONAL ● zice cocoana pufnind de râs (72) SUPIN ÎN TIPARUL DE TE‐MATIZARE ● Am cam întârziat... trebuia să plec mai devreme... dar în sfâr‐şit!... de aşteptat, mă aşteaptă(68) SUPIN ADVERBIAL ● Caută chibriturile pe bâjbâite (71)
– ● supinul nominal: răsăritul ● formule sterotipe: în sfârşit ● câteva atestări ale infinitivu‐lui nominal: băgare de seamă, cercetare, durere, putere
285
ADDENDA
Abstract
Specific Syntactic Features of Romanian within Romance. The supine
The domain of research and the framework. This work is a
diachronic investigation of the Romanian supine. Several linguistic fields are involved: diachronic and theoretic syntax, linguistic typology, Romance and Balkan linguistics, and dialectology. As an essentially diachronic research, my work does not have direct theoretic goals. However, a few theoretical syntactic implications came to light during the research; these are synthesized in the section dedicated to the general conclusions. The syntactic analysis is based mainly on minimalist concepts and sometimes on concepts belonging to the previous generative models. The diachronic evolution is described using concepts from the current approaches to grammaticalization, precisely reanalysis and competing grammars.
Aims and limitations of the work. The main aim of my work is to make a diachronic analysis of the Romanian supine, underlining the chronological emergence and the spread of the supine patterns. The results of the corpus study are intended to thrown light on the debate regarding the origin of the Romanian supine, which has been considered either a form inherited form Latin or an internal innovation of Romanian. Beside this main goal, I will also tackle some other (controversial) aspects related to the Romanian supine, such as: (i) the relation between the Romanian supine and, on the one hand, the Latin and Slavic supine and, on the other hand, the Albanian infinitive (sometimes also dubbed supine); (ii) the competition between the supine, the infinitive, and the subjunctive in Old Romanian and in Modern Romanian; (iii) the syntax of the verbal supine, which can take a direct object and even an overt subject, but which is unable to host clitics; (iv) the dialectal spread of the supine within the Romanian dialects and within the Daco‐Romanian varieties.
286
The structure of the work and the main results of the research. This work contains four chapters and one appendix (with all the examples from the corpus excerpted, chronologically ordered).
The first chapter is an overview of the Romanian supine as a specific feature of Romanian within Romance. This chapter deals with the relation between the nominal supine, the verbal‐nominal (ambiguous) supine, and the verbal supine, with the differences between the supine and the past participle, with the hypotheses put fort for the origin of the Romanian su‐pine, with the supine syntactic patterns in Romanian and some specific syntactic and semantic properties of some of these patterns, with the competition between the supine, the infinitive, and the subjunctive in present‐day Romanian, and with some problems regarding the internal syntax of the verbal supine (the direct object, the lexical and the controlled subject of the supine, and the absence of clitics).
In this chapter, we show that the three values of the Romanian supine depend on its specific syntactic distribution: the nominal supine combines with determiners, with genitives, and with adjectives, the verbal supine combines with a direct object and very rarely with a subject, while the ver‐bal‐nominal supine is characterised by the absence of any of these contexts, a fact which determines its categorial ambiguity. Moreover, I support by means of morpho‐syntactic, semantic, and formal arguments the idea that the supine is different from the past participle in several respects and that it is an independent non‐finite verb form. As for the origin of the Romanian verbal supine, I conclude that it cannot be inherited from Latin, and that it couldn’t have emerged from the past participle either; I deal in more detail with this in chapter 3. Finally, the syntax of the verbal supine reveals very interesting correlations: the supine is only involved in obligatory exhausti‐ve control, a fact that eliminates the possibility of its own temporal interpretation; the control patterns also rule out the lexical subject, which can appear only with non‐controlled supines and only in postverbal position.
The second chapter deals with the Latin supine, the Slavic supine, and the Albanian “supine”/infinitive. The aim of this chapter is to eliminate the idea that the Romanian supine is inherited from Latin, and the possible
287
influence of the Slavic supine on the emergence of the Romanian one. The main argument is that, in contrast to the wide distribution of the Romanian supine, the Latin supine and the Slavic supine have very limited distribution, i.e. the Latin accusative supine and the Slavic supine was/is used with purpose value after motion verbs, and the Latin ablative supine was used as a complement of certain adjectives. Moreover, the supine seems to have disappeared in Late Latin, as well as in most Slavic modern languages. The Albanian “supine” resembles the Romanian one from the point of view of its distribution and of the formal resemblance with the past participle, but it emerged late in Albanian, a fact which excludes a possible common substratum (i.e. Thracian) source and a direct influence on the Romanian supine.
The third chapter – the most extensive – presents the results of my corpus study: the chronological emergence of the verbal supine patterns, and the competition between the infinitive, the subjunctive and the supine in Old Romanian that determined the progressive loss of the infinitive and the progressive specialisation of the supine.
The results of this research are as follows. (i) The nominal supine is very frequent starting with the first
surviving Romanian texts (from the 16th century). In Old Romanian, the nominal supine has a masculine‐neuter form, preserved in Modern Roma‐nian, and a feminine form, preserved only as a relic.
(ii) It is clear that, in the 16th century, both types of nominal supine were different from the homophonous/syncretic correspondent past parti‐cipial nominalizations. The differences regard both the morpho‐syntactic features of these nominal forms and their semantic interpretation. This is a strong argument for the idea that the supine does not originate in the past participle form.
(iii) The diachronic diversification of the supine patterns happened as follows: in the 16th century, only the adjunct supine dependent on a verb or on an adjective, the NP‐internal supine and the supine after a copula verb have been attested; in the 17th century, the supine could appear as comple‐ment to an adjective (= the Latin ablative supine), after aspectual and transitive verbs and as a prepositional object; in the 18th century, the supine
288
with purpose value, after motion verbs (= the Latin accusative supine) is first attested, as well as the supine after impersonal verbs, after adverbs with prepositional object, and the supine in the hanging topic pattern; finally, in the 19th century, the supine with imperative value emerged, and with this we have a complete picture of the present‐day supine patterns.
(iv) The verbal supine (with a direct object or a subject) is first attested at the end of the 17th century.
(v) In the first surviving Romanian texts, the correspondents of the Latin supine patterns are realised by means of the infinitive.
All these empirical data support the hypothesis that the Romanian supine is not inherited from Latin. By contrast, it emerged in Romanian and it originates in nominal supine forms (which were indeed inherited from Latin, as a productive mechanism of creating abstract nouns from verbs). The mechanism responsible for the re‐categorisation of the nominal supine as a verbal form is re‐analysis. The specific context in which this diachronic change took place is the prepositional context: in Romanian, there is a syntactic rule that prevents the presence of the definite article on nouns preceded by prepositions (except for the case in which the noun is followed by modifiers or complements). Both the adjunct and the NP‐internal contexts (attested in the 16th century) were contexts in which the presence of the definite article was banned. Consequently, nominal supines without their typical nominal marker could very easily be re‐analysed as verbal forms (after a period in which, most probably, both interpretations were possible).
The forth chapter highlights the idea that the supine is attested only in Daco‐Romanian, with a few exceptions (fixed collocations) in Megleno‐Romanian. By using data from linguistic atlases and from a dialectal cor‐pus, the aim of the chapter is to show that, contrary to what has been claimed in the literature, the supine is uniformly spread on the territory on which Romanian is spoken.
As already mentioned, the diachronic study of the Romanian supine also revealed at least two more general theoretic implications.
First, the Romanian verbal supine, like the Latin and Slavic supine, developed out of the nominal supine. This resemblance shows that not only
289
the evolution of the infinitive – well studied in the literature – followed this universal path, but also the evolution of the supine and maybe of all the non‐finite verbal forms. The transcategorisation nominal verbal seems to be a universal path of evolution. The Romanian supine also illustrates the competing grammars phenomenon: from the 16th century up until the end of the 17th century (when it is first attested with a direct object), the supine had an ambiguous interpretation, both verbal and nominal.
Second, the syntax of the supine threw light on two very interesting correlations. On the one hand, the fact that the Romanian supine is incompatible with partial obligatory control prove that there is no Tense projection; the absence of Tense also explains the absence of the lexical subject in control configurations, as well as the absence of clitics. On the other hand, the supine in non‐control context (i.e. the NP‐internal supine) has a temporal interpretation and hence a Tense projection that licences the lexical subject; this Tense projection does not have a morphological realisation and is defective, i.e. it does not have an EPP‐feature responsible for projecting its Specifier position; this explains the obligatory postverbal position of the subject and the incompatibility with clitics.
290
Summary
INTRODUCTION .................................................................................................. 9
CHAPTER 1
THE ROMANIAN SUPINE. AN OVERVIEW................................................. 12 1.1. The supine as a non‐finite verb form, a typological
feature of Romanian ...............................................................................12 1.1.1. Definition and forms.........................................................................12 1.1.2. The nominal supine and the verbal supine ..................................13 1.1.3. Separating the supine from the past participle............................15 1.1.3.1. Morpho‐syntactic differences.......................................................16 1.1.3.2. Semantic differences ......................................................................16 1.1.3.3. The tendency towards a formal distinction...............................19
1.2. The origin of the Romanian supine. Hypotheses and interpretations .................................................................................20 1.2.1. 1st hypothesis: the Romanian supine is inherited from Latin....20 1.2.2. 2nd hypothesis: the supine emerged in Romanian,
from the past participle....................................................................22 1.3. The external syntax of the verbal supine .............................................25
1.3.1. The NP‐internal supine ....................................................................25 1.3.2. The supine after a copula verb........................................................28 1.3.3. The AdjP‐internal supine.................................................................28 1.3.3.1. The supine as a complement........................................................29 1.3.3.2. The supine as a temporal or restrictive adjunct........................29 1.3.3.3. The supine as consecutive adjunct –> intensifier......................29 1.3.4. The supine in the tough‐construction.............................................30 1.3.5. The supine dependent on a verb ....................................................32 1.3.5.1. The supine as a complement........................................................32 1.3.5.2. The construction trebuie spus ʹit has to be saidʹ,
trebuie mers ʹit has to be walkedʹ .....................................................36
291
1.3.5.3. The supine as an adjunct...............................................................38 1.3.6. The supine as hanging topic............................................................39 1.3.7. The autonomous supine, with an imperative value ...................41 1.3.8. The supine in adverbial fixed collocations ...................................42
1.4. The competition between the supine, the infinitive, and the subjunctive în Modern Romanian ........................................................42
1.5. The internal syntax of the verbal supine .............................................49 1.5.1. The direct object of the supine ........................................................50 1.5.2. The subject of the supine..................................................................52 1.5.2.1. The overt subject of the supine ....................................................52 1.5.2.2. The controlled subject of the supine ...........................................55 1.5.2.3. A problematic issue for control theories ....................................59 1.5.3. Supine and Tense ..............................................................................64
1.6. Conclusions..............................................................................................66
CHAPTER 2
THE SUPINE IN LATIN, IN SLAVIC, AND IN ALBANIAN....................... 68 2.1. The Latin supine......................................................................................68
2.1.1. The accusative supine.......................................................................69 2.1.2. The ablative supine ...........................................................................71 2.1.3. The dative supine ..............................................................................73 2.1.4. The emergence of the supine in Archaic Latin.............................73 2.1.4.1. The grammaticalization of the supine (Fruyt 2011) .................73 2.1.4.2. Latin ambiguous forms (noun–supine)......................................75 2.1.5. The disappearance of the supine in Late Latin ............................77
2.2. The Slavic supine ....................................................................................79 2.3. The Albanian “supine”...........................................................................81 2.4. Conclusions..............................................................................................84
CHAPTER 3
THE HISTORICAL EVOLUTION OF THE SUPINE PATTERNS. A NEW HYPOTHESIS ON THE ORIGIN OF THE VERBAL SUPINE........ 85
292
3.1. The nominal supine and the verbal supine in Romanian texts from 16th to 19th centuries..............................................................85 3.1.1. The nominal supine ..........................................................................85 3.1.1.1. The nominal supine with masculine‐neuter form
and its relation with the nominalised past participles .................86 3.1.1.2. The nominal supine with feminine form
and its relation with the nominalised past participles .................95 3.1.2. The ambiguous supine (verbal‐nominal)....................................100 3.1.3. The verbal supine ............................................................................123
3.2. The competition between the supine, the infinitive (and the subjunctive) in Old Romanian ............................................................128 3.2.1. The nominal supine vs. the nominal infinitive ..........................128 3.2.2. The verbal supine vs. the infinitive (vs. the subjunctive).........136
3.3. On the origin of the verbal supine. A new hypothesis ....................155 3.4. Conclusions............................................................................................160
CHAPTER 4
THE DIALECTAL SPREAD OF THE SUPINE .............................................. 162 4.1. The supine in the Romanian dialects .................................................162 4.2. The supine in the Daco‐Romanian varieties .....................................164 4.3. Data form linguistic atlases .................................................................165
4.3.1. The verbal‐nominal supine after an aspectual or modal verb ..................................................................................166
4.3.2. The verbal‐nominal supine after an impersonal construction .....................................................................................168
4.3.3. The verbal‐nominal supine after a verb ......................................168 4.3.4. The verbal‐nominal supine after a nominal phrase ..................170 4.3.5. The isolated nominal supine .........................................................178 4.3.6. The adjunct supine after a verb ....................................................179
4.4. Data from dialectal texts ......................................................................180 4.4.1. The verbal‐nominal supine after an aspectual
or modal verb ..................................................................................180
293
4.4.2. The verbal‐nominal supine after an adjective............................181 4.4.3. The verbal‐nominal supine after a verb ......................................182 4.4.4. The nominal supine after a verb...................................................183 4.4.5. The verbal‐nominal supine after a nominal phrase ..................184 4.4.6. The isolated verbal‐nominal supine ............................................184 4.4.7. The adjunct supine..........................................................................185
4.5. Conclusions............................................................................................185
GENERAL CONCLUSIONS ............................................................................ 187
SOURCES ............................................................................................................ 189
REFERENCES..................................................................................................... 194
APPENDIX. THE CHRONOLOGY OF THE SUPINE PATTERNS............ 211
Editura Muzeului Național al Literaturii Române
CNCS PN ‐ II ‐ ACRED ‐ ED ‐ 2012 – 0374 Coperta colecției AULA MAGNA
Machetare, tehnoredactare şi prezentare grafică: Nicolae LOGIN, Mihaela PINTICĂ
Diseminare: Ovidiu SÎRBU, Radu AMAN
Traducerea sumarului şi sintezei, corectură şi bun de tipar asigurate de autor
ISBN 978‐973‐167‐142‐0 Apărut trim. II 2013