Arta greaca Arta si arhitectura greaca, picturile, cladirile si artele decorative s-au dezvoltat in Grecia antica intre1050 si 31 i.H. Printre cele mai cunoscute monumente ale artei grecesti sunt templele din piatra, statuile cu figuri umane si vasele pictate. Templele din piatra construite in cinstea unor zei sau zeite erau cladirile cele mai reprezentative ale arhitecturii grecesti. Construite in perioadele arhaica si clasica, elementele unui templu grecesc erau remarcabil de simple. Ele prezentau o structura interioara in forma de dreptunghi, cunoscuta sub denumirea de "cella", inconjurata de coloane si impodobite cu un acoperis inaltat, in panta. Statuile de cult stateau de obicei in spatele acestei sali. Majoritatea templelor aveau fata indreptata spre est. Primele temple monumentale din piatra au fost construite in secolul 7 i.H si exista posibilitatea ca acestea sa fi aparut ca o replica a cladirilor din Egipt. Grecii antici au dezvoltat trei stiluri (ordine) majore de arhitectura, stiluri care au influentat aspectele fatadelor templelor. Stilul doric era cel mai simplu si mai sobru. Coloanele dorice nu aveau baza sprijinindu-se direct pe ultima treapta. Capitelurile dorice erau alcatuite dintr-un element numit echinus (de forma unei pernute) si un dreptunghi orizontal numit abacus care sustinea incarcarea cladirii de deasupra. Stilul ionic aduce cu el coloanele ionice care erau mai inalte si mai frumoase decat cele dorice.Coloanele ionice nu mai stateau direct pe ultima treapta ci pe o baza iar capitelurile coloanelor ionice aveau forma a doua spirale, element care semana cu un sul partial desfacut. Acesta statea pe o mica banda decorata aflata in capatul stalpului. Stilul corintian a fost cel mai sofisticat si s-a utilizat in principal pentru coloane de interior. Coloanele corintiene aveau capiteluri inalte in forma de clopot rasturnat acoperite cu frunze sculptate. Dintre reprezentarile artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentata, mai ales din cauza faptului ca picturile lor nu au supravietuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni si de mari ambitii - s-a dezvoltat doar tarziu, in secolul al VII-lea i.H.Prima perioada a sculpturii grecesti, cunoscuta ca perioada arhaica, a durat cam pana in anul 480 i.H. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tanar, in pozitie verticala, si fecioara imbracata. Abia in secolul al IV-lea IH au aparut nudurile feminine - adesea considerate tipice pentru arta greceasca clasica - realizate de artisti ca Praxiteles si altii. Putin dupa aceea au aparut alte schimbari.Perioada clasica, care a durat cam din anul 480 i.H pana in anul 323 i.H, este deseori privita ca o culme a realizarilor artistice grecesti. Inovatiile in sculptura au inceput sa apara tot mai rapid, personajele in pozitie verticala au facut loc personajelor surprinse intr-o varietate de pozitii naturale cum ar fi "Sulitasul"(Doriphorus) si Apollo cu bratul intins din Templul lui Zeus din Olympia. Sculptura,pictura si arhitectura au fost astfel combinate incat sa creeze temple somptuoase si locuri pline de culoare - mult mai colorate decat ne imaginam, deoarece statuile grecesti, care astazi par a fi o arta atat de sobra, erau de fapt pictate complet si erau echipate cu tot felul de podoabe, ca de exemplu ochi aplicati care probabil le confereau a aparenta stralucitoare, usor exotica. Arta mozaicului a aparut in Grecia la sfarsitul secolului al V-lea i.H. Cele mai timpurii exemple sunt cele in care pietricele albe, negre si colorate erau fixate in mortarul folosit la podelele caselor. Cu ajutorul pietricelelor luau nastere flori, forme geometrice, animale, monstrii sau mituri. Cel mai frumos mozaic realizat din pietre este considerat cel de pe podelele de la Pella, vechea capitala a Macedoniei si loc de nastere al lui Alexandru cel Mare. Acesta este realizat astfel incat sunt subliniate luminile si umbrele, prin utilizarea unor pietre cu tonalitati coloristice apropiate, un asemenea mozaic aducand mai mult cu o pictura. Arta elena era, in general, ilustrativa, avand patroni care comandau lucrari imense unor artisti care le realizau, demonstrandu-si maiestria.

Arta Romei antice

Pe teritoriul Imperiului Roman, între secolele III-I î Hr. apare şi se dezvoltă arta romană, fiind un produs al societăţii romane şi o expresie a puterii statului. Această artă, este una unitară, ce se bazează pe talentul organizatoric, spiritul utilitar şi simţul practic al romanilor. Arta romană, se naşte la Roma în cadrul vieţii culturale şi artistice cu influenţe etrusce şi greceşti şi treptat cuprinde întreg teritoriul imperiului. În cadrul arhitecturii romane se întâlnesc influenţe ale artei etrusce şi greceşti. Influenţa etruscă în arhitectura romană se poate observa în preloarea unor principii

urbanistice ce stau la baza înfiinţării şi organizării oraşelor prin folosirea unor planuri regulate, cu străzi drepte şi trotuare, porţi monumentale de acces sau prin sisteme de canalizare. Pentru planurile caselor particulare, influenţa etruscă se observă prin apariţia camerei centrale numită Atrium iar pentru templele de cult apariţia podiumului din piatră foarte înalt şi amplasarea coloanelor, dar şi preluarea arcului şi a unor sisteme de boltire.Influenta greaca se regaseste in arta romana prin idea de piata pubkica in centrul orasului, ordinele de arhitectura doric, ionoc unele tipuri de plan pentru templele de cult, structura si componenta teatrelor, ideea trofeelor ca monumente commemorative, folosirea picturilor si mozaicurilor pentru decorarea caselor palatelor.

În arhitectura romană materialele şi tehnicile utilizate în realizarea diverselor edificii este foarte importantă. Astfel ei foloseau diferite categorii de meşteşugari cum ar fi: ingineri, specialişti în betoane, fundaţii, construcţii hidraulice, sisteme de încălzire, dulgheri pentru realizarea schelelor şi părţile lemnoase ale construcţilor, pietrari, tăietori în piatră sau marmură, zidari pentru ridicarea zidurilor din cărămidă, ţiglari pentru acoperişuri, bolţi, stucatori pentru realizarea decoraţilor în stuc aplicate pe pereţi, tavane, bolţi, instalatori pentru canalizări şi conducte de apă, decoratori specialişti în mozaicuri, fresce, etc. Ca materiale pentru construcţia diverselor edificii romanii foloseau: lemnul, piatra şi marmura. O dată cu descoperirea betonului ca material de construcţie(sec II-lea î. Hr.), arhitectura antică parcurge o etapă importantă în dezvoltarea ei. Betonul permite ridicarea construcţilor mai rapid, asigurând soliditatea şi monumentalitatea acestora. Cu ajutorul betonului, se pot construi nu numai ziduri ci şi coloane sau stâlpi ce apoi pot fi placate cu marmură în diverse culori decorate cu stucaturi, mozaicuri şi picturi.

Roma este un exemplu pentru întreg imperiul roman şi în ceea ce priveşte preocuparea permanentă pentru amenajearea spaţiilor publice. Urbanismul a determinat în Imperiul Roman emiterea de legi imperiale având ca subiect aşezarea caselor particulare, a eidficilor publice, legi pentru evitarea incendiilor sau pentru păstrarea curăţeniei. Conform planului de urbanism al Romei şi celelalte oraşe se dezvoltă în jurul unor spaţii publice(forumuri) puse în valoare în construcţii monumentale, imounătoare iar străzile fiind construite şi dispuse în funcţie de aceste nuclee. În oraşele romane, se asigurau o serie de servicii aduse cetăţenilor lor, cum ar fi: aprovizionarea cu apă, prin apeducte, asigurarea protecţiei prin ziduri şi a accesului prin porţi de intrare, asigurarea liberei circulaţii prin străzi şi trotuare, dotarea cu edificii politico-administrative, juridice, culturale şi religioase, depozitarea alimentelor şi distribuirea lor, asigurarea spaţiilor de locuit dar şi a celor pentru recreere şi distracţie.

În domeniul sculpturii romane, se găsesc influenţe puternice etrusce şi greceşti. În sculptura romană cele mai dezvoltate secţii sunt portretul şi relieful istoric.Portretul, este considerat cel mai valoros gen al sculpturii romane. Romanii aveau un interes deosebit pentru realitate realizând portrete la care trăsăturile fizice şi morale ale celui portretizat ar exprima-o adevărul. Se practica sculptura capului, a bustului sau sculptura unei figuri întregi. Sculptura romană realizează un echilibru între realism şi idealizare. Se întâlnesc două tipuri de statui: statuile în marmură şi cele ecvestre. Unele exemple sunt: „Statuia lui Agustus”, „De la Prima Porta, Roma”, „Statuile ecvestre ale lui Marc Aureliu li Domiţian, Roma” .

Un rol important în arta romană, îl au mozaicul şi pictura. Romanii le foloseau pentru decorarea în principal al caselor şi palatelor, şi în mai mică măsură pentru decorarea templelor. Decorarea interioarelor se făcea pe plafoane, bolţi, pereţi şi podele. În funcţie de locul decorat, romanii foloseau diverse tehnici şi teme, astfel pentru plafoane şi bolţi erau folosite specifice cerului, pereţii îi decorau cu peisaje, diverse subiecte mitologice sau din viaţa de zi cu zi, iar podelele erau decorate sub formă de mozaicuri pavimentare cu motive ornamentare geometrice, florale sau figurative. Atât mozaicul, fresca dar şi stucatura colorată erau realizate în aşa fel încât să creeze iluzia realităţii imediate deoarece tehnica folosită, numită „trompe l'oeil” consta în reprezentarea obiectelor şi personajelor într-un detaliu foarte avansat. Apare decorul parietal ce imita marmura sau lemnul. În arhitectură, coloanele, arcadele, antablamentele, ferestrele, şi arcurile clădirilor, erau realizate în trompe l'oeil având la bază desenul. Temele picturilor sunt mai complicate având influenţe greceşti şi elenistice dând aspect de adâncime, prin poziţionarea personajelor în planuri diferite. Culoarea cea mai folosită în pictură era roşu, iar compoziţiile erau stilizate prin folosirea unui grafism accentuat. Exemple de decoraţiuni interioare sunt:„Casa Misterelor” din Pompei, „Villa împărăteseiLiviei.Pentru decorarea pereţilor, tavanelor, şi podelelor din case, palate, bazilici, terme, piscine şi fântâni se foloseau mozaicurile. În timpul Republicii, mozaicul este folosit numai pentru pavimente, acestea fiind durabile ne permiţând

pătrunderea umezelii erau considerate foarte practice. Ca materiale de construcţie pentru podele erau folosite cărămizile, teracota, piatra, marmura sau pietricele de râu. Se foloseau motivele geometrice sau florale, animale şi figuri umane. În perioadaImperiului, un accent deosebit se pune pe mozaic ca element de decor parietal şi pavimental. O noutate în domeniu este folosirea cubuleţelor de sticlă colorată sau translucidă, cu foaie de aur încorporată, şi cele de ceramnică smălţuită şi policrome. Scenele folosite pentru decorare erau figurative, desfăşurate sub formă de panouri de diferite forme sau sub formă de medalioane ocupând suprafeţe mari şi având o tematică diversuficată cuprinzând scene istorice, mitologice, din viaţa coditiană, animale sălbatice, gladiatori. Ca exemple se pot da: „Mozaiczul pavimentar” din Ostia-Roma, „Casa de aur al lui Nero” de lângă Colosseum-Roma, „Casa Faunului”, „Casa venerei” din Pompei.

Art Deco

Art Deco este o abreviere pentru expresia din franceză denumind Expoziția internațională de ArteDecorative și industriale moderne, care a avut loc la Paris în 1925(Exposition Internationale des ArtsDécoratifs et Industriels Modernes), respectiv desemnând o mișcare artistică a începutului secolului 20 în artele decorative, care a crescut ulterior în amplitudine și importanță, influențând ulterior semnificativarhitectura, sculptura, moda,decorările interioare și artele vizualepentru un sfert de secol. Deși mișcarea a primit un nume doar în 1925, oscilând între mult mai cunoscutul atunci Style Moderne și acela de Art Deco, când era deja puternică conturată și definită, originea sa se găsește în perioada apogeului și a declinului mișcării artistice Art Nouveau, care a fost perioada așa-numită în Franța,La Belle Epoque. Considerând stilul mișcării, produsele, artefactele, clădirile și influențele sale, durata temporală maximă a Art Deco a cuprins perioada dintre anii1912 - 1940, cu diferite încercări ulterioare de revitalizare în anii postbelici 1950 și1960, care au fost în mare parte nereușite, cu excepția recunoașterii valorii excepționale a mișcării artistice propriu-zise și a influenței sale asupra celei de-a doua jumătăți a secolului 20.

Deși termenul de Art Deco a fost folosit prima dată în timpul expoziției de la Paris din1925, totuși nu a fost folosit pe o scară largă decât mult mai târziu, când a fost re-evaluat, primind un nou lustru și impuls spre recunoaștere și consacrare, care i-a fost conferit cu autoritate la "redescoperirea", reconsiderarea și punerea sa în valoare din anii 1960.

Art Deco are numele derivat de la Expoziția mondială ținută la Paris în 1925, fiind o abreviere pentru lungul nume Exposition Internationale des Arts Décoratifs et Industriels Modernes, expoziție care a promovat de fapt bunuri de lux și artă de origine franceză, asigurând totodată lumea că Parisul a rămas și va rămâne centrul internațional al stilului, modei și artei și după Primul război mondial.

Art Deco a existat ca un stil major cristalizat în arta europeană încă de la începutul anilor 1910, fără a avea în schimb acest nume consacrat, nume pe care l-a câștigat doar după expoziția sus-amintită. Evident, Art Deco nu a fost, în nici un caz, un rezultat al expoziției de la Paris din 1925, ci doar a fost promovat cu fervoare și impact cvasi-universal de către aceasta.

Apariția și promovarea Art Deco în Statele Unite este categoric legată de Paris 1925. Cu excepția unor manifestări arhitecturale timpurii, pentru S.U.A., dar de maturitate a stilului în Europa, așa cum ar fi clădirea primăriei din Asheville,Carolina de Nord, realizată între 1926 - 1928 (vedeți Imaginea 1 - Art Deco), continentul nord-american "prinde" un tren de mai târziu al stilului.

Astfel, American Art Deco, Art Deco american, înflorește cu adevărat după 1928, crește rapid în intensitate și profunzime, și atinge înalte culmi de rafinament în anii 1930, fapt care a făcut pe unii critici de artă, referindu-se la acel deceniu, să folosească sintagma Deceniul american al Art Deco (The Decade of the American Art Deco).

Absolut similar Statelor Unite, Canada devine una din țările în care Art Deco penetrează puternic, în special în arhitectură. Arhitecți așa cum ar fi Ernest Cormier creează clădiri memorabile, printre care clădirea centrală a Universităţii din Montréal, pavilionul Casault al Université Laval și clădirea Curţii Supreme de Justiţie a Canadei sunt tot atâtea exemple de Art Deco ajuns magnific la apogeu.

Dacă Statele Unite ale Americii și Canada (în marile sale aglomerări urbane) rămân "centrul mondial" al arhitecturii Art Deco, Paris rămâne totuși, în final, "centrul mondial" al designului și modei realizate în stiluldesignului Art Deco.

Mobilierul, artele vizuale, fierul forjat, diferitele lucrări în metal, sticla, ceramica, ceasurile, bijuteriile și, bunînțeles moda feminină sunt tot atâtea direcții diferite de manifestare plenară a Art Deco în jurul unor personalități artistice. Printre aceste personalități ale designului Art Deco se pot aminti ebeniștii Jacques-Emile Ruhlmann, unul dintre ultimii "ebenisți tradiționali" ai Parisului, și Jean-Jacques Rateau, firma de mobilier Süe et Mare, confecționerul de fier forjat Edgar Brandt, metalo-graficianul și coloristul Jean Dunand, realizatorii de artefacte de sticlă și vitralii René Lalique și Maurice Marinot, realizatorii de ceasuri și bijuterii de la firma Cartier, couturierul Paul Poiret, care a excelat atât în îmbrăcăminte realizată în stil Art Deco, dar și Art Nouveau, pictorul Raoul Dufy și designerii de haine feminine Jeanne Lanvin, Paul Iribe și Georges Lapepe.Această secțiune prezintă o listă a câtorva dintre cei mai activi și recunoscuți artiști care au creat artefacte de cele mai diferite genuri în stilul Art Deco.

Originea acestor artiști precum și aria lor de acțiune geografică este extrem de cuprinzătoare, acoperind practic întreaga planetă.

În această secțiune se prezintă o listă a câtorva dintre cei mai activi și recunoscuți arhitecți care au designat și proiectat clădiri și structuri ambientale care au rămas și asăzi ca exemple memorabile ale stilului Art Decoarhitectural.

Acest stil s-a manifestat ca o explozie de modernism si lux, pe un fundal in care predomina anostitatea anostitatea locuintelor din beton, materialele ieftine si de proasta calitate, la care functia construia forma. Stilul art decoreprezinta o continuare a spiritului Art Nouveau, intrerupt la inceputul secolului XX de industrializare si productia in serie. Numele de Art Deco a fost dat in 1925, odata cu deschiderea unei expozitii imense dedicata artelor decorative, in care erau expuse piese unicat, elegante, din materiale de calitate (fotolii tapitate cu piele de sarpe sau rechin, obiecte din fildes sau alabastru sculptate, mobilier din lemn exotic, vase incrustate cu pietre pretioase etc.). Numele stilului este de fapt o prescurtare a numelui expozitiei (Expozitia international? de Arte Decorative si Industriale moderne). In stilul art deco s-au imbinat idei din futurism, cubism si art nouveau, la care s-au adaugat tot felul de influente exotice, orientale, africane, indiene, in intentia de a deschide calea catre onoua maniera decorativa. Acest stil se caracterizeaza prin foarte multecontraste, geometrizarea formelor si exponate realizate din materiale rare, fildes, lemne exotic, cristal, podoabe si ornamente, care dau un aer de pretiozitate incaperii. Materiale - Predominante sunt combinatiile de metal, sticla, fier forjat si lemn. Mobilier - Scaune tapitate cu piele, masute de cocktail, antichitati si mai ales mobila pictata, alaturarea unor elemente opuse, materiale fine cu materiale brute. Lumini - Corpurile de iluminat trebuiau sa fie elegante, grandioase, in functie de marime incaperii. Sunt specifice acestui stil, lustrele, sfesnicele, candelabrele. Forme - In general, in acest stil s-a mers pe geometrizareaformelor, cu foarte multe combinatii de linii drepte la mobile, unele dintre ele rotunjite la colturi. Culori - Nuante contrastante si culori luminoase, cu foarte multe imprimeuri petesaturi, care dau impresia de incarcatura. Accesorii - Nuduri de femei, antichitati, ceasuri, statuete si sculpturi, obiecte din portelan, ornamente africane, motive decorative inspirate din trecut sau regiuni exotice, Egipt, America precolumbiana etc. Stilul Art Deco a fost popular pe piata pana in 1939, apoi a revenit in perioada anilor ’70-’80. Cei mai importanti designeri art deco au fost francezi : Louis Majorelle, Andre Groult, Pierre Chareau si Jacques Emile Ruhlmann.

Stilul Art Nouveau Stilul Art Nouveau, apãrut la sfârsitul anilor 1890, a durat mai putin de un deceniu, dar în acest rãstimp trãsãturile sale de bazã au pãtruns în toate aspectele artei si design-ului.

Începând cu perioada renascentistã, arta occidentalã a fost dominatã de idealul realismului. Artisti precum Caravaggio (1571-1610) erau renumiti pentru capacitatea de a reproduce pe pânzã imagini tridimensionale. În secolul al XIX-lea societatea artisticã a privit pictura ca reprezentare a realitãtii, fiind apreciate imaginile aproape fotografice,

cum ar fi cele realizate de Ingres (1780-1867). Chiar si revolutionarii care se împotriveau stilului academic, cum ar fi grupul artistilor cunoscuti ca impresionisti, au fost tentati sã reflecte lumea vizibilã, considerând cã tehnicile lor de lucru creau perceptii senzoriale mai pline de acuratete.

Aceastã aplicare asupra realismului a ridicat statutul “picturii de sevalet” mult deasupra celorlalte arte decorative, astfel încât artistii cei mai talentati se aplecau asupra picturii. Inevitabil artele decorative - si talentul pentru desenul abstract pe care acestea le presupun – au avut de suferit. Pe la mijlocul secolului XIX s-a deschis o prãpastie între pictorii de sevalet, considerati artisti adevãrati, si specialistii în artele decorative, vãzuti ca mestesugari.

Consecintele acestei tendinte au avut o importantã deosebitã asupra evolutiei stilului Art Nouveau. Personalitatea cea mai reprezentativã pentru aceastã tendintã a fost: William Morris (1834-1896). Dezamãgit

de “prostiile” agitate de productia industrialã de masã, Morris considera cã arta si design-ul erau inseparabile si cã toate artefactele utilizate în viata cotidianã ar trebui sã poarte amprenta unui artist.

În consecintã, Morris a însusit si s-a perfectionat în mai multe mestesuguri, printre care tâmplãria, sticlãria si pictura pe sticlã, si în anii 1860 a înfiintat un atelier dedicat fuziunii diferitelor arte si mestesuguri. Morris însusi excela în realizarea tapiseriilor si materialelor destinate tapiteriilor, utilizând modele întortocheate, repetitive, inspirate din naturã - multe dintre acestea se mai produc si astãzi.

Un colaborator al sãu a fost un coleg din perioada de ucenicie, Edward Burne-Jones (1833-1898), al cãrui stil de decoratiune se baza pe ilustrarea neo-mediavalismului în stil prerafaelit. La fel ca Morris, Edward Burne-Jones era puternic influentat de manuscrisele ilustrate medievale si fãcea adesea apel la liniile lungi, unduitoare. Acest mod de abordare graficã a fost o consecintã fireascã a lucrului în alb-negru pentru publicatiile tipãrite, dar i-a influentat si pictura prin crearea unor efecte ornamentale complet strãine stilului academic al acelei perioade. Împreunã, Morris, Edward Burne-Jones, si colegii lor au format “miscarea pentru artã si mestesuguri”, care urma sã aibã o importantã deosebitã asupra evolutiei stilului Art Nouveau.

În restul Europei, convenientele artistice erau atacate din cu totul alte directii. Pictorii anilor 1880 si 1890 au început sã se îndoieascã de estetica purã a impresionismului si au început sã realizeze picturi care reflectau ideile si trãirile lor. Eliberati de nevoia de a reproduce realitatea vizibilã, acesti artisti – cunoscuti ca simbolisti si nabisti – au creat imagini ondulate, semi-abstracte, care subliniazã natura bidimensionalã, decorativã a picturilor pe pânzã si care, la fel ca Morris sau Edward Burne-Jones, s-au bazat pe latura graficã a liniilor.

În 1891 Edward Burne-Jones a fost vizitat în atelierul de un agent de asigurãri de 19 ani, Aubrey Beardsley (1872-1898) care a venit sã-i arate câteva schite. Edward Burne-Jones a fost impresionat si l-a încurajat pe Beardsley sã realizeze o serie de 350 ilustratii în tus negru pentru opera lui Malory, “La Mort d’Arthur”. Inevitabil, aceste ilustratii erau ecoul stilului medieval al lui Edward Burne-Jones, însã ele au arãtat si influenta stampelor japoneze, prin simplitate, elegantã si stil decorativ. În 1893, Beardsley a reunit aceste influente într-un stil personal, sofisticat, în ilustratiile pentru “Salome”, opera lui Oscar Wilde. Desi a lucrat în exclusivitate în alb si negru, el a creat imagini de neuitat ale decadentei si luxului, utilizând modele semi-abstracte, construite din linii lungi întretãiate de diverse forme. Nu a utilizat nuantarea, ci negrul cel mai intens, albul pur si linia protuberantã.

Lucrãrile lui Beardsley au provocat imediat senzatie în lumea artei si stilul lui nãvalnic a început sã îsi facã aparitia în întreaga Europã în lucrãrile pictorilor, design-erilor si arhitectilor. Artistul olandez Jan Toorop (1858-1928) a introdus acest stil în tablourile sale simbolistice, decorative dar tulburãtoare, cum ar fi “Cele trei mirese” (1893), în timp ce la Berlin pictorul norvegian Edvard Munch (1863-1944) a folosit acelasi stil pentru a exprima dezechilibrul psihic în “|ipãtul”, pictat în 1893.

Unul dintre exponentii cei mai de succes din arhitectura noului stil a fost belgianul Victor Horta (1861-1947), care a utilizat stilul Art Nouveau pentru a exploata posibilitatea constructiilor din otel si sticlã într-o serie de clãdiri, hoteluri si birouri construite în Bruxelles. Una dintre primele lui lucrãri a fost “Maison Tassel”, în care arhitectul a introdus un motiv repetitiv protuberant pentru a transforma structura simplã a unei case tipice de la oras într-o compozitie artisticã armonioasã. Initial, modelul apare pe fatadã si se prelinge în holul de intrare, pentru ca mai apoi sã învãluie scãrile centrale, de-a lungul tavanelor si a podelelor într-un desen motiv perfect integrat, creat din fier, tencuialã si picturã.

În clãdirile proiectate de Horta, linia graficã Beardsley este transformatã în ceva organic, ca o plantã agãtãtoare care se încolãceste. Aceastã tendintã a fost preluatã de arhitectul parizian Hector Guimard (1867-1942), celebru mai ales

pentru statiile de metrou proiectate de el. Cele mai simple dintre acestea sunt ceva mai mult decât niste tulpini stilizate de plante ce formeazã arcade care încadreazã intrãrile în metrou; cele mai ambitioase sugereazã – sau au sugerat – niste verze sau plante de rubarbã, realizate din sticlã si fier. Efecte asemãnãtoare apar si la alte clãdiri din Paris dar si în mobila si decoratiunile interioare realizate de Guimard.

Expresia organicã a arhitecturii Art Nouveau a fost dusã pânã la extrem de spaniolul Antonio Gaudi (1852-1926) ale cãrui lucrãri uimitoare decoreazã strãzile Barcelonei. Lucrãrile lui timpurii, cum ar fi Casa Vicens (1878-1880), sunt structuri geometrice, bogat decorate, puternic influentate de creatia maurã. În lucrãrile ulterioare ale lui Gaudi structura si motivele decorative sunt integrate în forme vegetale alambicate, umflate, care par a fi rãsãrit pe pãmânt peste noapte, ca niste ciuperci uriase.

Cele mai izbitoare lucrãri ale lui Gaudi, cum ar fi catedrala neterminatã La Sagrada Familia, însãsi conceptia clãdirii este organicã, astfel întreaga structurã pare a fi vie. La Sagrada Familia a fost începutã în 1884 însã la moartea lui Gaudi fusese terminatã doar una dintre cele patru fatade proiectate. Lucrãrile continuã si astãzi, dar constructia se înaltã foarte încet din cauza complexitãtii arhitecturale datã de caracterul ei “organic”. Modelele repetitive ale arhitecturii obisnuite nu pot fi folosite deoarece ar strica fluiditatea întregului concept, astfel, practic, întreaga constructie trebuie sculptatã manual. Într-adevãr, Gaudi a fost unul dintre putinii arhitecti cu viziunea si dãruirea necesarã executãrii unor clãdiri de mari dimensiuni în adevãratul stil Art Nouveau; alti arhitecti au avut tendinta sã-si piardã inventivitatea atunci când trebuia sã execute lucrãri mai mari decât o simplã fatadã a unei clãdiri.

Altfel stãteau lucrurile cu desing-ul intern si al mobilei: dimensiunile mai mici si materiale usor prelucrabile i-au încurajat pe design-erii Art Nouveau sã fie mai meticulosi în lucrãrile lor. Artisti si design-eri ca Henry Van de Velde (1863-1957) au realizat tipare izbitoare, de mare efect, pentru birouri, sfesnice, candelabre si tacâmuri. Acesti design-eri novatori nu erau însã pe placul tuturor. Walter Crane, unul dintre continuatorii lui William Morris, numeau stilul Art Nouveau ca “acea boalã decorativã stranie” si, multi considerau imaginile create de Beardsley, Munch sau Toorop mai degrabã “grotesti”, iar formele organice “umflate” ale lui Guimard si Gaudi “respingãtoare”. Într-adevãr, în mâinile unor artisti cum ar fi Van de Velde, linia organicã pare sã ocupe fiecare spatiu disponibil al paginii, lãsând o impresie de dezordine studiatã, de mâzgãleala plinã de fantezie.

În cazul lui Charles Rennie Mackintosh (1868-1928) nu au existat asemenea probleme de esteticã. Lucrãrile lui exemplificã latura mai moderatã, mai sofisticatã, de influenta japonezã a stilului Art Nouveau fatã de elementele decadente, senzuale întâlnite în lucrãrile lui Beardsley si a continuatorilor acestuia.

Alãturi de sotia lui Margaret Macdonald (1865-1933), de sora acesteia, Frances (1874-1921) si de sotul lui Frances, Herbert McNair (1870-1945) Macintosh a pus bazele unui stil de arhitecturã, decor si design rafinat, mai aerist, rectiliniu (caracterizat de linii drepte). “Cei patru” au lucrat mai ales în Glasgow, preluând diferite contracte, cum ar fi decorarea celebrelor Willow Tea Rooms din Buchanan Street – unde peretii erau împodobiti cu siluetele feminine alungite, îmbinate cu motive de plante stilizate, reliefate pe fundalul plan de influentã japonezã. Acelasi motiv cu plante apare si pe usile cu vitralii, delimitate de tije verticale de metal sau pe mobilierul salonului pentru servire a ceaiului.

Acelasi stil poate fi regãsit în ceea ce probabil reprezintã lucrarea cea mai ambitioasã si mai trainicã a lui Macintosh - Scoala de Artã din Glasgow. În aceastã constructie, însãsi structura monumentalã este austerã si practicã, nesemãnând deloc cu formele originale utilizate de Guimard sau Gaudi, însã motivele repetitive în formã de plantã alungitã reapar sub forma armãturilor din fier forjat, atât în interiorul cât si în exteriorul clãdirii.

Stilul rectiliniu al lui Macintosh si al colegilor acestuia au influentat major lucrãrile lui Gustav Klimt (1862-1918), probabil cel mai desãvârsit dintre pictorii stilului Art Nouveau. În lucrãrile lui cele mai caracteristice, Klimt a preluat modelul formei feminine alungite, împodobindu-l cu un mozaic strãlucitor de forme abstracte si culori bogate, metalice, care amintesc de decoratiunile ceramice aplicate pe pereti în multe dintre clãdirile realizate de Gaudi. În pictura muralã pentru Palais Stoclet din Bruxelles (1905-1911), Klimt a utilizat mozaicul cu o tehnicã, cu un efect nãucitor.

La începutul anilor 1900 exponentii de seamã ai stilului Art Nouveau au trecut la alte forme stilistice si locul lor a fost ocupat de design-eri de mâna a doua, care au utilizat motivele stilului pentru a da unor artefacte, în esentã monede, un aer de “contemporaneitate”.

Desi stilul Art Nouveau a avut o viatã scurtã ca artã dinamicã, a încurajat pe unii artisti remarcabili ai epocii sã-si foloseascã talentul pentru a proiecta obiecte practice. Cel putin în acest sens meritã sã respectãm mostenirea lãsatã de silul Art Nouveau.

Stilul Baroc În artă, Barocul reprezintă o epocă culturală ce şi-a făcut simţită prezenţa în Italia, la Roma la începutul secolului 17. Barocul este un curent întâlnit în sculptură, pictură, literatură, teatru, dans şi muzică. Popularitatea stilului baroc a fost încurajat de Biserica Catolică Romană care a hotărât că arta ar trebui să comunice teme religioase într-un mod direct şi cu o implicare emoţională serioasă. Aristocraţia a apreciat stilul dramatic al barocului şi l-a folosit în artă şi arhitectură pentru a-şi exprima puterea şi controlul şi pentru a impresiona prin grandoare. Formele baroce sunt mai bogate şi mai variate, punând accentul pe iluzie şi spectacol. Baroc în concepţia comună este asimilat cu ornamentele foarte elaborate sau supra-elaborate. Ornamentele sunt întradevăr caracteristica stilului baroc, dar nu şi cea mai importantă. Barocul nu trebuie confundat cu Rococo, termen folosit pentru o extensie mai delicată a barocului, folosită mai mult în Franţa, sudul Germaniei şi Austria secolului 18. Barocul apare în clădirile religioase, pe când Rococo în cele seculare. Există puncte comune între cele două şi putem întâlni chiar şi clădiri construite în stil baroc şi cu interioare Rococo.Termenul baroc porneşte de la cuvântul spaniol „barrueco” ce se întrebuinţa spre a desemna o perlă imperfectă, asimetrică, faţă de o alta a cărei forma era rotundă şi regulată, fiindcă asimetrice erau şi liniile în stilul Baroc. De aici epitetul a fost întins la arhitectură, apoi la celelalte arte ajungând ca în vorbirea informală sa fie folosit pentru a defini ceva foarte elaborat cu multe detalii.Barocul în arhitectură a inclus toate elementele clasicismului, cum ar fi coloanele, frontoanele triunghiulare şi arcurile, dar s-a distins de clasicism prin dramatism şi iluzia mişcării realizată prin curbe dominante şi prin influenţarea reciprocă a spaţiilor. Formele din natură apar în sculpturi tridimensionale pe pereţii şi tavanele interiorului. Acestea sunt picate în culori vii şi creează impresia de mişcare prin iluzia optică a spaţiului redefinit.Tehnicile decorative ale designul baroc folosesc forme mai complexe de geometrie în spaţiu. Formele ovale şi eliptice sunt preferate celor pătrate sau rotunde. Curbele şi aranjamentele complicate oferă percepţia mişcării şi a misterului. Caracteristicile barocului sunt coloanele deformate, liniile curbate, mari şi neregulate, formele cu răsuciri elaborate, ornamentele şi finisajele supradimensionate, materialele scumpe. Auriul este culoarea predominată şi este accentuată de nuanţe puternice precum purpuriul, verdele închis şi roşul intens. Mobilierul baroc nu diferă foarte mult de cel renascentist, dar cum barocul servea ostentaţia, obiectele de mobilier erau făcute pentru camere de palat. S-au introdus curbele şi formele bombate pentru uşi şi sertare. Picioarele erau strunjite cu forme rotunde sau în formă de toartă în culori variate şi modele ce foloseau încrustaţii cu materiale exotice – fildeş, carapace de ţestoasă, argint, marmură. Mobilierul este mare şi domină cu forma bombată şi decoraţiunile aurite, în schimb Rococo se deosebeşte prin eleganţă şi delicateţe. Decoraţiunile în formă de S sunt cele mai folosite, iar tablourile şi oglinzile au rame impunătoare sculptate, care de multe ori „înghit” ceea ce înrămează. Suporturile de lumânări, sfeşnicele şi candelabrele sunt de asemenea impunăoare. Apar obiectele tapiţate cu ţesături bogate în culori şi pattern-uri. Se foloseşte baldachinul iar perdelele apar doar pentru a păstra intimitatea patului şi nu pentru ferestre, până în secolul 18. Se folosesc culorile atât în tesături cât şi în celelalte materiale, cum ar fi policromia în marmură şi în lemn ce formează modele grandioase pe mobilier, pereţi şi pardoseli. Pardoseala este din parchet lăcuit sau marmură, ce formează modele bogate prin folosirea bucăţilor cu diverse forme geometrice în culori diferite. Părinţii arhitecturii baroce au fost doi arhitecţi din Roma, Gianlorenzo Bernini şi Francesco Borromini, iar ca lucrări importante ce reprezintă stilul baroc amintim Extazul Sfintei Tereza a lui Bernini aflată în biserica Santa Maria della Vittoria din Roma.Pentru realizarea acestui grup statuar Bernini foloseşte toate mijloacele plastice pentru a ajunge la o artă totală: policromia marmurei, amestecul de materiale preţioase, savantul joc al luminii, contrastul liniilor drepte, curbe şi contracurbe, asocierea de frontoare, balastrude, coloane şi pilastri, basoreliefuri şi statui, efectele de perspectivă ce permit unghiuri de vedere insolite.În Franţa, Palatul Versailles reprezintă una din cele mai reuşite reprezentări ale stilului baroc,totodată caracterizând personalitatea monarhilor francezi, iubitori de lux şi de Arte în general, dar şi sensibilitatea, ambiţia, înclinaţiile şi imaginaţia pictorilor şi sculptorilor care au demonstrat faptul că arta are o strânsă legătură cu Divinitatea, cu religia, lucru arătat de caracteristicile şi de ceea a vrut creştinătatea să realizeze prin acest stil. Decoraţia interioară reflectă grandoarea regală. Jocul oglinzilor multiplică strălucirea şi bogăţia materialelor : marmură, aur, bronz şi argint. Opulenţa şi coeziunea celui mai mic detaliu cu ansamblul caracterizează această “artă regală”. Palatul Versailles este opera lui Jules Hardouin Mansard care a terminat un plan început de Le Vau. Amândoi s-au servit de elemente clasice amestecate cu ornamente ale barocului, dispuse însă cu ceva mai multă măsură şi gust de cum se petreceau lucrurile în barocul italian. Uşile sunt sculptate sau pictate, clanţele, zăvoarele , tot ce este de metal este lucrat în bronz auriu şi cizelat. Este cel mai strălucit exemplu în domeniul decoraţiunilor interioare. În Baroc sculptura şi pictura devin auxiliarele arhitecturii. Arhitecţii decid de cele mai multe ori despre locul şi forma pe care decoraţiile, plastice sau în culori le vor ocupa în faţada sau în interiorul unei clădiri.Era baroca a fost mult timp văzută ca o fază decadentă a renaştentismului, dar mai târziu i s-a atribuit rolul de legătură între clasicism şi spiritul aventuros al lucrărilor recente.

Elemente din stilul baroc împrumutăm şi astăzi în decoraţiunile interioare, dar peste ani ne vom da seama că vom forma un stil aparte, care combină elemente ale unui baroc clasic şi grandios, cu extravaganţa materialelor preţioase, cu minimalismul modern şi cu tehnologia de ultimă generaţie.

Stilul contemporanStilul contemporan se caracterizeaza prin simplitate, suprafete netede si mult spatiu, care iti da voie sa respiri si sa te misti in voie. Stilul contemporan mai este numit si modern, cei doi termeni fiind sinonime. Acest stil de amenajare interioara mai are la baza tot ceea ce inseamna pragmatism si utilitate imediata. Nu este insa afectat bunul gust si accentele personale. Nu au ce cauta culorile contrastante, nepotrivite. Un interior contemporan este caracterizat de nuante reci, neutre, incluzand mult alb, cremuri si umbre mai inchise de maro, mov si gri. Folosirea acestor culori nu trebuie insa sa duca in extrema cealalta, transformand camera intr-una plictisitoare si aproape austera. De aceea, da culoare camerei prin introducerea unor elemente colorate: fie un desen sau un tablou de mari dimensiuni, care sa acopere albul peretilor tai, fie un obiect de mobilier intr-o culoare vie (o canapea, fotoliu, masuta) care sa focalizeze atentia in momentul in care patrunzi in spatiul interior. Suprafete metalizate, lemn finisat atent si lespedea sunt elementele de baza in componenta stilului contemporan. Podeaua este facuta de cele mai multe ori din lemn sau din lespede, in timp ce eventualele covorase sunt folosite in special in perioadele reci, pentru a aduce caldura si culoare interiorului. Cromul este destinat in special elementelor din baie si bucatarie, pentru a da impresia de igienic si de utilitate. De multe ori, elementele metalice pot fi combinate cu sticla, un alt material folosit preponderent la amenajarea in stil contemporan. Daca vrei sa eviti senzatia de rece si de simplitate excesiva, adauga un element neasteptat, care sa indulceasca putin panorama: o husa de fotoliu din catifea, perdele din matase sau un covoras din blana artificiala. Suprafetele in stilul contemporan sunt simple, fara elemente de decor in exces. Evita sa umpli locurile goale cu tablouri sau alte ornamente variate, fara legatura intre ele. Pentru un stil modern autentic, foloseste un element decorativ de mai mari dimensiuni, care sa elimine impresia de gol. In orice caz, mizeaza pe elemente cheie care sa devina centre de interes. Privirea trebuie sa se focalizeze doar pe cateva lucruri. Stilul contemporan se afla in stransa legatura cu stilul minimalist, in special atunci cand vine vorba de mobilier. Este eliminat total din discutie mobilierul masiv si sofisticat si este inlocuit cu tot ceea ce inseamna functional. Acesta din urma ofera solutii la tot ceea ce inseamna nevoi practice, de zi cu zi, legate de depozitare si de separare a obiectelor. Stilul contemporan se adreseaza in special persoanelor active, care nu petrec foarte mult timp acasa si care prefera unui stil pretentios si stilat unul bazat in special pe partea practica a unui interior si a elementelor care il compun.

Stilul countryEvoluat stilul country de-a lungul secolelor, de la cel tipic traditional sau rustic, ajungand sa fie astazi modern, prin imbinarea liniilor clasice country cu piese contemporane.Istoria mobilierului country, intr-o forma primara, a pornit de la vremurile in care colonistii americani explorau si se stabileau in diverse teritorii, construind mese, paturi si scaune din busteni solizi, fixati bine intre ei. A urmat influenta europeana, care a presupus finisarea obiectelor si imbunatatirea calitatii lor. Pe masura ce a fost adoptat de regiuni si tari diferite, fiecare dintre acestea si-a pus amprenta asupra stilului, iar el a capatat influente, de la culori la materiale, la motive sau accesorii. De asemenea, designul lui este unul in primul rand functional, si apoi estetic.Stilul country este definit de utilizarea lemnului ca material principal, cu accent pe lemnul de pin sau stejar, cu linii simple sau, daca vorbim de French Country, cu sculpturi dantelate in lemn, dar intotdeauna cu aspect invechit, uzat. Pentru a obtine acest look, pe vremuri mobilierul era vopsit cu o substanta realizata din lapte, lime, uleiuri si pigmenti meniti sa pastreze si sa protejeze piesele.Cand vorbim despre o amenajare in stil country tipic american, trebuie sa aducem in atentie anumite trasaturi, cum ar fi culorile inchise, maro, negru, verde kaki, caramiziu sau gri, in combinatie cu piatra, piele, metal, lana, un aspect simplu, cu linii drepte, dar cu mobilier destul de greu. Nu pot lipsi, evident, florile de camp, elemente precum cerbi, ursi, conuri, cowboys, obiecte de vanatoare ce amintesc de un western american, semineul, pardoseala din lemn pe care poti pune blanuri si piei. Texturile sunt simple, destul de aspre, iar accesoriile trebuie sa pastreze nota de vechi. In ciuda descrierii destul de dure, country-ul american este primitor si fermecator prin mixul de materiale ce sugereaza caldura si motive care te indeamna la aventura.

Daca optezi spre Country Cottage, atunci trebuie sa tii cont de pattern-uri florale, nuante pastelate, tuse vintage, trasaturi delicate, dar si de materiale reciclate, cu alte cuvinte, vei avea un decor deosebit, in care piesele se imbina pe mai multe stiluri. English Country-ul este ceva mai elaborat, fiind predominat de motive florale si construit intr-o maniera mai incarcata, de la utilizarea tapetelor cu trandafiri imensi la multitudinea de perne de pe canapea si la accesorii antichizate. Pentru cei care prefera French Country, paleta de culori abunda in nuante pamantii, cum ar fi verde, mustar, portocaliul dovlecilor, teracota sau chiar indigo, culori care dau viata incaperii, iar mobilierul este realizat din materiale naturale, printre care si marmura sau fier. Stilul Sun Country si Tuscan sunt ambele inspirate de elemente ale naturii, cu sugestia unei calduri si elegante confortabile, in tonuri nisipii.Daca te-am fermecat cu povestea stilurilor country, inseamna ca ne-am atins scopul si ca le vei lua in considerare atunci cand iti vei reamenaja locuinta, mai ales daca iti doresti o atmosfera relaxanta si speciala.Country – presupune o diversitate de stiluri, in functie de zonele geografice unde apare, printre care French Country, English Country, Country Cottage, Sun Country, Tuscan.Istorie - a aparut in America secolelor VII-VIII, ca o alegere foarte raspandita printre proprietarii de case, iar in zilele noastre reprezinta un stil popular, confortabil, cu linii simple si curate, adaptabil atat intr-o casa, cat si intr-un apartament.Caracteristici generale - predomina lemnul si materialele naturale, motivele florale, influentele rustice, vintage, culorile neutre sau pastelate ce variaza in functie de stil – de la tonuri de crem, bej, alb, roz deschis pana la maro inchis, negru, gri, kaki, uneori caramiziu.

Arta egiptului antic

Arta Egiptului antic cuprinde pictura, sculptura șiarhitectura dezvoltate de civilizația din valea Nilului din timpurile preistorice (c. 5.000 î.Hr.) până în momentul cuceririi romane (31 î.Hr.).Egiptul antic a cunoscut continuitatea istorică cea mai durabila dintre toate civilizațiile mediteraneene aleantichității. Condiția geografică (regiune izolată datorită zonei deșerturilor și unificată prin intermediul Nilului), opacitatea față de influențele culturale exterioare, toate acestea au dat naștere unui stil artistic specific, caracterizat prin continuitate.Ca parte componentă a civilizației egiptene, în toate formele sale, arta Egiptului antic este consacrată în primul rând faraonului, glorificării acestuia, considerat urmaș al zeilor, și are un profund caracter religios și funerar. Simbolistica joacă un rol important. Faraonii erau reprezentați deținând însemnele puterii. Culorile folosite sunt expresive: pielea roșie este specifică personajelor tinere, cea galbenă este utilizată pentru femeile de vârsta mijlocie care nu lucrau în aer liber. Semnificația culorilor era în primul rând religioasă:

Roșul: era o culoare negativă, aceasta fiind culoarea zeului Seth, zeul deșertului lipsit de viață și de acea zeul morții, al răului și totodată al dezordinii. Verdele: culoarea vieții vegetale și de aceea culoarea bucuriei și tinereții; era închinată zeului Osiris, zeu al reînvierii și a nemuririi ce stăpânea lumea de dincolo. Negrul: era culoarea pământului fertil al Nilului – fluviu, care, prin revărsările sale, asigura "reînvierea" veșnică a Egiptului an după an și garanta puterea și prosperitatea țării. Albastrul: era culoarea cerului și a zeului acestuia, Amon. Galbenul: reprezenta aurul, un material prețios simbol al nemuririi zeilor și de aceea avea un caracter sacru, el fiind destinat numai reprezentărilor zeilor și faraonilor. Albul: simbol al purității și bucuriei, era culoarea coroanei Egiptului de Jos.

Forturile de apărare, palatele, templele și casele particulare erau construite din piatră sau din cărămizi uscate la soare. Executarea construcțiilor era planificată de arhitecți. Nu se folosea mortar, de aceea pietrele trebuiau să se potrivească bine între ele. Cu toate acestea, marile construcții monumentale egiptene au supraviețuit mai multor milenii de istorie.

Exemple: Piramidele lui Keops, Kefren și Mikerinos (ansamblul de la Giseh), mastabalele din Abydos, Piramida romboidală de la Dahshur, templul reginei Hatșepsut de la Deir el-Bahri, mormântul lui Ramses al II-leade la Abu Simbel, templul funerar al lui Tutankamon din valea Regilor ș.a.

Piramidele sunt construcții monumentale, destinate faraonilor și familiilor lor, construite din blocuri enorme de piatră, la început neșlefuite, urmând ca mai târziu piramidele să fie construie din blocuri de piatră netezite.

Temple de cult existau în toate orașele, fiecare astfel de templu fiind dedicat unui singur zeu (sau faraon). În interior se afla statuia zeului, care reprezenta locul de oficiere a ritualurilor de cult de către preoți.Templele sunt construite în plan rectangular și compuse din mai multe spații. Intrarea era flancată de doi piloni în forma de trunchi de piramidă, care conțineau reprezentări statuare ale divinităților. La intrarea în curtea interioară se afla un obelisc, pe care, prin hieroglife, era înscrisă viața zeului respectiv.Sala hipostilă a templului, conținea o mulțime de coloane uriașe, decorate cu picturi sau hieroglife. Sanctuarul era alcătuit din mai multe încăperi și coridoare secrete. În cea mai întunecoasă și îndepărtată încăpere se afla statuia zeului.Templele de cult erau construcții monumentale, construite pe baza sistemului stâlp (coloană) - grindă. Vechii egipteni nu cunoșteau arcul sau bolta.Coloana egipteană era foarte înaltă și construită din piatră. Avea nu numai un rol funcțional, acela de a susține construcția, dar și unul estetic. Coloana era viu colorată și inscripționată cu hieroglife. Uneori fusul coloanei imita tijele florale, iar capitelul imita floarea de lotus sau de palmier, sau capete de zeițe.

Relieful care decorează pereții mormintelor, templelor sau coloanelor este înlocuit treptat de pictura murală. Se practică tehnica frescei, iar scenele sunt așezate în frize pe toată suprafața peretelui, de la sol la tavan. Tematica este foarte bogată, de la scene din viața cotidiană (petreceri, dansuri, întreceri sportive) până la ritualuri de cult sau de înmormântare. Se încearcă o încadrare în peisaj și chiar o așezare pe etaje a personajelor (perspectivă etajată) pentru a sugera adâncimea. Linia neagră conturează accentuat formele, culorile sunt așezate în pete uniforme, fără nuanțări care să dea impresia de volum.În perioada Regatului de Mijloc se observă apariția unor elemente simbolice sau magice și diversificarea paletei cromatice, folosindu-se, pe lângă culorile primare, complementarele, contrastele de închis-deschis și griurile colorate. În perioada Regatului Nou, când fresca ocupă locul dominant în decorarea templelor, mormintelor și palatelor, se observă o modificare a culorilor care devin mai transparente, chiar nuanțate, ceea ce conferă o picturalitate nemaiîntâlnită până acum.

Sculptura se manifestă sub forma basoreliefului, altoreliefului și a statuilor.

Dezvoltarea picturii este mai lentă. Cea mai veche operă pictată egipteană, care a supraviețuit până astăzi, este lucrarea numită Gâștele de la Meidun, pictură pe stuc, care, alături de lucrarea Pisica la pândă constituie dovada unei evoluții a stilului compozițional și cromatic.

Ceramica bogat decorată a perioadei predinastice devine mai simplă în perioada Vechiului Regat. Bijuteriile de aur sau din pietre semiprețioase au ca teme diverse forme animale sau vegetale, care constituie o sursă de inspirație constantă de-a lungul întregii istorii a Egiptului antic.Cu excepția câtorva piese rare - cum ar fi tronul din lemn încrustat cu aur ,puține piese de mobilier au dăinuit până în zilele noastre. Totuși arta funerară ne oferă suficiente informații privind forma scaunelor, a paturilor sau a meselor. Având un aspect simplu, acestea sunt împodobite cu forme vegetale, iar picioarele reproduc pe cele de diverse animale.

Stil gotic După stilul romanic apare era stilului gotic, care a început în nordul Franţei, la începutul secolului al XIII-lea si a durat peste 300 de ani. Denumirea a primit-o în timpul Renaşterii, ca o porecla ironic de cultură sălbatica şi necivilizata. Împreună cu Franta goticul a apărut în Elveţia şi în Belgia, în Germania acest stil a ajuns numai în secolele XIV-XV. În Italia, de asemenea, goticul a pătruns destul de târziu şi s-a răspândit datorita mănăstirilor din Ordinul Dominican. Astfel, acest stil poate fi împărţită în două zone: nord şi sud. Primul grup este reprezentat în arta gotică, în ţările precum Franţa, Ţările de Jos, Germania şi Anglia, o importanţă deosebită o are arta din Ţările de Jos. La sud stilul gotic se raspindeste, în special în sudul Germaniei, Elveţia şi Austria. În multe ţări din nordul Europei (Germania, Flandra, Scandinavia), unele caracteristici ale stilului gotic au supravieţuit până la apariţia barocului. Un exemplu frapant al stilului gotic sunt catedrale medievale creştine pastate pina azi. Unele elemente ale acestui stil sunt reflectate în epoca victoriană (romantism), precum şi cele aparute în secolul al XX-lea. Acum acest stil este adesea folosit in arhitectura. Detalii tipice de acestui stil sunt turnuri înalte decorative, coloane zvelte, forme complexe de arcuri, modele ajurata, ferestre în formă de rozeta. Iar vitraliile mari de sticlă colorate prin care pătrunde lumina soarelui. În ceea ce priveste interiorul, unele detalii pot fi găsite în stilul contemporan country. Spre deosebire de el, interiorul stilului gotic este mai luxos şi formal. Interioarele au fost decorate în conformitate cu structurile de piatra

ale arhitecturii ornamentale. Casele de locuit ale locuitorilor bogaţi nu rămână în urmă de casele de lux ale nobilimii, însă, au păstrat o anumită simplitatea in proiectare şi decor. Pentru interiorul gotic timpuriu este caracteristic pardoseala din piatra, gresie sau lemn solid, care ulterior au fost acoperite cu covoare de culori saturate profunde. Peretii din piatra se captusau cu lemn, se decorau cu picturi murale colorate (fresce, sau motive heraldice tipografice) sau covoare de perete (tapiserii).Tablouri pictate pentru a decora camerele erau rar folosite,portretele pictate în ulei au aparutmai târziu, ca si gravura pe lemn. Gama de culori este luminosa şi saturata - aur şi argint, nuante bogate de ocru, violet, negru, rosu, verde. Tavanele aveau o constructie dingrindă cu zăbrele. În acelaşi timp, sa întâlnit, de asemenea, tavane căptuşite cu scânduri: netede sau frecvent disecate şi decorate cu benzi de pictura decorativa. Mobila arata destul de masiva şi grea fiind facuta din lemn tare si masiv şi colorate în culori întunecate. În acelaşi timp, poate fi văzută ca produs al artei intr-un decor bogat şi de lux - ornamente sculptate şi ponticum. Experţii au identifica patru tipuri principale de panouri decorative: 1) un model ajurat, 2) ornamente in forma defrunze , 3) tesuturi banda ,4) sculpturi stilizate. Aceasta din urmă este deosebit de tipic pentru mobila franceza din secolul XV, care timplarii o efectuau cu ajutorul margelelo. De asemenea, ca ornament au servit arcurile şi nişele, în curând la acestea s-au adaugat imagini de figuri, mai intii pe suprafeţele frontale ale mobilierului, iar apoi si pe laterale. In afara de diferentele stilistice ale decorului mobiliei diferente mari in ornamentatia mobilei le aveau raioanelor de nord si sud. În partea de nord a Europei joacă un rol important decorul ajuratat şi cel cu falduri.Utilizarea lemnului masiv contribuie la utilizarea pe scară largă a cioplitul în lemn, la sud este utilizat în principiu lemnul semimasiv, pin, de aceea a fost raspindita sculptura ornamentala si multiple elemente de plante,frunze, de multe ori într-o imagine naturalista. Elementele tractate sunt frunzele de viţă de vie şi ciorchini, de legume, ghirlande, pergamente, rozete, frunze, flori, panglici, decorate cu scuturi şi cartuşe. Foarte caracteristice sunt elemente geometrice abstracte şi modul naturalist de performanţă. Transformari aproape nu se aplică, cu excepţia Italiei. Ca parte a ornamente geometrice se simte influenţa Islamului. Desigur, reproducerile moderne de mobilier din acest stil au un design simplu, dar in el o sa fie prezente elemente, cum ar fi picioruse ascutite, detalii sculptate, arcade si nise, tapiţerie de pluş. Ca accesorii, puteţi folosi o multime de lumanari, candelabre din fier forjat şi lămpi, sculpturi şi statui de Gargoyles şi alte creaturi mitice, simboluri ale Bisericii. Stil gotic – este o etapă importantă în istoria designului interior, el a creat mai multe tipuri noi de mobilier, şi a dat la o nouă viaţă tehnicii mobilirului antic. El a citat creşterea de tâmplărie şi ia dat viaţă, forma originală de exprimare în ornamentare. Desigur, un interior gotic arata mai masiv si greoi. Pe de altă parte, arhitectura mărturiseşte originalitatea solutiilor de design, bogăţia formelor, el serveste la formarea dispozitiei si confortului.

Stilul japonezJaponia este o ţară cu o istorie seculară şi distinctă, cu o cultură variată şi unică. Specific pentru interiorul japonez este faptul că totul este îndreptat spre armonizarea coexistenţei sufletului uman cu lumea din jur, prin renunţarea la emoţii şi experienţe inutile.Acest lucru se realizează prin tendinţa către minimalism şi predilecţia către accentuarea funcţionalităţii interiorului, datorită perfecţiunii formelor simple şi utilizării spaţiilor mari, prin lipsa obiectelor suplimentare. Totodată, interiorul japonez este dominat de naturaleţe şi aspectul firesc, relevate prin nuanţe de cacao cu lapte, nisipoase, bej. Interiorul japonez, la fel ca arhitectura niponă în general, are un mod specific de manifestare, axat pe identitatea naţională, distinctă prin elementele sale unice care, din păcate, au reuşit să dispară, influenţate de realitatea contemporană, fiind înlocuite de tehnologia înaltă.În mod tradiţional, interiorul japonez reprezintă un spaţiu luminos, imens, întrepătruns de ornamente naţionale, un loc special atribuindu-se covorului tatami (un fel de saltea din paie). Dimensiunea acestui covor este de aproximativ 2 metri pătraţi, de obicei, acesta era schimbat o dată sau de două ori pe an. Deasupra tatami se plasează un futon - saltea din bumbac natural. Tatami şi futon-ul sunt uşor de strâns şi, în consecinţă, permit restabilirea spaţiului liber. Îmbrăcămintea, serviciul şi diverse obiecte japonezii le păstrează în dulapuri încorporate în pereţi şi în podea, pentru a economisi spaţiul. Mobilierul japonez, apărut în prima jumătate a secolului XVII, este numit Tansu. El se referă la diverse lădiţe, comode cu sertare, scrinuri, diferite dulapuri scunde.

Simplitatea şi funcţionalitatea design-ului interior japonez constituie rezultatul unui climat capricios şi condiţiilor seismice. Anume din aceste motive, încă din timpuri străvechi aici s-a manifestat predilecţia pentru obiecte uşoare. În loc de piatră naturală este folosit lemnul, cea mai mare parte a construcţiilor sunt uşoare şi deschise, de multe ori "mobile", se dă preferinţă uşilor glisante şi pereţilor din hârtie şi bambus (de exemplu panourile Shoji). Acestea din urmă sunt de multe ori adevărate opere de artă, ele reflectă caracterul şi starea de spirit a proprietarului casei şi au rol de a delimita spaţiul locuinţei japoneze în diverse "zone funcţionale": zona de recreare, zona de lucru şi zona de relaxare. În afară de aceasta, japonezii utilizează puţin metal în construcţii, din cauza lipsei acestui material. Prin urmare, interiorul tradiţional nipon era conceput în aşa mod , încât utilizarea metalului pare sau inutilă, sau nu poate fi încadrată armonios cu alte elemente din componenţa mobilierului.Un rol special în interiorul japonez este alocat iluminării. În mod tradiţional, o locuinţă japoneză este învăluită de o lumină moale, discretă, difuzată asemeni razelor lunii, principiu diametral opus iluminării din toată Europa, care reflectă intenţia de a exprima forţa soarelui. Această lumină catifelată subliniază elementele elegante şi unice aleinteriorului, exprimându-le semnificaţia. Fiecare zonă funcţională dispune de iluminare proprie, care corespunde destinaţiei acestei regiuni. Lămpile pentru iluminat sunt făcute din lemn şi hârtie de orez, şi sunt încadrate în abajur sferic sau dreptunghiular.Mobilierul japonez are o serie de trăsături specifice. El îşi păstrează caracterul neted şi lipsit de complicaţii, are linii şi unghiuri drepte, care parcurg prin toată locuinţa. În mai multe locuri ale camerei sunt ilustrate ieroglife. O altă trăsătură distinctivă a interiorului japonez este prezenţa meselor şi scaunelor scunde, uneori nici de scaune nu este nevoie, aşa cum se obişnuieşte să se aşeze pe podea. O importanţă deosebită este atribuită curăţirii podelelor, deoarece acestea servesc japonezilor drept locuri pentru şezut, dormit, şi uneori pentru mâncat. Un alt detaliu esenţial al interiorului nipon este Ikebana japoneză. Acest buchet unic, având o anumită semnificaţie, este menit să reflecte starea de spirit a proprietarului sau a unui eveniment important din viaţa acestuia.Interiorul japonez reprezintă modalitatea de manifestare a unei persoane care încearcă să se evadeze de la agitaţia din afara casei, care nu este predispus să accepte haosul în gândurile şi acţiunile sale, fiind capabil să observe şi să admire frumuseţea simplităţii.

Stilul minimalist

Design interior minimalist - numit si arta ABC, arta minimala, este un curent artistic aparut in secolul XX care incearca sa minimalizeze intr-o creatie artistica numarul de culori, forme, linii, valori si texturi, cat de mult se poate. Designul minimalist se caracterizeaza prin forme simple, linii drepte si printr-o imagine de ansamblu aerisita.

Stilul minimalist - artistii care au adoptat aceasta maniera de lucru folosesc in compozitii cat mai putine culori, forme, linii.

Stiul de amenajare minimalist merge pe ideea interioarelor monocrome, renuntarea la peretii interni, geometrizarea formelor, transparenta si inlocuirea mobilelor masive cu mobile simple, cum ar fi rafturile in loc de biblioteca, canapelele simple din piele sau stofa, taburetele, mesele joase taiate in forme abstracte sau spatiile zidite in pereti pe post de dulapuri. Un alt element specific minimalismului este renuntarea la covoare si mochete, in favoarea parchetului. De asemenea, acest stil propune inlocuirea gresiei sau faiantei din baie cu imitatii de parchet, incorporarea in mobile a corpurilor de iluminat, mai ales in bucatarii, iar in camere de cele mai multe ori lustrele sunt inlocuite cu lampi inalte metalice, realizate artistic, sau dimpotriva, lampi foarte usoare, eventual cu abajurul din hartie.

Mobilierul minimalist propune un spatiu simplu, curat, aerisit si exclude orice ingramadire de obiecte, excluzand aglomerarea ce da adesea o senzatie de sufocare, de presiune. Cele mai stralucite exemple ale genului imbina designul inspirat si piesele de calitate, producand un rezultat simplu, dar de efect. Dar mobilierul modern si minimalist nu trebuie sa fie atat de rece pe cat se tem multi, sau sa aiba ceva din austeritatea unei manastirii, ci trebuie sa fiu simplu, practic si placut din punct de vedere estetic, fiind asadar nevoie sa se gaseasca un nivel de simplitate potrivit.

Singura cerinta este "respectul" acordat calitatii materialelor si simtul spatiului. Exista numeroase exemple in care spatiul si lumina se completeaza reciproc astfel incat sa creeze un spatiu placut fara ornamente inutile

Culorile utilizate sunt pale sau stridente. Principala caracteristica a minimalismului este absenta decoratiunilor.

Lumina este una dintre principalele aspecte ale minimalismului, in arhitectura cat si in designul interior. Lumina directa, indirecta ,difuza, puncte de lumina care pot mari spatiul, acoperi un zid, reflecta culorile, lumina anumite

obiecte de mibilier sau accentua un anumit traseu. Este foarte interesant de observat ca prin utilizarea filtrelor de lumina, materialelor foarte deschise ,sticla translucida, sau luminii difuze, obiectele par sa sfideze legile gravitatiei. Materialele translucide au mai degraba abilitatea de a sugera contururile decat de a ni le arata. Lumina care patrunde prin acestea estompeaza muchiile obiectelor, facandu-le sa arate de parca s-ar dizolva in spatiu. Panourile din lemn laminat au efect similar. Aparent solide de la distanta, pot fi modelate in foarte multe modalitati fara a strica aspectul final al suprafetei, fiind armonizat de lumina filtrata.

Stilul romanic

A aparut in Franta, la Cluny, in secolul X si este primul stil international, extinzandu-se in toate tarile Europei cu traditie romana pana in estul Europei.

Arhitectura. Caracteristice epocii sunt castelele, manastirile si bisericile. Castelele erau locuintele seniorilor feudali, fiind si fortarete in caz de atac. Erau asezate pe inaltimi si inconjurate de ziduri groase si inalte, realizate din blocuri de piatra si in partea superioara aveau creneluri, turnuri de aparare si ziduri de straja. Elementul principal al castelelor era donjonul cu infatisarea unui turn inalt cu intrare mai sus de sol, ferestre mici si in care se facea ultima retragere in caz de atac. Castelele erau simbolul autoritatii feudale. In timp au rezistat putine castele. Cele mai multe se afla in Franta si dateaza din secolele XI si XII, iar in Italia, in Toscana se pastreaza si azi o suita de turnuri feudale. Manastirile. S-au construit intre anii 954 si 981 de catre ordinul calugaresc al benedictinilor.

La Cluny in Burgundia a fost elaborat stilul romantic. La sfarsitul secolului XI ordinul benedictinilor administra aproximativ doua mii de biserici si manastiri in Franta, Germania, Spania si Italia. Bisericile romanice au devenit locuri de cult in secolele XI si XII in Europa centrala si apuseana si locurile de refugiu in fata navalitorilor barbari.

Biserici in stil romanic se intalnesc din vestul Europei, din Spania pana in est, in Romania, Polonia si pana in nordul Europei, aflandu-se si in Siria si Palestina. Raspandirea acestor biserici pe o arie larga demonstreaza larga circulatie a ideilor calugarilor. Planul bisericii romanice continua linia planului basilica, evoluand prin urmatoarele caracteristici: nivelul arcadelor care despart spatiile navei centrale si navelor laterale, nivelul tribunei si nivelul ferestrelor. Se remarca masivitatea zidurilor si austeritatea. Reprezentative sunt: in Germania - Catedralele imperiale de la Mainz, Worms, Speyer;in Italia - Biserica San Miniato al Monte ( Florenta), Biserica Lucca si Pistoia (Pisa); in Spania - Catedrala Santiago de Compostela; in Anglia - catedralele din Peterborough, Winchester, Durhan.

In Romania, primul monument de arta romanica este Catedrala de la Alba-Iulia. Prin intermediul colonistilor sasi si al ordinelor calugaresti, sosite din apusul Europei, stilul romanic s-a extins si in zona Sibiului unde s-au construit bazilici din piatra cu trei nave. Datorita unei asimilari intarziate in Transilvania, stilul romanic se imbina deseori cu goticul timpuriu, cum de altfel s-a intamplat si in alte zone din centrul si estul Europei.

Sculptura. Sculptura in relief are inspiratie religioasa. Anul 1000 a reprezentat un moment important in evolutia iconografica a sculpturii datorita spaimelor in fata Apocalipsei ce se anunta. Ideea Judecatii de apoi inspaimanta intr-o vreme in care biserica pedepsea ereziile. Stilizarile urmaresc sugerarea unei suferinte. Personajele apartin unei lumi patetice.

Pictura. Pictura se dezvolta in atelierele mestesugaresti din cadrul manastirilor. Pictura de manuscris urmeaza traditia precedenta si cunoaste o mare dezvoltare in Franta, Anglia, Spania si Italia.

Artele decorative. In cadrul artelor decorative, tesaturile ocupa un loc deosebit. Tesatura din biserica din Bayeux este reprezentativa perntru acel timp si prezinta episoade din luptele de

cucerire a Angliei de catre normanzi in secolul XI si tot in cadrul tesaturii sunt prezente si scene campenesti. Multitudinea culorilor, aplicatia diferitelor materiale si tesaturi pe panza suport creeaza un ansamblu original.

Stil in interior

Stilul in design, ca si stilul arhitectural, este un concept vast, destul de dificil de definit. Exista mai multe tipuri de "stiluri", iar ele au fost definite uneori ca tendinta de larga raspandire, cum au fost umanismul, neoclasicismul, curent definit de architect ca purismul, structuralismul, "eticheta" aplicata retrospectiv ca protoclasicism, manierism, reprezentarea unei ideologii, de exemplu pietism, totalitarism, tendinta regionala, de exemplu shintoism, usonianism (cf. Jeremy Melvin, ...isme, sa intelegem stilurile arhitecturale, Editura Rao, 2007). Alteori, stilurile din designul interior sunt propuse de istorie (retro, country, clasic, modern, contemporan etc.), de regiune (unele particularitati pentru anumite tari, conform carora putem vorbi de un stil oriental, spaniol sau italian, de exemplu) sau detehnologie, cum este cazul eco-designului astazi (cf. Francisco Asensio Cerver, Interior Design Atlas).

Stilurile pot coexista, iar preocuparea institutionalizata pentru un stil anume in arhitectura si design interior nu a aparut decat incepand cu 1830, cand arhitectura a intrat sub sfera politicului, iar alegerea stilului a devenit o optiune ideologica. In secolul XXI designul incearca sa se elibereze de sub incorsetarea unui stil si a unei categorizari exacte, acum se poate vorbi mai mult despre tendinte in design, ce pot coexista in ciuda faptului ca la prima vedere pot parea contradictorii, ca, de exemplu, neobarocul si minimalismul.

Aceasta distinctie dintre stiluri fiind facuta, vom intelege mai usor faptul ca o casa nu reprezinta exponentul unui singur stil sau a unei tendinte, ci un mix armonios de tendinte si stiluri pornind de la arhitectura si ajungand pana la designul de interior, ce trebuie sa fie cat mai profesionist realizat pentru ca rezultatul sa fie impresionant, dar si unitar.

Pentru a initia un proiect de design interior trebuie sa incepem prin a face un mic studiu asupra lucrurilor care ne plac si pe care le dorim in viata noastra si asupra mesajului pe care vrem sa il transmitem printr-o anumita amenajare despre noi, despre stilul nostru de viata, gusturile si asteptarile noastre. Interiorul unui spatiu depinde de oamenii care locuiesc in acest spatiu, de personalitatea lor si ii influenteaza, intr-o anumita masura, pe toti cei care vor intra in acest spatiu. Asadar, definirea stilului sau a amprentei personale presupune o cunoastere de sine, a persoanelor care locuiesc in spatiul respectiv, dar si a dorintei de influentare a celor care viziteaza spatiul destinat amenajarii.