2. egt cap 1

ECONOMIA ÎNTREPRINDERII

CONF UNIV DR. GOLEA POMPILIU

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ŞI COMERCIAL - BUCURESTI

ANUL II

CAP 1. ELEMENTE INTRODUCTIVE PRIVIND “ECONOMIA ŞI GESTIUNEA ÎNTREPRINDERII”

1.1.Definirea noţiunilor de economie, gestiune şi întreprindere

1.2. Relaţia gestiune-economie-întreprindere

1.3. Ipostaze ale întreprinderii

1.4. Teorii economice cu privire la întreprindere


Noţiunea de economie =

„economie” = cuvânt provenit din grecescul „oikonomia”, cuvânt compus din „oikos” şi „nomos” („oikos” = casă; „nomos” = ordine)

„economie” semnifică operaţia de a face ordine în casă

ansamblul activităţilor umane desfăşurate în sfera producţiei, distribuţiei şi consumului bunurilor materiale şi serviciilor (cf. DEX)

ştiinţă care se ocupă cu studiul activităţii economice a societăţii umane (cf. NODEX)

totalitatea relaţiilor de producţie dintre oameni care alcătuiesc baza societăţii într-o anumită epocă (cf. DN)


Noţiunea de gestiune =

cuvânt provenit din gestio (latină)

activitatea de gospodărire, administrare

administrare a bunurilor unei întreprinderi, instituţii sau persoane; răspunderea păstrării bunurilor şi a mânuirii fondurilor unei

întreprinderi, instituţii sau persoane; ansamblu de operaţii privind primirea, păstrarea şi eliberarea unor

bunuri materiale aparţinând altcuiva; totalitatea bunurilor încredinţate cuiva în vederea administrării lor

(DEX)

ansamblu de operaţii privind primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor materiale dintr-o întreprindere sau dintr-o instituţie (NODEX)


Întreprindere= celulă de bază a economiei de piaţă

“o grupare de subunităţi legale care se constituie ca o unitate organizaţională de producţie de bunuri, servicii comerciale sau servicii de interes social, care beneficiază de autonomie, mai ales pentru asigurarea resurselor sale curente” (definiţie d.p.d.v. statistic)

“… vom denumi întreprindere executarea de noi combinaţii şi, de asemenea, rezultatele sale în cadrul exploatărilor” (Schumpeter)

“locul unde se combină factorii de producţiei în vederea obţinerii unui produs pe care-l lansează pe piaţă” (F. Perroux)


“formă de organizare a proprietăţii care combină factorii de producţie într-o unitate productivă, în scopul producerii de bunuri sau servicii şi vânzării lor cu un profit”

“locul în care antreprenorul lucrează în comun cu funcţionarii şi cu personalul, în vederea atingerii scopurilor propuse şi pentru binele comun al poporului şi al statului” (J. Brémond, A. Gélédan, „Dicţionar economic şi social”, Editura Expert, Bucureşti, 1995)


locul unde se realizează produse, unde sunt finalizate investiţiile, repartizate veniturile, exportate produsele, unde se crează locuri de muncă, unde oamenii îşi manifestă energiile creatoare şi îşi dezvoltă personalitatea

o formă de organizare umană, autonomă, ce dispune de resurse umane, financiare, materiale şi informaţionale pe care le combină pe baza unor criterii de optim în scopul producerii de bunuri/servicii destinate vânzărilor pe piaţă

veriga organizatorică unde are loc fuziunea între factorii de producţie cu scopul de produce bunuri economice în structura, calitatea şi cantitatea impuse de cererea de pe piaţă şi în vederea obţinerii unui profit

agent economic activ în cadrul economiei naţionale


Agent economicUn actor independent al vieţii economice = un centru de

decizie pe care economistul îl apreciază ca fiind semnificativ pentru a-l izola în vederea analizei (A-L Ristea (coordonator), „Marketing. Crestomaţie de termeni şi concepte”, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p. 13)

Agentul economic este constituit din una sau mai multe persoane fizice sau juridice

Agenţii economici sunt grupaţi în şase categorii în funcţie de rolul lor în cadrul funcţionării mecanismului de piaţă:

1. societăţile şi cvasi-societăţile nefinanciare (producători, distribuitori, intermediari etc.);

2. administraţiile publice şi private;3. instituţiile financiare (credit);4. instituţiile de asigurări;5. agenţii externi sau restul lumii, care permite măsurarea

schimburilor cu exteriorul unei economii naţionale;6. gospodăriile populaţiei. (adaptare după J. Brémond, A.

Gélédan, „Dicţionar economic şi social”, Editura Expert, Bucureşti, 1995, p. 90)


Deci, întreprinderea:

va fi organizată: va avea verigi de producţie, birouri, laboratoare, unităţi de cazare etc.;

fiecare clădire va fi destinată unei funcţiuni: producţie, administraţie, aprovizionare, distribuţie, comercializare etc.;

va avea drept obiect: producerea de bunuri şi/sau servicii; îşi va procura resurse materiale, umane (laboranţi, cofetari,

ospătari, vânzători, funcţionari, etc.), financiare (capital propriu, credite de la bănci) şi informaţii;

îşi va forma o cultură organizaţională care se va dezvolta astfel încât să susţină strategia firmei şi atingerea obiectivelor stabilite


Economia furnizează cadrul de referinţă relativ adaptat prin:norme;normative;indicatori etc.

Abordarea conceptului de „economie” în raport de întreprindere se concentrează pe aspectele vizând:

producerea, distribuirea şi consumarea bunurilor/serviciilor.


Relaţia economie-întreprindere

explicarea naturii întreprinderii şi a dezvoltării acesteia; analiza raportului de forţe între diferitele categorii de agenţi

economici implicaţi în funcţionarea unei întreprinderi; evidenţierea activităţilor şi principiilor fundamentale pe care se

întemeiază deciziile curente; studierea relaţiilor organizatorice; studierea strategiilor elaborate de întreprindere.

Relaţia gestiune-întreprindere

dirijarea organizaţiilor într-o manieră optimă astfel încât dificultăţile să fie cât mai mici posibile;

evidenţierea aspectelor caracteristice procesului de funcţionare.


„Economia întreprinderii” =

studiul întreprinderii, adică al oricărei organizaţii care produce bunuri şi/sau servicii, privită prin prisma scopurilor pe care ea şi le fixează şi a mijloacelor pe care le foloseşte în vederea atingerii lor;

fotografierea modului de organizare şi funcţionare a întreprinderii

prezentarea anatomiei acesteia, fără a intra în mecanismele intime de funcţionare

““Gestiunea întreprinderii”Gestiunea întreprinderii” =

o succesiune de decizii prin care managementul se asigură că obiectivele stabilite vor fi atinse;

nu se confundă cu managementul întreprinderii


întreprinderea ca organizaţie

întreprinderea ca sistem

întreprinderea ca unitate economică de producţie şi repartiţie

întreprinderea ca unitate socială


Întreprinderea ca organizaţie Întreprinderea ca organizaţie

Organizaţia: este cel mai eficient model de existenţă; are un sediu şi un teritoriu precis stabilit; funcţionează pe baza reglementărilor specifice;

ansamblu de persoane care: au obiective comune, pentru a căror realizare

îşi elaborează planuri, îşi alocă resurse financiare, materiale, umane şi

informaţionale, dispune de manageri, care determină fixarea şi realizarea

obiectivelor are o anumită personalitate ce se manifestă şi prin care este

cunoscută atât în relaţiile cu membrii săi, cât şi cu alte organizaţii


Întreprinderea ca organizaţieÎntreprinderea ca organizaţie

Caracteristici:

este o realitate în continuă devenire;

activităţile, diferite ca formă şi dimensiune, sunt cele care îi asigură unitatea sa socială şi economică;

este alcătuită din subsisteme interdependente, deschise faţă de mediu, adaptive şi dinamice.


Întreprinderea ca sistemÎntreprinderea ca sistem

prezintă o anumită finalitate finalitatea = orientarea activităţii firmei spre patru obiective

fundamentale:

1. profit;2. supravieţuire;3. dezvoltare;4. responsabilitate socială;

prezintă o anumită barieră care o separă de mediul său specific;

asigură, în permanenţă, fluxuri materiale, financiare, informaţionale.



Trăsături:

sistem complex;

sistem socio-economic;

sistem tehnico-material (dependenţa tehnologică dintre compartimentele firmei);



sistem organizatorico-administrativ: întreprinderea dispune de: o structură organizatorică; un regulament de organizare şi funcţionare;

sistem dinamic (organic-adaptiv);

sistem deschis;

sistem autoreglabil (modificarea activităţii în scopul atingerii obiectivelor propuse).


Întreprinderea ca unitate de producţie şi de repartiţieÎntreprinderea ca unitate de producţie şi de repartiţie

reprezintă un agent economic a cărei funcţie principală constă în producerea de bunuri şi/sau servicii destinate a fi vândute pe piaţă pentru a satisface necesităţile consumatorilor sub aspect cantitativ, calitativ şi ca nivel de preţ.

În vederea îndeplinirii acestei funcţii, întreprinderea:

poate avea în structura sa organizatorică diferite subunităţi;

are nevoie de factori de producţie pe care-i procură de pe pieţele corespunzătoare;

îşi comercializează produsele/serviciile pe piaţa bunurilor şi serviciilor;

acţionează pe două categorii de piaţă: în amonte şi în aval;

operaţiunile de vânzare-cumpărare realizate au ca efect o distribuire a veniturilor între agenţii economici din societate.


Întreprinderea ca unitate socialăÎntreprinderea ca unitate socială

ca grup social, este alcătuită dintr-un ansamblu eterogen de subgrupuri şi indivizi, care se deosebesc atat prin nivelul de calificare, cultură cat şi prin finalităţile sau scopurile urmărite.

Întreprinderea este investită cu o funcţie socială deoarece în cadrul ei îşi desfăşoară activitatea un număr mare de indivizi, cu aspiraţii şi idealuri când convergente, când divergente.

Funcţia socială a întreprinderii presupune satisfacerea unui anumit număr de nevoi resimţite de salariaţi cu ocazia muncii lor: nivelul de salarizare; stabilitatea locurilor de muncă; promovarea; formarea profesională; îmbunătăţirea condiţiilor de muncă etc..


Întreprinderea ca unitate socialăÎntreprinderea ca unitate socială

este un factor de mobilitate şi echilibru social; trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

socializare; consum productiv; refugiu şi protecţie; transmiterea cunoştinţelor şi patrimoniului; transmiterea modelelor pozitive de comportament; control social; reproducerea normelor şi valorilor.


Firma, întreprinderea (enterprise) este formă a acţiunii umane, mai precis creaţia

întreprinzătorului (numit de el enterpriser); ea este parte integrantă a pieţei, şi trebuie integrată în teoria

generală a procesului pieţei şi formării preţurilor– teoria distribuţiei;

prezintă un tip special de contribuţie a întreprinzătorului la procesul economic de alocare a resurselor rare, funcţia sa economică ce presupune şi crearea, menţinerea în activitate sau desfiinţarea unităţilor de afaceri;

prezintă un tip special de venit aferent: profitul (el fiind un exponent al risk theory of profit).


Teorii: teoria comportamentului centrată pe nevoia oamenilor de a coopera

în organizaţii teoria stabilirii obiectivelor organizaţionale (impactul puterii şi politicii

în stabilirea obiectivelor) teoria competiţiei perfecte (firma există pentru a combina factorii de

producţie în vederea obţinerii unui produs final) teoria preţurilor (firmele sunt funcţii de producție identice, fiecare

transformând inputuri omogene în outputuri omogene conform unor planuri tehnice cunoscute tuturor)

teorii ale firmei bazate pe costurile de tranzacţie, drepturile de proprietate, costurile de agenţie

teoriile contractuale – se bazează pe importanţa drepturilor de proprietate

teoria firmei bazată pe resurse


Critici ale teoriilor moderne ale firmei:

că nu asumă în mod explicit o încercare de teoretizare în termeni de acţiune umană (lipseşte din firmă, companie, întreprindere, unitate de afaceri elementul intenţional uman, factorul teleologic)

pune firma în contrast cu piaţa

sunt în contradicţie cu teoria economică generală.


Teoria antreprenoriatului şi a firmei (Hawley 1907): Funcţia economică a întreprinzătorului: teoria bazată pe risc

a profitului - profitul aferent unei iniţiative antreprenoriale nu este răsplata pentru management sau coordonare, ci pentru riscurile şi responsabilităţile pe care întreprinzătorul şi le asumă

Întreprinzător versus manager: managementul – gestiunea resurselor într-un cadru antreprenorial nu poate fi elementul central al firmei şi nici nu se poate suprapune peste activitatea antreprenorială

Întreprinzător versus inovator: piaţa nu este o arenă managerială sau a inovaţiei, ci în primul rând, este un spaţiu al antreprenoriatului, al proprietarilor care-şi asumă responsabilitatea pentru proiecte de afaceri.


Întreprinzător versus capitalist: agentul proprietar-capitalist-întreprinzător, rolul primordial îl deţine întreprinzătorul între toate funcţiile economice. Acesta devine centrul analizei, singurul factor de producţie realmente activ; munca, pământul şi capitalul nu pot fi decât unelte în mâna întreprinzătorului. De fapt, dacă e să i se acorde combinării factorilor de producţie un rol în teoria producţiei, atunci întreprinzătorul este cel care realizează această combinare.

Întreprinzător versus asigurător: asigurarea este un cost pentru întreprinzătorul individual care se asigură. În măsura în care se asigură, îşi restrânge exercitarea funcţiei antreprenoriale, dar riscul este doar transferat asigurătorului, care devine el însuşi întreprinzător şi recipient al unui venit rezidual ne-predeterminat prin această asumare.

2. egt cap 1

Documents