REFERATE

VIOLENŢA ASUPRA COPIILOR

TÜNDE PETER

Doctorand Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

Rezumat: La nivel global peste 40 de milioane de copii sub 15 ani cad victime violenţei în fiecare an. Mediul emoţional al familiei este decisiv în procesul dezvoltării stimei de sine necesar construcţiei identitare.Cuvinte cheie: copii, violenţă, mediu familialAbstract: At global level, more than 40 million children under the age of 15 are the victims of domestic violence every year. The emotional environment of the family is decisive in the process of developing self-esteem, necessary for identity construction. Keywords: children, violence, family environment

“ ... Rădăcinile şi roadele arborelui familial se hrănesc şi se transmit şi transgeneraţional, iar dacă ele sunt amare, gustul existenţei se alterează de la predecesori la urmaşi. Astfel, viaţa devine pentru mulţi, dintr-o şansă de dezvoltare şi împlinire a potenţialităţilor, doar o cursă cu obstacole de care se tem sau pe care le percep ca insurmontabile. Adesea, consecinţele nefaste se pot citi în starea de sănătate psihică şi somatică, dar şi în realizările sale şcolare sau sociale.” (Iolanda Mitrofan)

La nivel global, peste 40 de milioane de copii sub 15 ani cad victime violenţei în fiecare an, însă în ciuda acestui fapt, 97% din ei nu beneficiază de aceeaşi protecţie legală împotriva violenţei ca şi adulţii, se arată în "Studiul Organizaţiei Naţiunilor Unite privind violenţa asupra copiilor" lansat în 11 octombrie 2006 la New York. Astfel, milioane de copii din întreaga lume devin victime ale abuzurilor fizice şi psihologice, în majoritatea cazurilor, tocmai din partea celor responsabili pentru îngrijirea lor.

În pofida acestor statistici şi în pofida concluziilor cercetărilor efectuate de experţi, privind consecinţele violenţei, numai 17 ţări din întreaga lume au interzis prin lege, până în acest moment, orice formă de pedeapsă fizică sau tratament umilitor împotriva copilului. Aceasta înseamnă că majoritatea copiilor din lume sunt lipsiţi de protecţie atât teoretic cât şi practic, oricine putându-i agresa fără frica de a răspunde în faţa legii pentru actele sale.

Pedepsele fizice în şcoli nu au fost nici acum suprimate în 106 ţări ale lumii, dar chiar şi în ţările unde au fost interzise, punerea în practică şi monitorizarea aplicării legii este, adeseori, ineficientă. De asemenea, în

147 de ţări, pedepsele fizice nu sunt restricţionate în instituţiile de îngrijire alternativă. Prin urmare, se poate spune că pedepsele fizice şi tratamentele umilitoare aplicate copiilor sunt practicate în aproape toate societăţile.

În acelaşi raport al ONU, se mai arată că: • între 20-65% din copiii de vârstă preşcolară sunt

intimidaţi fizic sau verbal. Pedeapsa fizică (bătaia cu mâna, cu băţul etc.) este o practică curentă în şcoli într-un mare număr de ţări şi determină, în mare măsură, abandonul şcolar.

• 126 milioane de copii din întreaga lume muncesc în condiţii periculoase, îndură, adesea, bătăi şi umilinţe şi agresiuni de natură sexuală din partea angajatorilor.

• Copiii instituţionalizaţi din orfelinate şi centre de detenţie sunt cei mai supuşi violenţei din partea personalului care îi asistă (sunt torturaţi, bătuţi, izolaţi, violaţi, hărţuiţi).

• 150 milioane fete şi 73 milioane băieţi din întreaga lume sunt anual violaţi sau supuşi la agresiuni sexuale, agresorii fiind, în cele mai multe din cazuri, membrii ai familiei sau rude.

• Se estimează că, anual, între 133 şi 275 milioane copii sunt martorii violenţei domestice.

• Violenţa în familie şi pedepsele fizice severe sunt practici comune atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, în toate regiunile lumii.

• Peste 50.000 de copii sunt anual ucişi (adesea, în bătaie sau după ce au fost violaţi) şi între 1-2 milioane de copii ajung la spital cu răni şi afecţiuni cauzate de violenţă.

• Cele mai multe acte de violenţă împotriva copiilor sunt înfăptuite chiar de cei din cercul lor de prieteni şi cunoscuţi ori rude şi îngrijitori: părinţi, profesori, colegi de şcoală, angajatori, tutori.

Suedia a fost prima ţară din lume care a interzis toate formele de pedeapsă corporală aplicate copiilor. Experienţa acestei ţări arată că o schimbare considerabilă în atitudinea şi metodele de disciplinare aplicate de părinţi şi educatori copiilor şi reducerea pedepselor fizice nu se pot baza exclusiv pe introducerea de legi prohibitive, ci mai ales pe campanii de educare a publicului desfăşurate de-a lungul a decenii întregi. În

AMT, vol II, nr. 3, 2009, pag. 126

REFERATE

1980, studiile arătau că 51% din părinţi folosiseră bătaia ca metodă de corecţie. Douăzeci de ani mai târziu, numărul acestora a scăzut la 8%.

Deşi România se află printre puţinele ţări din lume în care legislaţia interzice folosirea pedepselor fizice asupra copilului, totuşi, specialiştii sunt de părere că mai avem de lucrat la acest capitol, întrucât o mare parte a românilor sunt încă de părere că bătaia "e ruptă din rai". Jumătate din părinţii români folosesc bătaia ca metodă de disciplinare.

În ciuda acestei legi, potrivit statisticilor publicate în studiul "Abuzul şi neglijarea copilului"(realizat în 2001 de ANPDC, Banca Modială şi OMS), se evidenţiază că 47,2% din părinţi spun că folosesc bătaia ca metodă de disciplinare a copilului, iar 84% din copii declară că sunt bătuţi de părinţi. Pedepsele fizice aplicate copiilor deţin cea mai mare pondere în mediul rural. Astfel, 87% din părinţii de la sate ce au copii cu vârste cuprinse între 3 şi 5 ani, respectiv 78% din părinţii ce au copii de 6-7 ani, au declarat că le aplică acestora pedepse fizice. În mediul urban, violenţa fizică are o pondere mai mică (52,6% la copiii între 6 şi 7 ani şi 50,2% la cei între 3 şi 5 ani).

De asemenea, în 75% din şcoli se înregistrează fenomene de violenţă, iar 48,1% din copiii din instituţii afirmă că sunt pedepsiţi prin bătaie de către personalul didactic, aşa cum se arată într-un studiu asupra violenţei în şcoală realizat de UNICEF, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi Institutul Criminalistic.

Într-un alt studiu, realizat de Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, în decembrie 2005 - ianuarie 2006, se arată că 60% dintre elevi sunt agresaţi verbal şi fizic în şcoală şi în familie.

Cercetări recente întăresc plasarea riscului de violenţă individuală în parentalitatea abuzivă, ostilă, chiar indiferentă sau neglijentă şi în familia de origine cu istorie de violenţă. Opinia publică, de asemenea, sancţionează deficienţele parentalităţii, în sens de stil educaţional defectuos, punându-le drept cauze ale abandonului copiilor.

Un studiu naţional privind percepţia copiilor în dificultate de către opinia publică românească arată că alcoolismul (77%) şi delicvenţa parentală (71%), absenţa responsabilităţii parentale (66%), dezorganizarea familiei (64%) sunt principalele cauze ale dificultăţilor în care se află unii copii. De remarcat este faptul că starea economică a familiei, adică sărăcia, este privită ca un factor de risc diminuat (58%) în raport cu cei de mai sus; se consideră, de asemenea, că abuzul asupra copiilor are loc în familie, la domiciliul lor. (44%)

Mediul emoţional al familiei este decisiv în procesul dezvoltării stimei de sine, necesar construcţiei identitare, a formării conceptului de sine pozitiv. Respingerea, izolarea, ignorarea, neglijenţa, ameninţarea, umilirea, ironizarea, suprasolicitarea sunt expresii nuanţate ale bogatei fenomenologii a abuzului emoţional asupra copilului, fie că unele dintre ele au loc în public, în prezenţa unor martori, sau în mediul exclusiv al familiei.

Vizibilitatea socială a abuzului emoţional în general, ca şi a celui asupra copilului este recentă în conştiinţa publică la noi, ea nefiind încă asimilată în realităţile juridice.

Figura nr. 1. Reprezentarea grafică a dificultăţilor în care se află copiii

Un sondaj de opinie efectuat în decurs de un an, pe un lot de 682 respondenţi, cu scopul de a cunoaşte opinia publică privind stilul de creştere a copiilor şi percepţia situaţiei copiilor în România, a pus în evidenţă faptul că adulţii manifestă dezacord total faţă de următoarele comportamente parentale: certarea copilului (67,8%), ameninţarea copilului (61,3%), bătaia spre binele copilului (61,2%), lăsarea copilului singur acasă (62,7%).

Figura nr. 2. Reprezentarea grafică a unor comportamente

În acelaşi timp, o mare parte dintre adulţi cunosc situaţii în care părinţii se bat în prezenţa copiilor (52,1%) sau susţin că cel puţin jumătate dintre copii sunt expuşi la scene de violenţă conjugală (56,3%). Respondenţii au afirmat că ei cunosc situaţii în care copiii sunt sancţionaţi verbal (51,6%), batjocoriţi (75,9%), înjuraţi (43,3%) sau obligaţi să cerşească sau să muncească (44,6%). Din datele obţinute reiese că abuzul psihologic, exprimat prin violenţă verbală, urmărind umilirea şi înfricoşarea copilului, ca şi exploatarea lor prevalează asupra violenţei fizice; doar 14,7% consideră că aproape toţi copiii sunt bătuţi, în mod repetat, iar 17% susţin că jumătate dintre copii sunt bătuţi în mod repetat.

Astfel, la noi, cercetări numeroase, ca şi statistici

AMT, vol II, nr. 3, 2009, pag. 127

REFERATE

convingătoare (Raport privind Sănătatea Reproductivă în România. IOMC, Bucureşti, 1999), efectuate pe eşantioane reprezentative, arată că violenţa fizică este asociată cu copilăria, fie ca experienţă personală (41% dintre femei şi 59% dintre bărbaţi au fost agresaţi în copilărie), fie ca definind raporturile între părinţi (25% dintre femei şi 26% dintre bărbaţi au fost martori în copilărie la bătăile între părinţi). Aceleaşi cercetări au pus în evidenţă faptul că dincolo de diferenţele interindividuale, felul în care este tratat în copilăria timpurie un individ poate fi definitoriu pentru destinul său. Agresivitatea manifestă a unor adulţi – care au sau nu un potenţial nativ de agresivitate – îşi are, uneori, rădăcinile şi în modul în care au fost trataţi de către părinţi sau în expunerea repetată la scene de violenţă între părinţi.

Figura nr. 3. Reprezentarea grafică a unor forme de abuz asupra copiilor

Se ştie, totuşi, că nu orice victimă devine agresor. Însă, trebuie subliniat faptul că traumele suferite în copilărie au consecinţe de ordin psihologic bine conturate în cercetarea criminologică din perspectiva psihologiei dezvoltării, manifestate prin:

• imagine de sine negativă;• depresie şi/sau izolare socială;• probleme dificile din sfera sexualităţii;• dificultăţi de relaţionare;• sentimentul victimei că este diferită de alţi oameni;• sentimentul că este puternic în sens malign (se dă o

conotaţie pozitivă comportamentelor violente, pozitivarea negativului în condiţiile ataşamentului între agresor şi victimă); Unii autori susţin că, în unele cazuri, agresorul este singurul adult care furnizează copilului atenţie şi afecţiune;

• stări de confuzie privind propria persoană (disocierea eu-lui) sau ale valorilor existenţiale;

• anxietate. Analiza cazurilor de abuz şi neglijenţă parentală

a evidenţiat faptul că violenţa în familie este o cauză a relaţionării inconsistente sau defectuoase între membrii familiei. Această perspectivă care pune accentul pe interacţiunile din cadrul familiei acordă importanţă potenţialului parental de agresivitate, devianţei, sănătăţii mentale, dar mai ales, stilului şi conţinutului comunicării

intrafamiliale. Copiii care provin din familii violente vor tinde

să reproducă violenţa din familie, vor transfera violenţa ca ceva firesc în relaţiile cu alţii, vor deveni la rândul lor agresori, folosind violenţa fizică ca modalitate de gestionare a conflictelor şi divergenţelor interpersonale.

Mai mult decât atât, prezenţa unui climat pozitiv şi afectuos în familie, contribuie la diminuarea şanselor de exprimare a criminalităţii infantile, chiar atunci când copiii au tendinţe native către comportamente violente.

În concluzie, nu contează structura sau forma de organizare a familiei, cât mai ales funcţionalitatea ei, concretizată în relaţii afective şi de comunicare adecvate mediului intim al familiei, în stilurile educaţionale adoptate de părinţi, strategiile de control parental, practicile cotidiene de relaţionare şi comportamentul moral.

BIBLIOGRAFIE1. Studiul Organizaţiei Naţiunilor Unite privind violenţa

asupra copiilor”, 11 octombrie 2006, New York.2. Studiul “Abuzul şi neglijarea copilului”, realizat în

2001 de ANPDC, Banca Mondială şi OMS.3. Studiu asupra violenţei în şcoală, realizat de

UNICEF, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi Institutul Criminalistic.

4. Studiu realizat de Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, decembrie 2005 – ianuarie 2006.

5. Raport privind Sănătatea Reproductivă în România, IOMC, Bucureşti, 1999.

AMT, vol II, nr. 3, 2009, pag. 128