vasilca în răspunsurile manuscrise la chestionarul lingvistic al ... limba si cultura/43...,...
TRANSCRIPT
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul
lingvistic al lui B.P. Hasdeu
Astrid CAMBOSE
Keywords: folk traditions; Romanian Gipsy carols; Vasilca; manuscripts
answers to B.P. Hasdeu’s Linguistic Questionnaire (1884)
1. Vasilca: ipoteze filologice și etnologice în literatura subiectului
Fie că se referă la obiceiul numit ca atare (colindul țigănesc cu o căpățână de
porc împodobită sau cu o păpușă, în ajunul sărbătorii de Sfântul Vasile), fie că se
referă la textul de colind Vasilca, termenul care ne interesează are o etimologie
incertă. Dicţionarul Academiei nu indică niciuna, însă diverși autori au formulat o
serie de ipoteze etimologice:
• Vasilcă < Vasilică, ʻnume de urs sau de porcʼ. Este ipoteza folcloriștilor Gr.
Tocilescu – care dă ca titlu al textului citat de el chiar forma Vasilica (Tocilescu
1900: 1465) – și G. Dem. Teodorescu:
Expresiunea Vasilcă e o sincopare din Vasilică, nume obicinuit a se da de către
țigani urșilor domesticiți pe care-i joacă prin sate sau prin orașe, pe la răspântii sau în
curțile oamenilor. În general, țiganii ursari pun acest nume urșilor și ursoaicelor nu
prin întâmplare, ci dintr-un vechi uz, cu timpul devenit aproape invariabil, spre a se
potrivi cântecului următor: «De t-ei face mai barò,/ Vasilica-mò,/ Să-ți dea tica d-un
grasnò,/ Vasilica-mò». E în deprinderea țiganilor ca, după cum dau nume urșilor, să
dea și celorlalte animale, dar mai cu seamă porcilor, căci nu e laie, nu e sălaș, nu e
familie de țigan care să nu aibă un porc, hârbar ca și stăpânii. Între numele de
preferință puse urșilor și porcilor, ursoaicelor și scroafelor, figurează cu deosebire cele
următoare: Vasilică, Pandelică, Marinică, Stănică și Ionică (Teodorescu 1885: 134).
Simion Florea Marian, în Sărbătorile la români, citează explicația lui G. Dem.
Teodorescu și adaugă că „Vasilca se mai numește altmintrelea încă și Vasivă, Sivă,
Silcă și puiul Sivei“ (Marian 2011: 78). Alte variante denominative întâlnite în
culegerile de texte sau în înregistrările audio sunt: Vasâva, Sâva, Sivo, Silva, Silcia,
Vasilcia, Vasilica, Văsilca, Vasilcuța.
• Vasilca/Siva < Shiva/Siva, ʻzeu indian creator de prim rang, având ca formă
de manifestare dansulʼ. Gr. Tocilescu este convins că aceasta este etimologia reală
(așadar, numele de urs sau de porc ar fi doar un jalon intermediar în evoluția
lingvistică a termenului):
Siva este numele zeului indian, Sivas. Întrebuințarea acestui cuvânt în acest
colind se explică prin însuși faptul că țiganii fiind de origină indiană, la emigrarea lor
Institutul de Filologie Română „A. Philippide” – Filiala din Iaşi a Academiei Române, România.
415
Astrid CAMBOSE
din India au adus cu dânșii între alte nume sanskrite și numele zeului Siva, Sivo
(Tocilescu 1900: 259).
Este o ipoteză amintită ca atare, dar cu precauție, și de către G. Dem. Teodorescu:
Cât despre etimologia cuvântului din Siva și Vasiva (cea din urmă formată prin
repețirea la început a silabei finale va) și despre identitatea lui cu divinitatea indiană
Siva, pe motivul că țiganii își au originea în India, această derivațiune o trec în
numărul ipotezelor filologice (Teodorescu 1885: 134).
Ion Ghinoiu îmbrățișează însă fără rezerve această variantă etimologică,
negând chiar genul Vasilcăi (înfățișată, în toate textele de colind cunoscute, ca o
arătare grotescă de genul feminin), în așa fel încât suprapunerea Siva/Shiva să fie cât
mai evidentă: „Siva (Vasilca), zeu al panteonului românesc, sacrificat prin
substituție la solstițiul de iarnă, identificat cu marele zeu indian, Shiva” (Ghinoiu
2001: 175); colindul corespunzător s-ar intitula Siva „prin contopire cu Vasile,
Vasilca sau Sila” (Ghinoiu 2013: 257).
Filiația indiană o creditează și Sabina Ispas, dar nu cu privire la etimologia
termenului Vasilca/Siva, ci referindu-se chiar la originea obiceiului respectiv, pe
care îl consideră un ritual arhaic hindus perpetuat în lumea modernă. Deși consideră
că în folclorul nostru actual nu mai există mituri propriu-zise, adică narațiuni
sapiențiale care să transmită marile adevăruri fondatoare ale umanității, Sabina Ispas
afirmă că țiganii, minoritari și supuși unor circumstanțe istorice deosebite (autoarea
evită să le numească traume în formă continuată), au conservat, în mod excepțional,
„forme de exprimare poetică a mitului” și „valorile străvechi ale acestuia” (Ispas
1998: 125). Mărturisind că a fost surprinsă de „asemănările izbitoare” (ibidem: 139)
dintre un ritualul de sacrificare a porcului filmat recent în India și datina Vasilcăi,
așa cum este cunoscută la noi, ea nota:
Din punctul nostru de vedere, textul de Vasilcă este un mit. [...] Ritualul
Vasilcăi exprimă o interdependență între mit (text), ritual (sacrificarea porcului) și alte
aspecte ale acestuia (împodobirea capului animalului, masa rituală, trecerea de la casă
la casă) care au suferit o remodelare și o adaptare datorită presiunii exterioare și unei
anumite experiențe istorice a grupului (ibidem: 140).
Simeon Mangiuca a propus încă din secolul al XIX-lea un etimon grec, atât
pentru numele Sfântului Vasile, cât și pentru colindul dramatic asociat: „Vasilca este
Iupiter Βασιλεoς, care stă în capul anului (chiar Sântul Văsile, Sân-Văsiiu creștin)”
(Mangiuca 1881: 41); textul lui a rămas puțin cunoscut, așa încât ipoteza sa a putut
fi „redescoperită” un secol mai târziu. Astfel, colindul „straniu” Vasilca s-ar numi
așa, după Ovidiu Bârlea, deoarece este legat de sărbătoarea de Sfântul Vasile:
„numele [Vasilca] derivă de la patronul creștin al Anului Nou” (Bârlea 1981: 388).
Este, desigur, ipoteza corectă, pe deplin satisfăcătoare în ceea ce privește această
variantă denominativă (Vasilca) și derivatele ei (Silca, Vasilcia, Silcia, Vasilcuța,
Vasîlca, Vaselca, Vasilica ); dar în ceea ce privește varianta Siva și derivatele ei
(Vasiva, puiul Sivei, Sâva, Silva), etimologia rămâne incertă. Unii folcloriști au
evitat formularea de ipoteze etimologice sau etnologice, mărginindu-se să sublinieze
caracterul izolat al acestui tip de colind. Spre exemplu, după Petru Caraman, datina
colindatului se păstrează sub două mari forme (profană și religioasă), iar
416
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu
Vasilca, datină în uz la țiganii din România, foarte răspândită în trecut, astăzi
se pare cu totul stinsă, constă în a umbla, în ajunul Anului Nou sau în dimineața de
Anul Nou pe la casele gospodarilor și pe la curți boierești, cu o tavă pe care se află
capul unui porc împodobit cu frunze și flori, cu panglici și oglinzi. Cu acest prilej
există recitative epice foarte curioase, precum e și întreaga datină; aceste recitative
însă n-au aproape nimic comun cu colindele propriu-zise afară de urările finale și
cererea de daruri (Caraman 1983: 8).
Și Ovidiu Bârlea considera că „răspândirea pe o arie restrânsă și numai la
categoriile arătate, precum și similitudinea evidentă a variantelor trădează o obârșie
relativ recentă” (Bârlea 1981: 390). Victor Kernbach discreditează complet Vasilca,
numind-o „o pseudocolindă” care „nu are alt scop decât cerșetoria deghizată”
(Kernbach 1994: 212). Dimpotrivă, unii autori îi atribuie o semnificație simbolică
superioară: colinda în general ar fi „o propunere retorico-lirică a cultului de soare”,
termenul însuși trimițând la un etimon grec care însemna „rotare, întoarcere,
învârtire de soare ori de lună” – revoluție astrală, am spune noi astăzi –, iar Turca,
Brezaia, Cerbul și Vasilca, înfățișând într-o manieră dramatizată călătoria Soarelui,
în calitatea sa de zeu suprem care cucerește rând pe rând toate animalele
guvernatoare ale semnelor zodiacale, „formează cu colinda laolaltă o totalitate
sistematică” (Mangiuca 1882: 41). Este interesantă această perspectivă astăzi, cu atât
mai mult cu cât etnologia a apucat-o între timp pe cu totul alte făgașe în explicarea
complexului ritual al sărbătorilor de iarnă – delimitând, printre altele, colindele
„propriu-zise” de „falsele” colinde precum Vasilca.
Adevărul nu îl putem stabili, însă. Este regretabil că, în primul rând datorită
ideologiei de tip mainstream care a structurat (și) cercetările folcloriștilor și ale
etnografilor români, de la înfiriparea acestui domeniu de studiu și până în prezent,
avem extrem de puține informații despre folclorul țigănesc și despre modul lui de a
se integra în peisajul nostru identitar. De exemplu, deși se știe că recitativul Vasilca
era, în trecut, cântat și în țigănește (Ispas 1998: 136; Marian 2011: 84), nicio
variantă în limba rromanés nu a fost consemnată, deci nu putem face comparațiile
care s-ar impune între ceea ce presupunem că va fi fost „originalul” și „traducerea”
ori echivalentul lui în limba română.
Propria nostră ipoteză explicativă este aceea că înțelesul central, generator de
sensuri proprii secundare, al termenului vasilcă este în primul rând cel de substantiv
comun (cap), ca în expresia „tare de vasilcă” (ʻtare de capʼ). În Dicționarul
etimologic al lui Al. Ciorănescu, căpățână este varianta argotică indicată pentru
vasilcă (Ciorănescu 2007: 720). Cu sensul de cap (în general, nu doar cap de porc),
vasilcă este sinonim cu mult mai des întâlnitul devlă (s.v. devlă, DGSLR 2013:
2010, DLR 2010: 5983). Cei doi termeni funcționau alternativ, în trecut, pentru a
denumi obiectul central din datina la care ne referim: „[...] o numesc «vasilcă» și
«deblă» și [cu ea] merg pă la oameni dă colind” (Golescu, în „Șezătoarea” XVIII:
107, apud DLR 2010: 5983). Cum devlă are înțelesul de ʻcraniuʼ, în imaginarul
colectiv s-a constituit și sinonimia devlă – moarte (în Oltenia). Dar mai relevant
pentru cercetarea de față este un sens propriu secundar al cuvântului: substantivul
devlă are sensul argotic ʻDumnezeul țiganilorʼ (informație provenită din nordul
Bucovinei; vezi DLR 2010: 5983). Țigănescul Del (ʻDumnezeuʼ) are forma de
417
Astrid CAMBOSE
vocativ Dévla (ʻDoamne!ʼ) și forma de plural devlá (ʻDumnezeiʼ), după cum se
poate vedea, spre exemplificare, în culegerea Probe de limba și literatura țiganilor:
Rùgo, náne, ai mohóro,/ Şukearél-la o del ko dóro!/ Már-la dévla, ai korár-la,/
Okolkhá kai ni pakeál-ma !/ (Rugul, nene, şi mohorul,/ Usca-ţi-ar Dumnezeu al tău
dor!/ Bate-o, Doamne, şi o orbeşte,/ Pe aceea care nu mă ascultă!) (Constantinescu
1878: 6)
Ipoteza noastră este că, pe când țiganii mergeau la colind cu
căpățâna/vasilca/devla de porc, pentru români colindul respectiv se numea Vasilcă,
întrucât se petrecea în ajunul Sfântului Vasile, iar pentru țigani se numea Siva (ʻcea
surăʼ, în limba rromanés)1. Numele devla cu care desemnau țiganii obiectul
colindului făcea simbolic trimitere, pentru ei, la Dumnezeul lor (Del, Devla), pe care
îl sacrificau și îl așezau astfel ca patron al noului ciclu calendaristic în care se intra –
la fel cum în unele zone copiii românilor umblau la colind cu o păpușă înfășată pe
care o numeau Crăciun și care îl reprezenta pe pruncul Hristos („Colindele să petrec
aice, în sara ajunului de Crăciun, umblând baieții și flăcăii pe la case, cântând «Azi
ajunu, mâni crăciunu», și că aduc un copilaș, învălit în petici, numit moș crăciun”,
ms. BAR 3420, fila 315r, Mastacani, plasa Prut, jud. Covurlui, transcriere A.C.). În
plan obiectual, divinitatea (Del) era „prezentată” de țigani comunității românești sub
forma căpățânii de porc (devla). Așadar: colindul Vasilca (numele românesc) sau
Siva (numele țigănesc), performat spre a actualiza ritualic sacrificiul primordial al
unei divinități animaliere a belșugului (Del/Devla) se făcea de regulă folosind ca
recuzită o devlă sau vasilcă de porc împodobită, mai rar o păpușă. Cele două
substantive (vasilca și devla) și-au continuat mai apoi independent evoluția
lingvistică.
Spre o concluzie asemănătoare înclină și antropologul Mirel Bănică, autor al
unei viitoare monografii2 asupra țiganilor români: „Să fie oare Vasilca/Siva o
rămășiță, un rest, o întrupare condensată a «Ființei Supreme»? Personal, prefer o
întrebare deschisă”.
2. Descrieri ale colindului cu Vasilca/Siva
Toate descrierile ritualului converg în imaginea hiperbolică, grotescă și
ilariantă, a unei divinități zoomorfe de gen feminin. Majoritatea folcloriștilor au
sesizat acest aspect, referindu-se la „capul de scroafă” sau la păpușa împodobită
purtată de colindători. Îl ratează, surprinzător, Sabina Ispas, care vorbește despre
„porcul femelă” (!), fără a sesiza grotescul scenografiei din colind. Or, din punct de
vedere antropologic, violența simbolică este un mijloc de protecție împotriva forțelor
malefice. Ca formă a violenței simbolice, grotescul accentuat în stilizarea obiectului
central din ritualul de Vasilcă (ca și din cel de Brezaie, Capră, Turcă ș.a.) este menit
1 Această legătură s-a conturat în urma discuțiilor purtate cu antropologul Mirel Bănică, pe
parcursul amplei sale cercetări din ultimii ani despre comunitatea romă. 2 Monografia se afla în lucru în anul 2018, la momentul redactării prezentului studiu. Am citat
rândurile de mai sus preluându-le ca atare din manuscrisul aflat pe atunci într-o etapă intermediară de
redactare (în format electronic, motiv pentru care nu putem indica fila de la care am preluat citatul din
text). Actualmente, lucrarea a fost editată – desigur, cu diverse modificări – și a fost publicată sub titlul
Bafta, Devla și Haramul. Studii despre cultura și religia romilor, Iași, Editura Polirom, 2019.
418
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu
să arate potența comunității în a da o replică pe măsură amenințărilor care ar putea
afecta ordinea cosmică în momentele-cheie ale schimbărilor de ciclu. Prin deghizare,
violență, grotesc, comportament ilariant etc. omul se recomandă ca actant magic
eficient în lupta pentru conservarea echilibrului de forțe din universul locuit în egală
măsură de ființe văzute și nevăzute. Cităm din descrierile consacrate ale colindului
cu Vasilca:
Vasilcă se numește capul de scroafă, împodobit cu flori, panglice și verdețuri,
cu care flăcăii colindă la Sf. Vasile. Proverbul „Vasilca, cât de mult vei împodobi-o,
tot vasilcă rămâne” îl explică Golescu (Conv. VIII, 69) adică „cele urâte când se
împodobesc”. În Sorcova d-lui Delavrancea s-află o descriere a acestui obicei:
„Taraful lăutarilor de sub Sotir Ciupitul, țambalagiul Olănitei, împodobise de preziuă
un cap mare de porc cu tibet3 conabiu
4 și albastru, cu busuioc și cu cercei roșii în
amândoă urechile; și mi-i vârâse în dinții rănjiți un trandafir umplut cu tocătură
rumenă de pecie5 și de mușchi” (Şăineanu 1887: 176).
Turca, Brezaia, Cerbuțiul și Văsilca, cari gioacă în prima zi a lui Crăciun și la
Anul nou, nu sunt alta decât nește masche6 [...] cari masche gioacă [...] după cântecul
unui bătrân viorariu (lăutar) care recită oaricare versuri (poate și necuviințioase)
imitând într-aceia și tonurile animalelor respective (Mangiuca 1881: 39).
Prin Vasilcă se înțelege capul unei scroafe, împodobit cu foi naturale și flori
artificiale, cu panglice și verdețuri de mâncare, pus pe o tavă în fața unei oglinzi7
(subl.m., A.C.). A umbla cu dânsa – fie în ajunul Anului nou, fie în dimineața zilei de
1 ianuariu – se zice «a umbla cu Vasilca». La această îndeletnicire ereau deprinși
vechii bucătari țigani. Pe când se aflau în stare de robi, Vasilca le oferia o rară
ocasiune ca să maĭ poată dobândi tradiționalul bakșiș. După reformele sociale din
1848, datina luă un avânt nou, pentru că foștii sclavi, deși proclamați liberi,
continuară să recunoască tot pe vechi stăpâni, la care vătafii sălașurilor alergau cu
Vasilca la începutul fiecărui an. Încetul cu încetul, ea a decăzut, mai cu seamă de la
1864 încoace. Astăzi o mai practică numai servitorii țigani, care fără deosebire își
încearcă norocul, intrând în toate curțile caselor și la toate familiele cu dare-de-mână.
Precum se va vedea, recitativul espune causele pentru ce scroafa a fost tăiată și modul
cum i se face ultima judecată în cer” (Teodorescu 1885: 134).
Vasilca e o căpățână de porc spălată bine, înfășurată în mai multe cârpe curate
și împodobită cu bete cu fluturi cusute cu mărgele, cu lefți8, salbe, cercei, [...] panglici
de diferite culori. [...] Omul [cu vasilca] lua și un lăutar și pleca din moașe-n moașe cu
3 Tibet (s.n.) = țesătură de lână. 4 Conabiu (adj.) = vișiniu. 5 Pecie (s.f.) = (aici) carne grasă în care sunt învelite organele interne ale animalelor sacrificate;
prapur; viscere. 6 Măști. 7 Îndemnul „S-o vedeți/ Și s-o priviți!” adresat de colindători gospodarilor în a căror casă jucau
Vasilca nu era, poate, o simplă tautologie. Având în vedere insistența cu care apare menționată oglinda
în descrierea recuzitei colindului, ne putem întreba dacă nu cumva era vorba despre un soi de
„instalație”, asemenea celor din arta contemporană, adică de un ansamblu cu care privitorul (gazda
colindului) trebuia să „compună”: privind mai de aproape capul de porc împodobit, omul avea surpriza
de a se vedea și pe sine în oglinda Vasilcăi, captiv in imaginea grotesc-ilariantă produsă la intersecția
dintre propria privire și intenția colindătorilor care închipuiseră respectivul artefact. Desigur, am
avansat aici o ipoteză imposibil de controlat, dar plauzibilă având în vedere diferențele culturale dintre
români și populația minoritară rromanés; antroplogia cunoaște prea puțin despre imaginația celor din
urmă, despre modul lor de a transmite semnificații, sau chiar despre tipul lor de umor și de ironie. 8 Left (s.m.) = monedă de aur sau de argint din care se făceau salbele.
419
Astrid CAMBOSE
lăutarul cântând; o punea pe masă, unde o priveau toți împodobită, apoi scoteau bani
toți nepoții și moașele și-i dădeau. [...] Intră-n case, o pun pe pat, apoi încep a cânta.
[...] Cine primește vasilca în casă, va avea spor în acel an (Mușlea, Bârlea 2010: 315).
Țiganii din timpul de față iau adecă căpățâna porcului, dacă au și ei porc, iar de
nu, se împrumută de la vreun român, și apoi, punând-o pe o tavă de dulceață sau, în
lipsa acesteia, pe o tavă în care se coc plăcintele, o împodobesc cu cercei, cu salbe de
mărgele și de bani, cu basmale de mătasă sau de lână cu flori artificiale, cu beteală și
cu o oglindă (subl.m., A.C.). După ce au împodobit-o în chipul acesta, merg cu dânsa
pe la domnii sau oamenii mai de frunte ai orașului sau ai satului, despre cari presupun
ei că au cu ce-i plăti, ca să le ureze și să le dea totodată de cunoscut că porcul cel
spornic la prăsilă și bogat în grăsimi are s-aducă la casa la care urează cu dânsul spor
și belșug în toate (Marian 2011:79).
Recitativul, o psihostazie parodică, înfățișează judecata unei scroafe numite
Siva sau Vasilca, întruchipare a belșugului, care spune „cu tot dreptul” unui sobor de
sfinți creștini prezidat de însuși Dumnezeu cum s-a ghiftuit ea cu roadele câmpului,
ale pădurii și ale grădinilor, cum a fost prinsă de oameni, ucisă și împărțită între
boieri, români și țigani, ca în final capul ei vorbitor să ajungă să-și spună povestea în
fața gazdelor din casa colindată. Nedreptatea făcută țiganilor la împărțeala de demult
se cere răscumpărată de către gazdele colindătorilor cu vin, colaci, carne de porc și
bani. Colindul se cânta în trecut fie de Crăciun, fie de Anul Nou; în secolul al XX-
lea se pare că performarea s-a fixat numai în jurul sărbătorii de Sfântul Vasile.
Aceasta este forma exterioară a colindului. Fără a neglija aspectul practic (de câștig
material și integrare socială mai bună pentru colindătorii țigani, acceptați astfel de
comunitate în schimbul urărilor de prosperitate pe care le adresau în mod cu atât mai
convingător în finalul colindei, cu cât aveau de partea lor convingerea superstițioasă
a românilor că țiganii dețin puteri magice), constatăm, în același timp, că nici
Vasilca nu face excepție de la principiul „polisemantismului și polifuncționalității
actelor sau obiectelor tradiționale” (Ispas 1998: 54), ci învelește sub forma grotesc-
ilariantă un strat de semnificații profunde, de natură mitic-ritualică. Colindul narează
sacrificiul primordial prin care o divinitate feminină a belșugului hrănește cu
propriul trup lumea. Este un mit al hranei, un mit civilizațional, care poate fi
considerat mit fondator pentru comunitatea rromă. Divinitatea se identifică în primul
rând prin puterea de a distribui protecție și hrană adepților săi. Capul Vasilcăi, rămas
ca dovadă a jertfei, este sacru pentru acest neam de pribegi, mereu supuși
diabolizării și lipsurilor. Puține populații au îndurat în Europa un exercițiu atât de
îndelungat al prigoanei de toate felurile, al marginalității sociale și al foametei
cronice. Folclorul lor oglindește în forme foarte expresive vicisitudinile istoriei pe
care au traversat-o. Cităm, spre exemplificare, doar câteva versuri și anecdote, alese
dintr-o mulțime nesfârșită de asemenea reflectări ale alterității radicale (sancționată
prin oprobriu) a țiganilor în mentalul nostru colectiv:
A picat o scrisoare de la Christos în cornuri/ Să se ia țiganii-n bolduri./ Țiganii
sunt afurisiți prăsiți/ Din fundul mării ieșiți,/ De unde b... bivolii de prânz./ Într-un
răvaș spunea:/ Ca să dea o moarte mare/ Și-o foamete tot mare,/ Să moară țiganii de
foame,/ F... m... în c... de cioare!/ [...] Într-alt răvaș zicea:/ Toți românii să mănânce
caș cu pâine/ Și țiganii c... de câine,/ Ca și în alte zile,/ F... m... în c... de haramine!
(Tocilescu 1900: 1125).
420
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu
Plecat-au țiganii la vânătoare (Culeasă de Chr.N. Țapu, din Roșiorii-de-Vede)
„Plecat-au țiganii la vânătoare,/ Cu pușca goală dă spinare:/ Pușcă de scai,/ Gloanțe de
mălai./ Poc în cer,/ Poc în pămînt,/ Poc în toaca țigănească,/ Dumnezeu să-i
prăpădească,/ Cu foc și cu cătran/ Să fie afurisit tot neamul de țigan!/ Și cu punga
plină de iască,/ Ce-o căuta, în vieața lor să nu găsească! (ibidem: 1129).
Revenind la chestiunea sacrificiului fondator al scroafei mitice Siva, să mai
remarcăm faptul că hrana este un element central în folclorul rromani, iar a fi sătul
este chiar starea paradiziacă, dacă este să dăm crezare Țiganiadei lui Budai-Deleanu,
numeroaselor texte folclorice despre biserica țiganilor, comestibilă și devorată ca
atare de către devoți, sau concluziilor la care ne conduce examinarea textelor de
Vasilcă. Versurile-cheie ale acestora din urmă, versuri care nu lipsesc din niciuna
dintre variante, sunt: „Ce-ai mâncat și ce-ai băut,/ De ești grasă și frumoasă?”
3. Texte consemnate în folcloristica secolelor al XIX-lea și al XX-lea
Fără intenția de a epuiza subiectul, transcriem mai jos câteva dintre cele mai
relevante texte de Vasilcă deja cunoscute (altele decât cele provenite din
răspunsurile manuscrise la Chestionarul linguistic al lui B.P. Hasdeu, pentru care
vom rezerva un capitol separat). Textele merită transcrise întrucât sunt foarte rare și
nu au mai fost până acum grupate la un loc.
Vasilca (Spusă de un țigan colindător cu Vasilca și comunicată de dl Gr. G.
Tocilescu în anul 1875, la Paris) „Sus sunt ʼnalte mânăstiri,/ mânăstiri,/ ʼnalte zidiri,/
iar în ele cine-mi șeade?/ Șeade Maica/ și cu Fiul/ și-mi judecă pe Siva/ de ce-mi este
așia grasă,/ așia grasă și frumoasă,/ întrebând-o,/ ispitind-o/ ce-a băut și ce-a mâncat/
d-are trup așia-ncălat?/ Iară Siva răspundea/ și din gură cuvânta:/ – Sus la munte
mʼam suit,/ jir și ghindă mi-am păscut;/ jos, mai jos m-am pogorât,/ apă rece mi-am
băut,/ apă rece, sloi de ghiață,/ priitoare la-ngrășiață./ În grădină c-am sărit,/ ceapă
verde mi-am păscut,/ două-trei verzi am stricat/ când românii m-au simțit:/ sar ei cu
topoarele,/ ciobotari cu-ntinsorile,/ lăutari cu arcușele,/ țigani cu baroasele./ Mă
bătură,/ mă-njunghiară,/ mă pârliră,/ mă-mpărțiră!/ Luară românii slănina,/ Noi,
țiganii, căpățâna/ și frumos mi-o-mpodobirăm/ cu cercei și cu mărgele/ ș-am adus-o la
ʼmneavoastră/ cu bani mari s-o dăruiți:/ doi-trei galbeni înfloriți,/ c-un colac/ de grâu
curat,/ să-l avem pentru mâncat;/ sub colac veadra de vin,/ c-așia-i legea din bătrâni,/
din bătrâni, din oameni buni./ La mulți ani cu sănătate,/ că-i mai bună decât toate,/ la
boieri ca dumneavoastră,/ că sunteți propteaua noastră (Teodorescu 1885: 135).
Vasilca (scrisă la 26 decembre 1884, după Șerban Mușat, muncitor țigan de la
Crucea-de-piatră, în București) „Cum e-n cer, și pre pământ,/ c-așia zice Domnul
sfânt;/ dar în dalbe mânăstiri/ și-n mai ʼnaltele zidiri,/ numai jețuri stoborâte,/ pentru
judecăți gătite,/ iar în jețuri cine-mi șeade?/ Tot la sfinți mai mărunței./ Mai în sus de
scăunel/ mi-este-un jeț de aurel,/ iar într-însul cine-mi șeade?/ Șeade bunul
Dumnezeu/ de-mi judică pre Siva:/ – Sivo-leo,/ Vasivo-leo,/ ce-ai băut/ și ce-ai
mâncat,/ d-ai un trup/ așia-ngălat?/ Unde-ai vărat/ ș-ai iernat,/ de-mi ești grasă/ și
frumoasă?/ Siva Domnului zicea/ și frumos îi răspundea:/ – Sus la munte/ am iernat,/
jir și ghindă/ am mâncat,/ de sunt grasă/ și frumoasă;/ în vale m-am scoborât,/ apă
rece d-am băut,/ apă rece, sloi de ghiață,/ numai bună la-ngrășiață;/ prin grădini că am
intrat,/ două-trei verzi am mâncat./ Românii că m-au văzut,/ după mine s-au luat,/
români/ cu topoarele,/ țigani/ cu baroasele,/ cobzarii/ cu cobzele,/ lăutari/ cu diblele,/
casapi/ cu masatele,/ olteni/ cu palanțele,/ dănciuci/ cu copăile,/ bucătari/ cu cleștele,/
flămânzii/ cu gurile;/ toți pe mine m-a-ncolțit,/ după ceafă m-au lovit;/ m-au junghiat,/
421
Astrid CAMBOSE
m-au jupuit./ Luat-au românii slănină/ și boierii carnea bună,/ iar țiganul, ca țiganul,/
nu știe ce e șofranul:/ luat-au românii slănina/ și boierii carnea bună,/ iar țiganii
căpățâna;/ pe lemn de tei mi-o pârliră/ și frumos o-mpodobiră/ cu mărgele, cu cercei,/
cu salbă de ghiocei,/ cu parale de opt lei;/ la ʼmneavoastră m-au poftit,/ frumos dar
mi-ați dăruit:/ un colac/ de grâu curat/ cât piatra morii/ de lat,/ pe colac/ veadra de vin/
și cu galbenul/ deplin,/ c-așia-i legea/ din bătrâni,/ din bătrâni,/ din oameni buni!/ La
mulți ani cu sănătate,/ că-i mai bună decât toate,/ la boieri ca dumneavoastră,/ să ne
iasă partea noastră (ibidem: 136).
Lerui Doamne, Domn din cer,/ Ce mi-e-n cer și pe pământ?/ Mi-este o dalbă
mânăstire./ Între dalbe mânăstiri/ Mi-este jețuri de argint./ Între jețuri de argint/ Șade
bunul Dumnezeu/ Și cu Maică Precista./ Lângă Maica Precesta/ Șade bătrânul
Crăciun,/ Cu busuiocu-n dreapta,/ Cu cruciulița-n stânga/ Și-mi judecă pe Siva:/ Sivo,
leo,/ Vasilco, leo,/ Ce-ai băut și ce-ai mâncat,/ De mi te-ai îngrășat?/ – Sus la munte
m-am suit,/ Jir și ghindă mi-am mâncat,/ De-aceea m-am îngrășiat./ Mai la vale m-am
coborât,/ Apă rece mi-am băut,/ Grădinile le-am izbit,/ Rumânii că m-au văzut,/ Depe
mine s-a luat:/ Rumâni cu topoarele,/ Țiganii cu baroasele./ M-ajunseră,/ Mă
doborâră/ Și cu paie mă pârliră/ Și carnea că mi-o-mpărțiră:/ Luară rumânii slănina/ Și
țiganii căpățâna./ Văzură că se-nșelară,/ Frumușel mă-mpodobiră,/ Cu parale, cu
mărgele,/ Cu frumoase panglicele;/ Și m-aduse-n ceastă casă/ La cinstiți ca
dumneavoastră/ Și mă puse p-astă masă,/ Ca pe noi să ne dăruiți/ Cu aur și cu argint/
La anul și la mulți anĭ! (Tocilescu 1900: 529–530).
Ce mi-i în cer șî pi pământ/ Doamnili, Domn din cer./ În cer sânt dalbi
mânăstiri,/ Dar în eli cini șădi?/ Șădi bunul Dumnezeu./ Mai de-a rând cu dumnelui/
Șădi Ion, Sfânt Ion./ Mai de-a rând cu dumnelui/ Șădi Crăciun, sfânt bătrân,/ Șî judică
pi Sion [sic]./ Cini-s grasî șî frumoasî?/ Eu cu dreptu că v-oi spuni./ Sus la munț m-am
suit,/ Ghindă și fragi am mâncat,/ La vali m-am scoborât,/ Pin livez verz m-am
păscut,/ Apă răci mi-am băut,/ Apă răci, sloi di ghiațî/ Pi[n] noroi m-am noroit;/
Românii că m-au văzut,/ Sărit-au românii cu toporu/ Șî țâganii cu barosu./ Pi mini m-
au omorât,/ Carni grasă m-au făcut,/ Luat-au românii slănina/ Șî țâganii căpățina./ Mai
frumos, mai îmopdobit [sic],/ La dumnevostră am adus-o,/ S-o videți șî s-o priviț,/
Frumos dar s-o dăruiț,/ Cu trii galbini înfloriț,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni,
din oamnini buni./ Șî apoi cu sănătati/ La mulți ani! (Tocilescu 1900: 1465).
Ce mi-e-n cer și pe pământ?/ Sus mi-e luna, soarele,/ Jos mi-e dalbe mânăstiri/
Iar în dalbe mânăstiri/ Jețuri de aur scrise,/ Iar într-însele/ Șade bunul Dumnezeu,/
Mai de rând cu Dumnezeu/ Șade Ioan,/ Sânt-Ioan,/ Mai d-a rând cu dmnialor/ Șade
Maica Precista,/ Mai d-a rând cu dumnialor/ Șade sfinții cei de rând/ Șade bătrânul
Crăciun,/ Lângă bătrânul Crăciun/ Șade Siva-Vasilcuța./ Grăi bunul Dumnezeu:/ –
Sivo-leo,/ Vasilco-leo!/ Ce-ai mâncat și ce-ai băut/ De-mi ești grasă/ Și frumoasă?/ –
Stătuși, Doamne, de-ntrebași,/ cu tot dreptul spune-ți-aș:/ Iacă vremea mi-a venit/ Sus
la munte m-am suit,/ Jir și ghindă mi-am păscut,/ Dup-aceea n-am șezut,/ Într-o
grădin-am sărit,/ Mai nimica n-am stricat,/ Două-trei verze-am mâncat/ Și românii m-
au văzut,/ După mine s-au luat/ Romînii cu topoarele,/ Țiganii cu baroasele,/ Prinsu-
m-a, tăiatu-m-a,/ Mai frumos pârlitu-m-a./ Lua românii slănina/ Și țiganii căpățâna./
Dar țiganu, ca țiganu,/ Văzut-a că s-a-nșelat/ Deci el m-a împodobit/ Cu cercei, cu
ghocei/ Și salbă de nouă lei.../ La d-voastră am adus-o,/ S-o vedeți și s-o priviți/ Cu
dar bun s-o dăruiți/ Carʼ cu lei, carʼ cu bani,/ Cu colac de grâu curat,/ Pe colac vadra
de vin,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni!/ La mulți ani cu
sănătate! (Marian 2011: 82).
Ce mi-e-n cer și pe pământ?/ Sântu-mi dalbe mănăstiri./ Dar în dalbe
mănăstiri/ Cine-mi este, cine-mi șade?/ Șade bătrânul Crăciun/ Și judecă pe Sivo:/ –
Sivo leo, Vasilco!/ Ce-ai mâncat și ce-ai băut/ De-mi ești grasă/ Și frumoasă?/ Sus la
422
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu
munte mi-am urcat/ Ghindă și fag mi-am mâncat,/ La vale m-am scoborât,/ Apă rece
am băut,/ Într-o grădin-am sărit,/ Romînii că m-au văzut,/ Sărit-au românii/ Cu
topoare/ Și țiganii/ Cu baroase,/ Și frumos gonindu-mă/ Prinsu-m-au/ Și luatu-mi-au
românii slănina/ Și țiganii căpățâna./ La zugravi mi-au zugrăvit-o,/ Mai frumos mi-a-
mpodobit-o,/ La dumniavoastr-am venit/ Să mi-o vedeți și s-o priviți,/ Frumos dar s-o
dăruiți/ Cu doi-trei galbeni înfloriți,/ C-un colac de grâu curat,/ C-un colac, vadră de
vin,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni!/ Sănătate-n astă casă!
(ibidem: 83).
Dinaintea cestor curți,/ Cestor curți mari, domnești,/ Ce-au stătut de mi-a
crescut?/ Ia, d-un fir de leuștean./ Dar în vârf de leuștean/ Mi-este un leagăn de
mătase./ Dar în leagăn cine-mi șade?/ Cuconașii Silciei, Vasilciei./ Când ploile că
ploua,/ Cuconașii mi-i scălda;/ Când ninsorile ningea,/ Cuconașii mi-i ungea./ Mai în
jos de dumnealor/ Șade doamna Caterina/ Și-mi judecă pe Vasilca./ – Silcoilea,
Vasilcoilea,/ Ce-ai mâncat și ce-ai băut/ De-mi ești grasă și frumoasă/ Și-ntre gene
mângâioasă?/ – Ce stătuși de mă-ntrebași/ Cu tot dreptul spune-ți-aș:/ Sus la munte m-
am suit,/ Jir și ghindă c-am mâncat/ Și devale-am scoborât/ Apă rece c-am băut,/ Mai
frumoasă m-am făcut,/ La dumeavoastr-am venit:/ Ne vedeți și ne priviți,/ Frumos dar
ne dăruiți –/ Cu parale/ Din basmale,/ Cu bani mari/ Din buzunar,/ Cu flori mulți,/ Cu
bani bătuți,/ Cu-o spată de godinac/ Și-un colac de grâu curat;/ Pe colac vadra de vin,/
C-așa-i legea din bătrâni/ Și de la Cristos, amin./ Să fiți, boieri, sănătoși!/ De-acum și
până-n vecie/ Mila Domnului să fie!/ La mulți ani cu veselie! (Densușianu 1975: 39–
40).
Și întunică, și mânică/ La dalba biserică/ Și-mi trage și clopotul/ Să înțeleagă
norodul./ Cine-mi cântă litrosotul9,/ Litrosotul și aghiosul?/ Și mi-l cântă Sfântul Ion,/
Sfântul Ion, bătrânul Crăciun./ Tămâioasă babelor,/ Busuioc fetelor,/ Măr de aur
junilor,/ Junilor mărunților!/ Dinaintea cestor curți/ Frumos crește-un chiparos,/
Chiparos, miros frumos./ Dar în vârf de chiparos/ Mi-este un leagăn de mătase./ Dar
în leagăn cine-mi doarme?/ Doarme puiul Sivei./ Ninge, ninge,/ De mi-l unge,/ Plouă,
plouă/ De mi-l scaldă,/ Bate vântul/ De mi-l leagănă./ Dinaintea cestor curți/ Frumos
crește-un trandafir./ Ceste case mult sunt nalte,/ Nalte, nalte, minunate,/ De la moș
Adam lăsate./ Vă lăsăm sănătoși,/ Sus în știrea lui Cristos,/ Ca doi trandafiri frumoși./
La mulți ani cu sănătate! (ibidem: 40)
4. Vasilca în răspunsurile la Chestionarul linguistic al lui B.P. Hasdeu.
Descrieri, texte, mențiuni. Vasilca și Brezaia. Critică de ediție
Răspunsurile manuscrise pe care le-a primit B.P. Hasdeu la Chestionarul
linguistic lansat în 1884 cuprind câteva descrieri sau mențiuni ale ritualului Vasilca,
însoțite de trei texte de colind culese și transmise de către respondenți. Le cităm aici,
în transcrierea noastră după manuscrise, actualizată minimal, conform uzanțelor
editării critice:
Tot într-această noapte mai umblu și lăutarii cu vaselca10
. Vaselca este un cap
de râmător; [este] împodobită, cu cercei, mărgele, panglice de diferite culori etc., >pe
care< o pun pe tavă și [este] acoperită c-un bariș, purtându-se de unul dintre lăutari. Ei
cânt, ca și copiii, mai întăi la fereastră un cântec de deșteptare, căci ei se iau de cu
9 Adaptare ad-hoc a s.n. itros (ʻutrenieʼ). 10 După cum se poate constata, aici informatorul a scris o formă hiperrcorectă (vaselca), diferită de
forma firească (vasilca) pe care a citat-o în versurile indicate mai jos. Probabil că forma vaselca nu a
fost niciodată în uz în comunicarea orală.
423
Astrid CAMBOSE
seară, și, după ce intru în casă, cântă vaselca: «Silvo, vasilcoileo11
,/ Ce-ai mâncat și ai
băut ˃?˂/ Silvo, vasilcoileo (1),/ De ești grasă și frumoasă?/ Sus la munte m-am
urcat,/ Jir și ghindă c-am mâncat./ Mai devale am scoborât,/ Livezi verzi că am
păscut,/ Apă rece c-am băut,/ Mai frumoasă m-am făcut./ Ce lăsași, D-ne, pre
pământ?/ Mânăstiri și jeții scrise/ Dar în jeții cine șeade?/ Bunul D-zeu și cu Maica
Precista/ Și judecă pre Siva./ Ce-ai mâncat și ce-ai băut ˃?˂/ De ești grasă și
frumoasă?/ Sănătate, bogătate,/ La mulți ani cu sănătate./ N-am venit să mă priviți,/ Ci
frumos să mă dăruiți/ Cu parale din basmale,/ Bani mari din buzunare.» (După fiecare
rând, se repetă: Silvo, vasilcoileo) (Ms. BAR 3419, f. 35v, Chiojdu-Bâsca, plaiul și
jud[ețul] Buzău).
La [chestiune]a 188. Idem, [se spune] că la anul nou e obicei a umbla cu
Vasilca, adică cu o căpățână de porc împodobită, pe la fiecare om; mai cu seamă
țigani[i] (lăutari[i]) au acest obicei și urează. Poporul crede că de va priimi Vasilca în
casă va avea spor în anul acela (Ms. BAR 3421, f. 165v).
[160]d) Vasilca sau Siva este o căpățână de porc împodobită // cu mărgele,
cercei, inele, brățări și sălbi eț.12
Umblă cu dânsa țiganii în noaptea ajunului Sfântului
Vasile din casă în casă și capătă bani, mușchi sau limbi de porc, cântând următoarele:
«Ce mi-e-n cer și pe pământ,/ ʼMi este >-n< dalbe mânăstiri,/ Sunt >în< jețuri d-aur
scrise;/ Dar în ele cine-mi șade?/ Șade bunul Dumnezeu./ Mai d-a rând cu Dumnelui/
Șade sfinții toți/ Și cu toții împreună/ Șade Ion, Sânt Ion,/ Și-mi judecă pe Siva,/ Ce-a
mâncat și ce-a băut/ De mi-e grasă și frumoasă./ Că stătuși de mă-ntrebași,/ Cu tot
dreptul spune-v-aș!/ Sus la munte m-am urcat,/ Fag și ghindă c-am mâncat,/ Jos la
vale-am scoborât,/ Livezi verzi că mi-am păscut,/ Apă rece c-am băut/ Și-n noroi m-
am tăvălit,/ Iar românii m-a văzut./ Sărì românii cu topoare,/ Iar noi, țiganii, cu
baroase;/ Luat-a românii slănina,/ Iar noi, meșterii, căpățâna,/ Ca să facem Siva bună.
// Mai frumos că am gătit-o,/ Cercelată, mărgelată,/ Ș-am adus-o s-o priviți,/ Frumos
dar s-o dăruiți,/ Cu doi-trei galbeni floriți,/ C-un colac de grâu curat,/ Pe colac, vadra
de vin,/ Dân dosul colacului,/ Spata godinacului;/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din
bătrâni, din oameni buni (Ms. BAR 3424, f. 192v - 193
v, Gârbovi, Ialomița;
delimitatea versurilor în cadrul textului poetic ne aparține, n.n., A.C.).
188. [...] În ziua de Anul Nou [...] servitorii, ferarii, lăutarii și alți meseriași
urează fiecare în felul lor ani mulți și fericiți stăpânilor de casă, spre a căpăta bacșiș.
Lăutarii cu instrumentele, ferarii cu Siva, sau cu ciocanele și cleștele bătându-l (Ms.
BAR 3424, f. 493r, Șocariciu, plasa Borcea, Ialomița).
160. [...] Tot în ajunul Anului [Nou] țigani[i] iau o căpățână de porc pe care o
gătește cu lefți, sălbi, cercei și mărgele, apoi o pune pe o tavă, punând peste ia un
bariș roșu, numind-o [pe] acea căpățână Siva, umblând pe la case cu dânsa, cântând ca
[??] cete un fel de colind; asemenia, și ei dupe ce termină cântare[a] spun „La mulți
ani” (Ms. BAR 3424, f. 514r, Țăndărei, plasa Balta, Ialomița).
188. [...] Mai în vechime era obiceiul că un locuitor lua căpățâna porcului său,
o împodobea cu flori, cu cercei, cu mărgele, o așeza pe o tavă, lua și un lăutar și pleca
din moașe în moașe cu lăutarul cântând; mergea și o punea pe masă, unde o privea toți
împodobită, apoi scoteau bani toți nepoții și moașele și-i dau. Această căpățînă așa
gătită se numea Vasilca și când o vedea venind ziceau toți: „Păziți-vă, că vine
Vasilca”. (Ms. BAR 3429, f. 11r, Alimănești–Izvoarele, Olt)
[160] Altul: Tot în această seară umblă și țiganii cu Vasilca (o căpățână de porc
gătită și împodobită) – și cântă astfel: >Sunt și< [Susu-s?] nalte monastiri,/ Doamnele
11 Le este în rromanés o particulă de adresare directă, la vocativ (ca și bre). 12 Abrevierea variază în toate volumele de răspunsuri (etc., ect., eț.), după gradul de instrucție și
modul fiecărui vorbitor de a pronunța latinul et caetera.
424
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu
și Domn din cer,/ Dar în ele cine șeade?/ Șeade Maica și cu Fiù/ Și-mi judecă pe Siva/
De ce-i grasă și frumoasă?/ Sus la munte m-am suit,/ Jir și ghindă mi-am păscut,/ Jos,
mai jos, m-am pogorât,// Apă rece mi-am băut,/ Apă rece, sloi de ghiață,13
/ Dar
românii m-au simțit/ Și pe mine au tăbărât./ Sar românii cu topoarele,/ Ciobanii cu-
ntinsorile,/ Noi, țiganii, cu baroasele/ Și-mi fărâmă oasele./ Iau românii slănina,/ Noi,
țiganii, căpățâna./ Mai frumos o-mpodobiră/ Cu cercei și cu mărgele,/ La d-voastră o
aduseră/ S-o vedeți și s-o priviți,/ Frumos dar să-i dăruiți:/ Un colac de grâu curat,/
Sub colac, vadra de vin,/ C-așa-i legea din bătrâni,/ Din bătrâni, din oameni buni./ La
mulți ani cu sănătate,/ Că-i mai bună decât toate (Ms. BAR 3430, f. 56v
– 57r, Com.
Bogza, jud. Râmnicu Sărat).
160. [...] În noaptea lui Sf. Vasile se duc și cântă pe la casele fiecăruia; alții se
duc cu Vasilca de cântă, care se face astfel: se ia o căpățână de porc spălată bine, o
înfằșură în mai multe cârpe curate și o încinge cu bete cu fluturi cusute cu mărgele,
>pe care< astfel o așează într-o tavă. Deasupra tavei i se pune un bariș roșu. Formată
în chipul acesta, se duc și intră în case de oameni, punând-o în pat, apoi încep a cânta
(Ms. BAR 3432, f. 67v, Cioara, plasa Călmățuiu Marginea, Teleorman).
Ce informații suplimentare despre tema cercetată ne oferă răspunsurile la
Chestionarul linguistic? În primul rând, ele atestă faptul că era vorba de un ritual
bine fixat ca practică: actanții (lăutari țigani însoțind colindătorii – țigani cu diferite
meserii, care se numeau pe ei înșiși „meșteri”, ceea ce sugerează spectrul
ocupațional al minorității rroma în trecut), rolurile acestora în cadrul ritualului,
beneficiarii, locul și momentul performării, recuzita, scenografia și desfășurarea
propriu-zisă a colindului cu Vasilca erau deja încetățenite în lumea românească a
sfârșitului de secol XIX – bănuim, deci, o origine mai veche a datinii. În al doilea
rând, recitativul Vasilca se pare că avea o melodie, intonându-se ca un cântec, nu ca
o simplă narațiune dramatică versificată (cum era cazul Plugușorului). În al treilea
rând, apar informații noi despre cum se confecționa masca de Vasilcă: se folosea
numai partea superioară a craniului, ceea ce făcea ca „instalația” să poată fi cărată
mai ușor de către colindători (capul de porc este foarte greu, chiar și fără verdețuri
comestibile, ornamente, cârpe sau alte lucruri adăugate); era vorba, desigur, despre
un cap de porc lăsat cu tot cu carne (de aici, informația că era spălat bine și învelit în
cârpe, înainte de a i se pune barișul roșu); astfel gătită, Vasilca întrunea atributele
sacralității, motiv pentru care era așezată la loc de cinste în casa gazdei de colind, fie
pe masă, fie pe pat, iar efectul favorabil se declanșa pentru cei colindați la simpla
contemplare a sa: „S-o vedeți/ Și s-o priviți”. A vedea sânge de Ignat și a vedea
Vasilca însemna a te împărtăși din taina care stătea la temelia sacrificiului animalier
și a te așeza, astfel, sub auspiciile favorabile întregii comunități religioase.
Dimpotrivă, a nu vedea sânge de Ignat sau a nu vedea Vasilca (acolo unde ritualul se
practica) vida de substanță simbolică intrarea individului în noul ciclu temporal.
Nu în ultimul rând, informațiile din textele manuscrise mai sus citate,
coroborate cu cele desprinse din alte răspunsuri la Chestionarul linguistic, limpezesc
într-o oarecare măsură problema suprapunerii între obiceiurile Vasilca și Brezaia.
Găsim în răspunsurile la întrebarea numărul 158 din chestionarul lingvistic hasdeean
explicația așa-zisei confuzii pe care o semnala Mușlea: „Uneori [vasilca] e numită
brezaia (confuzie?)” (Mușlea, Bârlea 2010: 315). În Dicționarul său din 1939,
13 Aici respondentul a sărit un vers (motiv pentru care lipsește rima).
425
Astrid CAMBOSE
Scriban indica substantivul brezaie ca sinonim pentru vasilcă. Nu putea fi vorba,
așadar, de o simplă confuzie. Cele două obiceiuri aveau același moment de
performare și o recuzită asemănătoare; mai mult, se pare că și finalitatea lor era
similară, atât în plan practic, cât și în registrul simbolic. Răspunsurile la
Chestionarul linguistic ne ajută să stabilim „veriga de legătură” dintre ele:
La No. 158. Despre brezania se povestește cum că chiar și astăzi la noi în seara
ajunului lui Sf. Vasile, adecă la Anul nou, când se umblă cu plugu, lăutari[i] ia o
căpățână de porc sau de râmător, o împodobesc puindu-i deferite podo[a]be pe dânsa,
o pun pe o tavă și merg cu dânsa prin sat cântând Brezaia ect. (Ms. BAR 3430, f.
230r, Tâmboești, plasa Marginea-de-sus, Râmnicu Sărat).
158. Brezaie se zice când cineva se-mbracă la Sf. Vasile în niște haine
schimbate, cum bunăoară, cu piele de porc, în cap pune coarne și mai multe panglici
roși și de alte fețe, la față cu mască, așa că nu se cunoaște, și face mai multe jucării, ca
să capete bani și alte lucruri pentru hrana lui (Ms. BAR 3418, f. 271v, Slujitorii-
Albotești, plasa Balta, județul Brăila).
158. În ziua de ajun al Sf. Vasile, flăcăii fac un alt [tovarăș] de al lor ast-fel: îl
buiește pe față negr[u], îl înbracă în niște haine femeiești sau altfel, umblă cu el prin
sat făcând fel de fel de istorii, dupe cum e obiceiul, și aceasta o fac cu scop de a aduna
bani de pe // la oamini spre a avea de băut (Ms. BAR 3418, f. 303r, Stăncuța-Stanca,
plasa Balta, județul Brăila).
158. Brezaia este un om îmbrăcat în haine trențăroase, vorbind diferite glume
spre petrecere, și se obicinuiește mai cu seamă în carnaval sau câșlegi (Ms. 3421, f.
14r, Bălenii-sârbi, plasa Ialomița, jud. Dâmbovița).
158. [...] La Crăciun, în sărbători, se făcea horă în care se prindea și Brezaia,
care era om (sau femeie), mascat în chipul de femeie, se prindea în horă și dupa
aceasta venia și să ținea și Brezoiul, ce era cu podoaba artificială, după Brezaie, să se
prindă lângă dânsa (Ms. BAR 3421, f. 67r, Bâlciurești, plasa Ialomița, jud.
Dâmbovița).
157. Brezaia să face de țigani, dintr-un lemn învăluit cu o șubă neagră,-i face
bot și urechi cu două linguri și o joacă din mână. (Ms. BAR 3422, f. 38r , Bodăești,
plasa Amaradia, jud. Dolj)
Distincțiile ferme sunt utile folcloriștilor, dar în practică, în durata lungă a
culturii tradiționale, ritualurile se contaminează foarte ușor, mai ales atunci când
aparțin aceleiași familii de semnificații. Este și cazul măștilor de Anul Nou din seria
Turca, Cerbul, Capra, Brezaia, Vasilca ș.a., care actualizează, precum variațiunile
aceleiași teme muzicale, tributul comunității pentru filonul păgân al credințelor
comune. Cu toată împotrivirea bisericilor creștine, cultul divinităților diabolizate a
rămas la fel de puternic timp de secole, ceea ce denotă un monoteism parțial (sau,
mai bine spus, un politeism remanent) și o nevoie socială profundă a comunității de
a-și relativiza devoțiunea, dublându-și atașamentul pentru religia dominantă printr-o
contrabalansare/subminare înțeleaptă a sa, în acord cu principiul „mare-i Dumnezeu
și meșter e dracul”.
Nu putem încheia această sumară prezentare a Vasilcăi din răspunsurile la
Chestionarul linguistic fără a schița o critică de ediție, critică justificată tocmai prin
faptul că manuscrisele despre care vorbim nu cunosc, până în prezent, decât o unică
ediție (cea la care facem referire în rândurile care urmează), selectivă și, din păcate,
plină de inexactități. Este vorba de lucrarea în două volume Soarele și Luna. Folclor
426
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu
tradițional în versuri, vol. I: Texte, vol. II: Note, comentarii, variante, addenda,
indici, ediție critică de I. Oprișan, apărută în 2002. În primul volum, la p. 162–164,
apar două texte de Vasilcă (din care numai unul preluat din răspunsurile la
Chestionarul linguistic – este cel din ms. BAR 3424, f. 193r-v
–, celălalt fiind
transcris din răspunsurile la Chestionarul juridic). Comparând colindul manuscris cu
transcrierea din ediția Oprișan, constatăm următoarele diferențe:
„Că stătuși de mă-ntrebași” din manuscris devine „Că stătuși și mă-
ntrebași”;
dezacordul specific dialectal din versul „Iar românii m-a văzut” este
corectat artificial: „Iar românii m-au văzut” (deși în versurile următoare
editorul păstrează formele dialectale: „Sări românii cu topoare”, „Luat-a
românii slănina”);
forma grafică manuscrisă „Dʼândosul colacului/ Spata godinacului” este
transcrisă, nejustificat, „D-în dosul colacului...” (deși ar fi fost de preferat
varianta „Dân dosul colacului”).
În volumul al doilea, la p. 95–97, sunt citate lămuririle cu privire la Vasilca
oferite de respondenții lui Hasdeu și încă un text de colind (cel din ms. BAR 3419, f.
35v). Aici apar mai multe intervenții improprii:
„Mai devale-am scoborât” din manuscris devine „Mai de vale-am scoborât”;
„Dar în jeții cine șeade?” devine „Dar în jeții cine șade?”;
„Bunul D-zeu și cu Maica Precista” devine „Bunul D-zeu și Maica
Precistă”;
„Mânăstiri” devine „Mănăstiri”;
„Panglice” devine „panglici”;
„Ei cânt” devine „ei cântă” (deși în continuarea frazei editorul păstrează
forma dialectală a verbului: „ei intru în casă”);
„cu cercei, inele, brățări și sălbi” devine „cu cercei, inele, brățări și salbă”.
Astfel, în trei pagini de carte găsim trei greșeli de tipar, cel puțin nouă cazuri
de punctuație schimbată sau suplimentată nepotrivit (mai ales prin linii medii, care
abundă în ediția Oprișan, deși nu erau folosite aproape niciodată în manuscrise14
) și
12 cuvinte adaptate, modernizate sau corectate excesiv în transcriere. Publicarea
acestor texte din manuscrisele hasdeene, un efort cultural de altminteri extrem de
util, ar fi putut beneficia de un mai mare răgaz de studiere și transcriere a
manuscriselor, în câștigul precizei generale a redactării.
14 Se obișnuiește ca editorul să intervină tacit asupra punctuației dintr-un manuscris, în scopul de a
face textul mai inteligibil pentru cititor. În acest sens, se poate afirma că editorul are libertatea de a
introduce oricâte semne de punctuație consideră necesare. Totuși, bunele practici recomandă
respectarea pe cât posibil a fizionomiei originare a textului. Concret: dacă același editor ar transcrie în
manieră identică un text de literatură română veche, unul de folclor de secol XIX și altul, să zicem, de
jurnal de front de secol XX, iar cele trei texte ar avea, la publicare, un aspect foarte asemănător sau
chiar indistinct, ar însemna că editorul a intrat prea adânc cu „bisturiul” în fizionomia lor, modificând-o
excesiv. Revenind la problema liniilor medii, de la care am pornit prezenta explicație: considerăm că
ele nu își au locul decât ca excepții într-un text folcloric de secol al XIX-lea, nicidecum ca semn de
punctuație atotprezent.
427
Astrid CAMBOSE
5. Supraviețuirea Vasilcăi
Există, în arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”,
opt înregistrări ale colindului. Ele datează din anii 1960–1972, iar punctele de unde
au fost culese sunt: Florica (Lehliu), Greaca (Oltenița), Nereju (Vrancea), Rasa
(Călărași), Gârliciu (Hârșova), Mânăstirea (Oltenița), Frumușița (Galați) și Smezi
(Buzău).
Antropologul Mirel Bănică ne-a semnalat niște înregistrări foarte noi, recent
postate pe YouTube: o Vasilca din data de 5 ianuarie 2013, interpretată de trei femei
românce, alta din 1 ianuarie 2003, înregistrată în satul Glod, județul Dâmbovița,
interpretată de un grup de patru colindători romi (trei femei și un bărbat) și Vasilca
de la Slobozia (postată în data de 16 aprilie 2012), interpretată de șase tineri romi,
dintre care doi instrumentiști.
Cercetând, la rândul nostru, materialele disponibile online am descoperit
câteva aspecte de cert interes.
În varianta interpretată de Maria Lătărețu, numele scroafei sacrificate este
Sâlva: [...] Și-n jețuri cine stătea?/ Dă-ne, Doamne!/ Sfântu Ion cu maică-sa/ Dă-ne,
Doamne!/ Și judecă pe Sâlva.” Nucleul de la care pornește înregistrarea este
autentic, dar melodia este afectată prin introducerea orchestrației ample și prin
complicarea excesivă.
În 2013 a fost postată o variantă „didactică” de Vasilcă, interpretată la Stănești
(Giurgiu) de un bătrân, în cadrul unei șezători de inițiere pentru copiii din localitate.
O variantă incomplet înregistrată, dar cu un text și o interpretare de foarte
bună calitate, este o Vasâlca postată în 2016; este cântată de un grup mare de tineri
țigani.
Tradițional sună și Vasilca de la Odobești, înregistrată foarte recent, un
recitativ interpretat allegro de un bărbat rrom în timp ce ține în brațe o păpușă de
plastic; el își însoțește colindul cu gesturi care mimează, sugerează sau subliniază
acțiunile din text, ca mesajul să fie receptat de publicul său pe cât mai multe canale.
În final, gazda răspunde cu „Doamne-ajută!” la urările colindătorului, iar acesta
primește bani pentru colind. Transcriem textul:
Ce mi-e-n cer și pe pământ,/ Domnului și Domn din cer,/ Mănăstire de argint,/
Domnului și Domn din cer./ Dar într-ânsa cine șade?/ Domnului și Domn din cer,/
Șade bunul Dumnezeu,/ Domnului și Domn din cer,/ Lângă bunul Dumnezeu/
Domnului și Domn din cer,/ Șade și Sfântul Vasile,/ Domnului și Domn din cer/ Și
lângă Sfântul Vasile/ Domnului și Domn din cer,/ Șade Maica Precista,/ Domnului și
Domn din cer,/ Și judecă Vasilcala/ Domnului și Domn din cer:/ Ce-ai mâncat și ce-ai
băut/ Domnului și Domn din cer,/ De ești grasă și frumoasă/ Domnului și Domn din
cer,/ Și la cap căpățânoasă?/ Domnului și Domn din cer,/ Sus la munte m-am suit,/
Domnului și Domn din cer,/ Două-trei verze-am păscut,/ Domnului și Domn din cer,/
Mai la vale-am coborât,/ Domnului și Domn din cer,/ Apă rece am băut,/ Domnului și
Domn din cer,/ Iar românii mă văzură,/ Domnului și Domn din cer,/ Mă prinseră, mă
tăiară,/ Domnului și Domn din cer./ Românii luară slănina,/ Domnului și Domn din
cer,/ Iar țiganii căpățâna,/ Domnului și Domn din cer./ Mai frumos o-mpodobiră,/
Domnului și Domn din cer,/ Cu cercei, cu ghiocei,/ Domnului și Domn din cer,/ Și
salbă de nouă lei [N-o am!]/ Ce-i în casă să trăiască,/ Domnului și Domn din cer,/ Ce-i afarʼ
să izvorească!
428
Vasilca în răspunsurile manuscrise la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu
Putem afirma, așadar, că Vasilca a supraviețuit veacurilor de evoluție,
ajungând până în timpul nostru în variante textuale încă pertinente din punctul de
vedere al conținutului și foarte expresive ca formă. Se va fi dizolvat, însă, sub
acțiunea timpului Vasilca-obiect, „instalația” asamblată altădată din jertfa de Ignat?
Preferăm să lăsăm deschisă această întrebare, cum deschis va rămâne și interesul
nostru pentru o nouă cercetare cu privire la supraviețuirea Vasilcăi/Sivei în
comunitățile românești multietnice actuale.
Bibliografie
Manuscrisele 3418, 3419, 3421, 3422, 3424, 3429, 3430, 3432, Biblioteca Academiei
Române, București.
Bârlea 1981: Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, București, Minerva.
Caraman 1983: Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și la alte popoare. Studiu de
folclor comparat, ediție de Silvia Ciubotaru, prefață de Ovidiu Bârlea, București,
Minerva.
Ciorănescu 2007: Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române, ediție
îngrijită și traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena
Popescu Marin, București, Saeculum I.O.
Constantinescu 1878: Barbu Constantinescu, Probe de limba și literatura țiganilor din
România, Tipografia Societății Academice Române, București.
Densușianu 1975: Nic. Densușianu, Vechi cântece și tradiții populare românești. Texte
poetice din răspunsurile la Chestionarul istoric (1893–1897), text ales și stabilit,
studiu introductiv, note, variante, indici și glosar de I. Oprișan, București, Minerva.
DGSLR 2013: Doina Cobeț, Laura Manea, Dicționar general de sinonime al limbii române,
Chișinău, Gunivas.
DLR 2010: Dicţionarul limbii române, Ediţie anastatică după Dicţionarul limbii române
(DA) şi Dicționarul limbii române (DLR), vol. 4, Bucureşti, Editura Academiei
Române.
Ghinoiu 2001: Ion Ghinoiu, Panteonul românesc. Dicționar, București, Editura
Enciclopedică.
Hasdeu 2002: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Soarele și Luna. Folclor tradițional în versuri, vol.
I: Texte, vol. II: Note, comentarii, variante, addenda, indici, ediție critică de I.
Oprișan, cu două referate de Ov. Papadima și I.C. Chițimia, București, Saeculum I.O.
Ispas 1998: Sabina Ispas, Cercetări etnologice asupra colindei și colindatului, în Sub aripa
cerului, antologie de Sabina Ispas, Mihaela Șerbănescu, Otilia Pop-Miculi, București,
Editura Enciclopedică, p. 124–142.
Kernbach 1994: Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, București, Editura
Științifică.
Mangiuca 1881: Simeon Mangiuca, Călindariu iulian, gregorian și poporal român, cu
comentariu pe anul 1882, Brașov, Tipografia Alexi.
Marian 2011: Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I, Cârnilegile, ediție
îngrijită și introducere de Iordan Datcu, București, Saeculum I.O.
Mușlea, Bârlea 2010: Ion Mușlea, Ovidiu Bârlea, Tipologia folclorului din răspunsurile la
Chestionarele B.P. Hasdeu, ediția a doua revăzută și întregită de Ioan I. Mușlea, cu
un cuvânt înainte de Ion Taloș, București, Editura Academiei Române.
Teodorescu 1885: G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române, Bucureşti, Tipografia
Modernă.
Tocilescu 1900: Gr. G. Tocilescu, Materialuri folkloristice, vol.I: Poesia poporană (Partea I,
Partea II), Bucureşti, Tipografia Corpului Didactic.
429
Astrid CAMBOSE
Șăineanu 1887: Lazăr Șăineanu, Încercare asupra semasiologiei limbei române. Studie
istorice despre transițiunea sensurilor, cu o alocuțiune-prefață de B.P. Hasdeu,
București, Tipografia Academiei Române.
Vasilca in the Manuscript Answers to B.P. Hasdeu’s Linguistic
Questionnaire (1884)
The study summarizes the main philological and ethnological hypotheses concerning
the origin of both the name and the custom of carolling with Vasilca on Christmas Eve or on
New Yearsʼ Eve, in Romania, during (at least) the 19-th and 20-th century. This carol is
considered an atypical one; it is performed by Gipsy young men, in honour of their
Romanian neighbours. The carol tells the story of Vasilca, a mythical sow, brought to justice
before the saints, the Holy Virgin or God himself, for the guilt of having ravished and spoiled
the vegetable gardens of the village in its way down from the mountains where it has
previously dwelled eating acorn and drinking ice-cold water. The singers of Vasilca carol are
sometimes accompanied by musicians; they carry the main object of the custom – that is
either a pigʼs head, adorned and made to resemble a hilarious woman-like figure, or a doll,
also richly decorated. Ancient Vasilca published texts have been presented here in
comparison to some manuscript ones emerging from the same custom. An interrogation as to
whether Vasilca has survived or not to this moment in Romanian folk tradition concludes the
study.
430