UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTIFACULTATEA DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ

LIMBAJUL GESTUAL, CULTURA SURZILOR ŞI INTERPRETARE

(CURS, SEMESTRUL 1)

LECTOR UNIV. DR. FLOREA BARBU

BUCUREȘTI, 2013/2014

1

CUPRINSUL

I.Introducere în comunitatea persoanelor surde .Terminologie, concepte, modele operaţionale. Criterii de apartenenţă la comunitatea de surzi. Unitate şi diversitate în comunitatea surzilor…………………………………………………………...........................................p.03

II- Principalele repere istorice referitoare la limbajul gestual şi educaţia surzilor în lume. Etape ale educației. Personalități......................................................................................................p.12

III.  Tendințe ale învățământului pentru surzi. Congresele profesorilor de surzi. Puncte de vedere privind plasarea surzilor în școli speciale sau de masă. Implantul cohlear. Implicații.Aspecte din istoria preocupărilor societăţii româneşti faţă de educarea surzilor.Evoluţia educaţiei pentru surzi. ………………………………………….…................................................................p.21

IV. Cultura surzilor.Modalități de atragere a atenției.Diversitatea orizontală și verticală. Valori.......................................................................................................................... …..….p.38

V. Forme de manifestare a culturii şi tradiţiilor comunităţii de surzi. Literatura. Teatrul. Filmul. Scamatoriile. Pantomima. Televiziunea..................................................................................p.48

VI : Aspecte din lupta surzilor pentru drepturi fundamentale şi afirmarea limbajului gestural. Declarația Universală a Drepturilor Umane. Regulile Standard ale ONU privind Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap referitoare la integrarea socială a surzilor.Strategia naţională privind protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013.Recunoaşterea oficială a limbajului gestual în diferite ţări.Rezoluţiile Parlamentului European…………………………………….........................................................................p.55

VII. Formarea şi dezvoltarea limbajului gestual ca limbaj de sine stătător.Locul limbajului gestual în cadrul limbajelor umane. Etapele dezvoltării limbajului gestual. Unele probleme de comunicare în familiile cu copii surzi.Caracteristici ale comunicării la copilul surd............p.63

VIII. Limbajul gestual şi elementele lui. Spaţiul de gesticulare. Clasificarea gesturilor. Formele reprezentative ale mâinii în limbajul gestural. Parametrii de formare a gesturilor. Gesturi structurate productiv. Gesturi fixate. ....................................................................................p.72

IX.. Elemente esenţiale în executarea gesturilor. Mișcarea mâinii în spațiu. Configurația degetelor. Așezarea mâinii/locul de articulare. Orientarea palmei. Clasificatorii. ...……….p.81

X.  Reprezentarea gestuală a principalelor categorii gramaticale.Punctuaţia. Pronumele personale şi posesive. Genul gesturilor. Gesturi compuse. Comparaţiile. Conjuncţia. Numeralul. Exclamarea în propoziţii simple. Timpurile verbului. Forma de plural a gesturilor.Rolul contextului.Formarea propoziţiilor şi frazelor........................................................................p. 87

XI. Asemănări şi deosebiri între limbajul gestual şi cel verbal. Redarea figurilor de stil. Crearea de gesturi noi. Folosirea limbajului gestual ca primă limbă în educarea persoanelor surde. Competenţa lingvistică în limbajul gestual şi cel verbal. Sisteme de scriere. Condiţiile de mediu şi recepţionarea mesajelor..............…………........................................................................p.94

2

XII.Organizații naționale și internaţionale ale surzilor.Cluburile surzilor și evoluția lor.ANSR, Federaţia Mondială a Surzilor FMS). Uniunea Europeană a Surzilor (EUD). Comitetul Internaţional al Sporturilor pentru Surzi (CISS) Uniunea Europeană a Sporturilor pentru Surzi (EDSO).Comitetul Internaţional al Şahului Tăcut (ICSC)……….........................................p.102

XIII.  Formarea interpreţilor. Începuturile formării de interpreţi în limbajul gestual. Codul de etică.Unele concepţii legate de interpreţi şi interpretare.Programe de formare. Atestarea ...p.112

XIV. Organizarea serviciilor de interpretare în unele ţări (Uruguay, Brazilia, SUA, Japonia, M.Britanie, Suesia, Canada, Australia, Finlanda, Formarea şi folosirea de interpreţi surzi. Organizaţii internaţionale ale interpreţilor în limbajul gestual. …………………………….p.122

Bibliografie………………………………………………………………………..………...p.131

Cursul I

INTRODUCERE ÎN COMUNITATEA PERSOANELOR SURDE

Gesturile manuale au fost prezente în comunicare încă de la începuturile omenirii, însoţind limbajul sonor. Mişcările mâinii, feţei şi ale corpului au fost și sunt folosite aproape inconştient în conversaţia cotidiană, pentru a accentua sau a ilustra ceva care nu este prezent.Treptat, gestul instinctiv a dobândit valori noi iar la surzi s-a transformat într-un limbaj propriu, cu toate atributele unui limbaj real. De-a lungul istoriei găsim mai multe exemple de grupuri care au dezvoltat abilitatea comunicării pe cale vizuală.

Lucia Wald, (1973) înţelege prin gest orice mişcare corporală purtătoare a unei semnificaţii comunicative sau afective. Ea distinge în cadrul acestui limbaj mişcările extremităţilor corpului (gesturi propriu-zise), mişcările muşchilor feţei (mimica) şi o combinaţie a mişcărilor menţionate mai sus (pantomima),

Se poate emite ipoteza că persoanele surde au existat de cand a apărut omenirea pe Terra. Primele comunități de persoane surde s-au format odată cu înființarea primelor școli pentru surzi, între care amintim școlile din Edinburg (1760) înființată de Thomas Braidwood, Paris, (1770), înființată de abarele Charles marchiz de l’Epee și Leipzig (1779), înființată de Samuel Heinicke. Liantul ce a contribuit semnificativ la constituirea acestor comunități a fost limbajul comun folosit de persoanele surde, adică limbajul mimico-gestual.

Terminologie, concepte, modele operaţionaleTerminologia folosită în legătură cu surzii şi limbajul mimico gestual este foarte largă.

Ea a evoluat de–a lungul vremii, fiind în corelaţie cu cunoştinţele acumulate în acele momente şi cu politica socială dusă de autorităţi. În Antichitate s-a folosit pentru prima dată termenul de surdomut, apoi cel de surdo-mut, surdo-vorbitor, deficient de auz, hipoacuzic, disfuncţional auditiv, asurzit, handicapat de auz, neauzitor ş.a. Toţi aceşti termeni au fost creaţi de auzitori, pentru a nu-i jigni pe cei care nu aud şi pentru a materializa unele măsuri de protecţie. Termenul preferat de persoanele cu pierdere auditivă, reunite în cadrul asociaţiilor de surzi, este cel de surd, care nu implică noţiunea de boală. Comunitatea de surzi consideră ceilalţi termeni ca fiind ofensatori. Surzii, sub aspect cultural, sunt mândri că sunt surzi şi nu consideră surditatea ca fiind o afecţiune.

Pe plan mondial există cca 75 milioane de persoane surde iar în România sunt în evidență cca 24.000 de membri ai Asociației Naționale a Surzilor. Aceștia au o pierdere auditivă de peste 70dB.Ca urmare a poluării industriale, sonore sau de altă natură, a crescut în ultimii ani numărul de persoane adulte cu pierderi auditive. În acelaşi timp, s-a redus numărul de copii cu

3

surditate, în urma monitorizării cuplurilor care ar putea da naştere la copii cu deficienţe de auz. Statisticile recente arată că surditatea ocupă locul trei în ansamblul afecţiunilor datorate vârstei a III-a, după artrită şi hipertensiune arterială.

În literatura de specialitate se operează actualmente mai ales cu conceptul de disabilitate, care încearcă să completeze conceptele de deficienţă, incapacitate şi handicap. Potrivit Rezoluţiei ONU, deficienţa este definită ca fiind orice pierdere sau anomalie a structurii sau funcţiei psihice, fiziologice sau organice (anatomice); incapacitatea este consecinţa deficienţei, o restricţie sau lipsa posibilităţii de a efectua o activitate la parametrii normali; handicapul este dezavantajul rezultat din deficienţă sau din incapacitate, care limitează sau împiedică indeplinirea unui rol normal în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali (Rezoluţia ONU nr 37/52 din 3 XII 1982 - Programul Mondial de Acţiune privind Persoanele cu Handicap). În conturarea gravității handicapului, un rol esențial este jucat de mediul înconjurător, în special de societate, care creează bariere culturale, de limbaj, profesionale, politice etc. în calea persoanelor cu disabilități.

Trebuie să reţinem că nu orice persoană atinsă de o infirmitate poate fi considerată în mod automat ca fiind handicapată. O pierdere parţială sau integrală a unui organ de simţ, care duce la o deficienţă fizică, poate avea efecte în funcţie de caracteristicile socio-profesionale ale celui afectat. De pildă, dacă o persoană care lucrează cu publicul, îşi pierde parţial auzul în urma unui accident, ea poate deveni o persoană cu handicap, deoarece nu mai poate lucra în domeniul relaţiilor cu publicul. Dacă i se oferă un alt loc de muncă, ea nu mai este considerată persoană cu handicap şi rămâne doar cu deficienţa auditivă (Manea, L.,2000).

Handicapul descrie interacţiunea dintre persoană şi mediu, cu concentrarea atenţiei asupra deficienţelor din mediul înconjurător, pentru a le elimina şi a permite persoanelor cu handicap să participe în condiţii de egalitate la viaţa productivă şi socială. Prin urmare, în definirea handicapului intervin intotdeauna corectivele sociale.

În societate există actualmente două modele predominante, în ceea ce priveşte abordarea persoanelor cu handicap,

a) abordarea medicală, cu adânci rădăcini în societatea tradiţională, consideră persoanele cu handicap ca fiinţe cărora le lipseşte ceva şi care au nevoie de protecţie şi de intervenţii. Accentul este plasat pe defectele pe care le are o persoană cu handicap. Punctul de vedere medical consideră persoana surdă ca fiind anormală şi trebuie acţionat asupra ei prin diferite mijloace (corectiv-recuperatorii, medicale, educaţionale) pentru a fi normalizată şi integrată în societatea auzitorilor, singura societate cu drepturi depline. Se omite faptul esenţial că surzii nu sunt un grup de handicapaţi, ci persoane care au propria istorie, limbaj şi cultură. Se accentuează astfel practicile discriminatorii. În cazul persoanelor cu surditate, considerând persoana auzitoare ca model, concepţia medicală are ca obiectiv ,,vindecarea” persoanei surde, pentru ca aceasta să-şi formeze o vorbire inteligibilă şi să poată avea un auz mai bun. În această perspectivă putem observa o proliferare a serviciilor puse în slujba ,,normalizării” persoanei surde.

b) abordarea socio-culturală se bazează pe realitatea din colectivitatea surzilor, pe experienţa pe care o au ei, pe modalităţile de a-şi rezolva problemele, pe resursele şi nu pe slăbiciunile lor, care ar putea fi prezente şi în rândul persoanelor valide. Considerarea persoanelor cu handicap auditiv ca minorităţi culturale şi lingvistice, reprezintă o idee care câştigă tot mai mult teren în ţările dezvoltate, datorită intensificării studiilor asupra limbajului gestual, a progreselor care au apărut în studierea culturii şi istoriei surzilor, cu impact asupra legislaţiei şi conştiinţei auzitorilor. Astfel, promovarea învăţării limbajului gestual la preşcolarii surzi, la părinţii lor şi la alte persoane care doresc să devină interpreţi, predarea cursurilor de limbaj gestual în licee şi universităţi ca „limbi străine”, ca a doua limbă sau în scopul formării de interpreţi calificaţi, sunt doar câteva evoluţii recente, care facilitează adoptarea modelului minoritar-lingvistic în tratarea persoanelor surde.

4

c) abordarea persoanelor surde ca variaţie normală în cadrul populaţiei generale. Acest concept se bazează pe faptul că în toate ţările lumii există persoane surde într-un număr mai mic decât populaţia majoritară, aşa cum există oameni cu ochi de culori diferite, cu păr scurt, lung sau raşi în cap, de înălţimi diferite, ce sunt considerate normale.

Surzii sunt un grup de oameni, care au o pierdere gravă de auz, folosesc limbajul semnelor ca mijloc principal de comunicare şi au experienţe comune, legate de pierderea auzului şi de folosirea limbajului gestual. Surzii nu recunosc că sunt handicapaţi, din cauza surdităţii lor. Ei au propria identitate, ca persoane surde. Surzii nu cred că a fi surd este ceva catastrofal. Uneori ei doresc să aibă copii surzi, pentru a le transmite cultura şi valorile lor. Surzii apreciază alte valori, cum ar fi capacitatea atenţiei în mediul vizual şi limbajul gestual şi nu acordă importanță prea mare aspectului medical al surdităţii. Surzii îi blamează pe profesioniştii auzitori care, deşi susţin că-i servesc pe surzi, nu pot să comunice fluent cu aceştia, fiind handicapaţi sub acest aspect. Obiectivele principale ale surzilor se referă la recunoaşterea oficială a limbajului gestual, folosirea lui ca mijloc de instruire în şcoli, la locul de muncă sau a interpreţilor, oriunde este nevoie, pentru facilitarea comunicării cu autorităţile.

În ultimele trei decenii s-au amplificat preocupările faţă de persoanele cu handicap auditiv, mai ales în urma cercetărilor efectuate de lingvistul american William Stokoe în 1960, care a arătat că limbajul gestual al surzilor este un limbaj real, ce are toate caracteristicile şi funcţiile principale ale limbajelor umane. Această observaţie, uluitoare pentru acea vreme nu prea îndepărtată, este astăzi extinsă la limbajul gestual al surzilor din toate ţările. Primele cercetări au fost urmate de tot mai multe investigaţii asupra „limbajului semnelor”, desfăşurate de cercetători auzitori şi surzi, mai ales în Danemarca, Finlanda, Suedia, Spania, Franţa, Germania ş.a. Mai mult, în Statele Unite ale Americii şi în alte ţări, s-au creat adevărate instituţii de studiere a limbajului gestual şi a celui specific persoanelor cu surdocecitate. În cadrul unor prestigioase universităţi europene şi americane, cu colaborarea Asociaţiilor Naţionale ale Surzilor, persoanele cu deficienţe de auz au devenit tot mai active în lupta pentru recunoaşterea limbajului gestual şi obţinerea acceptării lor ca minoritate lingvistică şi culturală, sau ca variaţie normală în cadrul populaţiei majoritare.

Spre deosebire de auzitori, care urmăresc integrarea surzilor în şcoli de masă, surzii consideră că au mai mult de câştigat în şcoli speciale, unde pot folosi limbajul gestual ca mijloc de instruire şi de socializare. Persoanele surde s-au alăturat mişcării promovate de persoanele cu handicap şi au constituit Forumul Disabilităţii în Romania pentru obţinerea unor drepturi, servicii şi legi, care ar fi fost mult mai dificil de obţinut dacă ar fi luptat singuri, din cauza numărului mic.

Surzii folosesc un semn specific, pentru a se denumi pe ei înşişi, ducând degetele index şi mijlociu la ureche şi apoi la buze. Acest gest înseamnă mai mult decât a fi surd, semnul incluzând atât surditatea cât şi faptul că folosesc limbajul gestual şi aparţin comunităţii de persoane surde.

Protezarea adecvată a resturilor auditive ar putea duce la schimbarea structurii psihologice a copiilor şi adulţilor şi deschide o altă perspectivă legată de viaţa socială. Copiii cu surditate pot deveni mai deschişi faţă de acumularea de informaţii iar capacitatea lor de a le prelucra şi de a le folosi le poate permite să frecventeze studii superioare, în condiţii aproape normale. Auzitorii pot să-i ajute să se integreze în societatea majoritară dar trebuie să ţină seama de cultura lor, să nu exagereze cu mainstreamingul, să aprecieze limbajul gestual. Ca să poată frecventa în bune condiţii o instituţie de învăţămînt superior sau un colegiu, este absolut necesar ca persoanele cu surditate gravă să beneficieze de sprijinul unui interpret în limbajul mimico gestual.

Pentru a se reduce în mare măsură izolarea la care pot fi condamnate de mediu, persoanele surde, chiar dacă poartă o proteză, trebuie să fie ajutate să nu se simtă marginalizate

5

în societate. În acest sens se recomandă atât auzitorilor cât şi surzilor să adopte unele strategii de comunicare.

Criterii de apartenenţă la comunitatea de surziLimbajul gesturilor, a existat dintotdeauna și va exista atata vreme cât vor exista

persoanele surde (Pierre Desloges, tipograf surd din Paris). Este un limbaj care deja circula printre persoanele surde din Franța înainte de inventarea ,,semnelor metodice” ale abatelui de L’Epee. Odată cu absolvirea acestor școli, foștii elevi au pus bazele asociațiilor de surzi de mai târziu, ce vor constitui, de fapt, adevăratele comunități ale persoanelor surde. Modalitatea de definire a comunității persoanelor surde este destul de complexă. Se desprind, totuși, două atitudini extreme :1) concepția că principala caracteristică a surdității este lipsa a ceva, cum ar fi capacitatea de a comunica (normal!!!) și de a auzi;2) acceptarea unei identități a surdității care pune accentul pe sentimentul apartenenței la un grup de oameni surzi și pe eficiența comunicării cu ei.În sprijinul primei categorii de atitudini se aduc următoarele argumente:- În urma unui studiu efectuat în Anglia, s-a constatat că 47% dintre auzitori cred că peste o jumătate dintre numărul persoanelor surde încearcă să-și ascundă surditatea, din cauză că nu doresc să pară diferiți de altți oameni;- cei mai mulți auzitori cred că surzii sunt izolați și au dificultăți în relația cu colegii de muncă;- ar exista o diferență calitativă în comportamentul și personalitatea persoanelor surde. Acest lucru este atribuit de psihologul american Myklebust diferenței de experiențe personale pe care le au persoanele surde. El consideră că persoanele surde sunt imature din punct de vedere social față de auzitori și chiar de hipoacuzici.

În această perspectivă, comunitatea persoanelor surde ar cuprinde pe acei indivizi surzi care împărtășesc un limbaj comun, experiențe și valori comune și un mod comun de interacțiune între ei și cu auzitorii. Factorul cel mai important care ar determina calitatea de membru al acestei comunități ar fi atitudinea față de surditate, prezentă atunci când o persoană se identifică pe sine ca membră a comunității de persoane surde iar ceilalți membri o acceptă ca parte a comunității .

Se poate observa că prima abordare, cea clinică, pune accent pe ceea ce lipsește la persoanele surde și face din aceasta ,,top priority” pentru ,,normalizare”, în timp ce a doua abordare, cea ,,culturală”, implică acceptarea (deși nu întotdeauna și înțelegerea) persoanelor surde ca grup separat, cu propria organizare și tradiții. Oricum, definirea comunității persoanelor surde nu se poate face simplist, pe baza pierderii auditive sau a performanței școlare. A purta o proteză auditivă nu certifică apartenența la grupul de persoane surde. De asemenea, nu toate persoanele surde doresc să se asociaze cu populația de surzi, ele preferând să lucreze și să socializeze cu auzitorii. Pierderea auditivă nu poate fi un factor determinant al calității de membru al colectivității de surzi. De pildă unii pot avea o pierdere auditivă minoră, dar deoarece nu au beneficiat de timpuriu de protezare, nu și-au dezvoltat limbajul verbal și se consideră că aparțin comunității de personae surde, deoarece acolo pot comunica liber în limbajul mimico-gestual, fără constrângeri. Dacă cineva a asurzit în timpul tinereţii şi şi-a pus un aparat auditiv, el nu este surd, deoarece limbajul verbal a rămas principalul mijloc de comunicare. Dar dacă auzul unei persoane slăbeşte tot mai mult în primii ani ai vieţii, obligând-o să înveţe limbajul gestual şi să participe la unele activităţi din comunitatea surzilor, atunci ea poate fi un candidat care doreşte să intre în comunitatea surzilor. Majoritatea membrilor acestei comunităţi este formată din persoane care s-au născut surde sau şi-au pierdut auzul în perioada de formare a limbajului (în primii doi ani de viaţă), iar principalul lor mijloc de comunicare este limbajul gestual. Alți autori văd apartenența la comunitatea de persoane surde ca fiind o alegere

6

conștientă de identificare cu această comunitate și de participare la activitățile acesteia. În orice caz se presupune prezența unei deficiențe auditive.

După alți autori, principalul criteriu de apartenență este cunoașterea și folosirea limbajului mimico gestual. (Kyle și Woll) consideră că limbajul gestual este un factor mult mai complex decât în cazul limbajului altor grupuri minoritare sau entice. Rezultă că apartenența la comunitatea persoanelor surde poate fi caracterizată prin prezența mai multor factori care se suprapun, iar un singur factor nu este suficient. Dintre acești factori menționăm:- pierderea auditivă; - factorul lingvistic, ce se referă la înțelegerea și folosirea limbajului mimico-gestual; - factorul social, ce se referă la participarea la viața socială a persoanelor surde, bucuria manifestată față de succesele obținute de echipele culturale sau sportive la manifestările naționale sau internaționale;- factorul politic- influența de care se bucură persoana surdă în organizarea comunității.În cadrul fiecărei componente, atitudinea pozitivă este esențială. Astfel, persoanele surde care formează comunitatea de membri de bază, sunt cele care nu simt surditatea ca fiind o problemă în sine, care au ușurința și mândria de a gesticula, care participă în mod constant la activitățile sociale ale surzilor și care se bucură de încrederea partenerilor și, prin urmare, sunt consultați și aleși ca lideri în organizarea activităților. Adesea, acești membri provin din familii de surzi. Ei nu sunt lideri în sens academic sau al succesului profesional.

Se cunosc 5 caracteristici sau diferenţe importante ce caracterizează comunitatea surzilor:1. Limbajul mimico gestual, - el deschide uşile spre cunoaşterea altor surzi. Prin el se obţine accesul la comunitatea de surzi, la istoria ei, la folclorul şi secretele ei, care altfel nu ar putea fi cunoscute.2. Socializarea, - surzii simt o puternică nevoie de a se socializa unii cu alţii prin vizite reciproce, petreceri la restaurante, activităţi culturale sau sociale desfăşurate la club pentru a se informa şi a-şi îmbogăţi viaţa socială.3. Existenţa organizaţiilor şi a cluburilor,- primele cluburi au fost înfiinţate de absolvenţii şcolilor de surzi ca mijloc de întărire a legăturilor cu surzii din ţară. Mai târziu, aceste cluburi s-au dezvoltat devenind adevărate centre de luptă pentru apărarea drepturilor social-umane ale membrilor săi.4. Şcolile pentru surzi, - în special şcolile cu internat au constituit centrul multor comunități ale surzilor şi au jucat un rol esenţial în definirea acestor comunităţi. Copiii care au crescut împreună în şcolile cu internat şi-au făcut prieteni chiar pe viaţă, căsătorindu-se între ei în procent de peste 90 %. Şcolile au oferit chiar un stil de viaţă ce nu putea fi copiat din altă parte.5. Mândria surzilor - că reuşesc să facă faţă în situaţii cotidiene unde întâlnesc bariere de comunicare. Aceasta este rezultatul ingeniozităţi de moment sau adaptării la tehnologie. Ei sunt mândri de istoria şi cultura lor, de felul cum s-au adaptat în societate, de succesele obţinute împreună pe diverse planuri. La caracteristicile de mai sus am putea adaugă şi BISERICA, în ultima vreme ea fiind cea care a constituit comunităţi religioase ale surzilor în diverse oraşe, unde un număr tot mai mare de surzi se adună, se reculeg şi socializează. Ei fac pelerinaje şi excursii cu sprijinul bisericii în diferite locuri din ţară, se întâlnesc cu foşti colegi de şcoală, îşi formează noi prieteni.

Putem enumera și alte caracteristici care se referă la persoanele surde din Marea Britanie, descrise de J.G.Kyle & B.Wohl, dar o mare parte din acestea sunt valabile și pentru persoanele surde din alte țări între care menționăm:- prezența unei pierderi grave a auzului (80 % sunt surzi profunzi);

7

- accesul la limbaj gestual (menționăm că peste 95% dintre surzi cunosc și folosesc acest mijloc de comunicare în cadrul comunității, deși mulți dintre ei nu-l folosesc acasă cu părinții auzitori sau cu colegii de muncă);- tinerii par să folosească mai mult protezele auditive. Unii dintre ei pot să urmeze o școală de masă;- majoritatea membrilor au vârsta cuprinsă între 15-65 de ani;- membrii surzi lucrează în fabrici, unde sunt supervizați de auzitori. Muncile prestate sunt în mare parte mai simple și mai prost plătite. Cu toate că au probleme de comunicare, surzii nu-i evită pe colegii lor auzitori dar își adaptează modul de comunicare în funcție de interlocutor. Modalitatea principală de comunicare se realizează prin labiolectură și limbaj verbal;- surzii au mai puține șanse de promovare comparativ cu colegii auzitori;- 90% dintre surzi locuiesc cu părinții sau cu rude auzitoare. Dintre aceștia, 26% locuiesc cu unul sau ambii părinți iar 75% dintre ei folosesc labiolectura sau limbajul verbal ca principal mijloc de comunicare;- 60% locuiesc cu soțul sau soția iar modalitatea de comunicare se realizează prin limbaj gestual sau o combinație de gesturi și limbaj verbal;- surzii au contact considerabil cu tot ceea ce înseamnă mass-media :TV, ziare, cărți, Peste 77% dintre surzi cumpără un ziar zilnic, cu toate că le găsesc destul de dificile pentru ei, 50% urmăresc emisiuni subtitrate la TV, deși peste 35% afirmă că nu înțeleg aceste emisiuni. În privința cărților, foarte puțini pot să spună ce carte au citit ultima dată.

Frecventarea cluburilor de surzi se poate explica cel mai bine prin sentimentul apartenenței la această comunitate, bazat pe accesul la informația dată prin limbaj gestural, pe concepții și experiențe comune. Se cunoaște că majoritatea surzilor lucrează cu auzitorii, locuiesc în familii de auzitori până își întemeiază propria familie și nu au timp suficient să frecventeze aceste cluburi. Totuși, aceste cluburi trebuie să existe, deoarece surzii au ales cluburile ca loc de întâlnire, nu de refugiu din calea societății de auzitori. Literatura de specialitate menționează că 70% dintre bărbații surzi englezi și 48% dintre femei vin o dată pe săptămână la club. Dar nu toate persoanele surde sunt acceptate în aceste cluburi. (acele persoane surde cu mentalitate și atitudini de auzitori; cei ce nu cunosc și nu folosesc limbajul gestual.

Calitatea de membru al unei comunități de persoane surde poate fi interpretată numai în sens multifactorial, adică ea depinde de mai mulți factori aflați în interacțiune unii cu alții.

Deşi surzii provin din toate straturile societăţii, ei posedă un puternic spirit de colaborare şi simt o legătură mai puternică faţă de alţi surzi decât faţă de auzitori. Trebuie să menţionăm că gradul pierderii auditive nu constituie un criteriu esenţial pentru acceptarea unei persoane în cadrul comunităţii de surzi, ci folosirea limbajului gestual ca principal mijloc de comunicare. Astfel ne putem explica de ce sunt acceptaţi, în cadrul comunităţii de surzi, unii copii auzitori ai părinţilor surzi sau alte persoane auzitoare (educatori, interpreţi etc.) care se căsătoresc cu persoane surde şi militează alături de acestea pentru obţinerea drepturilor fundamentale. Dacă luăm în considerare aceste aspecte, ne dăm seama că ele sunt valabile pentru caracterizarea populaţiilor minoritare din orice ţară, inclusiv a comunităţilor de surzi.

A purta un aparat auditiv nu are legătură cu apartenenţa la comunitatea surzilor. Majoritatea surzilor profunzi nu poartă proteze auditive. La fel, vârsta, originea, sexul, clasa socială nu reprezintă caracteristici ale comunităţii de persoane surde. Nota definitorie este felul cum comunică. De fapt, colectivitatea surzilor este o minoritate lingvistică, ce comunică într-un limbaj specific, cel gestual.

Unii surzi se pot grupa după credinţe religioase, etnii, vârstă, preocupări sportive sau culturale etc. creându-şi propria cultură. Prin cultura surzilor înţelegem tot ceea ce fac grupurile

8

de surzi, şi include credinţele, valorile, obiceiurile, tradiţiile, activităţile şi, mai ales, limbajul gesturilor. Începând din anul 1999 biserica este cea care a constituit comunităţi religioase ale surzilor în diverse oraşe, unde un număr tot mai mare de surzi se adună, se reculeg şi socializează. Ei fac pelerinaje şi excursii, cu sprijinul bisericii, în diferite locuri din ţară sau din străinătate, se întâlnesc cu foşti colegi de şcoală, îşi formează noi prieteni, se căsătoresc etc. În ultimele trei decenii, lingviştii şi-au îndreptat mai mult atenţia spre limbajul gestual, descoperind unele informaţii, între care cea mai importantă, că acest limbaj este natural, real, nu o pantomimă sau o formă rudimentară a limbajului verbal, independent de acesta, dar având relaţii cu el. De asemenea lingviştii au localizat rădăcini profunde în creier ale capacității de achiziţionare a unui limbaj pe cale naturală şi de a-l transmite la copil.

Noam Chomsky a emis teoria capacității înnăscute a creierului de a învăța un limbaj. Nici o persoană nu se naște cu un anumit limbaj ci cu capacitatea înnăscută de a-l învăța. Studiile au acreditat ideea că creierul uman are cea mai mare plasticitate pentru achiziționarea limbajului între 0 și 3 ani, ea scăzând după această vârstă. De asemenea, se cunoaște că emisfera stângă prelucrează informațiile provenind din limbajul verbal iar emisfera dreaptă este specializată pe sarcini vizuale și spațiale. Deoarece limbajul semnelor este un limbaj spațial și vizual ne putem aștepta ca emisfera dreaptă a creierului să se ocupe de el, dar studii recente au arătat că limbajul gesturilor este procesat și în emisfera stângă !!! De aici rezultă că creierul tratează limbajul gestual ca LIMBAJ și se ocupă de el în aceeași emisferă ca și pentru limbajul verbal. Când un copil învaţă sunetele, sau semnele, atunci el cunoaşte doar expresia de suprafaţă a limbajului; cele mai importante principii ale limbajului sunt dictate de capacităţile creierului. Mai mult decât atât, cu toate că forma limbajului gestual este diferită de forma limbajului verbal, ambele forme sunt, în esenţă, la fel, sub aspectul scopului pe care îl servesc şi al modului în care se achiziţionează Astfel, cei care vin prima dată în contact cu limbajul gestual, formulează unele presupuneri greşite, unii consideră că limbajul gestual ar fi un limbaj pictorial (într-adevar, limbajul gestual este, în parte, pictorial, dar dacă ar fi numai aşa el ar fi foarte uşor de învăţat. Însă pantomima este doar o componentă a limbajului gestual, ea nu este identică cu el) ; alţii consideră că limbajul gestual ar fi iconic (ceea ce-i determină pe mulţi să creadă că se pot discuta numai aspecte concrete cu ajutorul acestui limbaj. Or, limbajul gestual conţine şi gesturi abstracte, inventate şi implementate în practică). O altă greşeală ar fi să se considere limbajul gestual ca fiind universal, or colectivităţile de surzi evoluează în mod independent, iar în multe ţări care vorbesc aceeaşi limbă (Statele Unite, Marea Britanie, Australia, ş.a) există limbaje gestuale diferite. Prin exagerarea aspectului concret al limbajului gestual se face o nouă greşeală, ce rezultă din transcrierea gesturilor în cuvinte, ceea ce dă impresia că limbajul gestual este un limbaj agramatical, ce conţine doar câteva verbe şi mai multe substantive. În mod normal, auzitorii presupun că toate limbajele sunt vorbite şi astfel consideră limbajul gestual ca un fel de limbaj vorbit cu mâinile, conform unei convenţii. Or, limbajul gestual este singurul care nu are o formă scrisă, dar are toate celelalte caracteristici ale limbajelor verbale.

Unitate şi diversitate în colectivitatea surzilor

Întrucât nu putem găsi două persoane surde care să semene perfect din toate punctele de vedere între ele, vom întâlni o mai mare diversitate a acestora decât la auzitori, în cadrul colectivităţilor de surzi, deoarece sunt implicaţi mai mulţi factori, cum ar fi momentul apariţiei surdităţii, cauzele ei, gravitatea pierderii auditive, consecinţele diferite date de aceşti factori şi elementele specifice ce caracterizează o minoritate.

9

- Surzii sunt oameni ai vederii, adică toata informația parvine prin intermediul vederii. El îi poate transforma pe surzi în participanţi activi ai societăţii, deoarece permite o comunicare uşoară, firească şi completă între persoanele surde. Acestea se pot înţelege oricând între ele, îşi împărtăşesc experienţe, credinţe şi valori culturale comune, care apar din faptul că aceste persoane se bazează pe vedere şi folosesc limbajul gestual ca principal mijloc de comunicare ;

- Limbajul gestual este cea mai importantă forţă de consolidare a minorităţii surzilor, un mijloc de interacțiune socială, un simbol al identității persoanelor surde din cauză că aceste persoane luptă pentru propria identitate într-o lume care nu i-a înţeles de–a lungul veacurilor, care le-a discreditat limbajul şi le-a negat cultura proprie;

- Limbajul mimico gestual este o trăsătură caracteristică persoanelor surde ca minoritate, ce le conferă specificul de minoritate lingvistică nu de persoane bolnave. Acest limbaj a existat de când au apărut surzii pe pământ şi va exista în cadrul societăţii de auzitor,i tot atâta vreme cât vor fi şi persoane surde în cadrul acesteia.

- Cu toate că limbajul gestual a fost persecutat în educaţie de peste un secol, după Congresul de la Milano el a continuat să se dezvolte în loc să fie eliminat, ajungând astăzi la o dezvoltare nemaicunoscută. Datorită comunicării prin limbajul gestual surzii se simt „ca acasă” în compania semenilor lor, chiar dacă se află în străinătate.

- Naşterea lor într-o familie de auzitori (în majoritatea cazurilor), frecventarea unei şcoli speciale pentru surzi, găsirea unui loc de muncă prin intermediul Asociaţiei, cunoştinţelor, rudelor sau prietenilor surzi, constituie baza unei experienţe comune, vehiculate prin limbajul gestual. De asemenea, viaţa surzilor în cadrul unei colectivităţi proprii, participarea la activităţile asociaţiei şi la diferitele întâmplări din viaţa ei, câştigarea unor premii cu echipa sportivă sau culturală a clubului, găsirea unui partener de viaţă şi multe altele, constituie subiecte de discuţii între surzi când aceştia se întâlnesc. De fapt, aproape toate cunoştinţele despre lume şi viaţă ale surzilor profunzi, sunt comunicate prin limbaj gestual. Numai cunoscând limbajul lor, putem pătrunde în cultura persoanelor surde, le putem înţelege şi ajuta mai bine.

- În peste 90% din cazuri, surzii se căsătoresc între ei şi, în marea lor majoritate, copiii lor sunt auzitori. ;

- Surzii suferă din cauza nedreptăţilor, discriminării şi neînţelegerii problemelor care îi frământă. Acest ultim aspect a determinat autorităţile din unele ţări să înfiinţeze comisii speciale, care să combată discriminarea acestei populaţii, prin măsuri de constrângere a angajatorilor să folosească persoane surde, într-un anumit procent din totalul angajaţilor auzitori, dar eficienţa măsurilor luate lasă mult de dorit, deoarece discriminarea persoanelor surde nu are loc numai în domeniul angajării, ci în toate domeniile vieţii sociale,

Variaţia foarte largă privind accesul la educaţie şi la posibilităţile de angajare, determină variaţia profilurilor profesionale ale acestor persoane. Astfel, comunitatea de surzi cuprinde oameni cu doctorate, comercianți, profesori, programatori şi analişti pe computer, muncitori manuali și persoane care nu pot găsi un loc de muncă şi depind de asistenţa publică.

Când cineva intră într-un club social al surzilor poate să observe o mare diversitate în rândul acestora, din care menţionăm aici doar pe cele mai frapante.

- Sub aspectul vârstei, întâlnim atât nou născuţi, purtaţi în braţele părinţilor cât şi octogenari, sprijiniţi de bastoane sau de persoane mai tinere. Copiii sunt fie auzitori cu părinţi surzi sau copii surzi cu părinţi auzitori, care vin mai ales la evenimentele dedicate copiilor de ziua lor, de Crăciun, cu ocazia unor concursuri de desen, de recitări de poezii sau de pregătire pentru a participa la unele manifestări interne sau internaţionale.

-Sub aspectul situaţiei economice sau sociale dobândite prin exercitarea unei profesiuni, se observă diferenţe semnificative, mai ales prin felul de a se îmbrăca sau de a vorbi. Cu toate că marea majoritate a surzilor au obţinut o calificare profesională, unii fiind profesori în şcolile pentru surzi, ingineri, artişti plastici, designeri, tehnicieni dentari, programatori de calculatoare,

10

restauratori de opere de artă, asistenţi sociali etc. mulţi dintre aceştia prestează munci sub nivelul calificării lor. Cauza acestei situaţii este ceva mai complexă şi nu ţine numai de prejudecata unor angajatori ci şi de nivelul scăzut de educaţie sau de pregătire profesională a unor persoane surde sau de dorinţa multor surzi de a obţine venituri mari cu eforturi minime încă de la ieşirea de pe băncile şcolii. Desigur, discriminarea pe piața muncii este tot mai resimțită, în ciuda progreselor obținute în ridicarea calificării ți a nivelului de educație a persoanelor cu deficiențe grave de auz.

-Sub aspectul gravităţii pierderii auzului, se observă o mare diversitate, care se reflectă în preferinţa folosirii preponderente a limbajul gestual sau verbal, ceea ce oglindeşte fidel modalitatea de instruire oralistă sau gestuală de care au beneficiat aceste persoane în primii ani de după pierderea auzului. Această diversitate lingvistică a fost remarcată şi de Helga Stevens, la Congresul Mondial al FMS care a avut loc la Montreal în 2003. Autoarea, persoană surdă, cu studii de drept în SUA și actual parlamentar european din partea Belgiei, a subliniat dreptul copiilor surzi de a fi educaţi în limbaj gestual şi faptul că aceştia sunt împiedicaţi să înveţe de timpuriu limbajul gestual sau să comunice în limbaj gestual, prin aceasta frânându-se dezvoltarea plenară a potenţialului lor uman. Alţi autori, cum ar fi Tove Skutnabb-Kangas (Finlanda), numeşte chiar genocid lingvistic împiedicarea copiilor surzi de a învăţa în limbajul lor natural. Cei cu resturi de auz pot să poarte proteze, care sunt fie ascunse sub o şuviţă de păr sau purtate cu nonşalanţă de cei care nu se ruşinează de deficienţa lor auditivă.

-În funcţie de momentul pierderii auzului, unii au o vorbire inteligibilă (dacă au pierdut auzul după ce au învăţat să vorbească), alţii abia pot să pronunţe câteva sunete, cu toate eforturile depuse de „demutizatori” în şcoală. Unii gesticulează de zor în limbajul cu care se simt cel mai confortabil, alţii comunică prin labiolectură. -Printre persoanele surde întâlnim adesea şi auzitori, aceştia fiind mai ales copii ai părinţilor surzi, prieteni ai acestora sau unii profesori din şcolile de surzi, care doresc să facă mai mult pentru promovarea socială a elevilor lor. Trebuie să menţionăm că, pentru a fi acceptat de comunitatea de surzi nu se ia în considerare gradul sau gravitatea pierderii de auz ci gradul de asimilare a limbajului şi culturii surzilor, identificarea cu valorile specifice acestei colectivităţi.

-Interesele celor care vin la club pot fi la fel de diferite ca şi persoanele respective. Unii vin să se informeze, printre aceştia fiind tot mai mulţi studenţi sau persoane interesate să devină interpreţi, alţii vin să-i informeze pe semenii lor în legătură cu evenimentele sociale, sportive sau culturale care au avut sau care vor avea loc în cadrul asociaţiei. Surzii se bucură de premiile pe care le-au obţinut cu echipa lor sportivă şi doresc să le facă cunoscute în comunitate şi să primească aprecieri. Mulţi surzi sunt şomeri şi caută de lucru iar colegii lor surzi îi pot ajuta când află un loc liber în cadrul intreprinderii unde lucrează.

-„Bursele locurilor de muncă” special organizate cu sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, la care Asociaţia Naţională a Surzilor din Romania şi-a acordat tot sprijinul, nu acceptă mulţi surzi să se angajeze. Adesea, angajatorii oferă locuri de muncă pentru surzi, dar acestea nu sunt ocupate de către cei vizaţi, din cauza cerinţelor formulate, a necunoaşterii suficiente a profesiunii, a lipsei de experiență anterioară sau din alte motive. Prin condiţiile impuse la angajare, unii patroni se eschivează de la plata penalizărilor prevăzute de lege iar alţii preferă să le plătească decât să angajeze persoane cu handicap. Uneori chiar absolvenţii surzi refuză locurile de muncă oferite, datorită lipsei de discernământ, a salariului mic, a condiţiilor dificile de muncă ş.a.

Ceea ce frapează imediat este îmbrăcămintea simplă, neprotocolară, lejeră, care este purtată de obicei la aceste întruniri ale comunităţii surzilor, și faptul că aproape toţi se cunosc unii pe alţii, se salută sau se sărută, ca într-o mare familie. Aproape toate discuţiile se poartă în limbaj gestual, deschis, cu dezinvoltură, oricine putând să asiste sau să-şi spună părerea, fără să fie înlăturat. Toţi se simt la club „ca acasă”, chiar şi persoanele surde care vin din altă localitate sau din altă ţară. Vizitatorii străini se bucură de o atenţie mai mare, fiind trataţi cu ospitalitate şi

11

rugaţi să povestească cum este în ţara lor, ce drepturi au surzii de acolo, cum trăiesc ei. Aceste informaţii sunt preluate de liderii surzi locali, care fac presiuni asupra autorităţilor autohtone, pentru a obţine aceleaşi facilităţi prin intermediul asociaţiilor lor. Şi de multe ori reuşesc.

CURSUL IIPRINCIPALELE REPERE DIN ISTORIA LIMBAJULUI GESTUAL ŞI A

EDUCAŢIEI SURZILOR

În urma studiilor efectuate până în prezent (vezi L.Wald, 1973), nu se poate afirma cu certitudine care formă de limbaj a apărut mai întâi pe pământ: limbajul verbal sau cel gestual. Majoritatea autorilor înclină spre ipoteza că mai întâi a apărut o formă de comunicare prin un fel de sunete onomatopeice, folosite de oamenii primitivi, în cursul partidelor de pescuit sau de vânătoare . Mai târziu, după cum afirmă Ch. Darwin (1872) în lucrarea sa ,,Expression of the Emotions in Man and Animals,” precum şi clasicii marxismului, odată ce mâinile omului au fost tot mai mult ocupate cu confecţionarea uneltelor şi muncilor agricole, au apărut primele forme de limbaj folosite pentru comunicarea verbală. Prin urmare, munca a fost cea care a determinat desprinderea comunicării orale de cea prin gesturi şi evoluţia ambelor limbaje. Dar limbajul gesturilor nu a dispărut, el continuând să însoţească permanent vorbirea orală. ,,Gesturile nu sunt o dublare a vorbirii, ci un mijloc auxiliar de subliniere, de evidenţiere a ideilor, de nuanţare şi de precizare a lor”

Limbajul gesturilor folosit de surzi are o lungă şi interesantă istorie. El a apărut și s-a dezvoltat prin interacțiunea comunicativă între persoanele surde. Aşa se explică faptul că limbajul gestual a apărut în diferite locuri ale lumii sub diferite forme. Cele două sisteme de comunicare au continuat să coexiste până în zilele noastre. Pentru auzitori, limbajul sonor a devenit principalul sistem de comunicare. Totuşi, ei continuă să se sprijine pe limbajul gestual pentru a întări cele afirmate verbal.

În Grecia antică, filozoful Platon (427-347) utilizează cuvântul “logos”, care însemna, în acelaşi timp, “cuvânt” şi “raţionament”. Pentru Platon, persoana care nu avea auz, nu putea gândi. Totuşi, Platon, fost elev al lui Socrate, pe care îl citează în lucrarea sa ,,Cratylus” afirmă ,,Chiar dacă nu am avea nici voce, nici limbă, am putea să arătăm (obiectul)...prin semne, cu capul, mâinile şi alte părţi ale corpului. ...Eu cred, prin urmare, că dacă noi am dori să arătăm prin semne ceea ce se află în partea de sus sau lucrurile uşoare, ar trebui să ne ridicăm mâinile către cer, imitând natura lucrului în sine; dar dacă am dori să arătăm lucrurile de jos şi pe cele grele, ar trebui să ne îndreptăm mâinile spre pământ...(D.Wright, 1969). Afirmaţiile lui Platon şi Socrate pot fi considerate primele menţiuni documentare despre limbajul gestual.

Vechii greci au negat posibilitatea ca surzii să fie educaţi. Filozoful Aristotel (384-322 î.Ch.), care a avut o considerabilă înfluenţă în rândul învăţaţilor vremii timp de sute de ani, a susţinut că ,,surzii nu pot fi educaţi deoarece, neavând auz, ei nu pot să înveţe”. Cauzele mutităţii nu erau prea bine cunoscute în acea vreme, iar aceasta era asociată cu surditatea. După Aristotel, auzul era necesar pentru dezvoltarea inteligenţei. El spunea că: “...auzul contribuie la gândire în cea mai mare parte, pentru că limbajul formează baza instruirii. Limbajul se compune din cuvinte şi fiecare cuvânt este format din semne (litere). De aceea, între oamenii privaţi din naştere de acest simţ, cei născuţi orbi pot fi mai inteligenţi decât surdo-muţii. Aristotel susţinea că surzii nu puteau fi educaţi. Se menţionează că limbajul gesturilor şi cel al pantomimei erau mult apreciate la romani. Încă din acea vreme existau peste 6000 de artişti profesionişti ai pantomimei în Roma. Aceştia erau persoane care îi distrau pe oaspeţi în târguri sau cu ocazia unor manifestări populare.

Amintim că până la începutul anului 1000 înainte de Christos, Talmudul (o carte care conţine interpretări ale rabinilor despre legea evreiască), nega dreptul surzilor de a avea o proprietate. Pentru prima dată Talmudul menţionează faptul ca surdomuţii pot susţine o

12

conversaţie cu ajutorul gesturilor. Acest fapt sugerează că familia persoanei surde interpreta pentru rabin cele spuse de un membru surd al famliei, prin gesturi. De asemenea, surzii aveau permisiunea să se căsătorească sau să divorţeze, prin folosirea gesturilor la ceremoniile respective. Se menţionează astfel, în Talmud, despre o căsătorie între doi fraţi surzi dintr-o familie, cu două surori surde din altă familie. Acest fapt sugerează că astfel de căsătorii erau destul de frecvente acum 2000 de ani. Însă, acceptarea aparentă a limbajului gestual de vechii evrei nu însemna că persoanele surde aveau aceeaşi poziţie socială ca şi evreii auzitori. Limbajul verbal era sacru, cu ocazia ceremoniilor religioase sau în situaţiile legale, astfel că dacă surzii nu puteau vorbi, nu puteau participa.

Coranul, Sfânta Scriptură a arabilor, propovăduită de Mohamed, un fost ghid de caravane de cămile, îi proteja pe surzi de a fi blestemaţi de alte persoane, dar nu le permitea să participe pe deplin la ritualurile ce aveau loc în Templu. Deoarece nu puteau să audă, surzii erau consideraţi persoane incurabile şi nu se putea face nimic pentru vindecarea lor.

Istoria surzilor, sub aspect juridic, începe odată cu legea iudaică, ce făcea distincţie între surdomuţi, împărţindu-i în mai multe categorii: cei care erau numai surzi, dar puteau vorbi şi cei care erau numai muţi. Se acordau unele drepturi legale numai surzilor care puteau vorb, citi și scriei. Acastă distincţie a fost preluată în Dreptul roman al lui Justinian în sec. al VI-lea e.n., care a listat cinci categorii diferite de surzi: Numai surzii care puteau vorbi aveau drepturi legale. Lor li se permitea să deţină proprietăţi, să se căsătorească şi să-şi scrie testamente. Acest fapt a determinat familiile înstărite, care aveau copii surzi, să se ocupe de educaţia propriilor copii, pentru a-i face să vorbească şi astfel să poată moşteni averea. Interpretarea vieţii şi persoanei lui Iisus a dus la apariţia creştinismului, într-o perioadă de declin religios. Odată cu apariţia creştinismului s-a adoptat o atitudine mai tolerantă faţă de surzi, aceştia fiind hrăniţi şi îngrijiţi cu mai multă bunăvoinţă. Primii creştini au considerat surditatea copiilor ca un păcat al părinţilor, pentru care au de suferit copiii lor. [Sfântul Augustin (354-430)] a spus primilor creştini că copiii surzi sunt un semn al supărării lui Dumnezeu faţă de păcatele părinţilor lor. Sfântul Jerome (sfârşitul sec.al IV-lea) a sesizat că surzii pot învăţa Evanghelia prin semne ,,folosind în conversaţia zilnică expresivitatea întregului corp”.

La egipteni şi mai ales la perşi infirmitatea surzilor era privită ca o favoare a zeilor” (după Ferdinand Berthier, în lucrarea :”Surzii înainte şi după Abatele de I’Epee”, Paris, 1840). Scrierile găsite pe papirusurile egiptene, care datează cu mult înainte de vremea lui Moise, atestă o cultură foarte avansată a poporului egiptean. Surzii erau ajutaţi, tăcerea lor era privită ca ceva mistic, iar unii îi considerau chiar ,,aleşi ai zeilor” şi îi tratau cu respect deosebit. Situaţia persoanelor surde în Turcia este mai puţin cunoscută, dar se cunoaşte că soarta lor depindea de voinţa sultanului. Surzii puteau lucra în harem, ca servitori sau ca interpreţi de pantomimă. De asemenea, ei aveau sarcina să facă tot felul de ghiduşii, pentru a-l distra pe sultan şi pe musafirii acestuia.

În perioada Evului Mediu au început să se dezvolte zonele urbane. Aceasta a făcut ca şi persoanele surde, provenind din familii cu venituri mici, să vină în oraşe, în căutare de lucru. Astfel surzii s-au cunoscut unii cu alţii, au început să se întâlnească, să formeze colectivităţi şi să-şi dezvolte un limbaj gestual tot mai sofisticat, în ciuda faptului că el nu era acceptat din punct de vedere legal. După cum scria Pierre Desloges, în astfel de adunări ale surzilor, ,,noii veniţi aveau ocazia să-şi finiseze şi să-şi organizeze limbajul gestual. Acţionând gestual cu semenii lor, surzii învăţau rapid arta de a-şi descrie gândurile, chiar cele mai abstracte”.

După anul 1500 remarcăm dezvoltarea tot mai accentuată a educaţiei persoanelor cu deficienţă de auz. Pe întreaga perioadă a Renaşterii au avut loc o serie de experimente ale unor călugări, medici sau preoţi care au făcut primele încercări de educare a copiilor surzi în Europa. Noi ne facem datoria de onoare de a-i menţiona, în paginile următoare, fără a avea intenţia de a epuiza întreaga pleiadă de contributori la educaţia celor lipsiţi de auz.

13

Medicul şi filozoful Girolamo Cardano (1501-1576) din Padova, Italia, a încercat să-l instruiască pe fiul său mai mare, care era surd, folosind un cod de simboluri. El a crezut că surdul poate să înveţe un limbaj simbolic, cum ar fi limbajul scris şi a fost primul care a încercat să explice legătura dintre surditate şi mutitate, punând accent pe faptul că lipsa unui simţ nu determină, în mod necesar, o inteligenţă inferioară. El se baza pe ideea că ,,scrierea este asociată cu vorbirea şi vorbirea cu gândirea”. Chiar dacă a scris lucrarea ,,Paralipomenon”, nu rezultă că şi-ar fi pus în aplicare ideile, sau că a reuşit să-l facă pe fiul său să vorbească.

Între timp, Pedro Ponce de Leon (1520-1584), un călugăr benedictin de la mănăstirea San Salvator, a reuşit să-i facă pe surzii din naştere să vorbească. El a instruit câţiva copii surzi din familii nobile, apoi a încercat să facă publice succesele sale. Ideea de a-i instrui pe surzi a provenit în urma unei întâlniri personale cu un tânăr surd, Gaspar Burgos, care voia să devină călugăr. Întrucât acest surd nu putea să vorbească şi nu se putea spovedi, nu putea deveni călugăr. Ca să-l ajute, Pedro Ponce l-a învăţat să scrie şi să vorbească. El a continuat să-i instruiască pe surzii din familiile nobile ale vremii sale, folosind in special metoda scrisă, dactilemele şi labiolectura. Din păcate, toate notiţele sale, privind metodele folosite, au fost mistuite de un incendiu, astfel că avem doar câteva mărturii lăsate de foştii săi elevi.

Este regretabil faptul că nici Girolamo Cardano şi nici Pedro Ponce de Leon nu au lăsat o moştenire prea bogată, referitoare la activitatea lor de înstruire cu persoanele surde, dar această perioadă l-a impulsionat pe Juan Pablo Bonet, un adept al limbajului gestual timpuriu, să scrie o carte bine cunoscută despre semnele manuale folosite cu surzii, apărută în 1620 („Simplificarea literelor alfabetului şi metoda de a-i învăţa pe surzi să vorbească”). El a predat sunetele limbajului verbal, literă cu literă, cu ajutorul unui alfabet manual atribuit Sfântului Bonaventure. Se consideră că dactilologia actuală ar fi un derivat al acestui alfabet. Michael de Montaigne scria la vremea sa: „Surdo-muţii noştri discută, argumentează şi povestesc prin semne. Eu i-am văzut atât de abili în această activitate, încât nu le lipsea nimic pentru a se face înţeleşi de oricine”. Unii autori americani consideră că originea limbajului gestual american (ASL) s-ar afla in insula Martha’s Vineyard unde, acum aproximativ 200 de ani, conlocuiau în armonie atât surzii cât şi auzitorii ce alcătuiau colectivitatea de pe insulă. Deoarece aceste populaţii erau izolate de cele de pe continent, indivizii acesteia se căsătoreau intre ei. Uneori, persoanele surde îşi alegeau soţii sau soţiile şi din rândul auzitorilor. Fiind multe căsătorii între persoane inrudite, se năşteau şi copii surzi. Pentru a se inţelege cu ei, auzitorii au învăţat limbajul semnelor folosit de surzi şi astfel s-a dezvoltat limbajul gestual până la nivelul de astăzi (după E. Costello, 1995, D. Miles, 2002 ş.a.). Deoarece persoanele surde constituiau cca 25% din populaţia insulei, multe din întrunirile acelei comunităţi erau ,,traduse” în limbaj gestual. Cert este că limbajul gestual american s-a dezvoltat pe baza gesturilor existente care s-au combinat cu limbajului gestual francez, adus în America de Thomas Hopkins Gallaudet şi Laurent Clerc în 1817, când a luat fiinţă prima şcoală de surzi :Azilul American, la Hartford (Connecticut).

Povestea înfiinţării şcolii din Hartford merită atenţia noastră. Mai întâi, Thomas Cogswell, un om de afaceri american, care avea o fiică surdă, dorea să înfiinţeze o şcoală la Hartford, după cele auzite că există în ,,lumea veche”. Astfel, îl trimite pe tânărul său vecin, Thomas Hopkins Gallaudet în Europa, cu scopul să înveţe metodele de instruire a surzilor, pentru ca apoi să fondeze o şcoală publică în SUA. Ajuns mai întâi în Anglia, Gallaudet l-a abordat pe fondatorul primei şcoli pentru surzi din Anglia, Thomas Braidwood, solicitându-i sprijinul pentru a-l instrui în metodele de predare la surzi. Braidwood nu voia să-şi facă cunoscută metoda, pentru a nu pierde veniturile substanţiale pe care le primea de la părinţii bogaţi ai elevilor lui şi l-a refuzat. Din fericire, Gallaudet îl întâlneşte pe succesorul abatelui de L’Epee, arhiepiscopul Roche Sicard, autor al ,,Teoriei semnelor”, care a ținut o conferință la Londra. Acesta îl invită la Paris, unde Gallaudet învaţă, în scurt timp, metodele folosite în instruirea elevilor surzi şi îl cunoaşte pe cel mai bun elev al lui Sicard, Laurent Clerc, cu care se

14

va întoarce în SUA şi va înfiinţa prima şcoala americană pentru surzi la Hartford. Inițial, Laurent Clerc dorea să se întoarcă în Franța, după un timp, dar a rămas la Hartford întreaga sa viață. Aici a contribuit la formarea multora dintre viitorii profesori ai surzilor şi fondatori de şcoli în America, contribuind, în același timp, la răspandirea metodei gestuale franceze. Alice Cogswell, cea care l-a inspirat pe tatăl ei să înființeze prima școală pentru surzi din America, a fost prima absolventă a şcolii americane şi, după absolvire, a rămas în şcoală, ca institutoare.

Prima persoană surdă cunoscută că ar fi predat limbajul gestual, la persoanele surde, în cadrul abaţiei Saint Jean, este considerată a fi Etienne de Fay. Acesta a reuşit să devină profesor, desenator şi arhitect la Amiens (Franţa, 1710). El era surd din naştere, fiind cunoscut sub numele de bătrânul surd din Amiens.

Tot în Franţa, Jacob Rodrigues Pereira (1715-1780), îi învaţă să vorbească pe tinerii surzi din familiile bogate, fiind un perceptor al acestora. El utiliza alfabetul manual al lui Bonet şi câteva gesturi inventate de el, pentru uşurarea pronunţării unor silabe. El nu a fost de acord cu folosirea gesturilor manuale în activitatea de instruire. Este considerat un promotor al demutizării cănd afirma:“elevul ţine mâna pe gâtul profesorului, încercând să imite, în acelaşi timp, atât vibraţiile pe care le simte, cât şi mişcările organelor pe care le vede”. Astfel au fost educaţi cu succes mai mulţi surzi. El a constatat că mulţi elevi surzi erau inteligenţi şi puteau să-şi exprime gândurile prin limbaj (verbal n.n.). J.R.Pereira nu admitea altă formă de limbaj decât cel verbal. De fapt, concepţia predominantă a populaţiei din secolele 17-18 era că un om educat nu putea fi decât o persoană care vorbea bine. A fi fără vorbire, însemna a fi fără gândire. Vorbirea orală era condiţia prealabilă a oricărui limbaj interior. Abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea filozofii vor relua dezbaterile asupra relaţiei dintre gândire şi limbaj care, în fine, vor duce la o oarecare ameliorare a vechilor concepţii.

Evoluția educației pentru surzi

Şcolile pentru surzi În lucrarea sa, Per Eriksson (1998) afirmă că prima şcoală pentru surzi din lume a fost

înfiinţată de T. Braidwood în anul 1760 la Edinburg (Scoţia). A umat apoi şcoala înfiinţată de abatele Ch. Michael, Marchiz de L’Epee în 1770 la Paris şi cea a lui Samuel Heinicke, în 1778, la Leipzig. În anii care au urmat s-au construit şcoli speciale în marile oraşe europene, ca răspuns la problema instruirii copiilor cu disabilităti.

Literatura de specialitate menţionează existenţa a trei etape în apariţia şi evoluţia şcolilor pentru surzi din Europa:O primă etapă, care durează până în jurul anului 1760, are următoarele caracteristici :

a durat aproximativ 200 de ani (sec. XVI-XVIII) ; copiii din familiile înstǎrite erau instruiţi individual, mai ales în Spania, Anglia, Germania,

Olanda şi Franţa. Educaţia şi creşterea copiilor a fost aranjată în particular, de familiile lor. Primii profesori au fost preoţi sau medici. Scrierile acestora arată că ei au lucrat la nivel elementar, scopul lecţiilor fiind să-i înveţe pe copii să comunice cu auzitorii din jurul lor, pe cale orală sau în scris;

mijloacele de instruire folosite au fost vorbirea, scrierea, dactilemele şi semnele gestuale; elevii au fost instruiți să reproducă verbal situaţii cotidiene şi obiecte după imagini, folosind

rareori limbajul semnelor ; metodele au fost în mare măsură aceleaşi. Există foarte puţine descrieri ale metodelor folosite; deoarece profesorii şi-au apărat secretele meseriei lor, arta educaţiei surzilor a fost adesea

acoperită de mister și multă vreme metodele folosite nu au fost cunoscute; dintre cărţile referitoare la educaţia surzilor, cele ale lui J.K. Amman au fost cele mai influente.

15

A doua fază a educaţiei surzilor s-a întins între 1760 şi 1880. Ea se caracterizează prin următoarele trăsături:

s-au înfiinţat primele şcoli speciale, fenomenul extinzându-se rapid în marile orașe aflate în curs de dezvoltare.

a început la sfărşitul secolului al XVIII-lea când, fără să se cunoască unul pe altul, trei oameni au înfiinţat trei şcoli pentru surzi în trei ţări. Cei trei profesori de surzi au fost Thomas Braidwood în Anglia abatele Charles-Michel de l’Épée în Franţa, Samuel Heinicke în Germania;

elevii surzi au fost şcolarizaţi în grupuri; educaţia a luat o formă definită, bazată pe principii bine stabilite;

cei mai mulţi din educatorii surzilor au mers fie pe urmele lui l’Épée fie ale lui Heinicke.

În acest context dorim să prezentăm personalitatea celor trei corifei ai educaţiei surzilor din Europa și metodele folosite.

Charles Michael abate L’ EPEE, (1712-1789) • A fost un excelent student. A absolvit bine-cunoscutul Collége des Quatre-Nations la vârsta de

17 ani. Tatăl său a vrut ca el să devină avocat dar, atras de preoţie, prin dedicarea sa lui Dumnezeu şi omenirii, Charles-Michel a studiat teologia şi dreptul şi a devenit avocat la 21 de ani ;

• Și-a continuat studiile teologice în timpul liber şi a facut tot ce i-a stat în putere să determine biserica să-l admită la hirotonire. Episcopul de Troyes, impresionat de calităţile lui l'Épée şi mişcat de dedicaţia sa i-a permis să oficieze ;

• În 1738, Charles-Michel a fost hirotonit şi a primit titlul de abate la 26 de ani ;• De l'Épée a studiat filosofia şi şi-a luat doctoratul în acest domeniu, a învăţat spaniola, engleza,

italiana. El inţelegea germana, ceea ce era neobisnuit pentru un francez ;• A devenit profesor, la început pentru elevii auzitori şi, mai târziu, şi-a dedicat întreaga viaţă

educaţiei copiilor surzi ;• A consultat cartea „The Simplification of the Letters of the Alphabet and the Art of Teaching

Deaf Mutes to Speak” și a cunoscut alfabetul ce se realiza cu o mână; • Abatele a recomandat semnele, pe care el le-a numit ,,signes methodiques”, pentru a reprezenta

anumite funcţii şi terminaţii gramaticale. Scrierea, gesticularea şi dactilarea au fost uneltele majore folosite în procesul de instruire. De l'Épée şi-a ţinut primele cursuri în casa proprie, de pe Rue des Moulins. Tot mai mulţi elevi veneau la şcoala lui până când ea a devenit primul institut din lume pentru copii surzi neprivilegiaţi. Aici ei erau educaţi, hraniţi şi îmbrăcaţi, iar abatele a fost ca un tată pentru ei ;

• Abatele şi-a cheltuit aproape toată moştenirea în şcoala pentru surzi, într-un efort de a asigura educatia pentru toti copiii surzi. De l’Epee a luptat pentru schimbarea statusului şcolii sale in institut național. Nu a vazut niciodată realizarea acestui vis, deoarece abia dupa doi ani de la moartea sa, şcoala fondată de el a fost înălţată la rang de Institut National pentre Tineri Surdo-Muţi şi a primit o subvenţie guvernamentală;

• Metoda de instruire a abatelui de l'Épée a contribuit la formarea unei noi şcoli de gândire în domeniul educaţiei surzilor. Metoda sa a fost numită metoda franceză şi a fost bazată pe scriere, gesticulaţie şi dactileme. 

Samuel Heinicke, (1729-1790) • S-a născut în oraşul Weissenfels, din Saxonia;

• A studiat matematicile, muzica, limbile franceză şi latină. A scris mult ; • A început să mediteze un băiat surd, folosind la început scrierea şi apoi vorbirea;

16

• La început, a predat la o şcoală publică şi a meditat un elev surd prin metoda orală. A susţinut că permiţând elevilor să folosească limbajul gestual se va inhiba progresul lor în vorbire, de aceea, ,,singura unealtă în educaţia surzilor trebuie să fie cuvântul rostit”. Până în 1774 el a avut 5 elevi surzi în această şcoală. Unul dintre ei, o fată înzestrată, a fost fiica unui conte rus ;

• Cu sponsorizarea electorului Friedrich August de Saxonia, s-a înfiinţat la Leipzig un institut pentru surzi, în 1779, fiind primul de acest gen în Germania;

• A considerat că metoda orală este singura metodă prin care o persoană surdă care învaţă vorbirea articulată poate obţine o poziţie în lumea auzitorilor. Oralismul lui Heinicke a exclus total limbajul gestual, gesticulaţia sau dactilarea.

Thomas Braidwood, (1715-1806)• Absolvent al Universităţii din Edinburg, Thomas Braidwood devine proprietar al unei şcoli din

acelaşi oraş, unde se preda matematică. A devenit profesor de surzi din întâmplare. În 1760 i s-a cerut să predea la un băiat surd, pe nume Charles Sherriff, care şi-a pierdut auzul la vârsta de trei ani;

• A studiat lucrările apărute anterior şi a învăţat să dactileze. Încurajat de rezultatele bune obţinute cu Sherriff, Braidwood a mai primit în şcoala sa încă doi elevi surzi. În 1766 el a dat anunţ pentru primirea de noi elevi şi a putut să înfiinţeze o şcoală, care a devenit mijlocul său de subzistenţă;

• Braidwood şi-a bazat metodele sale de instruire pe scriere şi dactileme ca in metoda spaniolă. Elevii săi au învăţat limbajul mai întâi prin scriere, apoi prin articularea literelor alfabetului, trecând apoi la scrierea şi pronunţarea de cuvinte întregi;

• În 1783 Academia Braidwood a fost transferată la Hackney, lângă Londra. El a fost însoţit la Londra de cei doi nepoţi, Joseph Watson şi John Braidwood. Ei au învăţat metodele sale de instruire, dar le-au ţinut în secret. Când Braidwood senior a decedat, în 1906, Joseph Watson s-a îndepărtat de această atitudine secretă şi a publicat „Instruction of the Deaf and Dumb” (1809) , unde se poate vedea că Braidwood s-a bazat pe metoda lui Wallis, dar modificată şi îmbunătăţită cu propria experienţă

A treia etapă a urmat după 1880, când profesorii de surzi întruniţi la ,,al II-lea Congres al profesorilor de surzi” de la Milano, au decis că metoda gestuală este inferioară limbajului verbal şi trebuie exclusă din educaţie. Ca urmare, tot mai multe şcoli din Europa şi din SUA au pornit o adevărată prigoană împotriva profesorilor şi altor persoane surde angajate în aceste şcololi, eliminându-i pe motiv că nu pot forma vorbirea orală la elevii surzi și s-au luat măsuri de eliminare a limbajului gestual din şcolile speciale.

Majoritatea lucrărilor de istorie a educaţiei speciale menţionează că abatele Charles Michael, marchiz de L’Epee, este considerat inventatorul metodei gestuale în educaţia surzilor din Franţa secolului al XVIII-lea şi se povesteşte că el s-a inspirat de la două fete surde, când a eleborat „metoda semnelor metodice”. Începând cu anul 1760, o persoană auzitoare, abatele de L’Epee, a început să-şi pună unele întrebări legate de modul în care se poate comunica cu surzii prin gesturi naturale şi dacă această comunicare poate fi eficientă. Pentru prima dată a fost recunoscut faptul că gesturile puteau exprima gândirea umană la fel ca şi limbajul oral, că poate să existe un limbaj natural, uman, în afara exprimării orale.

Contestatarul abate de L’Epee va lupta întreaga sa viaţă pentru surzi, cu toată opoziţia Bisericii. Se povesteşte că, din întâmplare, el a intrat într-o casă unde trăiau două surori gemene surde. El a fost frapat de complexitatea limbajului gestual prin care comunicau gemenele între ele şi cu restul comunităţii surde din Paris. L’Epee a învăţat semnele de la ele.

La scurt timp după întâlnirea cu cele două fete surde, abatele de L’Epee a înfiinţat în casa lui din Paris, situată pe rue des Moulins, o mică şcoală, unde a început să instruiască gratuit pe toţi copiii surzi care îi erau încredinţaţi. El îi învaţă limba franceză, în formă scrisă, cu

17

ajutorul gesturilor naturale (preluate de la elevi) şi cu unele semne artificiale, inventate de el, cunoscute ca ,,semne metodice”. Prin aceste semne el înţelegea nu numai gesturile naturale, pe care le executau elevii săi, pentru a exprima lucruri sau idei, dar şi alte semne inventate de el, pentru a indica timpul, persoanele, genurile şi funcţiile gramaticale ale limbii franceze. În mod practic, aceste semne metodice erau o metodă eficace de dictare vizuală, dar în nici un caz nu formau un limbaj. Din acest motiv, elevii înţelegeau rareori ceea ce scriau în limba franceză. În ciuda muncii sale enorme, abatele de L’Epee era departe de a ajunge să realizeze o dezvoltare intelectuală avansată la elevii săi, sau o bună cunoaştere a limbii franceze, aşa cum dorea. Şaizeci de ani mai târziu, Berthier ne explică greşeala abatelui. Astfel, pentru a realiza traducerea cuvintelor limbii franceze, abatele de L’Epee a consultat etimologiile latine şi greeceşti ale cuvintelor pe care le preda. A vrut să transforme limbajul gestual şi să-l plieze după regulile limbajului convenţional, fără să se gândească că grefarea unui limbaj (gestual) pe alt limbaj (verbal), era un nonsens. Mimica (numele dat de abate limbajului gestual, în acele vremuri) nu recunoştea altă lege decât cea a naturii şi a raţiunii. Limbajul gestual are propria sintaxă, specifică, dată de caracteristicile lui vizuale, opusă sintaxei variabile ale limbajului verbal.

În urma succeselor dobândite cu elevii surzi şi pentru a-şi face cunoscută metoda sa de instruire, abatele de L’Epee a organizat (între 1771-1774), demonstraţii de comunicare date de elevii surzi, pentru educatorii şi celebrităţile venite din toată Europa. În 1776 abatele de L’Epee a publicat prima sa lucrare ,,Institutele de surdomuţi”, unde a expus sistemul său de instruire. Astfel, ideile sale s-au răspândit în multe ţări unde surzii erau educaţi în grupuri, datorită metodei gestuale şi faptului că instruirea surzilor nu mai era rezervată celor privilegiaţi. Se spunea pretutideni că ,,numai la Paris, surzii săraci aveau mai multe şanse decât auzitorii săraci să acceadă la educaţie...”

L’Epee, în lucrarea sa, „Institutele de surdo-muţi”, prezintă un sistem de „semne metodice”. Această carte a avut efectul unei bombe. Pereira (la Paris), abatele Deschamps (la Orleans) şi Heinicke (în Germania) s-au revoltat împotriva limbajului gestual care începea să prindă teren în tot mai multe ţări. Ei considerau că numai cuvântul vorbit putea exprima gândirea umană. Trebuie să specificăm că abatele de L’Epee nu a inventat limbajul gestual, ci doar a creat posibilitatea purtării unei conversaţii gestuale personale, repede abandonată de surzi, obişnuiţi cu semnele utilizate în comunitatea lor, cu gramatica specifică limbajului gestual, gramatică total necunoscută de către abate.

Totuşi, merită evidenţiat faptul că în orice împrejurare Charles Michel de L’Epee s-a luptat şi a reuşit să impună opinia că surzii sunt oameni ca toţi ceilalţi, că ei pot fi inteligenţi şi capabili să înţeleagă vorbirea la fel ca toată lumea. El a încercat să elaboreze o punte de legătură între lumea surzilor şi cea a auzitorilor, prin folosirea unui sistem de semne standardizate şi dactileme. Energicul preot, dornic să-i ajute pe cei dezavantajaţi, a înfiinţat prima şcoală specială din Europa pentru surzi, la Paris, (care a devenit mai târziu, în 1789, Institut Naţional pentru Tinerii Surzi) şi apoi la Truffaut. În 1788 a publicat un dicţionar al limbajului gestual francez. A murit sărac, în locuinţa sa, la finele lunii decembrie 1789, anul când la Paris izbucnea Revoluţia Franceză.

Nu se contestă meritul abatelui de L’Epee în dezvoltarea metodei gestuale, dar trebuie să se accepte faptul că limbajul gestual exista cu mult timp înainte de a fi „inventat” de acest inimos prelat şi era folosit în cadrul colectivităţii de surzi. Cert este că limbajul gestual francez s-a format la începutul secolului al XVIII – lea, pe baza gesturilor folosite de colectivităţile de surzi din diferite locuri ale Franţei. Treptat, aceste gesturi, folosite la început între câteva persoane surde, apoi de grupuri de surzi, s-au constituit într-un sistem, ce a căpătat conturul unui limbaj gestual naţional, diferit de la o ţară la alta sau prezentând nuanţe regionale, în cadrul aceleiaşi ţări.

18

După moartea sa, Adunarea Constituantă din Franţa a ridicat şcoala abatelui de L’Epee la rang de Instituţie naţională, fiind condusă de fostul său elev, Jean Massieu, care a devenit, astfel, al doilea profesor surd din Franţa, iar acestuia i-a acordat numele de ,,binefăcător al umanităţii” (1791). Jean Massieu a fost acela care l-a învăţat pe abatele Sicard limbajul semnelor. Acesta din urmă a continuat să adauge o serie de semne personale la cele deja predate la surzi, rezultând astfel o altă metodă, la fel de greu inteligibilă ca şi cea a abatelui de L’Epee

În 1779 a apărut prima carte scrisă de un surd „Observaţiile unui surdo-mut”. Este vorba de Pierre Desloges, pe atunci în vârstă de 32 ani. Devenind surd la vârsta de 7 ani, prea târziu pentru a fi beneficiat de metoda de instruire a abatelui de l’Epee, Pierre Desloges a avut timp să achiziţioneze unele elemente de limbă franceză rudimentară şi să le perfecţioneze autodidact, datorită cărţilor care i-au trecut prin mâini (era tipograf). El a demonstrat foarte clar că un limbaj gestual bine structurat era folosit în mod curent în Franţa, înainte de inventarea ,,semnelor metodice” ale abatelui de L’Epee. Acesta a afirmat că abatele de L’Epee nu a inventat limbajul gestual, deoarece el exista de multă vreme în cadrul comunităţii de surzi francezi. ,,La începuturile infirmităţii mele, în situaţia în care nu am trăit printre surdo muţi, nu aveam nicio posibilitate de a mă face înţeles decât prin scris şi cu pronunţia mea defectuoasă. Eu am ignorat mult timp limbajul gestual. Nu mă foloseam decât de semne disparate, izolate, fără continuitate şi fără legătură. Nu cunoşteam arta de a le reuni, pentru a forma imagini distincte, cel puţin pentru a-mi reprezenta propriile idei, pentru a le transmite semenilor, pentru a conversa cu ei, într-un discurs inteligibil şi ordonat. Primul care m-a iniţiat în această artă atât de utilă a fost un surdomut din naştere, italian, care nu ştia nici să scrie nici să citească. El era om de casă la un actor de la Comedia Italiană”. (Desloges, ,,Observation d’un sourd muet). Se poate deduce uşor, din confesiunea lui Pierre Desloges, că sistemul de comunicare gestuală care funcţiona în acele timpuri între surzi, ca un adevărat limbaj. Autorul susţinea că acest limbaj îi permitea să-şi exprime cu precizie gândurile abstracte şi tot domeniul conceptual. Începând din anul 1880, Jean-Marc Itard (cunoscut ca fiind educatorul copilului sălbatic de la Aveyron), a devenit în 1880 medic–şef al Institutului Naţional pentru Tineri Surzi din Paris şi şi-a consacrat întreaga viaţă vindecării surdo-mutităţii şi învăţării vorbirii orale de către aceştia. Fiind convins de originea psihologică a surdităţii, el a iniţiat numeroase experienţe medicale dureroase (şi adesea crude) asupra elevilor din Institut. Nereuşind să-i înveţe pe elevii săi să pronunţe cuvintele sau sunetele pe care le dorea, el a conchis că elevii săi erau „contaminaţi” cu obiceiurile gesticulative ale celor din celelalte clase. A incercat să suprime, în totalitate, folosirea limbajului gestual în favoarea formării exclusiv orale a vorbirii. Dar Itard a sfârşit prin a recunoaşte limbajul gestual ca fiind indispesabil în instruirea „morală” şi „intelectuală” a surzilor, păstrând preferinţa pentru vorbirea orală. Prin testament, el a hotărât să finanţeze o clasă din Institut, în care orice utilizare a limbajului gestual să fie înterzisă.

Printre cei mai cunoscuţi profesori oralişti s-a numărat Samuel Heinicke, un educator german. Folosind tehnici elaborate de un educator şi medic olandez (Amman), Heinicke îi învăţa pe elevi să vorbească punându-le mâinile pe gâtul său în timp ce vorbea. Tehnicile sale oraliste sunt cunoscute sub numele de ,,metoda germană” Ferdinand Berthier este unul dintre cele mai strălucite exemple de reuşită a unui surd, datorită educaţiei bilingve. El a devenit profesor la Institutul Naţional pentru Surzi din Paris şi a apărat mereu dreptul elevilor la limbajul gestual. Berthier a scris câteva cărţi despre lumea surzilor şi a fost ales membru al Societăţii Oamenilor de Litere. El a denunţat erorile metodei abatelui de L’Epee, dar a avut un imens respect pentru acesta şi i-a cinstit memoria întreaga sa viaţă. În 1834, a înfiinţat Societatea Centrală a Surdo-mutilor din Paris, care avea scopul de a reuni, mobiliza şi anima comunitatea surzilor. El organiza în fiecare an un banchet care reunea pe toţi surzii din Franţa, aceasta fiind probabil prima formă de organizare a surzilor într-o asociaţie. În 1841 a înalţat un monument pe locul presupusului mormânt al abatelui de L’Epee

19

(Eglise St. Roch, Paris) iar în 1843, a ridicat o statuie a abatelui de L’Epee la Versailles. În 1868, a publicat „Codul lui Napoleon pe înţelesul surdo-muţilor”. A murit în 1886.

În 1854, Remy Valade, profesor la Institutul pentru Tineri Surzi din Paris, a publicat prima culegere de gramatică a limbajului gestual (operă reeditată în 1879). În 1864, preşedintele Abraham Lincoln a semnat Charta pentru Washington D.C. care a dus la crearea primului colegiu pentru surzi. Primul preşedinte a fost Edward Miner Gallaudet, fiul lui Thomas. Din 1893 acest colegiu poartă numele de ,,Gallaudet College”, fiind un lider al educaţiei superioare a surzilor din intreaga lume. În 1872, englezul Alexander Graham Bell a încercat instruirea surzilor cu ajutorul unei

metode de lectură, pentru a recepta sunetele: „sunetul vizibil” (inventat de tatăl său). El pleacă în Statele Unite, pentru a-şi prezenta metoda, se instalează aici şi deschide o şcoală. Bell susţinea cauza oralismului şi dorea interzicerea căsătoriilor între surzi sub pretexţul că „reproducerea unei rase de indivizi deficienţi este o calamitate pentru societate”. Inventatorul telefonului, Alexander Graham Bell (născut la Edinburg, 3 martie 1847 – decedat la 2 august 1922, pe insula Cap Breton, Canada), a cărui mamă a fost deficientă de auz şi al cărui tată a cheltuit mult timp din viaţa sa promovând o metodă ,,moartă” de instruire pentru surzi (vorbirea vizibilă), şi-a început cariera ca educator pentru surzi. În 1872 el deschide o şcoală în Boston, care folosea metode oraliste de instruire cu elevii şi pregătea profesori pentru surzi, care să lucreze după metodele sale. Această şcoală nu a avut succes, din cauza opoziţiei şcolilor pentru surzi care promovau metode manuale de instruire. Totuşi, Bell s-a ocupat de administrarea şcolilor pentru surzi şi de inventarea unui dispozitiv care ar putea mecaniza vorbirea. În 1876 el inventează telefonul. Înarmat cu avere şi cu o reputaţie enormă, Bell a înfiinţat ,,Volta Bureau” cu scopul promovării unei educaţii oraliste pentru copiii surzi. A.G.Bell s-a căsătorit cu o fostă elevă de a sa, Hubbard, pe care a învățat-o să citească mai bine de pe buze. Deși surdă, soția sa era o femeie cultă, având o educație aleasă, dată de familia sa aristocratică. Au avut patru copii, doi băieți și două fete care au murit de timpuriu.

Primul profesor de surzi care a revigorat metoda de instruire germană a fost Johann Baptiste Graeser (1766-1841), precursor al lui Samuel Heinicke. Ca şi Samuel Heinicke, el credea că singura cale pentru ca o persoană să devină cu adevărat membru al societăţii, era să înveţe să converseze ca şi cum ar fi fost auzitoare. Era de părere că limbajul gestual trebuia evitat categoric. În acelaşi timp, și francezii au început să se îndepărteze de limbajul gestual. Treptat, sistemul german a devenit predominant în şcolile pentru surzi din Franţa și din multe țări europene. Limbajul verbal era deja predat în şcolile din Paris încă pe timpul lui l'Épée, iar în 1839 formarea limbajului oral a fost introdusă la Bordeaux.

Profesorii din acele vremuri erau conştienţi că elevii surzi nu primesc o educaţie de calitate prin metoda orală. Atunci, de ce a fost folosită? Deoarece, din moment ce surditatea era considerată nevindecabilă sub aspect medical, s-a crezut că surzii pot fi determinaţi să vorbească cu viu grai, pentru a fi normali. În acelaşi timp, gradul deficienţei auditive nu putea fi măsurat cu precizie. Orice persoană a cărei auz era sub normal, a fost numită surd. Nu s-a permis să existe o comunitate de surzi. Aceştia au fost priviţi ca potenţiali auzitori şi, prin urmare, ar putea vorbi. Toţi copiii surzi trebuiau să fie pregătiţi să vorbească oral. Limbajul gestual n-a mai fost considerat un mijloc viabil de transmitere a informaţiei.

Adepţii metodei orale au susţinut că:a) „metoda orală pură” era esenţială pentru bunăstarea fizică a surdului;b) limbajul gestual nu putea fi folosit ca limbaj de instruire;c) capacitatea de a vorbi era considerată un dar de la Dumnezeu.

Victor Auguste Jäger (1794-1894), un profesor german de surzi, a publicat o lucrare în care ataca limbajul gestual şi dactilarea. De asemenea, el s-a opus segregării surzilor. Alt profesor de surzi, Friedrich Moritz Hill (1805-1874), german şi adept al metodei orale, a avut o mare influenţă asupra educaţiei surzilor. Unul din continuatorii lui Hill a fost David Hirsch

20

(1813-1896), director al şcolii pentru surzi din Rotterdam, timp de 35 de ani. In 1861, un italian, abatele Balestre (1834-1886) l-a vizitat pe Hirsch şi apoi a răspândit metoda orală în propria ţară. Cea mai importantă persoană asupra căreia abatele Balestre a făcut presiuni să se convertească școala italiană la metoda orală a fost abatele Giulo Tarra (1832-1889), fost director al şcolii pentru surzi din Milano. « Metoda germană » a fost atât de cuprinzătoare în acea vreme, din cauza că Germania domina atunci Europa, ca rezultat al victoriei ei asupra Franţei în războiul din 1870-1871.

Desigur, nu am epuizat prin această scurtă înşirare de nume lunga istorie a încercărilor unor inimoşi medici, preoţi şi filozofi de a-i face pe surzi să vorbească şi să se bucure de binefacerile culturii şi civilizaţiei. Procesul educaţional continuă astăzi, în forme diverse, în toate ţările lumii, dar metodele iniţiate de precursori au rămas, în mare, aceleaşi, metodele actuale fiind variante ale principalelor metode de instruire, cea oralistă şi cea manuală

CURSUL IIICongresele profesorilor de surziPrimul Congres al profesorilor pentru surzi a avut loc în 1878 la Paris, cu ocazia

Expoziţiei Universale. Această întâlnire a fost sponsorizată de nepotul şi fiul milionar al lui J.Perreira. El a atras numai 27 de profesori, în special suporteri ai oralismului, care au avut astfel ocazia să schimbe idei şi să stabilească legături. Aici s-a pus la cale organizarea viitorului congres, care a marcat, timp de peste un secol, destinul a milioane de surzi, prin accentul pus pe încercările de a-i face pe surzi să vorbească ,,normal” cu orice preţ. Deşi rezultatele au fost modeste, fiind departe de eforturile depuse, procesul de a-i determina pe surzi să vorbească oral continuă şi astăzi, folosindu-se aparatură modernă de amplificare şi de vizualizare a vorbirii.

Al doilea Congres al profesorilor pentru surzi a avut loc la Milano, în 1880, dar acesta cu greu se mai putea numi internaţional. La Congres au participat 225 de delegaţii din întreaga lume unde existau şcoli pentru surzi, 157 dintre ei au fost din Italia (98 din Milano), 67 din Franţa, 12 din Anglia, 8 din Germania, 6 din S.U.A. şi câte unul din Belgia, Canada, Rusia, Norvegia şi Suedia.

Metoda orală a predominat. A fost adoptată următoarea rezoluţie cu o majoritate covârşitoare:„Congresul, considerând incontestabila superioritate a vorbirii faţă de gesturi, declară ca metoda orală să fie preferată, faţă de cea a semnelor, în educarea şi instruirea surdo-muţilor.” (Sursa: Wright, D., În Deafness a Personal Account, London, 1969, pg. 177).

Faptul că cei mai mulţi surzi nu primeau educaţia şi informaţia de care aveau nevoie în limbajul lor natural, i-a determinat să nu mai poată face faţă concurenţei de pe piaţa muncii. Mai mult, se urmărea să se asimileze persoanele surde cu cele auzitoare, prin descurajarea căsătoriilor dintre surzi, eutanasierea celor ,,nepotriviţi”, desfiinţarea internatelor din şcolile de surzi, implantarea cohleară ş.a.

Se menționează că ultimii elevi instruiţi prin metoda mimico-gestuală au părăsit Institutul Naţiponal pentru Tinerii Surzi din Paris în 1887. La fel s-a întâmplat în toată Europa, după adoptarea acestei ruşinoase rezoluţii. Profesorii surzi au fost obligaţi, printr-o serie de măsuri administrative luate de oficialităţile vremii, să-şi părăsească locurile de de muncă, de lângă elevii lor şi să-şi caute altă ocupaţie.

Între 1910 şi 1950, surzii au avut mari posibilităţi să lucreze, deoarece se simţea lipsa bărbaţilor plecaţi pe front. Cei mai mulţi au fost angajaţi în slujbe manufacturiere. Acum s-au format primele Asociaţii ale Surzilor pe lângă marile oraşe. În Europa s-au format companii întregi de soldaţi surzi, iar comenzile superiorilor erau date prin semne speciale, care puteau fi văzute de la distanţă.

21

La 17 iunie 1988, Parlamentul European a votat o rezoluţie referitoare la limbajele gestuale utilizate de surzi. Aceasta recomanda recunoaşterea oficială a limbajului gestual, în fiecare stat membru al Uniunii Europene şi invita statele membre din Europa să elimine toate obstacolele de care se loveşte încă această recunoaştere. După 10 ani, în 1998, Parlamentul European a votat o nouă rezoluţie, vizând accelerarea recunoaşterii oficiale a limbajului gestual şi formării de interpreţi. El a dat un bun exemplu, angajând câţiva interpreţi în limbajul gestual la dezbaterile care vizau probleme referitoare la persoanele cu handicap.

Tendințe ale învățământului pentru surzi Ca şi primele instituţii pentru orbi şi azilurile pentru nebuni, primele şcoli pentru surzi aveau destinaţia de azile sau instituţii care să găzduiască elevii surzi. Liderii oraşului au considerat nu numai că-i vor îndepărta de cei care-i pot îndemna la fapte antisociale şi că este mai bine ca diferitele grupuri de persoane cu handicap să fie ţinute separate. Femeile şi bărbaţii au fost separaţi. Prin extensie, s-a considerat că copiii surzi vor fi educaţi separat de cei auzitori.

Ideea categorizării şi identificării copiilor după o caracteristică fizică sau mintală comună este acum integral acceptată. Primii elevi erau instruiţi în grupuri şi supravegheaţi de ,,monitori” sau de profesori, care şedeau în faţa clasei. Deoarece mulţi copii trebuiau să fie supravegheaţi în clasă, era necesar un control strict al comportamentului lor pentru a menţine ordinea. Copiii trebuiau să locuiască în şcoală, să fie instruiţi într-o manieră adecvată, pentru a li se forma capacitatea de învăţare şi comportamentul social. Astfel s-a ajuns în mod rigid la separarea pe sexe,

Instituţiile şcolare din sec. al XIX-lea au constituit un bun mijloc de educare şi cu toate că erau separate pe sexe. Ele erau concepute ca o cale de a-i îndepărta pe cei afectaţi de pericolul străzii şi de a-i plasa în medii mai bine controlate. Astfel, s-au conceput clădiri școlare cu clase, dormitoare, săli de mese, total separate pe sexe. Prin lege s-a interzis pedeapsa corporală în şcoală. În locul formelor de abuz fizic s-a preferat modificarea mediului: designul clădirilor, planificarea unei instruiri care să asigure o educaţie morală şi sănătoasă, alegerea profesorilor şi supraveghetorilor pe baza unor criterii dinainte stabilite ş.a. Acele instituţii au recuperat copiii surzi din locuinţele situate în vecinătate, salvându-i din ignoranță, dar odată aduşi în instituţie, a început reglementarea modului de viaţă şi de instruire în interesul educaţiei şi al reabilitării. Totodată, elevii au devenit şi obiecte de studiu din partea unor medici, cercetători şi profesori, care au prezentat mai ales laturile lor negative, pentru a le remedia.

Primele şcoli pentru surzi au facilitat educaţia prin faptul că i-au adus împreună într-o colectivitate, unită prin limbajul gestual. Primele şcoli pentru surzi din SUA nu au fost nici private, nici exclusive, dar au fost construite cu intenţia de a-i educa atât pe cei bogaţi cât şi pe cei săraci. Multe din aceste şcoli au căutat să-i scoată pe copiii surzi izolaţi din zonele îndepărtate de şcoală şi să-i convingă pe părinţii lor să-i lase să frecventeze şcoala cu alţi copiii la fel ca ei.

Când elevii ajung într-o şcoală pentru surzi şi văd pentru prima dată nu numai alți elevi surzi, ci şi adulţi surzi dîn rândul personalului (profesori, directori) se formează un sentiment de valorificare a sinelui. Adică elevii surzi văd alte modele de viaţă la adulții întâlniți, pe care cu greu şi le puteau imagina anterior despre adulții surzi realizați. Copilul nu se mai simte singur, anormal, ci uman într-o comunitate similară, care le dă optimismul și dorința de a se realiza.

Astăzi, multe şcoli s-au schimbat. Au o nouă arhitectură, cu structuri mai simple, modeste, cu clădiri de 1-2 etaje, cu dormitoare mai mici. Multe din școli au abandonat internatele, odată cu scăderea numărului de copii. Aceştia mănâncă la şcoală dar se întorc zilnic sau săptămânal în familie. Educarea copilului nu mai aparţine integral şcolii. În schimb, responsabilitatea faţă de educația lor este împărţită cu familia, inspectoratele şcolare, doctori şi alţi profesionişti, fiecare concurând în favoarea copilului.

22

Copiii surzi nu mai sunt separaţi aşa mult de familiile lor. Există experimente de educare a copiilor surzi atât în cadrul cât şi în afara zidurilor şcolii, cum este cazul unor copiii surzi care petrec o jumătate din ziua lor la o şcoală publică şi apoi se întorc după amiaza la şcoala pentru surzi. Alte școli din Europa au adoptat educația bilinguală, care admite şi copiii auzitori care cunosc şi folosesc limbajul gestual (fie din cauză că părinţii lor sunt surzi sau au învăţat limbajul gestual ca a doua limbă). Se mai fac și alte experimente, care încearcă să îmbine beneficiile şcolilor pentru surzi cu idealurile integrării.

Puncte de vedere privind plasarea elevilor surzi În vederea plasării unui copil surd într-o şcoală este necesar să se ţină seama de factorii care pot influenţa pozitiv sau negativ eficienţa educaţiei lui. Din rândul factorilor care pot influenţa o educaţie eficientă putem enumera nivelul ridicat de demutizare, protezare eficienta, inteligibilitatea vorbirii, dorinţa firească a părinţilor auzitori de a-i avea pe copiii lor şcolarizaţi cât mai aproape de casă, calitatea superioară a instruirii într-o şcoală locală de masă în comparatie cu cea dintr-o şcoală specială, numărul mai mic al copiilor surzi de aceeaşi vârstă într-o localitate. Ce ar putea să înţeleagă un copil surd din expunerea profesorului, când este plasat într-o şcoală sau clasă întegrată? La început, el nu-i va înţelege nici pe colegii lui auzitori, dar nici el nu se va putea face înţeles dacă nu este demutizat corespunzător sau nu are o vorbire inteligibilă. Cu timpul, s-ar putea crea o acomodare şi o acceptare reciprocă, o toleranţă şi un mediu favorabil educaţiei acestuia.Pentru asimilarea cunoştinţelor şcolare, elevul surd va trebui să se bazeze pe manual dar.Cei mai mulţi autori menţionează că la absolvirea clasei a VIII-a, majoritatea elevilor surzi au un nivel de citire care se situează la nivelul clasei a III-a, comparativ cu colegii lor auzitori. De cele mai multe ori, elevul surd nu va putea urmări conversaţiile dintre profesor şi colegii lui. Astfel va pierde multe informaţii pe care nu mai are de unde să le recupereze. El se poate baza numai pe conversaţia faţă în faţă, cu profesorul sau cu un coleg. Eficienţa acestei conversaţii depinde de o serie de factori fizici şi de capacitatea participanţilor la discuţie de a cunoaşte şi folosi eficient sistemul de comunicare al celuilalt. Cu privire la instruirea copiilor surzi în şcoli integrate sau în şcoli speciale se poartă discuţii de zeci de ani şi nu s-a ajuns la o poziţie comună. Adepţii segregării consideră că pregătirea şi recuperarea copiilor surzi în şcoli speciale, permite aplicarea unui program specializat, cu posibilitatea integrării ulterioare, mai eficiente, în mediul socio-profesional normal. În școlile specialei se poate realiza o mai bună omogenizare a grupelor, de câte 8-10 elevi, aplicându-se metodologii adecvate în predarea lecţiilor. Fiind departe de părinţi, copilul surd are nevoie de mai multă afectivitate, pe care o poate găsi în compania colegilor săi, cu care se socializează în mare parte. Faptul că frecventează o şcoală specială poate determina ca nivelul său de aspiraţie să se limiteze la mediul în care a fost educat. Există și riscul de a nu se dezvolta limbajul verbal, deoarece elevul va comunica mai mult în limbajul gestual iar mai târziu pot să apară dificultăţi de integrare în viaţa socio-profesională. În schiomb, în cadrul unei şcoli de masă pot apare comportamente generate de izolarea socială la care poate fi supus, precum şi un complex de inferioritate, în cazul în care vede că reuşitele lui şcolare sunt sub nivelul colegilor săi auzitori. Deschiderea spre valorile lumii occidentale, schimbarea mentalităţii şi a condiţiei umane a persoanelor cu deficienţe, a condus spre accentuarea integrării acestora în mediul şcolar normal, cu toate inconvenientele acestuia. În literatura de specialitate se cunosc mai multe trepte şi nivele de integrare.Ea poate fi parţială, când copilul este inclus într-o clasă de copii normali şi participă la unele activităţi comune (desen, lucru manual şi sport), urmând ca celelalte activităţi şcolare să se realizeze într-o şcoală specială. În cazul integrării totale, elevul surd participă la

23

toate lecţiile, alături de colegii săi auzitori, are nevoie de sprijin la materiile mai dificile (matematica şi literatura română).

În cazul testării cunoştinţelor de către profesor, succesul şcolar depinde de capacitatea elevului surd de a configura răspunsul aşteptat de profesor, fie prin limbajul verbal rudimentar pe care îl posedă în acel moment, fie prin semne, dacă profesorul cunoaşte limbajul gestual. Dar pregătirea unui profesor din clasele integrate lasă încă mult de dorit. Faptul că majoritatea profesorilor din şcolile normale nu au pregătirea psihopedagogică de specialitate, face dificilă tratarea diferenţiată şi individualizată a elevului surd. Cercetările efectuate de Woodward (1973), au demonstrat că atunci când elevul surd răspunde prin limbaj gestual, profesorul ar putea să înţeleagă între 1/3 si 1/2 din răspunsurile date. Explicaţia rezidă în faptul că cei mai mulţi profesori auzitori din şcolile americane integrate nu cunosc limbajul gestual şi se bazează mai mult pe labiolectură şi pe unele semne exterioare care demonstrează dacă elevul surd a asimilat lecţia. Situaţia elevilor surzi de la noi este similară. Contactul direct al elevilor surzi cu colegii auzitori ar putea să contribuie la depăşirea barierelor sociale, la acceptarea reciprocă şi la crearea unui spirit de toleranţă şi se întrajutorare. Deprinderile de labiolectură şi cele de exprimare scrisă ale elevilor surzi se pot dezvolta, având mediul favorabil exersării lor. Chiar în ţările unde se practică sistemul bazat pe „normalizare”, copiii surzi frecventează şcoala de masă câteva ore zilnic, după care desfăşoară o activitate individuală suplimentară cu 3-4 specialişti S-a constatat că, în clasele unde sunt puţini elevi surzi, interacţiunile sociale sunt rare, iar relaţiile de prietenie între surzi şi auzitori se formează cu dificultate. Va fi dureros pentru un elev surd, aflat singur într-o clasă integrată să nu aibă prieteni printre colegii lui. Pentru a face viaţa persoanelor cu disabilităţi mai uşoară, Congresul American a adoptat „Legea reabilitării”, (1973) şi „Legea educaţiei pentru toţi copiii cu handicap” –IDEA-(1975) care influenţează profund educaţia copiilor surzi. Legile menţionate cer ca autorităţile locale şi statale să asigure educaţia adecvată şi gratuită pentru orice copil cu handicap, cu vârsta de peste 3 ani. În acest fel, guvernul şi-a asumat responsabilitatea definirii „educaţiei adecvate”, pentru copiii cu disabilităţi şi stabilirii liniilor orientative pentru plasarea acestor copii în unităţi de învăţământ integrate. În cadrul opţiunilor stabilite, plasarea copiilor în instituţii separate cu internat se plasa pe ultimul loc, toţi copiii având dreptul la o educaţie în cadrul unui mediu educaţional cel mai puţin restrictiv. Pentru elevii surzi, acest mediu favorabil ar fi în clasele pentru auzitori din apropiere. Este dificil ca echipa de evaluare să decidă cu privire la cel mai bun plasament al copilului surd. Adesea sunt subestimate capacităţile copilului, din cauza problemelor de comunicare. Cei care fac evaluarea, de obicei, nu sunt fluenţi în limbajul gestual. Copiii surzi din familii de surzi sunt capabili să se exprime mai bine în limbaj gestual încă de la vârsta preşcolară şi să poarte discuţii mai ample cu cei din jur, în timp ce copiii din familii de auzitori se exprimă cu dificultate la vârsta preşcolară în limbajul verbal sau au forme particulare de gesticulare. Decizia finală cu privire la plasarea copilului surd aparţine părinţilor, dar aceştia se confruntă cu informaţii contradictorii, pe care le obţin din diferite surse. De nehotărârea părinților profită membrii comisiei de plasare, care îi determină să accepte includerea copilului surd în şcoala de masă, în unele grădiniţe integrate experimentale, alături de copii auzitori sau cu alte deficienţe. Profesorii din învăţământul special nu doresc includerea copilului surd într-o clasă obişnuită,ca să nu-și piardă posturile, iar factorii de decizie din sfera educaţiei militează pentru desfiinţarea şcolilor speciale şi includerea tuturor copiilor cu disabilităţi în şcoli de masă. De asemenea, mulţi părinţi auzitori evită plasarea copiilor lor surzi într-o şcoală unde se foloseşte comunicarea prin semne. La fel, medicii audiologi continuă să pună accent pe limbajul oral, deoarece nu cunosc limbajul gestual. Dacă copilul surd a efectuat un implant cohlear, se va

24

căuta ca acesta să fie plasat într-o şcoală de masă sau într-o clasă specială, unde se va folosi limbajul oral, ca principal mijloc de comunicare.

După unii autori ar exista trei factori determinanţi în plasarea copilului surd într-o unitate de instruire: limbajul folosit în predare, calitatea activităţilor ce includ obiectul predat şi nivelul la care se predă acel obiect. Se ştie că în şcolile speciale se predau aceleaşi obiecte de învăţământ ca în şcolile pentru auzitori, dar ele au un conţinut mult mai redus, în comparaţie cu cel al obiectelor din şcolile de masă. Numărul de surzi din şcolile speciale este de 8-10 elevi într-o clasă, ceea ce poate favoriza folosirea unor metode care să accelereze asimilarea cunoştinţelor. În cazul copiilor surzi cea mai cunoscută formă de mainstreaming pare a fi existenţa unor clase separate, găzduite în cadrul unor şcoli de masă. Aceste clase au plan de învăţământ şi programă separate de cele ale şcolii gazdă. Interacţiunile cu elevii auzitori, dacă acestea au loc, se pot realiza în pauze, sau în timpul mesei, în şcolile cu internat. Astfel de clase au luat fiinţă în SUA ca răspuns la cerinţele programului IDEA, prin care se cerea autorităţilor educaţionale să ofere opţiuni mai bune de educaţie elevilor surzi. Activităţile din aceste clase sunt astfel structurate încât un profesor specializat în activitatea cu persoanele surde predă un singur obiect la fiecare nivel al claselor elementare. Școlile pentru surzi din ţara noastră au fost plasate, cu puţine excepţii, la periferia oraşelor. În şcolile de odinioară, o parte din cadrele didactice şi administrative erau formate din persoane surde, care asigurau diverse informaţii despre lumea surzilor în mod direct, fără a avea o pregătire pedagogică universitară. Deoarece personalul didactic angajat după Congresul de la Milano nu cunoştea limbajul gestual şi nu putea comunica în mod fluent cu elevii surzi, cunoştinţele predate s-au redus simţitor iar conţinutul programelor şi al manualelor speciale s-a subţiat tot mai mult. Pentru a se face înţeleşi, aceşti profesori au folosit cu elevii surzi un limbaj mult simplificat, similar cu cel utilizat în cazul copiilor cu intelect de limită. Astfel ne putem explica, cel puţin în parte, de ca s-a ajuns la actualele planuri de învăţământ, programe, metodici şi manuale speciale pentru elevii surzi. Dacă unii elevi ar dori să li se explice ceva ce nu au înţeles, ar tulbura bunul mers al lecţiei şi ar fi apostrofaţi. ar putea fi etichetați ca având o tulburare intelectuală. Oricum, ei ar deranja ora profesorului. Pentru a evita aceste inconveniente, elevului surd din o clasă integrată nu-i rămâne decât să stea pasiv în banca lui şi să caute acasă, cu sprijinul familiei sau al unui preparator, să înţeleagă ce s-a predat la lecţii. În acest fel se reduce semnificativ timpul lui liber sau de joacă, cu consecinţele ce pot fi uşor intuite. Când au început să se folosească în şcolile pentru surzi unele semne alături de limbajul oral, s-a observat o oarecare îmbunătăţire a performanţelor şcolare. Cu toate acestea, şcolile speciale cu internat au unele dezavantaje, cum ar fi calitatea scăzută a cunoştinţelor care se predau, performanţele şcolare reduse, oferte educaţionale şi profesionale mai reduse comparativ cu cele din şcolile de masă. În ciuda acestor lipsuri, şcolile cu internat prezintă avantaje sub aspectul socializării. Deoarece toţi copii sunt surzi, ei pot participa la activităţi diverse, îndiferent de nivelul vorbirii lor. În plus, profesorii auzitori pot să înveţe să devină mai fluenţi în folosirea limbajului gestual în comunicarea cu elevii. De asemenea, profesorii surzi pot găsi aici un loc de muncă şi se pot afirma în activitatea didactică, lucru aproape imposibil în şcolile publice. În şcolile cu internat, elevii surzi pot avea modele de persoane surde pe care le pot urma în viaţa lor de mai târziu. Aici elevii surzi pot să ia contact cu cultura surzilor, pot să afle că există o asociație a surzilor, unde se pot simţi „ca acasă”, unde pot să înveţe din perspectiva persoanei surde cum să acţioneze în societate. După absolvirea acestor şcoli, elevii surzi pot pleca în lume, cu o părere sănătoasă despre ei înşişi, îşi pot face prieteni pe viaţă cu colegii şi cu unii profesori şi pot pătrunde mai uşor în colectivitatea surzilor.

Colectivitatea surzilor şi liderii lor consideră că şcolile speciale cu internat sunt instituţii esenţiale unde surzii ar putea fi cel mai bine plasaţi şi integraţi. Aceştia încă opun rezistenţă

25

„mainstreaming”-ului prin acţiuni atât la nivel local sau naţional, prin intermediul filialelor şi asociaţiilor naţionale, cât şi la nivel internaţional, prin intervenţia Federaţiei Mondiale a Surzilor. Prin aceste acţiuni, surzii speră că se va ridica la un nivel superior calitatea instruirii în şcolile speciale şi supravieţuirea asociaţiei surzilor prin creşterea numărului membrilor din organizaţiile lor.

Ca urmare a eforturilor depuse în direcţia orientării copiilor surzi spre integrarea lor în şcolile de masă, se manifestă în tot mai multe ţări o scădere a numărului copiilor surzi înscrişi în şcolile speciale cu internat. In şcolile pentru surzi din ţara noastră au început să fie angajați profesori surzi calificați şi maiştri sau educatori în unele meserii. În afară de faptul că se asigură locuri de muncă pentru persoanele surde, se manifestă și o îmbunătăţire a performanţelor şcolare.

Chiar dacă numărul de copii este suficient de mare, activităţile integrate au unele dezavantaje. Copiii pierd timp cu transportul de acasă spre şcoală şi retur. Ei nu mai participă la activităţile extraşcolare, se uită la televizor. Sub aspectul progresului şcolar, părinţii nu mai au timp să-i supravegheze, deoarece timpul petrecut în autobuze duce la scăderea timpului alocat pentru a fi alături de familie şi pentru efectuarea temelor. De menţionat este faptul că în toată perioada şcolii obligatorii, până când elevii ajung să dea admiterea la liceu, părinţii îşi dedică o mare parte din viaţa şi din energia lor pentru a asigura acestor copii o educaţie de calitate. Ei se pot simţi frustraţi când, constată că copiii lor nu reușesc să fie admiși la un liceu pentru auzitori ci doar în liceele speciale pentru surzi, aflate în cadrul şcolilor profesionale. Un sprijin deosebit pentru integrarea elevilor surzi l-ar putea aduce acele „săli de resurse” unde profesorii acomodaţi cu vorbirea surzilor ar putea să ofere servicii suplimentare la obiectele sau lecţiile mai dificile. Astfel de iniţiative au existat în preocupările fostului „Institut de Cercetări Pedagogice”, în colectivul condus de cercetătorul ştiinţific principal doamna Lucia-Măescu Caraman. Aceasta, prin anii 1980, în colaborare cu serviciul „Şcoli speciale” din Ministerul Educaţiei şi Cercetării, a elaborat o schemă foarte modernă în acea vreme, de integrare a elevilor cu deficienţe de auz care, din păcate, nu a fost aplicată. Încă de atunci s-a prevăzut crearea ,,claselor de recuperare”, ce puteau oferi elevilor explicații pentru a înțelege unele lecții mai dificile.. În orice caz, pentru ca un elev surd să aibă succes într-o clasă integrată, chiar dacă beneficiază de un interpret, trebuie să fie dotat, între altele, cu inteligenţă superioară, limbaj inteligibil şi o bază solidă de cunoştinţe. Astfel de situații sunt rare iar succesul a fost demonstrat de un număr relativ mic de elevi de liceu, care aveau deja rezultate anterioare excelente. De câțiva ani se discută despre mediul cel mai puțin restrictiv pentru elevii surzi. Prin definiţie, mediul cel mai puţin restrictiv înseamnă plasarea educaţională cea mai adecvată pentru copil, locul unde se pot dezvolta capacităţile acestuia la cel mai ridicat nivel posibil. În general, autorii consultaţi sunt de acord că mediul cel mai puţin restrictiv pentru elevii surzi este cel care permite comunicarea deplină şi liberă cu profesorii şi colegii, cerinţă prealabilă care poate asigura dezvoltarea psihică şi socială şi progresul şcolar, ori aceste condţii se găsesc în şcolile speciale, unde prefesorii şi colegii cunosc limbajul gestual, chiar dacă este dureros pentru copii şi părinţii lor să stea departe unii de alţii. În această privinţă există puncte de vedere contrare între colectivitatea surzilor şi cea a educatorilor de surzi. Într-adevăr, pentru unii copii cu hipoacuzii nu se pune problema includerii în şcoli speciale. Pentru cei cu surditate profundă sau cu handicap multiplu, integrarea în şcoli normale poate fi un dezastru. Cel puţin în cazul copiilor surzi, aceştia pot fi condamnaţi la izolare. Adesea pot apare sentimente de inferioritate, când elevul surd îşi dă seama că nu poate ţine pasul cu colegii lui la unele materii sau când răspunsurile sale sunt simple şi nu întotdeauna corecte. Pentru a remedia aceste neajunsuri, părinţii trebuie să facă eforturi financiare, angajând meditatori sau ocupându-se ei înşişi de pregătirea şcolară. Ajutorul părinţilor este posibil în clasele mai mici, unde sarcinile şcolare sunt

26

mai uşoare. Odată cu trecerea spre gimnaziu şi, mai ales, la liceu, când elevul are o încărcătură mai mare de lecţii, părinţii nu-l mai pot ajuta prea mult. Se cunoaşte că vârsta adolescenţei aduce cu sine o serie de manifestări de independenţă, de căutare a unui drum în viaţă, de imitare a unor modele. Unii autori au observat că elevii surzi întegraţi, ar prefera să continue liceul într-o şcoală pentru surzi, unde au ocazia să socializeze mai bine. Pe de altă parte, unii elevi din şcolile speciale se simt competenţi şi siguri pe ei, pentru a se înscrie într-un liceu de masă, după ce au petrecut anii de şcoală obligatorie într-o instituţie de învăţământ special. Aceştia şi-au format în acest timp o bună dezvoltare socială, o reţea de prieteni auzitori şi o bună capacitate de comunicare verbală. În ceea ce priveşte rezultatele şcolare, nu ne putem declara mulţumiţi de nivelul şi calitatea cunoştinţelor absolvenţilor surzi cu diplomă de bacalaureat. Aceştia se înscriu, pe bază de dosar, la diferite facultăţi şi aici reiese evident decalajul de cunoştinţe între studenţii surzi şi cei auzitori. Mişcarea în favoarea integrării totale a copiilor surzi în şcolile de masă, a atras atenţia factorilor de decizie spre formarea şi rolul interpreţilor în şcolile integrate. Din 1999 au început , La Universitatea din Pitești primele cursuri de limbaj gestual destinate formării de preoți și asistenți sociali pentru colectivitățile de surzi. Din 2008 „Asociaţia Naţională a Surzilor” a început primele cursuri de iniţiere în limbajul gestual pentru salariaţii proprii. Din anul 2001 au început să se predea astfel de cursuri şi la nivel universitar, în cadrul Facultăţilor de „Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei” și Sociologie și asistență socială, dar durata scurtă a acestor cursuri (un semestru) nu este suficientă pentru a considera că viitorii profesori pot acţiona ca interpreţi în limbajul gestual. De cca 4 ani se țin astfel de cursuri la nivel de master la Universitatea din Pitești.

Situaţia din România se apropie mai mult de cea a ţărilor din vestul Europei sub aspectul integrării surzilor în viaţa socială. Astfel, sub aspectul integrării şcolare, datele disponibile ne arată că cei aproximativ 3200 de copii surzi sunt cuprinşi în cele 8 grădiniţe autonome, 15 şcoli elementare, care au şi grădinişe în structura lor, 8 şcoli sau centre şcolare profesionale, 5 licee, 4 unităţi post liceale (București, Craiova, Focșani, Iași) şi mai multe clase integrate în şcoli generale. Această reţea ce se întinde în oraşele mai mari sau cu mai multe persoane surde, cuprinde aproape toţi copiii de vârstă şcolară, învăţământul de 9 ani fiind obligatoriu. Este posibil ca un număr mic de copii surzi din zonele rurale sau izolate să rămână neşcolarizaţi deoarece părinţii lor nu au posibilităţi materiale să-i ducă la şcoală.

Ca urmare a creşterii cerinţelor de educaţie, s-a creat în 1999 o specializare- Comunicare și slujire prin limbaj gestual- la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universității din Piteşti,. Absolvenții surzi au posibilitatea să lucreze ca profesori de religie în şcolile pentru surzi sau ca asistenţi sociali în diverse unităţi. După terminarea şcolii generale, majoritatea elevilor surzi urmează cursuri cu durata de 3 ani în cadrul centrelor şcolare speciale, unde se pot califica în diverse domeniii construcţiile şi lucrările publice (instalator sanitar, zugrav-vopsitor-mozaicar-faianţar, sculptor în lemn, tâmplar, montator tâmplărie din aluminiu sau PVC), în domeniul hotelier-alimentaţie (cofetar, patiser, brutar, frizer-coafor), în sectorul serviciilor de întreţinere (electromecanic, depanator aparate electrice şi electrocasnice, tinichigiu auto. vopsitor caroserii auto), în industria textilă şi confecţiilor ș.a. Absolvenții liceului special pot opta pentru cursuri post-liceale organizate tot în aceleași unități speciale sau se pot înscrie în învățământul superior.

Implantul cohlear şi unele implicaţii Literatura de specialitate menţionează că primul implant cohlear a fost realizat la Paris de dr. Charles Eyries, la un adult care a asurzit târziu. La un an după operaţie, pacientul n-a mai folosit aparatul implantat. In 1961 dr. William House a efectuat primul implant în America

27

(H.Lane, 1996, p. 386), inspirându-se după metoda folosită de francezi. Reacţia comunităţii ştiinţifice a fost, în general, negativă față de această intervenţie. Oraliştii au protestat pe motiv că nu s-au făcut cercetări ştiinţifice fundamentale şi nu se cunoşteau consecinţele asupra pacienţilor implantaţi. Prin această operaţie se distrugea urechea internă a pacientului. De asemenea, nu s-a ţinut seama că primul pacient a oprit funcţionarea implantului la un an de la introducerea lui. Fără a ţine seama de rezultatele negative obţinute iniţial, după zece ani dr. Claude - Henri Chouard a efectuat primul implant la câţiva copii din Paris. Părinţii, grupaţi în cadrul unei Asociaţii a părinţilor cu copii surzi din Franţa, au protestat faţă de aceste intervenţii, considerând că copiii lor au fost folosiţi ca şi „porcii din Guineea”. În mod similar a reacţionat şi comunitatea ştiinţifică. În ciuda protestelor, chirurgia implantului cohlear s-a extins în Austria şi Australia printr-un program care folosea o tehnologie perfecţionată. În mod experimental, în 1985, Food and Drug Administration (FDA) din SUA a acceptat să se realizeze marketingul implantului pentru adulţii asurziţi şi pentru copiii de peste doi ani care au învăţat să vorbească. In ciuda rezistenţei Asociaţiilor de părinţi din diverse ţări (în special din Anglia, Olanda, Suedia) şi a condamnării experimentelor pe copii surzi de către Federaţia Mondială a Surzilor operaţiile de implant au continuat să se aplice atât pe adulţi cât şi pe copii. Datele statistice menţionează că până în 1990 au fost implantaţi peste 600.000 de copii în întreaga lume numai cu modelul Australian Nucleus 22 iar în SUA exisatau peste 166 de centre unde se practicau operaţii de implant (H.Lane, 1996, p.387). Curând, operaţiile s-au extins şi în Canada, Olanda, Danemarca, Germania, Norvegia, Suedia, cu toate că asociaţiile de părinţi au continuat protestele.S-a criticat cu vehemenţă practica implanturilor pe copiii mici, care s-au născut surzi sau au au pierdut auzul înainte de a învăţa să vorbească. Organizaţiile surzilor din întreaga lume au protestat cu vigoare faţă de practica chirurgiei implantului cohlear. Asociaţia Naţională a Surzilor din SUA a luat poziţie faţă de implantul cohlear la copiii sub 2 ani. S-a afirmat că această chirurgie este un experiment uman, nu se cunoaşte dacă cei implantaţi au un beneficiu semnificativ de pe urma acestor operaţii şi nu s-au evaluat riscurile pe termen lung, ub aspect social, psihologic, lingvistic şi medical. Surzii au criticat FDA, deoarece n-a consultat persoanele surde când s-a luat decizia cu privire la marketingul implantului la copiii surzi prelinguali. S-a pus problema sub aspect etic, dacă este corect să se folosească această chirurgie pentru a se încerca să se mute o minoritate culturală şi lingvistică într-o cultură majoritară..

În 1994 a fost publicat un material al „Societăţii Culturale a Surzilor” din Canada, în care se afirma că chirurgia implantului nu se justifică în perspectiva „traumatismului psihologic, a confuziei de identitate şi a pierderii încrederii în sine”, care ar putea fi accelerate la copiii surzi profunzi. Implantul cohlear nu redă auzul. El perpetuează considerarea surdităţii ca o condiţie patologică. Nu s-au obţinut dovezi că implantul a îmbumnătăţit performanţa educaţională a copiilor surzi. El nu justifică suferinţa afectivă, fizică şi psihică prin care trece copilul. Poziţii similare au fost adoptate şi de alte asociaţii ale surzilor, majoritatea fiind de părere că abia după ce copilul a împlinit 18 ani, poate să decidă dacă vrea să se opereze sau nu. La Congresul Mondial al FMS din 1995 (Viena), s-a precizat că „Congresul nu recomandă implantul cohlear la copiii surzi, deoarece acesta nu ajută la achiziţia limbajului şi poate afecta dezvoltarea fizică şi a personalităţii sub aspect afectiv şi psihologic” (extras din Rezoluţia Congresului FMS, Viena, 1995).

Cum funcţionează un implant cohlear Precizăm că nu toate persoanele surde pot fi operate cu succes. Este necesară o consultaţie medicală detaliată, unde medicul ORL-ist poate să precizeze şansele de reuşită a operaţiei. Urmează apoi pregătirea pentru operaţie şi, după reușita ei, o muncă logopedică asiduă, de lungă durată, pentru a-l învăţa pe pacientul operat „să audă”. După realizarea pregătirii pentru

28

operaţie, pacientul spitalizat este plasat sub anestezie generală timp de 3-4 ore. Chirurgul taie pielea craniului la câţiva centimetri de pavilionul urechii, o dă la o parte şi face o gaură în os. Prin acest orificiu este introdus un cablu subţire la cca 25 mm în urechea internă, care conţine doi electrozi, ce transportă curentul. Terminaţiile subţiri ale nervului auditiv sunt distruse iar câmpurile electrice, create de electrozi, stimulează direct nervul auditiv. Un mic receptor conectat la cablu este suturat de osul craniului iar pielea este cusută peste el, acoperindu-l. De asemenea, un microfon mic, purtat pe o parte a urechii preia sunetele şi trimite semnale la un procesor purtat în buzunar sau prins de pieptul copilului, cu o centură. Procesorul trimite semnale electrice la receptorul implantat printr-un transmiţător montat în dosul urechii, iar aceste semnale stimulează nervul auditiv.

În 1988 a avut loc în Statele Unite o conferinţă medicală destinată formării unui consens privind chirurgia implantului cohlear. După îndelungate discuţii, participanţii la conferinţă au ajuns la concluzia că un candidat cu şanse de succes la operaţia de implant trebuie să fie un adult sănătos, care şi-a pierdut auzul după ce a învăţat să vorbească, care nu poate beneficia de labiolectură sau de o proteză auditivă. După operaţie, pacienții trebuie să evite competiţiile sportive, unde au loc contacte corporale, examinările prin rezonanţă magnetică şi alte proceduri medicale. S-a recomandat să se facă implant numai după o examinare cu orice tip de proteze auditive, timp de cel puţin 6 luni, timp în care nu se obţine nici o ameliorare a performanţelor comunicative sau auditive.

A doua conferinţă destinată consensului cu privire la implantul cohlear la copii a avut loc în 1995, sub influenţa protestelor viguroase ale surzilor. S-a constatat că adulţii care au asurzit după ce au învăţat limbajul verbal, au prezentat o creştere a eficienţei citirii de pe buze după operaţia de implant. Cei care au asurzit înainte de învăţarea limbajului verbal, nu au manifestat nici un progres. De asemenea, dezvoltarea limbajului şi realizările şcolare ale copiilor cu implant nu sunt cunoscute suficient, dar s-a constatat că dezvoltarea limbajului oral s-a realizat lent, cu o pregătire intensivă. În zilele noastre tot mai mulţi chirurgi realizează implanturi cohleare pe copii, în centre specializate, prevăzute cu audiologi, logopezi, educatori, asistenţi sociali, radiologi, administratori etc. deoarece activitatea post-operatorie este de lungă durată, iar o eficienţă mai mare se poate obţine numai prin munca unei echipe specializate. Cercetările efectuate la mai multe centre medicale universitare au arătat că copiii implantaţi nu au putut recunoaşte cuvinte numai cu ajutorul auzului. În ce măsură pot să beneficieze copiii surzi de implant? Copiii implantaţi pot recunoaște sunetele din mediul înconjurător, pot să realizeze o labiolectură mai bună decât cei fără implant, iar cei asurziţi târziu pot să înţeleagă limbajul verbal. Cercetările efectuate de Rabinowitz, Eddington, Delhorne şi Cuneo (1992), au arătat că implantul cohlear este mai eficient la adulţii care au asurzit târziu, dacă se combină cu labiolectura. Un factor care a determinat dezvoltarea chirurgiei implantului cohlear la copii surzi cât mai de timpuriu a fost concepţia conform căreia abilitatea de a se forma limbajul se pierde rapid odată cu înaintarea în vârstă. Cu alte cuvinte, copiii care încep să înveţe limbajul gestual în primii ani de viaţă vor avea performanţe mai bune decât cei care încep să-l înveţe în perioada şcolară, iar aceştia din urmă vor fi mai avansaţi decât cei care–l vor învăţa în adolescenţă sau la vârsta adultă. Deoarece adolescenţii şi adulţii care s-au născut surzi au obţinut rezultate nesatisfăcătoare, multe centre de implant nu mai efectuează astfel de operaţii asupra lor. De asemenea, rezultatele descurajante obţinute la copiii care s-au născut surzi şi au fost implantaţi la vârsta şcolară, i-au determinat pe mulţi audiologi să facă speculaţii, adică să pună eşecul lor pe seama trecerii perioadei optime de achiziţie a limbajului şi să militeze în favoarea efectuării implanturilor la copiii surzi în jurul vârstei de 2 ani. Cercetările efectuate până în prezent nu au pus în evidenţă o relaţie între performanţele obţinute şi momentul implantării cât mai devreme

29

posibil (H.Lane, 1991). Astfel, ipoteza perioadelor critice pentru achiziţia limbajului, formulată cu mai mult timp în urmă de Jean Piaget, nu se poate aplica la reabilitarea auzului. Unii adepţi ai implantului cohlear, mai ales din Europa, ar dori să aplice această intervenţie chirurgicală pe copiii surzi mai mici de 2 ani. Ei aduc argumente că zona auditivă a creierului degenerează atâta timp cât copilul este surd iar stimularea de timpuriu, prin implant cohlear, ar încetini sau ar revoca această degenerare, iar copilul surd cu implant timpuriu ar avea o capacitate mai mare de învăţare a limbajului verbal cu ajutorul auzului.

Etica chirurgiei implantului cohlear Dorim să ne referim aici la faptul că chirurgia implantului cohlear la copiii născuţi surzi ridică serioase probleme etice care încă nu au cunoscut o răspândire largă şi nici o profundă explorare, cu toate că această categorie de copii constituie marea majoritate a candidaţilor la operaţii. În afară de riscurile asociate oricărei operaţii efectuate sub anestezie, această intervenţie la copiii surzi de vârstă mică implică mai multe riscuri. Încă nu se cunosc efectele pe termen lung sau mediu ale implantului cohlear asupra achiziţiei limbajului la copil, identităţii lui sociale, adaptării psihologice şi sănătăţii lui mintale. Mulţi dintre copiii surzi implantaţi ar putea fi excluşi de la participarea deplină, pe parcursul dezvoltării lor, la achiziția limbajului şi culturii comunităţii surzilor, deoarece aceştia, văzându-i cu implant, îi consideră auzitori. Ei nu pot participa deplin nici la viaţa culturală şi nici să învețe bine limbajul oral sau să participe la jocurile partenerilor auzitori din cauză că aceştia îi consideră persoane surde. O dată cu perfecţionarea tehnologiei şi a cercetărilor din sfera implantului cohlear, pare să se îmbunătăţească relaţia risc-beneficiu pentru cei implantaţi. Considerarea surdităţii ca o formă de variaţie umană şi a comunităţii de surzi ca minoritate culturală şi lingvistică, sunt concepte noi, care câştigă tot mai mult teren în cadrul asociaţiilor de surzi şi la surzii educaţi.. În general, surzii sunt persoane sănătoase şi nu este etic să se facă operaţii pe copii sănătoşi. Majoritatea surzilor nu suferă dacă nu sunt implantaţi, deci implanturile cohleare nu constituie o problemă de viaţă sau de moarte.

Decizia privind efectuarea implantului la copilul mic este foarte importantă, dar ea trebuie să ţină seama de etică. Această decizie este luată de părinţi, deoarece copilul, fiind minor, este considerat incompetent temporar să ia o decizie. Desigur, nu punem la îndoială bunele intenţii ale părinţilor cu privire la bunăstarea şi sănătatea copiilor lor, însă decizii de o asemenea importanță trebuie să fie înţelese şi acceptate de pacienţi Totuşi, chiar şi la vârstele mai mari părinţii, iau decizia în locul copiilor, cu privire la implantare. Există chestiunea consimţământului informat. Acesta se referă la faptul că cei mai mulţi părinţi auzitori nu au avut contacte cu adulţii surzi şi nu prea ştiu ce înseamnă evoluţia copilului surd cu sau fără implant. Ei nu cunosc alternativele acestei chirurgii, nici rezultatele ei, nici opiniile negative ale surzilor privind oportunitatea implantului cohlear la vârstele mici. În aceste circumstanţe, părinţii ar trebui să fie obligati să se informeze în legătură cu chestiunile semnalate şi să procedeze cum este mai bine în interesul copilului lor. Activitatea de implantare în copilărie are ca prim scop să permită copiilor surzi să achiziţioneze limbajul oral majoritar în locul celui gestual minoritar. Dacă acest obiectiv ar fi realizat pe scară largă, consecinţa ar fi blocarea sistematică a unei minorităţi lingvistice de a pătrunde în propria ei colectivitate, ceea ce ar fi similară unui etnocid. Astfel de practici sunt ne-etice şi repudiate în întreaga lume, când se referă la tot felul de populaţii minoritare. Din acest motiv, ONU a elaborat standarde etice cuprinse în „Declaraţia privind drepturile persoanelor care aparţin unor minorităţi naţionale sau etnice, religioase sau lingvistice.”

În fiecare an mii de copii surzi sunt implantaţi cu aparate electronice, care direcţionează impulsurile electrice spre cohlee, pentru a stimula auzul rezidual. Este o intervenţie similară celei a protezelor auditive, concepută să depăşescă limitele capacităţii auditive, dar care presupune tehnologia implantului întrodus în cohlee. După intervenţie, copilul începe o lungă

30

perioadă de reabilitare, care să adapteze aparatul electronic la capacităţile auzului şi apoi copilul este antrenat să recunoască sunetele transmise prin aparat.

În primii ani ai folosirii tehnologiei implantul cohlear, unii surzi au protestat, ridicând problema efectelor imediate şi pe termen lung ale acestor aparate, îndeosebi la copiii surzi de vârstă mică (riscurile medicale ale procedurii, posibilitatea infectării urechii, paralizia facială, eşecul unor aparate depăşite tehnic, posibilitatea reimplantării copilului ş.a.). Aceast protest a avut efecte limitate şi a fost repede respins de adepţii chirurgiei implantului cohlear ca exagerând riscul procedeelor medicale şi împiedicând dorinţa părinţilor care au copiii surzi şi a unor surzi care au dorit astfel de aparate. H. Lane a scris mai multe articole care au pus sub semnul întrebării obiectivele şi promisiunile specialiştilor în implant cohlear, dar a fost sever criticat de părinţii copiilor surzi ca fiind alarmist cu privire la pericolele acestei chirurgii. Părinţii îşi puneau problema cu ce drept organizaţiile de surzi pot să le spună ce să facă cu copiii lor. Actualmente, în comunitatea de surzi s-a instaurat o atitudine mai rezervată, temporară şi echilibrată, deoarece mulţi adulţi surzi au exclus această tehnologie din viaţa lor. Unii surzi, care au auzit înainte, au dorit să se opereze, pentru a redobândi experienţa auditivă anterioară, să interacţioneze mai bine cu auzitorii şi să vorbească oral. Surzii cred că nu există o incompatibilitate între implantul cohlear şi folosirea limbajului gestual, dar această părere nu este unanim împărtăşită.

Ceea ce este alarmant cu referire la dezvoltarea chirurgiei implantului cohlear este constituit de tipurile programelor sociale ce sunt elaborate după ce a fost realizat implantul, pentru a-i antrena pe surzi să folosească acest instrument. Unele din aceste programe sunt reminescenţe sinistre ale activităţilor de demutizare şi de formare a deprinderilor de labiolectură folosite în şcolile de surzi la începutul secolului XX, unde şcolile au interzis folosirea limbajului gestual în clasă. Din propria experienţă ca persoană surdă şi din contactele frecvente cu această colectivitate de peste 30 ani, consider că surzii reprezintă o formă de variaţie umană care nu necesită intervenţie medicală. Este important faptul că surzii înşişi nu cred că au o deficienţă gravă, care îi împiedică să ducă o viață normală. În această perspectivă, credem că valorile colectivității surzilor vor fi decisive în aprecierea acţiunii de implantare cohleară la copiii de vârstă mică. Ca minoritate culturală şi lingvistică, aceasta nu poate fi împiedicată să meargă pe propriul drum. Dimpotrivă, ea are nevoie de un suport moral al populaţiei majoritare în favoarea înfloririi propriului limbaj şi culturi.

În ultimul timp se manifestă dorinţa surzilor de a fi mai educaţi, tot mai mulţi urmând cursuri liceale şi universitare, în toate țările. Ei pun accentul pe faptul că sunt persoane normale, sub aspectul sănătăţii şi manifestă rezistenţă faţă de implant şi de folosirea protezelor. Pentru a-i înţelege mai bine pe surzi, tot mai mulţi auzitori participă la cursurile de limbaj gestual, care au toate şansele să se extindă în viitorul apropiat. Odată cu naşterea unui copil surd, părinţii acestora doresc să vadă rezolvate o serie de probleme, cum ar fi posibilitatea să comunice cu copilul lor prin limbaj gestual sau verbal, frecventarea unei şcoli, învăţarea unei meserii care să-i permită copilului să devină independent sub aspect economic, căsătoria acestuia, apariţia unor nepoţi ş.a.m.d. Sunt probleme care îi frământă în special pe părinţii auzitori, care n-au avut contacte cu adulţii surzi dar ele nu există în cazul adulţilor familiarizaţi cu aceştia. Pentru rezolvarea acestor probleme surzii nu apelează la serviciile medicilor sau audiologilor. Credem că profesionştii auzitori au creat aceste probleme pentru a justifica operaţiile de implant cohlear şi demersurile pe care le fac în vederea „normalizării” persoanelor surde. Părinţii auzitori ar putea să vadă naşterea unui copil surd într-o lumină cu totul diferită, nu ca pe o problemă socială în familie, ci ca un eveniment ce-i obligă să găsească o modalitate diferită de comunicare. Se ştie că toţi copiii, fie surzi fie auzitori, sunt capabili să înveţe un limbaj pe cale naturală, în primii ani de viaţă, dacă acest limbaj le este accesibil. Pentru a realiza

31

acest obiectiv, părinţii auzitori ai unui copil surd ar fi bine să înveţe limbajul gestual sau să introducă în familie persoane surde ca „baby sitter”, prieteni surzi sau alte persoane care cunosc limbajul manual şi pot oferi copilului un mediu favorabil pentru dezvoltarea limbajului gestual. Mai târziu, părinţii pot să sprijine socializarea copilului lor cu ajutorul unor educatori, profesori, surzi adulţi educaţi sau lideri ai unor organizaţii de tineri surzi. Socializarea ar putea să înceapă încă din perioada preşcolară, prin frecventarea unor grădiniţe pentru copii cu deficienţe auditive sau a unor grădiniţe integrate. Chiar părinţii care s-au decis să facă un implant copilului lor, ar putea să evite unele inconveniente din anii formativi anteriori, legate de lipsa de comunicare şi de expunere la însuşirea structurii limbajului, prin acceptarea strategiei expuse mai sus. Putem presupune că, dacă oferim copiilor surzi cu implant cohlear un mediu bogat de limbaj gestual, aceştia au şansa să înveţe mai repede limbajul verbal, deoarece limbajul gestual nu poate constitui o frână în dezvoltarea limbajului verbal, cum se credea nu demult. Poate că lipsa de stimulare prin limbajul gestual, în primii ani de viaţă ai copilului surd prelingual cu implant, constituie o cauză, cel puţin în parte, a performanţelor limitate ale acestuia în învăţarea limbajului verbal.

Ce rezervă viitorul?În luna aprilie 2003 Institutul Naţional al Sănătăţii din SUA a anunţat că secvenţierea

genonului uman a fost completată, permiţând identificarea celor aproximativ 30.000 de gene care alcătuiesc corpul uman, inclusiv a celor identificate ca fiind implicate în surditatea genetică. Oamenii de ştiinţă se apropie de momentul când vor fi capabili să identifice şi să corecteze surditatea genetică, fapt care ar putea duce, în mod ipotetic, la eliminarea limbajului gestual şi a comunităţilor de surzi. Dar limbajul gestual se bucură de tot mai multă atenţie şi interes din partea marelui public decât a fost vreodată în istoria lui. Ne putem întreba cum pot coexista în acelaşi timp tendința de eradicare a surdității şi sărbătorirea celei mai ilustre consecinţe, crearea şi întreţinerea unei forme unice de limbaj uman?

,,Proiectul Genomului Uman” aduce o nouă provocare. Compoziţia genetică a persoanei surde a fost relevată în ultimii ani la un nivel nou de semnificaţie. Geneticienii estimează că aproximativ o jumătate din cazurile de surditate prezentă la naştere sau în copilăria timpurie pot fi datorate unor cauze genetice, restul cazurilor fiind produse de meningită sau alte boli (K. Arnos, A. Pandya, 2003). Aceste rezultate obţinute de geneticieni pot fi noi, dar observaţia referitoare la proporţia de copii surzi aflată în cele două categorii, (genetice şi non-genetice), este bazată pe o foarte veche clasificare a copiilor surzi, datând din primele zile ale educaţiei surzilor. Când s-au înfiinţat primele şcoli pentru surzi, părinţii sau rudele acestora erau obligaţi să declare dacă copilul s-a născut surd sau a devenit surd, la ce vârstă şi din ce cauză. Datele colectate în acest fel nu aveau o bază ştiinţifică. Aceste date subiective puteau oferi doar elemente observabile privind transmiterea surdităţii în familie. Uneori surditatea n-a fost observată la naştere, ci abia după ce s-a manifestat prezenţa unei boli. S-a urmărit dacă părinţii erau înrudiţi, punându-se cauza surdității pe seama consangvinității. Nu s-a separat surditatea provocată de cauze genetice şi de cea produsă de cauze non-genetice. În acele momente s-au luat în considerare şi alte caracteristici nesaemnificative sau neconcludente sub aspect genetic.

Persoanele surde cu rude surde au atras atenţia multor oameni de ştiinţă încă din secolul al XIX-lea, preocupaţi de transmiterea surdităţii de la o generaţie la alta. Drama pierderii auzului după naştere avea o valoare emoţională şi a fost menţionată mai frecvent în relaţie cu faima unei familii de surzi în cadrul comunităţii. Astfel, A.G.Bell în ,,Memoire Upon the Formation of a Deaf Variety of the Human Race” afirmă că există o tendinţă printre surdo-muţi de a selecta alţi surdo-muţi ca parteneri de căsătorie. A argumentat că această tendinţă a luat amploare în secolul al XIX lea, ca urmare a îmbunătăţirii educaţiei, în special a răspândirii numărului de şcoli pentru surzi în SUA care, prin natura lor, a adunat surzii împreună şi a dus la alt rezultat nedorit: folosirea limbajului gestual între surzi. Argumentând că propagarea surdităţii printre surzi a fost

32

nedorită, fiind considerată de el o ,,calamitate pentru omenire”, a propus ca remedii sociale: eliminarea şcolilor separate pentru surzi, să nu se permită folosirea limbajului gestual între copii surzi şi descurajarea surzilor de a deveni profesori pentru surzi. Având soţie şi mamă surdă, A. G. Bell nu a mers mai departe, aşa cum a propus Ch. Davenport în cazul deficienților mintali : sterilizarea celor slabi la minte pentru a nu se reproduce.

Pe baza datelor subiective obţiniute, surzii au fost clasificaţi în trei categorii : născuţi surzi din cauze necunoscute ; surzi datorită bolilor și surzi cu transmitere genetică. Astăzi părinţii surzi sunt trimişi la un consilier genetic pentru a stabili dacă ei ar putea avea copiii surzi. Deşi se afirmă că surzii au dreptul să ia decizii proprii în privinţa naşterii unui copil, fie surd sau nu, se pune mereu problema ,,responsabilităţii sociale”. Familiile de surzi trebuie să participe la consiliere genetică, nu fiindcă se dorieşte să aibă informaţii despre posibilitatea de a avea copii surzi, ci deoarece informaţia îi va ajuta să ia decizii în cunoștință de cauză de a avea copii surzi. Ne putem întreba cum poate cineva să ia astfel de decizii legate de valoarea umană de a avea copii ? Ce fel de cadre morale şi etice ghidează astfel de decizii?

Cum se poate rezolva acest conflict între ideile surzilor despre surditate şi limbajul gestual, pe de o parte şi ideile doctorilor, oamenilor de ştiinţă şi geneticienilor, pe de altă parte, referitoare la tehnologiile medicale şi genetice. Primul pas este să recunoaştem bazele istorice ale acestui conflict. Activităţile de implant cohlear din spitale cer, de obicei, obişnuita rcuperare după actul chirurgical, pentru a se realiza beneficiul deplin al implantului, dar aceste activităţi diferă cu privire la conceperea reabilitării. Unele activităţi susţin că părinţii pot folosi limbajul gestual după implantare, altele, nu. Unii susţin că limbajul gestual ar împiedica dezvoltarea limbajului verbal. Tratând surditatea ca deficienţă şi introducând un implant, se consideră că copilul surd nu mai este acelaşi şi că trebuie să fie tratat diferit.

În acest context trebuie să includem contribuţia organizaţiilor religioase la unificarea colectivităţilor de surzi. Astfel, sub aspect istoric, în prima jumătate a secolului trecut, Henry Syle, un preot surd, a înfiinţat prima congregaţie episcopală pentru surzi la Philadelphia, unde a format cca 50 de preoţi surzi misionari. Mulţi dintre aceşti preoţi au sprijinit şcolile de surzi şi au format diverse organizaţii religioase. Bisericile creştine cu misionari surzi au fost conduse de auzitori, care-i cobsiderau pe surzi persoane cu handicap şi aveau cunoştinţe limitate despre ei. Din această cauză înaintaşii surzi aveau puţine şanse să dezvolte forme de cult care să reflecte cultura şi experienţa surzilor. În lipsa interpreţilor calificaţi, acestor surzi le-a lipsit accesul la slujbele religioase şi la cunoaşterea Bibliei. În ţara noastră, începuturile educaţiei religioase datează aproape imediat după înlăturarea regimului comunist. Primii misionari au fost adepţii cultului baptist, care au luat legătura cu Asociaţia Surzilor şi, prin misionarii surzi şi auzitori pe care i-au pregătit în limbajul gestual religios, au format primele comunităţi religioase baptiste. Primele slujbe în limbaj gestual ale slujitorilor bisericii ortodoxe au căpătat o formă organizată în anul 1999, prin crearea secţiei "Comunicare şi slujire în limbaj gestual" în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Universitatea din Piteşti, sub coordonarea primului profesor de specialitate al acestei secţii, preotul Onu Constantin, la care s-au adăugat diaconul Barbu Florea şi preparatorul Istrate Diana Marinela. Pînă în 2006 şase promoţii de studenţi surzi şi auzitori au absolvit această sectie și lucrează ca preoţi pentru comunităţile de surzi, profesori de religie şi asistenţi sociali superiori. În anul 2010 s-a înființat primul maaster în limbaj gestual la Universitatea din Pitești.

Aspecte din istoria preocupării societăţii româneşti faţă de educarea surzilor Primele mărturii scrise despre persoanele cu handicap au apărut în ţara noastră în vechile documente (boiereşti, domneşti şi mănăstireşti) de pe vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, Petru Rareş, Matei Basarab, Mihai Viteazul şi Vasile Lupu, care se refereau la „miluirea mişeilor, calicilor şi săracilor”, surzii fiind incluşi în categoria mişeilor. În „Pravila de la Govora” (1640) se pomeneşte despre cei care şi-au pierdut auzul. În „Cartea românească de învăţătură”, în

33

Pravilele împărăteşti “ din vremea lui Vasile Lupu şi în „Îndreptarea legii”, apărută în 1652 la Târgovişte, pe vremea lui Matei Basarab, legiuitorii erau îndemnaţi să fie îngăduitori cu cei vinovaţi, dacă sunt surzi şi muţi. De asemenea, încă de pe atunci se făcea o diferenţiere între surdomuţii care nu puteau să vorbească şi cei care ştiau să scrie şi să citească. În ,,Codul civil roman” adnotat de Hamangiu, există referiri la surdomuţi. Când aceştia (fie martori sau acuzaţi) nu ştiau să scrie, preşedintele tribunalului numea din oficiu, ca interpret, o persoană care este deprinsă cu vorbirea lor. (încă de pe atunci, era recunoscută necesitatea interpreţilor în instanţele judecătoreşti). La baza acestor preocupări, de esenţă filantropică, au stat sentimentele de omenie şi principiile moralei creştine (Popa Mariana, Stănică Ilie, Popovici Doru.Vlad, 2001). Prima încercare de educaţie organizată a surzilor pe teritoriul ţării noastre este atribuită lui Băcilă, un fost husar în armata lui Napoleon, care a înfiinţat şi a condus un institut particular pentru surdomuţi la Dumbrăveni (Elisabetopol), lângă Sibiu, între anii 1827/ 1831 şi 1846. Acesta, a vizitat Institutul Naţional pentru Tineri Surzi, rămânând impresionat de cele văzute. Când a revenit la Dumbrăveni, a încercat să realizeze ceva similar însă, neavând mijloacele financiare, a fost nevoit să închidă această primă şcoală, în anul 1846. S-a folosit metoda mimico gestuală în procesul de instruire al elevilor surzi (Pufan.C., 1972) Prima formă de educaţie cu specific de şcoală pentru surzi din România, care dăinuie şi astăzi, a luat fiinţă la Bucureşti, în cadrul Azilului „Elena Doamna” din Cotroceni, la 15 noiembrie 1863, pe lângă locuinţa doctorului Carol Davila, fost medic al Palatului Regal, la iniţiativa acestuia. Aici au fost școlarizați primii copii cu deficienţe de auz (Pufan,C., Stănică, I., Popa, M.). Mai târziu, această şcoală a devenit independentă, cu reşedinţa în Palatul Ghica-Tei, iar în anul 1895 a fost mutată la Focşani, într-un local corespunzător, unde s-a înfiinţat Institutul pentru surdomuţi. Primul profesor al şcolii a fost un deficient de auz, instruit la Viena şi Paris, al cărui nume nu este menţionat în documente, dar se pare că se numea Palla. Acesta îşi educa elevii folosind metodele mimică, grafică şi dactilă. Mai apoi, după acest profesor i-a urmat Melnic (sau Melic), George Ştefănescu şi Nicolae Ionescu-Tei, ultimul fiind şi director al şcolii din Bucureşti şi Focşani între anii 1870 şi 1901 (Popa. M., 2001 ; Pufan, C., 1972). În acelaşi an cu înfiinţarea primei şcoli din Bucureşti (1863), se inaugurează o şcoală particulară la Timişoara, din iniţiativa profesorului Carol Schaefer (1841-1912), dar această şcoală nu a avut o continuitate şi nu se cunoaşte ce metode de instruire se folosea şi în ce fel a funcţionat. Însă, actuala şcoală profesională de la Timişoara (înfiinţată oficial în 1885), se consideră continuatoarea tradiţiilor şcolii lui Schaefer. Treptat, reţeaua şcolilor româneşti pentru surzi s-a extins, prin înfiinţarea de noi aşezăminte şi institute speciale la Arad (1885), Cluj (1888), Cernăuţi (1908), Bucureşti (înfiinţată în 1919 dar funcţionînd din 1921 pentru fete şi din 1927 pentru băieţi), Iaşi (1931 sau 1932) ş.a. ( după Stanică, I., Popa, M., 1994). Menţionăm că şcoala pentru fete din Bucureşti a funcţionat iniţial pe Str. Nuferilor nr. 20-25 (actuala Str. General Berthelot), o clădire foarte veche şi inadecvată, iar după 1976 şcoala s-a mutat într-un local nou în cartierul Drumul Taberei, fiind actualmente şcoală-pilot de formare practică a noilor cadre didactice. Şcoala de băieţi a funcţionat iniţial într-o clădire de lângă Arhivele Statului, după care s-a mutat pe Calea Griviţei 199, iar mai târziu, după extinderea căii ferate, s-a mutat în cartierul Bucureştii Noi, pe str Neatârnării nr. 5. În aceste şcoli se foloseau metodele manuale, grafice şi dactilemele, care au fost înlocuite treptat cu metoda „orală” (germană) de demutizare. Consecinţele acestei abordări, deşi metoda a fost aplicată cu moderaţie, nu au fost cele aşteptate, astfel că peste un secol s-au reevaluat metodele folosite atunci în şcolile de surzi şi se consideră că mult mai benefice ar fi fost metodele bilinguale de instruire. În acea perioadă, pentru popularizarea metodei orale de demutizare, s-au folosit lucrările lui L.Gogouillot „Cum putem face pe surdomuţi să vorbească cu viu grai”, apărută la Paris, în 1894, fiind tradusă în limba română doi ani mai târziu, „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv” (D. Rusceac, Cernăuţi, 1933), „Noţiuni de articulaţie sau instrucţiuni pentru a face să

34

vorbească surdo-muţii” (E. Baican şi N.Ionescu, Bucureşti, 1884). Menționăm că N. Ionescu a publicat mai multe articole în „Convorbiri didactice” în 1895 (nr. 4, 5, 6, 7 şi 9), 1896 (nr. 1, 4 şi 10) şi 1897 (nr. 1, 2 şi 4). Alte lucrări de specialitate au fost traduceri din limba franceză şi germană, precum şi primele abecedare, cărţi de citire şi de dezvoltare a vorbirii. Un moment de referinţă îl reprezintă apariţia „Revistei asociaţiei corpului didactic medico-pedagogic din Romania” care a apărut la Cernăuţi, (localitatea făcea parte din „România Mare”), sub îngrijirea lui Dimitrie Rusticeanu, între anii 1931-1936. Trebuie să amintim, în acest context, personalitatea eminentă a profesorului Dimitrie Rusticeanu (Dumitru Rusceac), care a făcut studii de specialitate la Viena şi care, la întoarcerea în ţară, a fost numit director al Institutului de orbi şi surdomuţi „Regina Maria” din Cernăuţi, funcţie ce a deţinut-o între 1912-1940. A publicat numeroase lucrări unde a popularizat ideile înaintate ale specialiştilor europeni în domeniul demutizării. Dintre lucrările mai însemnate amintim „Programa de studii a institutelor de surdo muţi din România” (1923), „Carte de cetire” (1924), „Studiul limbii româneşti în şcoala de surdo muţi” (1931), „Limbajul mimico gesticular”(1932), "Iniţierea surdo muţilor în limbajul vorbit” (1933), „Predarea limbii materne în şcoala de surdo muţi”(1935) ş.a. Toate aceste lucrări au marcat începutul trecerii de la comunicarea mimico gestuală la cea orală în educaţia surzilor. Dimitrie Rusticeanu şi Ion Ciorănescu, cu sprijinul altor surdologi din şcoli (Mihai Ionescu, Sevastiţa Popescu, Gh. Atanasiu, Lidia Petrescu, C.P.Timofte, Cornea Aurel, Popiţan V., Virginia Sorescu ş.a.) pun bazele metodei orale româneşti de demutizare, care respinge exagerările metodei orale „pure”, acceptă înnoiri şi ţine seama de specificul limbii române în articularea structurilor fonetice. O contribuţie deosebită în domeniul însuşirii elementelor fonetice ale limbii au adus-o cercetătoarea Lucia Măescu-Caraman şi fostul inspector principal în Ministerul Învăţământului Alexandru Caraman. Aceştia, cu sprijinul unor colaboratori, profesori din şcolile pentru deficienţi de auz, mai ales din Bucureşti, Craiova, Fălticeni, Satu-Mare, Cluj ş.a. au organizat întâlniri de lucru, au elaborat mai multe lucrări, vizînd perfecţionarea învăţământului special pentru elevii surzi, pentru însuşirea limbajului verbal şi au propus conducerii fostului MEC un proiect ambiţios de restructurare a învăţământului special românesc. De asemenea, au elaborat un abecedar pentru şcolile de surzi şi hipoacuzici, care stă la baza învăţării citirii şi scrierii şi în zilele noastre, având în anexă imagini labiale ce permit învăţarea labiolecturii cu mai multă uşurinţă. Contibuţii deosebite în acest domeniu au mai adus Constantin Pufan, Ilie Stănică, Valer Mare, Dumitru Ciumăgeanu, George Băcanu, Gh. Manolache, Popa Mariana ş.a. Şcolile speciale, printre care şi cele de surzi, au fost reorganizate prin Legea învăţământului primar şi normal din 1924. Personalul didactic era format din învăţători asistenţi, numiţi dintre absolvenţii şcolilor normale, pe baza recomandării date de directorul şcolii normale şi de profesorul de pedagogie; învăţători titulari, numiţi dintre învăţătorii asistenţi, cu un stagiu de doi ani într-o şcoală specială, pe baza unui concurs precum şi dintre absolvenţii unor şcoli speciale !!! (Stănică, I.și Popa, M., 1994). Tot în această perioadă, pregătirea specialiştilor, numiţi profesori medicopedagogi, s-a realizat la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj (1921-1927) sub conducerea lui Gheorghe Creiniceanu şi la Universitatea din Bucureşti (1938-1940), sub conducerea lui Ion Ciorănescu, care a fost inspector la Ministerul Învăţământului şi director al Şcolii de surdomuţi din Bucureşti între 1927-1940. Acesta a făcut studii la Berlin şi a publicat în 1932 „Abecedarul pentru şcolarii surdomuţi spre a învăţa vorbirea, citirea cu grai şi scrierea”, având o anexă care cuprinde „Îndrumări metodice privind predarea sunetelor, ortofonie”. Rezultatele recensământului din 1 ianuarie 1936 au arătat că existau la acea vreme numai 7 şcoli speciale pentru surdomuţi, iar acestea nu puteau cuprinde pe toţi copiii care aveau nevoie de condiţii speciale de instruire. Pe atunci existau două categorii de aşezăminte, unele care "ospitalizau", deci cu internat, cum ar fi cele din Cluj şi Timişoara, care aparţineau Ministerului

35

Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi altele, care erau frecventate de elevi externi, ce locuiau, de obicei, cu părinţii în aceeaşi localitate. Oficial, învăţământul era gratuit, pentru cei care puteau dovedi cu acte sărăcia în care trăiau, dar majoritatea elevilor plăteau unele contribuţii. Erau primiţi în şcoală nu numai copii care aveau vârsta de 7 ani ci şi mai mari, cu aceştia fiind alcătuite clase speciale. Din cauză că erau prea puţine şcoli iar posibilităţile lor de cuprindere, reduse, mulţi copii rămâneau neşcolarizaţi. Din această cauză nu se putea asigura nici profesionalizarea în masă iar mulţi dintre surzi îngroşau rîndurile cerşetorilor, vagabonzilor sau prostituţia tinerelor fete. (Stănică, I., Popa, M., 1994).

De pildă,  D.Rusticeanu, în lucrarea sa „Iniţierea surdomuţilor în limbajul auditiv” arată că, în acele timpuri (1932), existau numai 6 şcoli pentru surzi, din care patru aparţineau Ministerului Învăţământului (două din Bucureşti, câte una din Focşani şi Cernăuţi) şi alte două erau administrate de Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale (Cluj şi Timişoara). Faptul că şcolile erau sub tutela a două ministere crea destule neajunsuri pe care nu le menţionăm aici. Autorul estimează că aceste 6 şcoli abia puteau şcolariza 500 de elevi „lipsiţi de simţul auzului şi de facultatea vorbirii” dintr-o populaţie totală estimată la 18.000 de surzi, care locuiau în „România Mare”. Încă de pe atunci acest luminat medico-pedagog preconiza crearea de clase diferenţiate în şcolile de surzi, în funcţie de dotarea intelectuală şi de starea auzului şi a vorbirii elevilor, pentru a se evita unele dificultăţi enorme (op. citată, 1994). Astfel, autorul recomanda ca „...în clasele A să se admită elevii surzi cu un coeficient de inteligenţă superioară normalului, copii cu resturi de auz şi cei asurziţi după învăţarea limbajului verbal. În clasele B să se primească elevii atinşi de surditate congenitală sau dobândită în prima vârstă a copilăriei, având însă o dotaţiune normală iar în clasele C să se trimită elevii surdo-muţi atinşi de debilitate mentală” De asemenea, D.Rusticeanu a propus şi o organizare ideală a învăţământului special, începând cu grădiniţa, unde să se creeze condiţii optime de exesare a simţurilor şi a mişcării, unde copiii de 5-7 ani să se pregătească pentru învăţarea limbajului auditiv (op. citată, 1994). În cei 8 ani de studiu, şcoala trebuia să-i iniţieze pe elevi în istoria şi geografia patriei, să le predea noţiunile numerice şi să-i demutizeze prin metode specifice. În consecinţă, instruirea trebuia să cuprindă următoarele materii: articulaţia, labiologia, conversaţia, cetirea, exerciţii gramaticale, compuneri, aritmetica şi geometria, religia, istoria, geografia, ştiinţele fizico-naturale, caligrafia, desemnul, gimnastica, lucrul manual şi îndeletniciri practice. Programa analitică era specială. După al doilea război mondial şi până în prezent s-au conturat câteva etape distincte de cele expuse anterior în educaţia copiilor cu deficienţe de auz, pe care le-au semnalat Constantin Pufan, Ilie Stănică şi Mariana Popa în lucrările lor pe care le prezentăm în rândurile ce urmează :

Prima etapă, cuprinsă între anii 1950 şi 1970, a inclus schimbări în organizarea învăţământului şi în metodele de recuperare, cu accent pe metoda românească de demutizare, ale cărei baze au fost puse în special de D.Rusticeanu şi I. Ciorănescu. Ea a fost echilibrată, accepta înnoirile, dar respingea exagerările. Deşi s-a folosit în mod amplu mimico-gesticulaţia, nu s-a ajuns la exagerările promovate de unele şcoli din Franţa, privind folosirea „metodei orale pure” promovate de germani sau a dactilologiei, impusă de şcoala sovieatică. Însă, mimico-gesticulaţia şi dactilologia erau metode auxiliare, aservite formării vorbirii orale, alături de alte metode specifice demutizării. În această etapă s-a extins şi diferenţiat reţeaua de învăţământ special, s-au perfecţionat metodele de depistare şi de diagnosticare a copiilor cu deficienţe, s-au organizat instituţii de formare şi de perfecţionare a personalului didactic, s-au elaborat planuri de învăţământ, programe şi metodici speciale, s-au creat primele grădiniţe de hipoacuzici şi surzi la Bucureşti, Săftica, Craiova, Fălticeni, Focşani, Satu Mare ş.a., s-au creat unităţi noi de învăţământ profesional şi s-a diversificat nomenclatorul de meserii din aceste şcoli. În urma elaborării noilor programe speciale s-au editat manuale noi pentru clasele I-X, cu contribuţia semnificativă a colectivului „Invăţământ special” din Institutul de Cercetări

36

Pedagogice şi Psihologice din Bucureşti (înfiinţat în 1962, desfiinţat în 1982 şi reînfiinţat în 1990) şi Cluj, a inspectorilor din direcţia „Şcoli speciale” din M.E.C. În 1961 s-a înfiinţat secţia de defectologie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj) iar la Universitatea din Bucureşti s-a creat un colectiv de psihopedagogie specială, care a fost desfiinţat în 1982 şi repus în funcţie în 1990. Tot în 1961 s-a creat Institutul Central de Perfecţionare a Personalului Didactic la Bucureşti, cu filiale în toată ţara, pentru perfecţionarea profesorilor din şcolile speciale. A doua etapă (1970-1989) s-a caracterizat prin stagnare în ceea ce priveşte asigurarea bazei materiale, desfiinţarea institutelor de cercetări destinate educaţiei şi dezvoltării psihologiei, precum şi a facultăţilor de defectologie din Cluj şi Bucureşti, a Institutului Central de Perfecţionare a Personalului Didactic. O dată cu aplicarea legii nr. 3 din 1970, au fost epuizate sursele de finanţare prin situarea şcolilor speciale pe ultimul loc al priorităţilor, astfel că nu s-au mai procurat proteze auditive şi nici nu s-au mai reeditat manualele şcolare speciale. A treia etapă a debutat după evenimentele din decembrie 1989, când au luat amploare preocupările pentru recuperarea persoanelor cu handicap, cu sprijin material şi logistic din partea unor organizaţii umanitare din Vestul Europei. Astfel, Crucea Roşie Britanică a dotat toate şcolile pentru surzi cu audiometre moderne portabile şi un număr apreciabil de proteze auditive, s-au creat centre pentru confecţionarea de olive unde au fost angajate persoane surde, ca de exemplu la Centrul Școlar profesional nr. 1 din București, s-au acordat burse de studiu pe un an în Anglia, unii profesori au avut posibilitatea să facă vizite de studiu în Anglia şi Danemarca etc. În 1990 au fost reînfiinţate secţiile de psihopedagogie specială, în cadrul Facultăţilor de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei de la Universităţile din Cluj, Bucureşti şi Iaşi şi a fost înfiinţat Institutul Naţional pentru Recuperare şi Educaţie Specială a Persoanelor cu Handicap cu sectoare de cercetare, perfecţionare şi curriculum.

Nu putem încheia referirile la etapele dezvoltării învăţământului pentru deficienţii de auz fără a menţiona că în ultimii 20 de ani s-au intensificat preocupările faţă de folosirea limbajului mimico-gestual în şcolile speciale şi formarea de interpreţi, inclusiv pentru persoanele cu surdocecitate. De asemenea, la ora actuală se pune accent pe incluziunea elevilor cu deficienţe în şcolile normale. Desigur, ideea în sine este pozitivă, dar să nu uităm că nu toţi copiii cu tulburări grave de auz pot fi incluşi cu succes în şcolile de masă, fără a le asigura condiţii care să le permită asimilarea materiei la acelaşi nivel cu colegii lor auzitori.

Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în 1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor cu nevoi speciale. S-au elaborat legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru sprijinirea încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999, prin ordonanţă de urgenţă a Guvernului, apoi Parlamentul le-a dat putere de lege în 2002, scoţând din legea 519 prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a inclus în Legea 19 din 2000. O realizare deosebită constă în eleborarea Legii nr. 448 din 2006, cu modificarile aduse la scurt timp (in 3 ianuarie 2008). În această lege s-au prevăzut o serie de facilităţi pentru persoanele cu handicap.

Facilităţile reprezintă o serioasă economie la bugetul destul de sărac al familiilor de persoane cu handicap şi asigură o modalitate, deşi minoră, de supravieţuire a acestor persoane fără loc de muncă. În continuare se depun eforturi, mai ales de organizaţiile persoanelor cu handicap, reunite în Forumul Disabilităţii din România, înfiinţat în 2003, pentru schimbarea atitudinii societăţii cu privire la integrarea acestor persoane la toate nivelurile, pentru îmbunătăţirea, în continuare, a legislaţiei privind recuperarea, profesionalizarea şi încadrarea lor în muncă, militarea pentru integrarea deficienţilor de auz în sistemul de învăţământ public (mainstreaming) prin înfiinţarea posturilor de profesori itineranţi etc. Deşi tendinţa generală de promovare a oralismului în şcolile pentru surzi nu a putut fi oprită timp de peste 100 de ani, această politică s-a dovedit falimentară. Limbajul gestual a continuat să existe, iar la ora actuală se fac tot mai multe cercetări asupra acestui limbaj.

37

Absolventii surzi ai învăţământului superior au început, de câţiva ani buni, să se angajeze în şcolile speciale, pe diferite posturi, servind ca modele de folosire a limbajului gestual. Această tendință s-a amplificat mai ales după ce au apărut mai mulți absolvenți ai învățământului superior. Congresele, seminariile, cărţile şi revistele consacrate limbajului gestual sunt destul de frecvente. Se manifestă, de asemenea, un interes sporit faţă de formele de manifestare artistică şi culturală ale comunităţii de surzi.

În ultimii ani se acordă o atenţie mai mare valenţelor formative ale limbajului mimico-gestual prin recomandările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi a Parlamentului European care militează pentru formarea de interpreţi în limbajul mimico gestual în toate ţările lumii. De asemenea, părinţii care au copii surzi sunt îndemnaţi să înveţe acest limbaj, pentru a comunica de timpuriu cu copiii lor, ştiind că această comunicare timpurie, în limbajul natural al copiilor surzi, le va stimula dezvoltarea ulterioară pe toate planurile. În acest sens, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat un Ordin comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002) pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific al persoanelor cu surdo-cecitate. Desigur, formarea de interpreţi va deschide calea spre accesul în diverse instituţii de învăţământ obişnuit de toate gradele pentru persoanele surde, dar acest fapt nu exclude preocupările defectologilor pentru formarea limbajului verbal ca mijloc de comunicare. Această poziţie este, de fapt, o continuare a tendinţei de echilibru manifestată de specialiştii defectologi din ţara noastră de-a lungul vremii, de evitare a extremelor.

CURSUL IVCULTURA SURZILOR

Termenul de cultură a surzilor se referă la un grup de persoane care au credinţe şi practici comune. Cei născuţi surzi în familii de surzi sunt singurii care se nasc în interiorul acestei culturi. Aceşti copii învaţă limbajul părinţilor lor ca prim limbaj, tradiţiile oamenilor surzi, le asimilează de la familia lor şi din contactele cu membrii colectivităţii de surzi, dar aceste cazuri sunt relativ rare, ele constituind cca 5-10% din populaţia de surzi cunoscută.

Acest termen a permis să ne îndepărtăm de ceea ce s-a considerat anterior că surzii ar avea comportamente sau idei specifice despre ei înşişi sau despre alţii, ca o consecinţă a faptului că nu aud. Studiile ştiinţifice anterioare au căutat să pună în corelaţie gradele de pierdere auditivă cu comportamentele sociale specifice, sugerând o relaţie simplă între pierderea de auz şi comportament. La început, ideea de ,,cultură a surzilor” a produs anxietate şi controverse despre limbaj. Oare limbajul gestual este într-adevăr un limbaj real sau ,,cultura surzilor” este o cultură sau o ,,subcultură”?. Privind înapoi la ultimii 40 ani, vedem un arc al dialogului, rezultat al procesului istoric de conştientizare al surzilor, ce asigură un mijloc de a discuta despre ce înseamnă a fi surd şi a trăi alături de alte persoane cu deficiență similară. Actualmente ,,cultura surzilor” nu mai constituie o frază demodată, ea a devenit profund ancorată în viaţa surzilor. În SUA au apărut deja anunţuri de angajare a unor persoane care posedă o ,,cunoaştere a culturii surzilor” (C. Padden şi T.Humphries, 2005).

De la inceput trebuie să precizăm că, atunci când ne referim la cultura surzilor, vorbim despre acea cultură specifică unui grup de persoane surde, care se identifică cu comunitatea de surzi şi foloseşte limbajul mimico gestual ca principal mijloc de comunicare. Gradul acestei identificări cu limbajul gestual şi colectivitatea de surzi depinde de vârstă, de educaţie, de contactele mai mult sau mai puţin frecvente cu comunitatea şi de alţi factori. Vorbind la modul general, copiii care se nasc cu surditate profundă sau care pierd auzul în perioada preşcolară, au

38

cele mai mari şanse să aparţină culturii surzilor. In schimb, persoanele care pierd auzul mai târziu, la vârsta adultă, de obicei, nu se consideră că aparţin comunităţii surzilor.

Prin cultura surzilor se înţelege un ansamblu de cunoştinţe, experienţe, credinţe, un limbaj specific, obiceiuri şi tradiţii, care se transmit prin limbajul gestual. Această cultură se formează în societatea persoanelor surde şi se dezvoltă în cadrul cluburilor pentru surzi. Aici surzii comunică în mod liber prin limbajul gestual, îşi formează o cultură specifică, pe care o comunică altora şi participă la diferite activităţi care nu pot fi realizate decât în aceste cluburi. De pildă, aici se prezintă informări despre actualitatea politică a ţării, au loc diferite concursuri pe teme literare, de istorie-geografie, despre marile personalităţi ale istoriei naţionale şi mondiale, totul în limbaj gestual. Nu mai vorbim de activitățile sportive care sunt inițiate de surzi și se desfășoară sub coordonarea lor.

Limbajul gestual s-a dezvoltat acolo unde au existat persoane surde care aveau abilitatea de a gândi vizual, capabili să comunice în afara necesităţilor imediate (actriţa surdă Dorothy Miles (2002). Astfel a fost posibil să fie cunoscută, transcrisă, dezvoltată şi transmisă de la o generaţie la alta o cultură a surzilor în interiorul culturii majoritare, prin lucrările unor persoane surde sau auzitoare, care au reuşit să comunice eficient cu aceştia.

În funcţie de pierderea de auz, gesturile folosite de surzi sunt cu atât mai importante cu cât pierderea de auz este mai mare. La surzii profunzi şi la surzii născuţi în familii de surzi, limbajul mimico gestual constituie principalul mijloc de comunicare, el având aproape aceleaşi funcţii ca orice alt limbaj natural. Trebuie să subliniem că gesturile folosite de surzi sunt impregnate de o componentă culturală, ele reflectând cultura unei ţări, astfel că unul şi acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite la surzii din diferite ţări. În acest context, trebuie să subliniem că aceeaşi mişcare gestuală poate avea semnificaţii diferite la diferite popoare (de ex. afirmarea şi negarea la bulgari se face invers ca la noi, scoaterea limbii la diferite triburi, salutul, etc.). De asemenea, gesturile sunt folosite în raport de gradul de afectivitate al comunicării, la unele popoare fiind mai numeroase şi mai frecvente la copii, la populaţiile tribale şi la persoanele din zona meridională a globului. Spre deosebire de limbajul sonor, cel gestual are un inventar de semne de peste o sută de ori mai redus (cca 3.ooo-7.ooo de semne gestuale comparativ cu cele câteva sute de mii din limbajul verbal) şi posibilităţi mai mici de combinare a lor. De asemenea, el este singurul limbaj care nu are o formă scrisă, din cauză că se realizează în aer cu mâinile.

Termenul de cultură a surzilor a fost folosit multă vreme pentru a descrie viaţa persoanelor surde, practicile colectivităţilor de surzi din întreaga lume, dar nu este folosit prea frecvent. Surzii au fost şi rămân şi astăzi subiecte de investigaţii, uneori cu puternice consecinţe negative. De ex. sfaturile date de unii medici au consecinţe dureroase, când recomandă unor părinţi cu copiii surzi să nu permită copiilor lor să gesticuleze, sau să avorteze dacă există suspiciuni să aibă un copil surd.

Abia după 1980, când ideea legată de cultura surzilor a început să circule mai mult, autorii şi-au asumat sarcina să explice cum se poate ca un grup de oameni să aibă o cultură diferită, deși nu se deosebesc prin religie, îmbrăcăminte sau modalitate de a se hrăni sau de a se comporta,sau care nu au un spaţiu geografic distinct. Această cultură a surzilor se concentraează pe credinţe şi practici deosebite, în special pe rolul central al limbajului gestual în viaţa cotidiană.

În 1912 George Veditz, primul președinte al Asociației Naționale a Surzilor din SUA, referindu-se la el şi la colectivitatea din care face parte, a scris că ea este ,,prima și ultima colectivitate formată din oameni ai vederii, și așa va rămâne întotdeauna). În vocabularul lui Veditz nu există termenul de cultură a surzilor, în sensul folosit de noi astăzi. Într-adevăr, vederea se află în centrul practicilor folosite de surzi pentru a face faţă cerinţelor vieţii cotidiene. Aceasta nu înseamnă că surzii şi-au amplificat simţul vizual, ci că modalitatea lor de a vedea a parcurs o lungă istorie a interacţiunii cu lumea, pe căi culturale. Această istorie implică şcolile pe care le-au urmat, colectivităţile la care s-au alăturat, după absolvirea şcolii, slujbele pe care

39

le-au avut, poezia, arta şi teatrul pe care le-au creat şi, în fine, vocabularul pe care şi l-au format pentru a descrie experiența dobândită.

De pildă, un element al culturii surzilor este şcoala pentru surzi. Aceste şcoli au fost înfiinţate mai ales de persoane auzitoare în scopul educării şi îngrijirii acestor deficienţi. Unii profesori sau educatori au abuzat mai ales de tinerele surde, ştiind că nu puteau vorbi pe cale normală şi nu se pot apăra în faţa autorităţilor, dacă acestea ar efectua o anchetă asupra abuzurilor. Din acest motiv unii foşti elevi au sentimente contradictorii, de respect sau de repulsie faţă de unii profesori din şcolile de surzi. Sunt momente care umbresc viaţa oamenilor surzi, cum ar fi cele referitoare la eforturile de formare a vocii, de exprimare a personalităţii, de luptă pentru alcătuirea unei asociații. Organizaţiile oamenilor surzi au fost etichetate, segregate şi controlate de auzitori în cea mai mare perioadă a istoriei, iar unele atitudini încă persistă în zilele noastre, în forme modernizate, cum ar fi: promovarea implantului cohlear şi ingineriei genetice; încercările de eliminare a limbajului gestual; etichetarea ca ,,handicapat” (disabled) a persoanelor cu diferite grade de pierdere auditivă;discriminarea subtilă, pe diferite planuri.

Menționăm că la începutul anului 1970 a avut loc o schimbare drastică a ideilor referitoare la limbajul gestual, când acesta a fost plasat în cadrul limbajelor umane şi a necesitat o nouă perspectivă a reconsiderării istoriei sale. Redefinirea limbajului gestual a reliefat faptul că existau mai multe limbaje gestuale diferite în lume, fiecare cu o structură şi istorie aparte. De pildă, o formă similară de ASL este folosită în S.U.A. şi în părţile Canadei, unde se vorbeşte engleza, dar acest limbaj gestual este diferit de alte limbaje gestuale din Europa, inclusiv limbajul gestual englez, a cărui istorie nu se intersectează cu ASL.

Ne putem explica de ce limbajele gestuale şi limbajele verbale au istorii diferite. Limbajul gestual britanic (BSL) nu este legat de limbajul gestual american (ASL) deoarece prima şcoală pentru surzi din America a fost înfiinţată de un profesor surd francez (Laurent Clerc, de la Institutul Național pentru Tineri Surzi din Paris). Vocabularul ASL are multe elemente comune cu limbajul gestual francez (LG F).

Dar de ce trebuie să vorbim de o cultură separată, a surzilor, când avem o cultură naţională? După cum se cunoaşte, cultura este formată dintr- un set de valori, credinţe şi comportamente care sunt acceptate în comun de o colectivitate. În spiritul acestor valori îi judecăm pe alţii, acţionăm şi apreciem acţiunile noastre şi ale altora. Trebuie să reţinem că fiecare persoană este unică. Oamenii se deosebesc între ei nu numai prin amestecul dintre caracteristicile considerate pozitive şi negative, ci şi prin religie, naţionalitate, sex, vârstă, limbaj, pregătire profesională, tradiţie spirituală şi influenţele culturale la care au fost expuşi.

La fel ca în orice altă cultură, componentele culturii surzilor, cum ar fi tradiţiile, valorile şi criteriile de apreciere, istoria, obiceiurile, exprimarea artistică a sentimentelor ş.a. sunt depozitate cu ajutorul limbajului gestual, pentru a fi transmise altor generaţii. Prin urmare, limbajul gestual are rolul de depozitar al culturii, la care cel ce nu cunoaşte acest limbaj nu are acces.

Se afirmă adesea că limbajul determină cultura, iar acest lucru este valabil pentru toate comunităţile din întreaga lume. Din moment ce comunitatea de surzi nu are facil la limbajele vorbite care-o înconjoară, limbajele gestuale s-au dezvoltat timp de sute de ani în aproape orice parte a lumii, ca cel mai natural şi mai simplu mijloc de comunicare. Prin intermediul limbajului gestual s-au putut transmite tradiţiile, folclorul, o puternică identitate, sentimentul apartenenţei şi coeziunii între surzi. Această cultură s-a transmis de la o generaţie la alta şi a oferit soluţii de supravieţuire persoanelor surde.

În mod frecvent noi ne uităm la alţi oameni şi apreciem comportamentul lor, pe baza simţului nostru cultural. Modalitatea în care este achiziţionată cultura surzilor o face unică. De pildă, se cunoaşte că mai puţin de 10 % dintre copiii surzi se nasc din părinţi surzi. In aceste cazuri destul de rare, limbajul gestual şi alte elemente ale culturii surzilor se transmit de la părinţi la copii. Restul, de peste 90% din copiii născuţi surzi din părinţi auzitori, se află în

40

situaţia specială de a învăţa limbajul gestual de la alte persoane. Aici avem o variaţie foarte largă a persoanelor care acceptă sau nu cultura surzilor. La o extremă sunt acele persoane care nu au informaţii despre limbajul gestual şi cultura surzilor sau care resping limbajul gestual în favoarea comunicării orale, cu scopul de a-i face pe copiii lor mai ,,potriviţi” pentru lumea auzitorilor. Aceşti copii intră în contact cu limbajul gestual abia când încep şcoala şi cunosc alţi copii la fel ca ei. La cealaltă extremă se află copiii care se nasc în familii de surzi sau familiile de auzitori care acceptă și promovează cultura surzilor la copiii lor (primesc în gazdă studenți surzi sau bone surde, acceptă profesori itineranți care predau limbajul gestual).

Studiile din ultimii 40 de ani au constatat că limbajul gestual este diferit de la o ţară la alta, că nu este universal, deoarece limbajele umane reflectă culturile în care se dezvoltă. Trebuie să reţinem că limbajele gestuale indigene sunt unice, nescrise, nu versiuni manuale ale limbajelor verbale. Aceasta face să fie diferite de formele scrise ale aceleiaşi limbi. De pildă, limba engleză este limba naţională în Anglia, Statele Unite, Australia ş.a. dar limbajele gestuale din aceste ţări sunt diferite. Unele ţări au chiar mai multe limbaje, cum ar fi, de exemplu, Elveţia, care are trei variante de limbaje gestuale (elveţian-francez, elveţian-german şi elveţian-italian), în funcţie de cantoanele aflate la graniţa Germaniei, Franţei sau Italiei, unde au pătruns elemente ale culturii din aceste ţări. De asemenea, în alte ţări, limbajul gestual naţional are dialecte locale, ce reflectă semnele care s-au dezvoltat printre anumite grupuri de surzi.

În ciuda acestor deosebiri între limbajele gestuale, există unele aspecte istorice interesante, care fac ca unele limbaje gestuale din ţări aflate la mari distanţe, să fie mai mult legate între ele decât altele. Se menţionează că primii profesori surzi din Australia şi India au fost educatori cu experienţă din Anglia. Aceştia au contribuit la răspândirea limbajului gestual englez în aceste ţări.

Există unele trăsături commune între diferite limbaje gestuale care permit o mai ușoară înțelegere între surzii care provin din diferite țări, de pildă: - au caracteristici gramaticale similare, ce rezultă din proprietăţile spaţiale/vizuale inerente; surzii din diferite ţări, care se întâlnesc cu ocazia unor evenimente internaţionale sportive sau culturale, pot comunica mai uşor decât auzitorii care nu vorbesc aceeaşi limbă, datorită experienţei lor de viaţă comune în o lume de auzitori;

- mulţi surzi sunt creativi în elaborarea unor strategii similare de comunicare prin folosirea mimicii şi gesturilor, deoarece ei trebuie să acţioneze astfel pentru a putea comunica cu cei care nu folosesc gesturile.

Aşa cum este cazul în orice cultură, este imposibil să generalizăm. Astfel, accesul la o educaţie mai bună şi la servicii de sprijin diferă mult de la ţară la țară. Atitudinile faţă de surzi variază de la o cultură la alta. În unele familii, a avea un copil surd poate insemna o pedeapsă divină, iar acesta este ascuns în casă, refuzându-i se accesul la educaţie. În alte familii, părinţii surzi se bucură că au un copil surd, deoarece pot transmite mai uşor cultura şi tradiţiile lor. Unii surzi au acces la învăţământul superior, cum este cazul in tot mai multe ţări, cu ajutorul unor interpreţi. La noi, în ultimii zece ani, surzii au fost admiși prin eforturi proprii, în alte țări acest acces este exclus

Lingviştii (de ex.Woodward, 1973) au constatat că marea diversitate a limbajului gestual din cadrul comunității de surzi este sistematică şi legată de condiţiile în care vorbitorul a dobândit limbajul gestual. Astfel, pe de o parte, unii copii surzi cu părinţi surzi şi cei care au învăţat limbajul gestual de timpuriu, tind să folosească o gramatică diferită de cea folosită de auzitori, o gramatică vizuală, în care cuvintele-gesturi au ordinea corespunzătoare importanţei acestora în cadrul mesajului gestual. Pe de altă parte, copiii surzi cu părinţi auzitori, precum şi cei care au învăţat mai târziu limbajul gestual, folosesc o gramatică mai apropiată de gramatica limbajului verbal. Momentan nu ne punem problema care ordine a gesturilor trebuie să o considerăm corectă, cea a importanţei gesturilor în cadrul mesajului vizual sau ordinea gramaticală folosită în linbajul verbal. Cel mai important este să se folosească un limbaj gestual

41

cât mai natural, iar ordinea gesturilor să fie cea acceptată de persoanele aflate în dialog. Surzii sunt conştienţi că persoanele auzitoare au dificultăţi de cunoaștere a limbajului gestual, dar apreciază interesul manifestat pentru învăţarea şi folosirea acestuia. Astfel, în funcţie de cunoașterea și folosirea limbajului gestual de către persoana auzitoare, surzii îşi adaptează limbajul gestual. Regiunea geografică de unde provine persoana surdă contribuie la diversitatea lingvistică din comunitatea surzilor, sub aspect gramatical şi colorit local al vocabularului. Limbajul gestual nu este o simplă reproducere a cuvintelor dintr-o limbă ci o exprimare culturală a unui obiect. S-a observat că persoanele surde pot să adopte o altă varietate de limbaj gestual, să schimbe ordinea gesturilor, apropiind-o de ordinea cuvintelor din limbajul verbal când se adresează unor persoane care nu cunosc limbajul gesturilor. Woodward (1973) a explicat acest lucru prin existenţa unor „semne de contact”, care se schimbă în funcţie de natura situaţiei şi de priceperile lingvistice ale partenerilor la conversaţie. De asemenea, există o influenţă semnificativă a limbajului verbal asupra celui gestual

Modalităţi de atragerea atenţiei

Prin atragerea atenţiei putem începe o conversaţie cu o persoană surdă. Ca şi la auzitori, există unele maniere bune şi altele rele de începere a unei conversaţii, de continuare, de aşteptare a rândului la intervenţie, de întrerupere ş.a. care trebuie să fie cunoscute, pentru a nu produce neînțelegeri. Unele din aceste comportamente sunt diferite de cele folosite de auzitori, din cauza specificului vizual, gestual și spațial al limbajului gestual. Unele dintre acestea le specificăm mai jos :

Dacă persoana surdă este destul de aproape, dar priveşte în altă parte, se poate atinge umărul sau braţul, cu o mişcare uşoară a palmei. Dacă persoana surdă este mai departe, este suficient să se fluture mâna sau o floare în direcția vederii lui. O modalitate mai rar folosită este transmiterea unei vibraţii, prin lovirea podelei cu piciorul sau a tăbliei unei mese, cu mâna, vibrație care poate fi recepţionată de persoana în cauză. Dacă persoana surdă se află într-un grup, este necesar să se ceară altei persoane să atingă umărul celei în cauză. În cazul unor grupuri mari de surzi, cum ar fi o adunare socială, modul normal de atragere a atenţiei pentru întregul grup este să se stingă/aprindă lumina de câteva ori.

Unele modalităţi de captare a atenţiei sunt considerate nepotrivite de către colectivitatea de surzi. Astfel, nu se acceptă apucarea capului cu palmele şi îndreptarea spre faţa celui care vrea să-i spună ceva, fluturarea mâinii prea aproape de faţa cuiva, licărirea luminii din sală pentru a atrage atenţia unei singure persoane care se află într-un grup, atingerea unei persoane în afara braţului sau umărului, lovirea brutală sau prea frecventă pe eceste părţi.

O dată ce o persoană surdă a fost contactată prin modalităţile expuse mai sus, este de aşteptat ca acea persoană să menţină un contact vizual, până când se face o pauză normală. Emiţătorul este liber să privească în altă parte, dar să rămână conştient de răspunsurile sau de direcţia privirii receptorului. Acesta din urmă poate arăta că urmăreşte mesajul prin expresia feţei, mişcările de acord sau de respingere făcute cu capul, prin alte gesturi de răspuns, dar fără să-l întrerupă pe emiţător. Dacă receptorul priveşte în altă parte şi nu se menţine contactul ocular este un semn de întrerupere a dialogului.

Schimbarea rândului la conversaţie sau participarea la discuţie se face prin fluturarea mâinii în faţa emiţătorului. Dacă acesta este pregătit ,,să vă dea cuvântul”, îşi va lăsa mâinile în jos, în cadrul spaţiului de gesticulare, într-o poziţie de repaus. Pentru o persoană surdă este dificil să participe la conversaţie într-un grup mai mare, în special dacă sunt şi auzitori. Dacă emiţătorul îşi lasă mâinile în jos şi priveşte spre interlocutor, dă de înţeles că a terminat ce avea de spus sau aşteaptă un răspuns.

În majoritatea cazurilor trebuie să se vorbească cu voce clară, articulată, normală, care să permită înţelegerea vorbirii şi să se evite repetarea cuvintelor, folosirea unor expresii dificil

42

de înţeles sau mai rar utilizate. Buzele, mimica feţei, vorbirea față-n-față şi mişcările corpului contribuie cu informaţii suplimentare la înţelegerea mesajului verbal. Este posibil ca unele persoane surde, cu labiolectură foarte bună, să poată percepe și din profil mesajul cuiva.

Persoanele surde, dacă nu înţeleg ceva trebuie să întrebe din nou “Despre ce este vorba, nu am înţeles?, fără să le fie teamă sau ruşine. Chiar şi persoanele cu auzul perfect normal pot înţelege greşit un mesaj. Dacă vorbirea lor este dificil de înţeles de auzitori, este foarte util să aibă la îndemână un carneţel şi un pix, pentru a le folosi în caz de necesitate. Dacă se află într-un grup de auzitori care vorbesc, este util să le ceară acestora să vorbească pe rând. Dacă se află la cursuri, la o petrecere sau la un eveniment social, persoana surdă să fie lăsată să aleagă un loc care oferă cele mai bune condiţii de vizibilitate şi, totodată, cât mai departe de sursele de zgomot.

De partea cealaltă, când auzitorii vorbesc cu o persoană surdă, este util ca aceştia să respecte unele strategii uşor de realizat, care facilitează comunicarea, cum ar fi:

- să închidă sonorul la receptoarele de radio sau televizor ;- să vorbească în faţa persoanei surde şi să păstreze contactul ocular pe tot timpul

conversaţiei;- să nu poarte o conversaţie îndelungată într-un mediu cu mult zgomot;- dacă persoana surdă nu a înţeles mesajul, să nu treacă mai departe până nu se lămureşte

problema. În caz contrar se accentuaeză sentimentul de marginalizare sau de ignorare;- când cei din jur se amuză la o glumă sau un banc, este bine să se explice persoanei

surde gluma pe înţelesul ei;- când se poartă o conversaţie la telefon, solicitată de persoana surdă, este de preferat să

se transmită simultan mesajul primit, deoarece ar putea fi citit de pe buze. Să nu se spună niciodată “nu este important” ceea ce s-a recepţionat prin telefon şi astfel să se omită o parte semnificativă din mesajul primit. Persoana surdă trebuie lăsată să aprecieze importanţa mesajului. Sub acest ultim aspect menţionăm că tot mai mulţi surzi “se înarmează” cu telefoane mobile şi astfel pot comunica direct prin SMS;

- să nu se vorbească cu mişcări exagerate ale gurii, cu voce strigată sau fără voce. Este de preferat o vorbire cu voce normală, dar cu un ritm mai lent. În acest context, putem menţiona o anumită diversitate orizontală în grupul surzilor (H.Lane şi alţii,1996), adică de o stratificare în cadrul ei, unde indivizii şi grupurile diferă după poziţia lor. Membrii surzi apreciază mult unitatea dintre ei şi îi consideră pe ceilalţi surzi ca pe membrii unei familii, dar cu grade de rudenie diferite. Acest grup exclude pe membrii care „dau din coate” să ajungă mai repede sus, fără să fi câştigat în prealabil încrederea, respectul şi aprecierea celorlalţi, fapt evidenţiat cu ocazia alegerilor pe grupe, filiale şi pe ţară. Rareori se pot strecura în rândul conducerii comunităţii surzilor persoane care să nu întrunească cerinţele menţionate, lucru care nu prea se întâmplă des în cadrul colectivităţii de auzitori.

De asemenea, putem constata că în mediul surzilor există şi o diversitate verticală, adică două feluri de lideri,. care pot avea un rol în raport de capacităţile lor. Un prim grup ar putea fi format din surzi care s-au născut auzitori dar au asurzit pe parcurs, după ce au învăţat limbajul verbal. Aceste persoane sunt apreciate pentru capacitatea lor de a stabili contacte acceptabile între persoanele surde şi cele auzitoare, acţionând ca mediatori între cele două culturi. Un al doilea grup ar putea fi alcătuit din lideri născuţi surzi de părinţi surzi care cunosc foarte bine limbajul şi cultura comunităţii de care aparţin. Din cauză că ei pot să lucreze în şcolile de surzi, în birourile filialelor sau să conducă echipe sportive, culturale sau sociale ale surzilor, s-au făcut remarcaţi prin capacităţile lor organizatorice şi au obţinut respectul şi încrederea membrilor. În orice caz, un lider surd trebuie să aibă un aspect îngrijit, plăcut, o motivaţie pusă în slujba semenilor săi şi priceperea de a mobiliza şi de a conduce oamenii la diverse activităţi.

Valori ale culturii surzilor

43

Prezentăm, în continuare, unele aspecte pozitive şi negative ale valorilor existente în cultura surzilor, pentru a avea o imagine cât mai realistă asupra acestora : - informaţia este oferită cu detalii. Persoanelor surde le place să transmită informaţia pe mai multe nivele. Un nivel este cel în care se dau informaţii generale, care i-ar interesa pe mai mulţi, cum ar fi prezenţa unei busculade în trafic. Acest lucru este apreciat, deoarece surzii nu au acces la informaţiile din presă, radio ş.a. Este de aşteptat ca surzii să-și informeze prietenii, cu tot felul de detalii, în legătură cu schimbările semnificative din viaţa lor, sau a cunoştinţelor comune, cum ar fi căsătoria, divorţul, bolile de care suferă ș.a..

- modul de prezentare. Când un auzitor (A) prezintă un alt auzitor (B) unei terțe persoane auzitoare (C), este suficient să-i pronunţe numele. Urmează o strângere de mână, după care are loc conversaţia. În schimb, la surzi, procesul este ceva mai complex. De pildă, când o persoană surdă (A) prezintă altei persoane surde (B) o persoană surdă (C) are loc următorul proces: se dactilează numele persoanei (C), concomitent cu pronunţarea numelui; se prezintă semnul de nume ; se oferă alte detalii, cum ar fi starea civilă, unde a absolvit şcoala generală şi profesională, cine a fost profesorul diriginte, date privind cartierul unde locuieşte, dacă are copii, cu cine a fost coleg de clasă, ce profesie are şi unde lucrează ş.a. Abia după acest proces de prezentare, are loc ,,conversaţia” dintre surzi, pe teme commune; - participarea la unele petreceri, are un anumit tipic în desfăşurarea ei. În primul rând, data şi locul întâlnirii se stabilesc cu mult timp înainte, deoarece organizatorii surzi doresc să se ocupe de cele mai mici detalii. De obicei, invitaţiile se fac in scris şi rareori prin telefon, fax sau computer. Grupurile care stau in apropiere se întâlnesc şi se deplasează împreună la petrecere. În urma apariției telefonului mobil și a computerelor, se stabilesc mai frecvent diverse întâlniri cu sprijinul acestora. După consumarea petrecerii, grupurile se despart conform unui tipic ce se succed în mai multe etape. Mai întâi, există un „la revedere”, urmat de căutarea hainelor, concomitent cu discutarea planurilor unei noi întâlniri. Discuţiile continuă pe scări, spre mijlocul de transport public sau propriu, iar gazda conduce musafirii până îi vede plecaţi în siguranţă. În timp ce se află în mijlocul de transport, de obicei împreună cu prietenii cu care au venit şi care locuiesc în aceeaşi zonă, persoanele surde îşi flutură mâinile la cei rămaşi. În mijlocul de transport, discuţiile continuă până la coborâre. Aproape invariabil, surzii întârzie la întâlnirile programate, precum şi la evenimentele publice. Însă, după consumarea evenimentului, ei mai stau la discuţii. Explicaţia acestor întârzieri constă în faptul că această colectivitate se bazează pe contactul personal în păstrarea relaţiilor sociale, datorită dificultăţilor de menţinere a legăturii prin telefon; - persoanele surde au un „semn de nume”.. Forma unui semn de nume poate fi influenţată de ceva comun celui care primeşte acest semn, cum ar fi : o caracteristică fizică exterioară (păr buclat, un semn din naştere, un neg, o gropiţă, o cicatrice etc.); o trăsătură de caracter, un obicei, un tic (de ex. cineva care zimbeşte întotdeauna poate primi un semn de nume ca zâmbăreţul); o componentă a numelui oficial, de ex. dacă numele este FLOAREA, semnul de nume poate fi ,,floare”. La fel este cazul pentru nume ca Peşte, Ursu, Pisică etc. un obiect de îmbrăcăminte purtat mai fecvent, cum ar fi un tricou cu dungi, o bluză cu volănaşe, etc.).

O cercetătoare surdă din SUA, Sam Suppala (1992), a scris chiar o carte întitulată „Cartea semnelor de nume”, unde a evidenţiat că există două clase de semne de nume, cele pur descriptive şi cele care includ o formă a mâinii, ce corespunde unei dactileme, care reprezintă iniţiala numelui persoanei denumite. Semnele descriptive, mai des folosite, se referă la aspectul sau comportamentul unei persoane, la urmele lăsate de un accident, de exemplu, dând informaţii prezentate codificat despre cultura şi limbajul acelei persoane. De pildă, când un copil surd vine pentru prima dată la o şcoală de surzi, el nu are, de obicei, un semn de nume. Acest semn îl va primi de la colegii lui, după ce învaţă limbajul gestual. În Finlanda, de exemplu, unii părinţi surzi dau copiilor lor un semn de nume chiar imediat după naştere. Acest semn de nume este făcut cunoscut la rude, vecini, prieteni, în acelaşi timp cu înregistrarea numelui oficial. De

44

asemenea, şi auzitorii care învaţă limbajul gestual sau care vin mai des în contact cu colectivitatea de surzi, pot să primească un semn de nume caracteristic. - faptul de a fi surd este mult apreciat. Surzii sunt convinşi că un auzitor nu va obţine niciodată o identitate similară cu a unei persoane surde chiar dacă a trăit toată viaţa în mijlocul colectivităţii lor. Chiar dacă are părinţi surzi şi cunoaşte foarte bine limbajul gestual, persoanei auzitoare îi va lipsi experienţa vieţii ca persoană surdă în societatea auzitorilor, care include frecventarea unei şcoli speciale cu internat şi confruntarea cu diversele prejudecăţi ale acestei societăţi faţă de surzi. De asemenea, a gândi şi a vorbi ca o persoană auzitoare este minunat pentru un auzitor dar în cultura surzilor, dacă o persoană surdă gândeşte şi vorbeşte ca un auzitor, nu se va bucura de aceeaşi apreciere în cadrul colectivităţii. La fel va fi cazul altor persoane surde care adoptă valorile culturale ale auzitorilor şi îi privesc „de sus” pe semenii lor surzi; - percepţia vizuală şi limbajul gestual sunt apreciate în mod deosebit în colectivitatea surzilor. O dată cu intensificarea mişcărilor pentru drepturile persoanelor surde, s-a dezvoltat şi conştiinţa demnităţii şi a valorilor personale. La acest fapt a contribuit efortul unor surzi ambiţioşi de a urma studii superioare şi de a se afirma în lumea ştiinţei. Se cunosc cazuri de persoane surde care au adus contribuţii importante în ştiinţă, artă şi cultură, cum ar fi Thomas A. Edison, în sfera descoperirilor ştiinţifice, a lui Goya în pictură, a lui Ludwig van Beethoven în muzică, a lui Emanuelle Laborât, Deanne Bray, Marlee Matlin ş.a. în cinematografie şi teatru etc.;

- atitudinea faţă de metodele educaţionale diferă. În timp ce majoritatea auzitorilor folosesc metode orale sau un limbaj gestual ,,codificat”, surzii militează pentru folosirea unor metode manuale şi a unui limbaj gestual ,,curat”, fără exagerări sau ,,inovaţii”. De aici, necesitatea de a se folosi de către cadrele didactice un limbaj gestual comun, unitar, cu toţi elevii;

- importanţa accesului vizual. Este esenţial ca persoana surdă sa-l vadă, în mod confortabil, pe cel care vorbeşte. În acest sens, ea trebuie aşezată în bancă, în aşa fel ca să-l vadă atât pe profesor cât şi pe colegii care sunt ascultaţi la ore. Profesorul nu trebuie să stea cu spatele la sursa de lumină, să nu se mişte frecvent în clasă, să nu aibă ticuri (ridicarea frecventă a ochelarilor pe nas, scuturarea unei scame imaginare de pe haină, mutarea frecventă de pe un picior pe altul ş.a.). De asemenea, profesorul nu trebuie să fie îmbrăcat după ultima modă sau cu haine viu colorate, să nu aibă unghiile prea mari sau vopsite în diferite culori, buzele vopsite strident, machiaj excesiv, coafură extravagantă bijuterii prea multe etc. Cu ocazia unei întâlniri la o ,,masă rotundă” este recomandabil să nu se pună pe masă vaze cu flori, diferite ornamente sau aranjamente florale; care pot împiedica vizibilitatea

- afilierea, loialitatea, prioritate față de interesele de grup. Ca membri ai unei culturi colective, cei mai mulţi surzi consideră a fi mai importante necesităţile, preocupările şi interesele grupului decât cele ale indivizilor. Surzii simt plăcere şi confort în a petrece timpul cu alte persoane cu aceeaşi afecţiune, având deplin acces la comunicare prin limbajul gestual. Ei tind să aprecieze sprijinul dat altor surzi, aflaţi în nevoie şi să formeze un front unit în faţa opresiunilor şi a concepţiilor greşite; - lipsa de deschidere spre alte persoane, izolarea, închiderea în cadrul grupului sunt considerate, de obicei, atitudini negative. Surzii sunt bucuroşi că auzitorii învaţă limbajul gestual, deoarece el asigură ocazii mai multe de comunicare cu funcţionarii, poliţiştii, doctorii ş.a. În acelaşi timp, surzii pot prezenta o răceală faţă de noii gesticulatori, bazată pe experienţa din trecut cu auzitorii, al căror interes iniţial faţă de limbajul gestual a scăzut treptat; - tendinţa spre consultare, colaborarea. În mod normal, persoanele surde discută cu alte persoane surde înainte de a lua o decizie, cum ar fi schimbarea destinaţiei unor încăperi din sediul clubului, iniţierea unor acţiuni ş.a. De pildă, un preşedinte de asociaţie de surzi care ia decizii de capul său, fără a se consulta cu restul grupului, este curând exclus;

45

- lipsa de hotărâre, pierderea de timp. În cazul în care persoanele surde lucrează într-o unitate, împreună cu persoane auzitoare, au nevoie de ceva mai mult timp pentru a lua cea mai bună decizie, care să corespundă cel mai bine interesului lor. Ei au nevoie de consultări și de mai mult timp de gândire. Acest comportament, asociat cu frecvente consultări cu persoanele auzitoare, poate fi privit ca o manifestare de slăbiciune a persoanelor surde. În același timp, auzitorii pot deveni nerăbdători faţă de lipsa de decizie a colegilor surzi; - vorbirea directă. De obicei, persoanele surde nu folosesc un stil de comunicare directă tot timpul, dar sunt situaţii când acest stil este mult apreciat. De pildă, după ce salută o persoană apropiată, o schimbare remarcată în aspectul acelei persoane, fie pozitivă sau negativă, va fi comentată direct. Dacă această schimbare este pozitivă, aceasta este apreciată şi încurajată. Dacă schimbarea este negativă, se fac comentarii în direcţia îndreptării. Un obicei în cultura surzilor este preferinţa de a discuta direct şi sincer, fără introduceri diplomatice. Sunt inadecvate şi chiar ofensatoare aluziile la discuţiile vagi pe care le folosesc unele persoane, pentru a părea politicoase. A vorbi în secret, fără gesturi, de faţă cu alte persoane surde, se consideră a fi nepoliticos şi se recomandă ca aceste conversaţii particulare să aibă loc în alte spaţii. De obicei, la club se formează grupuleţe, care discută lejer, prin semne şi oricine este liber să asiste, să intervină acolo unde este oportun, cu sugestii sau sfaturi; - dorinţa de a obţine informaţii despre colectivitatea de surzi, cum ar fi noutatea şi diversitatea activităţile programate la club, date despre unii lideri importanţi din alte ţări şi realizările lor, existenţa unei istorii proprii, cu numele celor care au fondat filiale şi au adus contribuţii pe plan sportiv, social sau cultural ş.a. Când surzii se întâlnesc întâmplător se întreabă: „Ce mai este nou la club? , „Ce facilităţi s-au mai obţinut?”, „S-a modificat legislaţia acolo unde s-a greşit?”, „Ce s-a discutat în ultima şedinţă de Consiliu director?”, „Ce intervenţii au mai făcut preşedinţii noştri ?” ş.a. Sunt mult apreciate informările care se fac la club pe linie socială, politică sau pur şi simplu de ordin informativ general. In unele filiale s-a permanentizat obiceiul de a se prezenta informări saptămânale, de către preşedinţi sau de unii membri ai comitetului. Mai nou, de curând pensionarii surzi vin de dimineaţă pentru a participa la activitățile de club. Astfel este posibil să beneficieze de informări canalizate pe interesul lor și să poată să se întoarcă acasă pe lumină. În afară de faptul că se bucură de a fi împreună, pensionarii surzi discută despre sănătate, medicamente, cum să facă economii, să le ajungă pensia, unele măsuri de întrajutorare ;

- banii nu constituie un subiect tabu. Se discută mult în grupul de surzi despre cum să faci cumpărături eficiente, cum să tratezi cu un vânzător de maşini, cum să cumperi ceva avantajos ş.a. astfel că fiecare învaţă din experienţa altora. De asemenea, cei care au călătorit în străinătate şi au avut necazuri, vor spune deschis altora să se ferească. Procedurile şi simptomele medicale ale unor boli sunt descrise în amănunt, pentru a împărtăşi experienţa de viaţă şi pentru a-i educa pe alţii care ar putea să se îmbolnăvească (semne ale diabetului, ale hepatitei, bolilor venerice ş.a.). - lipsa intimității constituie o altă caracteristică a comunităţi de surzi. Unii auzitori încep să se simtă jenaţi când sunt întrebaţi în legătură cu detalii ale vieţii private. Întrebări referitoare la starea lor civilă, sănătate, salariu pot părea cel puţin nepoliticoase. Dacă auzitorii se confesează unei persoane surde cunoscute, să nu se mire că în curând veştile se vor răspândi în toată comunitatea de surzi, chiar dacă cere ca informaţia să rămână confidenţială;

- în familie, bucătăria este camera de discuţie preferată de surzi, deoarece lumina este cea mai bună iar camera este mai mică. În schimb, dacă se află la restaurant, surzii aleg cu grijă masa, asigurându-se că nimeni nu va sta în contra lumină, aşezându-se lângă o fereastră luminată puternic;

- la o conferinţă, unde participă mai mulţi surzi, persoanele care doresc să spună ceva, sunt rugate să se urce pe un podium, pentru ca să poată fi văzute fără efort.

46

- persoanele surde tind să fie independente, să aibă control asupra vieții private. De pildă, ei consideră că sunt cei mai în măsură să decidă privind educaţia de care vor beneficia copiii lor. În ultima perioadă se manifestă tendința restrângerii numărului de persoane surde din societate, făcându-se apel la tot felul de soluţii, printre care enumerăm desfiinţarea şcolilor cu internat, incluziunea surzilor în şcolile de masă, chirurgia implantului cohlear, intervenţii genetice ş.a. Nu demult a existat şi soluţia exterminării a zeci de mii de surzi în camerele de gazare fasciste. Faţă de aceste tendințe, comunitatea surzilor manifestă o atitudine de rezistenţă.

Deosebit de importante sunt legăturile cu şcoala-internat iar absolvenţii lor se referă la şcoala absolvită de cîte ori fac cunoştinţă cu alte persoane surde. Şcoala pentru surzi are semnificaţii mai profunde, deoarece ea a fost o casă adevărată, a constituit familial or până când veneau părinții să-i ia în vacanță, dacă nu-i uitau la școală. Aici surzii şi-au petrecut cea mai mare parte a copilăriei şi tinereţii, şi-au făcut prieteni şi chiar şi-au ales partenerul de viaţă. Întrucât majoritatea surzilor se căsătoresc între ei, căsătoria lor cu un auzitor este privită cu suspiciune.

Amintim aici episodul semnificativ, petrecut pe tărâmul politicii surzilor americani, care au dorit şi au impus ca primul preşedinte al Universităţii Gallaudet să fie o persoană surdă (dr. J.King Jordan Fructele acestui activism al studenţilor au fost bogate. Universitatea Gallaudet a angajat mai mulţi surzi la toate nivelurile. S-a înfiinţat o nouă specializare - studii legate de surditate; s-au adoptat noi măsuri în favoarea surzilor şi s-a obţinut o mai mare toleranţă faţă de limbajul gestual. Milioane de americani au devenit si mai conştienţi de colectivitatea surzilor şi de limbajul lor. Această „revoluţie” a fost înainte de toate o reafirmare a culturii surzilor, care a generat o aniversare mondială numită „Deaf way I” , care a avut loc în 1989, la care au participat peste 5.000 de surzi din toate ţările, inclusiv savanţi, artişti şi lideri politici. Au avut loc expoziţii de sculptură, de pictură, piese de teatru, conferinţe, dansuri, spectacole de pantomimă, vizionări de filme şi de casete video ş.a. Manifestarea s-a bucurat de un deosebit succes astfel că în anul 2000 a avut loc a doua ediţie numită „Deaf way II” la care au participat şi unii membri surzi din ţara noastră. Astfel, doamna Carmen Criştiu a obţinut o sponsorizare din partea Radio-Romania Actualităţi şi a participat cu poezii şi proză la secţiunea „literatură”. Toate contribuţiile literaţilor surzi au fost incluse într-o antologie a scriitorilor surzi printre care este şi reprezentanta noastră Carmen Criştiu.(The Deaf Way II Anthology. A Literary Collection by Deaf and Hard of hearing Writers, Tonya M. Stremlau(ed.) Gallaudet University Press, 2000.

Unii autori (Parrott, Kyle, Tipping, Lane ş.a.) s-au referit la faptul că fiecare minoritate lingvistică este diferită sub anumite aspecte. Astfel, majoritatea surzilor se căsătoresc între ei, în timp ce alte minorităţi îşi caută parteneri în afara grupului; limbajul gestual s-a dezvoltat în timp ce alte limbaje minoritare au dispărut; surzii învaţă a doua limbă mult mai greu, ca pe o limbă străină şi aproape nici o persoană surdă nu a ajuns să fie expertă în limbajul verbal, cu toate că unii au mult talent în scrierea de poezii sau povestiri. În timp ce copiii minorităţilor încep să înveţe limbajul verbal încă de la naştere, surzii îl învaţă abia la şcoală. Spre deosebire de alte minorităţi, care se concentrează pe o arie geografică restrânsă, surzii sunt mult mai dispersaţi pe teritoriul unei ţări, astfel că prezenţa unor interpreţi este vitală pentru a se realiza necesitățile de comunicare. De asemenea, puţini surzi ajung să ocupe în societate poziţii mai bine retribuite ca doctori, avocaţi, notari etc. profesii la care alte minorităţi nu întâlnesc aproape niciun obstacol. În timp ce alte minorităţi învaţă în şcoli obişnuite, surzii luptă să păstreze şcolile speciale cu internat ca mijloc important de transmitere a culturii de la o generaţie la alta şi de dezvoltare a conştiinţei de sine.

Nu trebuie să uităm că datorită activismului organizaţiilor de surzi, ONU a adoptat „Regulile Standard privind egalizarea şanselor persoanelor cu handicap” ce prevăd, printre altele, începerea de cursuri de limbaj gestual pentru părinţii cu copii surzi, folosirea limbajului gestual în şcoli, existenţa unor şcoli speciale pentru surzi, servicii de interpretare, inclusiv la

47

ONU şi la Parlamentul European pentru oficialii FMS sau ai Uniunii Europene a Surzilor, accesul la informaţie ş.a.

Ne exprimăm opinia că dacă tot mai mulţi auzitori vor cunoaşte mai îndeaproape limbajul gestual şi cultura surzilor, îşi vor forma o atitudine pozitivă faţă de aceste persoane si ar putea sa comunice mai usor cu acestea, ar duce la crearea unei mai bune integrări sociale a persoanelor lipsite de auz.

Poate că atunci apariţia unui copil surd nu va mai fi privită ca un accident regretabil. În lipsa comunicării gestuale, mai ales în primii ani de viaţă de după pierderea auzului, există neşansa ca acest copil să nu-şi dezvolte limbajul şi gândirea, să nu găsească un loc de muncă, să devină un om dependent economic de societate. 

CURSUL VFORME DE MANIFESTARE A CULTURII COMUNITĂȚII DE SURZI

Surzii se adună în cluburi înfiinţate de ei încă din secolul al XIX-lea, conduse de

persoane alese din rândul lor şi finanţate din venituri proprii sau cu sprijin din partea unor organizaţii de stat ori private. Baza formării primelor cluburi ale surzilor din toată lumea a constituit-o şcolile cu internat. Aici s-au format şi s-au cimentat primele relaţii afective, care au continuat în cadrul cluburilor şi asociaţiilor de mai târziu. Nu întâmplător, când persoanele surde fac cunoştinţă, fac referire la şcolile pe care le-au absolvit şi la profesorii pe care i-au avut. Școlile speciale constituie sursa de noi membri ai asociaţiilor. Este interesant să menționăm că, până nu demult, dacă una din persoanele surde nu a absolvit o şcoală de surzi, ea este privită cu suspiciune, chiar dacă a urmat o facultate. Menţionăm că relaţiile care se formează în şcolile de surzi durează o viaţă iar când se fac excursii în diverse locuri din ţară participanţii includ automat vizitarea filialei teritoriale, clubul sau şcoala de surzi. În acest fel se continuă relaţiile dintre persoanele surde şi se asigură perpetuarea existenţei asociaţiei surzilor. Activităţile culturale şi sportive care se desfăşoară în şcolile speciale constitue una din cele mai puternice forţe unificatoare ale colectivităţii surzilor. După părerea noastră, aceste activităţi sunt foarte importante în cadrul comunităţii surzilor ca minoritate lingvistică, deoarece le permit să fie remarcaţi, prin performanţele ce pot fi obţinute în diverse ramuri sportive sau în domeniile culturale şi să se integreze mai uşor în societatea auzitorilor. În viaţa oricărei colectivităţi din orice cultură artele vizuale, teatrul, televiziunea, spectacolele constituie o modalitate de exprimare artistică, o formă de protest, de bucurie, de căutare a unui răspuns la o problemă de viaţă sau a unei căi de rezolvare. Prin intermediul artei se pot comunica o diversitate de gânduri, idei. Artele pot constitui o modalitate de cunoaștere a evoluţiei unei anumite culturi sau colectivităţi de a lungul unei perioade istorice. De pildă, prin studierea manuscriselor, a lucrărilor de artă, a desenelor imprimate pe pereţii unor peşteri, a mormintelor faraonlor egipteni ş.a. putem deduce şi înţelege evoluţia unei culturi. De pildă, desenele din peşteri ne pot da informații despre cum arătau oamenii sau animalele din acea vreme, cum se îmbrăcau oamenii, cu ce se ocupau, ce arme foloseau etc. În acest context ne putem pune întrebarea dacă arta colectivităţilor de surzi, indiferent de forma ei (pictură, desene, sculptură), exprimă o cultură a întregii colectivităţi sau numai un specific al persoanei surde în cultură. Dacă da, cum se poate defini această cultură specifică? Oare ce vor înţelege persoanele surde sau auzitoare peste câteva sute sau mii de ani din consultarea fotografiilor şi a diverselor forme de artă pe care le creează surzii? Deoarece surzii sunt persoane vizuale, nu este surprinzător să găsim mulţi surzi în diferite domenii ale artei. Apoi, limbajul gestual, neavând o formă scrisă, a transmis artele surzilor din generaţie în

48

generaţie încă din perioada Renaşterii în forme palpabile. Arta surzilor a fost şi este o formă de expresie culturală specifică. La începutul istoriei moderne a surzilor, care datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea, artiştii surzi au jucat un rol important în procesul de conştientizare a eforturilor de pionierat ale abatelui de L’Epee şi ale succesorului său, abatele Sicard. Astfel, unul din elevii abatelui de L’Epee a fost pictor, altul a fost sculptor şi fiecare dintre ei a prezentat viziunea unei persoane surde despre „părintele surzilor”, despre acest „binefăcător al omenirii” cum l-au denumit membrii Adunării Naţionale a Franţei, când au ridicat la rangul de Institut Naţional şcoala din Paris fondată de L’Epee. Din studierea operelor de artă ale surzilor rezultă că ele nu au nici un fel de restricţii. Putem vorbi doar de o “cultură minoritară” în cadrul culturii majoritare, formată din cultura proprie a surzilor, acceptată şi apreciată de colectivitatea de surzi, care s-a inspirat din cultura auzitorilor. Carol-lee Aquiline crede că aceste două forţe culturale se află într-un “conflict interior” în cadrul culturii fiecărui artist surd, deoarece el trăieşte printre auzitori şi preia, mai mult sau mai puţin conştient, unele valori ale culturii auzitorilor.

Pentru a înţelege mai profund cultura surzilor, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre folclorul, formele de artă şi povestirile surzilor, să analizăm cum acţionează ele şi apoi să le comparăm cu formele de artă ale auzitorilor. Din studierea documentelor, putem constata că arta surzilor s-a manifestat încă din perioada antichităţii, prin spectacolele de pantomimă prezentate în pieţele publice, cu ocazia diverselor sărbători, sau prin bufoneriile acestora, prezentate în casele celor avuţi. De asemenea, pictura a constituit una din cele mai accesibile forme de manifestare a culturii lor, amintinm în acest sens pe primul pictor surd cunoscut în istorie, Quintus Pedius. Regretabil este faptul că nu s-au păstrat până în zilele noastre tablourile lui. Doar mărturiile celor care l-au cunoscut pe acest pictor ne amintesc de existenţa lucrărilor lui. Abia mai târziu, prin secolul al XVII-lea, s-au găsit lucrări palpabile, care dovedesc măiestria artistică a celor lipsiţi de simţul auditiv. Este suficient, credem noi, să menţionăm doar căteva nume care nu mai au nevoie de prezentare cum ar fi cele ale pictorilor Pârvu Mutu - Zugravul, Goya, Beethoven, Edison ş.a.

In secolele ce au urmat, arta surzilor s-a dezvoltat treptat, prin crearea unor organizaţii care au luptat pentru afirmarea lor. Astfel a luat fiinţă Institutul de Arte Vizuale “Spectrum”, care a organizat cursuri de vară despre arta surzilor şi a publicat un ziar care trata aspecte legate de arta lor; Compania Americană de Dans a Surzilor; au avut loc numeroase expoziţii de sculptură şi pictură precum şi conferinţe despre arta surzilor, care au trezit controverse atât printre surzi cât şi printre auzitori, deoarece aceste opere de artă conţineau imagini cu gesturi şi forme de redare vizuală a sunetelor. Interesul faţă de arta surzilor a crescut prin crearea în 1985 a organizaţiei profesionale “Deaf Artists of America” la Rochester, New York şi a departamentului de dansuri şi dramaturgie la Gallaudet College din Washington (Quest-Arts for Everyone) sub conducerea profesorului Tim McCarty. Această trupă de dans şi de teatru a efectuat numeroase turnee în multe ţări, inclusiv în ţara noastră. Arta surzilor se poate diviza în două mari categorii cuprinse în arta subiectivă, unde sentimentele, gândurile şi emoţiile artiştilor predomină în lucrările lor şi arta obiectivă, care se concentrează pe obiectele prezentate, pe liniile şi formele lor. Unele lucrări de artă ale surzilor nu scot în evidenţă surditatea, artiştii dorind să fie cunoscuţi doar ca artişti şi atât. Pe de altă parte, artiştii încorporează în lucrările lor aspecte din cultura surzilor, obiceiuri, puncte de vedere, mândria de a fi surd şi orice temă legată de incapacitatea de a auzi. La început, lucrările grupului “De VIA” s-au concentrat pe elementele evidente, cum ar fi mişcări exagerate ale mâinilor, guri distorsionate, urechi care nu funcţionează şi ochi disproporţionaţi. Lucrările mai recente demonstrează o viziune mai subtilă faţă de surditate, incluzînd izolarea, forme sonore perturbate şi unele teme abstracte, care izvorăsc din mişcările educative ce promovează mainstreaming-ul şi implantul cohlear. Dintre multiplele forme artistice promovate de surzi,

49

cum ar fi sculptura, pictura, desenul, modelajul, literatura, teatrul ş.a. prezentăm mai jos câteva din cele mai sugestive forme ale măiestriei lor.

Literatura surzilor include aspecte din viaţa lor, din lupta pentru drepturi umane şi cuprinde povestiri, poezii, legende, fabule, anecdote, glume, piese de teatru, care le reafirmă valorile. Deoarece persoanele surde trăiesc în mijlocul culturii majoritare, aceasta îşi „inoculează” propriile valori, astfel că nu se poate face o demarcaţie netă între cele două culturi. Una din primele activităţi ale Asociaţiilor de surzi a fost publicarea unui dicţionar cu semnele gestuale, deoarece s-a observat că se inventează tot felul de semne, iar surzii resping crearea de gesturi arbitrare şi folosirea inutilă a mâinii pentru transmiterea de semnificaţii gestuale.

În acest domeniu observăm că tot mai multe persoane surde scriu nuvele, poezii, scurte povestiri şi chiar romane, însă puţine dintre ele au văzut lumina tiparului. Există încercări literare din care amintim unele lucrări din ţara noastră, care au văzut lumina tiparului. Astfel, o excepţie fericită constituie romanul autobiografic al lui Vasile Dimitriu-Leorda “Înfrângerea destinului”, apărut la Bucureşti, în anul 1938, la editura ,,Diana”. De fapt, personalitatea lui Vasile Dimitriu-Leorda s-a manifestat pe multiple planuri, el fiind profesor de desen la o şcoală de surzi din Bucureşti, director şi fondator al periodicului ,,Răsăritul nostru”, (primul ,,ziar” al surdomuţilor din România, apărut în anul 1932), preşedinte al ,,Asociaţiunii Amicale a Surdo-Muţilor din România”, primul preşedinte şi membru fondator al ,,Cercului sportiv al Surdo-Muţilor din România”, înfiinţat la Bucureşti, la 1 aprilie 1934. A fost un prolific sculptor, poet, publicist în mai multe ziare ale vremii sale şi iniţiator al primei ,,Case a tăcerii”, un adevărat lăcaş de cultură pentru surdo-muţi, din păcate, nefinalizat. De asemenea, V.D.Leorda a sculptat figura fondatorului primei şcoli pentru surzi din Franţa, care tronează şi astăzi în curtea Institutului Naţional pentru Tineri Surzi din Paris.

Printre alte lucrări apărute, menţionăm poeziile pline de candoare ale Violetei Iancu, din Petroşani, volumul de poezii “Frunze pe ape” al lui Carmen Criştiu din Bucureşti, apărut cu sprijinul Fundaţiei Umanitare Bogdan, în 2003, la Editura ,,Neremia Napocae”. Carmen Cristiu se află în pragul apariţiei unui roman legat de personalitatea unei persoane surde, prezentată în iuresul evenimentelor care au avut loc în România de-a lungul ultimilor 80 de ani. Desigur, sunt şi mulţi alţi surzi care scriu poezii şi încercări literare dar, fie din timiditate, din lipsă de curaj sau din alte motive, nu le trimit spre publicare. Menţionăm că unele din poeziile lui Carmen Criştiu au apărut într-o antologie a scriitorilor surzi, în limba engleză, care şi-au prezentat lucrările cu ocazia marelui eveniment cultural “Deaf Way II”. (The Deaf Way II Anthology-A Literary Collection by Deaf and Hard of Hearing Writers, Gallaudet University Press, 2002). Merită semnalat faptul că au apărut nu de mult cele trei cărţi ,,Surditate şi comunicare”(2006), ,,Istoria comunităţii surzilor”(2007) în traducere şi Limbaj gestual, Comunicare și interpretare (2010) și numeroase articole publicate în reviste de specialitate ale subsemnatului.

Spre deosebire de scriitorii auzitori, care se întâlnesc în cenacluri literare, unde se discută ce au creat şi unde au posibilitatea să-şi publice mai uşor lucrările, scriitorii surzi sunt handicapaţi cel puţin în două privinţe. Mai întâi, sunt puţini scriitori surzi într-o ţară. Ei nu se întâlnesc în cenacluri iar lucrările lor nu sunt discutate pentru a li-se da o desfăşurare care să trezească curiozitatea cititorilor. Apoi, editorii auzitori nu se aventurează să publice cărţi scrise de surzi, cu personaje surde, care n-ar putea să intereseze pe cumpărătorii auzitori iar cei surzi sunt puţini. Se speră că folosirea unor “cenacluri pe internet” ar putea facilita contactele unor scriitori surzi din diverse locuri ale lumii iar numărul de lucrări publicate de aceştia ar putea spori. De multă vreme teatrul pentru surzi a reprezentat o atracţie dar scena nu a fost accesibilă decât spre sfârşitul secolului al XX-lea. Unele ţări au deja o tradiţie privind existenţa trupelor teatrale, mai ales în Suedia, Statele Unite, Israel, Finlanda, Rusia, Ucraina ş.a. care sunt prezente cu regularitate la festivalurile internaţionale organizate special pentru surzi, sub egida

50

FMS. În ultimii ani am asistat la o avalanşă de piese de teatru, piese elaborate de surzi sau prelucrate pentru ei. De pildă, la festivalul “Deaf Way II” s-au primit peste 200 de oferte de spectacole teatrale, pentru a fi prezentate, ceea ce dovedeşte interesul surzilor pentru acest gen de artă.

În unele ţări există săli special amenajate pentru vizionarea pieselor de teatru, acestea trebuind să fie de mici dimensiuni, de până la 200 de spectatori iar scaunele să fie aşezate în trepte. Spectatorii pot fi surzi, auzitori sau un amestec dintre aceştia. În funcţie de compozișia spectatorilor se alege varianta de accesibilizare a piesei, deoarece actorii surzi interpretează piesele numai în limbaj gestual. Dacă spectatorii sunt numai surzi, piesa se desfăşoară ”normal”, adică fără folosirea interpreţilor. Dacă spectatorii sunt auzitori, se folosesc interpreţi care traduc piesa în spatele cortinei, fără să fie vizibili. Dacă în sală sunt şi persoane surde, interpretul trebuie făcut vizibil prin folosirea unui spot de lumină. Ne face plăcere să amintim aici că la “Tyst Teatre” din Stockholm, actorul surd de origine română Jianu Iancu interpretează de cca 30 de ani piese din repertoriul shakespearian şi din cel al dramaturgilor din ţările nordice, care se bucură de mult succes în Suedia şi în alte ţări. Cele mai frecvente teme abordate în teatrul pentru surzi se referă la comunicarea dintre surzi şi auzitori, rolul central al şcolilor de surzi în procesul de culturalizare a acestor elevi şi critica atitudinilor negative ale autoritaţilor şcolare, demnitatea surzilor şi frumuseţea artistică a limbajului gestual . Dacă pătrundem mai profund în abordarea teatrului pentru surzi putem deosebi două feluri de piese: cele create de surzi, care explorează experienţe de viaţă proprii şi cele care reprezintă adaptarea în limbaj gestual a pieselor create de auzitori. Dacă piesele din prima categorie au fost primite cu entuziasm de audienţa de surzi, celelalte au fost primite cu rezerve. Piesele adaptate în limbaj gestual, din cauza dificultăţii de inţelegere a ideii autorilor, care nu are legătură cu experienţa anterioară a comunităţii de surzi, nu se bucură de succes in rândul acestora. Ar trebui să facem o deosebire între teatrul în limbaj gestual, unde toate piesele pot fi traduse în acest limbaj şi teatrul pentru surzi. În primul caz, piesele nu se referă la surditate sau la surzi. Actorii pot fi surzi sau auzitori, iar starea auzului nu este importantă în piesă. Teatrul pentru surzi, în schimb, adaptează materialul din teatrul convenţional pentru a permite o prezentare realistă a experienţei persoanelor surde sau se elaborează piese legate de experienţa lor. Acestea sunt de scurtă durată şi au mult succes dacă se prezintă mai mult sub forma teatrului mimat.Interpreţii sunt folosiţi în teatrele pentru surzi în cazul când spectatorii nu cunosc limbajul gestual. Aceşti “actori care povestesc” stau în faţa scenei şi citesc cu voce replicile personajelor surde. În alte situaţii este posibil ca aceşti interpreţi să se costumeze şi să se “strecoare” printre personajele tăcute ale piesei. Pentru a avea succes interpreţii trebuie să munceasca foarte mult, să participe la repetiţii, să se adapteze la modificările care pot apărea in timpul spectacolului. Pentru reuşita acestuia, interpreţii sunt aleşi cu multă grijă. În afară de faptul că trebuie să aibă foarte bune abilităţi de interpretare, ei trebuie sa aibă o mare putere de concentrare, să inţeleagă esenţa piesei, să aibă un bun control al mişcărilor şi priceperi actoriceşti. În ultimele decenii piesele referitoare la surzi sau cu actori surzi au câştigat numeroase premii Tony, Emmy şi Oscar in SUA, precum şi alte premii similare în alte ţări pentru producţii remarcabile de teatru, film sau televiziune. Primul premiu Tony a fost câştigat in 1977 de Teatrul Naţional al Surzilor din SUA, pentru piesa “Copiii unui Dumnezeu mai mic” (Children of a Lesser God), care a fost prezentată, în premieră, şi pe scena teatrului “Odeon” din Bucureşti, având în rolul principal pe actorul Marcel Iureş. În această piesă era vorba despre dragostea dintre un terapeut al vorbirii şi o femeie surdă, care era mândră de cultura surzilor. Actriţele surde Elisabeth Quinn şi Emanuelle Laborât au caştigat premiile pentru cele mai bune actriţe ale anului în Anglia şi, respectiv, în Franţa, pentru performanţele lor în piesa menţionată. În fine, actriţa surdă Marlee Matlin a câştigat un premiu Oscar, pentru transpunerea pe ecran a

51

piesei, iar milioane de americani au avut ce învăţa despre cultura şi mândria surzilor. Alt film care a câştigat numeroase premii a fost “Love is never silent” o co-producţie pentru televiziune, “Water street” (despre lupta părinţilor surzi pentru educarea copiilor lor auzitori), “Testarea auzului” de Willy Conley. ş. a. În 1940 au început să se predea primele cursuri de dramaturgie la Universitatea Gallaudet. Primul titular al catedrei a fost Gilbert Eastman. Acesta a scris piesa “Sign me Alice”, o satiră în limbaj gestual, la adresa unor semne inventate, bazată pe piesa “Pygmalion” de G. B. Shaw. Începănd din 1985, Eastman a găzduit programul-magazin de televiziune prin cablu pentru surzi. “Deaf Mozaic”, produs de Gallaudet University, care a câştigat peste 10 premii Emmy. Acest program a abordat teme din lumea surzilor, cum ar fi istoria, implantul cohlear la copii, Jocurile Mondiale, poezia in limbaj gestual ş.a. Din lipsă de fonduri, însă, acest program şi-a încetat activitatea in 1995. Cea mai importantă contribuţie a lui Eastman a fost înfiinţarea Teatrului Naţional al Surzilor. Acum, la peste 30 de ani de activitate, acest teatru se poate lăuda cu prezentarea a peste 6000 de spectacole din circa 50 de producţii, efectuând peste 30 de turnee in străinătate si căştigând numeroase premii. Realizările teatrale au contribuit la o mai bună recunoaştere şi acceptare a limbajului gestual în SUA şi peste graniţele ei (Baldwin, 1995). TNS a contribuit la înfiinţarea de astfel de teatre în alte ţari, cum ar fi Australia, Anglia, Canada, Danemarca, Franţa, Japonia, Polonia, Rusia şi Suedia. La ora actuală se acordă o atenţie mai mare teatrului vizual, un gen de teatru experimental, care s-a dezvoltat mai mult în Franţa (International Visual Teatre), în Hong Kong şi Cehia (OWNS).

Se ştie că teatrul este o sursă de divertisment dar, în acelaşi timp, el poate face pe oameni să se gândească la problemele serioase care frământă omenirea, să înţeleagă cine sunt ei şi care este rolul lor in lume. Viitorul teatrului pentru surzi ar putea să clarifice nu numai ce înseamnă să fii surd dar, mai ales, ce înseamnă să fii OM.

În scopul atragerii de spectatori, precum şi din motive financiare, teatrele pentru surzi încheie actualmente parteneriate cu teatrele pentru auzitori, folosind în comun resursele financiare, recuzita, sălile ş.a. În acest fel se poate face o popularizare mai bună artiştilor surzi pe marile scene şi se poate oferi locuri de muncă mai multe pentru artiştii surzi.

Se pare că în domeniul picturii este posibil să fi existat artişti surzi încă de pe vremea Imperiului Roman, cu toate că nu s-au descoperit dovezi palpabile care să susţină această ipoteză. În scrierile filozofului Plinius cel Bătrân (23-79 e.n.) se menţionează că QUINTUS PEDIUS a fost primul artist surd cunoscut, care a fost angajat de împăratul Iulius Caesar în perioada de înflorire a imperiului său. Din nefericire, nici una din operele sale nu a supravieţuit până în zilele noastre. Dar nici interesul auzitorilor faţă de munca lor n-a fost trezit decât abia în anii’70 ai secolului trecut, când cercetătorii au atras atenţia spre operele lor. Actualmente asistăm la apariţia unor cărţi despre artiştii surzi, care, cu excepţia lui Francisco Goya (1746-1828) erau o raritate. Goya a fost un artist care a devenit surd la vârsta de 42 de ani şi a trăit restul vieţii la Madrid, la curtea regelui Carol al IV-lea. Acum cărţile de istoria artei pun în evidenţă că stilul său artistic s-a schimbat după ce a asurzit.

O dată cu apariţia filmului, în 1895, s-a creat tehnologia care a permis înregistrarea precisă, în detaliu, a limbajelor vizuale. Filmul a dat posibilitatea ca surzii să-şi conserve limbajul şi modul specific de viaţă. Descoperirea filmelor vechi, cu surzi care gesticulează, au oferit dovezi că în 1913 surzii au folosit filmele in scopuri educative sau recreative. Prin studierea acestor filme, cercetătorii interesaţi de cultura surzilor, de lingvistică etc. au putut să-şi valideze cercetările.

Primele filme s-au realizat de Asociaţia Naţională a Surzilor între 1913-1920, într-o perioadă ce a urmat Congresului de la Milano, când exista temerea că limbajul gestual va dispărea. S-au produs peste 20 de filme, în care s-au înregistrat poezii, conferinţe despre păstrarea limbajului gestual şi amintiri ale liderilor surzi.

52

Primele filme erau tăcute, spre deosebire de filmele mute pentru auzitori. Ele nu aveau muzică sau fond sonor, unele aveau text în limba engleză. În filmele tăcute ale NAD existau doar titluri care prezentau subiectul filmului şi numele celui care făcea semne, ca în ,,Păstrarea limbajului gestual” cu G. Veditz. Nu existau titluri intermediare sau mici gesturi care să reprezinte dialogul şi nici subtitrări, care au fost introduse mai târziu, după apariţia filmelor sonore. Vorbitorii erau prezentaţi cu tot corpul. Nu erau schimbări în unghiul de filmare. Expunerile erau fără pauze, deşi unele erau ,,lipite”, producând scurte ,,căderi” în imaginea filmului.

Primele filme erau destinate persoanelor surde. Ele nu-i îndemnau pe auzitori, să devină adepţi ai cauzei surzilor. Ele arată că va fi dificil, dacă nu imposibil, să se comunice cu auzitorii prin limbajul gestual. Veditz s-a referit, în primele filme, la supraveghetorii şcolii, care nu reuşeau să gesticuleze, când se aflau în prezenţa unei audienţe de surzi, făcând de neînţeles vorbirea lor. De fapt, surzii se simţeau ei înşişi reduşi la tăcere de diferenţa între limbaje şi de faptul că chiar auzitorii, care puteau gesticula, nu recunoşteau limbajul gestual ca limbaj de sine stătător. Erau blamaţi auzitorii care ascultau mai atent la cei care vorbeau în numele surzilor, dar nu pe surzi înşişi. Prin urmare, surzii au crezut că pot comunica cu auzitorii prin limajul scris, nu prin limbajul gestual. Dar limbajul scris era limitat în privinţa apropierii auzitorilor de surzi. Acesta nu ajungea la o audienţă largă. Foarte important era CE să spui şi CUM să spui în limbajul gestual. Acesta este în acelaşi timp un mijloc de comunicare şi mesaj. G. Veditz a proclamat limbajul gestual ca fiind ,,cel mai nobil dar pe care Dumnezeu l-a dat surzilor”.

Deoarece filmul este o expresie a valorilor culturale ale societaţii, filmele destinate marelui public i-au prezentat pe surzi ca persoane singuratice, triste şi închise în ele însele. Un exemplu este flmul “The Heart is a Lonely Hunter”. Când se prezintă personaje surde, intenţia regizorului era să sporească valoarea artistică a filmului. Surzii din aceste filme sunt prezentaţi simplist, ei pot vorbi inteligibil sau pot citi de pe buze, cum a fost cazul cu filmul “Vocile” sau ,, FBI Files”  , prezentate şi pe ecranele noastre. Cele mai multe filme despre surzi nu prezintă, în realitate, cultura lor bogată, frumuseţea limbajului gestual, diversitatea formelor artei, tradiţiile şi multe altele. Primele filme aveau o lungime de 40-130 m., durând între 8-9 minute fiecare. Multe dintre ele au suferit stricăciuni, nu numai fiindcă au circulat mult în SUA, fiind transportate dintr-un loc în altul, pentru a fi prezentate în săli. Unele au fost afectate de proasta manipulare de către operatori fără experienţă, fiind reparate de surzi. Faptul că aceste filme au supravieţuit aşa de mult şi că au rămas vii după mulţi ani, constituie o poveste legată de surprinzătoarea durabilitate a tehnologiei folosite.

Filmele în limbaj gestual se deosebeau de filmele mute. Ele nu aveau subtitrare, în afară de numele gesticulatorilor şi titlurile expunerii lor. Aceste filme au fost elaborate pentru a ilustra limbajul gestual, în forma lui ,,cea mai pură”, de a comunica prin semne, dincolo de orice distanţă. Aceste filme sunt importante documente care atestă pentru prima dată cum au putut fi transpuse ideile surzilor în limbajul gestual original.

Primele filme sunt valoroase deoarece, spre deosebire de limbajul scris, puteau da indicii privind evoluţia acestuia. Următoarea realizare a NAD legată de filme, este că s-a reuşit păstrarea gesticulaţiei de atunci pentru timpurile actuale, de la gesticulatorii în vârstă la cei tineri, de la auzitori la surzi, despre multe teme. Filmele realizate de NAD au dat lingviştilor o mulţime de detalii referitoare la modificarea semnelor în timp. Unele semne sunt embleme ale perioadei lor (dolar = o mişcare circulară în palmă = monedă), (telefon = realizat cu ambele mâini, una la ureche-receptor şi alta la gură-microfon).

Gesticulatorul actual poate înțelege pe cei care gesticulau acum un secol în primele filme. Ei nu foloseau mişcări ale buzelor la filmare. Astăzi, gesticulatorii îşi mişcă buzele în ceea ce s-a numit ,,gesturi ale gurii”. În vechile filme, corpul era solid ancorat de podea. Astăzi, gesticulatorii se mişcă uşor, sunt mai flexibili în spaţiul de executare a gesturilor. Dactilarea se

53

realiza atunci încet, fiecare literă era executată ca şi cum s-ar scrie pe o foaie invizibilă. Astăzi dactilarea este mai rapidă, fiecare formă a mâinii o înlocuieşte rapid pe următoarea iar palma rămâne fixată în apaţiul din faţa gesticulatorului. Există o diferenţă observabilă în felul în care erau articulate gesturile, pe de o parte, deoarece gesticulatorii nu erau siguri de posibilităţile filmului şi, pe de altă parte, ei voiau să fie înțeleși clar de ,,următoarea generaţie de gesticulatori”.

La un secol după ce au apărut aceste filme, ele au dispărut din uzul popular şi au fost lăsate ascunse în pivniţele bibliotecii Gallaudet. Când cercetarea limbajului gestual şi-a început ascendenţa, în anii 1970, au început să se caute filmele, să se restaureze şi să se prezinte în formă nouă. Astăzi ele sunt disponibile pe video, au loc cursuri de cultură a surzilor, folosindu-se aceste filme, ca exemple de stiluri vechi de gesticulare şi de profunzime a sentimentului faţă de limbajul gestual care a existat atunci.

Folosirea tehnologiei video şi a filmului este deosebit de importantă pentru surzi, deoarece este un mijloc de a arăta, prin documente în mişcare, specificul limbajelor, a culturii lor şi a modului de viaţă. În ultimii ani asistăm la o creştere a numărului de filme cu artişti surzi sau despre diferite aspecte ale vieţii surzilor create fie de surzi fie de auzitori. Dintre artiştii surzi mai cunoscuţi în lumea filmului amintim pe Emanuelle Laborât (Franţa), Deanne Bray şi Marlee Matlin (SUA). În 1987 actriţa surdă Marlee Matlin (născută pe 24.08.1965) devine prima persoană surdă care câştigă premiul ,,Oscar” pentru rolul ei în filmul ,,Children of a lesser God” (Copiii unui Dumnezeu mai mic). Această piesă a fost prezentată, în premieră, la teatrul ,,Odeon” din Bucureşti în 1994, având în rolul principal pe actorul Marcel Iureş. În 1990 au fost scoase în afara legii practicile discriminatorii şi obstacolele puse în calea accesibilităţii persoanelor cu handicap, odată cu adoptarea Legii Perooanelor cu Disabilități. Pentru surzi, legea prevedea mijloace mai bune de comunicare şi de educare şi şanse egale de angajare. De pildă, nu se mai permitea discriminarea la angajare a persoanelor surde pe motiv că nu puteau răspunde la telefon. Documentele istorice arată că primele spectacole de pantomimă şi de scamatorie au fost prezentate în vechiul Egipt şi în China, cu cca 4000 ani în urmă, după cum afirmă S.J.Carmel. Acestea au fost forme de divertisment la banchetele celor bogaţi, cu ocazia târgurilor şi a carnavalurilor. De asemenea, spectacole de scamatorii aveau loc in pieţe, pe strazi, în locuinţe private sau la televiziune. Scamatoriile continuă şi astăzi să fascineze audienţa. Un magician obişnuit poate face să dispară o monedă, să apară cărţi de joc sau păsări din aer sau să taie un asistent pe jumatate. Adevărata artă constă în felul cum este prezentată scamatoria. Există tehnici importante pentru ca un magician să atragă atenţia audienţei departe de mişcările lui secrete şi arta de a efectua mişcările în aşa fel încât oamenii să creadă în scamatorie. În aceste fel se creează impresia că a avut loc ceva extraordinar. Astăzi, dupa J.Carmel, există aproximativ 300 de scamatori surzi în lume, fie amatori, fie semi-profesionişti. Aceştia se adună lunar în cluburi ale scamatorilor din marile oraşe, unde fac schimb de experienţă, învaţă noi trucuri, îi ajută pe alţi scamatori să se perfecţioneze sau se informează în legatură cu evenimentele care vor avea loc în domeniu. Primul festival internaţional al magicienilor surzi a avut loc în 1986 la Leipzig, Germania, la iniţiativa lui Horst Bormann, un binecunoscut artist al pantomimei în lumea surzilor. Apariţia televiziunii a deschis o cale nouă de informare pentru surzi şi, în acelaşi timp, a constituit un nou domeniu de interpretare care, în unele ţări, constituie un serviciu permanent pentru colectivitatea de surzi, asigurat de comunităţile respective. Unele programe sunt mai des interpretate (ştirile, slujbele religioase), altele au loc ocazional (prezentarea unor candidaţi la alegerile naţionale, alerte în cazul unor calamităţi naturale, informaţii de interes naţional ş.a.). Odată cu înființarea primelor asociații ale surzilor, care să-i ajute la obtinerea unui loc de muncă, la crearea unui mediu specific de comunicare și de informare Ruben-Alcais (1884-

54

1963), supranumit Pierre de Coubertin al surzilor, a organizat, în 1924, primele Jocuri Olimpice ale Surzilor. În 1926, Crellard a inaugaurat Salonul Internaţional al Artiştilor Tăcuţi.

Atenția acordată limbajului gestual s-a amplificat odată cu desfășurarea lucrărilor celui de al VII-lea Concres al Federației Mondiale a Surzilor, care a avut lol la Washington, în anul 1975. A inceput o activitate intensă pentru formarea interpreților în limbajul gestual, care să acționeze la următorul congres (1979, Varna, Bulgaria). În 1972 are loc pentru prima dată subtitrarea unei emisiuni la televiziune, a unui film întitulat ,,The French Chef” (Bucătarul şef francez), transmisă de PBS (Public Broadcasting System). Până în 1980 se dezvoltă sistemul de subtitrare şi se transmit primele spectacole. Acest sistem de subtitrare putea fi făcut lizibil cu ajutorul unui decodor ataşat la aparatul TV. După 1993 Comisia Federală pentru Comunicaţii a cerut ca toate noile aparate TV să posede decodoare, care să permită persoanelor surde să aibă acces la textul scris, fără să deranjeze pe cei care urmăresc emisiunile televizate în mod normal.

CURSUL VIASPECTE DIN LUPTA SURZILOR PENTRU DREPTURI

FUNDAMENTALE ŞI AFIRMAREA LIMBAJULUI GESTUAL

Se poate aprecia că în ultimii 200 ani, sub aspect social, economic şi politic, persoanele cu handicap au fost marginalizate şi lăsate pe ultimul plan al dezvoltării. Ele nu au avut parte de aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi persoanele valide. Pentru a elimina aceste neajunsuri au fost iniţiate şi adoptate mai multe documente la nivel internaţional şi unele documente cu valoare de recomandări, cu intenţia de a fi aplicate în cât mai multe ţări. S-a sugerat că este necesar să se elaboreze o concepţie, care să ghideze stabilirea priorităţilor pentru acţiunile viitoare. La baza acestei concepţii trebuie să fie recunoaşterea drepturilor persoanelor cu handicap şi eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de aceste persoane.

Satisticile Federaţiei Mondiale a Surzilor, cu sediul în Light House (Casa luminii) din Helsinki/Finlanda estimează la cca 75 de milioane numărul de persoane surde pe glob. Totuşi, noi presupunem, pe baza consultării surselor statistice, că numărul de persoane cu deficienţă de auz de toate gradele poate ajunge la cca 2o % populaţie. La noi în ţară numărul de persoane cu deficienţă de auz, aflate în evidenţa Asociaţiei Naţionale a Surzilor, se ridică la cca 24.000. Această cifră este relativă, întrucât nu s-a efectuat o statistică pe plan naţional a persoanelor cu handicap pe categorii. În cadrul judeţelor şi sectoarelor Municipiului Bucureşti, la Direcțiile de Asistență Socială pentru Persoanele cu Handicap, există o evidenţă a celor care primesc sprijin iar datele sunt centralizate la nivelul Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap (ANPH).

De asemenea, ultimele evoluţii din literatura de specialitate subliniază că ar fi mai bine să se renunţe la o mare parte din terminologia folosită cu privire la cei care nu aud, inclusiv la termenul „deficient de auz” în favoarea celui de surd. Motivul rezidă în faptul că termenul deficient de auz semnifică ceva care lipseşte şi trebuie tratat, compensat, ori surditatea este o stare permanentă. Mai mult, surzii din ţările dezvoltate doresc să nu mai fie consideraţi persoane handicapate, ci o minoritate culturală şi lingvistică, o variaţie naturală în cadrul speciei umane. Ei doresc să li se recunoască limbajul gestual şi cultura specifică şi să se bucure de drepturile fundamentale ale tuturor oamenilor valizi. În ultimii ani Organizaţia Naţiunilor Unite a venit în întâmpinarea acestor doleanţe ale surzilor, adoptând o serie de documente (Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap (1993) și Convenţia cu privire la Drepturile Umane ale Persoanelor cu Disabilităţi (13 decembrie 2006).

55

De asemenea, s-au organizat o serie de manifestări dedicate persoanelor cu disabilităţi sub genericul „Anul Internaţional al persoanelor cu handicap”, „Anul European al persoanelor cu disabilităţi” etc. În 2003, cu ocazia Anului European al Persoanelor cu Handicap, Asociaţia Naţională a Surzilor a adoptat, împreună cu şapte organizaţii afiliate, „Manifestul disabilităţii (handicapului) în Romania”, ca o încercare de unire a eforturilor diferitelor organizaţii ale persoanelor cu handicap şi din dorinţa de a face cunoscut societăţii civile că toate persoanele cu handicap trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi fundamentale ca şi persoanele valide. Conceptul de drepturi umane este legat de Charta ONU şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Umane. În mare, drepturile omului se referă la respectul faţă de demnitatea umană, dreptul la viaţă, la securitate şi integritate personală. Principiile de bază ale drepturilor omului acoperă:- dreptul de decizie privind viaţa proprie,- libertatea de gândire, opinie şi exprimare,- egalitatea, ne-discriminarea şi participarea.

Se ridică problema de ce avem nevoie noi, surzii, de o convenţie separată, intrucât drepturile enumerate în Declaraţia Universală a Drepturilor Umane sunt suficiente pentru a proteja pe orice persoană. Acest lucru este valabil într-o lume normală. Din păcate, unele grupuri cum sunt femeile, copiii, refugiaţii, persoanele cu handicap, o duc mai rau decât alte grupuri, fiind discriminate şi exploatate. Celor peste 650 de milioane de persoane cu disabilităţi le lipsesc o serie de oportunităţi, întâmpinând o miriadă de obstacole: lipsa de educaţie; dificultatea de a găsi un loc de muncă, (chiar dacă sunt bine calificaţi); lipsa accesului la informare şi comunicare; nu se bucură de servicii sanitare; călătoresc cu dificultate; nu sunt acceptate ca fiind ,,altfel,,  de către societate etc. Din aceste câteva motive a fost necesar să se elaboreze o convenţie care să asigure acoperirea drepturilor umane şi pentru persoanele cu disabilităţi.

„Declaraţia Universală a Drepturilor Umane” la care facem referire în rândurile de mai jos, afirmă, în primul său articol că „toate fiinţele umane se nasc egale în demnitate şi în drepturi”. Cu toate acestea, Federaţia Mondială a Surzilor făcea cunoscut încă din 1994 că persoanele surde nu se bucură de demnitate şi de drepturi egale. De pildă, se fac în continuare cercetări genetice şi se pun în aplicare diverse practici de eliminare sau de reducere a numărului de persoane surde, atât în Europa cât şi în Statele Unite.

Articolul 2 al acestei Declarații „interzice discriminarea pe motiv de limbaj”. Se cunoaşte că de a lungul vremii surzii au trebuit să lupte pentru ca ei şi limbajul lor să supravieţuiască deoarece, mai ales după Congresul din 1880 de la Milano, s-a considerat că limbajul gestual este un limbaj inferior iar surzii au fost constrânşi să renunţe la el. Unele grupuri religioase au căutat „să-i salveze pe surzi” de utilizarea limbajului gestual, dar nu au reuşit iar eşecul lor a fost pus pe seama lipsei de credinţă a surzilor, pe faptul că mulţi dintre ei sunt posedaţi de diavol, întrucât nu puteau să vorbească. În Evul Mediu s-a ajuns ca familiile unor surzi să-i ascundă în azile de nebuni sau să-i forţeze să vorbească. Mai târziu, adepţii lui Adolf Hitler au închis mii de surzi în lagăre de concentrare, au efectuat experimente „medicale”, care ori le-au provocat moartea ori i-au împiedicat să procreeze, castrandu-i. În zilele noastre, aceste tendinţe de micşorare a numărului de persoane surde nu au dispărut, ele îmbrăcând forme mai subtile cum ar fi experimentele genetice, incluziunea în şcoli de auzitori, desfiinţerea internatelor în şcolile speciale, implantul cohlear ş.a. Articolul 16 garantează la toţi oamenii „dreptul de a se căsători”, dar o analiză a Federaţiei Mondiale a Surzilor confirmă că există ţări, mai ales în zonele subdezvoltate, unde nu li se recunoaşte surzilor acest drept, iar în alte ţări femeile surde sunt forţate să se căsătorească în ciuda propriei voinţe.

În unele ţări surzii nu au dreptul să conducă un vehicol sau o barcă cu motor deoarece nu au dreptul să obţină permisul de conducere din cauza unor prejudecăţi sau dezinformări ale

56

societăţii. In alte ţări se fac cursuri de învăţare a regulilor privind circulaţia rutieră în limbaj gestual. Poliţiştii examinatori învaţă limbajul gestual şi facilitează examinarea persoanelor surde. Articolul 23 al Declaraţiei garantează „dreptul la muncă, alegerea liberă a profesiunii, crearea unor condiţii favorabile la locul de muncă şi evitarea discriminării”. Aceste prevederi foarte importante sunt violate în întreaga lume.

Articolul 25 garantează „dreptul la îngrijire medicală şi la alte servicii sociale”. De obicei, surzii nu pot beneficia pe deplin de aceste drepturi din cauză că personalul medical nu cunoaște limbajul gestual şi cultura surzilor. Lipsa interpreţilor calificaţi în cadrul personalului din spitale îi privează pe surzi de serviciile medicale de calitate.

Pe 13 decembrie 2006 Adunarea Generală a adoptat Convenţia ONU privind Persoanele cu Disabilităţi şi protocoalele adiționale. Convenţia pune în faţa statelor membre ale ONU obligaţia de a lua măsuri care să promoveze drepturile umane ale persoanelor cu disabilităţi şi înlăturarea discriminării. FMS s-a concentrat în special pe acordarea drepturilor lingvistice persoanelor surde, lucru posibil numai prin recunoaşterea oficială a limbajului gestual.

Convenţia cuprinde 50 de articole. În ceea ce priveşte persoanele surde, Convenţia recunoaşte limbajul gestual ca limbaj de sine stătător, considerat a fi egal cu celelalte limbaje vorbite şi garantează dreptul de a folosi interpreţi calificaţi în limbaj gestual, de a obţine informaţii şi de a se exprima în limbaj gestual în relaţiile oficiale, nu numai în cele private.

Articolul 2 include definiţii referitoare la comunicare şi limbaj ,,Limbajul include limbajele verbale, gestuale şi alte forme de limbaje neverbale.

Articolul 3 cuprinde 9 principii generale, din care cel mai important pentru surzi este punctul (h) - respectarea capacităţilor în evoluţie ale copiilor cu disabilităţi şi respectarea dreptului acestor copii de a-şi păstra identitatea, cum ar fi respectarea diferenţei şi acceptarea persoanelor cu disabilităţi, ca parte a diversităţii umane.

Articolul 9 se referă la accesibilitate, la participarea la toate nivelurile societăţii şi la responsabilitatea statelor membre in această privinţă.

Articolul 21 abordează libertatea de exprimare a opiniilor şi accesul la informaţie prin toate formele de comunicare, inclusiv accesul in limbaj gestual la instituţiile publice, la mijloacele mass-media şi la internet. Limbajul gestual este menţionat în articolul 21 (b): acceptarea şi facilitarea folosirii limbajului gestual, a sistemului Braille, a limbajelor alternative precum şi toate celelalte mijloace, modalităţi şi forme de comunicare accesibile, la alegerea persoanelor cu disabilităţi, în interacţiunile oficiale.În articolul 21 (c) se tratează recunoaşterea şi promovarea limbajului gestual. Aceasta înseamnă că limbajul gestual trebuie să fie recunoscut, fie în legislaţie, fie în politicile şi programele publice. De asemenea, surzii de toate vârstele au dreptul să folosească limbajul gestual iar copiii surzi nu vor fi forţaţi să-şi schimbe limbajul pe parcursul dezvoltării. Articolul implică sprijinirea publicaţiilor în limbaj gestual, a educaţiei, cercetării în domeniul limbajului gestual şi al folosirii lui.

Articolul 24 se referă la aranjamentele educaţionale. FMS a promovat deptul de a primi educaţia obligatorie (de bază) în limbajul propriu, adică surzii să poată primi această educaţie în limbaj gestual.

Articolul 24.3 (b): Facilitarea învăţării limbajului gestual şi promovarea identităţii lingvistice a comunităţii surzilor. Acest articol subliniază că nu va fi interzisă folosirea limbajului gestual in nici o situaţie de învăţare. Se recomandă să se ofere modele de adulţi surzi copiilor surzi în beneficiul acestora. Copiii pot astfel să cunoască resursele comunităţii surzilor unde se vor integra după absolvire. Ei pot să înveţe cum acţionează adulţii surzi în societate şi în viaţa productivă prin folosirea diferitelor forme de limbaj şi a interpreţilor.

Articolul 24.3. (c) se referă la educaţia persoanelor, în special a copiilor cu surditate sau surdocecitate, care trebuie să primească instruirea în cel mai potrivit limbaj cu handicapul lor şi într-un mediu care să realizeze la maximum dezvoltarea lor academică şi socială. Acest

57

articol poate fi un criteriu de apreciere a calităţii educaţiei, care trebuie să ia in considerare mediul de instruire, limbajul, materialele didactice, competenţele de folosire a limbajului gestual de către profesori, metodele şi principiile educaţiei bilinguale potrivite cu nevoile elevilor.

Articolul 24.4. statele membre vor trebui să ia măsuri adecvate pentru angajarea de profesori, inclusiv a celor cu disabilităţi, care să fie calificaţi în folosirea limbajului gestual şi/sau Braille şi să formeze profesionişti care să lucreze la toate nivelurile învăţământului.

Articolul 30 se referă la participarea surzilor la activităţile culturale, recreative şi sportive, în condiţii egale cu celelalte persoane. În acest sens, materialele culturale, programele televizate, filmele, piesele de teatru precum şi alte activităţi/evenimente culturale vor trebui să fie accesibile în forme adecvate

Toate aceste articole, împreună cu alte convenţii privitoare la drepturile omului, unde se precizează înlăturarea discriminării pe bază de limbaj, întăresc poziţia limbajului gestual şi drepturile umane ale surzilor. Această Convenţie va duce la creşterea drepturilor persoanelor surde în toate ţările.

Regulile Standard ale ONU privind Egalizarea Şanselor persoanelor cu handicap, cu referire la integrarea socială a surzilor

În anul 1991 s-a constituit un comitet de lucru în cadrul Comisiei pentru Dezvoltarea Socială a ONU, care să elaboreze „Regulile standard...” bazate pe o serie de documente elaborate anterior de ONU, finalizate prin adoptarea, la 20 decembrie 1993, a acestui document.

Regulile Standard privind Egalizarea Şanselor Persoanelor cu Handicap au fost elaborate pe baza experienţei dobândite în timpul "Decadei Naţiunilor Unite pentru Persoanele cu Handicap" (1983-1992). Cu toate că "Regulile Standard..." nu sunt obligatorii, ele vor putea deveni norme internaţionale unanim acceptate. Acestea oferă instrumentul pentru conturarea politicilor şi acţiunilor în favoarea persoanelor cu handicap şi a organizaţiilor acestora. Ele cuprind principii de responsabilitate, de acţiune şi de cooperare, zone de importanţă decisivă pentru calitatea vieţii precum şi realizarea unei participări depline şi egale.

Scopul acestor "Reguli..." este să asigure aceleaşi drepturi şi obligaţii pentru membrii cu handicap ai societăţii, ca şi membrilor valizi, să contribuie la înlăturarea obstacolelor care împiedică persoanele cu handicap să participe deplin la activităţile societăţii în care trăiesc. Ele sunt un stimul pentru ca persoanele cu handicap şi organizaţiile lor să fie mai active în realizarea acestui proces de egalizare a şanselor.

Prin "egalizarea şanselor" se înţelege un proces prin care diversele sisteme ale societăţii şi mediului, cum ar fi serviciile, activităţile, informaţiile şi documentarea pot fi accesibile persoanelor cu handicap. Principiul "drepturilor egale" presupune că necesităţile fiecărui individ sunt de importanţă egală, că aceste necesităţi trebuie să stea la baza planurilor elaborate de societate şi că toate resursele trebuie folosite într-un asemenea mod încât fiecare individ să aibă şanse egale de participare. Persoanele cu handicap trebuie să primească tot sprijinul de care au nevoie în cadrul structurilor obişnuite de educaţie, sănătate, angajare în muncă şi servicii sociale. Se pornește de la faptul că persoanele cu handicap sunt membri ale societăţii şi au dreptul să rămână în interiorul comunităţilor în care trăiesc. Aceste persoane trebuie să primească tot sprijinul de care au nevoie, în cadrul structurilor obişnuite de educaţie, sănătate, angajare în muncă şi servicii sociale. Când persoanele cu handicap se vor bucura de drepturi egale, ele vor trebui să aibă şi obligaţii egale. Atunci când drepturile acestor persoane vor fi obţinute, societăţile vor avea pretenţii sporite din partea persoanelor cu handicap. Noi putem folosi acele Reguli Standard, care se referă la handicapul generat de tulburările de comunicare şi de auz, pentru a determina autorităţile guvernamentale să ia măsuri care să accelereze procesul de egalizare a şanselor cu auzitorii.

58

Prezentăm, în contiunare, o serie de reguli care prezintă o importanţă mai mare pentru persoanele surde, precum şi unele direcţii de acţiune care ar asigura realizarea drepturilor acestora. Regula nr.1: Creşterea conştientizării: Statele vor iniţia acţiuni care să sporească cunoştinţele societăţii despre persoanele cu handicap, drepturile lor, nevoile lor, potenţialul şi contribuţia lor. Acestea prevăd ca surzii să aibă dreptul la interpretare în limbaj gestual de la naştere până la deces, întrucât acest limbaj este prima lor limbă, pe care o cunosc cel mai bine, de care sunt cel mai ataşaţi şi pe care o folosesc cel mai frecvent în comunicarea culturii, tradiţiilor şi obiceiurilor lor. Persoanele care lucrează în unităţile cu internat, trebuie să primească o formare şi în limbaj gestual, iar toate activităţile să fie interpretate în acest limbaj. Este imperios necesar să se asigure îndrumări în limbaj gestual pentru pensionarii surzi, în toate domeniile care îi interesează. Societatea trebuie să fie obligată să ofere informaţii pentru surzi în autobuzele care circulă în întreaga ţară, în gări, autogări, aeroporturi etc. prin mijloace de vizualizare grafică sau electronică, în scopul facilitării orientării acestora.

Regula nr.2: Îngrijirea medicală: Statele vor asigura îngrijirea medicală eficientă pentru persoanele cu handicap. Adică, surzii să aibă drepul la interpret în spitale, unităţi de urgenţă, în vizitele medicale la doctori. Regula nr.3: Reabilitarea: Statele vor asigura servicii de reabilitare pentru persoanele cu handicap, cu scopul de a atinge şi de a menţine un nivel optim de independenţă şi funcţionare. Regula nr.4: Servicii de sprijin. Statele vor asigura elaborarea şi furnizarea serviciilor de sprijin, care includ aparate de ajutorare pentru persoanele cu handicap, care să le ajute să-şi ridice nivelul de independenţă în viaţa cotidiană şi să-şi exercite drepturile lor. În acest sens surzii vor beneficia de videotelefoane, telefoane mobile, interfoane cu ecran video pentru uşi, alarme pentru fum, subtitrare la TV. Se va înlătura limitarea numărului de auxiliare tehnice, de ex. ceasuri vibratoare şi lămpi-fulger. Telefoanele cu text vor trebui să constituie responsabilitatea asistenţei sociale centrale, pentru a putea fi procurate prin fondurile acordate din bugetul asigurărilor sociale de stat. Regula nr.5: Accesibilitatea. Statele vor recunoaşte importanţa covârşitoare a accesibilităţii în procesul egalizării şanselor în toate sferele societăţii. (se vor introduce programe de acţiune pentru a face mediul fizic accesibil; b)statele vor iniţia măsuri care să asigure accesul la informaţie şi comunicare; o mai bună informare în locurile de transport (aeroporturi, staţii de cale ferată, staţii de autobuz) şi informarea internă în timpul transportului local. c) vor asigura subtitrarea la TV, monitoare TV în centrele de cumpărături, şi sisteme de intercomunicaţie în şcolile pentru surzi.

Regula nr.6: Educaţia. Statele vor recunoaşte principiul şanselor educaţionale egale la nivel primar, secundar şi terţiar pentru copiii, tinerii şi adulţii cu handicap, în unităţi integrate. Regula nr.7: Angajarea. Statele vor recunoaşte principiul că persoanele cu handicap trebuie să fie împuternicite să-şi exercite drepturile lor umane, îndeosebi în domeniul angajării. Regula nr. 8: Obţinerea de venituri şi securitatea socială. Statele sunt responsabile de asigurarea securităţii sociale şi obţinerea de venituri pentru persoanele cu handicap.

Regula nr.9: Viaţa de familie şi integritatea personală. Statele vor promova participarea deplină a persoanelor handicapate la viaţa de familie. Ele vor promova dreptul la integritate personală şi se vor asigura că legile nu vor face discriminare împotriva persoanelor handicapate cu privire la relaţiile sexuale, căsătorie şi calitatea de părinţi. Se au în vedere: dreptul surzilor la adopţie, dreptul copiilor surzi de a fi adoptaţi, dreptul de interpretare la reuniunile familiale şi dreptul de interpretare la şedinţele cu părinţii. Regula nr.10: Cultura: Statele vor oferi asigurări că persoanele cu handicap sunt integrate şi vor participa la viaţa culturală pe baze egale. Surzii vor avea dreptul de interpretare în legătură cu evenimentele culturale care au loc în ţară sau peste graniţă

59

Regula nr.11: Divertismentul şi sportul. Statele vor lua măsuri pentru ca persoanele handicapate să aibă şanse egale de recreere şi sport. Surzii trebuie să aibă dreptul la interpretare în situaţiile amintite

Regula nr.12: Religia. Statele vor încuraja participarea persoanelor cu handicap la viaţa religioasă a comunităţii. În acest sens, surzii vor avea dreptul la interpretare la ceremoniile religioase, acolo unde nu există biserici special destinate slujbelor pentru surzi. Se constată aici două tendinţe, una în care se elaborează o legislaţie specială pentru persoanele cu handicap, (Legea 448 din 2006)) şi alta, în care măsurile legate de handicap sunt integrate în legislaţia generală. Deşi legislaţia specială poate fi mai eficientă în aspectele pe care le acoperă, ea prezintă întotdeauna riscul că nu poate fi destul de cuprinzătoare. De asemenea, odată cu evoluţia societăţii se impun noi măsuri legislative, ceea ce presupune o continuă revizuire a legislaţiei speciale. S-ar părea că cea mai bună soluţie ar fi să existe o legislaţie specială în domeniile vitale iar celelalte măsuri legate de handicap să fie incluse în alte segmente ale legislaţiei.

Se afirmă că organizaţiile finanţatoare: Banca Mondială, Programele ONU pentru dezvoltare ş.a. ar trebui să facă mai mult pentru accelerarea sau stimularea dezvoltării în sfera handicapului. Se urmăreşte ca în viitorul apropiat să se elaboreze o convenţie care să stabilească, pe baza Regulilor Standard, scopurile şi principiile dezvoltării şi politica în sfera handicapului.

Articolul 50 din Constituţia României prevede : ,,Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigură realizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor”.

Strategia Naţională privind protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013

Aderarea României la Uniunea Europeană a determinat Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap să elaboreze o strategie pentru protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013. Această strategie cuprinde principalele coordonate pe care se va axa activitatea ANPH pentru realizarea şanselor egale acestor persoane, pentru o societate fără discriminări. Aceste coordonate sunt:1. Respectarea drepturilor şi demnităţii persoanelor cu handicap, 2. Prevenirea şi combaterea discriminării 3. Egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap, 4. Egalitatea de tratament, care reprezintă absenţa oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe motive de aparteneţă religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce priveşte ocuparea şi încadrarea în muncă, aşa cum este stabilit în Directiva Consiliului Europei 2000/78/CE din 27 noiembrie 2000;5. Solidaritatea socială, potrivit căruia societatea participă la sprijinirea persoanelor care nu ăşi pot asigura nevoile sociale, în vederea menţinerii şi întăririi coeziunii sociale;6. Responsabilizarea comunităţii, potrivit căruia comunitatea intervine activ în promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, precum şi în creearea, dezvoltarea, diversificarea şi garantararea susţinerii serviciilor necesare persoanelor cu handicap. 7.

Solidaritatea, potrivit căruia comunitatea locală sau asociativă şi, complementar acestora, statul intervine în situaşia în care familia sau persoana nu-şi poate asigura integral nevoile sociale;8. Adaptarea” societăţii la persoana cu handicap, potrivit căruia societatea în ansamblul ei trebuie să vină în întâmpinarea eforturilor de integrare a persoanelor cu handicap.

60

9. Interesul persoanei cu handicap, potrivit căruia orice decizie şi măsură este luată numai in interesul acestei persoane, fiind inacceptabile abordările întemeiate pe milă şi pe percepţia persoanelor cu handicap ca fiind neajutorate;10. Abordarea integrată, potrviti căruia protecţia, integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap sunt cuprinse în toate politicile naţionale sociale, educaţionale, ale ocupării forţei de muncă, petrecerii timpului liber, accesului la informaţie etc. 11. Parteneriatul, potrivit căruia organizaţiile nonguvernamentale ale persoanelor cu handicap, care reprezintă interesele acestora sau cu activitate în domeniu, sunt implicate şi consultate în procesul decizional la toate nivelurile.

Prin înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap în 1990 s-au creat premisele pentru dezvoltarea măsurilor de protecţie socială a persoanelor cu nevoi speciale. Astfel, la scurt timp de la înființarea ANPH, au fost votate Legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind protecţia socială a persoanelor cu handicap şi, respectiv, pentru sprijinirea încadrării lor în muncă. Aceste legi au fost amendate succesiv în 1999, prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102, apoi Parlamentul le-a dat putere de lege în 2002 (Legea nr. 519), scoţând din această lege prevederile referitoare la pensionare, pe care le-a inclus în Legea 19 din 2000 (privind pensionarea). În fine, în decembrie 2006 a fost promulgată Legea nr. 448.

Asociaţia Naţională a Surzilor din România asigură, prin salariații care se ocupă de problemele sociale, un interpret în limbaj mimico gestual pentru facilitarea comunicării cu instituţiile statului, începând din 2004. De această facilitate beneficiază persoanele surde în mod gratuit în primele 20 de ore şi apoi, contra unei taxe, pentru serviciile de interpretare asigurate în continuare. Auzitorii pot beneficia de serviciul interpreților contra cost. Pentru a avea o evidență clară a interpreților și a superviza pregătirea lor, a fost înființată în 2009 Asociația Națională a Interpreților din România.

Dacă în conformitate cu prevederile Legii 57/1992, persoanele cu handicap se puteau pensiona, îndiferent de vârstă, în funcție de gravitatea handicapului și de perioada (variabilă) de cotizare, după apariția Legii 19/2000 situația s-a schimbat. Persoanele cu handicap accentuat şi mediu se pot pensiona acum, conform legii 19 din 2000 cu 10 ani mai devreme în comparaţie cu persoanele valide, dacă au cotizat cel puţin 25 de ani (femeile) şi 30 de ani (bărbaţii) la bugetul de asigurări sociale.

În ultimii ani se acordă o atenţie mai mare valenţelor formative ale limbajului mimico-gestual, datorită recomandărilor Federaţiei Mondiale a Surzilor şi a Parlamentului European, care militează pentru formarea de interpreţi în limbajul mimico gestual în toate ţările lumii. De asemenea, părinţii care au copii surzi sunt îndemnaţi să înveţe acest limbaj, pentru a comunica de timpuriu cu copiii lor. Ministerul Educaţiei şi Ministerul Sănătăţii şi Familiei au elaborat Ordinul comun (nr. 5075 din 3 decembrie 2002 respectiv nr. 721 din 1 octombrie 2002) pentru aprobarea regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a interpreţilor în limbajul mimico-gestual şi limbajului specific persoanelor cu surdo-cecitate.

Recunoaşterea oficială a limbajului gestual în diferite ţăriFederaţia Mondială a Surzilor (FMS), cuprinde la ora actuală peste 120 de ţări afiliate cu

peste 75 milioane de membri surzi. Ea luptă încă de la înfiinţarea sa (Roma-1951) pentru recunoaşterea oficială a limbajului mimico-gestual. La solicitarea ei s-a înfiinţat Comisia de limbaj gestual, care a obţinut de-a lungul celor peste 60 de ani de existenţă o serie de succese notabile. Astfel, au apărut primele dicţionare "Gestuno", care cuprindeau cele mai frecvente gesturi/semne folosite la întâlnirile internaţionale ale surzilor, urmate de apariţia mai multor dicţionare gestuale naţionale. De asemenea, in cadrul F.M.S. s-a format Comisia pentru interpreţi în limbaj gestual, care a dus treptat la formarea unei federaţii europene şi mondiale a interpreţilor în limbaj gestual.

61

În 1996 Uniunea Europeană a Surzilor (EUD) a realizat un proiect "Sign Language Project" sub conducerea cadrelor de la Universitatea din Bristol (Anglia), ale căror concluzii le prezentăm în rândurile de mai jos.

Finlanda. Este primul stat din Uniunea Europeană care a inclus în Constituţia sa (în 1995) dreptul de a utiliza limbajul gestual. În consecinţă, limbajul gestual finlandez primeşte acelaşi tratament ca şi limba sami. Limbajul gestual finlandez se poate învăţa în şcoală, ca a doua limbă sau ca limbă străină, iar studenţii au posibilitatea să aprofundeze cunoştințele despre limbajul gestual finlandez ca materie complementară. Președintele FMS, Markku Jokinen, persoană surdă, cadru didactic universitar, este finlandez iar sediul FMS se află în ..Light House” din această țară. Parlamentul suedez a aprobat un proiect de lege care afirmă că surzii trebuie să fie bilingvi. Prin aceasta, persoanele surde au dreptul să primească instruirea în ambele limbi, iar studenţii pot să înveţe limbajul semnelor ca a doua sau a treia limbă străină. Abordarea bilingvă în Danemarca este întărită de o recomandare oficială din 1991, în care limbajul semnelor daneze este primul limbaj pentru învăţarea tuturor obiectelor de învăţământ de către surzi, iar limba daneză (vorbită) este considerată ca limbă secundară a copilului surd şi învăţată ca materie la şcoală. Părinţii copilului surd au dreptul să asiste la cursurile de limbaj gestual, fiind sprijiniți cu fonduri publice. Elevii și studenţii surzi pot obţine servicii ale interpreților în limbaj gestual pentru a-și continua studiile. Investigaţiile poliţiei şi activităţile judiciare din tribunale se desfăşoară cu interpreţi calificaţi în limbaj gestual, dacă sunt implicate persoane surde.

Legislaţia franceză afirmă dreptul copiilor surzi şi al părinţilor lor să aleagă între educaţia oralistă şi cea bilinguală. Aceasta permite părinţilor să asiste la lecţiile predate şi să-şi manifeste opţiunea către un tip sau altul de instruire.

În Belgia încă se investighează problematica. Această țară găzduiește sediul Uniunii Europene a Surzilor și are un reprezentant în Parlamentul European în persoana unei avocate surde Helga Stevens.

În Germania, Conferinţa miniştrilor-preşedinţi de landuri şi a miniştrilor muncii, asistenţei sociale, economiei şi culturii a abordat includerea în legislaţia germană a Rezoluţiei Parlamentului European din 1988 privind limbajul gestual.

În iunie 1997 secretarii de stat din ministerele Învăţământului, Sănătăţii şi Asistenţei Sociale din Olanda şi Luxemburg au prezentat guvernului o informare cu recomandări privind folosirea limbajului semnelor în diverse domenii (legislaţie, cultură, mijloace de comunicare, angajare, sănătate, servicii sociale, învăţământ şi viaţa privată).

În Italia nu se recunoaşte oficial limbajul semnelor. Există mai multe legi care includ o referire la folosirea interpreţilor de limbaj gestual. Studenţilor surzi italieni li se recunoaşte dreptul, prin lege, de a fi însoţiţi de interpreţi, când asistă la cursuri universitare.

În Portugalia Pe 23 iulie 1997 Parlamentul portughez a adoptat o completare a Articolului 74 din Constituţie pentru "a proteja şi a considera limbajul gestual portughez ca un instrument de expresie culturală şi de acces la educaţie şi la egalizarea şanselor."

În Regatul Unit şi Irlanda de Nord limbajul gestual nu este recunoscut în mod oficial, însă există o serie de iniţiative care comportă o recunoaştere implicită a limbajului gestual britanic.

În Irlanda şi Grecia nu există recunoaşterea limbajului semnelor. Şcolile pentru copii surzi întreţin oralismul şi nu există un serviciu de interpretare pentru studenţi.

În Austria limbajul gestual nu este recunoscut oficial. Unele şcoli pentru surzi oferă o educaţie în limbajul semnelor cu consimţământul părinţilor, al profesorilor şi al autorităţilor. Unele universităţi realizează cercetări privind limbajul semnelor.

Islanda nu recunoaşte limbajul semnelor. Parlamentul a dezbătut o moţiune privind recunoaşterea lui oficială. În 1990 s-a creat un Centru de comunicare, ca centru de resurse

62

pentru persoanele surde. Singurul colegiu pentru surzi optează în favoarea folosirii educaţiei bilinguale, dar nicio lege nu garantează dreptul copiilor surzi la o educaţie în limbajul gestual. În Spania se poate afirma că cca. 150000 de persoane folosesc limbajul gestual, iar între 150000 şi 400000 de persoane sunt utilizatori potenţiali ai limbajului gestual. În România, înainte de 22 decembrie 1989 s-a promovat în toate şcolile pentru surzi ideea educaţiei orale, bazată pe labiolectură şi pe dactileme. Limbajul gestual era interzis, dar el continua să existe şi să fie folosit de elevii surzi din toate şcolile, ceea ce a dus la apariţia unei mari varietăţi a acestui limbaj în toată ţara. După 1989 au existat mai multe încercări ale Asociaţiei Naţionale a Surzilor şi ale unor profesori din şcolile pentru surzi de a se reabilita limbajul gestual, acesta fiind predat în mod dezorganizat în unele şcoli pentru surzi şi în universităţi.

În ciuda eforturilor depuse de Asociaţia Naţională a Surzilor, recunoaşterea oficială a limbajului gestual nu a fost inclusă în Legile nr. 53 şi 57 din 1992 privind protecţia socială şi angajarea în muncă a persoanelor cu handicap. Abia prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 102 din 30 iunie 1999 limbajul gestual a căpătat recunoaştere oficială (art. 15). De asemenea, s-a recomandat formarea de interpreţi şi angajarea lor în instituţiile de interes public, începând cu anul 2001. Profesiunea de interpret în limbaj gestual a fost inclusă în nomenclatorul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale abia în 1999, la intervenţia unor cadre didactice din Universitatea de Stat din Piteşti, Facultatea de Teologie Ortodoxă. ● Ţări ca Finlanda, Portugalia, Uganda şi Africa de Sud au inclus limbajul gestual în Constituţia țării lor.

● Alte ţări ca Cehia, Columbia, Canada, Belarus, Danemarca, Norvegia, Suedia, Elveţia, Ucraina, Uruguay, S.U.A. şi Spania au inclus limbajul gestual în legislaţia de protecţie specială.

● Australia a recunoscut limbajul gestual ca parte a varietăţii lingvistice de pe teritoriul său.● În alte ţări ca Austria, Belgia, Irlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Islanda, Olanda,

Anglia recunoaşterea limbajului gestual se află în faza de propunere.

Având în vedere cele de mai sus, apreciem Rezoluţiile Parlamentului European din 1989 și 1999 privind recunoaşterea şi promovarea limbajului gestual.

CURSUL VIIFORMAREA ŞI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI GESTUAL

CA LIMBAJ DE SINE STĂTĂTOR

Se cunoaște că omul, ca fiinţă socială, nu poate trăi în afara comunicării. El se poate lipsi de cuvîntul scris sau rostit, dar nu şi de diferitele forme ale comunicării neverbale: un surâs, murmurarea unei melodii sau a unei rugăciuni, felurile privirii sau limbajul trupului, felul de a se îmbrăca, de a merge, de a se comporta în diverse situaţii. Chiar tăcerea poate contribui, în felul ei, la comunicare. În cazul surzilor comunicarea se face îndeosebi prin limbajul mimico-gestual iar întregul corp poate deveni un instrument de codificare a mesajului.

Prin limbaj o comunitate îşi poate păstra unitatea sau poate pieri. Chiar istoria umanităţii poate fi prezentată ca ansamblul relaţiilor de comunicare dintre oameni. Până în prezent, antropologii au identificat peste 300 de grupuri etnice pe glob, fiecare cu identitatea lui culturală bine conturată. După apariţia în 1872 a cărţii lui Ch. Darwin "The Expression of the Emotions in Man and Animals" care a scos în evidenţă rolul expresiilor faciale şi a limbajului trupului, cercetătorii au înregistrat peste un milion de semne şi semnale non-verbale folosite în comunicare. Unii cercetători (Ray Birdwhistell) au explicat în ce fel se poate stabili care este

63

limba maternă a unei persoane, observând doar gesturile sale. Alte investigatii efectuate de A.Pease (1993) și Dinu Mihai (1997) au arătat că semnalele non-verbale pot fi de cinci ori mai importante decât cele verbale, ele fiind înnăscute şi, de multe ori, au caracter de universalitate. Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt aceleaşi în întreaga lume: zâmbetul, clătinatul capului şi alte mişcări ale lui, scrâşnitul din dinţi, ridicatul din umeri ş.a.

Cercetările au scos în evidenţă faptul că persoanele aflate în interacţiune nemijlocită îşi transmit mai ales mesaje non-verbale în actul comunicării, ele ajungând de la cca 65% în cazul limbajului gestual, la 93% când sunt incluşi parametri vocali de tipul intonaţiei, ritmului, volumului sonor etc. Gesturile pot transmite o informaţie cu o mulţime de amănunte în aceeaşi acţiune de comunicare. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametri de care depinde bunul mers al relaţiei de comunicare, unde limbajul deţine un rol esenţial. Dacă mijloacele neverbale ale auzitorilor sunt exprimate la surzi prin mişcarea gesturilor, configurația mâinii, orientarea mâinilor față de corp, intensitatea cu care se desfăşoară gesturile ş.a.

Locul limbajului gestual în cadrul limbajelor umaneCercetarea limbajelor vorbite în lume a arătat că există între 5.000 şi 8000 de limbaje

care se vorbesc pe glob. Numărul lor exact nu se poate stabili. Sub aspect taxonomic, limbajele lumii pot fi clasificate astfel :

- limbaje metropolitane, care depăşesc graniţele unui stat, având o formă vorbită şi alta scrisă. Din această categorie fac parte limba chineză (mandarină), engleză, rusă, germană, franceză, italiană, arabă, portugheză ş.a.

- limbaje oficiale, care sunt folosite alături de limba naţională a ţării şi au fost asimilate cu aceasta. În acest sens exemplificăm cu situaţia din Elveţia, (unde se foloseşte limbile germană, italiană şi franceză), din Finlanda (care foloseşte limba suomi şi engleza) sau din mai multe state africane, care au adoptat una din limbile franceză, engleză, olandeză etc alături de limba națională a ţării respective. Acestor limbaje li se acordă resurse financiare, care le permit să se dezvolte mai mult în dauna altor limbaje minoritare ;

- limbaje naţionale, care se vorbesc în cadrul unei singure ţări (româna, maghiara, turca ş.a.). Pot exista ţări care să aibă două sau mai multe limbaje oficiale cum ar fi Belgia, unde se foloseşte valona în sud şi flamanda în nord, precum şi Elveţia ;

- limbaje locale, care se vorbesc de diferite grupuri şi nu au o situaţie legală, de ex. limba romanes vorbită de ţiganii din românia, aromâna ş.a. În această categorie ar putea fi inclus şi limbajul gestual folosit de surzi.

În ciuda numărului destul de mare al limbajelor locale, doar puţine dintre ele nu au o formă scrisă. Ele nu primesc sprijin guvernamental pentru a se dezvolta cu ajutoriul presei şi literaturii, al emisiunilor teatrale şi radiodifuzate, fiind condamnate la dispariţie treptată. Limbajele locale sunt importante în păstrarea identităţii de grup, în transmiterea tradiţiilor, în socializarea membrilor din grupurile respective etc. Fiind limbaje minoritare, ele au toate şansele să fie asimilate de limbajul majoritar şi să dispară treptat.

Limbajul gestual, ca limbaj minoritar, nu a dispărut în ciuda restricțiilor impuse de-a lungul vremii. El s-a dezvoltat mai ales după anul 1960, când W.Stokoe, un lingvist american, a argumentat că gesturile folosite de surzi au o gramatică și au toate caracteristicile unui limbaj (în afară de forma scrisă). Între limbajele indigene, limbajul gestual este pe locul patru în Anglia, pe locul trei în Finlanda, pe locul cinci în SUA etc.

După Noam Chomsky, moştenirea genetică a oamenilor include un echipament cognitiv general şi o înzestrare înnăscută pentru învăţarea şi folosirea limbajelor. Proprietăţile limbajului sunt înnăscute, adică noi suntem născuţi cu o gramatică universală, care ne permite să învăţăm orice limbaj din mediul înconjurător, fără să facem un efort conştient în acest sens. Argumentele aduse în favoarea predeterminării genetice/biologice au fost :

64

- asemănările exterioare generale între limbaje (ele au o formă verbală, o structură gramaticală şi, în majoritatea cazurilor, o formă scrisă) ;

- conexiunea limbajelor (inclusiv a limbajului gestual) cu anumite părţi ale creierului în sensul că afectarea acelor zone duce inevitabil la deteriorarea funcţiilor limbajului. Unele studii privind achiziţia limbajului gestual la surzi sugerează că limbajul gestual are aceeaşi bază biologică, în sensul că afectarea zonei percepţiei vizuale poate produce perturbări în achiziţia acestuia. Cercetările au constatat că ambele emisfere cerebrale prelucrează înformațiile provenite prin limbajul mimico gestual ca limbaj vizual, și spațial;

- copiii din toată lumea învaţă limbajul matern la aceeaşi vârstă şi parcurg aceleaşi etape de dezvoltare, indiferent de intervenţia conștientă sau nu a părinţilor. În cazul limbajului gestual, copiii surzi îl învaţă, parcurgând aceleaşi etape şi la aproximativ aceleaşi vârste ca şi copiii auzitori.  

Cu toate că nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord cu teoria lui N.Chomsky, aducând în acest sens unele argumente (toţi oamenii sunt născuţi cu acelaşi tip de aparat cognitiv, cu aceeaşi înzestrare pentru învăţare; toţi oamenii au aceleaşi necesităţi de comunicare; toţi oamenii trăiesc în acelaşi tip de societate ş.a.) Totuşi, reţinem că teoria lui Chomsky avantajează cercetările care s-au realizat ulterior asupra limbajului gestual. Una din cele mai importante consecinţe este că cea mai bună educaţie a unei persoane se face în limba sa maternă. Prin urmare, dacă un copil se naşte surd, într-o familie de auzitori (cum se întâmplă în cca 90 % din cazuri), sau îşi pierde auzul în primii doi ani de viaţă, este necesar ca acesta să comunice cu cei din jur în limbajul gesturilor.

Este explicabil de ce protejarea şi promovarea limbajului gestual ocupă un loc prioritar printre preocupările Federaţiei Mondiale a Surzilor şi ale organizaţiilor naţionale ale acestor persoane, deoarece se crede că prin folosirea acestui limbaj se poate îmbunătăţi educaţia, se pot obţine mai multe locuri de muncă, iar persoanele surde pot participa mai deplin la viaţa societăţii în care trăiesc. Pentru a se atinge aceste obiective, ar trebui ca persoanele surde să poată folosi limbajul gestual ca primă limbă încă din primii ani de viaţă, iar părinţii aauzitori să înveţe să comunice de timpuriu prin limbaj gestual.

Cu toate că limbajul gestual este folosit în Marea Britanie de cca 62.000 de utilizatori, el nu este recunoscut oficial, fapt ce are mai multe implicații negative pentru comunitatea surzilor și statusul acestui limbaj:

- nu este folosit în activitatea de predare în toate școlile pentru surzi ;- nu este limbaj opțional în școlile inclusive ;- cu puține excepții, nu există multe persoane surde ca profesori în școlile de surzi ;- politica promovată de autorități sprijină labiolectura, limbajul verbal și un sistem de semne care

să dezvolte limbajul verbal. Pentru ca limbajul gestual să se poată dezvolta este necesar să se asigure un mediu favorabil în familie, în şcoală şi în societate. Cercetările au evidenţiat că cei mai mulţi copii surzi se nasc în familii de auzitori (cca 90%). Se cunoaște că, până la vârsta de 3-4 ani, copiii auzitori au deja formate structurile lingvistice de bază ale limbii materne. Se pune problema cum îi putem învăţa pe copiii surzi profunzi, din familiile de auzitori, limbajul gestual până la această vârstă ? Mai întâi, părinţii auzitori ar trebui să participe la cursurile de limbaj gestual, pentru a comunica cât mai devreme cu copiii lor. În acest fel părinţii auzitori îşi vor forma o a doua limbă. În al doilea rând, intensificarea contactelor sociale ale copiilor surzi cu părinţii lor, cu alţi copii şi adulţi surzi va duce la formarea şi dezvoltarea limbajului gestual ca primă limbă pentru copiii surzi profunzi. Avantajele vor fi benefice atât pentru copiii surzi cât şi pentru părinţii lor auzitori. Pe de o parte, copiii vor dobândi mai multe cunoştinţe, îşi vor dezvolta limbajul gestual la un nivel similar limbajului verbal, corespunzător vârstei lor şi vor avea un potenţial crescut pentru achiziţia de noi cunoştinţe. Mai mult decât atât, părinţii auzitori vor

65

dobândi mai multe cunoştinţe despre surzi şi vor avea mai multă încredere în viitorul copiilor lor.

Cei mai mulţi copii surzi cu părinți auzitori au foarte puţine cunoştinţe despre limbajul folosit de părinţii lor. K.Hyltenstam, (1994), a constatat că predarea cunoştinţelor ştiinţifice la copiii minoritari, în limba folosită de societatea majoritară, care este pentru ei a doua limbă, a fost nu numai inutilă ci şi a dus la o distrugere a potenţialului lor de învăţare. Consider că ar fi ideal ca elevii surzi să devină bilinguali (să folosească ambele limbaje, cel verbal, pentru a se integra în viaţa profesională şi socială și cel gestual, pentru a fi acceptaţi de comunitatea de surzi. Putem considera că ambele mijloace de comunicare sunt la fel de importante pemtru dezvoltarea capacității de cunoaștere şi de dezvoltare a copiilor surzi. De obicei persoanele care se nasc cu surditate sau care pierd auzul în primii doi ani de viață nu-și pot dezvolta în mod natural limbajul verbal ca prim limbaj. De aceea este esențial să se formeze limbajul gestual ca prim limbaj. Deoarece s-au amplificat preocupările de unificare a limbajelor naţionale în diverse ţări, considerăm util să ne referim la poziţia oficială a Federaţiei Mondiale a Surzilor privind acest aspect. Cele mai frecvente probleme urmărite de adepţii unificării limbajului gestual au fost:

să se înlocuiască limbajele gestuale vechi cu un limbaj gestual mai bun !!!; să se unifice mai multe limbaje gestuale într-un limbaj gestual unic; să se şteargă gesturile împrumutate din alte limbaje gestuale din limbajele gestuale naţionale.

În consecinţă, F.M.S., prin Comisia de experţi în limbajul gestual, a adoptat o poziţie oficială pe care o prezentăm mai jos.

Ca şi limbajele verbale, limbajele gestuale vor cunoaşte întotdeauna adoptarea de gesturi noi din limbajele gestuale din alte ţări. Adoptarea de gesturi noi are loc ori de câte ori persoanele surde din diferite ţări încearcă să comunice cu ocazia întâlnirilor oficiale internaţionale sau când urmăresc emisiunile în limbaj gestual televizate din alte ţări.

Sub aspect istoric, toate limbajele, atât cele verbale cât şi cele gestuale, nu pot rămâne neschimbate. La fiecare generaţie apar gesturi noi, ca şi cuvintele noi. Ca şi gesturile vechi, cele noi pot fi pe deplin acceptate, pot fi parţial modificate sau pot să dispară. Chiar şi aşa-zisele limbaje clasice au fost forţate să adopte cuvinte noi sau să le creeze, ca răspuns la schimbările din sfera tehnologiei sau a cercetării ştiinţifice.

Limbajele gestuale sunt diferite în ţările unde limbajele vorbite sunt comune. De exemplu, limba engleză se vorbeşte în unele ţări europene, în Asia, zona Pacificului, în Americile de Nord, Centrală şi de Sud, în o parte a Canadei ş.a. Această limbă vorbită este înţeleasă mai mult sau mai puţin bine între auzitorii care vin în contact din aceste zone. Cu totul altfel se prezintă limbajul gestual din aceste ţări. El s-a format între grupurile de surzi din aceste ţări, purtând o puternică amprentă culturală şi nu sunt aşa uşor înteligibile. Este nevoie de o perioadă de tatonare, de acomodare, pentru ca persoanele surde, provenind din ţări cu acelaşi limbaj verbal să se poată înţelege.Comparaţiile efectuate între limbajele gestuale şi cele verbale au confirmat, în mod repetat, că evoluţiile lor sunt puternic influenţate de schimbările culturale. De fapt, între dezvoltarea oricui limbaj, fie verbal, fie gestual, şi cultura unde este practicat, există o influenţă şi determinare reciprocă. Nici o cultură nu se poate dezvolta în afara unui limbaj şi invers, ele fiind foarte strâns legate. Culturile au o influenţă puternică asupra dezvoltării limbajelor. Astfel, vocabularul oricui limbaj, din orice ţară, va fi influenţat întotdeauna de schimbările sociale, industriale, tehnologice, pe care le denumim convenţional schimbări culturale. Astfel, limbajele gestuale din diferite ţări, care au aceeaşi limbă scrisă şi vorbită, nu pot fi forţate să devină un limbaj gestual unic. Ca şi limbajele vorbite, mai multe gesturi importate din alte limbaje gestuale au fost eventual modificate, în mare parte, în ţările industrializate.

FMS afirmă clar că orice tendinţă de purificare sau unificare forţată a limbajelor gestuale, iniţiată de guverne, de profesionişti care lucrează cu surzii sau de diverse organizaţii

66

ale surzilor, reprezintă o violare a tratatelor ONU şi UNESCO. Surzii din orice ţară au doar dreptul să facă schimbări în limbajele lor locale, provinciale sau naţionale, dacă este necesar, ca răspuns la schimbările culturale intervenite în ţările lor. Controlul dezvoltării oricărui limbaj gestual trebuie lăsat la latitudinea fiecărui grup social unde se exercită acest limbaj.

Etapele dezvoltării limbajului gestualUnele teorii au sugerat că primele încercări ale fiinţelor umane de a vorbi au fost

onomatopeice (L. Wald, 1973). Însă, aşa cum limbajul verbal nu este o colecţie de onomatopee, la fel şi limbajul gestual nu este o colecţie de iconograme, de semne sau de mişcări mimice şi pantomimice. Unele gesturi au o legătură mai strânsă cu reprezentările obiectelor descrise, altele sunt complet abstracte.

Pentru a se stabili cum se formează limbajul gestual la copilul surd s-au filmat copii surzi din familii de surzi şi apoi s-au analizat rezultatele. S-a constatat că copiii surzi parcurg aceleaşi etape in achiziţia limbajului gestual ca şi copiii auzitori care asimilează limbajul verbal (Pettito, L.A., Marentette, P.F., 1991). Astfel, toţi copiii surzi gânguresc înainte de a produce primele gesturi. Gânguritul lor poate fi oral sau manual. Cel oral, dacă nu este sancţionat pozitiv, dispare. Ca şi la auzitori, etapa unui singur cuvânt la copiii surzi constă în semne individuale, izolate şi produse o singura dată. La această etapă un semn obişnuit este indicarea cu degetul. Primele producţii formate din două gesturi sunt alcătuite din două indicări. De exemplu, dacă un copil vrea să arate că o jucărie este a lui, arată întâi spre jucărie apoi spre sine. În această fază, multe din semne sunt simple substantive sau verbe, cu multe greşeli specifice “discuţiilor” copilului surd cu lumea înconjurătoare (H.Lane, R.Hoffmeister, B. Bahan 1996).

Alte studii realizate de Bonvillian, Orlansky, Folven, McIntyre, Meyer şi Newport au arătat că achiziţia limbajului gestual poate fi mai rapidă decât cea a limbajului verbal. Astfel, studiile menţionate au arătat că primul semn tinde să apară cu 2-3 luni mai devreme decât primul cuvânt emis de copilul auzitor. De asemenea, creşterea vocabularului gestual pare să fie mai rapidă. La un copil surd s-a constatat că la vârsta de 13 luni a folosit 85 de semne-gesturi. De obicei, copiii auzitori de această vârstă abia îşi formează primele cuvinte. Într-adevăr, modalitatea manuală ar asigura un mijloc de comunicare deosebit de accesibil pentru copiii foarte mici, din cauză că acest mecanism al vorbirii este direct vizibil, atât pentru copil cât şi pentru părinţi. Cercetătorii au sugerat că controlul motric al mâinilor se poate dezvolta mai devreme decât cel al aparatului vocal.În general, propoziţiile formate din două gesturi apar la copilul surd la aproximativ aceeaşi vârstă ca şi propoziţiile formate din două cuvinte de bază la copiii auzitori (H.Lane, 1996). Şirul de semnificaţii este similar în ambele limbaje.

Primele gesturi care apar sunt legate de viața de fiecare zi a copilului. De pildă, se arată spre mamă sau spre tată, apoi apar semnificaţii legate de acţiuni (de ex. tata papă) şi de stări afective (de ex.mama râde). După Newport şi Meyer (citaţi de Lane H., 1996), aceste gesturi sunt urmate de afirmaţii legate de loc (se arată spre o maşină-jucărie) şi, în fine, de caracteristici ale acţiunilor (de ex. aleargă repede).

În limbajul gestual, pronumele apare la vârsta de aproximativ 20 de luni, începând cu pronumele personal la persoana I (eu, al meu), la fel ca la copilul auzitor, iar ambele categorii de copii fac aceleaşi greşeli legate de folosirea pronumelui. În timp, când copilul surd atinge vârsta de 2 ani, el asimilează pronumele pentru cele trei persoane, trecând prin aceleaşi faze ca şi copilul auzitor dar, după cum au constatat Pettito şi Marentette (1991), coplul surd nu va stăpâni corect folosirea pronumelui până la vârsta de 8-9 ani.

Cu toate că limbajul gestual nu se leagă exclusiv de ordinea cuvintelor în propoziţie, ca în limbajul verbal, pentru a transmite semnificaţii, se pare că învăţarea limbajului gestual de către copiii surzi favorizează o anumită ordine a gesturilor, adică ordinea subiect-verb-obiect. Cele două forme de negaţie în limbajul gestual (scuturarea capului şi gestul ”NU”) se dezvoltă mai devreme. La începutul fazei de două gesturi, copilul formează negaţia prin punerea

67

semnului de negaţie la inceputul propoziţiei (ex.nu mănânc), înaintea verbului şi fără subiect. Mai târziu apare expresia „NU POT”.

Prima indicaţie a cunoaşterii gramaticii limbajului gestual, care apare în jurul vârstei de 3 ani, este acordul subietului cu verbul, dar numai dacă subiectul este prezent. Acum apar unele mişcări care arată flexiunea verbului, adică cum este realizată acţiunea (normală, continuă, repetitivă). Această evoluţie are loc sub influenţa limbajului verbal. Abia în jurul vârstei de 7-8 ani copilul surd poate să stăpânească sistemul complex al verbelor (Lane, H., 1996). Alţi autori (Ewoldt şi Hoffmeister) au subliniat că abilitatea de a descrie relaţia dintre obiecte aflate în spaţiu urmează o secvenţă a dezvoltarii. Mai întâi apare PE, apoi ÎN SPATELE LUI şi după aceea ÎNTRE, care este aceeaşi ordine raportată pentru copiii care învaţă mai multe limbaje verbale (H.Lane, R.Hoffmeister, B.Bahan, 1996).

Rezumând cele afirmate până aici, conform cercetărilor lui Newport şi Meyer (1985) şi Pettito (1991), achiziţia limbajului verbal şi a celui gestual urmează etape apropiate de dezvoltare : gânguritul (7-10 luni), etapa primului gest şi asimilarea regulilor de formare a propoziţiei (22-36 luni). Ceea ce pare să determine progresul în achiziţia limbajului este complexitatea regulilor pe care poate copilul să le înveţe şi nu modalitatea verbală sau manuală a limbajului în care se pot învăţa aceste reguli. Aceste rezultate au dus pe oamenii de ştiinţă la concluzia că creierul este programat sub aspect biologic să asimileze limbajul, indiferent de modalitatea sa, verbală sau gestuală.

Achiziţia limbajului gestual de către copiii surzi din părinţi auzitori este oarecum diferită, deoarece părinţii auzitori nu cunosc limbajul gestual şi nu-i pot învăţa pe aceşti copii limbajul gestual ca prim limbaj. În afară de aceasta, copiii surzi, deoarece nu aud sunetele, au acces limitat la limbajul verbal. Astfel de copii gesticulează în mod spontan cu părinţii lor sau cu alţi copii. Ei produc mai întâi un gest odată şi apoi combină gesturile pentru a produce propoziţii formate din două gesturi, care tind să fie ordonate într-un mod consistent, arătând cine face acţiunea, ce şi cum.

Copiii îşi construiesc gramatica limbajului pe care il achiziţionează pe baza unor norme interne numite ipoteze de nativizare (nativization hypothesis), deoarece copiii folosesc capacitatea lor nativă de a construi gramatica, de a nativiza informaţia incompletă pe care o primesc. Sub acest aspect, copiii surzi nu se deosebesc de alţi copii. Totuşi, copiii auzitori sunt mai capabili să-și însuşeasca regulile gramaticale complexe şi să le folosească cu mai multă eficienţă decât copiii surzi de aceeași vârstă. Utilizând această înzestrare umană innăscută pentru limbaj, copiii surzi pot să inventeze tot felul de schimbări în construirea propoziţiilor gestuale pe care nu le-au văzut niciodată. Această capacitate pare să scadă odată cu vârsta. La ora actuală există tot mai multe dovezi că copiii surzi suferă o penalizare în asimilarea gramaticii şi în prelucrarea propoziţiilor dacă ei încep mai târziu să înveţe limbajul verbal şi cu cât este mai mare întârzierea, cu atât este mai mare şi penalizarea (Newport, Mayberry și Eichen citaţi de H.Lane 1996). Mai mult, copiii surzi din părinţi auzitori nu înţeleg semnificaţia propoziţiilor în limbajul gestual la fel de bine ca cei care-l învaţă de timpuriu. Aceşti copii surzi care învaţă limbajul gestual cu întârziere, diferă mult şi de cei care au asurzit şi învaţă limbajul gestual ca a doua limbă (Mayberry, R., Eichen, E, 1991).

S-a constatat că atunci când copiii surzi vin prima oară într-o şcoală specială cu internat, ei vin cu un limbaj de casă. Aceste forme de limbaj sunt tot atât de numeroase ca şi numărul de copii care-l folosesc. Copii surzi intra în legătură unii cu alţii, formând un limbaj de contact, ce reprezintă limbajul care se impune. Treptat, diferitele limbaje de contact se reduc la un limbaj comun al şcolii, care permite comunicarea eficientă între toţi copiii din acea şcoală, precum şi între elevi şi profesorii lor. Prin activităţile inter-şcolare aceste limbaje de contact de la nivelul şcolilor se „uniformizează” tot mai mult, creându-se premisele formării limbajelor regionale care, în anumite condiţii, pot servi ca bază pentru crearea unui limbaj gestual naţional standardizat.

68

Contactul extensiv între surzii din diferite ţări datează, probabil, de la primul Congres International al Surzilor (Paris, 1878). În timp, aceste contacte au devenit mai frecvente. Astfel s-a dezvoltat spontan un limbaj de contact, cunoscut sub numele de semne internationale, ce permite ca vorbitorii de limbaje gestuale reciproc neinteligbile pentru auzitori să se poate înţelege. La diferite întâlniri internaţionale, cum ar fi Congresul Federatiei Mondiale a Surzilor, cuvântarile sunt interpretate nu numai în limbajul naţional al ţării gazdă (în ultimii ani s-a recomandat să se folosească limba engleză pentru corespondenţă şi limbajul gestual internaţional în expuneri) ci şi în semne internationale.Vocabularul folosit în asemenea situaţii de contact este foarte restrâns iar înţelegerea cuvântărilor depinde foarte mult de creativitatea şi de experienţa interpreţilor. Vocabularul din semnele internaţionale provine din trei surse: limbajul gestual naţional al interlocutorilor, numărul limitat de semne care au fost adoptate oficial, în decursul anilor, ca vocabular standardzat de semne internaţionale şi mimică. După 1970, şi mai ales după Congresul Federaţiei Mondiale a Surzilor, care a avut loc la Washington în 1975, s-au depus eforturi mai mari de a extinde şi standardiza vocabularul de semne-gesturi selectate din diferitele limbaje gestuale, pentru a fi folosit cu ocazia intâlnirilor internaţionale. Astfel a fost posibil să se publice primele două dicţionare gestuale internaţionale. A treia variantă a dicţionarului, denumit GESTUNO, apărut la Varna în 1979, urmărea să faciliteze comunicarea la intalnirile internaţionale, aşa cum s-a sperat sa fie ESPERANTO. După o pregătire intensă a interpreţilor de-a lungul a patru ani (1975-1979) aceștia au lucrat cu ocazia Congresului Mondial al Federației Mondiale a Surzilor, dar experimentul a eșuat din mai multe motive la care nu ne vom referi aici.

Unele probleme de comunicare în familiile cu copii surzi Naşterea unui copil este un moment deosebit în viaţa oricărei familii. Copilul poate să aducă în familie o schimbare fundamentală a destinului ei. Părinţii, de asemenea, vor depune toate eforturile pentru a-i asigura copilului cea mai bună dezvoltare şi educaţie. Apariţia unui copil surd poate, teoretic vorbind, să modifice substanţial planurile iniţiale ale părinţilor, mai ales dacă ei sunt auzitori şi nu au nici o experienţă anterioară cu alte persoane surde. Trebuie să menţionăm că nu toţi părinţii surzi reacţionează la fel cu ocazia naşterii unui copil surd. Unii se întristează, fapt explicabil prin influenţa valorilor culturale şi a informaţiilor primite de la profesioniştii domeniului. Părinţii surzi cunosc cel mai bine încercările prin care au trecut, în perioada copilăriei şi adolescenţei lor, într-o lume care nu i-a înțeles. Uneori experienţa lor a fost aşa de dureroasă încât nu doresc aşa ceva pentru copilul lor şi acceptă intervenţia specialiştilor în recuperare, lecţiile obositoare de corectare a vorbirii, operaţii costisitoare de implant cohlear şi alte intervenţii destinate să “normalizeze” copilul surd. Pe parcursul creşterii copilului, părinţii surzi se confruntă cu obstacole considerabile. Adesea ei au o instruire şcolară limitată la școala profesională specială și sunt angajaţi sub nivelul lor de pregătire, consideraţi inferiori, din cauză că nu aud şi nu pot vorbi inteligibil. Pe parcurs, cînd apar probleme legate de sănătatea sau de școlarizarea copilului, au nevoie de sfaturi competente pe care le găsesc extrem de rar. Aceste sfaturi crează în mintea părinţilor sentimente de neîncredere, frustrare, inferioritate. Prin urmare, părinţii surzi trebuie să aibă încredere în ei şi în valorile colectivităţii surzilor, să vadă pe copilul lor surd într-o lumină pozitivă, ca pe o fiinţă normală, care nu aude dar se poate realiza plenar în societate. Majoritatea părinţilor auzitori nu au avut experienţe anterioare cu colectivitatea surzilor şi vor accepta cu uşurinţă modelul medical bazat pe ideea deficienţei auditive şi necesităţii intervenţiei specialiştilor. Datele din literatura de specialitate confirmă că peste 90% dintre copiii surzi provin din familii de auzitori. La naşterea unui astfel de copil părinţii trec prin cîteva faze, de la şocul provocat la aflarea diagnosticului, la o stare de nervozitate, cu acuzaţii la adresa personalului medical, cu căutări în antecedente, pentru a găsi o cauză ce ar fi putut determina apariţia

69

surdităţii la copil. Treptat, se ajunge la acceptarea copilului surd ca o fiinţă ce trebuie tratată la fel ca orice ființă umană, ce are dreptul la dragoste, la viaţă, la educaţie, la un viitor luminos.

Uneori sistemul de comunicare folosit de surzi este considerat un limbaj transcultural, internaţional. A.I. Diacikov susţine că există 900 de semne comune limbajelor gestuale din întreaga lume (care exprimă intr-o formă asemănătoare aceleaşi conţinut). Noi considerăm că acest lucru nu este posibil, din mai multe motive. Unul dintre acestea este faptul că orice limbaj este modelat de necesităţile de comunicare ale colectivităţii care il întrebuinţează. Convenţiile pe care le persupune orice cod diferă de la o cultură la alta, astfel că un limbaj gestual este mult mai accesibil indivizilor din aceeaşi cultură. Un limbaj transcultural nu ar putea fi, prin urmare, decât un limbaj artificial. Un alt motiv este lipsa mediatizării acestor limbaje, ceea ce explică dificultăţile de unificare a variantelor dialectale.

Caracteristicile comunicării la copilul deficient de auz comparativ cu auzitorii Faptul că un copil este născut cu deficit de auz, determină ca limbajul dobândit să aibă anumite caracteristici. Gradul de pierdere a auzului fiecărui copil fac dificilă alcătuirea şi prezentarea unor modele educative bune pentru toţi copiii. În timp, percepţia distorsionată şi incompletă a limbajului oral de către copilul surd contribuie la dobândirea unui model distorsionat şi incomplet al limbii materne. În general, putem considera că cu cât un copil are o deficienţă de auz mai mare, cu atât va dispune mai puţin de limbajul sonor care i se adresează în mod direct. Un copil cu surditate prelinguală, care nu a beneficiat de o amplificare sonoră potrivită, va şti şi va înţelege o parte din ceea ce i se spune numai dacă se uită la buzele celui care vorbeşte şi prinde câţiva indici vizuali. Popa, M. (2001), a realizat o interesantă comparaţie între relaţionarea părinţilor care au copii auzitori și cei care au copii surzi, evidențiind dificultăţile care-şi vor pune amprenta asupra comportamentului ulterior al copiilor surzi.Observaţiile efectuate asupra modalităţilor de interacţiune timpurie între mamă şi copiii surzi au scos în evidenţă existenţa unor deficienţe. Astfel, în comparaţie cu interrelaţia dintre mamă şi copilul auzitor; mamele întâmpină dificultăţi în a stabili o interacţiune lejeră cu copilul deficient de auz, atât în faza de vocalizare cât şi mai târziu. În mod normal, comentariul mamei, intonaţia, tonul vocii sunt adaptate după experienţele familiale, astfel încât atunci când atenţia este îndreptată spre un obiect se realizează şi relaţia dintre cuvânt şi referentul său. În cazul copilului deficient de auz, când acesta întoarce capul spre obiectul din centrul atenției lui, pierde verbalizarea corespunzătoare. Spre deosebire de părinţii copiilor auzitori, care decid împreună cu copiii lor asupra unor jocuri, activităţi distractive, părinţii copiilor deficienţi auditiv au tendinţa de a comunica şi direcţiona jocurile şi activităţile, privându-i astfel pe copii de iniţiativă şi încurajarea exprimării. Astfel, copilul deficient de auz este silit să-şi modeleze comportamentul după intenţiile adultului.

În jurul vârstei de optsprezece luni, când copilul auzitor este prins în ,,dialog” cu părinţii, aceştia interpretează producţia verbală a copilului clarificând-o şi dându-i sens, folosind repetiţii, cuvinte cheie, sau extinzând şi parafrazând ceea ce copilul intenţiona să comunice, oferindu-i astfel un model verbal pe care să-l interiorizeze. În cazul copilului deficient de auz, această contingenţă în relaţiile interpersonale cu adultul apare ca deformată sau absentă.

Experienţa ţărilor ce au beneficiat de tehnica de amplificare auditivă în educarea copiilor deficienţi de auz a demonstrat faptul că diagnosticarea timpurie a sudităţii precum şi înzestrarea copilului cu proteze auditive puternice ajută la preîntâmpinarea acestor probleme. Cu cât copilul beneficiază mai de timpuriu de o recepţie sonoră mai bună, cu atât colaborarea cu adultul, în descifrarea sensurilor, va fi mai uşoară.

Există posibilitatea ca părinţii surzi să comunice cu copilul lor surd foarte devreme după naşterea lui. Ei pot să-i ofere un model de limbaj cu ajutorul căruia copilul surd se va integra

70

mai uşor în familie şi în comunitatea semenilor săi. Se vor dezvolta unele mişcări ale mâinii şi unele forme ale primelor manifestări gestuale, cu ajutorul cărora copilul încearcă să comunice cu cei din jur. În funcţie de cum părinţii îl înţeleg pe copil şi îl sprijină în dezvoltarea limbajului său gestual, copilul îşi va forma un bagaj lingvistic-gestual tot mai variat şi mai complex. Copilul surd poate să observe comportamentele dorite şi pe cele nedorite, poate asimila valorile culturale, poate observa interacţiunile dintre părinţii săi cu alte persoane surde şi poate să desprindă semnificaţia lor.

Prin limbajul gestual el va învăţa că este timpul să se ducă la culcare, să mănânce, să înveţe sau să se joace, ceea ce va accelera acumularea de experienţe de la cei mai în vîrstă sau de la alţi copii. Prin folosirea limbajului gestual părinţii surzi pot să spună sau să citească poveşti copilului lor. Prin urmare, mediul vizual şi limbajul, interacţiunile dintre părinţii surzi şi copiii lor surzi explică de ce aceşti copii au rezultate mai bune decât alţi copii surzi din familiile de auzitori în toate domeniile. Cel puţin în ceea ce priveşte dezvoltarea de ansamblu a copiilor surzi din familii de surzi la intrarea în grădiniţă sau în clasa întâi, aceste diferenţe sunt deosebit de semnificative. În celelalte privinţe, copiii surzi se dezvoltă la fel ca şi alţi copii auzitori de aceeaşi vârstă. Din cauză că cei mai mulţi copii surzi provin din părinţi auzitori, şcolile speciale cu internat au fost cele care au transmis mai departe limbajul gestual şi cultura surzilor, cu toate că nivelul educaţiei şi calitatea acesteia nu s-au ridicat la nivelul scontat. După părerea experţilor FMS „integrarea în şcolile de masă nu poate să ofere copilului surd interacţiunea cu alţi copii, de care are nevoie pentru a se dezvolta plenar. În acest sistem „integrat”, copilul surd devine marginalizat iar rezultatele la învăţătură vor fi mediocre”. Folosirea interpreţilor ar putea ameliora situaţia integrării, dar nu la acelaşi nivel ca în şcolile speciale. De aceea se impune ca o necesitate acreditarea profesorilor pentru şcolile de surzi numai dacă aceştia pot să comunice fluent în limbaj dactil, gestual şi prin labiolectură. Asociaţiile naţionale ale surzilor şi profesorii din aceste şcoli cred că este mai util să se menţină şcolile speciale cu internat, să se angajeze profesori surzi calificaţi, care să servească drept modele adulte pentru elevi şi să se introducă limbajul gestual ca obiect de învăţământ în aceste şcoli.

S-a observat că actualmente a prins contur ideea educării copiilor surzi după modelul educaţiei copiilor proveniţi din rândul minorităţilor, adică „folosirea limbajului matern ale acestor minorităţi ca bază pentru învăţarea limbajului naţional”. În acest sens s-a introdus limbajul gestual ca primă limbă în unele şcoli de surzi din ţările scandinave, iar limba naţională se învaţă ca o limbă străină. De asemnenea, limbajul gestual a fost inclus în programele şcolare ale unor licee, ca dsciplină facultativă, iar în unele universităţi, ca limbă străină opţională. Comisia pentru invăţământ a Congresului SUA a formulat,. încă din 1986, unele recomandări în favoarea educaţiei bilinguale a copiilor surzi cu priceperi limitate în cunoaşterea limbii engleze. Încă din 1990 se află în curs de aplicare unele programe de educaţie bilinguală a elevilor surzi din Danemarca, Suedia, Finlanda, SUA şi Canada. Au loc progrese similare şi în alte ţări cum ar fi Venezuela şi Uganda şi se prevede o dezvoltare accelerată a educaţiei bilinguale în viitor.

în 1964 s-a inventat un aparat similar cu telefonul, (teletypewriter) de către un fizician surd (Robert Weitbrecht). Dacă unul dintre parteneri este auzitor, este nevoie de un al treilea, care „interpretează” între cei doi. Acesta traduce verbal un mesaj scris către auzitor şi, respectiv, un mesaj sonor transpus în scris pentru persoana surda. Aceste aparate şi-au dovedit la vremea lor utilitatea dar acum acestea au fost înlocuite cu computerele personale

Un alt mijloc de comunicare sunt „pagerele” speciale, prevăzute cu tastatură, agendă telefonică, e-mail şi ecran de afişaj. La ora actuală, cel mai eficient mijloc de comunicare între surzi sau între aceştia cu persoane auzitoare îl constituie calculatorul personal, care permite trimiterea e-mailuri lor şi folosirea internetului pentru informare rapidă, în cele mai variate

71

domenii. Prin instalarea de WAP-uri, este posibil ca persoanele surde să comunice foarte rapid prin limbajul getual, deoarece se pot vedea datorită minicamerelor video.

CURSUL VIIILIMBAJUL GESTUAL ŞI ELEMENTELE LUI

Limbajul gesturilor, bogat şi complex este vizual, gestual şi spaţial în acelaşi timp, iar regulile de combinare a gesturilor se adresează în primul rând vederii. Din acest motiv, el a evoluat într-o direcţie vizuală, cu o gramatică diferită de cea cu care suntem obişnuiţi. De cele mai multe ori se preferă să se folosească limbajul gestual cu ordinea aranjării gesturilor proprie limbajului verbal, ceea ce nu este acceptat de comunitatea surzilor.

În cadrul acestui limbaj, înformaţia transmisă pe cale vizuală este constituită din o combinaţie de mijloace, cum ar fi expresia facială şi corporală, mişcarea, gesturile, folosirea spaţiului de gesticulare. Gesturile au fost comparate cu cuvintele din limbajele verbale, ele având aceleaşi sarcini. De pildă, corzile vocale, limba, plămânii şi buzele conlucrează la formarea sunetelor. Mişcările acestora sunt trimise spre emisfera stângă din creier, care le analizează, le interpretează şi formulează un răspuns. Când acest lanţ complex funcţionează normal, comunicarea verbală decurge ca un proces natural şi fără efort. În cazul limbajelor gestuale participă părţile vizibile ale corpului care, prin intermediul vederii, transmit mesaje la ambele emisfere ale creierului, în zona percepţiei vizuale, unde acestea sunt interpretate şi se elaborează un răspuns.

Gesturile înseşi constituie numai o parte a informaţiei vizuale. Elementele care poartă informaţia esenţială diferă puţin în funcţie de vârsta celor care folosesc limbajul gestual), între zone geografice, sau chiar între persoane din aceeaşi zonă, dar care au particularităţi temperamentale diferite ş.a. Între anumite limite, aceste variaţii sunt considerate normale, ca și dialectele unei limbi, ceea ce nu împiedică prea mult înțelegerea. Aşa cum un cuvânt poate avea diferite semnificaţii în context, aşa şi un gest poate fi realizat în mai multe variante, pentru a reda sensuri sau nuanţe diferite ale aceluiaşi obiect.

S-a observat un interes din partea auzitorilor faţă de originea gesturilor, imaginea vizuală oferită de această origine constituind o legătură între formarea gestului şi semnificaţia lui. De multe ori, cunoaşterea acestei origini facilitează asimilarea gesturilor. Dar nu este posibil întotdeauna să oferim explicaţii ştiinţifice cu privire la legătura dintre gest şi originea lui.

Desigur, un limbaj bazat pe vedere va funcţiona în mod diferit de cel sonor. Această diferenţă a produs, timp de sute de ani, confuzii în mintea celor care au intrat în contact cu limbajul folosit de surzi. Aceştia au respins limbajul gestual ca fiind format din gesturi întâmplătoare, imitative şi transparente”, un sistem de comunicare brut şi primitiv, un limbaj ireal,. ână la primele studii lingvistice efectuate de William Stokoe (1964). Când a fost accesibilă tehnologia filmului s-au intensificat cercetările care au stabilit că limbajul gestual nu este o simplă colecţie de gesturi. El are un set bine organizat de simboluri şi de reguli folosite pentru a comunica informaţii, idei, sentimente.

Spaţiul de gesticulare Este format dintr-o suprafaţă dreptunghiulară, având baza delimitată de lungimea

ambelor braţe întinse, care începe de la talie şi se întinde până deasupra capului. Ea cuprinde şi o suprafaţă ce se întinde în faţă, până unde ajung braţele şi puţin spre spate. Acest spaţiu formează o scenă imaginară, unde gesticulatorul poate plasa oameni şi obiecte aflate în anumite relaţii între ele şi unde ideile abstracte şi povestirile pot fi elaborate şi exprimate. În cadrul acestui spaţiu se pot mişca mâinile gesticulatorului, care sunt urmărite de receptor. O importanţă mai mare prezintă faţa şi expresia acesteia.

72

Majoritatea semnelor sunt formate la sau lângă faţă, cap şi gât pentru a permite persoanei care le priveşte să le observe şi să le înţeleagă mai repede.

Clasificarea gesturilorMenţionăm că un gest nu este o entitate indivizibilă. Fiecare gest, ca şi cuvântul, poate fi

împărţit în părţi mai mici numite chereme echivalente cu fonemele din limbajul verbal. Părţile structurale ale unui gest pot fi împărţite în părţi structurale manuale (configuraţia mâinii, locul de articulaţie, mişcarea mâinii, orientarea şi aşezarea mâinii) şi părţi structurale ne-manuale (mişcarea buzelor, mişcarea feţei sau mimica, în special a ochilor şi a obrajilor) şi mişcarea corpului sau pantomimica.

Se cunosc trei feluri de gesturi care se execută cu mâinile, după cum ele sunt realizate cu o mână, cu ambele mâini sau într-o combinaţie de gesturi şi dactileme, formând aşa - numitele gesturi mixte. Fiecare om foloseşte mâna dominantă în acţiunile cotidiene şi în conversaţie. Mişcările mâinii dominante nu se schimbă, cu excepţia cazului când persoana este ambidextră. În comunicarea gestuală cele mai multe gesturi se fac cu ambele mâini simultan în majoritatea ţărilor lumii, dar există unele ţări (Statele Unite, Anglia, Australia) unde gesturile sunt executate cu ambele mâini în combinaţie cu dectilemele

Semnele care se fac cu o singura mână au loc în spaţiul neutru (exemplu ,,cine? ») sau ating o parte a corpului (exemplu ,,eu”). Majoritatea semnelor se fac cu ambele mâini. Ele prezintă trei situaţii şi anume :

- ambele mâini se mişcă şi sunt active, indiferent dacă se realizează în spaţiul neutru sau ating o parte a corpului (exemplu, fluture, nervos, etc);

- mâna dominantă o atinge pe cea pasivă şi ambele mâini au aceeaşi formă (ex. atenţie, bolnav, ş.a.)

- mâna dominantă o atinge pe cea pasivă dar ambele mâini au forme diferite (ex. a arăta, a hotărî);

Gesturile care se fac cu o singura mână sunt numite uni-manuale. Gesturile executate cu ambele mâini se numesc bi-manuale. Acestea au diferite situații: a) când ambele mâini au, în general, aceeaşi configuraţie. Mişcarea lor poate fi :

o mişcare de ,,copiere”, când mâinile se mişcă simultan şi în aceeaşi direcţie (de ex. ,,paralel”, ,,împreună”, ,,alături”);

o mişcare ,,opusă”, când mâinile se întâlnesc una cu alta sau se separă una de alta (de ex. ,,divorţ”);

când mâinile fac aceeaşi mişcare dar în direcţii diferite, trecând una peste alta (de ex. ,,a depăşi”, ,,peste”);b) când mâna dominantă se mişcă iar cea pasivă stă:

mâna pasivă este locul de articulaţie al gestului (de ex. ,,a simţi”, ,,a propune”) ambele mâini au aceeaşi configuraţie (de ex ,,împreună”, ,,iubiți”) mâinile au diferite configuraţii (de ex. ,,gem”, ,,marmeladă”).

Există mai mulţi factori care uşurează învăţarea limbajului gestual. Unele semne au forme şi mişcări similare şi, în anumite cazuri, pur şi simplu, reproduc mişcarea sau imită forma obiectului, în timp ce alte semne reconstituie sau fac apel la unele caracteristici ale obiectului sau acţiunii, De exemplu, semnul pentru elefant reproduce trompa elefantului, în timp ce semnul pentru un sport oarecare, reproduce mişcarea caracteristică acestuia. Uneori, recunoaşterea originii unui semn ne ajută să ne reamintim mai uşor semnul. De pildă, pentru lapte semnul îşi are originea în acţiunea de mulgere a vacii. În unele semne forma mâinii imită forma obiectului sau mâinile se mişcă aşa cum se mişcă şi obiectele. Aşa este cazul pentru mişcarea aripilor unei păsări având semnificaţia de

73

“pasăre” sau “a zbura”. Alteori, mişcările mîinilor “desenează” în aer contururile obiectelor (trompa unui elefant, forma unei sticle, acoperişului unei case, a unui peşte ş.a.). În fine, multe semne arată pur şi simplu spre un specimen despre care dorim să vorbim. De pildă, se arată cu degetul index în sus dacă ne referim la cer sau la culoarea albastră, spre oamenii despre care dorim să vorbim, spre părţile propriului corp când arătăm unde ne doare etc.

În acest fel se formează o idee legată de folosirea mimicii şi a gesturilor şi se poate găsi cu uşurinţă o cale de comunicare simplă cu persoanele surde, chiar dacă vocabularul disponibil este foarte limitat. Se foloseşte astfel o caracteristică a limbajului gestual, aceea că el include în componenţa lui gesturile şi mimica, fapt ce permite realizarea unei comunicări simple. Mai apoi, când se ajunge la stăpânirea unui vocabular mai complex, care include semnele convenţionale, se pot purta discuţii pe diverse teme. În orice caz, trebuie să ţinem seama de existenţa unui vocabular de semne standardizate, care sunt folosite de colectivitatea de surzi, chiar dacă unele dintre ele nu sunt cele mai caracteristice pentru obiectul la care se referă. Totuşi, ele au prins rădăcini în colectivitatea de surzi şi trebuie folosite ca atare, pentru a cunoaşte şi înţelege cultura lor, istoria lor, constituind limbajul lor. Se aplică şi aici principiul: “Când eşti la Roma fă cum fac romanii”. Unele gesturi seamănă cu ideea pe care o reprezintă, cu forma sau cu modul de acţionare al obiectelor. Ele dau o imagine vizuală corespunzătoare ideilor, obiectelor, mişcărilor sau oamenilor pe care îi reprezintă. Această imagine implică modalităţi controlate şi convenţionalizate de prezentare vizuală a informaţiei. De pildă, obiectele pot fi reprezentate prin conturul sau forma lor, prin modalitatea de manevrare sau mişcarea care se realizează cu ele. Uneori o combinare între aceste elemente nu este exclusă. Unele gesturi au un grad de iconicitate mai puţin evident, dobândind un grad de convenţionalitate mai mare, legat de forma de bază a mâinii, de aşezarea gestului, de unele legături abstracte ş.a.

Unele gesturi sunt foarte uşor de reprodus şi pot fi înţelese, fiind evidente, reprezentând obiectele după forma lor. De pildă, degetele curbate sunt folosite, de obicei, să reprezinte obiecte rotunde (o minge, un pahar de coniac) sau suprafeţele curbate ale acestora. Mâinile plate sunt folosite pentru a reprezenta obiecte plate (carte, cutie, masă). Prin convenţionalitatea dobândită, aceste gesturi se pot referi la orice obiect iar prin unele modificări ale gestului se oferă informaţii suplimentare despre el. De ex. prin adăugarea gestului ,, mare ” la ,,minge” se obţine gestul ,,minge mare” etc. Prin folosirea degetelor index şi mare se poate contura mărimea obiectului (de ex. card bancar bilet, tablou, farfurie etc.). Manevrarea sau mişcarea asociată cu obiectul este deosebit de importantă în reprezentarea lui adecvată (de ex. banană, măr, volan, călcarea rufelor) ş.a. Aici creşte mult în importanţă forma pe care o ia mâna precum şi unghiul, poziţia şi mişcarea pe care o fac degetele pentru a reprezenta un anumit obiect. Mişcarea în cazul gesturilor negative pare să fie un indicator al sensului unui gest. Aceasta se execută mai departe de corp sau de cap. În acest caz, expresiile faciale şi corporale sunt deosebit de importante pentru transmiterea aspectelor negative ale gesturilor, putând arăta intensitatea şi gradul lor (ex. ,,nu cred”, ,,nu ştiu”, ,,nu-mi place”, nu vreau”ş.a.).

Poziţia obiectelor sau a oamenilor în relaţie unii cu alţii este arătată prin folosirea unor prepoziţii cum ar fi pe, sub, peste ş.a. Însă, prepoziţiile nu sunt folosite întotdeauna, mai importantă este ,, localizarea ” gesturilor în spaţiu. În cazul obiectelor concrete, legătura dintre forma unui gest şi semnificaţia lui apare destul de repede. Totuşi, în cazul unor concepte abstracte, cum ar fi, de ex. ,,orice”, ,,trebuie”, ,,sigur”, ,,nesigur” ş.a. este implicată o anumită iconicitate, pentru a reprezenta semnificaţia într-o modalitate care poate fi mai potrivită sub aspect vizual. Folosirea unor mişcări sigure accentuează idea insistenţei sau obligaţiei (de ex. ,,trebuie”, ,,sigur”) în comparaţie cu mişcarea de fluturare a palmei care denotă îndoială sau nesiguranţă (de ex. ,,nesigur”, ,,oricum”).

74

Indicarea constituie baza unor gesturi cum ar fi pronumele, care reprezintă o modalitate de a indica obiectele fără a le denumi, precum şi arătarea părţilor corpului, a direcţiilor etc. Se foloseşte îndreptarea privirii spre un loc anume pentru a ne referi la un obiect plasat dinainte în acel loc. Rolul contextului este important în distingerea diferitelor semnificaţii ale unui gest. Aşa cum cuvintele pot avea diferite semnificaţii în funcţie de context, aşa şi gesturile diferă după felul cum sunt executate, după poziţia plasării, direcţia şi mărimea mişcării. De pildă, cu ajutorul gestului ,,lumină”, se poate reprezenta o lustră (poziţia spre tavan), o veioză (schimbarea poziţiei spre jos), razele soarelui, luminile de poziţie ale unei maşini, lumina-fulger a unui aparat de fotografiat, luminile unui semafor, ale unui far ş.a. Contextul în care este folosit acest gest aduce precizia necesară. Se cunosc şi forme alternative, variaţii regionale ale aceluiaşi gest, elemente comparabile cu accentul sau dialectul din limbajul verbal.

Aşa cum în limbajul verbal există o versiune oficială, exactă, gramaticală, a folosirii cuvintelor şi o versiune în situaţii intime, adică între prieteni foarte apropiaţi, în cazuri neoficiale, la întâlniri cu prietenii etc. la fel este situaţia şi în limbajul gestual, care va prezenta forme sau variaţii mai mult sau mai puţin ,,standardizate”, în funcţie de împrejurările în care sunt folosite.

Aşa cum în artă se pot recunoaşte imaginile, formele sau ideile autorului, aşa şi în limbajul gestual pot exista grade diferite de apropiere de obiectul reprezentat, gesturile putând fi percepute vizual pe o scară mergând de la pictorial, iconic spre abstract. Dacă gesturile ar fi numai pictoriale, mesajele ar putea fi înţelese fără dificultate şi nu ar mai fi nevoie de lecţii pentru a învăţa limbajul gestual.

Gesturile de origine pictorială sau iconică pot fi executate în trei feluri. Prezentăm, mai jos, cțiva clasificatori dar lista nu este epuizată :

degetele sau toată mâna imită conturul formei obiectului (afiş, card, perete, casă, cărare, obiect curbat, tubular, rotund etc).

se imită apucarea şi manevrarea obiectului (cană -,,a bea”, sertar -,,a deschide un sertar”, brichetă -,,a aprinde bricheta”, ţigară -,,a fuma”, automobil -,,a conduce un autoturism” etc).

mâna însăşi poate constitui un obiect sau o parte a lui, de ex. ,,ibric”-,,a turna din ibric”, ,,foarfecă”-,,a tăia cu foarfeca”, ,,petrol”-,,a alimenta o maşină cu petrol” etc.

Alte gesturi prezintă doar o idee vizuală a semnificaţiei obiectului, având o asemănare trecătoare cu acesta sau pot fi foarte abstracte, fără a avea nimic comun cu obiectul. Pe această bază gesturile pot fi grupate în gesturi transparente, care pot fi recunoscute uşor de începători (de ex. a bea). Alte gesturi sunt translucide, putând fi recunoscute cu oarecare dificultate (de ex. ieftin, care sugerează că ceva este redus, fără valoare). Când se cunoaşte semnificaţia, devine clară legătura dintre formă şi sens. Un al treilea grup de gesturi este complet codificat şi nu oferă nici un indiciu vizual (de ex. întrtebarea ,,cine?”).

În comunicarea mimico-gestulă surzii se pot folosi de mai multe categorii de semne sau gesturi. Acestea pot fi naturale, artificiale, indicatoare.

1) semne (gesturi) naturale (care sunt legate de obiect prin însăşi aspectul lor); de exemplu semnul pentru casă (“are acoperiş”); cocoş ( “are creastă”), gâscă (se imită mersul legănat al gâştei), raţă (se imita măcăitul raţei cu degetele mare, index şi mijlociu, care se duc la buze şi imită măcăitul raţei).

2) semne artificiale (pentru întuneric (trecerea mâinii prin faţa ochilor în semnul de “este opac”, “negru”). Acestea implică o convenţionalitate mai mare;

3) dactilemele (semne digitale care imită mai mult sau mai puțin forma literelor alfabetului).

4) semne indicatoare (indicarea obiectelor care se află în câmpul vizual al celor care discută).

75

Dimitrie Rusticeanu (1935), a elaborat o interesantă şi originală sinteză a diverselor sistematizări ale comunicării gestuale astfel:

I.Gesturi naturale :Gesturi naturale simple: 1) Gesturi demonstrative (indicative sau indicatoare): când obiectul se găseşte în câmpul vizual (arătarea cu degetul a obiectului respectiv, gesturile pentru pronume, pentru raporturile spaţiale etc.) 2) Gesturi imitative, când se schiţează o acţiune sau o stare, gestul şi semnificaţia sunt identice: a bea, a mânca, a dormi, a plânge, a râde ş.a.

3) Gesturi descriptive; amintesc de figurile obiectelor (desenul în aer a liniilor unei figure geomtrice, a inimii, potcoavei, ferestrei, stelei etc.). Gesturile plastice sunt tot gesturi descriptive: corpul propriu serveşte pentru descriere (soldat, naştere etc.).

4) Gesturi metodice: a) Partea considerată pentru întreg. De exemplu, semnul pentru ,,tata”(semnul mustăţii răsucite), ,,mama” (se mângâie obrazul duios), ,,casa” (se indică acoperişul cu palmele în formă de unghi cu varful în sus), ,,iepure” (se imită urechile, cu degetele index si mijlociu duse la nivelul urechilor) , ,,măgar” (se arată urechile mari cu ambele degete mari atingând urechile, celelalte degete fiind rasfirate) ş.a. Toate aceste gesturi pot să nu fie esenţiale pentru obiectul semnificat. b) Materializarea modului de fabricare: împletirea ciorapilor, lucrul la strung etc.c) Materializarea modului de întrebuinţare: gesturile pentru degetar, tutun, supă ş.a. d) Exprimă efectul: dă naştere unor grimase pentru acru, oţet, piper ş.a.e) Determinarea exactă a locului : gestul pentru cravată, nasture, fermoar ş.af) Exprimarea unei stări negative : gestul pentru orbire, surditate ş.a.g)Exprimarea unei stări, unei situaţii a unei personae: gestul pentru deţinut, pentru a exprima naţionalitatea unei persoane ş.a. Gesturi compuse: ,,ţânţar” : gestul pentru “zboară şi înţeapă”; ,,albină”: gestul pentru “zboară, înţeapă, miere”; ,,cireşe”: gestul pentru culoarea roşie şi scuiparea sâmburelui” ş.a.m.d.

II. Gesturi artificiale arbitare: care “nu sînt în legătură cu cea ce înseamnă”. Sunt gesturi simbolice de ex. : pentru folosirea auxiliarului ,,a fi” şi pentru tot ceea ce se include în noţiuni abstracte. Semnele arbitare sînt adoptate pe baza înţelegerii (asentimentului) celor care le folosesc.

III. Gesturi convenţionale : Ele derivă din gesturile naturale precum şi din cele artificiale. După acelaşi specialist gesturile mai pot fi: omonime, sinonime, derivate. Dactilemele sunt socotite gesturi destinate să reprezinte vizibil fonemele.

În stânsă legătură cu ambianţa comunicării şi conţinutul la care se referă, gesturile pot acoperi în mod firesc aceleaşi necesităţi. Aşa se explică, de exemplu, că dacă obiectele asupra cărora se discută sunt în vecinătate, surzii nu le mai redau prin semnul mimico-gesticular, ci prin cel indicator: referindu-se la cămaşă, arată gulerul sau referindu-se la fereastră, indică fereastra ş.a.m.d. Din studierea structurii şi dinamicii comunicării prin mimico-gesticulaţie, rezultă că aceasta beneficiază de o dezvoltare stadială. Este un sistem complex de comunicare iar în acelaşi timp supus în permanenţă influenţelor integrării, amplificării şi diversificării.

76

Formele reprezentative ale mâinii în limbajul gestualO trăsătură semnificativă a limbajului gestual este modul specific în care persoanele

surde folosesc anumite forme ale mâinii ca reprezentare directă a oamenilor şi obiectelor. Aceste forme ale mâinii se execută într-o diversitate de gesturi. De pildă, degetul index poate fi folosit pentru a reprezenta o persoană, dar acest lucru nu înseamnă că degetul index reprezintă persoana. Gestul poate fi folosit pentru a indica aşezarea, mişcarea şi poziţia persoanei în relaţie cu un grup de persoane. De exemplu, ea se poate mişca înainte sau înapoi, se poate roti în jur, mişcările pot fi infinite, în funcţie de context. Degetul îndreptat spre sine arată că se referă la persoana care vorbeşte. Dacă degetul este îndreptat spre exterior, înţelegem că este vorba despre alte persoane sau obiecte din imediata apropiere. Astfel, degetul index poate indica pronumele personal, posesivitatea. Mişcările repetate în exterior arată că este vorba de indivizi separaţi, rotirea degetului indică singuratatea, izolarea. O simplă mişcare de îndepărtare sau de apropiere a degetului index de corp, indică plecarea sau, respectiv, venirea unei persoane. Trecerea indexului pe sub palma cealaltă poate semnifica evadare, fuga de ceva. Folosirea ambelor degete index poate reprezenta că o persoană se află în spatele/în urma alteia, că se întâlnesc una cu alta, că se află faţă-n-faţă sau în opoziţie, că sunt rivale. În mod similar, folosirea ambelor mâini poate reprezenta un grup de oameni care se pot afla în diferite poziţii (în şir indian, în cerc, care se luptă unii cu alţii care se integrează, care se află în război etc.

Folosirea degetelor index şi mijlociu în formă de ,,V” inversat, reprezintă, de obicei, picioarele unei persoane, care se pot mişca în diferite poziţii (stă în picioare, stă jos, se plimbă, fuge, se împiedică, sare, cade, îngenunchează, urcă sau coboară scările, stă întins pe jos, are un somn agitat, călătoreşte etc. Aceeaşi formă a degetelor poate indica cum priveşte cineva pe altă persoană (de sus în jos cu desconsiderare sau spre un copil, de jos în sus, cu respect sau spre un adult / obiect înalt).

Forma mâinii strânsă în pumn poate reprezenta un obiect rotund sau solid. Mişcările specifice ale capului pot fi întărite sau accentuate prin folosirea mâinii în formă de pumn. Scuturarea pumnului exprimă dezacordul în timp ce înclinarea lui, acordul. O interesantă mişcare a pumnului poate reprezenta pe cineva care ,,este cu capul în nori”, dezinteresat de ceva.

Un vehicul poate fi reprezentat de mişcările palmei cu degetele lipite, aşezată pe muchie ce poate să ne dea o imagine privind direcţia, mişcarea şi viteza cu care se deplasează acel vehicul. Mişcările palmei pot arăta că o maşină intră în garaj, că parchează pe un loc strâmt cu faţa sau cu spatele, că urcă un deal sau coboară o pantă abruptă, că opreşte la semafor ş.a. Folosirea ambelor palme poate reprezenta poziţiile relative a două vehicule.

Parametrii de formare a gesturilor Avem două categorii de gesturi, în funcție de stabilitatea lor în limbă, ceva similar cu vocabularul activ și pasiv din limbajul verbal.

Gesturi structurate productiv sunt acele gesturi care încă nu fac parte din vocabularul de bază a unei limbi, din cauza legăturii lor tangenţiale cu o situaţie. Se pare că limbajele gestuale au tendinţa de a construi gesturi structurate productiv pe măsură ce pătrund în limbă termeni noi, odată cu dezvoltarea societății. Aceste gesturi sunt create şi folosite într-o situaţie particulară şi încetează să existe când situaţia nu mai are loc. Ele au o existenţă efemeră, dar sunt unele gesturi care supravieţuiesc, sunt difuzate în folosinţa comună, devin stabilizate şi se transformă în gesturi fixate.

Gesturi fixate sunt acele gesturi care sunt folosite la modul general. Acestea au un număr limitat de semnificaţii, o formă stabilizată de redare şi fac parte din vocabularul de bază al gesturilor unei limbi. Un gest fixat este alcătuit din configuraţia, mişcarea, aşezarea şi orientarea mâinii, precum şi din părţi structurale ne-manuale, acele componente ale gesturilor

77

care se produc prin altă modalitate decât prin folosirea mâinilor. Acestea sunt mişcări ale capului, ale corpului, expresiile faciale şi ale gurii,

Mişcări ale gurii care au loc în cadrul limbajului gestual, fără legătură cu forma pe care o iau buzele la pronunţarea cuvintelor, ca în limbajul sonor. Este vorba de o mişcare a buzelor legată de un gest sau de o expresie din limbajul gestual

Mişcarea buzelor urmează schema mişcării corespunzătoare pronunţării cuvintelor din limbajul sonor echivalentă cu gestul respectiv dar pronunţarea se face fără voce. Această formă a mişcării buzelor se foloseşte când se gesticulează diferite nume cu ajutorul dactilemelor, când se foloseşte semnul de nume sau un concept care nu are încă un gest bine fixat.

Gesturile mixte sunt acele gesturi executate cu o mână sau cu ambele mâini care sunt însoţite de dactileme.

Limbajul feţei şi al corpuluiFolosirea expresiei faciale nu este specifică limbajului gestual. Se folosesc diferite feluri

de expresii faciale ca o componentă a comunicarii în toate culturile lumii, în arta dramatică, în pantomimă etc. Ea se foloseşte mai ales pentru mărirea efectului în gesticulare: clipirea ochilor, pentru a arăta surpriza, zâmbetul care spune „ am glumit”, încrucişarea ochilor pentru a da un efect comic, rotirea ochilor pentru exasperare ş.a. De fapt, fiecare persoană îşi condimentează discursul cu expresivitatea facială în manieră proprie, în funcţie de temperament. Spre deosebire de comunicarea verbală, unde folosirea expresiei faciale este opţională, în limbajul gestual aceasta este mult mai importantă deoarece, dacă nu există o concordanţă între gest şi expresia facială, se pot produce confuzii. Persoana care recepţionează nu poate şti cu precizie dacă se face o afirmaţie sau se formulează o intrebare, dacă i se vorbeşte sincer sau este luat peste picior.

Ochii sunt folosiţi pentru a arăta despre ce sau cine se vorbeşte. Dacă dorim să vorbim despre cineva prezent, arătăm spre persoana în cauză în timp ce privim spre ea şi apoi intoarcem privirea spre interlocutor. De asemenea, corpul, ochii şi faţa sunt folosite într-un mod special când vorbim despre ce face cineva pentru altcineva sau când reproducem o conversaţie. De exemplu, dacă dorim să spunem că o mamă dă mingea la un copil, facem semnul ,,mamă”  spre stânga şi apoi arătam spre dreapta, şi facem semnul copil. Următorul semn este ,,minge »  . Se priveşte apoi spre dreapta (unde se află copilul) şi apoi se imită mişcarea mâinilor femeii din stânga, care dă mingea spre dreapta la copil. În comunicarea gestuală ochii pot avea şi un rol de accentuare suplimentară. De pildă, modul de închidere a ochilor poate diferenţia un „bătrân” de un „foarte bătrân” sau un om „bun” de altul „foarte bun”

Corpul şi expresiile faciale sunt folosite intens în limbajul gestual. Negarea şi confirmarea pot fi arătate prin mişcările capului. Emoţiile, cum ar fi surpriza, teama, bucuria sau supărarea, sunt arătate prin expresii ale feţei. Întrebările sunt marcate prin o privire întrebătoare, ochii măriţi, capul uşor dat pe spate şi buzele puţin întredeschise. Mişcările buzelor şi modificarea expresiei faciale pot fi folosite pentru a arăta cum se realizează o acţiune. De pildă, pentru a arăta că cineva scrie cu dificultate se încruntă sprâncenele, se subţiază buzele şi se face semnul "a scrie". O expresie facială vie, variată şi adecvată momentului este o componentă importantă a oricarei forme de comunicare faţă-în-faţă, fiind şi un element gramatical al limbajului gestual. Cei care gesticulează se bazează mult pe expresia facială pentru a transmite nuanţe şi aspecte subtile, „aflate în umbră”. În limbajul gestual, expresia facială joacă acelaşi rol ca volumul şi tonul vocii din comunicarea verbală, unde semnificaţia cuvintelor emise se poate schimba radical numai prin felul cum sunt rostite acele cuvinte (cu sarcasm sau cu sinceritate). În limbajul gestual ochii, sprâncenele şi forma buzelor joacă cel mai mare rol în modificarea semnificaţiei gesturilor exprimate. În contexte diferite, ridicarea sprâncenelor poate arăta simpatia către cineva sau o întrebare, iar intensitatea expresiei faciale poate să arate intensitatea

78

sentimentelor de durere, furie sau calm. De asemenea, combinarea corecta a gestului cu expresia facială poate să ofere o mai buna inţelegere a mesajului. Surzii pot să marcheze părțile vorbirii pe cale vizuală prin mişcări uşoare ale corpului şi prin schimbări ale expresiei faciale. Se foloseşte mimica feţei pentru a exprima emoţia şi a spori expresivitatea mesajului gestual. După expresia facială ne dăm seama de felul propoziţiei, dacă este interogativă sau exclamativă şi ce simte cel care gesticulează. Expresia feţei este la fel de importantă ca şi mişcările realizate cu mâinile, dar cel care priveşte spre gesticulator trebuie să se concentreze în special asupra feţei. Esenţial este să se păstreze contactul ocular, chiar dacă se mai pierde o parte dim mesajul realizat cu mişcările mâinilor.

Când se foloseşte limbajul corpului se poate transmite mai clar un concept prin semne. Aşa cum a arătat A.Pease (1993), poziţia corpului în diferite împrejurări poate exprima mai mult decât ceea ce se emite pe cale verbală. La fel este cazul şi în limbajul gestual, de pildă, semnificaţia lui nu ştiu sau nu cunosc apare mai clar dacă se ridică umerii, se înclină capul pe spate ușor şi se întorc palmele de jos în sus. La fel, când se gesticulează bolnav, se inchid ochii, se întredeschide gura şi se duce mâna la cap sau pe locul dureros. Un alt exemplu este cuvântul ,,NU". Viteza cu care se scutură capul dintr-o parte în alta, cu ochii deschişi sau închişi, poate să spună multe despre gradul negaţiei.

Uneori surzii folosesc ambele mâini pentru a produce două semne în mod simultan. De ex. dacă se întreabă "Ţi-e foame?", gesticulatorul foloseşte în mod simultan ochii (îndreptaţi spre adresant), faţa (cu un aspect întrebător), mâna dreaptă (se face semnul pentru foame) şi mâna stângă (se arată spre interlocutor).

Folosirea expresiilor faciale este un valoros mijloc de comunicare. Unii vorbitori dau impresia că au „ochi care vorbesc”. Alţii, din contra, au o expresie a feţei de „jucător de poker”, care dă impresia că este plictisit. Expresia feţei vie şi activă, deşi subtilă, şi mişcările ochilor pot aduce o contribuţie remarcabilă în procesul de înţelegere a mesajului. Însă, o persoană care face mişcări exagerate ale ochilor şi feţei, dând o grimasă neatractivă, nu numai că scârbeşte audienţa dar poate crea o atitudine negativă faţă de cel care vorbeşte. De asemenea, se vor evita unele mişcări deranjante cum ar fi ridicarea frecventă a umerilor căzuţi, săltarea pantalonilor, împingerea ochelarilor pe nas, perierea scamelor imaginare de pe haină, introducerea cămăşii în pantaloni etc.în timp ce se vorbeşte unei audienţe de persoane surde

Relația gândirii cu limbajul gestualÎn funcţie de nivelul dezvoltării psihice al persoanei surde şi de bogăţia informaţională

de care dispune, componentele mimico-gesticulaţiei surzilor îşi schimbă nu numai posibilităţile valorii communicative, dar şi frecvenţa în cadrul ansamblului general al comunicării. Astfel, pe baza cercetărilor (vezi C. Pufan, 1972), întreprinse asupra surzilor de diverse vârste s-a constatat creşterea frecvenţei şi a valorii comunicative a gesturilor artificiale, reducerea frecvenţei (dar nu şi a valorii comunicative) a gesturilor naturale şi indicatoare, care relevă evoluţia limbajului mimico-gestual, condiţionarea sporită pe care acesta o primeşte din partea limbajului verbal şi a gesturilor artificiale ale auzitorilor, succesele care se obţin în abstractizarea şi generalizarea semnelor.

În privinţa posibilităţilor precizării, delimitării şi extinderii conţinutului pe care îl exprimă, gesturile sunt inferioare cuvîntului. Ele exprimă deci noţiuni de specie ca: palton, costum, tramvai, troleibuz, cal, urs, iepure, dar nu exprimă noţiuni de gen, ca: îmbrăcăminte, transport, animale.

Gestul surdului are întotdeauna caracter situativ (situaţional), concret (intuitiv). Trăsăturile gesturilor derivă din imaginile pe baza carora au fost create. În clasificarea realizată de Gheilman (citat de C.Pufan, 1972), acestea sunt: 1) concretismul (specificul structural concret);

79

2) semnificația nedefinită (deci nelimitată precis). De exemplu, cu ajutorul unuia şi acelaşi gest se pot exprima semnificaţii de tip substantival (nominal) şi verbal; 3) paralelismul mimic (în cazul în care sunt mai multe gesturi pentru acelaşi obiect). În cadrul colectivelor de surzi într-o şcoală, pot coexista în comunicare, doar la început, mai multe gesturi pentru un obiect, căci după aceea se selecţionează şi se impune pentru toţi un singur gest. Experienţa dovedeşte că, de obicei, reuşeşte să se impună acel gest care înfăţişează obiectul în modul cel mai inteligibil. Există, totuşi, situaţii în care se generalizează gestul la care recurg profesorii, educatorii sau elevii care posedă un anumit prestigiu în faţa celorlalţi datorită rezultatelor la o anumită activitate: buni la învăţătură, la diferite activităţi sportive; cei cu înfăţişare deosebit de plăcută, care dispun de forţă fizică ieşită din comun sau au alte calităţi. 4) relativa universalitate (asigurată de însăşi caracterul intuitiv al gestului). Acestei trăsături i s-ar mai putea spune ,,caracterul esperantist al gestului”, prin posibilităţile pe care le oferă de a fi folosit cu aceeaşi semnificaţie de către persoane din diverse ţări.

C.Pufan, (Probleme de surdopsihologie, 1972), se referă la relațiile dintre gândire și limbajul gestual, făcând interesante speculații filozofice și raportări cu limbajul la surzi. Faptul că surzii din diferite ţări folosesc unele semne comune a fost observat de multă vreme. De pildă, surdo-pedagogul rus V.I.Flery, a constatat că, din totalul de 72 gesturi urmărite de dînsul la surdo-muţii ruşi şi francezi, 45% erau comune. O atare situaţie nu se întâmplă însă cu cuvintele limbii franceze şi ruse, deoarece aceste limbi nu dispun de un număr atât de mare de elemente comune. Gheilman a efectuat o statistică similară, constatând că 75% din semnele vechi s-au păstrat şi se folosesc întocmai, 22,5% şi-au modificat caracterul (putând totuşi să fie înţelese), iar 2,5% au fost înlăturate sau au dobândit o nouă semnificaţie. La baza schimbarii continutului şi abandonarii gesturilor stau de obicei motive sociale. Multe tradiţii şi obiceiuri care s-au schimbat au determinat modificări de aspect sau de semnificaţie ale unor gesturi. Surzii din timpul lui Flery, spre a spune prin gest “tată” schiţau sărutarea mâinii drepte (dosul palmei). Gestul era legat de felul în care se manifesta atunci respectul copilului faţă de tată. În prezent surziii ruşi, pentru semnul “tată”, duc mâna dreaptă cu palma în jos la frunte, apoi sub bărbie. Surzii din ţara noastră, redau de obicei semnul “tată” prin schiţarea “are mustaţă”, chiar dacă persoana respectivă nu poartă mustaţă.

Limbajul mimico-gesticular este mai economic iar în acelaşi timp mai schematic decât limbajul cuvintelor. Mimico-gesticulaţia este mai puţin perfecţionată și, ca atare, mai puţin adecvată pentru însăşi dezvoltarea gândirii în complexitatea ei. În mimico-gesticulaţie, prin elementul gest, obiectul nu e redat niciodată în totalitatea elementelor sale; din totalul trăsăturilor obiectului (ale imaginii lui) surdul selectează una sau un număr foarte restrâns. Obiectul este redus astfel la unul sau câteva aspecte intuitive, care vor deţine rol de simbol. Ca element al limbajului, simbolul gestual devine în mod treptat factorul care asigură acumularea şi exprimarea experienţei legată de un anumit obiect sau de o întreagă categorie. Se constată că trăsăturile pe care le menţionează surdul în mimico-gesticulaţie nu sunt întotdeauna caracteristice.

Analog cuvântului, semnul mimico-gesticular deţine rol de integrator al experienţei senzorial-logice. Numărul semnelor pe care le găsim la surzii dintr-o anumită ţară este întotdeauna mai restrâns (de câteva sute de ori mai mic) decât al cuvintelor. Limba vorbită este, deci, mai bogată în termeni decât mimico-gesticulaţia; totodată ea oferă posibilităţi pentru diferenţieri mai multe şi mai precise în gândire, spre a realiza o expresivitate mai mare. În mimico-gesticulaţie, aceleaşi semn poate include semnificaţii diferite, în funcţie de semnele învecinate. Aşa este cazul semnelor de tip omonim. De exemplu, (“fel - soră”) redare prin semnul atingerii longitudinale a degetelor arătătoare de la ambele mâni; ),,câine”), a fi muşcat de câine = mişcări de apucare cu mâna şi cu gura. Se utilizează, de asemenea, gesturi de tip sinonim. Provenienţa acestora constă îndeosebi în variabilitatea semnelor cu care vin copiii la şcoală (înainte de a se impune unul din gesturi pentru fiecare semnificaţie). În coletive sau

80

grupuri de surzi (de exemplu, în condiţiile unei singure şcoli), mimico-gesticulaţia evoluează selectiv către raportarea şi folosirea unui singur semn pentru o singură semnificaţie.

CURSUL IXELEMENTE ESENȚIALE ÎN EXECUTAREA GESTURILOR

Pe parcursul lecțiilor vom opera frecvent cu următorii termenii sociolingvistici: configuratia degetelor - forma pe care o iau degetele pentru a exprima un gest în

limbajul mimico-gestual sau (totalitatea relaţiilor dintre părţile unui sistem sau dintre mai multe sisteme de aceeaşi categorie);

orientarea palmei – direcția spre care se orientează palma pentru exprimarea gestului: în sus, în jos, spre stânga sau dreapta, oblic spre stânga sau spre dreapta, în cerc;

mişcarea mâinii – felul cum se mișcă mîna, mai repede sau mai încet poate exprima intensitatea gestului;

locul de articulare – punct, porţiune determinată de spaţiu. Acesta poate fi pe corp sau în spațiul neutru;

structuri nemanuale sunt acele semne care se fac cu alte părți ale corpului în afară de mâini (în special mișcarea capului și a componentelor lui:ochii, sprâncenele, buzele, obrajii; mimica și pantomimica);

bilingualismul – cunoașterea a două limbaje, în cazul nostru, limbajul mimico-gestual ca primă limbă și limbajul verbal al țării de care aparține persoana surdă.

Un gest bine executat este format din patru elemente. Pentru ca gestul să traducă semnificaţia corectă este necesar ca fiecare din aceste elemente să fie realizate exact, altfel semnificaţia lui se schimbă radical, chiar dacă numai unul din elemente este executat inexact. Aceste elemente sunt: 1. Mişcarea mâinii în spaţiu

Limbajul gestual pare a fi o mişcare continuă în spaţiul de gesticulare, astfel încât un neiniţiat nu-şi poate da seama când se termină un gest şi când începe altul. Totuşi, fiecare gest are o mişcare specifică, proprie, iar schimbarea acestei mişcări poate duce la modificarea semnificaţiei gestului. În aproape toate gesturile există un anumit fel de mişcare. Fac excepţie gesturile care arată numeralele ordinale şi majoritatea dactilemelor. După cum se produce mişcarea pentru realizarea unui gest (orizontală, verticală, circulară, oblică, în zig-zag, etc), se poate analiza direcţia şi maniera mişcării.

Mişcarea unui gest poate fi îndreptată: - către gesticulator sau dinspre el (nivel de adâncime); - în sus sau în jos (nivel vertical); - spre stânga sau spre dreapta (nivel orizontal); - într-o singură direcţie sau înainte-înapoi.

Mişcarea unui gest poate să înceapă :- de pe corpul gesticulatorului ;- de la antebraţ ;- de la cot, când mişcarea poate fi: directă (de ex. destul, suficient), mişcare de curbare uşoară (de ex.a spune), mişcare circulară (voi, noi, cafea), mişcare de răsucire, când mâna se mişcă astfel încât direcţia palmei se poate schimba ;- de la încheietură, când mişcarea este formată prin îndoirea încheieturii fie în jos (ex. un milion), fie în sus (mişcare de atragere a atenţiei unei persoane).

81

De asemenea, mişcarea poate fi:- de deschidere a mâinii (de ex. lumină) ;- de închidere a mâinii (de ex. a strânge, întuneric) ;- de,,fluturare” a degetelor (de ex. câţi, câte) ;- de îndoire a degetelor (de ex. a chema) ;- o mişcare de apropiere a degetului mare de cel index (de ex. subţire).Urmărirea părţilor structurale ale gesturilor îl ajută pe cursant să vizualizeze şi să reţină semnele. De obicei, o parte structurală nu poartă o semnificaţie. Cu toate acestea, schimbarea unei părţi structurale în alta, poate să schimbe semnificaţia gestului. Dăm mai jos unele exemple cu perechi de gesturi, aşa numite perechi minimale, în care schimbarea unei părţi structurale în alta poate schimba semnificaţia gestului. - schimbarea configuraţiei mâinii: negru-a uita; - schimbarea locului de articulaţie al gestului: a şti-a cere; - schimbarea orientării mâinii: casă-munte; - schimbarea mişcării: a urmări - a întrece;De asemenea, poate fi considerată mişcare deschiderea mâinii (de ex. a înflori) sau închiderea ei (de ex. a culege), îndoirea degetului (de ex. rău, mincinos) etc. În unele gesturi mâna dominantă atinge corpul gesticulatorului, capul sau mâna pasivă. Această atingere poate să apară la începutul efectuării gestului, la mijlocul sau la sfârşitul lui.Atingerea poate fi continuă sau doar o fină mângâiere.

2. Configuraţia degetelorConstituie forma pe care o ia palma sau degetele în configurarea unui gest. În alte limbi

pot fi mai multe poziţii ale mâinilor, de pildă, în ASL, sunt 7 poziţii iar în limbajul gestual britanic au fost identificate peste 60 de forme diferite ale mâinii.(Miles, D., 2002, Smith, C. 2004). Totuşi, există o formă de bază pentru fiecare gest, care poate rămâne aceeaşi sau se poate schimba, după cum este executat gestul. Unele forme ale mâinii se folosesc mai des, altele mai rar. Noi nu ne propunem să le analizăm aici dar trebuie să le menţionăm pe cele mai importante. Acestea sunt:- palma întinsă, cu degetele lipite ;- palma cu degetele răsfirate ;- palma în formă de gheară :- palma strânsa în pumn :- palma închisă ;- palma în unghi drept ;- palma în formă de ,,o” ;- palma cu degetul mare atingând indexul;- palma în formă de cupă ş.a.

Unele dintre aceste forme ale mâinii sunt chiar gesturi proprii (ex. mâna cu degetele strânse în pumn şi cu degetul mare în sus înseamnă ,,bun” sau poate fi o formulă de răspuns la salut, dacă degetul mic este îndreptat în sus, celelalte degete fiind strânse în pumn – ,,slab” sau ,,prost” ş.a.). Aceste gesturi se folosesc, în general, cu conotaţii pozitive, respectiv, negative, dacă la gesturile menţionate se adaugă alte detalii oferite de expresia feţei sau de mişcări ale corpului. Astfel, gestul ,,bun” poate deveni ,,foarte bun”, ,,excelent”

Mâna în formă de gheară arată tensiunea, nervozitatea. Dacă gestul se face cu mişcări circulare lângă frunte, denotă ,,frământare”, dacă se face cu ambele mâini în formă de gheară în faţa pieptului arată ,,anxietatea”, dacă aceste mișcări se fac în fața gesticulatorului, arată ,,supărare”, ,,capriciu”, ,,morocănime”ş.a.

82

Mâna în formă de pumn este folosită pentru a indica posesivitatea proprie sau a altora, în funcţie de direcţia palmei. Indicarea posesiunii poate fi specificată după ce se dactilează numele persoanei.

Dacă se foloseşte fluturarea degetelor, înţelegem că acest gest se referă la un număr, sau la o întreabare legată de număr (ex. ,,mulţi”, ,,cât de mulţi”, ,,când”, ,,care este preţul ?”, în combinare cu frecarea degetelor index şi mare, ,,a calcula”). Configuraţia mâinii arată că entitatea este formată după cum acţionează degetele şi palma pe parcursul efectuării gestului. Într-un gest pot fi mai multe configuraţii, deoarece configuraţia se poate schimba pe parcursul realizării gestului. Ea poare fi diferită la începutul gestului şi la sfârşitul lui. De asemenea, numărul de configuraţii ale mâinii diferă în funcţie de diferitele limbaje gestuale. De pildă, pentru limbajul gestual finlandez, Leena Savolainen a împărţit configuraţia mâinii în opt categorii: - configuraţia palmei - configuraţia pumnului - configuraţia de apucare pe care o ia palma - configuraţia ce se realizează cu 1,2,3,4 şi 5 degete ale mâinii.

3.Aşezarea mâinii în spaţiu sau locul de articulare in relaţie cu capul sau pieptul persoanei care face gesturi. În limbajul gestual se folosesc anumite zone ale corpului pentru a ne referi la activităţi legate de zonele respective. Se cunosc aproximativ 25 de locuri de articulare diferite pe care le foloseşte un gesticulator de limbă engleză. Locul de articulare reprezintă locul unde se face gestul. Pot fi distinse următoarele locuri de articulare:

a.- în spaţiul neutru, de exemplu, un loc în faţa gesticulatorului (de ex. o casă, un lift, o cameră). Părţile gesturilor produse în spaţiul neutru sunt acelea care se pot face astfel încât pot fi plasate în acel spaţiu, în acelaşi loc şi în aceleaşi relaţii unele faţă de altele ca şi cum gesticulatorul poate să arate mai târziu unde au fost plasate. Acest fenomen a fost numit localizare sau descriere deoarece gesticulatorul parcă descrie realitatea cât mai exact posibil.

O altă caracteristică a gesturilor este aceea că plasarea lor în spaţiul neutru cere ca suport o indicare sau un gest productiv (polisintetic sau un specificator de formă sau mărime). Direcţia privirii gesticulatorului urmăreşte plasarea referenţilor în spaţiul de gesticulare. Referentul poate fi concret sau abstract. Un loc poate să reprezinte unul sau mai mulţi referenţi în acelaşi timp.

b.- pe faţa gesticulatorului, în diferite părţi, cum ar fi: Gesturile care se fac la nivelul capului (pălărie, a cunoaşte, a şti, a gândi-gânditor”, a-şi aduce

aminte, a memora ş.a.), folosesc o formă a mâinii şi mişcări care transmit informaţii legate de înţelegere, cunoaştere, inteligenţă. Toate aceste gesturi pot suferi unele modificări pentru a arăta gradul sau intensitatea. De pildă, o mişcare lentă, uşoară, însoţită de o expresie facială corespunzătoare, poate modifica gestul inteligent pentru a indica o inteligenţă acceptabilă. Acelaşi gest executat cu o mişcare rapidă, cu emfază şi cu o expresie facială adecvată poate indica o inteligenţă sclipitoare. În aceste situaţii iese mult în evidenţă rolul expresiei faciale.

Gesturile realizate la nivelul frunţii- tâmplei : o mişcare uşoară de îndepărtare a unui gest de la nivelul frunţii poate indica exprimarea unor gânduri abstracte, o îndepărtare de la situaţia actuală (a fi cu mintea în altă parte, a-şi imagina ceva, a visa”, a presupune, a ghici”, idée. a cunoaşte ş.a.) Gesturile compuse, adică gesturile formate din mai multe gesturi sau părţi ale acestora, sunt legate de cele mai multe ori de activitatea mentală şi se realizează la nivelul frunţii sau încep din acel loc. Toate gesturile compuse referitoare la activitatea mentală încep de la frunte. A doua parte a gestului compus dă înformaţii mai detaliate pentru a clarifica ce activitate mentală are loc. De ex. gestul ,,a crede” este format din gesturile ,,a cunoaşte” şi ,,adevăr”. La fel este cazul gesturilor ,,a decide”=,,a crede”+,,lege”, ,,confuzie”=,,a crede”+,,complicat”. Un alt grup de gesturi care se fac la nivelul frunţii, solicită o formă a mâinii în care degetele sunt

83

în ,,mănunchi”, adică se ating toate între ele. Acestea dau o imagine vizuală de adunare sau de transmitere a cunoştinţelor (ex. a aduna, a preda, a educa, a absorbi, a învăţa, a-şi aduce aminte ş.a.).

Gesturile realizate la nivelul ochilor sunt legate de procesul vederii, al privirii (ex. a vedea, orb, a urmări cu vederea, a privi, culoarea galbenă, curiozitatea ş.a.). Gestul a citi este un gest compus, format din două gesturi a vedea şi a urmări un text. În funcţie de context se poate face o mişcare adecvată pentru un gest urmată de direcţia privirii. De ex. gestul ,,a privi” poate fi însoţit de o mişcare a ochilor într-o anumită direcţie: a privi in sus, a privi in jos, a privi în jur, a privi la o persoană, o persoană mă priveşte pe mine ş.a. Dacă se folosesc ambele mâini pentru gestul ,,a privi” înseamnă că două persoane se privesc, se întâlnesc, se urmăresc cu privirea, se cântăresc/apreciază din priviri.

La nivelul nasului se fac gesturi legate de falsitate, minciună, păcăleală, amestec în alte treburi, mincinos, miros ş.a.

Gesturile realizate la nivelul urechii, sunt legate de fenomenul auzirii sau al sunetului Ex.surd, auzitor, vorbitor, a asculta, zgomot, a ignora cercel, frumos ş.a.

Gesturile realizate la nivelul gurii sunt legate de limbaj, vorbire şi se fac de cele mai multe ori cu degetul/ambele degete index.(cu un deget index: a vorbi, a spune, a ordona, a răspunde şi cu ambele degete index: a raporta, a anunţa ceva la un grup). Folosirea unei combinaţii ale degetelor index şi a diferitelor forme ale mâinii poate fi legată de transmiterea unor informaţii (informaţii, a explica, a spune o poveste, a descrie ş.a.) unde rolul contextului este în creştere. Şi la acest nivel se pot executa gesture compuse, care pornesc de la gură în diferite direcţii. De ex. gestul ,,a promite” este format din gesturile ,,a spune” şi ,,adevăr” sau gestul ,,lege” este format din ,,a spune” şi se atinge palma cu degetul index pentru a arăta o idée corespunzătoare unei reguli stabilite de o autoritate. În alte gesturi (conversaţie, comunicare, bârfă, secret, a ţipa) mâna şi degetele pot lua diferite configuraţii. Când în conversaţii sunt încorporate numere, odată cu indicarea lor gura face mişcări de pronunţare în tăcere. Se poate exprima și culoarea buzelor (roșu, sau a unei țări :Rusia)

La nivelul bărbiei se execută gesturi legate de unele zile ale săptămânii (marţi, sâmbătă, sâptămâna viitoare etc), de vârstă (,,câţi ani ai?”), unele date (ieri, alaltăieri, mâine, poimâine), unele întrebări (când ?, unde ?, câte?) o calitate(ex. drăguţ, frumos-frumusețe ș.a.).

-La nivelul gâtului se poate exprima purtarea unei bijuterii (ex. colier), a unei senzații (sete, poftă).

c. - pe corpul gesticulatorului pot fi distinde diferite zone cum ar fi: Gesturile executate la nivelul pieptului sunt legate de pasiuni, sentimente, dorinţe,

comportamente, stări afective şi emoţii la care participă inima (iubire, pasiune pentru cineva ş.a.). Aşa este cazul gesturilor dragoste, a plăcea, a urî, a dori, a avea nevoie. Aici este locul exprimării dispoziţiilor (generozitate, curaj, mândrie, bravură), a unor senzaţii de foame, de satisfacţie, de oboseală, de boală, de bunăstare ş.a. Unele gesturi executate la nivelul pieptului par să fie similare (a plăcea-a-i părea rău), care sunt executate cu palma întinsă, care face o mişcare circulară, cu atingerea pieptului, dar au sensuri contrare. Contextul este cel care face diferenţa. Un alt exemplu este dat de gesturile ,,a avea emoţii”, care se execută cu o mişcare uşoară a mâinii spre partea de sus a pieptului şi ,,a fi sătul” , unde mâna face o mişcare în direcţie contrară.

Mâna cu formă de gheară, care execută mişcări la nivelul pieptului, indică frecvent tensiunea sau agitaţia, fierberea care are loc în interiorul corpului. În funcţie de intensitatea mişcării, de expresiile faciale şi corporale adecvate şi de mişcările buzelor se pot exprima diferite grade ale aceleiaşi stări afective (ex. agitat, nervos, furios), precum şi sentimente de ostilitate, de gelozie, de dorinţă de a face ceva, de grabă ş.a.

84

Pentru exprimarea comportamentului unei persoane (răbdător, calm, tolerant, perseverent, a suferi, a îndura), se execută mişcări ale mâinilor şi de atingere a corpului îndreptate în jos, spre deosebire de mişcările îndreptate în sus, care denotă apariţia emoţiilor

Pe alte părți ale corpului pot fi executate semnele corespunzătoare acțiunilor respective cum ar fi :umerii (ex. grade, ofițer, şef); talia (ex. liturghie); piciorul (ex. câine).d.- pe mâna pasivă, numai în cazul gesturilor care se fac cu ambele mâini, se pot distinge următoarele zone proprii cum ar fi:

palma, dosul mâinii (ex. a sprijini); antebraţul, cotul (ex. chelner); braţul (ex. elev de serviciu, spital).

În unele gesturi locul de articulaţie nu se schimbă pe toată durata lui (de ex. a iubi), dar în altele el este diferit, fie la începutul fie la sfârşitul acestuia (de ex. a se depărta, a se machia).

4.Orientarea palmei (sus-jos, stânga-dreapta). În limbajul gestual există un număr limitat de poziţii legate de orientarea mâinii. Mai mult, posibilităţile de îndoire a articulaţiilor limitează numărul de orientări, astfel că direcţiile posibile de orientare a palmei şi degetelor sunt:- în sus sau în jos ;- spre sau dinspre gesticulator;- spre stânga sau spre dreapta gesticulatorului. Direcţia în care se mişcă palma şi degetele în relaţie cu corpul gesticulatorului prezintă o importanţă deosebită. De pildă, două forme ale mâinii pot fi aceleaşi, dar direcţiile diferite în care se mişcă mâinile pot să le dea semnificaţii aparte sau opuse.

În grupul de gesturi care se produc în spaţiul neutru cu o singură mână există numeroase perechi minimale, adică acele perechi de gesturi unde numai o singură modificare a orientării palmei sau degetelor poate schimba complet semnificaţia gestului. De ex.,, floare” se produce prin deschiderea degetelor cu palma orientată în sus iar,, lampă” se execută tot cu deschiderea degetelor dar palma este orientată în jos. De asemenea, situaţia este similară şi în cazul gesturilor bi-manuale. De ex. la gestul ,,casă” palmele sunt unite la vârf, prin apropierea lor, cu degetele lipite, iar la gestul ,,munte” palmele , aflate ca în pozitia anterioară, se depărtează spre în jos.

Orice schimbare a oricăruia din aceste 4 elemente poate modifica semnificaţia gestului. Faptul că fiecare gest poate fi analizat în funcţie de elementele menţionate demonstrează că semnele folosite de surzi nu sunt ,,gesturi întâmplătoare”, că sunt la fel de precise şi de consistente ca şi cuvintele dintr-o limbă.

ClasificatoriiPot fi folosite multe forme şi mişcări ale mâinii pentru a reprezenta diferite obiecte, dar

în acest fel se pot obţine semnificaţii limitate. După forma obiectelor, după cum sunt ţinute în mână sau după cum sunt folosite s-au elaborat clasificatori ai acestor gesturi. De exemplu, cu două degete în formă de ,,V” putem reprezenta picioarele unei persoane care se ridică, sare, se plimbă, cade, îngenunchează, urcă sau coboară scările, călăreşte, driblează la un joc de fotbal etc. Deschiderea şi închiderea degetelor mâinii poate semnifica aprinderea sau stingerea unei veioze, a unui spot de lumină. În funcţie de locul unde este plasată această sursă de lumină, gestul poate semnifica o lustră, o veioză, o lampă de carte sau chiar soarele, luminile unui semafor sau luminile de direcţie/farurile unui automobil etc. Aceste forme ale mâinii constituie rădăcinile gesturilor legate de picioarele unei persoane, de actul privirii sau de lumină la care ne-am referit în exemplele date mai sus și se numesc clasificatori.

O altă formă de clasificatori se foloseşte pentru a ţine locul unui gest care nu este uşor de prezentat în mişcare. Acesta se numeşte proformă. De exemplu, gestul pentru maşină este un gest care se efectuează cu ambele mâini. Se apucă şi se întoarce volanul cu mişcări diferite

85

pentru a arăta diferitele situaţii de conducere a maşinii sau de parcare a ei în situaţii mai dificile. Pentru parcare în astfel de situaţii mâna se aşează pe muchie, deoarece se poate curba mai uşor.

Mâna, plată şi întinsă, poate reprezenta o serie de obiecte plate cum ar fi o carte, o cutie, o masă, o oglindă, un tablou. Unele obiecte se pot pune pe suprafeţe plane, cum ar fi o podea, un perete sau pe rafturi, care sunt reprezentate cu această formă a mâinii.

O altă formă a mâinii arată o persoană care poate fi plasată şi mişcată în diferite feluri pentru a oferi diferite semnificaţiiî (se apropie sau se îndepărtează, se apropie încet/repede, hoinăreşte sau vine direct etc.). Când se folosesc două mâini, putem reprezenta o acţiune la care participă două persoane. Putem arăta că ele merg umăr la umăr, una în spatele alteia, că se întâlnesc, îşi schimbă locurile etc. Cu diferite mişcări putem arăta cum se află mai multe persoane (în şir, în cerc, în linie dreaptă, într-o linie sinuoasă etc.). Pentru a arăta un grup mai mare de oameni care mărşăluiesc în coloană, care şed, care se învârtesc în cercuri, se folosesc mişcări ale palmelor cu faţa în jos. Pot fi folosite ca proformă şi alte forme ale mâinii pentru a reprezenta:

- obiecte subţiri, scurte, tubulare (ex. ţigara);- obiecte mici, subţiri, circulare (ex. nasture);- capul unei persoane sau a unui animal;- obiecte mai lungi şi subţiri;- obiecte mai mari şi rotunde (ex. borcan de sticlă cu capac);- o masă de oameni, de case mari.Folosirea degetului mare în sus poate semnifica ,,bun”, iar în jos ,,rău”. Dacă folosim

aceste gesturi în diferite locuri şi cu mişcări distincte, ele pot însemna ,,corect”, ,,bine”, ,,de acord”, respectiv, semnificaţia inversă. În colectivitatea de surzi, ridicarea degetului mare în sus poate fi un răspuns la întrebarea ,,ce mai faci?”.

Într-un singur gest pot fi mai multe configuraţii, deoarece pe parcursul executării lui configuraţia mâinii sau a degetelor se poate schimba, ea poate fi diferită la inceputul realizării gestului şi la sfârşit sau poate rămâne constantă. Clasificările de configuraţii ale mâinii şi degetelor sunt foarte diferite de la un cercetător la altul, astfel că nu se poate face o prezentare exhaustivă a configuraţiilor aşa cum este posibil în cazul literelor din limbajul verbal. Totuşi, în ansamblu, aceste configuraţii pot fi :

- configuraţia palmei;- configuraţia de apucare;- configuraţia pumnului;- configuraţia degetelor in funcţie de numărul degetelor folosite(1,2,3,4,5).În limbajul gestual finlandez, de exemplu, alegerea unui clasificator este afectată de

faptul dacă referentul este ceva viu sau fără viaţă. Dacă referentul este viu (o fiinţă umană sau un animal), se foloseşte o configuraţie în formă de V a degetelor. Pentru un referent fără viaţă se folosesc mai multe configuraţii, cum ar fi, de pildă:- A, mâna strânsă în pumn pentru a semnifica prezenţa unui obiect tare, solid, a unei stări (,,sănătos” , ,,voinic”, ,,supărare” ş.a.);- B, dacă este vorba de un obiect cu formă plată, cum ar fi o carte, un perete, o masă ; - C, care poate reprezenta obiecte curbate sau rotunde (un jgheab, o minge ş.a.) ;- G, dacă se vorbeşte despre obiecte subţiri, alungite, cum ar fi de exemplu, un creion, un băţ;- O, cu referire la obiecte tubulare ;- 5, prezent în două variante, una fiind cea cu degetele uşor îndoite, care se referă la obiecte tridimensionale, cum ar fi, de exemplu, un măr, o piatră, un grup de case privite din avion sau un grup de oameni, cealaltă fiind cu degetele în formă de gheară, ce poate exprima o stare sufletească (nervozitate) ; - F, o formă a degetelor mare şi index care se pot depărta sau apropia, arătând ,,grosimea” unui obiect.

86

CURSUL XREPREZENTAREA GESTUALĂ A PRINCIPALELOR CATEGORII

GRAMATICALEPrezentăm, în continuare, foarte simplist, reprezentarea prin gesturi a categoriilor

gramaticale întrucât acest aspect trebuie studiat în profunzime pentru a face afirmații sigure.

Punctuaţia În limbajul gestual se foloseşte rareori semnele de punctuaţie din simplul fapt că este un

limbaj descris în aer dar se folosesc expresiile faciale și corporale. Când se formulează o întrebare, se mimează o expresie facială întrebătoare iar ultimul gest efectuat durează mai mult timp. Punctuaţia este fi folosită mai ales de surzii educaţi, pentru exactitate sau pentru accentuare Pronumele personal şi posesiv

În cazul pronumelui personal se foloseşte degetul index care se îndreaptă spre sine la persoana I singular şi spre persoane imaginare în cazul persoanelor II şi III singular. Pentru reprezentarea persoanei I plural se folosesc degetele index ale ambelor mâini, cu pumnii strânşi şi se face o mişcare semicirculară spre înăuntru pentru persoana I plural sau spre în afară pentru persoana a II-a plural. În cazul persoanei a III-a plural degetele index ale ambelor mâini se îndreaptă spre persoane imaginare. Pentru a exprima pronumele posesiv, degetele index sunt înlocuite de palmele deschise şi cu degetele lipite. Aceste gesturi pot fi executate la începutul sau la sfârşitul unei propoziţii

Genul gesturilor. Pentru precizarea genului se asociază semnele pentru ,,femeie” sau ,,bărbat” cu obiectul

desemnat. S-a observat că gesturile au un fel de „gen”. De pildă, când se referă la un băiat sau bărbat gesturile sunt executate în partea de sus a feţei, iar când se referă la femei, ele se execută in partea de jos a feţei. În gesturile românești se acordă mai puțină atenție acestui aspect dar este util in descrierea unor relaţii familiale diferite sub aspectul genului (de ex. frate-soră), care se execută cu aceeaşi formă, mişcare şi aşezare a mâinii şi orientare a palmei. Gesturi compuse.

Acestea sunt alcătuite din două sau mai multe gesturi, pentru a forma reprezentarea unui obiect. Gesturile compuse sunt legate întotdeauna de gesturile individuale componente, de exemplu, gestul “suc de mere” este format din gesturile pentru mere + acţiunea de stoarcere + verbul a bea. Alteori, gestul compus este format din mai mult decât suma părţilor sale, spre exemplu, gestul pentru „inundaţie” este format din gesturile individuale: (apă+creşterea apei+revărsare). Un alt exemplu elocvent este gestul pentru „persoană” la care se adaugă alte gesturi pentru a forma un compus. De exemplu, contabil = persoană + a socoti; soldat = persoană + armă; baby-sitter = persoană+a ingriji+copil; şofer = persoană+a conduce+maşină ş.a. În mod similar se foloseşte gestul pentru cameră care, in asociere cu alte gesturi, poate desemna o bucătărie, dormitor, baie sau sufragerie. La fel se folosesc gesturile compuse în descrierea poziţiei unei persoane sau a ocupaţiei sale, cum ar fi, de exemplu semnele pentru a reprezenta pe un director, bucătar, român sau alte profesii şi naţionalităţi. Comparaţiile In cazul structurilor manuale, intensitatea mişcării şi viteza gestului sunt în creştere când se compară ceva cu altceva. În cazul structurilor ne-manuale, schimbarea are loc în cadrul expresiei faciale. De ex. când se face o comparaţie cu ceva care este mic, slab etc. faţa se

87

crispează iar buzele se strâng. În schimb, când se fac comparaţii cu fiinţe mari, ochii se măresc şi gura se deschide.

Pentru a compara două obiecte în funcţie de mărime, se indică primul obiect şi se execută gestul corespunzător. Apoi se indică al doilea obiect şi se arată, prin repetarea gestului de 2-3 ori, că e mai mare. Pentru a se arăta că un obiect este mai frumos decât altul se foloseşte un gest special ,,mai,,  executat cu degetele mare, index şi mijociu unite la vârf, care descriu simultan în aer o mişcare de rotaţie în plan vertical. Gesturile se fac în spaţiul de gesticulare prin urmărirea plasării imaginare a obiectului şi prin repetarea acestora de cel mult 2-3 ori. De ex.:

- Casa aceea este mai mică decât cealaltă.- Maria e mai frumoasă decât Ioana.

Gesturile care au locul de articulare pe corpul gesticulatorului, se referă la o anumită parte a corpului uman sau descriu forma unor părţi ale corpului. Ele pot fi exprimate sub aspect comparativ prin modificarea formei sau mărimii acestora. De exemplu, în fraza ,,Când eram mai mic, fugeam mai repede. Când am ajuns bătrân, fug mai încet” se face la început o mişcare cu o mână, indicând o mărime şi apoi altă mărime, după care se execută gestul pentru a fugi, însoţit de gestul ,,mai”. Alt ex. ,,Această carte este mai subţire decât cealaltă”. Se face gestul pentru ,,carte” şi apoi o configuraţie a mâinii care exprimă subţirimea ei, în funcţie de distanţa dintre degetul mare şi index în configuraţia mâinii. Uneori formele comparative se pot exprima numai prin creşterea intensităţii şi a mişcării expresiei faciale. Când dorim în mod deosebit să accentuăm superioritatea unui obiect faţă de altul se adaugă gestul ,,primul, întâiul” după gestul care exprimă calitatea comparativă. De exemplu, ,,Soţul meu este cel mai drăguţ din lume” se exprimă prin gesturi astfel : al meu-soţul-din lume- drăguţ-primul.

Conjuncţia Cel mai frecvent se foloseşte conjuncţia „dar”, însă ea are două semnificaţii, una de

conjuncţie, alta de prepoziţie. De ex: Mergi la petrecere dar să fii acasă la miezul nopţii.(în limbaj verbal) Petrecere - mergi - dar acasă - la miezul nopţii – trebuie – tu - vii. (limbaj gestual), Sau: Tu doreşti mere sau portocale ? (în limbaj verbal) Mere, portocale-doreşti tu-care? (în limbaj gestual)

Numeralul Literatura de specialitate semnalează 27 feluri de a exprima numeralele. Noi ne vom

concentra numai pe exprimarea numeralelor ordinale şi cardinale, adică pe două modalităţi. Numeraţia este foarte importantă. Ea ne arată milioanele câştigate la loto, numărul de telefon al unei vedete, ordinea clasificării cailor la o cursă hipică ş.a. Numerele cardinale și ordinale se execută cu o singură mână. Pentru executarea numeralelor ordinale se fac două mişcări, una pentru formarea numărului şi alta, de rotire uşoară a mâinii. Exclamarea.

În toate limbile lumii exclamaţiile comunică ascultătorului ceea ce simte subiectul faţă de un obiect sau acţiune. În limbajul gestual, gesturile fac acelaşi lucru dar ele pot fi folosite la începutul sau la sfârşitul unei propoziţii. De ex. în limbajul verbal spunem: „A cincizecea noastră aniversare !”, iar în limbajul gestual : „Aniversare-cincizeci ani-a noastră!”

88

Timpurile verbelor. Pentru a înţelege conceptele de timp prezent, trecut şi viitor în limbajul gestual cel care

le studiază va trebui să se gândească la un spaţiu din faţa corpului său ca reprezentând timpul prezent. Semnele care se referă la ceva ce se întâmplă în prezent se fac în faţa corpului  : acum, aici, astăzi, în acest moment ş.a. și se realizează cu ambele mâini în faţa pieptului. Semnele care se referă la viitor au mai întâi o mişcare a mâinii spre înainte, de îndepărtare de corp, (mâine, poimâine, în viitor) ş.a. În mod similar, semnele care se referă la trecut, (ieri, alaltăieri, săptămâna trecută ş.a.) sunt însoţite de o mişcare a palmei spre spate/înapoi. În limbajul gestual verbele pot fi divizate în patru categorii şi anume:

- A) Verbe care nu folosesc spaţiul. Locul de articulare al acestor verbe se află pe corpul gesticulatorului şi se referă de obicei la sentimente, starea organismului, activităţi sau incidente, de ex. a dori, a servi, a-şi aminti etc.

- B) Verbe care se modifică în funcţie de obiect, făcând abstracție de subiect. Acestea încep de la gesticulator şi sunt îndreptate spre obiectul activităţii. Dacă acţiunea sau activitatea este îndreptată spre ceva care deja există, se gesticulează obiectul şi este plasat în spaţiul de gesticulare înaintea verbului. Dacă este vorba despre o activitate care creează obiectul, acesta este gesticulat numai după acţiunea respectivă. De ex. ,,Eu aerisesc acea cameră”. Gestul ,,a aerisi” este îndreptat spre direcţia unde se află camera şi spre care se face indicarea.

- C) Verbe care se modifică după obiect şi subiect. Atât obiectul cât şi subiectul activităţii apar din mişcarea şi sau orientarea verbelor, care se modifică în funcţie de obiect şi subiect. Cel mai des, obiectul şi subiectul sunt mai întâi plasaţi în spaţiul de gesticulare şi apoi se gesticulează verbul. De ex. în cazul verbului ,,a trimite”, mişcarea începe în acel loc din spaţiul de gesticulare unde a fost localizat expeditorul şi apoi continuă spre spaţiul unde a fost localizat destinatarul. - D) Verbe polisintetice sunt acele verbe unde forma lor include informaţii despre mărimea, forma şi modul de manevrare a obiectului. Configuraţia mâinii (clasificatorul) descrie actorul, obiectul sau manevrarea lui. In această situaţie, locul verbului se stabileşte cu claritate.

Gesturile care desemnează verbe pot fi flexionate ca aspect şi prin aceasta noi putem arăta caracterul acţiunii şi durata ei. Verbul poate să arate cu ce seamănă acţiunea, cât de lungă pare ea, dacă este o acţiune continuă sau ea s-a terminat. În cazul unei acţiuni permanente sau continui se adaugă la verb gesturile ,,întotdeauna” şi ,,mereu”.

Dorothy Miles (2002), dă o interesantă imagine privind reprezentarea timpului în limbajul gestual prin folosirea a patru linii de timp pe care le prezentăm mai jos:

Linia ,,A” de timp este o linie imaginară care traversează umărul dinspre spate, la nivelul urechii, spre înainte. Este o mişcare pe care o face mâna, cu palma uşor îndoită, de la nivelul urechii spre în faţă, pe o distanţă de cca. 30-50 cm. În cursul acestei mişcări, palma mâinii se deschide uşor şi reprezintă o imagine vizuală a unor expresii folosite în limbajul verbal cum ar fi ,,cu mult timp în urmă”, ,,privind înapoi în trecut”, ,,făcând planuri de viitor”, ,,privind spre viitor” ş.a. Astfel, o mişcare spre în spate reprezintă ceva ce a avut loc în trecut (am lucrat acolo acum o vreme, mi-ai spus mai înainte, acum o săptămână), în timp ce o mişcare spre înainte exprimă viitorul (mâine, peste 3 ani, peste o lună ş.a.). Dacă vrem să arătăm că ceva s-a petrecut mai demult, se foloseşte o singură mână, făcându-se o mişcare spre înapoi, la nivelul urechii de aceeaşi parte cu mâna. Însă, dacă vrem să arătăm ,,trecerea timpului” sau ,,cu multi ani în urmă” se pot folosi ambele mâini, care fac o mişcare circulară spre în urmă. În funcţie de durata timpului la care ne referim, ambele mâini fac cercuri alternative spre în urmă, variind numărul mărimea şi viteza cercurilor. De regulă, cu cât timpul trece spre un viitor tot mai îndepărtat, gesturile se fac tot mai departe de corp, spre înainte, cu gesturi lente şi mai largi.

89

Linia ,,B” a timpului se foloseşte pentru a arăta succesiunea şi durata timpului din calendar (numărul de luni, de ex.). Este o altă linie imaginară, care poate reprezenta trecutul şi viitorul, trecerea timpului, întinzându-se de la umăr spre încheietura palmei. Astfel, o mişcare spre umăr poate exprima trecutul (ex. mai devreme, înainte), în timp ce o mişcare inversă, spre partea de jos a braţului, exprimă viitorul (ceva mai târziu). Pentru unele gesturi, palma mâinii poate fi folosită ca un cadran de ceas. Această linie a timpului se foloseşte pentru a indica ,,devreme”, ,,târziu”, săptămâna aceasta/trecută sau viitoare”, ,,înainte”, ,,după” etc. O mişcare mai lungă, poate indica ,,cu mult timp înainte/sau după” în timp ce mişcările mai scurte şi repetate indică ,,cu puţin timp înainte/sau după”. Aici putem încadra reprezentarea orelor, minutelor şi secundelor folosind ambele mâini. De asemenea, cu mişcări specifice putem arăta trecerea rapidă sau lentă a timpului.

Linia ,,C” a timpului trece prin faţa gesticulatorului. Este locul unde putem arăta prin gesturi că ceva are loc ,,astăzi”, ,,acum”, ,,în acest moment” sau care reprezintă o trecere continuă a timpului. Este o linie imaginară care traversează umerii, de la stânga spre dreapta, în faţa corpului. Aceasta se foloseşte pentru a indica, în special, secvenţe de timp aflate în relaţie unele cu altele. Perioadele de timp anterioare sunt indicate spre stânga celui care gesticulează iar cele care urmează, în dreapta lui. Continuarea timpului se arată de la stânga spre dreapta, de la trecut spre viitor. De pildă, în propoziţia ,,am aşteptat de la ora cinci până la ora şase”, se execută o mişcare uşoară de la un punct imaginar, pe partea stângă, până la alt punct imaginar spre dreapta. Similar se procedează când se gesticulează ,,din anul 1975 până în anul 2006” când se oferă pe cale vizuală o imagine a scurgerii timpului. Când ne referim la o perioadă de dinainte sau după anul 1975, se stabileşte un punct de referinţă imaginar, după care se face o mişcare cu palma spre stânga/respectiv, spre dreapta gesticulatorului, de-a lungul acestei linii a timpului. Prezentul este indicat la mijlocul acestei linii imaginare (acum, astăzi), iar permanenţa trecerii timpului poate fi reprezentată prin o combinaţie de mişcări circulare realizate de degetele index care se mişcă şi spre dreapta pe linia ,,C”. Pentru a indica o ,,amânare” putem reprezenta acest gest fie pe linia ,,A”(cu o mişcare spre înainte) sau pe linia ,,C”(cu o mişcare a mâinii spre dreapta).Gesturile şi semnificaţiile lor pot rămâne aceleaşi dar se schimbă punctul de plecare şi direcţia lor în funcţie de liniile de timp folosite.

Linia D a timpului arată, în principal, ceva care creşte sau evoluează spre maturitate (,,mic”, ,,înalt”, ,,copil”, ,,adult”), cu mişcări care arată anumite puncte pe o linie imaginară care porneşte, în general, de la talie în sus. Trecerea timpului poate fi reprezentată şi prin mişcări care se fac cu ambele mâini. De ex. dacă arătăm cu ambele mâini ,,a creşte”, înţelegem că este vorba de ,,a creşte împreună” sau ,,a copilări”. Dacă se arată prin gesturi ,,de când aveam 4 ani până la 7 ani”, se arată mai întâi un gest spre ,,trecut”, apoi vârsta de început (4 ani), se face gestul de creştere cuprins între vârstele aproximative la care se referă şi apoi se dă vârsta finală (7 ani).

Când se foloseşte o mişcare lentă, sacadată, ea poate însemna că timpul trecea greu pentru persoana în cauză. Pentru a se adăuga unele semnificaţii deosebite la mesajele sale, limbajul gestual foloseşte repetarea gestului şi diferite mişcări şi viteze de execuţie. Adesea, repetarea gestului se foloseşte pentru a arăta că un substantiv este la plural (ex. cană-căni) sau că un verb este folosit cu semnificaţii diferite (ex. a plăti cu regularitate, la o singură persoană sau la mai multe etc). Dacă gestul ,,a plăti” este executat repetat, cu un ritm normal al mişcării, el poate însemna ,,a plăti cu regularitate”. 2. Dacă mişcarea este rapidă şi scurtă, ea înseamnă ,,a plăti des”. O mişcare scurtă, cu repetiţie circulară poate însemna ,,a plăti pentru mult timp”. Dacă la aceste mişcări se adaugă şi alte informaţii oferite de mişcările corpului şi de expresia feţei, limbajul gestual poate să redea un şir întreg de mesaje precise referitoare la timp

90

Forma de plural a gesturilor Există mai multe feluri de a forma pluralul substantivelor gesticulate. De pildă se foloseşte a) repetiţia gestului: se face gestul de câteva ori pentru a arăta că sunt mai multe obiecte. De obicei

aceste gesturi se asociaza cu numeralul, (gesturile pentru „mulţi”, „câţiva”, „mai mulţi” etc.) înainte de a forma gestul pentru substantiv sau Pluralismul poate fi exprimat prin repetarea gestului de substantiv de câteva ori. Gesturile care aparţin acestui grup au ca loc de articulare spaţiul neutru şi nu sunt formate din mişcări repetate. Dacă gestul de substantiv se face cu o mână la forma de singular, el se poate executa cu ambele mâini la forma de plural (de ex. eu-noi; tu-voi etc). Aici configuraţia mâinii pasive copiază configuraţia mâinii dominante. În general repetarea gestului se face de 2-3 ori. De ex când se face gestul pentru ,,floare” la singular, pluralul poate fi exprimat în două feluri:

- prin repetarea de 2-3 ori cu o singură mână a gestului pentru ,,floare”, schimbându-se de fiecare dată locul de articulare.

- se formează gestul cu ambele mâini şi se repetă de 2-3 ori. La fiecare repetare se schimbă locul de articulare în spaţiul neutru.

b) se indică persoanele la care se face referire. În unele cazuri pluralitatea poate fi dedusă din context sau după forma verbului.

Există gesturi separate care exprimă pluralismul. Expresia la plural poate fi formată prin ataşarea unui gest care exprimă plenitudinea sau frecvenţa care se formează înaintea sau după gestul principal. Acestea pot fi exprimate prin gesturi polisintactice, indicări, numerale sau alte gesturi care se referă la numere (mulţi, câţiva, rareori, o mulţime, numeros, etc.). Gestul polisintetic ca expresie a pluralităţii.

Forma de plural poate fi exprimată prin repetarea rădăcinii mişcării unui clasificator care se adaugă la gestul principal. Locul unde se repetă gestul polisintetic în spaţiu şi modul cum se repetă poate să poarte o semnificaţie. Modul în care se repetă gestul polisintetic arată poziţia şi numărul referenţilor. De ex. în expresia ,,Cărţile sunt pe masă”, clasificatorul care se referă la carte se repetă de 2-3 ori. Această propoziţie poate fi translatată în limbajul verbal în mai multe modalităţi în funcţie de cum este plasat gestul polisemantic care se repetă. Gesturi pentru cantitate sau frecvenţă în exprimarea pluralităţii pot fi adăugate la gestul principal. Astfel de gesturi snnt : o mulţime, puţin, numeroase, mulţi, grup şi rareori precum şi toate gesturile care se referă la numere. De ex, în expresia:,,Acolo există două case” , gestul polisintetic ,,acolo” clarifică unde sunt casele în relaţie cu alte puncte de reper. Contextul poate exprima pluralitatea. Uneori singurul semn al pluralităţii este contextul în care se află obiectul sau propoziţia. Aici pluralitatea, care poate fi înţeleasă numai în contextul obiectual sau al propoziţiei, trebuie să fie legată de un aspect cunoscut în general unde cea mai probabilă alternativă este forma de plural şi unde exprimarea obiectului la forma de singular este o excepţie. Indicarea ca expresie a pluralităţii. Indicarea care se adaugă la gestul principal poate să exprime pluralitatea. Astfel, prin indicare, grupul de referenţi este localizat în spaţiul de gesticulare. Se cunosc două tipuri de indicări: indicarea spre un grup şi indicarea de alegere. Prin indicarea spre un grup înţelegem o indicare prin care degetul index al mâinii dominante arată spre un grup de referenţi. Mişcarea de indicare este o mişcare directă, de ,,ştergere” sau curbată. De ex.:,,Există fete peste tot”. In afară de pluralitate, indicarea poate să exprime şi locul unde este situat grupul de fete în spaţiul de gesticulare în raport cu gesticulatorul sau cu alţi referenţi care au fost plasaţi mai înainte în spaţiul de gesticulare (dacă grupul de fete este plasat la stânga sau la dreapta gesticulatorului , aproape sau mai departe de el...). Prin indicarea de selecţie, referenţii parcă sunt selectaţi dintr- un grup mai mare. Selecţia este făcută prin indicarea referenţilor unul după altul cu degetul index al mâinii dominante.

91

Forma de plural exprimată prin indicarea de selecţie pune accent si pe faptul că cei care au fost selectaţi constituie o minoritate în grup. De ex.:,,există câteva fete în grupul de copii”. Propoziţia include şi semnificaţia că majoritatea copiilor sunt băieţi şi că există mai puţine fete în grup

Caracterul şi durata acţiunii la verbe exprimate gestual Gestul pentru verb poate fi flexionat ca aspect iar noi putem arăta caracterul acţiunii şi durata ei. Verbul poate să ne arate cu ce seamănă acţiunea, cât de lungă pare, dacă ea continuă sau s-a terminat. a) Prin flexiunea gestului de verb putem arăta că o condiţie sau o activitate s-a schimbat, devenind permanentă sau este o activitate care încă continuă. În acest caz, mişcarea gestului pentru verb se incetineşte, în general, şi se repetă de câteva ori (de 2-3 ori). Adesea sunt prezente gesturile întotdeauna şi continuu asociate cu gestul pentru verb. De ex. Fiica mea este mereu la fel de veselă, se exagerează mişcarea pentru gestul mereu şi, în acelaşi timp, ea se repetă, pentru ca gestul să dureze mai mult. Sau în ex.: Fata devine tot mai grasă, se repetă gestul grasă în etape, pornind de la corpul gesticulatorului.b) Prin flrxionarea gestului de verb putem exprima o acţiune care durează mult timp. In acest caz, mişcarea verbului se încetineşte şi se repetă de câteva ori iar expresia facială se reduce. Adesea se adaugă la verb gestul mult timp. De ex. Am rulat cu bicicleta mult timp înainte să ajung la destinaţie. Aici se repetă de câteva ori mişcarea care imită mersul pe bicicletă. c) În mod similar, prin flexiunea gestului de verb este posibil să se arate că o acţiune sau un incident a durat puţin timp. În acest caz, mişcarea gestului de verb este mai rapidă, mai mică şi durează puţin. De ex.: Aşteaptă acolo, am să mănânc repede. d) În cazul când acţiunea se repetă , dar la intervale lungi, mişcarea gestului de verb este înceată, cu ritm constant şi se repetă de câteva ori. Adesea gura gesticulatorului este intredeschisă şi se elimină aer. De ex.: Noi ne întâlnim unii cu alţii odată pe an.e) Când acţiunea se repetă des, gestul de verb se repetă repede, de câteva ori. Apoi mişcarea gestului se reduce uşor. Prin viteza repetării, gesticulatorul poate exprima cât de des se repetă acţiunea, după opinia sa. De ex.: Noi ne întâlnim foarte des f) Când relatăm că o acţiune a încetat, se va adăuga un gest care indică terminarea ei după gestul de verb, cum ar fi gesturile pentru ,,gata”, ,,sfârşit” sau ,,deja” În concluzie, criteriile posibile de clasificare pentru gesturile de verb prezentate în acest paragraf, nu sunt epuizate. În plus, am prezentat numai caracteristicile manuale ale flexiunii verbului, cele ne-manuale au fost abordate tangenţial.

SCHIMBUL DE ROLURI În cursul unei povestiri gesticulatorul poate juca roluri diferite şi poate trece de multe ori de la un rol la altul pe parcursul unei povestiri. Însă, înainte de a trece de la un rol la altul, el sugerează spre ce rol se îndreaptă prin un gest, de ex. băiat sau fată, o simplă indicare sau prin direcţia privirii îndreptată spre locul unde a fost plasat dinainte subiectul în cauză. După aceea, gesticulatorul revine la rolul dinainte şi povesteşte întâmplările din alt punct de vedere. Schimbarea rolului se poate observa şi din schimbarea uşoară a poziţiei gesticulatorului. Cea mai mică schimbare a poziţiei se poate realiza numai prin schimbarea direcţiei privirii. La extrema cealaltă, schimbarea pozitiei poate fi observată după linia umerilor, a capului şi prin direcţia privirii. Dacă, de exemplu, există doi parteneri de discuţie care au diferite înălţimi într-o poveste, se schimbă linia umerilor şi direcţia privirii şi, în acelaşi timp, faţa se îndreaptă în sus sau în jos, la dreapta sau la stânga, după cum gesticulatorul se află în rolul personajului înalt sau scund.

92

Cu ajutorul schimbului de roluri, gesticulatorul poate să arate locul unde se află referentul în spaţiul de gesticulare în raport cu ceilalţi referenţi din povestire. Acest fenomen a fost descris ca şi cum gesticulatorul ,,trăieşte” rolul pe care l-a adoptat.

F ormarea propozițiilor și frazelor în limbajul gestualRemarcăm că nu s-au efectuat cercetări aprofundate legate de sintaxa propoziţiilor şi a

frazei. Există o mulţime de definiţii ale propoziţiei în limbajul gestual. De pildă, o propoziţie poate fi definită ca fiind o expresie lingvistică a unei idei. În forma sa cea mai scurtă, o propoziţie poate fi de lungimea unui gest (ex. ploua). Dacă se adaugă o indicare la sfârşitul propoziţiei, semnificaţia ei se poate schimba uşor, de exemplu :,,În acest moment afară plouă”. Direcţia privirii urmează întotdeauna indicarea Ordinea gesturilor într-un enunţ se poate schimba în funcţie de ceea ce se doreşte să se accentueze de către gesticulator. De obicei, gesturile care se referă la un obiect se plasează la începutul propoziţiei. Dacă referentul poste fi văzut de gesticulator, propoziţia poate începe cu o indicare spre el, urmată de localizarea sau funcţia referentului. Adesea o propoziţie se termină cu indicarea referentului.. În alt exemplu: ,,Fata doarme”, plasarea gestului la începutul propoziţiei care arată spre referent (fata) şi apoi se arată ce face ea (doarme). Dacă referentul (fata) poate fi văzută de toţi cei prezenţi, se poate face o indicare spre referent (fata) numai prin folosirea direcţiei privirii.

Ca şi în limbajul verbal, limbajul gestual posedă PĂRȚI DE VORBIRE. În limbajul gestual se poate conversa despre orice problemă actuală, trecută sau viitoare. Unele substantive şi verbe pot avea aceeaşi formă a mâinii, dar ele se deosebesc prin mişcarea mâinii. De ex: scaun-a şedea; avion a zbura; maşină-a conduce etc. Datorită acestei caracteristici C.Pufan (1972) a folosit expresia ,,pluralismul semnelor/gesturilor”. Dacă în limbajul verbal propoziţia se formează după schema subiect-predicat adjectiv, complement etc. în limbajul gestual propoziţia se structurează în ordine diferită, în funcţie de conţinutul dialogului deoarece semnul/gestul nu reproduce limbajul scris, ca în cazul folosirii dactilemelor. El reprezintă o formă de comunicare ce s-a transmis de la o generaţie la alta în familiile sau în comunităţile de surzi. În propoziţiile simple, nu are importanţă ordinea subiect-predicat : ,,el se joacă”. sau ,,se joacă el”, ,,eu mănânc” sau ,,mănânc eu”. Dar, pentru a face aceste propoziţii mai interesante, este bine să se mai adauge un cuvânt după verb sau înaintea subiectului, de exemplu :,,El se joacă afară”, (în limbaj verbal), sau ,,Afară-se joacă–el” (în limbaj gestual). In limbajul gestual ca şi în limbajul verbal se pot exprima o serie de expresii metaforice, proverbe, zicători şi tot ce se află dincolo de vocabular, sintaxă şi gramatica acestui limbaj. Dar pentru a descifra misterele acestei limbi şi a culturii din care face parte, este necesar să se cunoască foarte bine acest limbaj.Pentru a explica această noţiune, care face ca în două limbi diferite să se găsească rareori cuvinte care să acopere exact acelaşi câmp semantic, vom ilustra cu unele exemple din limba română şi din limbajul gestual românesc.

a) Ceas de mână (rom.), wrist watch (engl.), montre-bracelet (fr.). În limbajul gestual se reţine maniera în care se ataşează acest tip de ceas (fr.) iar în celelalte limbi se arata localizarea pe o parte a corpului (mână) a obiectului în cauză. Reiese că în context se va reţine de la fiecare cuvânt o diferenţă particularizatoare. În expresiile figurate problema este şi mai complicată. Cuvintele grupate într-o expresie capătă un sens global unic. Termenii nu pot fi schimbaţi între ei şi nici completaţi. De exemplu, expresia ,,a pune plugul înaintea boilor” nu poate fi înlocuită de expresia ,,a pune plugul înaintea vacilor” pentru că ,,vaci” nu este echivalentul cuvântului ,,bou”.Astfel, acest sens unic degajat de acest ansamblu de cuvinte va trebui tradus într-o manieră coerentă. b) Maşină. Pentru a indica o maşină în limbajul gestual se mimează manevrarea unui volan. Acest semn, căruia îi putem ataşa şi alţi parametri pentru a reprezenta un autobuz, troleibuz, camion, automobil sau diferite maşini destinate unor procese tehnologice specifice, semnifică a

93

conduce dar şi volan, cu toate că o maşină nu se rezumă doar la volan. Organizarea frazei, contextul şi parametrii acestora ne permit să distingem sensurile exacte.

Unele gesturi se realizează cu alte părţi ale corpului în afară de mâini, prin participarea componentelor nemanuale. De pildă, în cazul gestului suparat caracteristicile non-manuale sunt date de prezenţa subţierii buzelor, umflarea uşoară a obrajilor (bosumflarea) şi încruntarea sprâncenelor care însoţesc gestul manual (ducerea mâinii cu degetele răsfirate la nivelul feţei şi retragerea ei cu degetele care se unesc la vârf). Prin urmare, întreaga gamă a expresiilor faciale împreună cu mişcările capului formează setul principal de caracteristici non-manuale. Expresiile faciale şi mişcările capului pot include mişcări ale ochilor, ale gurii, ale nasului şi obrajilor. Astfel, corpul se poate apleca înainte sau spre spate sau se poate întoarce spre stânga sau spre dreapta. La fel, umerii se pot ridica sau lăsa. Faţa umană este foarte mobilă şi conţine numeroşi muşchi care pot genera o mare bogăţie de sentimente. Semnele non-manuale pot exprima întrebări, negaţii, răspunsuri sau atitudini generale. De pildă, sprâncenele încruntate şi umerii îndoiţi sau sprâncenele ridicate şi gura deschisă exprimă o atitudine întrebătoare. Folosirea mişcării capului în sens vertical sau orizontal poate să exprime o negaţie, respectiv un acord. Semnele non-manuale par să aibă o funcţie relaţională (C.Onu, 2007). De pildă ele nu pot exprima substantive dar pot exprima cuvinte cum ar fi ,,da”, ,,nu”, ,,ştiu”, ,,corect”, ,,de acord” ş.a. Ele sunt asociate cu verbe, adverbe sau adjective. Foarte rar ele funcţionează ca sunstantive în limbajul gestual. Surzii folosesc caracteristici non-manuale specifice foarte mici cum ar fi strâmbarea nasului şi o înclinare a capului pe spate pentru a exprima, de ex. dezacordul cu ceva.

Mimico-gesticulaţia surdului are o structură complexă; ea evoluează, se îmbogaţeşte, se rectifică (prin învăţare); nu se limitează la un număr mic de semnale. Ca şi limbajul cuvintelor, mimico-gesticulaţia îndeplinind funcţia de comunicare, dispune de un caracter-istoric evident, se formează şi evoluează în societate, prin conţinutul său oglindind diversele schimbări ale societăţii. Cu ajutorul semnelor mimico-gesticulatorii, surdul îşi însuşeşte experienţa de viaţă în mediul social în care trăieşte, acumulând cunoştinţe despre utilitatea socială a obiectelor; îşi formează deprinderi de muncă; acceptă sau respinge diverse norme de comportament şi convieţuire socială ş.a.m.d.

CURSUL XIAsemănări şi deosebiri între limbajul gestual si cel verbal

Între limbajul verbal şi cel gestual există unele asemănări, dar şi diferenţe fundamentale, acestea datorându-se în special direcţiilor auditive şi vizuale în care au evoluat cele două forme de limbaj. Se apreciază că, în general, limbajul mimico-gestual nu are ceva analog părţilor de vorbire, nu are mijloace de marcare gramaticală a acestora. Prin urmare, se poate realiza doar o clasificare lexicală a gesturilor (L.Wald, 1973; A. Bergman, 1979), după sensul celor exprimate, ceea ce nu s-a adeverit. Limbajul mimico-gestual trebuie considerat un limbaj real, având majoritatea trăsăturilor lui esenţiale. Astfel, el îndeplineşte funcţia generală de comunicare între indivizii unei colectivităţi, având un caracter social; operează cu noţiuni (deşi cu un nivel de generalitate mai scăzut), fiind un instrument al gândirii. Unele cercetări efectuate de H.P.Meadow (1968) au evidenţiat că ambele forme de limbaj folosesc strategii asemănătoare de codificare şi decodificare a propoziţiilor şi de interpretare a sensului.

Cele mai multe cercetări comparative efectuate dinainte de 1960 au evidenţiat mai ales insuficienţele limbajului gestual, omiţând tocmai faptul esenţial că ambele forme s-au dezvoltat în direcţii diferite, iar limbajul gestual are numeroase caracteristici vizuale deoarece se adresează ochiului nu urechii. Evidenţiem mai jos câteva din cele mai frapante opoziţii între cele două forme de limbaj reliefate de B.T. Tervoort (1978):

94

limbajul verbal are un grad mai înalt de convenţionalitate faţă de conţinutul realităţii pe care o denumeşte, gestul, însă, este strâns legat de concret;

comunicarea prin gesturi este faţă în faţă, percepându-se vizual gestul şi toate mişcările mimice. În consecinţă, gesticulaţia are o mai mare libertate de exprimare, fiind mai puţin limitată de organizarea gramaticală puternic structurată a limbajului verbal;

în condiţii nefavorabile comunicării vizuale, de exemplu, pe timp de noapte, dacă emiţătorul se află la distanţă mare sau în contra lumină) nu se poate realiza dialogul gestual, în timp ce comunicarea verbală se poate desfăşura nestingherită;

acelaşi volum de informaţie poate fi vehiculat în aproximativ acelaşi volum de timp conversaţional, cu ambele forme de limbaj (U. Bellugi, 1981 ; L. Lieth, 1978). Totuşi, execuţia gesturilor necesită, în medie, mai mult timp decât este necesar în cazul emiterii verbale a cuvintelor. Se consideră că, de obicei, sunt necesare mai puţine gesturi decât cuvinte pentru exprimarea aceluiaşi conţinut. Aceasta nu înseamnă că propoziţia gesticulată este abreviată. Printr-un singur gest se poate exprima una sau mai multe noţiuni. Reprezentările la care dau naştere aceste gesturi nediferenţiate ar putea să creeze confuzii în mintea celui care caută să le interpreteze. Acest lucru nu se întâmplă, sensul acestor noţiuni putându-se deduce clar şi diferenţiat din contextul în care sunt utilizate.Dacă în trecut limbajele gestuale au fost asimilate cu gesturile sau cu mimica (pantomimica) din cauza folosirii aceluiaşi canal de comunicare şi a acelorlaşi părţi ale corpului în mişcare, astăzi situaţia s-a schimbat radical. Trebuie să precizăm că, prin ele însele, gesturile sau mişcările specifice pantomimei nu constituie un limbaj, deşi sunt folosite în actul comunicării. Gesturile sunt folosite de auzitori numai ocazional, ca atare, pentru a transmite mesaje scurte, de obicei acolo unde perceperea auditivă este dificilă sau pentru a întări semnificaţia unui mesaj verbal. Fiecare vorbitor foloseşte aceleaşi gesturi naturale în mod diferit. Atât surzii cât şi auzitorii folosesc anumite gesturi naturale derivate din experienţa cotidiană: indicarea, clătinarea capului, scuturarea lui sau expresii faciale similare, cum ar fi cele de surpriză sau de îndoială. Spre deosebire de auzitori, surzii folosesc gesturile naturale cu semnificaţii precise şi consistente.

Mimica şi pantomimica sunt o formă de artă, nu un limbaj. Un mim poate imita viaţa, folosind un repertoriu propriu de gesturi convenţionale sau naturale, expresii faciale şi mişcări. El ,,povesteşte” acţionând în timp real, în prezent. Spre deosebire de acest mim, un gesticulator, ca şi un vorbitor, se poate referi la prezent, trecut sau viitor, folosind spaţiul de gesticulare ca o scenă pentru mesajul său, fără să se mişte prea mult. Unele din acţiuni pot avea aspect de pantomimă, dar acestea sunt introduse într-o schemă gramaticală care poartă semnificaţii precise. Când persoana surdă trebuie să comunice cu un auzitor, ea pune accent pe aspectele mimice ale limbajului cu scopul găsirii unui limbaj comun.

Aşa cum fiecare naţiune are propriul său limbaj, la fel şi limbajul gestual din fiecare comunitate de persoane surde prezintă diferenţe în funcţie de evoluţia lui de-a lungul secolelor. Aşa cum diferă cuvintele din limbajele verbale, aşa diferă şi gesturile de la o ţară la alta. Mai mult, există şi diferenţe regionale în cadrul aceleiaşi ţări aşa cum există diferenţe dialectale. De pildă, este evident că limbajele gestuale, folosite de surzii din Statele Unite, Australia, Marea Britanie, din unele state africane, din zona Pacificului de Sud sau din ţările arabe, care au aceeaşi limbă naţională (engleza), prezintă diferenţe semnificative. Totuşi, după un moment de tatonare, persoanele surde provenind din ţări diferite, pot sa ajungă mai repede la inţelegere decât auzitorii care nu au o limbă comună din cauza gradului de iconicitate mai ridicat al gesturilor.

Literatura se specialitate ne-a relevat că vocabularul unei limbi dezvoltate cuprinde sute de mii de unităţi lexicale, iar cel mai dezvoltat limbaj gestual nu depăşeşte 7000 de unităţi gestuale. Rezultă că limbajul gesturilor este de 75-100 de ori mai sărac decât limbajul verbal (A.R.Penilla, A.L.Taylor, 2003), (T.F.Allen, R.B.Rawlings, A.N.Schildroth, 1989). De

95

exemplu, pentru cele 56568 de cuvinte din „Dicţionarul limbii române moderne” s-a constatat că există 2250 de gesturi corespunzătoare (I.Drăguţoiu, 1992). De asemenea, cercetarea comparativă a gesturilor a depistat circa 900 de gesturi comune mai multor limbaje gestuale naţionale (A.I.Diacikov, 1957) ceea ce conferă acestui limbaj o universalitate relativă, care n-a putut fi depăşită de nici o limbă, inclusiv Esperanto. Totuşi, nu putem vorbi de un limbaj internaţional al gesturilor, fiecare limbaj gestual fiind diferit de la o ţară la alta şi impregnat cu elementele culturale specifice fiecărei ţări. Regula simplificării execuţiei semnelor sau a „efortului minim” în pronunţarea cuvintelor acţionează şi aici. De exemplu, în limbajul verbal, regulile acestuia sunt astfel alcătuite încât să facă mai uşoară pronunţarea cuvintelor sau a silabelor. La fel şi în limbajul gestual, de-a lungul vremii se observă o direcţie spre simplificarea execuţiei gesturilor, rafinarea lor o dată cu creşterea nivelului de educaţie generală a populaţiei de surzi (ex. tata, femeie, buna dimineața etc). Multă vreme s-a considerat că viteza expunerii unui text în limbajul verbal trebuie să fie mai mare decât cea a expunerii unei compuneri în limbajul gestual, deoarece mişcările muşchilor care participă în vorbire sunt mai mici decât cele ale membrelor corpului. Aparent aşa stau lucrurile, dar un experiment efectuat de Bellugi şi Fischer a demonstrat că durata expunerii unui text în limbajul gestual poate fi aproximativ egală cu durata comunicării verbale a aceluiași text, dacă gesturile sunt realizate de o persoană surdă, fluentă în limbajul gestual. Este bine cunoscut faptul că în orice propoziţie trebuie să existe un verb care arată cine face acţiunea şi spre cine este îndreptată ea. În limbajul verbal acest lucru se realizează prin ordinea cuvintelor în propoziţie şi prin folosirea sufixelor şi a prefixelor. În limbajul gestual se aplică logica spaţială. Nu există o anumită logică a ordinii gesturilor în propoziţia gesticulată. Toate limbajele sunt influenţate de mediul social şi fizic în care sunt folosite. Aceasta înseamnă că limbajul gestual este cel mai bine adaptat la societatea de persoane surde. Pentru a învăţa corect acest limbaj, este nevoie de modele de "vorbitori" ai limbajului gestual, care pot fi persoane surde din respectiva comunitate. În consecinţă, pentru a efectua cursuri de limbaj gestual cu studenții sau cu părinţii copiilor surzi, este bine să se înceapă cu folosirea acestor persoane ca "formatori" sau ca "profesori- asistenţi surzi".

Redarea figurilor de stilÎn limba română, când utilizăm termenul de expresie figurată avem în minte mai multe

cuvinte care, împreună, exprimă o singură idee. În acest fel se face apel la sensul figurat al cuvintelor, cum ar fi ,, a profita de condiţii favorabile” a avea ,,vânt la pupa”, ,,a face lucrurile pe dos”, ,,a pune plugul înaintea boilor” ş.a. Încercând să trecem la exprimarea acestui tip de expresii în limbajul gestual românesc, constatăm că acest termen nu se potriveşte întru-totul. Gesturile unice nu se pot traduce în limba română decât printr-o perifrază. Acest tip de prescurtare conferă capacitatea de rezumare într-un gest a unei idei mult mai complexe exprimate în limbajul verbal.. Acest fapt ne determină să credem că limbajul gestual are un caracter foarte expresiv, figurat şi idiomatic în acelaşi timp.

Surzii posedă propria cultură, dar aceasta este impregnată cu elemente ale culturii majoritare în diferite grade, în funcţie de educaţia primită, de momentul apariţiei surdităţii, de profunzimea ei, de anturajul în care se învârte persoana surdă, de influenţa mijloacelor mass-media, publicităţii ş.a. Ca şi în limba română, limbajul gesturilor poate să redea expresii metaforice care aparţin influenţei culturale exercitate de limbajul verbal. Limba română este foatre bogată în imagini, în special cea colocvială, astfel că expresiile din limba română pot avea un sens total diferit de cel exprimat în limbajul gestual dacă sunt traduse literal. De pildă, într-o cercetare efectuată în 1997, Anne Ducros şi Thea Nougaro au arătat că, în general, persoanele surde se ataşează de sensul literal al cuvintelor ce compun o expresie şi nu înţeleg ideea generală ce decurge decât

96

după mai multe explicaţii. De ex. acest om este un vulpoi care semnifică faptul că este un ,,om şiret” nu că omul este un vulpoi (animal) dacă se ia inţelesul ,,ad literam”. Un alt exemplu este ,,fereastră”, care este un semn iconic. Cu toate acestea, prin deplasarea semnului în apropierea inimii se poate obţine metafora ,,a deschide fereastra sufletului, a spiritului,,.

Crearea de gesturi noi Prin gesturi noi înţelegem acele semne care au fost create în cursul comunicării gestuale referitoare la obiecte care nu aveau în acel moment un semn standardizat sau gesticulatorul nu-l cunoştea şi care s-a stabilizat mai târziu, intrând în uzul general. În limbajul gestual finlandez se cunosc cel puţin 11 moduri în care pot fi create gesturi noi (Riita Vivolin-Karen şi Kaisa Alanne, 2004). Se cunosc mai multe procedee de creare de gesturi noi:1. Prin procedeul metaforei se pot crea gesturi polisintetice care descriu forme, mărimi, moduri de funcţionare sau de manevrare. Când aceste gesturi noi se transformă în gesturi fixate, ele pot funcţiona ca parte a unui gest compus sau ca gest independent. De ex.: telefon mobil, descrie cum este ţinut la ureche un telefon mobil în cursul unei conversaţii. Iniţial, când a apărut telefonul celular, nu exista un gest fixat pentru el dar nici în dicţionar nu era menţionat. Fenomenul este similar şi pentru alte obiecte cum ar fi ,,internet”, ,,laptop”, ,,cip” etc.2. Prin conversiune se produce o schimbare a gestului care acţiona ca predicat polisemantic pentru a forma un substantiv. Forma sa (loc, mişcare, expresie facială) este neutralizată şi se iniţiază o pronunţare a cuvântului în limbajul verbal. De ex.: Zboară cu aeroplanul. Întoarce cheia în broască.3. Prin schimbarea formei gestului existent, prin adăugarea sau scăderea a ceva, adică prin derivare, se formează un gest nou. De ex. a construi – constructor (se adaugă gestul pentru persoană la verb). Se mai pot adăuga gesturi care exprimă numere în orientarea, mişcarea sau locul gestului, pentru a arăta numărul de clădiri, preţuri sau ore. 4. Se pot crea gesturi compuse prin combinarea a două gesturi (încorporare) şi, în mod excepţional, din combinarea a trei gesturi, pentru a descrie cuvinte împrumutate din limbajul verbal. 5. Gesturile care au fost împrumutate din alte limbaje gestuale şi a căror formă s-a schimbat parţial sunt aşa numitele ,,împrumuturi speciale”, cum ar fi gestul ,,hetero”.. Un împrumut complet adaptat din alt limbaj gestual este numit împrumut general. Se mai cunosc acele împrumuturi prin translaţie, formate prin translaţia cuvântului sau gestului din limbajul sursă în limbajul ţintă astfel încât structura limbajului sursă este menţinută. De obicei, adesea împrumuturile prin translaţie efectuate în limbajul gestual sunt împrumuturi din limbajul verbal, de ex.: computer, telefon cu text etc. Pot fi împrumutate gesturi direct din limbajul gestual din alte ţări. Acestea se numesc împrumuturi prin citare. Astfel de împrumuturi sunt, de ex., gesturile care descriu ţări şi oraşe străine. 6. Un alt procedeu cunoscut este abrevierea. Toate gesturile iniţializate au fost formate prin abreviere. De ex.: gesturile pentru zilele săptămânii.7. Prin procedeul numit terming, un gest nou poate fi un gest împrumutat din limbajul verbal, care este luat ca termen pentru o denumire profesională. De ex. dischetă, compact-disc.8. Gestul nou mai poate fi creat prin lărgirea semnificaţiei gestului existent. Semnificaţiile diferite ale acestor gesturi pot fi urmărite, de obicei, după mişcarea buzelor gesticulatorului, mişcări care urmează pronunţarea cuvântului ce poate fi citit de pe buze. Pronunţarea acestor cuvinte confirmă semnificaţia gestului. De ex. a plănui – tehnologie, inginer, sistem, proiect, tactică.9. Prin parafrazare, un gest poate dobândi altă semnificaţie. De ex. prosop – a se şterge sau a se spăla.

97

10. Un gest nou poate fi creat prin dactilarea unui cuvânt în ansamblul lui astfel încât acest procedeu poate duce la cristalizarea gestului într-un gest nou. De ex. TAXI se prezintă prin combinarea a două litere din vechiul alfabet manual T şi X.

O dată cu intensificarea preocupărilor interdisciplinare, ce oferă un cadru mai adecvat de analiză, asistăm la ora actuală la o creştere a interesului specialiştilor faţă de studierea limbajului gestual. De asemenea, au fost elaborate cursuri frecventate de tot mai multe persoane auzitoare interesate, din diferite motive, să comunice cu persoanele surde. În unele ţări, limbajul gestual a devenit materie şcolară, obiect de învăţământ facultativ sau obligatoriu. În alte ţări (Danemarca, Suedia, Finlanda) s-au creat departamente de cercetare a limbajului gestual unde lucrează împreună cercetători surzi şi auzitori, dând la iveală rezultate mai credibile ale muncii lor.

Sub aspect legislativ, limbajul gestual a fost recunoscut de tot mai multe ţări, unele introducând prevederi chiar în Constituţia ţării lor (Africa de Sud, Finlanda, Uganda, Portugalia) sau în diverse acte legislative. În ţara noastră, deşi încă prin Legea 53/1992 s-a menţionat recunoaşterea limbajului gestuaşl, abia prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/1999, care a devenit ulterior Legea nr. 519 din 2002 s-a recunoscut oficial limbajul gestual şi s-a recomandat angajarea de interpreţi în instituţiile publice. De asemenea, la nivelul Parlamentului European s-au adoptat două rezoluţii (în 1988 şi 1998) care recomandă recunoaşterea oficială a limbajului gestual şi folosirea de interpreţi calificaţi în toate ocaziile de interes public unde participă persoane surde.Parlamentul European a oferit chiar un exemplu în acest sens angajând interpreţi la şedinţele sale unde se discuta probleme legislative referitoare la persoanele cu disabilităţi. Menţionăm, în acest context, că Helga Stevens persoană surda cu pregătire juridică în Statele Unite, a fost aleasă de curând membră a Parlamentului din Belgia, zona flamandă. Recent au fost aleşi patru parlamentari surzi în cadrul Parlamentului European (Dr. Adam Kosa, din Ungaria, Helene Jarmer din Austria, Dimitra Arapoglu din Grecia si Helga Stevens din Belgia).

În ultima vreme s-a acordat o atenţie mai mare gesturilor în procesul de învăţământ special, deoarece folosirea numai a limbajului oral s-a dovedit a fi insuficientă, mai ales în primii ani de instruire a copilului surd. Deoarece până în jurul vârstei de patru ani, când copilul surd începe să frecventeze grădiniţa, este ineficientă folosirea limbajului verbal cu copilul surd, acesta este în pericol să devină şi un handicapat socio-cultural şi intelectual, dacă cei din jurul său (părinţi, rude apropiate etc.) nu folosesc un mijloc de comunicare iar mijlocul cel mai util este limbajul gestual. Până la intrarea copilului surd într-o unitate de instruire prevăzută cu personal de înaltă calificare pentru recuperarea complexă a auzului şi limbajului în perspectiva integrării sociale şi profesionale, considerăm că copilul surd are nevoie de comunicare prin limbaj gestual. Acesta, folosit în mod raţional, va permite copilului să cunoască mediul înconjurător şi, în acelaşi timp, să-şi exprime dorinţe, gânduri, opinii. Mai târziu, aceste achiziţii gestuale vor contribui la fertilizarea învăţării limbajului oral. Mai mult, fiind familiarizaţi cu handicapul lor, copiii surzi îl vor accepta de timpuriu şi vor manifesta mai puţine probleme de adaptare psihologică şi socială, îşi vor forma deprinderi superioare de scriere şi de citire şi vor avea o labiolectură mai bună. Acest lucru s-a constatat în practica şcolară, copiii surzi proveniţi din familii de surzi aveau un bagaj de cunoştinţe şi un limbaj mai dezvoltat în comparaţie cu copiii surzi din familii de auzitori.

Din dorinţa de a spori numărul de gesturi, unii „binevoitori” au introdus numeroase gesturi artificiale, forţându-i pe surzi să le accepte şi să le folosească. Desigur, această imixtiune nedorită într-un limbaj, oricare ar fi el, este profund dăunătoare şi nu face nici un serviciu colectivităţii de surzi în direcţia sporirii posibilităţilor de comunicare.

Experienţa ne arată că, cu tot efortul factorilor educaţionali de a-i învăţa pe surzi să articuleze corect, aceasta nu se realizează decât în mică măsură, de aceea surdul nu poate fi înţeles decât de persoanele cu care vine în contact mai des. Comunicarea dintre auzitori şi surzi

98

este greoaie, adesea dificilă, nedepăşind frazele convenţionale. De aici ne putem explica de ce majoritatea surzilor au o motivaţie scăzută pentru vorbirea orală, folosesc tot mai rar vorbirea articulată după ce intră în viaţa productivă în favoarea utilizării limbajului mimico-gestual pentru satisfacerea necesităţilor de comunicare în cadrul vieţii sociale (R. Madebring, 1978).

Folosirea limbajului gestual ca primă limbă în educaţia persoanelor surdePutem considera că limbajul gestual este limbajul matern al copiilor surzi profunzi și

prelinguali din toate ţările, El este singurul limbaj care poate fi învăţat în mod natural, cu uşurinţa cu care se învaţă limbajul matern de către copilul auzitor. Deoarece limbajul gestual este un limbaj natural, el este guvernat de reguli gramaticale vizuale, este generator de noi semne, poate fi folosit ca mijloc de obţinere a informaţiilor şi ca instrument de comunicare între surzi. Cu toate aceste aspecte pozitive, chiar dacă sunt fluenţi în folosirea limbajului gestual, copiii surzi vor rămâne dezavantajaţi în privinţa asimilării limbajului verbal, deoarece forma lui scrisă implică reprezentarea sunetelor pe care copiii surzi poate că nu le-au auzit niciodată. Totuşi, după părerea noastră, abordarea învăţării limbajului verbal ca a doua limbă, pe baza limbajului gestual, poate să ofere cea mai bună şansă copilului surd pentru ca acesta să reuşească să asimileze limbajul verbal (B. Kannapell, 1989 ; S.N.Mahshie, 1995). Cred că nu surprinde pe nimeni faptul că elevii sunt mai bine educaţi într-un limbaj pe care îl cunosc bine. Abia după ce au suficiente priceperi în acest prim limbaj, acestea se transferă la învăţarea celui de al doilea limbaj.

Subliniem că în acest domeniu s-au efectuat numeroase cercetări, dar toate au realizat că cu cât este mai mare încorporarea limbajului mtern şi culturii elevilor minoritari în programa şcolară cu atât este mai semnificativ succesul acestor elevi (Cummings şi Swain, 1986). Astfel, în timp ce folosirea limbajului elevilor minoritari le dă acces spre informaţii şi le dezvoltă competenţa în a doua limbă, încorporarea culturii lor în manualele şcolare contribuie la crearea unei atitudini pozitive faţă de propria identitate şi faţă de şcoală, iar toate acestea sporesc performanţa şcolară. Alte studii au constatat că elevii auzitori bilinguali sunt superiori celor monolinguali în ceea ce priveşte realizarea sarcinilor cognitive, sunt mai flexibili sub aspect cognitiv, mai sensibili la relaţiile semantice între cuvinte, mai buni la analizarea structurii propoziţiei şi la descoperirea regulilor în general, mai capabili să reorganizeze situaţiile perceptive, mai creativi în rezolvarea de probleme (K.Hakuta, 1986, W.Lambert, 1977, A.Reynolds, 1991 ş.a.). Din cele expuse mai sus rezultă implicaţiile pentru cei mai mulţi elevi surzi care trebuie să înveţe limbajul verbal ca a doua limbă. Limba de predare în clasă trebuie să fie la început limbajul gestual până la formarea priceperilor lingvistice şi a cunoştinţelor de bază legate de limbajul gestual, care să faciliteze apoi învăţarea limbajului verbal. Cu toate că nu s-au efectuat cercetări legate de bilingualismul copiilor surzi, H. Lane (1996), consideră că rezultatele teoretice şi practice obţinute în cazul elevilor auzitori minoritari pot fi aplicate şi asupra copiilor surzi. Actualmente, sistemul de educaţie bilinguală modernă, care se aplică în Suedia şi în alte ţări nordice, a dovedit că elevii surzi au obţinut o îmbunătăţire atât a performanţelor şcolare cât şi a cunoaşterii limbajului verbal. În fine, limbajul verbal nu va putea niciodată să înlocuiască total limbajul gestual ca limbaj de instruire, deoarece surzii nu vor putea să audă limbajul conversaţional şi nici pe cel care asigură succesul şcolar. Nici nu ne punem problema orientării exclusive spre limbajul gestual şi diminuarea folosirii limbajului verbal în şcolile de surzi. Vrem doar să subliniem faptul că trebuie mai întâi să se formeze limbaljul gestual ca mijloc de comunicare şi, pe baza lui, să se predea limbajul verbal ca a doua limbă. Nici în prezent nu s-a ajuns ca profesioniştii sau oficialii din învăţământul special să-i accepte pe surzi ca aparţinând unei minorităţi lingvistice. Ca orice nou proces, trebuie să existe o fază de dezvoltare, în care să se conceapă metode şi materiale noi, să

99

se experimenteze, să se corecteze neajunsurile. De pildă, o abordare raţională a predării limbajului verbal ca a doua limbă pentru utilizatorii de limbaj gestual poate începe cu o analiză prin opoziţie a gramaticii celor două limbaje.

De asemenea, trebuie să se elaboreze manuale, cursuri, diverse materiale care să permită elevului surd să studieze limbajul gestual aşa cum fac elevii auzitori cu limbajul lor matern. Limbajul gestual ca limbaj minoritar poate fi folosit ca resursă ce trebuie cultivată şi promovată nu numai ca auxiliar, cum se procedează astăzi în şcolile noastre. Profesorii trebuie să fie pregătiţi să abordeze teme noi, obiecte noi de învăţământ, unde studierea limbajului gestual să nu fie plasată pe ultimul loc. Angajarea de profesori surzi poate fi o resursă valoroasă pentru colegii lor auzitori şi ca modele de roluri pentru elevii surzi. Desigur, aceşti profesori surzi trebuie să cunoască bine structura limbajului gestual, principiile care stau la baza lui, comparativ cu limbajul verbal. Poate că dacă atât profesorii cât şi elevii surzi vor fi fluenţi în folosirea limbajului gestual, nu va mai fi nevoie de clase cu efective reduse de elevi. Reticenţa manifestată de profesorii auzitori faţă de limbajul gestual a dat naştere la crearea şi răspândirea unor sisteme artificiale de codificare manuală a limbajului verbal, care presupun nu numai „împrumutarea” semnelor din limbajul gestual şi folosirea lor în ordinea cuvintelor din limbajul verbal ci şi inventarea de semne care să ofere o „potrivire vizuală” cu structura gramaticală a limbajului verbal. Însă, luarea unui limbaj vizual natural şi crearea unui sistem artificial, care îşi propune să reprezinte limbajul verbal natural pe cale vizuală, nu poate să îmbunătăţeacsă fluenţa în limbajul oral şi nici competenţa lingvistică a elevilor surzi

Competenţa lingvistică în limbajul gestual şi verbal După Congresul de la Milano (1880) limbajul gestual, ca instrument de comunicare al surzilor, a început să fie exclus din şcolile din Europa şi din Statele Unite. Toate eforturile s-au îndreptat spre a-l face pe surd să înveţe să înţeleagă limbajul verbal şi să vorbească, aceste eforturi devenind o obsesie a cadrelor didactice până spre sfârşitul anilor 1970, când s-a acceptat limbajul gesturilor în şcolile speciale. Astfel, comunicarea totală a luat locul oralismului, ea fiind, cel puţin în principiu, folosirea tuturor mijloacelor de comunicare în activitatea didactică. În practică, însă, metoda comunicării totale a constat în folosirea preponderentă a limbajului oral însoţit de un anumit volum de semne. Sub influenţa mişcării integraţioniste, de educare a copiilor cu disabilităţi în şcolile ordinare, s-a diminuat numărul şcolilor speciale cu internat în mai multe ţări. Acest curent al mainstreamingului, cu toate că este abia la început în cazul şcolilor pentru surzi din ţara noastră, a avut consecinţe dezastruoase în cazul copiilor cu surditate gravă din ţările din Vestul Europei. Mulţi părinţi care aveu copii surzi au fost convinşi de nevoia copiilor lor de a învăţa limbajul verbal astfel încât, ca adulţi, să nu mai fie „persoane cu disabilităţi”, să poată vorbi şi să fie egali cu auzitorii. Din contră, comunitatea surzilor este de părere că a fi supus la o activitate extensivă de învăţare a limbajului verbal este o experienţă destul de stresantă pentru elevul surd iar rezultatele nu sunt pe măsura eforturilor financiare și umane depuse. Desigur, a putea vorbi oral, înteligibil, este foarte util pentru integrarea în societatea majoritară, dar nu este întotdeauna posibil. Adeseori li se spune părinţilor cu copii surzi că aceştia nu trebuie să înveţe prea devreme limbajul gestual, deoarece este mai uşor de învăţat decât limbajul verbal şi ar putea să devină o piedică în calea învăţării acestuia din urmă. După părerea lor, limbajul gestual ar putea fi învăţat mai târziu, după ce copilul a pornit-o pe drumul progresului în achiziţionarea limbajului verbal. Unii afirmă că acest limbaj poate fi învăţat în 2 ani sau chiar în 6 luni. Într-adevăr, într-o perioadă aşa de scurtă, surzii sau auzitorii pot să stabilească o comunicare utilă, cu atingerea unor obiectve imediate, dar aceasta nu asigură fluenţa şi competenţa în limbajul gestual. Aprecierea greşită a fluenţei „elevilor pe termen scurt” ar duce la părerea că limbajul gestual este un limbaj simplu. Învăţarea limbajului gestual pare să fie uşoară pentru surzi, nu din cauză

100

că este simplu, ci fiindcă este limbajul natural al persoanelor care se bazează pe vedere în viaţa cotidiană. El este incomparabil mai uşor de învăţat decât limbajul verbal care nu poate fi auzit. Orice primă limbă este mai uşor de învăţat, deoarece este o limbă naturală pentru cel care o învaţă într-un mediu favorabil. Aşa cum oamenii sunt diferiţi sub aspect fizic, ei au nivele diferite de dexteritate ale mâinilor, degetelor, particularităţi temperamentale şi de personalitate, în executarea gesturilor. Aceste atribute psihice, fizice şi psihologice vor influenţa în mare masură expresivitatea gestului. Cu cât un gesticulator devine mai familiarizat cu modul de executare, cu atât va fi mai uşor pentru el să–şi folosească gesturile într-un mod cât mai personalizat. De asemenea, aşa cum limbajul unei persoane care provine dintr-o anumită regiune prezintă unele variaţii regionale, care nu constituie abateri de la normele limbii literare, există unele diferenţe regionale în execuţia şi forma gesturilor, care nu pot fi depăşite decât printr-o comunicare gestuală cu cât mai multe persoane provenind din regiuni diferite. Astfel, în timp, se poate ajunge la conturarea unui limbaj gestual naţional, uniform pentru toate regiunile ţării. Oricum, nu putem vorbi de formarea unui limbaj gestual internaţional propriu-zis, ci de limbaje naţionale cu elemente de internaţionalitate. În scopul facilitării comunicării între participanţii surzi din diferite ţări la conferinţe internaţionale, comitetul pentru limbajul gestual de la nivelul Federaţiei Mondiale a Surzilor a elaborat mai multe ediţii ale limbajului gestual internaţional „Gestuno”, un fel de „Esperanto”. Conform unei convenţii unanim acceptate, la aceste intâlniri internaţionale se foloseşte limba engleză în comunicarea scrisă şi limbajul gestual internaţional în expunerile orale. În timp, unele gesturi folosite pe plan naţional au căpătat o circulaţie internaţională, prin folosirea lor mai frecventă în cadrul acestor conferințe. Aşa este cazul cu numele propriu al ţărilor de proveniență a surzilor. Aceste gesturi au fost considerate preferabile şi mai corecte sub aspect cultural şi politic de surzii respectivi, trecând astfel în uz internaţional. Aşa este cazul pentru „România”, pentru care se execută cu ambele mâini forma unei mingi de rugbi sau pentru „Rusia”, reprezentată de mişcarea degetului index sub buza de jos, Ca toate limbajele vii, limbajul gestual a evoluat atât idiosincretic cât şi idiomatic în general, dar şi în familiile de surzi, în trecerea lui de la o generaţie la alta, de la o şcoală la alta sau de la o regiune la alta, dându-i chiar o “culoare locală” limbajului din ţara respectivă. De asemenea, între limbajul gestual şi cultura naţională a unei ţări există o strânsă legătură, în sensul influenţării acestui limbaj cu bogăţia mai mare a vocabularului acestuia, cu introducerea de neologisme ş.a. Însă, limbajul gestual şi identitatea de sine a persoanei surde sunt inseparabile, surzii fiind ceea ce vorbesc. Limbajul pe care îl foloseşte o persoană surdă se află in inima identităţii sale culturale şi de aceea există o luptă permanentă de păstrare şi de dezvoltare a acestui limbaj de către colectivitatea de surzi. Pentru a comunica cu o persoană surdă, cu membrii famliei sale, cu comunitatea de surzi, nu este suficient să se cunoască dicţionarul gestual. Sunt necesare cunoştinţe mult mai largi despre tot ce este legat de persoana surdă şi, în special, de un contact permanent cu această colectivitate în toate ipostazele vieţii sale.

Sistemele de scriere folosite în limbajul gestualLimbajele gestuale au diferite sisteme de scriere în funcţie de natura alfabetului folosit

(latin, slav, grec, ebraic, etc.). Constatăm că nu există la ora actuală un sistem comun de scriere pentru limbajele gestuale. Cercetătorii au elaborat mai multe sisteme diferite de reprezentare în scris a limbajului gestual, care să se folosească în scop de cercetare. Acestea sunt destul de complicate şi depăşesc posibilităţile de abordare de către studenţi Menţionăm numai că ele se bazează pe caracteristicile structurale ale gesturilor şi pe simbolurile cu care se notează. Pentru reprezentarea mişcărilor mâinii, în cursul executării gesturilor se folosesc diverse simboluri

101

grafice. Dicţionarele gestuale aflate în uz folosesc simboluri, unele prezentând imaginea persoanei care execută gestul, aplicându-se săgeţi ce reprezintă mişcarea, iar sub fiecare imagine se prezintă cuvântul gesticulat sau descrierea mişcărilor.

Condiţiile de mediu şi recepţionarea vizuală a mesajelor

Prin factori de mediu înţelegem tot ce-l înconjoară pe surd în situaţia de comunicare. Toţi aceştia pot fi semnificativi, deoarece sunt factori auxiliari care pot evidenţia sau ascunde informaţia iar luarea lor in considerare este vitală pentru asigurarea confortului comunicării. Ea poate fi facilitată sau îngreunată în funcţie de distanţa la care se află interlocutorii, de aspectul fizic al celui care vorbeşte, de fondul sonor sau fizic şi, în special, de lumină. Spre deosebire de vorbitori, gesticulatorii pot comunica cel mai bine când nu sunt prea apropiați, din cauza mişcărilor pe care trebuie să le facă cu mâinile. Prin urmare, este de dorit să existe o distanţă de cca două spaţii de gesticulare, sau de cca. 1-1,50 metri, care să permită celui care vorbeşte prin gesturi să-l vadă pe interlocutor de la talie în sus şi să aibă spaţiul necesar de gesticulare. Cu toate că sunt unele semne care se realizează la nivelul feţei, este de recomandat ca cele mai multe semne sa fie executate la nivelul umerilor. Aceasta, deoarece unele persoane preferă să citească de pe buze și să se ajute de gesturi iar altele, invers.Trebuie evitată tendinţa unora de a-şi ridica mâinile mai sus de umeri. Dacă semnele care se realizează de obicei la nivelul umărului încep să coboare spre piept, acestea dau impresia că cel care vorbeşte este obosit. Instalarea oboselii se face simţită şi când acesta îşi mută frecvent greutatea corpului de pe un picior pe altul sau işi rezemă coatele de pupitru. Desigur, gesticulatorul nu trebuie să stea cu picioarele lipite de podea, dar nici să se mişte de colo-colo de a lungul scenei. Pentru a evita oboseala, el poate face un pas natural spre stânga sau spre dreapta din timp în timp. Cei mai importanți factori care facilitează înțelegerea mesajelor gestuale sunt :

Iluminarea Dacă lumina este inadecvată, în ambele sensuri, ea adaugă incă un handicap vizual la disabilitatea auditivă deja prezentă. Se vor evita tuburile fluorescente defecte, luminile pâlpâitoare, candelele, luminile care atârnă în jos sau aşezarea în contra lumină. Imbrăcămintea și aspectul exterior ingrijit. Îmbrăcămintea este recomandabil să contrasteze cu culoarea pielii. Bluzele, cămăşile sau alte articole de imbrăcăminte de culori diferite sau stridente, cu figuri geometrice, cu desene florale sau cu dungi vii, constituie factori perturbatori ai atenţiei.

Aspectul fizic. Mustăţile groase şi bărbile stufoase acoperă o mare parte din suprafaţa buzelor şi a feţei şi nu facilitează inţelegerea. Din motive similare, este de dorit ca femeile să evite machiajul excesiv, unghiile prea lungi şi foarte colorate, un ruj strident colorat şi abundent etc. Machiajul trebuie sa fie adaptat situaţiei iar un ruj moderat poate facilita labiolectura. Printre alţi factori care trebuie evitaţi se numără coafura neobişnuită, purtarea de bijuterii în exces, consumul de ceapă sau de usturoi, folosirea unor parfumuri de proastă calitate sau prea puternice, lipsa unei igiene personale ş.a.

Fondul vizual, trebuie să respecte aceleaşi reguli amintite in cazul imbrăcăminţii. Astfel, draperiile, storurile, tapetele sau zugrăvelile este de preferat să fie în culori calde şi să contrasteze cu imbrăcămintea. Sunt de preferat fonduri în culori pline în locul celor cu modele pentru a nu crea perturbări nedorite.

Zgomotul de fond poate avea un efect perturbator asupra persoanelor surde aflate într-o sală, care pot suferi din cauza consecinţelor indirecte ale acestui zgomot, chiar dacă nu sunt conştiente de existenţa lui. Astfel, dacă cel ce vorbeşte este deranjat, el nu mai este suficient de atent şi poate greşi, poate pierde şirul expunerii şi toate acestea se vor rasfrânge, in final, asupra audienţei. Audienţa de surzi însăşi poate fi o sursa de dificultaţi dacă in timpul expunerii surzii vorbesc unii cu alţii prin semne sau dacă părinţii surzi îşi lasă copiii auzitori nesupravegheaţi şi aceştia se joacă cu zgomot sau aleargă de colo-n-colo pe coridoare.

102

CURSUL XIIORGANIZAȚIILE INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE ALE SURZILOR

Cluburile surzilor şi evoluţia lorÎntotdeauna surzii au dorit să aibă un club al lor. Dorinţa aceasta este pe deplin

justificată, în primul rand, din cauza modalităţii specifice de comunicare. Primele cluburi ale surzilor au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi au cunoscut treptat o evoluţie diversă. Marea majoritate a cluburilor au fost înfiinţate şi conduse de persoane surde. Unele au primit finanţare de la stat, altele au supravieţuit din donaţii iar unele au primit spaţii generoase, unde işi puteau desfăşura activităţi culturale, sportive, sociale. După primul război mondial, cluburile surzilor erau locuri unde aceste persoane îşi găseau locuri de muncă, prin intermediul semenilor cu aceeaşi deficienţă, se odihneau după orele de muncă în fabrici ori pur şi simplu discutau sau jucau carţi.

Tinerii din acea vreme îşi amintesc de pick-nicuri şi evenimente de familie, unde copiii lor se jucau când părinţii stăteau de vorbă. Cluburile vindeau bere şi alimente şi percepeau taxe de intrare pentru a acoperi cheltuielile de chirie şi funcţionare. Unele au obţinut venituri substanţiale din taxele de membru şi din vânzări de alimente, pentru a-şi cumpăra spaţii de club permanente. Cluburile mai mici, mai puţin influente, au închiriat spații la parterul clădirilor comerciale pentru birouri și diverse activități, unde chiria era mai mică şi transportul mai facil.

Astăzi vechile cluburi pentru surzi, cu săli mari, sunt în cea mai mare parte de domeniul trecutului. Puţine au mai rămas în picioare, dar ele sunt populate mai ales de bătrâni, care încă rămân membri fideli ai clubului, aşa cum au fost odată. Cluburile de azi sunt o umbră a vitalităţii lor trecute. La noi în ţară situaţia cluburilor cu săli spaţioase, adesea închiriate de la autorităţile locale, a durat mai mult sub regimul comunist. O dată cu creşterea spectaculoasă a chiriilor, aceste spaţii de club au fost închiriate unor societăţi comerciale, sediile cluburilor fiind mutate în spaţii mai mici, adesea improprii. Un club tipic avea o sală mare, unde sute de oameni se puteau întâlni, cu camere laterale pentru activităţi culturale și sportive precum și săli de lucru pentru funcționari. Adesea sălile aveau o scenă pentru expuneri şi spectacole. Actualmente, cele mai multe din cluburile pentru surzi, cu unele excepţii fericite, au un personal foarte redus adesea la 2 persoane angajate, presedintele fiind retribuit din venituri. Multe din activităţile culturale tradiţionale au scăzut din intensitate, mai ales cele sportive. Dacă până în anul 2000 se desfăşurau campionate de fotbal, minifotbal, atletism ş.a. astfel de campionate au dispărut ca urmare a insuficienţei veniturilor disponibile şi a creşterii preţurilor pentru închirierea terenurilor sportive.

În anii de după al II-lea Război Mondial, surzii petreceau o mare parte din timpul lor liber la club. Cele mai mari cluburi erau deschise tot timpul zilei şi în weekend, oferind nu numai timp de relaxare pentru surzi ci şi programe distractive de toate felurile: producţii teatrale, traduceri în semne a unor piese populare, cântece în semne, concursuri de frumuseţe, filme din programele sponsorizate de guvern, cu proiectoare de 16 mm. Multe cluburi sportive participau la competiţii, unele contra altora, urmate de adunări unde se sărbătorea victoria. Trofeele câştigate erau prezentate cu mândrie în dulapurile de sticlă în club.

Cluburile erau locuri unde surzii găseau soluţii de angajare. Ele erau puncte de contact pentru nou-veniţii în comunitate şi pentru cei care căutau noi slujbe. Era şi un centru de resurse şi de experienţe legate de locul de muncă al altora. Înainte ca tehnologia să devină disponibilă, prin folosirea telefoanelor cu text, a calculatoarelor cu sisteme camfrog sau ooVoo, a soneriilor de avertizare luminoase, cluburile au servit ca un loc de întâlnire şi de informare. Cluburile au fost populate de muncitori de toate tipurile, tipografi, tâmplari, croitori, cizmari şi şomeri sau lucrători necalificaţi.

Evoluția cluburilor pentru surzi a parcurs un drum similar în toate ţările. . Multe din fostele activităţi cum ar fi asigurarea abonamentelor pentru transportul local, îndemnizaţiilor de

103

handicap ş.a. au fost transferate Direcţiilor de Asistenţă Socială judeţene pentru persoanele cu handicap, iar obiectivele cluburilor de azi sunt orientate mai mult spre sprijinirea cu interpreţi şi organizarea unor activităţi culturale şi sportive. Cluburile surzilor încearcă să răspundă la o nouă structură socială care a apărut astăzi, ca urmare a schimbărilor politice şi social-economice.

Cluburile sportive, care au trebuit să fie separate de cele sociale, chiar formal, au fost înlocuite de asociaţii naţionale sportive-recreative, afiliate la Federaţia Sprturilor pentru Persoanele cu Handicap.

Evoluția profesiunilor pentru surzi a marcat o tendință similară tuturor profesiunilor. S-a trecut de la slujbe artizanale (reparaţii de pantofi, croitorie) de la începutul secolului la o activitate mecanizată, în anii de după primul război mondial. Capacitatea industrială s-a extins rapid, creând necesitatea imediată de locuri de muncă. Bărbaţii auzitori fiind în război, industria a recrutat muncitori din rândul femeilor şi surzilor. Până la al II-lea război mondial, slujbele industriale erau ceva comun pentru muncitorii surzi, făcându-i pe mulţi să abandoneze slujbele mai prost plătite din meseriile singulare cum ar fi prelucrarea lemnului, reparaţii de încălţăminte, brutărie, tapiserie. Multe companii au angajat persoane surde, pentru industria de război, fără experienţă sau fără a-i pune la probă. După al II lea război mondial, când s-a trecut la industria de pace, fabricile care înainte au angajat un număr mare de surzi au început să decadă, forţându-i pe surzi să-şi caute alte slujbe. Spre sfârşitul anilor 1960 a început declinul cluburilor de surzi în Europa de Vest. Multe cluburi şi-au redus activitatea la câte 2 zile pe săptămână, iar cea cu publicul fiind posibilă în fiecare zi. Treptat, asociaţiile pentru surzi au organizat evenimente culturale sau sportive de câteva ori pe an. Astfel, fără o structură de club, era tot mai dificil să se organizeze evenimentele de altă dată. Acum cele mai multe dintre cluburi sunt frecventate de surzi în vârstă, care vin aici pentru a-şi aminti de anii trecuţi şi a se bucura să fie împreună cu prietenii ca altă dată.

Creşterea posibilităţilor profesionale pentru surz a avut o mare influenţă asupra nivelului de trai al persoanelor surde. O serie de activităţi au devenit ocupaţii tot mai accesibile pentru surzi cum ar fi cele de profesor în şcolile pentru surzi, lucrători în serviciile sociale şi religioase. Noii profesionişti surzi încep să vadă vechile cluburi ca ceva anacronic, o rămăşiţă din vremea când surzii puteau face numai profesii manufacturiere şi erau izolaţi de curentul principal al societăţii. În loc să înființeze noi cluburi în suburbii, surzii calificați s-au afiliat profesional, au început să organizeze conferințe, work-shopuri în săli de hotel închiriate pentru câteva zile.

A juca poker, table sau remy la club a rămas o distracție pasageră. Ce mai mulți preferă să se informeze pe internet sau să folosească rețele de socializare de tip Camfrog, Skype, ooVoo. O parte din fostele funcţii ale cluburilor au fost transferate la direcţiile care asigură servicii sociale. În locul unei săli mari, unde membrii sărbătoreau un turneu sportiv, s-au înfiinţat săli mai mici pentru orientare profesională şi alte servicii de consiliere, seminarii pe diverse teme etc. Femeile se întâlneau, de pildă, de două ori pe an la un hotel, pentru câteva zile, unde participau la seminarii, work-shopuri pe teme de interes comun. Tot în spaţii închiriate pentru câteva zile, în saloanele mai elegante decât Casele de cultură ale sindicatelor, se organizează spectacole sau conferinţe, concursuri de frumuseţe seminarii şi discuţii în grupe organizate, care pot transforma aceste evenimente într-o manifestare distractivă mai amplă.

Tehnologia este adesea acuzată de decăderea cluburilor pentru surzi. Astăzi surzii au o gamă foarte diversificată de telecomunicaţii. O dată cu folosirea noii tehnologii, surzii şi-au pierdut interesul faţă de cluburi şi frecventarea cluburilor s-a redus. Din moment ce se pot contacta prin telefonul mobil, nu mai au nevoie să se ducă la club pentru a sta de vorbă sau să se întâlnească cu prietenii. Ea le-a schimbat stilul de viaţă şi comportamentul social.

104

Asociaţia Naţională a Surzilor din România La baza formării primelor cluburi ale surzilor din toată lumea au stat şcolile cu internat. Aici s-au înfiripat şi s-au cimentat primele relaţii profesionale, afective, care au continuat în cadrul cluburilor şi asociaţiilor de mai târziu. Relaţiile care se formează în şcolile de surzi durează o viaţă, iar când se fac excursii în diverse locuri din ţară, participanţii includ automat vizitarea filialei teritoriale, clubul sau şcoala de surzi. În acest fel se continuă relaţiile dintre persoanele surde şi se asigură perpetuarea existenţei asociaţiei surzilor. Nu întâmplător, când persoanele surde fac cunoştinţă, ele fac referire la şcolile pe care le-au absolvit şi la profesorii pe care i-au avut. Școlile speciale constituie sursa de noi membri ai asociaţiilor de surzi. S-a observat că dacă una din persoanele surde nu a absolvit o şcoală de surzi, ea este privită cu suspiciune, chiar dacă a urmat o facultate. Activităţile culturale şi sportive care se desfăşoară în şcolile speciale constitue una din cele mai puternice forţe unificatoare ale colectivităţii surzilor. Putem consideră că aceste activităţi sunt mai importante în cadrul surzilor ca minoritate lingvistică, deoarece le permit să iasă în evidenţă prin performanţele obţinute în diverse ramuri sportive sau culturale şi să se integreze mai uşor în societate.

Scurt istoric al asocierii surzilor din BucurestiÎn urma unei analize efectuate de Carmen Criștiu, persoană surdă cu pregătire

universitară în domeniul tehnologiei informației, în arhiva Filialei București a Asociației Surzilor, caree a împlinit 60 de ani de la înființare în septembrie 2013, s-a constatat că ideea asocierii pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale, politice, intelectuale sau morale a surzilor apare în România mult mai târziu decât în statele Europei de Vest. Se poate menţiona că primele încercări asociative ale surzilor în ţara noastra datează odată cu înfiinţarea sindicatelor, care apărau interesele muncitorilor din diverse ramuri de producţie. Acum se iveşte cadrul legal şi ideea asocierii şi luptei comune a surdo-muţilor pentru îmbunătăţirea vieţii lor şi integrarea în societate. Necesitatea asocierii deriva în primul rând din faptul că surzii comunicau prin limbajul gestual și nu puteau lupta pe picior de egalitate cu auzitorii pe piaţa muncii.

Carmen Cristiu a constatat, că în anii 1909, 1910 şi 1911, un grup de tineri din diferite categorii sociale, au încercat să pună în practică ideea înfiinţării unei societăţi a surdo-mu]ilor din Bucureşti. Dar, din cauza divergenţelor dintre iniţiatori privind scopul societăţii şi modul de acţiune şi a dificultăţilor de ordin material, aceste încercări eşuează. Iniţiatorul primelor încercări de constituire a unei astfel de asociaţii a fost prinţul Henry Ghica, fiul principelui Constantin Ghica, şi al Elenei Ghica, născută Negruzzi . După primul război mondial, situaţia economică a surzilor înrăutăţindu-se, s-a simţit şi mai mult nevoia unităţii, a luptei comune pentru îmbunătăţirea soartei lor. În anul 1919 ideea asocierii se reia, de aceiaşi membri, fiind încununată de succes. Astfel, la 9 noiembrie 1919, s-a constituit la Bucureşti Societatea Asociaţiunea Amicală a Surdo-Muţilor din România Mare, în capitala ţării reîntregite în 1918, sub sceptrul regelui Ferdinand.

Prima şedinţă a Societăţii a avut loc la data de 9 noiembrie 1919 la ora 10 dimineaţa în sala Cafe Princiar din str. Brezoianu nr. 2. S-au stabilit, cu această ocazie, fondatorii şi membrii fondatori, pe care avem plăcerea și datoria morală să-i menționăm mai jos:- Alexandru (Philippe) Clarnet, desenator-litograf , primul fondator şi preşedinte ; - Henry Ghica, pictor - fondator şi vicepreşedinte ;- Constantin Gheorghiu, funcţionar - membru fondator, funcţionar interpret ;- Ioan Pantazi - membru fondator, casier ;- Anton Kratochvil, inginer-cartograf şef - membru fondator, controlor ;- Nicolae Niculescu, croitor - membru fondator, controlor ;- Vasile Tănăsescu, zeţar - membru al comitetului fondator ; - Grigore Iacobini, tâmplar C.F.R. - membru al comitetului fondator ;- Avram Oschinzon, croitor de damă - membru al comitetului fondator ;

105

- Ioan D. Petrescu, cartograf - membru al comitetului fondator ;- Ioan P. Dumitru, tapiţer C.F.R. - membru al comitetului fondator.

Primul Preşedinte a fost d-l Alexandru Clarnet iar din comitetul de conducere a facut parte şi prinţul Henry Ghica, fiul surd al domnitorului Constantin Ghica. Ședinţe similare de constituire au avut loc şi în alte regiuni ale României, formându-se asociaţii de surdo-muţi, cum ar fi cele ale Dunării de Jos, Moldovei şi Bucovinei, Timişului, Ardealului ş.a.

În anul 1921, la stăruinţa doctorului Alexandru Costiniu senior, societatea a fost pusă sub înaltul patronaj al Maiestăţii Sale Regina Maria, recunoscută ca o adevărată ocrotitoare a celor năpăstuiţi. Doctorul Alexandru Costiniu senior a luptat şi pentru înfiinţarea unei asociaţii a surdo-muţilor, pregătirea sa punându-l în contact permanent cu toate problemele lor sociale, nu numai medicale.

Încă de la început, societatea s-a bucurat de sprijinul autorităţilor, în special al lui Eugen Botez (Jean Bart), Director General al Departamentului Ocrotirilor Sociale de la Ministerul Muncii şi Sănătăţii. Ca o recunoaştere a meritelor sale, în apărarea intereselor surzilor, numele lui Jean Bart apare între membrii de onoare ai societăţii nou înfiinţate.

La data de 5 ianuarie 1920, ora 12, autorizat cu jurnalul Tribunalului Ilfov, s-a aprobat Statutul Societăţii “Asociaţia Amicală a Surdo-Muţilor din România” şi lista noilor membri ai comitetului fondatorilor, nr. 328, din 5 ianuarie 1920.

Societatea se implica în toate aspectele vieţii membrilor săi, spre exemplu: realiza informări privind drepturile cetăţeneşti, conferinţe şi cursuri instructive, lecturi, plasarea în muncă, popularizarea activităţilor şi a rezultatelor deosebite obţinute de surzi, acordarea de ajutoare băneşti şi pensii, acordarea de îngrijire medicală, ajutoare de înmormântare, medicamente pentru invalizi, bolnavi sau răniţi, ajutoare în bani, îmbrăcăminte sau alimente pentru bătrâni, lehuze, orfani, văduve etc. Membrii fondatori ai societăţii erau, în majoritatea lor muncitori calificaţi, demni şi mândri de profesiunea lor. Societatea funcţiona, la început, cu sprijin filantropic sau din donaţii şi cotizaţii ale celor circa 80 de membri legitimaţi, din Bucureşti.

O activitate importantă a Asociaţiei în toate momentele existenţei sale este legată de învăţământ.Deseori asociaţia a propus îmbunătăţirea şcolarizării, a profesionalizării, a îndreptării unor nereguli din şcolile speciale. Astfel, în anul 1922, s-au făcut propuneri pentru rezolvarea favorabilă a problemei şcolarizării surzilor prin înfiinţarea de către asociaţie a unei şcoli primare particulare, pentru a învăţa, obligatoriu, o meserie, a plasării în muncă. Dar, cu toate că Ministerul Instrucţiunii a fost de acord cu referatul favorabil al profesorului Ion Ciorănescu, fost Ministru al Instrucţiunii Publice, şi cu toate că trimisese propunerile şi la Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, nu s-a realizat nici una din doleanţele asociaţiei, nici în 1922, nici mai târziu.

În noile condiţii create după abdicarea Regelui Mihai şi venirii comuniştilor la putere, s-au pus bazele reorganizării Asociaţiei. Astfel, la 8 iulie 1952, Consiliul de Miniştri, prin Hotărârea nr.1153, a aprobat - la cererea Ministerului Prevederilor Sociale - înfiinţarea unei comisii de reorganizare a asociaţiei. Această comisie a avut sarcina ca, timp de un an de zile, să redacteze proiectul de statut, regulamentul de funcţionare, să organizeze filiale şi să convoace primul Congres al Asociaţiei.

După exemplul organizaţiilor de surzi din alte ţări cu ,,democraţie populară”, cum erau: U.R.S.S., Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Polonia, a luat fiinţă în anul 1953, în urma conferinţei de constituire, care a avut loc în ziua de 18 iulie 1953, Asociația Surdo-Muţilor din R.P.R., care funcţiona după principiile organizaţiilor de masă. Atunci au fost aleși membrii primului Consiliu Central, şi, a doua zi, primul Prezidiu al Consiliului Central.

În perioada de activitate de la început (1953), asociaţia şi-a organizat un număr de 10 filiale în centrele urbane mai importante din ţară (Arad, Bucureşti, Banat, Braşov, Crişana, Dobrogea, Iaşi, Mureş-Autonoma Maghiară, Oltenia, Suceava iar în anul 1955 s-au mai înfiinţat

106

încă 4 filiale (Ploieşti, Constanţa, Oradea, Piteşti). Ca rezultat al împărţirii administrativ-teritoriale a ţării din anul 1956, prin desfiinţarea regiunii Arad, filiala surzilor Arad s-a comasat cu filiala Timişoara. Ultimele două filiale au fost înfiinţate în anul 1957 (Hunedoara, Baia Mare), astfel că, de la această dată, în fiecare din cele 16 regiuni ale organizării administrative a ţării, a existat câte o filială a Asociaţiei Surdo-Muţilor din R. P. R.

Printre cei care au luptat pentru crearea unei organizaţii unice a surzilor, un loc deosebit îl ocupă trei membrii fondatori ai Asocia]iei: Gheorghe Georgescu, Victor Bogdan şi Vasile Trandafiropol. Ei au făcut parte din Comisia de organizare a Asociaţiei, în cadrul căreia au muncit din greu pentru a învinge greutăţile inerente oricărui început. În această perioadă (8 iulie 1952 - 19 iulie 1953), au străbătut multe oraşe şi sate din ţară, punând bazele primelor filiale şi cluburi. Au organizat şedinţe în toate regiunile, pentru desemnarea delegaţilor la Primul Congres de constituire a Asociaţiei, şi au contribuit la elaborarea programului şi a structurii organizatorice a asociaţiei.

La data de 19 aprilie 1953 în sala de festivităţi a Sfatului Popular Regional Bucureşti a avut loc şedin]a de constituire a Filialei Bucureşti, care a ales următorul Comitet de conducere:

- Haţeganu Viorica preşedinte- Bunea Constantin vicepreşedinte Odată cu înfiinţarea filialelor şi a organismului de coordonare din Ministerul Sănătăţii şi

Prevederilor Sociale, acestea au fost încadrate cu personal care a început să se specializeze pe probleme sociale, sportive sau culturale. În fruntea filialelor au fost aleşi preşedinţi surzi cum ar fi: Viorica Haţeganu (Bucureşti), Gheorghe Miclea (Cluj), Victor Bogdan (Timişoara), Ioan Jidvian (Iaşi), Gheorghe Munteanu (Braşov), Florea Bădulescu (Craiova), Vasile şi Maria Albu (Iaşi şi Suceava), Victor Colbert (Suceava), Ion Alexandrescu (Constanţa). Aceşti oameni minunaţi au alergat din sat în sat căutând copii surzi şi convingându-i pe părinţii lor să-i dea la şcoală. În paralel, s-a dezvoltat şi colaborarea cu şcolile prin acţiuni de depistare a copiilor şi organizarea timpului liber al acestora prin diferite concursuri. După 1953, când s-a reconstituit Asociaţia Surdo-Muţilor din România, a început să funcționeze pe baza fondurilor alocate de stat. Asociaţia Naţională a Surzilor (ANSR) funcţionează cu această denumire din 1996. Are un profund caracter social, urmărind educarea persoanelor surde prin activităţi destinate realizarii unei integrări socio-profesionale optime a membrilor săi. Scopurile şi obiectivele Asociaţiei sunt realizate prin contribuţia voluntară a membrilor cotizanţi şi aparatului salariat. ANSR are personalitate juridică, fiind reprezentată de preşedinte in relaţiile cu organele de stat şi private, atât pe plan intern cât şi internaţional. Mai nou, s-a acordat personalitate juridică şi filialelor teritoriale, astfel că preşedinţii acestora le pot reprezenta pe plan teritorial şi pot încheia diverse contracte care le pot asigura o mai mare libertate financiară în oganizarea acţiunilor. Organismul suprem de conducere al ANSR este Congresul/Conferinţa Naţională, ce are loc o dată la 5 ani. Între Congrese, ANSR este condusă de Comitetul Director Naţional, iar activitatea curentă este coordonată de un Comitet Director Naţional care se întruneşte la fiecare 2-3 luni sau de câte ori este nevoie. Pe plan social ANSR urmăreşte să depisteze, să sprijine, să educe şi să integreze persoanele surde cu pierdere auditivă de peste 40 dB în viaţa socială a României. În acest scop, ANSR colaborează cu Ministerul Sănătăţii şi Familiei, cu Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap, cu Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, cu alte instituţii şi organizaţii implicate în procesul integrarii socio-profesionale. ANSR sprijină membrii săi să beneficieze de drepturile de protecţie socială, în concordanţă cu legislaţia actuală, prin expuneri săptămânale la club, prin sprijinul acordat la completarea formularelor necesare pentru obţinerea drepturilor, prin facilitarea comunicării cu ajutorul interpreţilor aflaţi în formare.etc. Sub aspect cultural, se organizează diverse acţiuni cultural-artistice, acestea fiind unele din cele mai importante sarcini ale asociaţiei, care includ:

107

- dotarea bibliotecilor, ce au, care oferă cititorilor surzi posibilitatea de instruire la nivelul lor de înţelegere ; - concursurile literare, de istoria-geografia României, de creaţie literară, de cunoaştere a marilor personalităţi istorice interne şi internaţionale, Miss Asociaţia Surzilor, dansuri moderne şi populare, creaţie plastică ş.a., în mod tradiţional, activitaţi foarte apreciate de surzi. Cu regret trebuie să menţionăm că aceste frumoase activităţi au scăzut ca intensitate şi ca amploare din cauza dificultăţilor economice prin care trece Asociaţia în perioada „de tranziţie” care a urmat evenimentelor din decembrie 1989 ; - expoziţiile de caricaturi, fotografii, pictură şi sculptură, artizanat ş.a. care reflectă preocupările din timpul liber ale persoanelor surde ; - excursiile, mai ales în timpul verii şi prezentările de informări culturale, se bucură de atenţia deosebită a persoanelor surde. Asociaţia Naţională a Surzilor din România şi-a dezvoltat relaţiile de colaborare pe plan sportiv cu alte ţări de timpuriu. Fondat in 1934, Clubul Sportiv al Surzilor din România a participat în 1937 la Congresul de la Budapesta al Comitetului Internaţional al Sporturilor pentru Surzi (CISS) unde a fost admis. Activitatea sportivă este foarte apreciată de tinerii surzi, constituind un real mijloc de integrare socială, prin întâlnirile sportive dintre surzi şi auzitori. Cele mai atractive ramuri sportive, unde pot fi selectionaţi sportivii care să reprezinte Organizaţia Sportivă a Surzilor din România la competiţiile europene şi mondiale sunt: fotbal, şah, pescuit sportiv, atletism, handbal şi tenis de masă. Membrii Organizației Sportive a Surzilor au participat la mai multe competiţii internaţionale, cucerind numeroase medalii şi diplome. Una din cele mai reuşite competiţii a fost organizarea, în 1977, la București a celei de a XIII-a ediţii a Jocurilor Mondiale de Vară (actualmente Deaflimpics, o adevărată Olimpiadă a surzilor) unde, printre altele, echipa de fotbal a devenit campioană mondială. După 1978, cotizaţiile la forurile internaţionale au fost sistate de guvernul comunist şi până în decembrie 1989, Asociaţia Sportivă a fost exclusă de la toate competiţiile internaţionale, spre regretul tuturor membrilor ei. Însă, intre 1990 şi 1991, ca urmare a eforturilor depuse de conducerea ANSR de atunci (formată din Florea Barbu, președinte, Comșa Iosif, vicepreședinte și responsabil cu activitatea sportivă, Lucian Bădescu, secretar general) ANSR a fost reprimită în rândurile comunităţii internaţionale, dupa achitarea cotizaţilor restante. ANSR se numără printre membrii fondatori ai Federaţiei Mondiale a Surzilor (Roma 1952), având la ora actuală relaţii cu peste 120 de ţări. De asemenea, in august 1949, s-a înfiinţat Comitetul International al Şahului pentru Surzi, membru fondator fiind şi ANSR. Majoritatea cluburilor sunt situate în oraşele mari, unde se poate facilita socializarea şi dezvoltarea sentimentului că se află în "a doua lor casă". În cadrul cluburilor Asociaţiei au loc evenimente care menţin în viaţă aceste cluburi, cum ar fi aniversarea unor membri în cadru festiv, alegerea conducătorilor la diverse niveluri ale Asociaţiei, distribuirea de diplome prin care se recunosc meritele unor persoane pentru serviciile depuse în slujba Asociaţiei. Un loc deosebit ocupă aniversarea Zilei Internaționale a Surzilor, ce are loc in ultima saptămână din luna septembrie a fiecărui an. Aceasta este un prilej de conștientizare a societății că surzii sunt oameni care au nevoi speciale în afară de cele comune tuturor oamenilor. În ultimii ani se remarcă o scădere a numărului de membri cotizanţi, în special în rândurile absolvenţilor din şcolile de surzi. Între posibilele cauze ale acestei situaţii putem enumera folosirea tot mai frecventă a calculatorului și a rețelelor de socializare, care face ca oamenii să comunice mai mult cu computerul nu față-n-față, tendinţa de includere a numărului copiilor surzi, creşterea activităţilor subtitrate la TV, care-i determină pe tineri să stea mai mult în faţa televizorului, creşterea costului vieţii ceea ce-i determină pe surzi să caute să câştige un ban în plus prin acrivităţi suplimentare. Se impune o mai intensă susţinere financiară din partea statului

108

pentru mai buna funcționare a filialelor Asociației Surzilor, ce nu poate fi considerată o asociație similară miilor de alte asociații existente.

Organizații internaționale ale surzilorFederaţia Mondială a Surzilor Federaţia Mondială a Surzilor a fost infiinţată în 1951 la Roma, Asociația Surzilor din România fiind unul dintre membrii fondatori. Această organizaţie s-a dezvoltat treptat de la un grup de organizaţii naţionale la peste 120 de organizaţii de pe toate continentele. Primul presedinte al FMS a fost domnul Vittorio Ieralla (1951-1955), după care au urmat Dragoljub Vukotic (1955-1983), Yerker Anderson (1983- 1995) şi doamna Liisa Kauppinen (1995-2003). Actualul preşedinte al FMS este domnul Markku Jokinen, preşedinte al Federaţiei Surzilor din Finlanda şi lector de limbaj gestual la Universitatea din Jyvaskyla. O data cu creşterea numărului de asociaţii naţionale membre ale FMS s-au infiinţat mai multe secretariate regionale, în scopul unei mai eficiente colaborări, bazate pe specificul regional. Federaţia Mondială a Surzilor, ca organizaţie internaţională specializată în promovarea drepturilor persoanelor surde din întreaga lume, îşi bazează activitatea pe Charta ONU şi urmează politica sa. Obiectivul FMS este să asigure egalitatea surzilor din lume cu alţi oameni valizi în privinţa drepturilor sociale şi umane. În acest sens, FMS colaborează cu ONU şi alte organizaţii internaţionale (UNICEF, UNESCO, OMS, ILO, s.a.), cu organizaţiile naţionale ale surzilor şi cu experţi specializaţi pe probleme de învăţământ, comunicaţii, cultura surzilor şi alte discipline. De asemenea, FMS acţionează la orice nivel pentru promovarea Recomandărilor ONU privind persoanele cu handicap, a prevederilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, din alte tratate ale ONU privind drepturile omului, Regulile Standard ale ONU privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap, Declaraţia de la Salamanca şi Cadrul de acţiune privind educaţia persoanelor cu nevoi speciale ş.a. În această activitate FMS încearcă să implice lideri surzi în procesul de decizie care afectează viaţa surzilor la orice nivel. In calitatea sa de organizaţie–umbrelă pentru asociaţiile naţionale ale surzilor, FMS este responsabilă pentru încurajarea persoanelor surde să colaboreze în diferite domenii, astfel încât Secretariatele Regionale şi asociaţiile naţionale ale surzilor să ajungă mai puternice, să îndrume persoanele surde în realizarea obiectivelor propuse.Interacţiunea şi colaborarea FMS cu asociaţiile naţionale ale surzilor la nivel mondial a continuat să crească în toate domeniile, prin folosirea tehnologiei moderne din sfera telecomunicaţiilor. FMS deţine o poziţie stabila şi respectată la ONU, ca expert pe probleme privitoare la surzi, avînd statut consultativ şi de reprezentare la nivel „B”. Expertii surzi ai FMS sunt angajaţi la ONU şi în agenţiile sale specializate pentru îmbunătăţirea drepturilor şi egalizarea şanselor surzilor în lume. FMS are un sediu permanent şi personal care se ocupă de problemele administrative, economice şi de informare. De asemenea, ea dispune de unităţi conduse de Secretarul general, el însuşi persoană surdă, cum ar fi : Departamentul de cercetări privind limbajul gestual, Centrul de interpreţi, Departamentul de informare şi publicaţii şi Departamentul de pregătire pentru democraţie şi managament. FMS dispune de surse de venit şi sponsori care sprijină activitatea şi proiectele asociaţiilor de surzi din ţările în curs de dezvoltare. Membrii Biroului Executiv al FMS şi alţi parteneri importanţi comunică unii cu alţii prin video-telefon, prin pagina de web şi de e-mail a organizaţiei. În prezent accentul este pus pe următoarele domenii:

- îmbunătăţirea situaţiei limbajelor gestuale naţionale ale surzilor. La ora actuală limbajul gestual a fost recunoscut în mai multe ţări, unele dintre ele l-au introdus în Constituţie, cum este cazul

109

în Brazilia, Cehia, Finlanda, Africa de Sud, Noua Zeelandă, Uganda, Ecuador, Portugalia, Venezuela. Alte ţări, printre care şi România, au prevederi legislative referitoare la acest limbaj;

- educaţie mai bună pentru surzi;- îmbunătăţirea accesului la informaţie şi servicii pentru surzi;- îmbunătăţirea drepturilor umane ale surzilor din ţările aflate în curs de dezvoltare;- promovarea înfiinţării de organizaţii ale surzilor acolo unde încă nu există;

La fiecare patru ani are loc Adunarea Generală a Federaţiei Mondiale a Surzilor.

Congrese ale FMS:Primul Congres a avut loc la Roma, în 1951, sub auspiciile Asociaţiei Naţionale Italiene

a Surzilor. Au participat atunci 25 de delegaţii naţionale. La fiecare patru ani au continuat aceste congrese, ele conţinând o manifestare nu numai pe plan internațional. Uniunea Europeană a Surzilor European Union of the Deaf (EUD) a fost înfiinţată în 1985 sub numele de Secretariatul Regional al Comunitaţii Europene al Federaţiei Mondiale a Surzilor. Este o organizaţie non-guvernamentală, non-profit care reprezintă interesele surzilor europeni la nivelul Uniunii Europene. Scopul său este să stabilească şi să intreţină un dialog la nivelul UE cu „lumea auzitorilor”, prin consultare şi colaborare cu Asociaţiile Nationale ale Surzilor din Europa. Colaboreaza cu Federatia Mondiala a Surzilor pe probleme generale. De curând, Asociaţia Naţională a Surzilor din România a primit statutul de membru al EUD, după aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană. Calitatea de membru deplin al EUD este deschisă tuturor asociaţiilor naţionale din ţările membre ale UE. La ora actuală este formată din Asociaţiile Naţionale ale Surzilor din Austria, Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Portugalia, România, Spania, Suedia, Olanda şi Marea Britanie. In plus, EUD are contacte cu Asociatiiile Nationale ale Surzilor din Luxemburg, Islanda şi Norvegia. Conducerea EUD se află în mâinile Comitetului Executiv, ales de şi din rândurile Comitetului de management, care este răspunzător în faţa Adunării Generale Anuale. Cartierul General al EUD se află la Bruxelles, Belgia, pentru a fi aproape de inima UE şi de instituţiiile sale. Biroul funcţioneaza cu două persoane, un director şi un secretar. EUD a fost infiinţată pentru a iniţia, desfăşura şi finanţa activităţi europene din partea comunităţii de surzi în statele membre ale UE. Obiectivul principal al EUD este să promoveze şi să protejeze interesele, nevoile şi şansele persoanelor surde din cadrul UE. Emanciparea şi asigurarea de şanse egale sunt concepţii esenţiale pentru realizarea unei poziţii egale în societate şi recunoaşterea persoanei surde ca cetăţean cu drepturi egale. Această viziune generală se transpune în trei obiective specifice ale EUD şi se realizează prin programe de lucru, cum ar fi: recunoaşterea dreptului de a folosi limbajul gestual; întărirea prin informaţie şi egalitatea la angajare. Programe de lucru ale EUD şi domenii de acţiune prioritare :Recunoasterea dreptului de a folosi limbajul gestual, Bilingualismul in educatie, Informarea, Egalitate la angajare a femeilor surde.

Comitetul Internaţiomal al Sporturilor Surzilor (CISS) Primele organizaţii sportive internaţionale ale surzilor s-au înfiinţat în 1924. La acea dată au existat următoarele federaţii naţionale sportive ale surzilor: Belgia, Ceho-Slovacia, Franţa, Anglia, Olanda Polonia, care au devenit membre ale CISS în acel an. Menţionăm că printre federaţiile naţionale care şi-au trimis reprezentanţii la primele Jocuri Mondiale ale Surzilor s-a aflat şi ataşatul diplomatic al României la Paris, d-l J. Mendelsohn.

Domnul E. Ruben Alcais, un francez surd, a încurajat ţările mai sus menţionate să participe la Jocurile Internaţionale ale Surzilor, o versiune a Jocurilor Olimpice, care s-au

110

desfăşurat la Paris între 10–17 august 1924. La întreceri au participat şi sportivi surzi din Italia, România şi Ungaria, care s-au întrecut la probele de atletism, ciclism, fotbal, tir şi înot. În urma succesului acestor intreceri, s-a decis să se continue competiţiile la fiecare patru ani. Conducătorii sportului pentru surzi, adunaţi la Cafe de la Porte Doree, 275 Avenue du Mesnil, au convenit să fondeze o organizaţie numita CISS şi au alcătuit un proiect de Statut la care să adere toate federaţiile sportive ale surzilor. Astăzi, numărul lor a trecut de 94 de ţări de pe toate continentele.

Primul preşedinte al CISS a fost ales d-l E. Ruben-Alcais (1924- 1953) după care au urmat d-l Oscar Ryden (1953 - 1955), J.P. Nielsen (1955 – 1961), P. Bernhard (1961 - 10971), J. M. Jordan (1971 - 1997), John Lovett (1997 – 2003, Donalda Ammons (2005-2013). La propunerea lui H. PROCHAZKA au avut loc Jocurile Internaţionale de Iarna ale Surzilor în următoarele localităţi : 1949 – Seefeld / Anglia; 1953 – Oslo / Norvegia; 1955 - Oberammergau/Germania; 1959 - Montana-Vermala/ Elveţia; 1963 – Are / Norvegia; 1967 - Berchtesgaden / Germania; 1971 – Abdelboden / Elvetia; 1975 - Lake Placid / Statele Unite ale Americii; 1979 – Maribel / Franţa; 1983 – Madonna di Campiglio / Italia; 1987 – Oslo / Norvegia; 1991 - Banff / Canada; 1995 - Yllas / Finlanda; 1999 - Davos / Elveţia; 2003 - Sundsvall / Suedia; 2007-Salt Lake/ SUA ; 2011- Vysoke Tatry/ Cehia ; 2015- Vancouver/ Canada.

Cu această ocazie se organizează întreceri la următoarele discipline: Schi alpin, Schi nordic, Saniuţe, Patinaj viteză şi Hochei pe gheaţă. CISS, împreună cu alte organizaţii sportive pentru persoanele cu handicap, este fondatoare a Fondului Internaţional al Sporturilor pentru Handicapaţi (Amsterdam, 1983) conceput să colecteze fonduri care să asigure finanţarea pentru organizaţiile sportive internaţionale ale persoanelor cu handicap și să promoveze activităţiile sportive ale membrilor săi.

Logo-ul Olimpiadei Surzilor

A fost conceput în 2003 de artistul Ralph Fernandez. Este un simbol pozitiv şi puternic al colectivităţii internaţionale a sportului tăcut. El îmbină simboluri puternice cum ar fi limbajul gestual, cultura surzilor şi cea internaţională, unitatea şi continuitatea. Formele mâinii în limba engleză pentru „OK”, (semnificând „bun” şi „mare”), care se surapun una peste alta, într-un cerc, reprezintă semnul original al „Olimpiadei Surzilor”. Luate împreună, semnele mâinii înfăţişează semnul pentru „unitate”. Centrul logo-ului reprezintă irisul ochiului, care defineşte pe surzi ca oameni vizuali.Logo-ul încorporează cele patru culori ale steagurilor lumii. Roşu, albastru, galben şi verde reprezintă şi cele patru confederaţii regionale de care am amintit mai sus

Organizaţia Europeană Sportivă a Surzilor (EDSO) EDSO a fost înfiinţată în 1983 la Antibes (Franţa) Înainte de aceasta au existat Campionatele Europene ale Surzilor, patronate de o organizaţie înfiinţată în 1967 şi aflată sub auspiciile CISS. Sarcina acestei organizaţii era să promoveze sportul surzilor, să organizeze Campionate Europene regulate. În acea vreme, ţările care erau membre ale CISS obţineau cu uşurinţă autorizarea pentru organizarea acestor campionate europene, astfel că erau perioade când se puteau organiza 8-10 astfel de campionate europene annual, fără a se avea siguranţa financiară a desfăşurării lor în bune condiţii. În aceste circumstanțe, câteva ţări europene (Belgia, Franţa, Germania şi Olanda) au luat iniţiativa să înfiinţeze o organzaţie care să elimine neajunsurile constatate, în ciuda opoziţiei

111

CISS, care a făcut presiuni asupra ţărilor din blocul comunist est-european să nu se alăture acestei iniţiative. Primul preşedinte a fost ales olandezul Hendrik J. De Haas, vice-preşedinţi fiind K.Kunze şi J.Wermouth, Secretar General fiind ales englezul R.Haythornwaite iar membru al consiliului prezidenţial (cum e fost denumit primul comitet al EDSO) a fost ales belgianul Boudewijn de Roose. La întrunirea de înfiinţare au fost prezente 9 ţări. S-a hotărât ca fiecare ţară europeană care este membră CISS să fie automat primită ca membră a EDSO, cu drept de participare la campionatele europene organizate sub egida acesteia. Comitetul Internaţional al Şahului pentru Surzi (ICSC) În scopul promovării „sportului minţii” în rândul persoanelor surde s-a înfiinţat în anul 1953 Comitetul Internaţional al Şahului pentru Surzi (ICSC). Acesta coordonează relaţiile dintre jucătorii de şah din cadrul asociaţiilor naţionale ale surzilor şi aplică acelaşi regulament al jocului de şah stabilit pentru persoanele valide. Primul preşedinte al ICSC a fost ales olandezul L.G.Dronkers care a funcţionat în perioada 1949-1955. Până în 1953, când s-a înfiinţat în mod oficial ICSC, acest preşedinte coordona o organizaţie europeană de şah ce funcţiona ne-oficial. Conform statutului, preşedinţii ce au urmat au fost aleşi pe perioade de 4 ani, cu posibilitatea re-alegerii, prin votul delegaţilor.

CURSUL XIIIFORMAREA INTERPREŢILOR

La nivel internaţional există de multă vreme preocupări pentru formarea de interpreţi în limbajul mimico-gestual, dar acestea s-au amplificat în ultimii 20 de ani. Amintim că, Parlamentul European a adoptat încă din 1988 o Rezoluţie care recomandă tuturor statelor membre ale Uniunii Europene să recunoască limbajul gestual şi să-l folosească în toate domeniile unde se găsesc persoane surde. Pe baza rezultatelor care au urmat Rezoluţiei menţionate, în anul 1998 s-a adoptat o nouă Rezoluţie ce recomanda accelerarea obiectivelor iniţiale. Unele state, cum ar fi Finlanda, Africa de Sud, Portugalia şi Uganda au inclus limbajul gestual în Constituţia ţării lor, recunoscându-l astfel ca limbaj minoritar. La fel şi SUA consideră limbajul gestual al cincilea limbaj minoritar după cel spaniol, francez, german şi portughez. Alte ţări, printre care şi România (care a adoptat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102 din 1999,Legea 448/2006) au recunoscut oficial acest limbaj, însă progresele înregistrate în aplicarea practică, (la formarea de interpreţi, la introducerea lui în procesul de învăţămnt special) sunt foarte mici în comparaţie cu cele scontate.

Începuturile formării interpreţilor în limbajul mimico-gestual Formarea interpreţilor în limbajul mimico-gestual este de dată recentă în ţările europene. Primii paşi au fost făcuţi în Statele Unite, prin crearea în 1965, a Oficiului Naţional al Interpreţilor penru Surzi (National Registry of Interpreters for the Deaf). După 1965 s-au creat mai multe organizaţii de formare a interpretilor iar actualmente există Organizaţia Europeană a Interpreţilor în Limbaj gestual şi Organizaţia Mondială a Interpreţilor în Limbaj Gestual.. National Registry of Interpreters for the Deaf a fost infiinţat în cursul unui seminar naţional intitulat ”Interpretând pentru surzi” care a avut loc in statul Indiana (1964). Participanţii, profesori din şcolile pentru surzi şi unii surzi mai activi, au fost de părere că era necesară o organizaţie care să ţină evidenţa interpreţilor calificaţi şi să evalueze competenţa lor. Cei mai mulți „interpreţi” din acea perioadă erau profesori din şcolile pentru surzi, copii din familile de surzi sau persoane care aveau legături strânse cu comunitatea de suzi. Ei erau fluenţi în limbajul gestual, deşi nu aveau pregătire profesională în sfera interpretării şi lucrau ca voluntari, dintr-un ridicat simţ al datoriei faţă de cei care aveau nevoie de sprijin în facilitarea

112

comunicării. Inițial, nu s-a pus problema recompensării cu salarii. Cu acea ocazie s-a format un comitet din cinci persoane, dintre care una era surdă, pentru a conduce această organizaţie.

După 1970, NRID a organizat întâlniri bianuale cu membrii săi, pentru a-i pune la curent cu noutăţile care au avut loc în domeniul profesiunii. De asemenea, au luat avânt filialele locale ale acestei organizaţii pe tot cuprinsul Statelor Unite. Codul de etică al NRID a urmărit să asigure imparţialitatea şi confidenţialitatea interpreţilor, precum şi aspectul discret al ţinutei şi al comportării. Interpretul profesional a fost format să-şi recunoască limitele în acceptarea sarcinilor şi să caute asistenţa altor interpreţi când este necesar, (inclusiv solicitarea unei persoane surde ca „interpret de legătură”, unde comunicarea era dificilă sau delicată). Până în 1970 tot mai mulţi studenţi surzi din SUA și Europa de Vest au cerut dreptul să frecventeze universităţi obişnuite din intreaga ţară cu ajutorul interpreţilor. Agenţiile de servicii sociale au solicitat interpreţi care să servească clienţii surzi. O dată cu crearea a tot mai multe posturi de interpreţi, a devenit clar că aceștia vor trebui să fie antrenaţi şi pregătiţi pentru noua piaţă a muncii. S-au predat cursuri în diverse locuri: în biserici, în agenţii care oferă servicii, în familii care aveau copii surzi etc. În aproape fiecate locație exista un plan diferit de predare a limbajului gestual. Primele cursuri de predare a limbajului gestual au constat, în acea vreme, din elaborarea unui vocabular gestual de bază. Lingviştii au profundat studierea gramaticii limbajului gestual american (ASL), dar rareori rezultatul muncii lor a fost inclus de profesorii de limbaj gestual în activitatea de predare sau în planurile de învățământ. Cei mai mulţi dintre interpreţii noi au folosit o versiune a limbajului verbal gesticulat în locul limbajului gestual utilizat în mod curent în comunitatea de surzi. Unii surzi, care au considerat limbajul verbal ca fiind superior limbajului gestual, au acceptat interpretările în limbaj gestual cu respectarea ordinii gramaticale a limbajului verbal, pe care ei au considerat-o ca „gesticulaţie oficială”. Alţi surzi, deşi bucuroşi să aibă mai multe servicii de interpretare, au întâmpinat dificultăţi cu interpreţii noi. În orice caz, aspectele semnalate mai sus au lansat problema controlului calităţii serviciilor de interpretare.

Lupta pentru o identitate profesională Anii 1970 au cunoscut o veritabilă explozie de interpretare pe piata muncii.

Legea reabilitarii din 1973 a formulat cerinţa asigurării de servicii gratuite de interpretare pentru clienţii surzi de către orice agentie sau firmă de afaceri care primeşte fonduri federale din partea guvernului american sau de la autorităţile locale (aceasta incluzând spitale, şcoli, tribunale, secţii de politie, servicii sociale şi firme de afaceri). Primele planuri de învăţământ au inclus cursuri de îmbunătăţire a priceperilor de gesticulaţie, audiologie, psihologia surdităţii, codul de etică, interpretarea de la voce spre gest şi invers precum şi o anumită pregătire pentru atestare. Conferinţa de Pace de la Paris (1919) a marcat momentul începerii interpretării calificate în domeniul conferinţelor. Primii practicieni au fost angajaţii civilii cu experienţă, ziarişti sau diplomaţi cu fluenţă în patru sau mai multe limbi şi cu o înţelegere pasivă pentru şi mai multe limbi. Aceştia au realizat o interpretare consecutivă, care consta în activitatea alternativă a vorbitorului şi a interpretului. Tehnica "choppy" a fost rapid părăsită în favoarea sistemului în care întreaga cuvântare era citită de vorbitor în limba lui originală, urmată de interpretarea făcută de interpret după un set de notiţe. Azi se foloseşte tehnica traducerii simultane prin microfon şi cască în şase limbi, procedeu care s-a folosit pentru prima dată la Adunarea Ligii Naţiunilor în 1931.

Ce este interpretareaPrin termenul "interpretare" cei mai mulţi profani înţeleg că este vorba de interacţiunea

cu surzii. De fapt, aceasta este numai o comunicare prin semne sau prin gesturi între surzi şi auzitori. Prin urmare, pentru specialişti, prin interpret se va înţelege o persoană care are fluenţă în două sau mai multe limbaje, care a fost pregătită pentru a face faţă în procesul de interpretare.

113

Acest proces presupunea întotdeauna prezenţa unei persoane surde şi a uneia auzitoare, în afara celei care facilitează comunicarea între ele, precum şi cel puţin două limbaje diferite, cel verbal şi cel mimico-gestual.

Interpreţii calificaţi sunt profesionişti cu înaltă pregătire a căror sarcină cere multă atenţie, tact, pricepere. Când începe să lucreze, interpretul gândeşte în acelaşi timp în două limbi. Aceasta înseamnă că cele două părţi ale creierului său lucrează simultan. Pentru a funcţiona cu profesionalism şi a menţine în acelaşi timp integritatea mesajului, interpretul trebuie să posede o mulţime de priceperi învăţate în decursul programului de formare. Oricând poate apare un element necunoscut în cursul procesului de interpretare la care interpretul trebuie să fie pregătit să-i facă faţă. Situaţia cea mai solicitantă este în cursul unei conversaţii, deoarece interpretul aşteaptă să audă cuvintele emise de participanţii la conversaţie, care de multe ori conţin cuvinte ce nu au un corespondent gestual. Pentru a reduce tensiunea produsă de "elementul necunoscut" interpreţii sunt încurajaţi să se familiarizeze dinainte cu subiecţii pe care-i vor interpreta sau să se specializeze într-un domeniu.

Pregătirea este o parte necesară a sarcinii profesionale pentru toţi interpreţii. Ei pot cere dinainte unele din următoarele date: materiale scrise; ordinea de zi (care este vitală); copii după cuvântări casete audio sau video; dischete de calculator; lista cu numele participanţilor (ortografiate corect). De asemenea, ei pot solicita să se întâlnească cu clienţii surzi şi cu alţi vorbitori pentru a discuta ce se va prezenta sau se va discuta. Timpul de pregătire poate fi diferit pentru fiecare sarcină, în funcţie de complexitatea ei.

Herbert, (1968) include în cadrul înţelegerii capacitatea interpretului de a percepe mesajul original, cunoaşterea profundă a limbajului folosit, cunoașterea culturii celui pentru care interpretează, pregătirea în ambele forme ale educaţiei şi specificul subiectului. Conversia în limbajul-ţintă nu înseamnă traducerea literală a cuvintelor, ci include capacitatea de a manevra dificultăţile speciale ce pot să apară în adresările diplomatice sau profane: proverbe şi metafore, aluzii la lucrări literare, glume sau bancuri, erori ale vorbitorului ş.a. Felul cum se prezintă interpretul trebuie să includă un bun control al organelor de articulaţie, al gesturilor, al accentului şi, în general, o bună formare ca vorbitor în public.

Unele concepţii legate de interpreţi şi interpretareAdeseori interpretul a fost comparat, printre altele, cu o maşină, o fereastră, un pod sau o

linie telefonică. În parte, toate aceste aspecte sunt reale, dar ele ignoră, în acelaşi timp, faptul că interpretul este o fiinţă umană ce nu poate să lucreze cu acelaşi randament pe o perioada nedefinită de timp.

Compararea interpretului cu o maşină se bazează pe faptul că toate lucrurile au o importanţă egală şi interpretul reproduce mesajele fără atitudini personale, fără participare afectivă, cu sinceritate şi precizie. Inconvenientul care se manifestă aici constă în faptul că necesităţile umane ale interpretului ar putea fi neglijate. De pildă, este de aşteptat ca o maşină să dea performanţe constante după multe ore de funcţionare, in timp ce interpretul, ca fiinţă umană, are nevoie de pauze periodice pentru a-şi împrospăta condiţia fizică, motrică şi mentală.

Compararea acestuia cu o fereastră pune accent pe fidelitate şi calitate în interpretare. Interpretul văzut ca post sau linie telefonică scoate în evidenţă distanţa sau bariera existentă între participanţii cu diferite sisteme de comunicare. Interpretul este acela care face posibil transportul informaţiei între participanții din lanţul comunicării. Însă, toate aceste aspecte nu scot în evidenţă calităţile umane ale interpretului, care trebuie să fie o prezenţă umană şi obiectivă la orice eveniment sau întâlnire, să vadă şi să audă tot, să aibă o memorie specializată şi un punct de vedere obiectiv. Chiar dacă îşi formează opinii personale, acestea nu trebuie să influenţeze opinia participanţilor la procesul interpretării.

114

Având în vedere cele expuse până acum, vom trece în revistă unele din concepţiile greşite care încă persistă în legătură cu interpreţii şi procesul interpretării. a) Se presupune că interpreţii sunt închiriaţi în beneficiul surzilor. În realitate, interpretul lucrează atât in beneficiul surzilor cât şi al auzitorilor, deoarece el mijloceşte înţelegerea dintre ei. b) Se consideră că interpreţii prezintă un risc pentru securitatea personală a clienţilor deoarece ei pot să discute cu alţii informaţia obţinută în cursul interpretării. Desigur, acest comportament este posibil, dar el nu este profesional şi nici etic. Uneori, el poate fi şi ilegal. Precizăm că Codul de Etică al Oficiului Naţional al Interpreţilor din Statele Unite are ca primă cerinţă confidenţialitatea. Un interpret care comentează informaţiile primite în cursul unei misiuni îşi poate pierde atestatul sau dreptul de a fi atestat. El îşi poate pierde chiar şi calitatea de membru al Oficiului Naţional al Interpreţilor. În cazul violării confidenţialitaţii, interpretul poate fi contestat în mod oficial în justiție. c) Se afirmă că interpretul nu interpretează întotdeauna corect tot ce s-a spus. El mai mult comprimă decât prezintă mesajul integral. Precizăm că al doilea principiu din Codul de Etică este acurateţea. Aceasta înseamnă că un interpret poate primi sancţiuni oficiale dacă se constată că n-a prezentat exact mesajul emis. Pot să apară neînţelegeri când lungimea mesajului din limbajul verbal nu ar corespunde în limbajul gestual şi invers. Acest fenomen se poate datora diferenţelor gramaticale existente în cele două limbaje şi nu in mod necesar lipsei de pricepere a interpretului. d) Se consideră că interpreţii pot interpreta greşit ce s-a emis în mod verbal sau în limbaj gestual. Desigur, aceasta este o posibilitate. Chiar interpreţii atestaţi, cu înaltă calificare, sunt vulnerabili, ca orice fiinţă umană, datorită unor aspecte cum ar fi oboseala fizică sau mentală. Pentru a se evita interpretarea greşită, este de dorit să se ofere interpretului calificat toate materialele disponibile pentru pregătirea prealabilă şi să se aibă încredere în judecata lui profesională. Cooperarea este cheia unei comunicări reuşite. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere că persoanai surdă nu are o pregătire în domeniul interpretării şi nu poate înţelege specificul unei situaţii de interpretare.

e) Există opinia că interpreţii proveniţi din părinţi surzi ar fi mai buni decât cei cu părinţi auzitori. S-a demonstrat că interpretii proveniţi din părinţi surzi ar putea să achiziţioneze mai uşor limbajul gestual în cursul formării lor deoarece au fost expuşi de timpuriu la comunicarea gestuală dintre părinții lor. De asemenea, ei pot fi mediatori trans-culturali foarte buni, cunoscând ambele culturi. Toate aceste condiţii favorabile nu exclud necesitatea unei formări de calitate la un colegiu acreditat. Interpretarea fiind un proces complex, include un volum de priceperi şi cunoştinţe care depăşesc simpla cunoaştere a celor două forme de limbaj. Pentru a forma interpreţi calificaţi, colegiile acreditate oferă parcurgerea unor etape : pregătirea profesională permanentă prin ateliere, participarea la seminarii internaționale şi convenţii; elaborarea unor proiecte de cercetare; stagii de internat, ş.a.m.d. f) Interpreţii care nu sunt atestaţi nu sunt calificaţi. Pentru a obţine atestarea, este nevoie de timp, bani şi experienţă. În concepţia Oficiului Naţional al Interpreţilor pentru Surzi (ONIS) din Statele Unite, un interpret calificat trebuie să posede următoarele calităţi: profesionalism; fluenţă in propriul limbaj; înclinaţii pentru al doilea limbaj; să depună eforturi pentru a fi atestat; să participe la sesiuni, ateliere şi alte forme de formare profesională; să aibă cunoştinţe legate de înţelegerea şi prelucrarea informaţiei; să îşi însuşească responsabilitatea faţa de sarcină; să aibă abilitatea de a face faţă situaţiilor noi în timp ce interpretează; când nu poate face faţă sarcinii să accepte să fie înlocuit; să aibă disponibilitatea să lucreze în grup şi să ofere sprijin altor interpreţi.

Toate acestea arată că interpretul, ca şi medicul, trebuie să parcurgă mai multe etape pe drumul spre obţinerea atestatului sau calificării. Astfel, un viitor interpret poate fii abilitat să realizeze unele sarcini simple şi apoi tot mai complexe, sub supravegherea profesorilor, pentru a

115

obţine experienţă. La început ei pot interpreta în unităţi de învăţământ, la orele de sport, desen, sau lecţii scurte de citire, trecând in final la interpretarea la întâlnirile de afaceri sau la alte sarcini mai complexe.

g) În special în rândul comunităţii de surzi mai persistă ideea că interpreţii sunt lacomi şi profită de afacere şi de surzi. Mai mult decât atât, ei nu trebuie să fie plătiţi pentru munca lor.

Trebuie să se accepte că profesiunea de interpret necesită acum o educaţie superioară, care se realizează în timp, cu cheltuială și efort. Se ştie că interpreţii care nu lucrează în domeniu, pe perioade lungi de timp, nu numai că pot să uite noile informaţii dar şi cum să folosească cu eficienţă limbajul gestual. De aceea calea de a se menţine este să se lucreze cu normă întreagă (aproximativ 20 de ore pe săptămână) în afara timpului de pregătire (informare, documentare). Pentru a se realiza acest lucru, interpretarea trebuie să fie principala activitate a interpretului şi el trebuie plătit pentru serviciul său, mai ales dacă este singura sursă de venit.

h) Într-o situaţie de interpretare în echipă, un interpret este plătit degeaba în timp ce celălalt lucrează.

Când o situaţie de interpretare durează mai mult de 90 de minute sunt necesari doi interpreţi. Ei se vor schimba la intervale de 15-20 de minute pentru a se proteja de tulburări traumatice cumulate sau de afecţiuni datorită mişcărilor repetitive ale braţelor şi degetelor, care-i pot afecta permanent. De asemenea, munca în echipă îi poate feri pe interpreţi de oboseala mentală. Ei trebuie să gândească permanent în două limbi în acelaşi timp cu realizarea sarcinii. Din moment ce creierul nu poate întreţine această stare de tensiune mentală permanentă, interpreţii trebuie să beneficieze de scurte pauze periodice pentru a-şi realiza sarcina la nivel maxim.

Când se folosesc echipe de interpreţi, cel pasiv pare să nu facă nimic. În realitate acest interpret îl urmăreşte pe cel activ şi îl ascultă/ sau priveşte spre cel care vorbeşte. Dacă interpretul activ omite vreo informaţie cel pasiv îi transmite informaţia omisă, îl corectează, fără să întrerupă procesul de interpretare. Dacă un interpret lucrează singur, el trebuie să-l oprească pe vorbitor, pentru a clarifica informaţia omisă sau înțeleasă greșit.

Codul de etică al oficiului interpreţilor pentru surzi Oficiul interpreţilor pentru surzi a stabilit principii de comportament etic pentru a proteja şi orienta pe interpret. Codul de etică conține unele reguli care se aplică la toţi interpreții:

1) Interpretul va păstra strict confidenţială toată informaţia legată de activitatea lui. El nu va divulga informaţia despre nici o activitate. Chiar informaţia aparent fără importanţă ar putea fi periculoasă pe mâini străine. În cazul când informaţia devine o problemă de interes public, interpretul va folosi discreţia.

2) Interpretul va reda mesajul corect, traducând întotdeauna conţinutul şi spiritul vorbitorului, folosind limbajul cel mai uşor de înţeles de către persoana pe care o serveşte.

Interpreţii trebuie să transmită tot ce s-a spus, păstrând exact intenţia mesajului. Aceasta este deosebit de dificil când interpretul nu este de acord cu ceea ce se afirmă sau nu se simte bine când este folosită vulgaritatea. Interpreţii nu trebuie să uite că ei sunt răspunzători numai pentru transmiterea precisă a informaţiei, nu de conţinutul sau de forma ei. Dacă sentimentele proprii ale interpretului interferează cu redarea precisă a mesajului, este recomandabil să se retragă din activitate.

Când interpretează din limbajul verbal sonor în cel gestual, neaudibil, interpretul va comunica în maniera cea mai uşor de înţeles sau preferată de persoana surdă. Este important pentru interpret şi persoana surdă să petreacă un anumit timp împreună, pentru adaptarea reciprocă cu modul de comunicare, înainte de începerea activităţii de interpretare.

3) Interpretul nu va sfătui, recomanda sau introduce opinii personale.

116

Interpretul este doar prezent într-o situaţie de comunicare la un moment dat. El funcţionează numai pentru a facilita comunicarea dintre doi vorbitori de limbaje diferite. El nu se va implica personal, deoarece dacă procedează aşa își va asuma responsabilitatea pentru consecințele ce urmează.

4) Interpretul va accepta sarcinile folosind discreţia cu privire la priceperea, poziţia, locul şi clienții implicaţi.

Interpreţii vor accepta numai sarcini pentru care sunt calificaţi. Totuşi, când există puțini interpreţi şi singurul interpret disponibil nu are priceperea necesară pentru o anumită activitate, această situaţie va fi explicată clientului. Dacă clienții acceptă serviciile de interpretare, indiferent de nivelul de pricepere al interpretului disponibil, el va trebui să-şi folosească discernământul privind acceptarea sau respingerea sarcinii.

Anumite situaţii se pot dovedi dificile pentru unii interpreţi şi clienţi. Diferenţele religioase, politice, rasiale sau sexuale pot avea efecte adverse în facilitarea sarcinii. Prin urmare, un interpret nu va accepta sarcini unde vor fi implicate astfel de situaţii.

În general, interpretul va refuza serviciile în situaţii unde sunt implicaţi membrii de familie, unde relaţiile personale sau profesionale pot afecta imparţialitatea.

5) Interpretul va cere compensaţii pentru serviciile prestate într-o manieră profesională şi judicioasă

Interpretul va cunoaşte preţurile serviciilor din profesiunea sa şi va fi informat asupra preţurilor practicate de organizaţia naţională. Pentru mai multe domenii s-a stabilit o scară a plăţilor orare sau pe zi pentru interpreţi / translatori. Pentru a stabili taxa corespunzătoare, interpreţii / translatorii vor cunoaşte nivelele proprii de pricepere, nivelul atestării, bogăţia experienţei, natura activităţii şi indicele costului local al vieţii.

Există circumstanţe când este mai bine pentru interpret să asigure servicii fără taxe. Aceasta se va face discret, având grijă să se păstreze respectul de sine al clientului, care nu va trebui să ştie că este beneficiarul unui act de caritate. Când se asigură servicii gratuite, trebuie să se aibă grijă să fie protejat mijlocul de trai al celorlalţi interpreţi, care au din această profesie singura cale de a obţine venituri.

6) Interpretul va funcţiona într-o manieră corespunzătoare situaţieiInterpreţii se vor comporta într-un astfel de mod care să aducă respect faţă de ei înşişi,

faţă de clienţi şi de organizaţia naţională care i-a atestat. Termenul „manieră corespunzătoare” se referă la îmbrăcăminte, comportarea ca profesionist în toate fazele activităţii.

Interpreţii se vor perfecţiona prin participare la seminarii, şedinţe profesionale, interacţiunea cu alţi colegi de profesie şi documentare din literatura de specialitate și vor pune accent pe standarde profesionale ridicate în concordanţă cu codul de etică

Înterpretarea după specificul audienţeiCaracteristica unui eveniment de interpretare este determinată, în mare măsură, de

numărul de persoane pentru care trebuie să se interpreteze: în sistem de unul-la unul, pentru un grup mic sau un grup mare.

În situaţia de unu-la-unu, o persoană surdă sau o persoană auzitoare, apelează la un interpret pentru a-şi transmite mesajele. La un grup mic, de trei până la zece persoane, eficiența interpretului va depinde de modul în care vorbesc oamenii, cât de mulţi gesticulează şi cât de mulţi folosesc limbajul oral. Dacă este o singură persoană surdă într-un grup de auzitori, poziţia şi eficiența interpretului va fi diferită. Fără îndoială, grupurile mici, unde este de aşteptat o comunicare multidirecţională, pot fi cele mai dificile pentru interpret, care trebuie nu numai să transmită mesajele, dar şi să identifice persoanele care vorbesc şi să încerce să fie conştient de diferenţele lor culturale în comunicare. La grupurile mari, de peste zece persoane, interpretul

117

trebuie să ştie care va fi formatul interacţiunii. Există un singur prezentator şi grupul care formează audienţa? Va fi un grup de surzi și de auzitori şi va vorbi ba unul, ba altul? Toate aceste situaţii sunt potenţial interactive. Se disting următoarele trei posibile complexe ale interacţiuni:

1. Comunicarea într-un sens. În această situație este de aşteptat ca interpretul să redea mesajul dintr-un limbaj în altul (cum este cazul în interpretarea unei piese de teatru, a unui film, a unei conferințe/ expuneri, a ştirilor la TV).

2. Comunicarea în două sensuri. Presupune ca interpretul să acţioneze în ambele limbaje, folosind mai ales metoda interpretării consecutive.

3. Comunicarea multi-direcţională. Interpretul este responsabil cu traducerea între mai mulţi oameni, unde oricare dintre ei ar putea să dea o replică. De exemplu, când profesorul pune o întrebare şi solicită răspunsul de la elevi, o şedinţă de terapie în grup, o vizită la un muzeu cu un grup de surzi şi auzitori. Aici interpretul trebuie să fie pregătit să traducă instantaneu din gesturi în limbajul verbal şi invers.

Situaţiile de interpretare pot fi definite, în general, ca ocazii particulare în care are loc interpretarea. Pe de altă parte, textele constituie substanţa, conţinutul expunerii ce trebuie interpretată în situaţia dată. Acestea pot fi clasificate după gradul de dificultate, de formalitate, de scopuri şi constituie materialul cu care operează interpretul.În definirea sarcinilor de interpretare trebuie să stabilim dacă interpretarea este spontană, fixată sau pregătită.

O interpretare spontană este tipul la care ne gândim cel mai des: ea este realizată fără o prealabilă aşteptare a ceea ce va spune vorbitorul. De exemplu, traducerea gestuală la interviul pentru angajare, a indicaţiilor unui doctor, la tribunal etc. avem de-a face cu o interpretare spontană. Desigur, perspectivele legate de situaţie, familiarizarea cu participanţi specifici sau cu situaţiile aproape identice conduc la o interpretare ce nu este totalmente improvizată. De exemplu, dacă un interpret participă cu mai mulţi surzi, care optează cu toţii pentru aceeaşi slujbă, interpretul va deveni familiarizat cu tipurile de întrebări care se pun la interviu şi poate anticipa tipurile de răspunsuri pe care le vor da candidaţii. Totuşi, pot apărea multe surprize, aşa că interpretul trebuie să fie foarte atent.

O interpretare fixată este similară cu o traducere în scris. De pildă, un bun interpret va învăţa o interpretare standard pentru textele bine cunoscute şi des utilizate cum ar fi "Tatăl nostru" sau "Imnul de Stat". Funcţia acestor texte nu este nici comunicativă, nici instrumentală. "Tatăl nostru", de pildă, are funcţii simbolice, religioase şi estetice.

O interpretare pregătită se află oarecum între cele două menţionate mai sus. Interpretul este familiarizat cu materialul textului înainte de a începe acţiunea. Volumul de pregătire diferă în funcţie de cerinţele fiecărei sarcini. Pregătirea pentru interpretare poate fi scurtă sau extensivă. De pildă, la o întrunire anuală de acordare a unor premii, interpretul poate să ceară o copie a cuvântărilor ca să se familiarizeze cu conţinutul mesajelor şi cu numele participanţilor. El poate veni ceva mai devreme la conferinţă, pentru a se asigura că n-a intervenit vreo modificare în program. În timpul expunerii, interpretul va fi atent, urmăreind orice schimbare spontană ce poate avea loc (când se elimină o frază, când se mai adaugă ceva etc.) Aceasta necesită o scurtă pregătire.

O pregătire extensivă va ajuta interpretul care lucrează pentru o conferinţă de durată, unde vor fi expuse materiale tehnice. El va trebui să cunoască dinainte programul şi să se familiarizeze cu materialele ce vor fi prezentate, cu vocabularul tehnic, cu punctul de vedere al prezentatorului. Totuşi, el nu poate fi pregătit în legătură cu stilul de prezentare, accentul sau folosirea auxiliarelor vizuale şi demonstrative (diapozitive, retroproiectoare, tablă etc.). Va fi de aşteptat o pregătire şi mai profundă, unde interpretul este o parte a echipei , a cărei sarcină este să facă o interpretare în gesturi a unei piese de teatru. Ei trebuie să vadă piesa de mai multe ori, să asiste la repetiţiile actorilor şi să analizeze replicile în lumina interpretării actorilor.

118

Considerente practice privind folosirea interpreţilorExperienţa interpreţilor în limbaj gestual care lucrează cu grupuri noi, ce nu s-au

acomodat cu surzii, cu semnele şi cu audienţele formate de surzi şi auzitori, a arătat că există mai multe tipuri de probleme ce au loc cu regularitate şi, prin urmare, pot fi evitate, printr-o planificare adecvată.

Linia de vedere. Interpretul trebuie să fie văzut pentru a realiza cu succes sarcina facilitării comunicării. Prin urmare, trebuie să fie deschisă calea de comunicare vizuală între interpret şi clientul surd. "Bunul simţ" dictează evidenţierea următoarelor procedee pentru auzitor

a) Acesta să stea alături de interpret şi în faţa persoanei surde.b) Persoana surdă şi interpretul să fie faţă în faţă..Aranjamentul ideal al clienţilor surzi şi a interpretului depinde de mărimea camerei sau a

spaţiului în care va avea loc evenimentul şi de tipurile de activităţi ce se vor desfăşura. În cazul cel mai simplu, când un interpret va lucra cu un singur client surd, distanţa optimă între ei va fi de 1,5-2 m. Interpretul se va aşeza cât mai aproape de participantul auzitor dar astfel ca persoana surdă să îi poată vedea pe amândoi auzitorii fără efort, să poată urmări orice comentariu sau întrebare care se pune cu voce. Uneori este inevitabil ca interpretul să se aşeze de aceeaşi parte cu peersoana surdă (de ex. la un interviu pentru angajare, la consultaţiile medicale, la un ghişeu bancar sau la un birou de informaţii). Este recomandabil să se acorde multă atenţie aşezării participantului surd astfel ca, în acelaşi timp, să-l poată vedea pe interpret, filmul sau diapozitivele proiectate şi feţele, plus expresiile vorbitorilor de pe platformă, toate fiind componente ale conţinutului şi contextului vizual. Persoana surdă trebuie aşezată astfel de către organizatorii unei şedinţe încât ea să nu se simtă segregată. Dacă sunt mai multe pesoane surde, ele trebuie aşezate aproape unele de altele, preferabil grupate, iar interpretul să fie poziţionat în faţa lor.

Iluminarea. În condiţii obişnuite, lumina dintr-o cameră este suficientă pentru ca interpretul şi persoana surdă să se poată vedea unul pe altul. Însă, când se planifică aşezarea în cameră pentru mai mulţi participanţi, este necesar să se acorde atenţie deosebită luminii.

a) evitaţi lumina din spate. O fereastră sau o sursă puternică de lumină aflată în spatele intepretului face dificilă urmărirea lui. Chiar dacă interpreţii sunt bine luminaţi din faţă, lumina puternică din spate poate să-i facă să apară întunecaţi, cu expresii faciale neclare şi cu mişcări ale buzelor dificil de citit.

b) evitaţi lumina directă din faţă, aceasta ar putea produce două efecte nedorite. Mai întâi, interpretul va apărea neclar, în contrast cu restul mediului vizual. În al doilea rând, lumina îl poate împiedica pe interpret să vadă clar audienţa şi astfel se poate limita eficacitatea comunicării în ambele sensuri.

c) evitaţi lumina slabă sau lipsa ei (de ex. la proiectarea de filme, diapozitive). O provocare interesantă pentru interpret apare în locurile cu lumină slabă, cum ar fi cele din sălile de teatru sau unde sunt folosite mijloace vizuale (când se prezintă filme, diapozitive în şcoli etc.). În acest caz, o lumină slabă de pe ecranul unde se proiectează filmul va fi suficientă pentru ca audienţa de surzi să-l vadă pe interpret. În unele amfiteatre se asigură un spot de lumină reglabilă ce poate fi concentrată pe o parte a ecranului. d) atenţie la fondul audio şi vizual. Fondul ideal va avea o culoare clară, nu prea strălucitoare sau cu o nuanţă prea puternică. Dacă fondul este texturat, el nu va deranja. Problemele apar în camere sau în alte spaţii închise, unde decorul poate fi în conflict cu necesitatea vederii clare între interpret şi audienţa de surzi.

e) tapetul, pereţii cu desene, draperii decorative etc.poate avea efect perturbator. De multe ori, o sală de recepţie sau alte spaţii formale vor fi decorate divers. Camerele alese pentru interpretare ar putea să aibă întotdeauna flori mari, colorate intens sau iluzii decorative optice

119

sau draperii colorate pe pereţi, care trebuie evitate. Ca soluţii pot fi recomandate ecrane sau draperii de o singură culoare (mai ales verde sau albastră) aşezate în spatele interpretului.

f) aşezarea uşilor în spaţiul de interpretare poate deranja. O circulaţie intensă prin spaţiul de interpretare va distrage atenţia audienţei de surzi aşa cum zgomotul unui radio dat prea tare şi aflat în vecinătate va deranja pe auzitori.

g) plasarea difuzoarelor, microfoanelor şi echipamentului audio are o importanţă deosebită. Dacă vorbitorii vor folosi microfoane, interpretul va trebui să stea într-o poziţie unde difuzoarele se află în spatele lui. Dacă sunetul amplificat se află în faţa interpretului, el va auzi numai reflectările distorsionate ale amplificării şi nu va putea să prezinte clar mesajul. În cazurile unde un grup de artişti vor juca pe scenă, interpretul poate să ceară un monitor personal şi un amplificator pe care-l poate ajusta pentru a-i asigura o audienţă optimă.

j) estimarea duratei activităţii. În estimarea duratei unei activităţi apar două aspecte: Câţi interpreţi vor fi necesari şi cât de des se vor face pauze. Oboseala este o condiţie dificil de evitat, dar o activitate de 1 1/2 oră la 2 ore va cere mai mult decât un interpret. Se recomandă ca interpreţii să ia o pauză la fiecare 20-30 min. şi nu se tolerează ca un singur interpret să lucreze mai mult fără pauză. Mai frecvent, interpreţii care lucrează la o şcoală, participă cel mult la două obiecte cu o pauză între cele două ore. Este important să reţinem că un interpret "vorbeşte" indiferent câte persoane vorbesc; el nu face pauză când este tăcere şi chiar atunci trebuie "să fie pregătit" să continue. Interpreţii rămân la datorie în timpul unor prânzuri oficiale sau la o cină de lucru, unde participanţii surzi merg să-i cunoască pe colegii auzitori, aşa că orele de masă nu pot fi considerate perioade de pauză pentru interpreţi.

O problemă se referă la numărul de ore pe care un interpret le poate lucra în mod realist într-o zi. Interpreţii la conferinţe pentru limbajele verbale nu lucrează mai mult de 5-6 ore pe zi cu parteneri la schimb, adică doi interpreţi lucrează între 5-6 ore pe zi, fiecare vorbind câte jumătate din timpul de lucru, după care urmează odihna conform programului. Când audienţa de surzi include membri ale căror preferinţe de limbaj sunt diverse, vor lucra mai mulţi interpreţi la un moment dat. Dacă la conferinţă sunt prezente persoane cu surdo-cecitate este nevoie de câte un interpret pentru fiecare din ele.

Programe de formare a interpreților Astăzi există cca 75 de programe postliceale diferite de formare a interpreţilor în SUA, cele mai multe cu durata de doi ani. Doar câteva durează patru ani. Formatorii de interpreţi au înfiinţat în 1979 CIT (Conferinţa Formatorilor de Interpreţi) cu scopul de a asigura un forum de schimburi de experienţă în domeniul formării interpreţilor. NRID avea la acea vreme 3733 de membri din care 2070 atestaţi la un anumit nivel. Dintre interpreţii atestaţi, 123 erau surzi. Se are în vedere eliminarea interpreţilor care nu-şi îndeplinesc responsabilităţile profesionale. Unii specialişti propun revizuirea actualului Cod de etică. Aşa cum există în domeniul justiției, ar fi util să existe o bancă de situaţii etice, cu sute de dileme etice şi cu răspunsuri profesionale sugerate, pentru a-i ajuta să facă faţă diferitelor situaţii care apar în cursul interpretarii.

Începuturile formării interpreţilor în Franţa datează din 1976, când unii auzitori au cerut ,, să înveţe semne”. Independent unii de alţii, unii surzi au început să predea limbajul gestual in mod voluntar. Faptul era imbucurător, deoarece ei erau posesorii unei adevărate culturi, iar limbajul lor gestual era într-adevăr un limbaj real şi nu un simplu vocabular de semne. Multe dintre cursurile predate de surzi s-au bazat pe liste de vocabular, care erau obositoare pentru studenţii auzitori. În acelaşi timp,”profesorii” surzi nu aveau metode pedagogice pentru a preda limbajul gestual, astfel încât cursurile nu au durat prea mult. După 1977 surzii au inceput să se pregătească cu seriozitate pentru a preda limbajul gestual la IVT (International Visual Theatre din Vincennes). După absolvirea cursurilor, absolvenții surzi sau auzitori au început să-şi caute de lucru în şcoli, asociaţii, fabrici, pentru a

120

preda limbajul gestual. În 1983 s-a ajuns ca în sistemul de învăţământ să lucreze peste 40 de surzi adulţi, care cunoşteau limbajul gestual dar nu aveau atestate. Nici la ora actuală nu există în Franţa o formare academică sau universitară oficială pentru formatorii de interpreţi de limbaj gestual. Viitorii formatori se pregătesc prin seminarii organizate de asociaţii ale surzilor sau ale auzitorilor . Deoarece populaţia de surzi era foarte eterogenă, interpreţii au căutat să se edifice în tot evantaiul mijloacelor de comunicare practicat de deficienţii de auz: labiolectura, dactilemele, cued speech, limbaj gestual, luarea de notiţe dupa casete video etc. Aceste metode fiind atât de variate şi contradictorii, n-a fost uşor să se elaboreze cursuri de formare care să permită unei persoane să se califice în toate domeniile mai sus mentionate. O schimbare majora a produs Asociatia 2 LPE (Două Limbaje pentru o Educaţie) care a elaborat cursuri de pregătire bazate pe calitate (Texier, C., Lamothe, M., 2003). S-au creat cursuri separate pentru cele două categorii de necesităţi ale populaţiei de surzi, pe care le prezentăm mai jos: a) sprijin pentru comunicare (labiolectură, cued speech şi luarea de notiţe) ; b) interpretarea din limbaj oral în limbaj gestual şi viceversa. Un pas înainte l-a constituit înființarea ANILS (Asociaţia Naţională a Interpreţilor în Limbaj Gestual) și ANPILS (Asociaţia Naţionala pentru Interpretarea în Limbajul Semnelor). Ea a depus eforturi pentru recunoaşterea profesiunii de interpret prin cursuri, conferinţe, consultaţii acordate pentru înfiinţarea serviciilor de interpretare şi prin întâlniri cu autorităţile locale şi centrale. Un obiectiv esenţial al ANPILS era să obţina recunoaşterea profesiunii de interpret. O primă acţiune a ANPILS în această direcţie a fost să preia conducerea serviciilor de interpretare cu ocazia la Simpozionului Internaţional de Limbaj Gestual organizat in iulie 1990 la Poitiers, având următoarele priorităţi: asigurarea calităţii serviciilor de interpretare; conducerea acestor servicii de către surzi; formarea primilor interpreţi surzi in Franţa, responsabili cu interpretarea în dactileme a limbajului gestual francez. După 1983 angajarea interpreţilor surzi se făcea cu diplomă de atestare. Cei mai mulţi interpreţi surzi nu proveneau din familii de surzi. Din acest motiv era necesar ca studenţii să intre în contact cu adevăratul limbaj gestual şi să interiorizeze obiceiurile comunităţii de surzi printr-un contact frecvent cu comunitatea de surzi şi prin participarea la diverse acţiuni de interpretare în instituţii medicale, de cultură, religioase, politice etc. Ca metode, se recomanda ca, mai întâi, să se predea sintaxa limbajului gestual prin folosirea unor casete video, filme, jocuri pe roluri interpretate de surzi în paralel cu învăţarea limbajului gestual. Această metodă îi determina pe auzitori să-şi schimbe modul de gândire, adică să reflecteze în imagini gestuale şi nu doar să traducă din limbajul verbal în cel gestual. S-a constatat că, la fel ca şi în limbajul verbal, există în limbajul gestual aceleaşi semne care pot avea semnificaţii diferite. Expresia facială şi contextul erau cele care dădeau sensul corect. Pentru studiul gramaticii limbajului gestual erau utile casetele video cu surzi care povesteau sau cu auzitori care gesticulau. Aceste filme puteau fi ,,îngheţate“ oricând şi se puteau face comentarii pe marginea lor. De asemenea, se puteau face filme cu studenţii înşişi, puşi în situaţii de interpretare. Evaluarea şi autoevaluarea muncii studenţilor a dus la imbunătăţirea comunicării corporale şi sintactice. Studenţii erau învăţaţi să respecte formarea semnelor, să nu creeze semne arbitrare şi să-şi consolideze deprinderile de comunicare clară cu persoanele surde.

Atestarea Programul de atestare prin teste a fost înfiinţat în 1970 şi a fost recunoscut oficial în 1972. Atunci au fost pregătite primele echipe locale de evaluatori a candidaţilor în SUA. Aceste echipe de evaluare au fost compuse din trei interpreţi auzitori atestaţi şi din interpreţi surzi atestaţi de legătură. Priceperile candidaţilor au fost evaluate prin mai multe probe: să interpreteze de pe o casetă video în limbajul verbal, gestual şi dactil. Candidaţilor li s-au acordat

121

certificate de „interpretare” în limbajul verbal şi cel gestual şi certificate de „transliterare” din limbajul verbal în limbajul dactil şi invers. În 1979 NRID a instituit un nou sistem de atestare, odată cu creşterea pretenţiilor faţă de calitatea serviciilor de interpretare. Au fost elaborate teste scrise şi prototipuri de casete video; s-au realizat teste pe teren cu interpreţi care aveau diferite nivele de pregătire; s-au efectuat analize statistice pentru a se stabili validitatea şi credibilitatea unor itemi ai testului scris; s-au evaluat casetele video de către membrii comisiei şi s-au pregătit evaluatori etc. In final, s-a obţinut un test credibil care măsoară priceperile de interpretare. Atestarea este importantă, ca orice licenţă pentru un medic sau şofer, dar ea se bazează doar pe un minim de competenţă pentru practică, nu şi pe o poziţie avansată în domeniu. Atestarea nu inseamnă că interpretul poate acţiona în orice situaţie sau în orice loc. Interpreţii trebuie să înveţe să accepte sau să respingă o activitate în funcţie de priceperile lor, de conţinutul şedinţei şi de locul desfăşurării.

CURSUL XIVORGANIZAREA SERVICIILOR DE INTERPRETARE ÎN UNELE ŢĂRI

Evoluţia profesiunii şi atestării interpreţilor în limbajul gestual În urma Congresului de la Milano, când educatorii auzitori au început să-şi exercite

controlul asupra şcolilor speciale şi să împună oralismul în Europa şi în SUA, au avut loc o serie de întâlniri ale educatorilor surzi şi auzitori care foloseau fluent limbajul gestural, cu scopul de a elabora o strategie împotriva extinderii oralismului. La Congresul din 1900, un delegat surd finlandez, JULIUS HIRN, a propus formarea unui comitet care să colecteze semnele folosite de fiecare comunitate de surzi. Aceste semne au fost înaintate unui comitet internaţional care să le standardizeze. Astfel s-a creat alfabetul manual internaţional şi un manual al primelor gesturi internaţionale. Datele istorice arată că primii interpreţi în limbajul gestual au fost lucrători religioşi, asistenţi sociali, profesori din şcolile de surzi, copii sau rude ale acestora, deci persoane auzitoare, care s-au simţit „surdomuţi în suflet şi gândire”, datorită contactului frecvent şi profund cu persoanele surde. Iniţial aceşti auzitori nu aveau nicio pregătire oficială şi au acţionat mult timp în mod gratuit, ca avocaţi, prieteni, consilieri şi sfătuitori, situaţie care încă persistă şi astăzi în unele ţări.

Unii consideră pionierii interpretării ca fiind needucaţi, paternalişti, care se amestecă unde nu-i privesc şi sunt priviţi cu dezgust, deoarece ei sunt gata să dea sfaturi, un obicei blamat astăzi. Noua profesiune care şi-a tras rădăcinile de atunci are acum persoane cu o pregătire universitară, se supune unui cod de etică, este imparţială, a devenit o profesiune retribuită şi efectuată de persoane calificate. Totuşi, în această realizare, surzii au jucat mare rol, care este recunoscut abia astăzi. O dată cu înfiinţarea Comitetului Internaţional al Sporturilor Surzilor, CISS, în 1924, la Paris şi a Federaţiei Mondiale a Surzilor, în 1951, la Roma, surzii au oficializat structuri lingvistice pentru contactele lor internaţionale, iar gesturile au devenit tot nai complexe şi mai elaborate. În decursul timpului, surzii au fost cei care au cerut cu multă insistenţă dreptul să participe deplin în societate şi să joace un rol major în determinarea politicilor care-i privesc. Emanciparea persoanelor surde a dus la creşterea inevitabilă a cererii de interpreţi. Astfel, în 1951, Consiliul de Miniştri al fostei URSS a aprobat un decret în care se specifica faptul că toate proiectele speciale destinate surzilor vor prevedea angajarea de interpreţi pentru auzitorii care nu pot comunica cu surzii. După un deceniu, Danemarca şi Suedia au adoptat o legislaţie referitoare la egalizarea şanselor de acces, unde s-a prevăzut asigurarea de interpreţi în limbajul gestual. În 1970 a fost angajat pentru prima dată un interpret în limbajul gestual de către guvernul

122

municipalităţii din Kyoto, Japonia (WFD News, 2004). Treptat, s-au format primele asociaţii naționale ale interpreţilor iar interpretarea a devenit o profesiune. După aceste prime succese, limbajul gestual a început să se dezvolte în tot mai multe ţări şi a devenit posibil să se creeze o profesiune distinctă pe măsură ce tot mai mulţi oameni au considerat profesiunea de interpret ca mod de viaţă. O dată cu creşterea cererii de interpreţi calificaţi în limbajul gestual, asociaţiile de surzi au ridicat pretenţiile privind necesitatea unei pregătiri mai avansate a viitorilor interpreţi, la nivel universitar, similară cu cea a translatorilor pentru limbajele verbale. S-a pus problema unei pregătiri adecvate, care să îmbine formarea universitară cu cerinţele respectării valorilor comunității surzilor. Astfel, în cursul anului 1960, Federaţia Mondială a Surzilor a conceput primul plan de standardizare a semnelor şi a înfiinţat un comitet ad-hoc de unificare a gesturilor. Acesta a început să selecteze semnele cele mai naturale, spontane şi mai frecvent folosite de surzii din diferite ţări. După 15 ani de activitate, a fost publicat, în fine, primul dicţionar al „semnelor internaţionale”, în 1975, de către Asociaţia Surzilor din Anglia denumit „Gestuno”. În 1964 s-a înfiinţat în SUA prima asociaţie profesională pentru interpreţii în limbaj gestual, urmată la scurt timp (în 1969) de Suedia. Până în 1981, s-au realizat puţine progrese în lume privind profesionalizarea interpreţilor. În 1981 a avut loc în Anglia prima conferinţă internaţională a interpreţilor în limbajul gestual, care a avut iniţiativa formării unei asociaţii internaţionale în Europa. Până în 1986 au aderat la această asociaţie doar 6 organizaţii profesionale a interpreţilor. În 1993 Federaţia Mondială a Surzilor a efectuat un stiudiu în care a constatat că din cele 42 de state care au răspuns la un chestionar, mai mult de jumătate nu aveau o asociaţie profesională de interpreţi în limbajul gestual. Prima organizaţie multinaţională- Forumul European al Interpreţilor în Limbajul Gestual (EFSLI), deși a luat fiinţă în 1988, a început să funcţioneze în 1993. Încă de la început, EFSLI a urmărit să-i orienteze pe interpreţi să se îndepărteze de modelul paternalist şi să înfiinţeze asociaţii de interpreţi independente de asociaţiile de surzi existente. Preocuparea esenţială a EFSLI s-a concentrat pe formarea de interpreţi la nivel universitar, crearea condiţiilor de muncă şi stabilirea unui cod de conduită pan-european. Treptat, EFSLI a cunoscut o înflorire. A devenit clară necesitatea perfecţionării profesionale. Totuşi, au apărut şi neînţelegeri, datorate diferenţelor existente în structurile politice, sociale şi culturale din diferite ţări. Se impunea luarea în considerare a nivelului cultural şi a structurii social-politice din respectivele ţări atunci când organizaţiile de interpreţi fac proiecte de pregătire profesională, de practică productivă, de eleborare a codurilor de conduită etc. După modelul de organizare a FMS, s-au făcut paşi importanţi pentru crearea unei Organizaţii Mondiale a Iinterpreţilor în Limbaj Gestual, care să-i ajute pe membrii săi să înveţe unii de la alţii, să nu se mai repete unele greşeli şi să se facă cunoscute aspectele pozitive înregistrate. În România s-a înfiinţat în 2009, la Cluj, din inițiativa unei persoane surde (Bogdan Gelu),Asociaţia Naţională a Interpreţilor Autorizați în Limbaj Gestual (ANIAL MG), care urmează să coordoneze activitatea de formare a acestora. Cu toate că se depun eforturi de formare a interpreților încă din 1992, până în prezent nu ne putem lăuda decât că avem foarte puțini interpreți atestați. Deocamdată angajaţii ANSR, care se ocupă de problemele sociale servesc şi ca interpreţi.

Informaţiile oferite de Federaţia Mondială a Surzilor arată că formarea şi activitatea interpreţilor în diferite ţări se află în relaţie directă cu dezvoltarea socială a fiecărei ţări. Astfel, spre deosebire de interpreţii din Europa sau SUA, Menţionăm că Africa de Sud şi Uganda au reprezentanţi surzi în Parlamentul ţării lor, făcând posibil pentru legiuitori să-i vadă la lucru pe interpreţii în limbaj gestual, în cadrul dezbaterilor politice. Majoritatea celor care devin interpreţi sunt profesori din şcolile de surzi, care folosesc sistemul Signing Exact English (SEE) pentru a-i învăţa pe elevii surzi să scrie mai bine în limba

123

engleză şi să folosească ordinea gramaticală a limbajului verbal. Deoarece este nevoie de o cunoaştere a cel puţin două limbi, la admitere se cere o demonstrare a abilităţii lingvistice, după care se începe pregătirea pentru interpretarea în diferite situaţii. În Uruguay. Asociaţia Surzilor din Uruguay colaborează strâns cu Centrul de Cercetare şi Dezvoltare pentru Surzi, fondată în 1991, pentru formarea interpreţilor. Candidaţii urmează un curs cu durata de 3 ani pentru a obţine certificatul. Cursurile, de nivel universitar, și includ următoarele obiecte:

limbajul gestual spaniol, în primii doi ani; psihologie, lingvistică, sociolingvistică, psiholingvistică; antropologie; expresie facială şi corporală; exerciţii de limbaj şi de interpretare cu persoane surde; interpretare la surzi-orbi; teoria şi metodica traducerii; semnele internaţionale; etica profesională.

Se mai oferă cursuri de ORL, istoria comunităţii de surzi şi caracteristicile ei, cunoştinţe despre alte disabilităţi. Majoritatea cursurilor sunt predate de profesori auzitori..

În Brazilia a început activitatea de interpretare după 1980. Majoritatea celor care activau ca interpreţi au lucrat în biserici, ca voluntari. Multe şcoli braziliene folosesc metoda integrării copiilor surzi în şcoli ordinare fără ajutorul interpreţilor, dar profesorii trebuie să comunice în limbaj gestual cu surzii şi în limba portugheză cu auzitorii. Există unele şcoli unde se practică bilingualismul şi unde sunt angajaţi şi profesori surzi. Nu au existat până în 2002 programe oficiale de formare a interpreţilor, când guvernul a recunoscut limbajul gestual ca prim limbaj al surzilor. Asociaţia Surzilor, unele şcoli de surzi şi alte organizaţii oferă diferite cursuri de limbaj gestual, dar acestea nu sunt oficiale. Câteva sute de interpreţi brazilieni obţin venituri mici şi lucrează în condiţii dificile, parcurgând distanţe mari. În Statele Unite pregătirea interpreţilor a început neoficial în 1964, în cadrul unor seminarii ţinute de persoane auzitoare, asistenţi sociali, educatori care au lucrat în mijlocul comunităţii de surzi, de unii copii ai unor părinţi surzi. Formarea oficială a interpreţilor a început în 1976, Modelul american de interpretare a apărut odată cu Legea Americanilor cu Disabilităţi (ADA) din 1990, care se bazează pe concepţia că toate persoanele au acces la toate serviciile publice. Accesul egal include cerinţa ca surzii să aibă acces la alarme vizuale de incendiu, la sisteme de salvare prin telefoane cu text, subtitrarea unor emisiuni informative ale companiilor de televiziune, şi accesul la serviciile de interpretare. Această lege plasează responsabilitatea egalităţii de acces pe instituţii insăişi. Astfel, dacă o persoană surdă cere un interpret, instituţia vizată devine răspunzătoare pentru asigurarea interpretului, dacă nu are deja unul în cadrul schemei de personal. Plata pentru serviciile asigurate de interpret diferă între 40 şi 100 de dolari pe oră, în funcţie de calificarea şi de disponibilitatea interpretului pe plan local. Majoritatea interpreţilor din SUA sunt profesionişti şi obţin venituri substanţiale din această activitate. Legea menţionată cere ca interpreţii calificaţi să fie pregătiţi şi examinaţi de Oficiul Naţional al Interpreţilor pentru Surzi (National Registry of Interpreters for the Deaf), înfiinţată în 1965, afiliată la Asociaţia Naţională a Surzilor, dar nu este subordonată acesteia. Pentru a-şi păstra licenţa, interpreţii calificaţi trebuie să participe periodic la cursuri de perfecţonare. În funcţie de complexitatea actului de comunicare, serviciile publice din SUA sunt răspunzătoare de asigurarea accesului „rezonabil” la serviciile unui interpret. Economia de piaţă este cea care

124

dirijează sistemul de interpretare şi-l face să fie avantajos. Cu toate că există mare lipsă de interpreţi, această economie de piaţă rectifică cu uşurinţă sistemul şi îi determină pe cetăţeni să devină interpreţi şi. să lucreze în universităţi, în sistemul juridic-administrativ şi în alte domenii specializate, oferind un salariu atractiv. Din cauza cheltuielilor implicate, multe intreprinderi mici sau private evită să asigure interpreţi. În fine, cursurile de limbaj gestual american sunt relativ scumpe şi numai persoanele bine motivate pentru o carieră în interpretare le pot finaliza.

Primele activităţi au fost concepute să recruteze copii auzitori ai unor părinţi surzi, care cunoşteau deja limbajul gestual. După câţiva ani, noile activităţi au extins pregătirea iniţială pe termen scurt la o activitate intensivă, cu durata de 2 ani, în colegii şi se acordau certificate.

Deşi multe persoane surde aveau o reputaţie excelentă de formatori în limbajul gestual, ei nu puteau să obţină posturi didactice, deoarece nu aveau pregătirea universitară. În acest fel, sursa tradiţională de transmitere a limbajului- comunitatea de surzi-, era închisă efectiv faţă de procesul de instruire. Ca parte componentă a cursurilor de limbaj gestual, personalul didactic a încercat să-i determine pe cursanţi să se implice activ în acţiunile comunităţii de surzi. Această iniţiativă nu a reuşit. Studenţii erau reticenţi să participe din proprie iniţiativă la activităţile din cluburile surzilor. Cu timpul, situaţia s-a schimbat, după ce un număr tot mai mare de surzi a început să frecventeze colegiile şi universităţile şi să obţină calificări în diferite domenii. Absolvenţii surzi cu studii superioare au început să-şi găsească un loc de muncă în formarea de interpreţi şi s-a întărit legătura cu comunitatea de surzi. Persoanele care posedau deja certificate de interpreţi şi-au completat cerinţele de calificare, iar unii au devenit formatori. La început, formatorii surzi au fost selectaţi pe baza abilităţilor de interpretare, fără a li se cere cunoştinţe didactice. Totuşi, lipsa de cunoştinţe educaţionale de bază a limitat capacitatea formatorilor surzi de a elabora planuri de instruire şi de a obţine o poziţie egală cu celelalte cadre didactice. Astăzi există peste 100 de programe de formare a interpreţilor în Statele Unite, cele mai multe de nivel de colegiu cu durata de doi ani, finalizate cu un certificat de interpret-asociat. Unele universităţi au ridicat aceste activităţi la nivel de licenţă sau au crescut durata la patru ani. La Universitatea Gallaudet s-a infiinţat un curs care duce la obţinerea masteratului în comunicare gestuală şi se prevăd activităţi care să ducă la obţinerea doctoratului pentru cei care doresc să devină cadre didactice universitare cu specializare în limbajul gestual. În ultimii ani RID a elaborat două certificate noi care pot fi obţinute după promovarea unui singur test, care conţine atât componenta scrisă cât şi pe cea de performanţă. Aceste certificate noi sunt : Interpret surd atestat şi Interpret prntru transliterare orală (din sistemul dactil în limbajul oral).

Sistemul de interpretare din Japonia În 1965 o persoană surdă a comis o crimă, fapt care a determinat luarea în considerare a drepturilor umane ale persoanelor surde. În cursul interogatoriilor efectuate de poliţia niponă, aceasta nu a beneficiat de un interpret calificat, fapt ce a determinat JFD să militeze pentru recunoaşterea importanţei interpreţilor calificaţi. S-a urmărit, printre altele, să se realizeze o standardizare a limbajului gestual japonez, o nivelare a diferenţelor regionale constatate şi să se încurajeze învăţarea acestei forme de limbaj de către auzitori. În Japonia serviciile de interpretare sunt în totalitate voluntare şi sunt realizate mai ales de femei casnice, care au soţi salariaţi iar plata nu depăşeşte 8 dolari pe oră. Din cauza salariului mic şi a lipsei perspectivelor de promovare, profesia de interpret nu are căutare în Japonia. În 1970 Guvernul japonez a început să desfăşoare un „Program de formare a asistenţilor în limbaj gestual”, prin care au luat amploare cursurile de limbaj gestual pe întreg teritoriul ţării, cu participarea activă a JFD. Aceste proiecte nu au dus la conturarea unui sistem naţional satisfăcător de formare a interpreţilor. Din acest motiv a debutat în 1982 un alt proiect de cercetare, cu durata de trei ani, care a urmărit formarea unui sistem standardizat de limbaj

125

gestual, la care au contribuit 11 experţi din diferite domenii şi 4 persoane surde. Accentul s-a pus pe un sistem de formare şi de atestare, care să garanteze acordarea viitorilor interpreţi un nivel uniform de cunoştinţe şi de priceperi. Examinările în vederea atestării primilor 1000 de interpreţi au început în 1989. Actualmente există trei sisteme de organizare a formării de interpreţi în limbaj gestual, unul al Ministerului Muncii, altul la nivel de prefectură şi ultimul, la nivel de oraş. Pentru folosirea interpreţilor, reprezentanţii guvernamentali contactează filialele prefecturale pe bază de contracte. Formarea interpreţilor are loc într-o diversitate de domenii cum ar fi : învăţământ, medicină, angajare, consultanţă privind acordarea de drepturi umane şi alte drepturi legale. În funcţie de solicitările din aceste domenii particulare, interpreţii sunt delegaţi să lucreze. Menţionăm că formarea de interpreţi în limbajul gestual în Japonia constituie o parte a unui proiect mai larg şi de durată (pe 20 de ani) de popularizare a limbajului gestual în rândurile populaţiei japoneze. În cadrul acestui proiect s-au înfiinţat „cercuri de limbaj gestual” şi „seminarii de limbaj gestual” în aproape toate oraşele din Japonia. „Cercurile de limbaj gestual” sunt formate din grupuri mici, au caracter neoficial, iar începătorii pot să înveţe limbajul gestual la nivel elementar şi ar putea să interacţioneze cu indivizii surzi la acest nivel. „Seminariile de limbaj gestual” au un caracter pronunţat oficial, iar limbajul gestual este predat la un nivel mai avansat. Cursurile sunt predate de membri ai Asociaţiei Surzilor, sunt finanţate de guvern şi sunt foarte ieftine, întrucât urmăresc încurajarea interacţiunii dintre surzi şi auzitori din cadrul aceleiaşi comunităţi. Interpreţii calificaţi sunt formaţi prin cursuri cu durata de 2-3 ani,

Structura acestor cursuri este alcătuită din un curs de bază, cu durata de 35 de ore, care cuprinde 23 de teme; un curs de nivel intermediar de 55 de ore cu 23 de teme şi o practică internă de 20 de ore, unde sunt abordate 14 teme. După parcurgerea perioadei menţionate, are loc o examinare a limbajului gestual al cursanţilor care doresc să devină interpreţi prefecturali. S-a observat că, deşi numărul de cursanţi a crescut, foarte puţini dintre aceştia au promovat examenul de limbaj gestual. Cauzele nu rezidă în dificultatea examenului, ci în faptul că sistemul de interpretare durează 2-3 ani, el se bazează pe voluntariat, nu oferă un salariu atractiv şi nu sunt perspective de promovare şi foarte puţini dintre cursanţi rezistă dacă nu au o motivaţie suficient de puternică. După absolvirea examenului, interpretul în limbaj gestual urmează o perioadă de pregătire specializată în domeniile pe care le-am menţionat anterior, în scopul perfecţionării deprinderilor de interpretare. Între timp se organizează o serie de seminarii, unde interpreţii se familiarizează cu cerinţele examenului naţional de atestare. Interpreţii cei mai pricepuţi vor fi şi cei mai solicitaţi. Din cauza suprasolicitărilor şi a stressului, aceştia sunt în pericol să sufere o serie de tulburări psihice. Avantajul sistemului japonez constă în uşurinţa de a se obţine serviciile unui interpret. Din cauza prețului foarte scăzut, este uşor ca medicii şi avocaţii să fie convinşi să plătească serviciile interpreţilor. Datorită mentalităţii voluntare, calitatea interpreţilor calificaţi din Japonia diferă foarte mult. Această situaţie determină pe beneficiarii serviciilor de interpretare să plătească o parte din valoarea acestor servicii.

Ministerul Invăţământului încă nu recunoaşte necesitatea folosirii limbajului gestual în şcoli în timp ce Ministerul Asistenţei Sociale se arată extrem de binevoitor sub aspect social în privinţa folosirii limbajului gestual de la o vârstă cât mai mică şi asigură finanţare pentru formarea de interpreţi. Până în 2004 au fost atestaţi cca. 4ooo de interpreţi care au fost înregistraţi la prefecturile unde locuiesc şi prestează servicii de interpretare în limbaj gestual în comunităţile de surzi din localitate Pentru promovarea examenelor și atestare, interpreții trebuie să aibă: cunoştinţe despre comunitatea de surzi; limbajul gestual japonez; limba japoneză; instituţii pentru surzi; codul de etică al interpretului în limbaj gestual și să demonstreze priceperi de interpretare simultană. Deşi subiectele testului sunt aproape aceleaşi, promovarea examenului dat de guvernul japonez era

126

mei dificilă, dovadă că rata de promovare a fost de aproximativ 10% din numărul de cca 1300 de candidaţi înscrişi în fiecare an.

Marea BritaniePentru a fi înregistrat ca interpret al limbajului gestual britanic în Anglia, Wales şi

Irlanda de Nord, un candidat trebuie să demonstreze că satisface cerinţele unui Standard Naţional de Interpretare. Abia după aceea el poate fi înscris ca membru al Oficiului de Interpreţi în Limbajul Gestual şi poate să lucreze ca interpret sau ca formator de interpreţi. Evidenţa interpreţilor este ţinută într-un registru administrat de Consiliul pentru progresul comunicării la surzi, care a înfiinţat un comitet independent ce include reprezentanţi ai profesiunii de interpret, formatori de interpreţi, angajatori ai acestora, examinatori ai interpreţilor şi persoane surde şi răspunde de atestarea interpreţilor, de conceperea, reevaluarea şi menţinerea standardelor naţionale de atestare. Asociaţia Interpreţilor în Limbaj Gestual este asociaţia profesională a interpreţilor din Anglia, Wales şi Irlanda de Nord care folosește interpretarea din limba engleză în limbajul gestual britanic şi invers. Ea reprezintă interesele şi opiniile interpreţilor şi încurajează interpretarea de calitate.

Există câteva universităţi care oferă diplome în interpretare, dintre care unele sunt la nivel de licenţă, altele, post universitare sau de master. Nu toate cursurile au fost conturate conform Standardelor Naţionale de Interpretare la toate universităţile. De pildă, absolvenţii cursurilor post universitare sau de master de la Universitatea Leeds pot să devină imediat membri ai Asociaţiei Interpreţilor şi se pot bucura de toate drepturile conferite prin lege. Programele post universitare şi cele de master sunt destinate interpreţilor care lucrează deja, pentru a avea un status profesional complet.

În Suedia, consorţiul asociaţiilor responsabile de formarea interpreţilor a elaborat în 1999 un proiect care cuprinde toate fazele, de la solicitarea unui interpret până la terminarea activităţii acestuia. În cazul clienţilor surzi s-a constatat că priceperile sociale şi culturale ale interpreţilor sunt la fel de importante ca şi gesticulaţia pură sau ca priceperile de interpretare. Clienţii surzi-orbi prezintă necesităţi diferite, după cum unii au resturi vizuale şi auditive, protezate sau nu şi după cum folosesc limbajul gestual adaptat sau dactilarea. În funcţie de aceşti factori s-a constatat că: clienţii surzi-orbi au nevoie să-i cunoască bine pe interpreţi ca să le poată cere orice, pentru a se simţi în siguranţă în mediul fizic sau social; pentru stabilirea şi crearea de situaţii noi, interpretul se va angaja în mici discuţii cu clientul, împărtăşindu-i unele informaţii sociale; interpretul trebuie să posede un limbaj gestual bogat, cu ajutorul căruia să poată exprima nuanţe şi sentimente; adeseori interpreţii surzi cunosc mai bine persoanele cu surdo-cecitate şi pot să faciliteze contactele acestora cu alţi surzi sau surzi-orbi.

Asociaţia suedeză a interpreţilor şi-a creat propriul cod de etică, destinat să stabilească poziţia profesională a interpreţilor în limbaj gestual în societate şi să promoveze colaborarea dintre oameni.

Primul cod de etică al Asociaţiei Interpreţilor în limbaj vizual din Canada (AVLIC) a fost elaborat în 1980. S-a adoptat un nou cod de etică, care a fost analizat anterior de 40 de persoane surde şi auzitoare. Acest cod este structurat pe 5 valori centrale, de importanţă egală, fiecare având încorporate unele principii, pe care le prezentăm în continuare. 1. Justificarea profesională. Acceptarea responsabilităţii pentru deciziile şi acţiunile profesionale. Principii : Confidenţialitatea, conduita profesională, scopul practicii şi integritatea serviciilor.

127

2. Competenţa profesională. Asigurarea unor servicii profesionale de calitate în practicarea interpretării. Principii: exactitatea interpretării, justificarea competenţei profesionale şi perfecţionarea profesională continuă.3. Nediscriminarea. Abordarea serviciului profesional cu respect şi sensibilitate culturală. Principii: nediscriminarea, preferinţe de comunicare şi interpreţi surzi.4. Integritatea în relaţiile profesionale. Acţionarea cu sinceritate şi corectitudine în relaţiile cu colegii şi cu clienţii. Principii: relaţii profesionale, imparţialitate, respect pentru colegi şi sprijin pentru asociaţiile profesionale.5. Integritate în practica afacerii. Acţionarea cu sinceritate şi sub aspect etic în toate fazele afacerii. Principii: practica afacerii, reprezentarea precisă creditelor şi rambursarea pentru servicii. În cazul folosirii de către clienţii surzi a unor dialecte regionale, a unor semne nestandardizate sau din alte limbi, în condiţii handicapante, ce pot influenţa comunicarea, sunt folosiţi interpreţi surzi.

Codul de etică al Asociaţiei Interpreţilor în Limbajul Gestual Australian a fost adoptat în 1997. În acelaşi an au fost aplicate standarde pentru interpreţii practicanţi, care aveau anterior diferite grade de pregătire. Într-un domeniu complet nereglementat, guvernul australian a înfiinţat în 1977 Autoritatea Naţională de Acreditare pentru Translatori şi Interpreţi (NAATI) care să instituie nivele de acreditare acceptate. În luna mai a anului 1988 NAATI a început să testeze şi să acrediteze interpreţi în limbajul gestual australian al surzilor (AUSLAN) iar după 1993 şi pe cei care fac interpretare din AUSLAN în limba engleză.

Situaţia limbajului gestual şi a interpretării în Finlanda Asociaţia Surzilor, Federaţia Deficienţilor de Auz, Asociaţia Deficienţilor Surzi-Orbi şi Asociaţia Interpreţilor în Limbaj Gestual au constituit un grup de colaborare pentru a forma în comun interpreţi în limbajul gestual in Finlanda şi pentru a ţine evidenţa acestora. Registrul de interpreţi finlandezi cuprinde o serie de informaţii despre interpreţii care au promovat un program de formare în cadrul uneia din organizaţiile care alcătuiesc consorţiul sau în alte organizaţii acceptate ca furnizoare de servicii pentru interpreţi. Pe baza acestui registru completat anual pot fi contactaţi interpeţii care lucrează cu normă întreagă şi pot fi evitate contactele inutile. Pentru a fi inclus în anuar, vârsta maximă este de 70 ani. Informaţiile din anuar sunt publice. Acesta cuprinde informaţii sub patru capitole, şi anume : - 1.) interpreţi în limbajul gestual pentru orice solicitări, - 2.) interpreţi pentru asurziţi, - 3.) interpreţi pentru persoane cu surdocecitate şi - 4.) interpreţi surzi pentru persoane cu surdocecitate.

Pot fi luaţi în evidenţă şi trecuţi în anuar şi studenţii de la cursurile de formare ca interpreţi, cu specificarea ,,student”, dar numai după ce au absolvit trei ani din cei patru de studiu. Clasificarea este modificată după absolvire. Pentru ca instituţia de formare să poată recomanda ca un student să fie trecut în anuar, nu este suficientă corectitudinea interpretării, ci trecerea probelor de interpretare în comunitatea de surzi şi interpretarea unei prezentări. Asociaţia promovează limbajul gestual şi desfăşoară cercetări legate de acest limbaj. Astfel, în 1998 a publicat „Dicţionarul de bază al Limbajului Gestual Finlandez” care a fost lansat în 2002 pe reţeaua on-line de web. În anul 2004 acest dicţionar a devenit disponibil pe smart-phone, PC de buzunar şi pe telefonul mobil al firmei Nokia Communicator. Alte activităţi importante includ producerea de materiale didactice pentru predarea limbajului gestual şi dezvoltarea serviciilor.

128

Secţia care se ocupă de dezvoltarea învăţământului caută să asigure folosirea limbajului gestual pe toată durata procesului de instruire a elevilor surzi. Unele proiecte includ o şcoală virtuală în limbaj gestual finlandez şi un centru de orientare profesională. Un proiect finanţat de Ununea Europeană- DEAFVOC- urmăreşte dezvoltarea predării limbajului gestual în învăţământul profesional prin folosirea tehnologiei informaţiei şi a comunicării. În administrarea Asociaţiei Surzilor din Finlanda se află o Şcoală Superioadă Populară (un centru de educaţie superioară pentru adulţi), care oferă activităţi şi cursuri pentru studenţii care folosesc limbajul gestual, pe baza unui Plan de învăţământ eleborat în colaborare cu universităţile obişnuite. Aici au loc cusuri de limbaj gestual pentru auzitori, care constituie un serviciu deosebit de important destinat publicului.

Serviciile de interpretare în limbajul gestual internaţional (GESTUNO) au început să fie asigurate pentru prima dată la Conferinţa FMS referitoare la familie din 1977, care a avut loc la Copenhaga, Danemarca. De atunci au continuat să fie prezente echipe de interpreţi în limbajul gestual internaţional (LGI) la manifestările organizate de Federaţia Mondială a Surzilor, care au fost plătiţi ca profesionişti pentru activitatea lor. Totuşi, cei mai mulţi dintre participanţii surzi nu au înţeles vocabularul de semne din dicţionarul Gestuno. Astfel că au apărut mai multe versiuni ale Gestuno, care cuprindeau semne foloste de-a lungul celor peste 200 de ani la conferinţele ce au avut loc în lume. Acestea sunt formate dintr-un un amestec de pantomimă şi semne actoriceşti folosite împreună cu un set de semne acceptate neoficial, pe care surzii le înţelegeau mai uşor. Cu ocazia celui de al VIII-lea Congres al FMS care a avut loc la Varna, Bulgaria în 1979, organizatorii au pregătit o echipă de interpreţi bulgari exclusiv in Gestuno, cei mai mulţi fiind profesori în şcolile pentru surzi, pentru a interpreta la Congres. Pentru cei mai mulţi din participanţi, rezultatul a fost nesatisfăcător. În consecinţă, în anul 1981, Comisia pentru Comunicare a FMS s-a întrunit la Roma şi a luat în discuţie aspecte legate de accesibilitatea sporită a Gestuno şi a promovat o rezoluţie mandatând formarea unui grup de interpreţi surzi şi auzitori care să lucreze ca interpreţi internaţionali la toate Congresele şi conferinţele internaţionale pentru participanţii care nu au interpreţi proprii. La Congresul Mondial al FMS din 1987, care a avut loc la Helsinki, Finlanda, s-a recunoscut tot mai clar că vocabularul Gestuno nu era suficient pentru asigurarea înţelegerii iar interpreţii în LGI vor trebui să folosească mai multe semne naturale internaţionale.

Din 1989 au început să se folosească interpreţi surzi care să lucreze în echipe internaţionale iar numărul acestora a crescut de la an la an, participând la toate Congresele FMS şi la unele manifestări mondiale, cum au fost festivalurile Deaf Way I şi II din 1989 şi respectiv 2002.

Formarea interpreților surzi Formarea şi folosirea de interpreţi surzi, este un aspect controversat în mediile de

specialitate. Sub aspect istoric, surzii au servit ca interpreţi neoficiali pentru alte persoane surde. Adeseori au fost abordate persoane surde educate, pentru a-i ajuta să înţeleagă unele documente dificile sau în situaţii unde existau bariere de limbaj. Interpreţii surzi au fost folosiţi alături de cei auzitori, pentru a permite accesul optim la informaţii pentru alţi surzi. De curând interpreţii surzi au reușit să obţină poziţia şi recunoaşterea internaţională ca profesionişti veritabili, care pot să lucreze cu normă întreagă sau în timp parţial. Unul din domeniile pentru care sunt pregătiţi interpreţii surzi este activitatea de pe platformă, unde interpreţii surzi şi auzitori lucrează împreună, în echipă. Aceştia, după ce primesc informaţiile de la interpretul auzitor, se adresează audienţei. De asemenea, interpreţii surzi lucrează cu surzii-orbi, cu surzi emigranţi precum şi cu persoane surde care au vedere

129

limitată. Ei pot folosi semne specifice pentru o regiune, grup etnic, de vârstă sau pentru persoane surde care posedă o cultură specifică, ce nu este prea bine cunoscută interpreţilor auzitori. O dată cu recunoaşterea şi folosirea pe scară mai largă a interpreţilor surzi s-a impus necesitatea finisării în continuare a acestei profesiuni. În Statele Unite RID a pregătit un grup de formatori şi o listă orientativă a resurselor care, după promovarea cu succes a testelor, se finalizează prin obţinerea certificatului de interpret surd. Activităţile de formare cuprind: modele de interpretare; istoricul profesiunii de interpret; codul de etică; activitatea în echipe de surzi şi auzitori ; specificul culturii la surzi şi auzitori; prelucrarea informaţiei în procesul interpretării; exemple de practicarea profesiunii. Participarea la seminarii şi la activităţi de formare destinate interpretării îi pregătesc pe surzi să promoveze atât testele de cunoştinţe cât şi pe cele de performanţă, care duc la obţinerea certificatului de interpret calificat. O dată atestaţi, interpreţii surzi sunt obligaţă să-şi menţină nivelul de calificare prin activităţi specifice de perfecţionare.

Se menţionează două situaţii în care se poate pune sub semnul întrebării rolul de interpret al acestor surzi. Una este atunci când interpreţii surzi au şi calificarea de avocat şi consiliază pe clienţii surzi, situaţie care poate duce la un conflict de interese sau să creeze neînţelegeri. De aceea este absolut necesar ca aceste două roluri să fie distincte. O altă situaţie se referă la diferenţele culturale. Pot exista cazuri cu care surzii sunt obişnuiţi dar care nu sunt acceptabile pentru auzitori, cum ar fi unele chestiuni legate de bani, unele forme de comentarii indirecte şi etichetarea socială a surzilor. În aceste situaţii interpreţii surzi trebuie să fie diplomaţi şi să găsească modalităţi prin care să prezinte clar intenţia mesajului, fără să creeze potenţiale conflicte culturale. Se poate aprecia că folosirea interpreţilor surzi asigură o mai mare eficienţă a accesului la limbaj iar clienţii surzi pot să-şi exprime mai clar şi mai sincer nevoile şi să-şi cunoască mai bine drepturile. O dată cu profesionalizarea domeniului, cu extinderea testării, atestării şi acreditării au apărut diverse aspecte legate de etica profesiunii, aceasta fiind asociată cu calitatea interpretării, care este mai mult decât alegerea gesturilor sau felul cum se mişcă mâinile.

Forumul European al Interpreţilor în Limbajul Gestual (EFSLI) Cu ocazia unei conferinţe de vară, organizată de Federaţia Naţională a Surzilor din Franţa, în colaborare cu Uniunea Europeană a Surzilor, care a avut loc în anul 1987 în localitetea Albi, s-a examinat posibilitatea interpretării în limbajul gestual în context european. Acesta a fost primul prilej cu care interpreţii europeni în limbajul gestual s-au întâlnit şi au examinat unele aspecte importante ale profesiunii lor. În acelaşi an, un grup de interpreţi în limbajul gestual au participat la Congresul Federaţiei Mondiale a Surzilor, care a avut loc la Helsinki, Finlanda, unde au hotărât să organizeze un seminar EFSLI cu sprijinul Uniunii Europene a Surzilor (EUD). Seminarul a avut loc la Glasgow, Scoţia, în anul 1988 şi s-a finalizat cu o serie de rezoluţii destinate să ghideze activităţile viitoare ale EFSLI. În anii următori au continuat întâlnirile neoficiale ale interpreţilor în limbajul gestual la Lisabona, Atena, Bruxelles şi Hamburg unde s-a decis acordarea unui status oficial EFSLI pentru a obţine sprijin financiar. În acest sens s-a elaborat un proiect de statut şi în luna august 1993 s-a ales la Bruxelles un comitet format din mai multe persoane provenind din diverse regiuni ale Europei. Primul seminar al EFSLI a avut loc la Edinburgh, Scoţia, având ca temă „Condiţiile de muncă”, urmat de adunarea generală anuală, evenimente posibile datorită ajutorului financiar acordat de Comisia Europeană și de EUD până în anul 1997, prin programul Helios II. Întotdeauna obiectivul EFSLI a fost să asigure un forum de discuţii şi de informare între interpreţii membri ai acestei organizaţii. În acest scop se organizează în fiecare an, după Adunarea Generală Anuală, un seminar EFSLI, cu participarea membrilor şi a unor oaspeţi din

130

întreaga lume. EFSLI depinde, sub aspect financiar, de bunăvoinţa membrilor săi. Cei din comitet acţionează voluntar, având responsabilităţi profesionale

Asociaţia Mondială a Interpreţilor în limbajul gestual (WASLI) Cu ocazia Congresului Mondial al FMS care a avut loc la Montreal, Canada, în data de 23 iulie 2003 interpreţii au audiat cuvântarea doamnei Carol-lee Aquiline, fost secretar general al FMS, care a afirmat că aşteaptă de la interpreţii în limbaj gestual să înfiinţeze o organizaţie mondială şi că o astfel de asociaţie este vitală pentru comunitatea internaţională a surzilor. Cu această ocazie s-a convenit să se înfiinţeze WASLI şi să se discute la nivelul asociaţiilor naţionale ale interpreţilor cu privire la denumirea finală şi să se aprobe statutul. S-a înfiinţat un grup de lucru care a primit mai multe responsabilităţi: să înceapă colectarea de fonduri; să contacteze asociaţiile naţionale ale interpreţilor în limbajul gestual cu privire la cuantumul cotizaţiilor şi să ofere sugestii referitoare la nivelul acestor contribuţii; să propună nominalizarea de funcţionari şi să organizeze întâlnirea din 26-30 octombrie 2005 în Africa de Sud. Până în 2003 WASLI avea 12 ţări membre Australia, Columbia, Cuba, Filipine, Finlanda, Italia, Japonia, Nepal, Norvegia, Scoţia Statele Unite şi Uganda. Astăzi numărul asociaţiilor membre a crescut simţitor. La solicitarea mai multor naţiuni aflate la începutul etapelor de dezvoltare s-au iniţiat următoarele documente: sugestii privind înfiinţarea unei asociaţii naţionale a interpreţilor; stabilirea nivelurilor de calificare naţională a interpreţilor în limbaj gestual; sugestii privind elaborarea unui Statut. S-a considerat că sunt importante unele principii orientative ale unei asociaţii naţionale a interpreţilor în limbaj gestual, cum ar fi relaţiile cu comunitatea de surzi, statutul propriu, obţinerea autonomiei faţă de asociaţiile naţionale ale surzilor, folosirea corectă a limbii naţionale şi a limbajului gestual, precum şi colaborarea cu înterpreţii în limbajul verbal.

Bibliografie

Barbu, Fl., Limbaj gestual, comunicare și interpretare, Editura Lumen, Iași, 2010. Bergman, A., Ravn, T., 2001 - Deaf, Language, Culture. Proiect Socrates, 2000, Destelbergen (Traducere de Fl.Barbu (cu sprijin financiar UNICEF si Asociatia Reninco, Bucuresti, 2001). Buică, C.B., 2004 - Structura limbajului mimico-gestual. In: Bazele defectologiei, Editura “Aramis”, Bucuresti, p. 210-212. Dinu, M., 1997 - Comunicarea, Bucuresti, Editura Stiinţifică. Drăguţoiu, I., 1992 - Limbajul mimico-gestual, Dictionar bilingv, Arhiepiscopia Ardealului, Sibiu. Frishberg, N., 1994 – Interpreting for Deaf People, RNID, Inc., Silver Spring, MD.. Lane, H., Hoffmeister, R., Bahan, B., 1996 - A Journey into the deaf World. San Diego, CA: DawnSignPress. Moody, B., 1991 - Interpreting for deaf and hearing people in the United States In Franco-American Colloquium. Paris-New York, p.145-151. Onu, C., 2009 - Dicţionar religios al limbajului mimico-gestual, Editura Universităţii din Piteşti. Padden, C., Humphries, T., 2005 – Inside Deaf Culture. Harvard Univ. Press, Cambridge, Massachusetts, London. Popa, M., 2002 - Deficienţa de auz. Repere psihologice şi metodologice. Tîrgu Mureş, Editura Dimitrie Cantemir.

131

Pufan, C., 1972 - Probleme de surdopsihologie, vol. I, Bucureşti, EDP. Pufan, C., 1982 - Probleme de surdpsihologie, vol. II, Bucureşti, EDP. Rusticeanu, D., 1932 – Limbajul mimico-gesticular. Cernăuți. Stănică, I., Popa, M., Popovici, D. V.. 2001 - Psihopedagogie specială, vol. IV, Deficienţa de auz. Bucuresti, Editura Pro Humanitate. Texier, C., Lamothe, M., 2003 - Association „Deux Langues Pour Une Education” Presentation du projet. Poitiers. Wald, L., 1973 - Sisteme de comunicare umană. Editura Ştiinţifică, Bucureşti. *** GESTUNO, Dictionar gestual internatiomal, Varna, 1978. *** Manual de limbaj gestual românesc. ANSR, Bucureşti, Editura Mega, 2003.

*** Regulile Standard privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap. ONU, New York, 1994

***Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, New York, 1948***Ordinul comun al MEC si MSf nr.721 si 5075 din 1 octombrie 2002 pentru aprobarea

Regulamentului privind procedura şi condiţiile de autorizare a interpreţilor limbajului mimico-gestual şi limbajului specific persoanelor cu surdocecitate

132

133

134

135