uniunea europeană pentru profesori și elevi - · pdf filede asemenea, în ceea ce...
TRANSCRIPT
Marius Lupşa MATICHESCU (Coordonator)
UniuneaEuropeanăpentruprofesorișielevi
UniuneaEuro
peanăpentrupro
feso
rișielevi
Timişoara 2014
Editarea acestui volum a fost realizată pe baza finanţării oferite de Education,Audiovisual&CultureExecutiveAgency, Brussels, Belgium prin Programul LifelongLearning Programme – Call for Proposals 2013 (EAC/S07/12) Jean MonnetProgramme,KeyActivity1–“LearningEUatSchool” şi Universitatea de Vest din Timişoara în cadrul proiectului IncreasingthevisibilityoftheEUintheschoolsfromdisadvantagedregions, codul proiectului: 542933-LLP-1-2013-1-RO-AJM-ICS
ISBN 978-606-711-090-6 9 786067 110906
Ioan PĂŞCUŢĂ Marian D. ILIE Liliana BUNOIU Paul SÂRBESCU Cătălin FLOREA
Marius Lupşa MATICHESCU (Coordonator)
Uniunea Europeană pentru profesori şi elevi
Ioan PĂŞCUŢĂ
Marian D. ILIE
Liliana BUNOIU
Paul SÂRBESCU
Cătălin FLOREA
© Editura EIKON
Cluj‐Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacţia: tel 0364‐117252; 0728‐084801; 0728‐084802
e‐mail: [email protected]
Difuzare: tel/fax 0364‐117246; 0728‐084803
e‐mail: [email protected]
web: www.edituraeikon.ro
Editura Eikon este acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din
România (CNCS)
Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României
ISBN 978-606-711-090-6
Editori: Valentin AJDER
Vasile George DÂNCU
Tipar: Tipografia PARTOŞ
Timişoara, Str. Zugrav Nedelcu nr. 5
tel. 0734-993020
e-mail: [email protected]
web: www.tipografiapartos.ro
Marius Lupşa MATICHESCU (Coordonator)
Uniunea Europeană pentru profesori şi elevi
Ioan PĂŞCUŢĂ
Marian D. ILIE
Liliana BUNOIU
Paul SÂRBESCU
Cătălin FLOREA
Cluj-Napoca, 2014
Aprecieri
Editarea acestui volum a fost realizată pe baza finanţării oferite de Education, Audiovisual & Culture Executive Agency, Brussels, Belgium prin Programul Lifelong Learning Programme – Call for Proposals 2013 (EAC/S07/12) Jean Monnet Programme, Key Activity 1 – “Learning EU at School” şi
Universitatea de Vest din Timişoara în cadrul proiectului Increasing the visibility of the EU in the schools from disadvantaged regions, codul
proiectului: 542933-LLP-1-2013-1-RO-AJM-ICS
Prezentul volum reprezintă compilaţia unui set de lucrări pe tema Uniunii
Europene realizate de către cadre didactice. Echipa de management nu îşi
asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Responsabilitatea
privind conţinutul materialelor revine în totalitate autorilor acestora, în
conformitate cu prevederile legii.
Echipa de management Increasing the visibility of the EU
in the schools from disadvantaged regions 542933-LLP-1-2013-1-RO-AJM-ICS
Cuvânt înainte Lucrarea Uniunea Europeană pentru profesori şi elevi este o compilaţie de
materiale menită să furnizeze într-o manieră sistematizată informaţii esenţiale
despre istoricul şi specificul Uniunii Europene. Aşa cum însăşi titlul o
sugerează, lucrarea este concepută pentru uzul cadrelor didactice şi al elevilor
de la nivel gimnazial fiind structurată pe cinci capitole prin intermediul cărora
sunt prezentate pe lângă istoricul, populaţia şi geografia, aspecte precum
simbolurile, instituţiile sau drepturile şi libertăţile fundamentale existente la
nivelul Uniunii Europene.
Prin conţinutul informaţional al acestui volum, ca de altfel prin toate
materialele realizate în cadrul acestui proiect, ne-am propus să oferim un
suport pentru creşterea calităţii procesului instructiv-educativ în şcolile unde
numărul de material didactice despre Uniunea Europeană este unul redus, iar
accesul la informaţie este adesea limitat. Mai mult decât atât, prin demersul
nostru ne dorim să susţinem şi să contribuim la formarea unor reprezentări
pozitive asupra Uniunii Europene.
Cu distinsă consideraţie,
Timişoara Asistent univ. dr. Marius Lupşa MATICHESCU
08 Iunie 2014
CUPRINS
Capitolul I: Istoricul şi Tratatele Uniunii Europene .................................. 9 Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană ................................................ 9 Tratatul de la Amsterdam ........................................................................................................ 2 Tratatul de la Nisa ....................................................................................................................... 4 Tratatul de la Lisabona .............................................................................................................. 7
Capitolul II: Populaţia şi Geografia Uniunii Europene ........................... 21 Geografia Uniunii Europene .................................................................................................. 21 Populaţia Europei ...................................................................................................................... 26 Statele membre ale Uniunii Europene .............................................................................. 31
Capitolul III: Simbolurile Uniunii Europene ............................................. 34 Simbolurile Uniunii Europene .............................................................................................. 34 Ziua Europei ................................................................................................................................. 37 Unitate în Diversitate ............................................................................................................... 41 Euro ca Simbol ............................................................................................................................ 45
Capitolul IV: Instituţiile Uniunii Europene ................................................ 49 Parlamentul European ............................................................................................................. 49 Comisia Europeană ................................................................................................................... 54
Capitolul V: Drepturile, libertăţile fundamentale, organizarea internă şi politica externă în Uniunea Europeană .................................. 56
Cele patru Libertăţi de circulaţie în Uniunea Europeană .......................................... 56 Economia U.E. - piaţa internă, competiţia, uniunea monetară, supravegherea financiară ...................................................................................................................................... 61
9
Capitolul I: Istoricul şi Tratatele Uniunii Europene
TRATATUL DE LA MAASTRICHT PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ
Cătălin FLOREA
Odată cu căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est, europenii devin din ce în
ce mai apropiaţi. În 1993, Pieţei unice i se adaugă cele „patru libertăţi”: libera circulaţiei a
mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor. De asemenea, în ceea ce priveşte istoria
Uniunii Europene, anii ’90 sunt reprezentativi pentru semnarea a două tratate, unul dintre ele
fiind Tratatul privind Uniunea Europeană sau Tratatul de la Maastricht, despre care voi detalia
mai multe în rândurile ce urmează, iar şase ani mai târziu, în 1999, Tratatul de la Amsterdam,
ce va fi de asemenea abordat în cadrul prezentului volum într-un capitol ulterior. Este o
perioadă în care oamenii devin preocupaţi de protecţia mediului şi de luarea unor măsuri
comune în materie de securitate şi apărare. Un moment important al anilor ’90 este acela când
un mic oraş din Luxemburg, Schengen, va da numele său acordurilor care le vor permite,
treptat, cetăţenilor europeni, să călătorească fără a li se verifica paşapoartele la graniţă.
Milioane de tineri pleacă la studii în alte ţări cu ajutorul UE. Comunicarea se face din ce în ce
mai uşor pe măsură ce încep să fie folosite telefoanele mobile şi internetul (www.europa.eu).
Mai departe voi vorbi însă despre Tratatul privind Uniunea European (TUE).
Acesta reprezintă o nouă etapă în procesul de integrare europeană, întrucât prin
intermediul său este demarat procesul de intregrare politică. Acest tratat întemeiază o Uniune
Europeană fondată pe trei piloni: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate
comună (PESC) şi cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar în materie penală (JAI). De
asemenea, prin intermediul acestui tratat îţi face apariţia cetăţenia europeană, se consolidează
puterile Parlamentului European şi se lansează Uniunea Economică şi Monetară (UEM). De
asemenea, CEE devine Comunitatea Europeană (CE).
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992,
a intrat în vigoare un an mai târziu, la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor
elemente externe, cât şi interne. Pe plan extern, prăbuşirea comunismului în Europa de Est şi
perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea
poziţiei internaţionale a Comunităţii. La nivel intern, statele membre doresc să continue
progresele înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.
Aceste elemente au dus la convocarea a două Conferinţe inter-guvernamentale, una
privind UEM şi cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 şi
28 iunie 1988 a încredinţat unui grup de experţi, al cărui preşedinte a fost Jacques Delors,
misiunea de a elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii
economice. Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum
belgian privind relansarea instituţională şi a unei iniţiative franco-germane care invita statele
membre să ia în considerare accelerarea construcţiei politice a Europei, a decis să examineze
necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene
(http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm).
10
În ceea ce priveşte obiectivele acestui tratat, se pot identifica cu uşurinţă două motive
principale ce au dus la semnarea Tratatului de la Maastricht, şi anume: motivul economic
iniţial al Comunităţii, având ca principal scop realizarea unei pieţe comune, pe de o parte, şi
vocaţia politică exprimată, pe de cealaltă parte, care a depăşit chiar scopul economic al
tratatului.
Sintetizând deci, pot fi conturate cinci obiective principale ce urmau a fi atinse prin
intermediul Tratatului de la Maastricht:
consolidarea legitimităţii democratice a instituţiilor;
creşterea eficienţei instituţiilor;
introducerea unei uniuni economice şi monetare;
dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunităţii;
instituirea unei politici externe şi de securitate comune.
(http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_ro.htm).
Laffan (1992 în Priemus et.al., 1994) este de părere că semnarea Tratatului de la
Maastricht din luna noiembrie a anului 1991 a avut un impact semnificativ asupra politicii şi
economiei din spaţiul european. Aceasta deoarece în ultima jumătate a anilor ’80 se poate
observa o creştere semnificativă a procesului economic european şi a integrării monetare.
Scopul Uniunii Economice şi Monetare (UEM), ce părea a fi intangibil cu un deceniu mai
devreme dintr-odată părea, cel puţin pentru elita politică a Europei accesibil, chiar inevitabil.
Încă de la semnarea acestui tratat, pasul a fost făcut cu stângul. Aceasta deoarece, pe de o
parte, procesul de ratificare a fost unul de durată şi a inclus nevoia a două referendum-uri în
Danemarca, precum şi unul cu balanţa puţin îndreptată spre implementare în Franţa. Uniunea
Economică şi Monetară (UEM) a fost zguduită şi de evenimentele din toamna anului 1992,
respectiv vara anului 1993, acestea ducând la punerea la îndoială a viitorului acestui tratat. Cu
toate acestea, se poate observa că elitele politice s-au îndreptat mai mult spre a îndeplini
obiectivele Uniunii Europene, şi mai puţin spre interesele populaţiilor naţionale pe care le
reprezintă. Însă, odată ce Europa face trecerea de la creştere economică la recesiune, pe
agenda europeană îşi fac apariţia tot mai multe probleme naţionale, ce iau locul viziunii
europene. În orice caz, în luna iulie a anului 1993, 11 din cele 12 state membre aveau ratificat
acest tratat (Priemus et.al., 1994).
Tratatul de la Maastricht şi noile implementări pe care le pune în discuţie pentru statele
membre, în special cea cu privire la „cetăţenia europeană” vor domina agenda europeană a
anilor ’90, însă nu sunt neglijate şi celelalte aspectele importante ale acestui tratat, cum ar fi
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) pe de o parte, şi o mai mare unitate politică, pe de
cealaltă parte (Priemus et.al., 1994).
Goldstein (1992) este de părere că era inevitabil ca Tratatul de la Maastricht să nu se
confrunte cu dificultăţi. Aceasta deoarece, după spusele autorului, acesta a fost conceput
prematur şi a fost prea ambiţios pentru a putea supravieţui în totalitate în forma în care a fost
conceput. Goldstein (1992) vorbeşte despre aceeaşi problemă ce va fi mai târziu analizată în
detaliu de Priemus et.al. (1994), şi anume încetarea „Euro-foriei” prin trecerea de la creştere
economică la recesiune. Visul ce stătea la baza Tratatului de la Maastricht era de a face loc
unei uniuni politice şi economice ce avea să edifice într-o zi „Statele Unite ale Europei”
(Goldstein, 1992).
Liderii europeni au descoperit nouă luni mai târziu că sincronizarea acestor evenimente
a fost greşită. Aceste 12 state, ce făceau parte din Comunitatea Europeană în perioada în care
Tratatul de la Maastricht a fost elaborat, s-au dovedit a fi prea divizate pentru a se putea
supune unei integrări monetare şi indispuse să renunţe la o parte din puterea lor în favoarea
autorităţilor „federale” de la Bruxelles. Însă, odată cu refendumurile eşuate din Danemarca,
respectiv rezultatul marginal favorabil din Franţa au scos la iveală susţinerea scăzută pentru
unificare între statele membre CE. Pieţele financiare europene s-au prăbuşit odată cu creşterea
11
incertitudinii ratificării acestui tratat. Speculatorii au prăbuşit pieţele în cele două zile de
panică din septembrie, vânzând foarte ieftin lirele sterline până când Marea Britanie şi Italia
au fost forţate să renunţe la mecanismul de schimb valutar fix. Încercarea statelor Comunităţii
Europene de a impune o disciplină financiară comună a fost subminată. Pieţele au câştigat
putere în detrimentul guvernelor statelor membre ale CE, iar Tratatul de la Maastricht a fost
pus în pericol (Goldstein, 1992).
Unul dintre părinţii fondatori a unei Europe unite, Jean Monnet, ne-a avertizat în timp
ce îşi scria memoriile, în urmă cu aproximativ patru decenii: „Construirea Europei, similar
revoluţiilor paşnice, necesită timp – timp să convingă, timp să se adapteze gândirii oamenilor
şi timp să se conformeze marilor transformări” (în Goldstein, 1992)
În concluzie, Tratatul de la Maastricht a încercat să facă prea multe mult prea devreme.
Un efort de reînnoire al cauzei europene spre unitate ar putea avea succes dacă am urma o cale
mai realistă în anii ce urmează (Goldstein, 1992).
BIBLIOGRAFIE
1. Goldstein, W. (1992). Europe after Maastricht. Foreign Affairs, 71(5), 117-132;
2. Priemus, Hugo, Kleinman, Mark. (1994). Maastricht Treaty: Consequences for national
housing policies, Housing Studies;
3. http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_maastricht_r
o.ht, ultima accesare 1 mai 2014.
4. http://europa.eu/about-eu/eu-history/index_ro.htm, ultima accesare 6 iulie 2014.
Cătălin Florea este licenţiat în Ştiinţe Politice şi a absolvit masteratul de Studii şi
dezvoltare internaţională organizat de Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale
Comunicării a Universităţii de Vest din Timişoara. Interesele sale sunt în domeniul studiilor
de gen, feminismului şi ale politicilor legate de învăţământul superior.
12
TRATATUL DE LA AMSTERDAM
Florin Nicuşor GREŞEA
Imediat după implementarea Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi
intrat în vigoare mai mult de un an mai târziu, pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că va fi
organizată o conferinţă în anul 1996, cu scopul de a revizui Tratatul privind Uniunea
Europeană.
Această Conferinţa inter-guvernamentală s-a desfăşurat însă pe o durată mai vastă
decât s-au aşteptat organizatorii: a fost deschisă la Torino pe 29 martie 1996 şi s-a încheiat la
Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu privire la un nou Tratat,
semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare aproape doi ani mai
târziu, la 1 mai 1999.
Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :
- să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii
Europene;
- să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze
securitatea;
- să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;
- să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.
(http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf)
Scopul principal al Tratatului de la Amsterdam era creşterea legitimităţii democratice a
Instituţiilor Europene prin creşterea puterii Parlamentului European, a Reformelor în
Securitate şi Justiţie, inclusiv prin introducerea unei politici de securitate, reconstrucţia celor
trei „stâlpi” ai Uniunii Europene, precum şi reformarea instituţiilor pentru a face posibilă
expansiunea ce urma să aibe loc.
(http://testpolitics.pbworks.com/w/page/20734325/The%20Treaty%20of%20Amsterdam)
Tratatul de la Amsterdam este construit din 13 protocoale şi 3 secţiuni importante,
ambele introducând noi articole şi renumerotând pe cele precedente. Articolul 1 îmbunătăţeşte
Tratatul privind Uniunea Europeană şi aduce în discuţie politici de cooperare, printre care şi
Politica de Securitate Comună. Următoarele patru articole modifică Tratatul Comunităţii
Europene şi Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (care acum este expirat),
Tratatul EURATOM şi actele ce acoperă alegerea şi funcţionarea Parlamentului European.
Precizările finale conţin alte patru articole. Tratatul doreşte să simplifice Tratatele Comunităţii
prin înlăturarea articolelor scoase din uz şi renumerotarea celorlalte pentru a face ca masivul
document să fie mai uşor de citit. Alte capitole ale tratatului abordeaza probleme ce afecteaza
Cetăţenii Europeni, discutând despre securitatea lor personală şi legală, imigraţia şi prevenire a
fraudelor. UE poate acum să legifereze imigraţia şi procedurile civile, pentru a putea asigura
libertatea de circulaţie a persoanelor, una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale
Comunităţii Europene
(http://testpolitics.pbworks.com/w/page/20734325/The%20Treaty%20of%20Amsterdam)
Alte două reforme se petrec la nivel instituţional. Procedura Co-deciziei, ce includea
Parlamentul European şi Consiliul European a suferit schimbări la nivelul obiectivului, rolul
13
principal fiind acum deţinut de Parlamentul European. Acest tratat permite de asemenea
statelor membre să coopereze mai îndeaproape.
De asemenea, pentru a asigura o mai bună vizibilitate a Uniunii Europene în afara
acesteia, a fost creat postul de Înalt Reprezentant al Politicii Externe a Uniunii Europene,
astfel încât actorii din afara UE să poată aborda o singură persoană în probleme de politică
externă. Aceasta permite asocierea politicii externe a UE cu „o faţă şi un nume” şi, deşi
Tratatul de la Amsterdam nu discută despre o poziţie comună a defensivei în cadrul UE, a
încercat să crească reponsabilităţile şi posibilităţile pacifiste prin crearea unor legături mai
puternice cu organizaţiile Europei de Vest.
(http://testpolitics.pbworks.com/w/page/20734325/The%20Treaty%20of%20Amsterdam)
Tratatul de la Amsterdam a stabilit fundaţia revizuirilor viitoare ale acestui tratat, fiind
urmat de Tratatele de la Nice şi apoi cel Constituţional, ce a fost abandonat şi înlocuit de
Tratatul de la Lisabona.
Tratatul de la Amsterdam a atrans însă şi critică, în special atunci când vine vorba de
deficitul democratic precum şi neajunsurile reformelor sale. Deficitul democratic al UE nu a
fost însă stabilit de acest tratat. Negocierile precedente acestui tratat s-au desfăşurat între
guverne şi state, fără participare publică, iar negocieri s-au desfăşurat în spatele uşilor închise
fără nicio transparenţă a discuţiilor. Puterea Parlamentului European, chiar dacă a fost extinsă
prin intermediul acestui tratat, aceasta nu a acoperit o arie suficient de vastă. Aceasta avea însă
să fie corectată de Tratatul de la Nice.
Tratatul nu a făcut nimic pentru a pregăti Uniunea Europeană pentru expansiunea ce
avea să se întâmple, iar instituţiile au fost slab adaptate pentru a face faţă acestei expansiuni.
Multe state considerau că instituţiile existente nu îşi făceau treaba nici măcar pentru cele 15
state membre, fără a lua în considerare expansiunea ce urma.
A fost de asemenea foarte criticat atunci când a intrat în discuţie pasul către o uniune
politică. Compenţa în alte arii decât sfera economică nu a fost extinsă, iar Cooperarea Juridică
şi Poliţienească, precum şi Politică Comună de Securitate Externă, a rămas slabă şi prematură.
(http://testpolitics.pbworks.com/w/page/20734325/The%20Treaty%20of%20Amsterdam)
Europa mereu a fost prinsă între două dimensiuni, pe de o parte cea economică, în care
este o uniune economică şi de schimb, iar pe de cealaltă cea socială, unde Europa se implică
mai profund în afacerile tuturor. (http://www.europeanlawmonitor.org/treaties/eu-treaties-
treaty-on-european-union-maastricht-treaty-of-nice-lisbon-treaty.html)
BIBLIOGRAFIE
1. http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf, ultima accesare 20 mai
2014;
2. http://testpolitics.pbworks.com/w/page/20734325/The%20Treaty%20of%20Amsterdam,
ultima accesare 20 mai 2014;
3. http://www.europeanlawmonitor.org/treaties/eu-treaties-treaty-on-european-union-
maastricht-treaty-of-nice-lisbon-treaty.html, ultima accesare 20 mai 2014.
Greşea Florin Nicuşor este absolvent al Universităţii Eftimie Murgu din Reşiţa – este
maistru instructor la Liceul Tehnologic Dacia din Localitatea Caransebeş, Judeţul Caraş-
Severin.Pe parcursul activităţii didactice a participat la diverse programe de perfecţionare,
precum şi coordonarea/organizarea activităţilor realizate in cadrul proiectului de colaborare
între unitatea şcolară la care activez şi Asociaţia Viitorul din Elveţia.
14
TRATATUL DE LA NISA
Ioan BICA
Problemele nesoluţionate de Tratatul de la Amsterdam trebuiau rezolvate prin Tratatul
de la Nisa. Cu toate acestea, tratatul a pregătit doar parţial Uniunea Europeană pentru
extinderile importante spre est şi sud de la 1 mai 2004 şi 1 ianuarie 2007. Prin urmare, ca
răspuns la întrebările ridicate în Declaraţia de la Leaken din 15 decembrie 2001, Convenţia
privind viitorul Europei a încercat să elaboreze un nou temei juridic pentru Uniune, sub forma
Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa. În urma referendum-urilor cu rezultate
negative organizate în două state membre, acest tratat nu a fost ratificat.
(http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html)
Tratatul de la Nisa a fost redactat în luna decembrie a anului 2000 în cadrul Conferinţei
Interguvernamentale 2000 şi a fost semnat 2 luni mai târziu. Având ca scop extinderea UE,
acesta a găsit o soluţie în ceea ce priveşte reformele instituţionale şi procesele de luare a
deciziei, probleme ce au fost ridicate de Tratatul de la Amsterdam.
(http://testpolitics.pbworks.com/w/page/20734326/The%20Treaty%20of%20Nice
În ceea ce priveşte obiectele acestui tratat, punctul de plecare a fost reprezentat de
Concluziile Consiliului European de la Helsinki din 1999, ce prevedeau că UE trebuia să fie
capabilă să primească, de la sfârşitul anului 2002, noile state membre pregătite pentru aderare.
Întrucât doar două dintre statele solicitante aveau o populaţie mai mare decât media statelor
membre de la vremea respectivă, ponderea politică a ţărilor cu o populaţie mai mică trebuia să
crească considerabil. Prin urmare, Tratatul de la Nisa viza să sporească eficienţa şi
legitimitatea instituţiilor UE şi să pregătească UE pentru următoarea sa mare extindere.
O altă problemă ce trebuia rezolvată prin intermediul acestui tratat erau cele ridicate
odată cu Conferinţele interguvernamentale (CIG) de la Maastricht şi Amsterdam (1.1.3.), unde
au fost abordate o serie de probleme instituţionale, fără ca ele să fie însă rezolvate în mod
satisfăcător (problemele nesoluţionate de Tratatul de la Amsterdam): dimensiunea şi
componenţa Comisiei, ponderarea voturilor în Consiliu şi extinderea votului cu majoritate
calificată. Pe baza unui raport al Preşedinţiei finlandeze, Consiliul European de la Helsinki a
decis, la sfârşitul anului 1999, ca problemele nesoluţionate de Tratatul de la Amsterdam şi
toate celelalte modificări necesare pentru pregătirea extinderii să fie abordate în cadrul unei
CIG.
CIG a fost deschisă la 14 februarie 2000 şi şi-a încheiat activitatea la Nisa la 10
decembrie 2000. Aceasta a ajuns la un acord asupra chestiunilor instituţionale menţionate mai
sus, precum şi asupra altor puncte, printre care o nouă repartizare a mandatelor în Parlamentul
European, o cooperare consolidată mai flexibilă, monitorizarea drepturilor şi valorilor
fundamentale în UE şi consolidarea sistemului judiciar al UE.
(http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html)
În Tratatul de la Nisa şi-au făcut apariţia cele mai importante dezvoltări ce aveau să
ducă la extinderea Uniunii Europene. Acest tratat a fost scris având în vedere numărul
crescând al membrilor comunităţii ca rezultat direct al expansiunii şi reformelor la nivel
instituţional şi birocratic ce trebuiau să se desfăşoare la nivelul UE.
Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să vină cu soluţia corectă cu privire la mărimea şi
formarea Consiliului, distribuirea voturilor în Consiliu şi expansiunea sferei de implementare
15
în favoarea principiului majorităţii. De aceea, toate aceste probleme trebuiau să fie rezolvate
prin intermediul Tratatului de la Nisa. Conferinţa Interguvernamentală ce s-a întrunit în 14
februarie 2000 dorea să rezolve toate problemele ce au fost iscate de Tratatul de la Amsterdam
şi să facă loc unei Uniunii Europene mai eficiente ca instituţie.
Tratatul de la Nisa a fost ratificat în 1 februarie 2003, şi aducea mai multe reglementări
cu privire la distribuirea voturilor statelor membre şi numărul de membrii reprezentaţi în
Consiliul European, după expansiune. Tratatul a prevăzut ca după expansiune, numărul de
scaune din Parlamentul European să fie extins la 732, care depăşea limita maximă prevăzută
de Tratatul de la Amsterdam. Numărul maxim de voturi ce puteau veni din Consiliul European
a fost şi el la rândul lui extins de la 87 la 287.
(http://www.trtenglish.com/trtworld/en/newsDetail.aspx?HaberKodu=9c947bc6-9fa7-445b-
bbaa-452f1681efe0
Tratatul de la Nisa a extins ariile acoperite de necesitatea unui vot majoritar calificat să
includă: libera circulaţie, cooperarea în materiile legale şi civice, înţelegeri internaţionale cu
privire la dimensiunea comercială a serviciilor şi proprietăţii intelectuale, politici industriale,
cooperare tehnică şi economică cu alte state, precum şi principiile Curţii de Justiţie, pe lângă
altele.
Cea mai importantă schimbare adusă de Tratatul de la Nisa a fost extinderea ariei
procedurilor de decizie comună. Necesitatea unui vot prin majoritate calificată ce a înlocuit
votul unanim a intrat în vigoare pentru 29 din cele 70 de articole ale acestui tratat.
Mecanismele Uniunii Europene de luare a deciziei au devenit mult mai eficiente odată cu
implementarea Tratatului de la Nisa Acest tratat a oferit mai multă putere Uniunii Europene în
mai multe sectoare, în special în cele de securitate şi apărare, ceea ce a fost interpretat de unele
state membre drept o ameninţare împotriva structurilor naţionale. Una dintre motivele ce a dat
naştere acestei percepţii a fost tructurarea armatei UE, ce era prevăzută în acest tratat.
Necesitatea ca acest tratat să fie implementat de fiecare dintre parlamentele statelor
membre a ridicat însă probleme. Irlanda a trebuit să organizeze un referendum, ca parte a
sistemului legal intern iar, spre surpriza Guvernului Irlandez şi a celorlalte state membre,
cetăţenii nu au fost de acord cu implementarea Tratatului de la Nisa. Aceasta a fost cauzată de
cantitatea scăzută de informaţii la care au avut acces cetăţenii irlandezi. Primul refendum din
Irlanda a adus o rată a refuzului implementării acestui tratat de 53,87%, însă în al doilea
referendum pe aceeaşi temă, 62,89% dintre irlandezi au fost de acord cu implementarea
Tratatului de la Nisa.
Astfel, putem concluziona că principalul obiectiv al Tratatului de la Nisa este să
pregătească Uniunea Europeană pentru a include noi membri într-un nou val de extindere.
Puterea votului consiliului, implementarea majorităţii absolute şi reformele Comisiei sunt cele
mai importante aspecte ale acestui tratat. Tratatul de la Nisa a reprezentat o reformă la nivel
instituţional, modernizând instituţiile Uniunii Europene prin intermediul unui aranjament la
nivel autorităţii lor şi prin eliminarea dreptului la veto al membrilor săi în aproximativ 30 de
sectoare. Tratatul de la Nisa a fost considerat un punct culminant al procesului de extindere a
Uniunii Europene şi este un pas important spre elaborarea unei Constituţii a Uniunii Europene.
Uniunea Europeană îşi concentrează acum atenţia pe implementarea unei Constituţii
având la bază acest tratat, iar aceste discuţii stau la baza Conferinţelor Interguvernamentale ce
se desfăşoară. Tratatul de la Nisa nu este nici primul, şi nici ultimul care va reprezenta o
reformă a eforturilor Uniunii Europene de a-şi restructura propriile instituţii. Aflată într-un
proces constant de evoluţie la nivel structural, adaptare şi renovare, Uniunea Europeană şi-a
păstrat eforturile de reformă instituţională chiar şi după semnarea Tratatului de la Nisa.
(http://www.trtenglish.com/trtworld/en/newsDetail.aspx?HaberKodu=9c947bc6-9fa7-445b-
bbaa-452f1681efe0)
16
BIBLIOGRAFIE
1. http://www.trtenglish.com/trtworld/en/newsDetail.aspx?HaberKodu=9c947bc6-9fa7-
445b-bbaa-452f1681efe0
2. http://testpolitics.pbworks.com/w/page/20734326/The%20Treaty%20of%20Nice
3. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.4.html
Bica Ioan este absolvent al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a
Banatului, Regele Mihai I al României din Timişoara - Facultatea de Management Agricol -
este profesor de învăţământ preuniversitar la Liceul Tehnologic „Sf. Dimitrie”, Teregova.
Definitivatul în învăţământ l-a obţinut în anul 2011. Pe parcursul activităţii didactice a
participat la diverse programe de perfecţionare, precum şi la implementarea proiectelor : „A
doua şansă – O nouă şansă”, „Azi practicant mâine angajat”.
17
TRATATUL DE LA LISABONA
Loredana LELEŞAN
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, cunoscut ca Tratatul de la Lisabona, a fost
semnat în 2007 şi a intrat în vigoare în 2009, la 8 ani după ce liderii Uniunii Europene au decis
crearea unei Uniuni mai democratice, mai transparente şi mai eficiente. Tratatul a apărut ca
urmare a eşecului adoptării Tratatului Constituţional; cu toate acestea, el reprezintă un pas
important în vederea construcţiei europene şi a promovării valorilor europene.
Tratatul este format din două părţi: Tratatul Uniunii Europene şi Tratatul asupra
funcţionării Uniunii Europene; acesta intenţiona să reformeze funcţionarea Uniunii, ca urmare
a celor două valuri de extindere care au avut loc din 2004 şi care a determinat creşterea
numărului membrilor de la 15 la 27. (www.lisbon_treaty.org).
Din textul Tratatului dispare conceptul de Constituţie, iar simbolurile Uniunii Europene
nu mai sunt menţionate. Carta Drepturilor Fundamentale nu mai e parte integrantă a noului
tratat, fiind publicată distinct şi având aceeaşi valoare ca şi Tratatul de la Lisabona.
(Alexandrescu, 2010). Tratatul aduce o serie de modificări în raport cu documentele
precedente: reducerea numărului comisarilor (aplicabil din 2014), schimbarea ponderii de
voturi de către statele membre, extinderea domeniului de aplicare a majorităţii calificate
pentru noi zone. (www.lisbon_treaty.org). De asemenea, Tratatul stabileşte modalitatea de
desemnare a preşedintelui Consiliului European şi limitele mandatului acestuia: preşedintele
va fi ales cu majoritate calificată de către Consiliul European pentru o perioadă de 2 ani şi
jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată; acesta nu îşi va putea asuma
roluri naţionale. Rolul său este de a fi o voce a Uniunii Europene, de a o reprezenta în relaţiile
internaţionale şi de a coordona activitatea Consiliului European. Textul Tratatului prevede şi
modificări în procesul de luare a deciziilor la nivelul Consiliului de Miniştri: a fost modificat
sistemul de vot şi s-a introdus “dubla majoritate” (se calculează în conformitate cu
următoarele criterii: 55% din numărul statelor membre şi 65% din numărul populaţiei). Acest
sistem de vot nu este încă în vigoare, el va fi introdus începând cu 2014 sau cel mai târziu în
2017. Votul cu majoritate calificată este extins şi la alte domenii: controlul graniţelor externe,
azil, imigraţie (The Lisbon Treaty, 2007).
Tratatul introduce un Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politici
de Securitate. Acesta îşi păstrează vechea titulatură şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei
Europene şi secretar general al Consiliului de Miniştri; dispare în schimb funcţia de comisar
pentru relaţii externe (Alexandrescu, 2010).
În ceea ce priveşte Parlamentul European, dimensiunea sa este redusă la un număr de
750 membri; se consolidează însă puterea acestuia în termeni de legislaţie, buget şi control
politic. Modificările introduse preconizează o democratizare la nivelul Uniunii; astfel, Tratatul
prevede o implicare activă a parlamentelor naţionale – dacă 1/3 din parlamentele naţionale
afirmă că o iniţiativă a Comisiei încalcă principiul subsidiarităţii, pot cere Comisiei să renunţe
la proiect. Dacă aceasta refuză, proiectul poate fi oprit de 55% dintre statele membre în
Consiliul de Miniştri şi care deţin 50% în Parlamentul European (Alexandrescu, 2010). În
domeniul legislativ, se extinde procedura de co-decizie, care îi dă Parlamentului puteri
legislative similare cu ale Consiliului de Miniştri. Iniţiativele legislative ale Parlamentului s-au
18
concentrat pe securizarea graniţelor, azilul politic şi lupta împotriva imigraţiei ilegale. În ceea
ce priveşte bugetul Uniunii, Parlamentul a primit, alături de Consiliul de Miniştri, drepturi
largi în ceea ce priveşte adoptarea bugetului anual, cu precizarea că acesta din urmă are rol
decizional, în special în ceea ce priveşte cheltuielile agricole (The Lisbon Treaty, 2007).
Curtea de Justiţie a rămas responsabilă pentru respectarea legislaţiei europene şi pentru
rezolvarea conflictelor între statele membre, între acestea şi Uniune, între cetăţeni şi diferite
instituţii (The Lisbon Treaty, 2007).
Tratatul introduce Uniunea ca personalitate juridică; aceasta devine moştenitoarea Comunităţii
Europene. Tratatul este încheiat pentru o perioadă nedeterminată, însă introduce posibilitatea ca
oricare stat membru să iasă din Uniune, în baza unui acord de retragere. (Pop, 2010).
Procesul de luare a deciziilor la nivelul Uniunii cunoaşte şi el o serie de modificari;
astfel, articolul 22 al acestui tratat accentuează caracterul inter-guvernamental al luării
deciziilor – deciziile privind obiectivele şi interesele strategice ale Uniunii în domeniul extern
sunt luate în unanimitate în Consiliul European. Votul cu majoritate calificată se aplică în
cazul cooperării structurale permanente şi în ceea ce priveşte misiunile din afara Uniunii
Europene: dezarmare, misiuni umanitare, consiliere şi asistenţă pe probleme militare, misiuni
de prevenire a conflictelor, de menţinere a păcii. (Versiune consolidată a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene).
O noutate impusă de Tratat o constituie clarificarea distribuţiei de putere la nivelul
Uniunii, între Uniunea Europeană şi statele membre. Textul tratatului introduce trei tipuri
principale de competenţe: cele care aparţin exclusiv Uniunii (uniune vamală, stabilirea normelor
privind concurenţa, politica monetară pentru statele cu monedă euro, conservarea resurselor
biologice ale mării, politici comune în domeniul comerţului), competenţe partajate – aparţin atât
Uniunii, cât şi statelor membre (piaţă internă, politică socială, coeziune economică, agricultura şi
pescuitul, mediul, protecţia consumatorului, transporturi, reţele transeuropene, spaţiul de
libertate, securitate, justiţie, energie, etc) şi competenţe exclusive ale statelor membre (sănătate,
educaţie, cultură, turism, tineret şi sport, formare profesională, etc.). (Versiune consolidată a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.)
Stabilirea rolului parlamentelor naţionale şi a raporturilor acestora cu instituţiile europene
reprezintă un alt element cheie al textului Tratatului, în măsura în care clarifică limitele cedării
de suveranitate de către statele membre şi delimitează zonele de competenţă la cele două niveluri
– naţional şi comunitar: astfel, revine parlamentelor naţionale rolul de a verifica în ce măsură
competenţele partajate sunt respectate - acest tip de verificare este ceea ce se numeşte
“mecanism de avertizare timpurie”. Această prevedere se traduce în fapt prin aceea că fiecărui
stat membru i se dă posibilitatea de a semnala situaţii de încălcare a principiului subsidiarităţii;
parlamentele au un termen de 8 săptămâni pentru a-şi susţine cauza; dacă o treime dintre
parlamentele naţionale semnalează o astfel de problemă, Comisia este obligată să îşi revizuiască
propunerea. De asemenea, fiecare cameră a parlamentelor naţionale se poate adresa justiţiei în
situaţia în care consideră că principiul subsidiarităţii a fost încălcat. (The Lisbon Treaty, 2007).
Pe de altă parte, statele naţionale îşi pierd dreptul de veto în ceea ce priveşte lupta împotriva
schimbărilor climatice, securitatea energetică, ajutor de urgenţă.
Tratatul defineşte clar obiectivele şi valorile Uniunii Europene, enumerate şi dezvoltate
în preambul, dar şi în tratatul propriu – zis şi care sunt reconfirmate prin Carta Drepturilor
Fundamentale.
Uniunea Europeană nu îşi propune doar să realizeze o uniune economică şi politică
durabilă, ci doreşte să construiască o identitate europeană în jurul unor valorile europene, care
reprezintă numitorul comun al tuturor statelor membre şi al tuturor cetăţenilor statelor
membre. Uniunea Europeană recunoaşte rolul primordial al valorilor sale comune, dovadă că
ele sunt enunţate în Titlul 1 al Tratatului: “Uniunea se întemeiază pe valorile respectării
demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori
19
sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare,
toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi bărbaţi.” (Art. 2 Versiune consolidată a
Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene). Construită pe fundamentul unui ideal de libertate şi respect pentru celălalt,
Uniunea Europeană are ca preocupare permanentă şi centrală drepturile şi libertăţile
cetăţenilor săi, astfel încât precizează în art. 6 că: “Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi
principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie
2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor.”
Tratatul subliniază şi detaliază triada valorilor europene: libertate, egalitate,
solidaritate. Este garantată libertatea de circulaţie a persoanelor, bunurilor, ideilor, serviciilor,
informaţiilor. Garanţia acestor libertăţi, la care se adaugă libertăţile tradiţionale: religioasă, de
gândire, de întrunire, de asociere, oferă cetăţenilor europeni posibilitatea de a se raporta critic
la societatea în care trăiesc (Bindar, 2010).
Dreptul cetăţenilor de a adresa petiţii Parlamentului European, instituţiilor şi organelor
consultative ale Uniunii Europene contribuie la consolidarea democraţiei în cadrul Uniunii. Astfel,
li se oferă dreptul cetăţenilor europeni să îşi facă auzită vocea la cel mai înalt nivel: este nevoie de 1
milion de persoane – trebuie să avem în vedere că populaţia Uniunii se ridică la peste 500 milioane
de locuitori – care să ceară iniţierea unor noi procese legislative. Procedeul este totuşi îngreunat
deoarece după ce s-a strâns un număr de 300.000 de semnături, acestea trebuie înaintate Comisiei
pentru a confirma dacă subiectul iniţiativei este în concordanţă cu atribuţiile sale; Comisia trebuie
să dea răspunsul în maxim 2 luni. Comisia recomandă verificarea autenticităţii datelor persoanelor
care au semnat –procedură foarte greoaie, dar care nu este obligatorie. Toate aceste proceduri pot
contribui la un interes scăzut al cetăţenilor Uniunii în lansarea unor iniţiative cetăţeneşti. Un al
aspect care ii poate dezamăgi pe cetăţeni este acela că o iniţiativă formulată într-un anumit sens
poate fi adoptată de Parlament în sens opus (Jiglău, 2010).
Egalitatea, ca valoare asumata de Uniunea Europeană, în linia unei întregi tradiţii a gândirii
occidentale moderne, stă la baza raporturilor dintre cetăţeni (membri ai aceluiaşi stat sau ai spaţiului
comun european) şi dintre statele membre: egalitatea cetăţenilor în faţa legii, egalitatea statelor
membre în materie de drepturi şi îndatoriri. Pentru ca acest principiu să fie respectat, lupta
împotriva discriminării a devenit un obiectiv strategic al Uniunii în vederea creării unui mediu în
care nici un cetăţean european să nu se simtă umilit, marginalizat, nedreptăţit.
Uniunea Europeană promovează solidaritatea, coeziunea economică, socială,
teritorială, solidaritatea între statele membre; aceasta trebuie să se manifeste sub forma
sprijinului reciproc între state, ajutor militar sau financiar acordat statului care a fost victima
unui atac din exterior, asistenţă şi ajutor umanitar în caz de catastrofe naturale sau provocate
de om. (Bindar, 2010).
Democraţia reprezentativă este o valoare de o covârşitoare importanţă la nivelul Uniunii:
Parlamentul European este ales pentru 5 ani, prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat de
cetăţenii fiecărui stat membru, iar parlamentele naţionale au posibilitatea de a aduce contribuţii
esenţiale la procesul de luare a deciziilor. Votul cu majoritate calificată şi posibilitatea ca
parlamentele naţionale să poată verifica dacă Uniunea nu îşi depăşeşte atribuţiile sau să semnaleze
probleme referitoare la proiectele de legi se înscrie, alături de cele menţionate anterior, în procesul
de formare a unei conştiinţe politice şi la dezvoltarea spiritului civic.
La nivelul Uniunii Europene este promovată ca valoare esenţială şi cooperarea: fie ea
instituţională (între Parlamentul European şi parlamentele naţionale), diplomatică, o cooperare
la nivelul diferitelor servicii, între cercetători din statele membre, etc. De asemenea, Uniunea
colaborează cu ţări din afara ei, cu organizaţii internaţionale şi sprijină menţinerea unui dialog
cu societatea civilă. (Bindar, 2010)
Tratatul subliniază că realizarea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei este vital
pentru cetăţenii europeni; menţinerea păcii, combaterea terorismului, a traficului de fiinţe
20
umane, de droguri, arme, spălarea banilor, corupţia, criminalitatea reprezintă tot atâtea
domenii de cooperare şi coordonare a strategiilor şi politicilor statelor membre.
Securitatea şi justiţia sunt alte valori înscrise în Tratat. Parlamentul European şi
Consiliul de Miniştri trebuie să elaboreze un set minimal de legi pentru pedepsirea unor crime
care trec dincolo de graniţele statale: terorism, trafic de arme, droguri, fiinţe umane; legile
astfel elaborate vor fi adoptate cu majoritate calificată. De asemenea se instituie poliţia
europeană (Europol), care are rolul de a sprijini acţiunile poliţiei din statele membre.
Tratatul de la Lisabona oferă cetăţenilor europeni posibilitatea unei largi implicări în
construcţia europeană; acum nu mai vorbim de “Europa pentru cetăţeni”, ci mai degrabă de
“Europa cetăţenilor”; acesta nu trebuie să rămână un simplu slogan, ci trebuie să
responsabilizeze cetăţeanul european, să îl facă pe deplin conştient de valorile comune care stau
la baza civilizaţiei europene şi care îi conferă identitate şi unicitate: libertate, democraţie, respect
pentru drepturile omului şi pentru libertăţile fundamentale, stat de drept, diversitate, solidaritate.
Cetăţenii europeni trebuie să fie conştienţi că pot să se dezvolte conform propriilor
tradiţii şi că trebuie şi stă în puterea lor să îşi păstreze identitatea europeană, aceea care are la
bază spiritualitatea iudeo-creştină, raţionalismul grec şi spiritul juridic şi organizatoric roman.
BIBLIOGRAFIE
1. Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene,
http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf
2. The Lisbon Treaty 10 easy to read fact sheets în http://www.robert-
schuman.eu/en/dossiers-pedagogiques/traite-lisbonne/10fiches.pdf December 2007
(Updated in December 2009 at the time of the entry into force of the Lisbon treaty)
3. http://www.lisbon-treaty.org/wcm/the-lisbon-treaty.
4. http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/6901353.stm
5. Alexandrescu, M. (2010). Procesul decisional în Uniunea Europeană după Tratatul de la
Lisabona, în ed. S. Gherghina, G. Jiglău, O.Pecican, F.Pop, Ce aduce nou Tratatul de
la Lisabona, Ed. Presa Universitară Clujeană
6. Pop F. (2010). De la Roma la Lisabona; tratatele în ordinea juridică a Uniunii Europene:
câteva consideraţii de rutină, ed. Gherghina S., Jiglău G., Pecican O., Pop F., Ce
aduce nou Tratatul de la Lisabona, Ed. Presa Universitară Clujeană
7. Herlea, A. (2010). Identitatea europeană şi extinderea spre Est a Uniunii Europene.
Cazul României, în coord. Puşcaş V. Şi Sălăgean M, România şi Uniunea Europeană
post Tratatul de la Lisabona, Ed. Eikon, Cluj Napoca
8. Bindar, I. (2010). Tratatul de la Lisabona şi valorile Uniunii Europene, în coord. Puşcaş
V. Şi Sălăgean M, România şi Uniunea Europeană post Tratatul de la Lisabona, Ed.
Eikon, Cluj Napoca
9. Jiglău, Ghe. (2010). Iniţiativa legislativă cetăţenească, în în coord. Puşcaş V. Şi Sălăgean M,
România şi Uniunea Europeană post Tratatul de la Lisabona, Ed. Eikon, Cluj Napoca
Loredana – Liliana LELEŞAN este absolventă a Universităţii “1 Decembrie 1918”,
Alba Iulia, Facultatea de Istorie şi Filologie, profesor la Şcoala Gimnazială Densuş, consilier
educativ la nivelul şcolii. Domenii de interes sunt relaţii internaţionale în sec. XX, dominaţie
ideologică şi represiune politică în perioada totalitară, regimuri comuniste postbelice. A
publicat articole în revista “Perspective istorie” referitoare la colectivizare în zona Haţeg,
Organizaţia Pionierilor.
21
Capitolul II: Populaţia şi Geografia Uniunii Europene
GEOGRAFIA UNIUNII EUROPENE
Mihai Valeriu TOMESCU
Evoluţia a ceea ce astăzi numim Uniune Europeană, de la o înţelegere economică
regională între şase state vecine, din 1951, până la modelul interguvernamental supranaţional,
a 28 de ţări europene, cum este la ora actuală, reprezintă un fenomen fără precedent în istoria
lumii, cu un impact major asupra evoluţiei statelor membre şi nu numai.
Leagăn şi exportator de cultură, civilizaţie, prosperitate, dar mai ales democraţie,
Uniunea Europeană deţine o importantă listă a unor mari reuşite culturale şi economice,
facilitate şi de o mare diversitate de forme de relief – munţi, podişuri, dealuri şi câmpii –
unele foarte tinere, cum sunt deltele, altele foarte vechi, precum Munţii Scoţiei.
O analiză pertinentă a geografiei acestei entităţi sociale, politice şi economice
presupune pătrunderea şi înţelegerea, până la fondul elementelor ireductibile a structurilor
constituente, a geografiei ţărilor componente. Doar parcurgând aceste etape putem lua în
calcul, la final, date cu caracter general, demne de altfel, de un continent.
Astfel, statele membre ale Uniunii Europene acoperă un teritoriu de peste 4,4 milioane
de kilometri pătraţi, Uniunea Europeană având a doua cea mai lungă coastă din lume, după cea
a Canadei. Combinate, statele membre au frontiere terestre cu 19 state ne-membre, pe un total
de 12441 kilometri, adică a cincea cea mai lungă frontieră din lume. Incluzând teritoriile de
peste mări alea statelor membre, Uniunea Europeană are cele mai multe tipuri de climă, de la
clima arctică, din nord-estul Europei, la clima tropicală, din Guyana Franceză. Majoritatea
locuitorilor, trăiesc însă în zone cu climat mediteranean, larg răspândit în sudul Europei,
temperat-maritim în nord-vestul Europei sau temperat-continental, în Europa Centrală şi de
Est. Populaţia Uniunii Europene este puternic urbanizată, aproape 75% din locuitori locuind în
zone urbane, procentul fiind în creştere, continuu modificat prin noile aderări. Astfel, numărul
statelor membre ale Uniunii a crescut de la cele şase state fondatoare - Belgia, Franţa,
Germania ( de Vest ), Italia, Luxembourg şi Olanda – la actualul număr de 28 de state
membre, prin extinderi succesive. Aceste noi state, pe lângă toate implicaţiile sociale, politice,
culturale şi economice au adus, odată cu aderarea lor noi varietăţi geografice şi forme de relief
pe harta Uniunii Europene (Cornel, Andreescu şi Carata, 1993).
Relieful Uniunii Europene este foarte variat pe zone relativ mici. În regiunile sudice
predomină caracterul muntos, în timp ce mergând spre nord, terenul coboară dinspre Alpi,
Pirinei şi Carpaţi, prin teritorii deluroase şi continuă către câmpiile joase din nord şi est. Alte
zone, cum ar fi de pildă Peninsula Iberică şi Peninsula Italică au propriile caracteristici, aşa
cum însăşi Europa Centrală dispune de multe platouri sau văi şi bazine. Din punct de vedere
tectonic, se distinge apartenenţa statelor membre ale Uniunii la Placa Euroasiatică, 60% din
suprafaţa acestora fiind foarte veche (unităţile de platformă şi munţii paleozoici). Pe parcursul
evoluţiei timpului istoric, s-au conturat o mulţime de formaţiuni de relief, unele foarte vechi,
precum Munţii din Arhipelagul Spitzbergen, Munţii Scoţiei (Grampieni) şi Ţării Galilor
(Cambrieni). În Paleozoicul Superior, orogeneza hercinică a dus la formarea unui lanţ de
22
munţi care începea de la Oceanul Atlantic şi se termina la Marea Neagră. În prezent se
păstrează în fundamentul unor câmpii din Vestul Europei, dar mai ales printr-o serie de masive
joase: Podişul Castiliei, Masivul Armorican, Masivul Central Francez, Munţii Vosgii, Munţii
Pădurea Neagră, Masivul Şistos Renan, Masivul Boemiei, Podişul Lysa Gora şi Podişul
Dobrogei de Nord. Orogeneza alpină, care a avut loc în erele mezozoică şi neozoică a dus la
cutarea stratelor din fostul Ocean Tethis, în urma coliziunii dintre continentul nordic Laurasia
şi cel sudic, Gondwana. A luat astfel naştere lanţul alpin alcătuit din: Cordiliera Betica, Munţii
Pirinei, Munţii Alpi, Munţii Apenini, Alpii Dinarici, Munţii Carpaţi, Munţii Balcani (Stara
Planina ). Tot astfel s-a format şi cel mai lung lanţ de munţi vulcanici din Europa, şi deci din
Uniunea Europeană, Harghita-Oaş-Vihorlat, din erupţiile vulcanice neogene, precum şi
vulcanii mediteraneeni, Etna în Sicilia, Vezuviu în Italia, Stromboli în Insulele Lipari
(Dumitraşcu, 2008).
Uniunea Europeană dispune de majoritatea tipurilor genetice de relief, determinate de
morfostructurile majore:
- câmpiile, cele mai întinse, fiind suprapuse peste primul nucleu continental. Ariile
depresionare apar sub forma unor câmpii de acumulare (fluviale, fluvio-lacustre, fluvio-
glaciare) sau depresiuni interioare. Unităţile de podiş se suprapun peste substraturi diferite:
Podişul Ardeni, Podişul Boemiei, Podişul Podolic şi Podişul Dobrogei pe structuri hercinice,
iar Podişul Finlandei, Podişul Norland şi Podişul Smaland pe structuri caledonice
- relieful glaciar şi anume relieful glaciar de calotă, cu aliniamente de morene, sandre, blocuri
eratice şi depresiuni presărate de lacuri, în sud-estul Peninsulei Scandinave, Câmpia Nord
Europeană şi jumătatea nordică a Câmpiei Est-Europene şi relieful glaciar montan, cu circuri
glaciare, creste alpine, văi glaciare, morene, în special în lanţul Munţilor Alpi şi Pirinei.
- relieful litoral, cu o mare varietate de structuri: fiorduri în Peninsula Scandinavă, riass în
nordul Spaniei şi nord-vestul Franţei, delte, precum Delta Dunării şi Delta Padului, estuare la
gurile de vărsare ale fluviilor Sena, Tamisa, Severn, Elba, limane, la Marea Neagră şi Marea
Baltică, ţărm antropic, precum polderele olandeze
- relieful carstic, diversificat în funcţie de condiţiile locale, cuprinzând lapiezuri, uvale, doline,
ponoare, poduri naturale, cele mai reprezentative fiind Podişul Karst din Slovenia şi cele din
Munţii Alpi din Austria
- relieful de loess sedimentar: Câmpia Germano-Polonă
- relief vulcanic: vulcani semiactivi şi activi, cu relief vulcanic alcătuit din conuri şi cratere, în
Italia şi un lanţ vulcanic neogen stins în Carpaţi
- relieful piemontan, cel mai bine reprezentat în nordul Munţilor Pirinei, în regiunea
Piemontului şi în Piemontul Getic, în sudul Carpaţilor Meridionali
- suprafeţele de eroziune, apărute în masivele vechi, sub forma unor peneplene, cât şi în munţii
de tip alpin, sub forma unor nivele de creste sau platouri largi şi fragmentate
- relieful insular, format din munţi alcătuiţi din roci eruptive sau cristaline cu înălţimi de până
la 1500 de metri, şi din câmpii litorale înguste, ca in insulele Arhipelagului Britanic
- relieful eolian, format din câmpuri de dune, frecvent în sud-vestul Franţei şi Danemarca
- terasele şi luncile, desfăşurate în lungul văilor din Europa Centrală şi de Sud, cuprinzând 3-8
trepte de terasă. Toate râurile mari şi fluviile din Europa prezintă lunci largi şi culoare de
vale.
Uniunea Europeană, cadru variat de dezvoltare din numeroase puncte de vedere se
distinge şi din punct de vedere al unităţilor majore de relief, fiind şi o entitate marcată de
întinderea unor lanţuri muntoase importante ale continentului european. Munţii Grampieni, cu
vârful Ben Nevis (1343 metri), Munţii Penini din Marea Britanie, Masivul Central Francez,
având ca altitudine maximă a866 metri, Meseta Spaniolă, cu ale sale vârfuri cu relief glaciar
(Sierra de Gredos – 2592 metri), Munţii Vosgi (Pădurea Neagră), Masivul Şistos Renan,
Munţii Jura cu al său Crete de Neige (1723 metri), Patrulaterul Boemiei, se adăugă Munţilor
Alpini Tineri şi Munţilor Pirinei, cu altitudini de peste 3000 de metri (Vârful Aneto cu 3404
23
metri). În privinţa Munţilor Alpi, aceştia sunt situaţi între Marea Ligurică şi Câmpia Panonică,
pe o lungime de 1200 kilometri, fiind formaţi în orogeneza alpină, prin încreţirea scoarţei
terestre, dominante fiind rocile metamorfice. Înălţimea maximă este de 4810 metri, în Vârful
Mont Blanc, cel mai înalt vârf al Uniunii Europene, dar şi de pe continentul european. Munţii
Carpaţi, întinşi din Bazinul Vienei până în Valea Timocului, s-au format în orogeneza alpină,
prin încreţire, dominante fiind rocile metamorfice. Au altitudinea maximă de 2655 metri în
Vârful Gherlakovka, din Munţii Tatra. Munţii Apenini din Peninsula Italică sunt dominaţi de
relief vulcanic şi vulcani activi precum Vezuviul. Peninsula Balcanică e dominată de Munţii
Balcani, cu un relief mai puţin variat, ce se continuă cu Munţii Pindului, în partea vestică a
Greciei, cu Vârful mitologic Olimp, de 2911 metri (Păun, 1999).
Podişurile, un alt element esenţial al reliefului Uniunii Europene se pot divide în
podişuri vechi, cu fundament hercinic, precum Podişul Castilian şi Podişul Boemiei,
înconjurat de Munţii Pădurea Boemiei, Munţii Metaliferi, Munţii Sudeţi şi Colinele Ceho-
Morave şi podişuri Noi, precum Podişul Finlandei şi Podişul Bavariei, situat în sudul
Germaniei.
Pe teritoriul Germaniei şi Poloniei se întinde Câmpia Germano-Polonă, o câmpie de
subzistenţă, modelată de gheţari cuaternari, vălurită, acoperită cu loess şi presărată cu morene
şi sandre. Spre Olanda, ea capătă altitudini negative, care au fost închise cu diguri numite
poldere. Câmpiile noi s-au format în cuaternar, precum Câmpia Padului, ce separă Munţii
Apenini de Alpi şi Câmpia Panonică, dispusă între Munţii Dinarici, Munţii Alpi şi Munţii
Carpaţi. Câmpia Română se desfăşoară de-a lungul Dunării, sub formă de fâşii paralele,
reprezentate de Lunca Dunării, terasele Dunării, câmpia de loess, câmpiile de subzistenţă şi
câmpiile piemontane.
Uniunea Europeană este dispusă în mijlocul zonei temperate de nord, întinzându-se pe
mai bine de 3000 de kilometri, temperatura medie anuală oscilând între -5 grade Celsius şi 18
grade Celsius în insula Creta. Centrul şi Estul dispune de o climă continentală contrastantă, cu
ierni reci şi veri foarte calde, dar în apus şi miazăzi se manifestă respectiv influenţele atlantice
şi mediteraneene care moderează contrastele termice. Dinspre Atlantic bat vânturile de apus
care aduc umezeală şi menţin temperaturile deasupra mediei mondiale la latitudinile
corespunzătoare, fapt datorat apelor calde aduse de curentul Nord-Atlantic, numit şi Curentul
Golfului (Mexic). Spre Est, marile presiuni de iarnă formează bariere de aer rece, în calea
fluxului vestic de aer oceanic, provocând ninsori abundente. Spre sud, în Italia, Grecia,
Spania, clima mediteraneană se caracterizează prin ierni călduţe, ploioase şi veri uscate şi
însorite, astfel încât această climă a fost definită ca fiind temperată iarna şi subtropicală vara.
Uniunea Europeană, ca entitate geografică, este situată în spaţiul de acţiune dinamică a
vânturilor de vest şi a vânturilor polare, influenţa centrilor barici situaţi în afara continentului
sau pe marginile acestuia (Anticiclonul Azorelor, Anticiclonul Groenlandez, Anticiclonul
Siberian, Ciclonul Islandez, Ciclonul Central Asiatic), determinând deplasarea pe continent a
unor mase de aer diferite: polare – foarte reci şi relativ continentale – reci sau calde, atlantice –
călduroase şi umede, mediteraneene sau nord africane – calde şi umede.
Astfel, în Uniunea Europeană, se disting mai multe tipuri de climă, cu o succesiune
predominant latitudinală, cu o dispunere deformată, de la sud-vest spre nord-est. Zonalitatea
este dublată de etajarea pe verticală a elementelor climei, succesiunea tipurilor de climă
începând din Peninsula Iberică, pe fondul climatului mediteranean. Tipurile climatice ce se pot
distinge sunt:
- climat subtropical secetos în zonalitatea Peninsulei Iberice
- climat mediteranean subtropical în Peninsula Iberică, Peninsula Italică şi sudul Peninsulei
Balcanice, cu existenţa a două sezoane, iarna răcoroasă şi umedă şi vara foarte caldă şi
secetoasă. Temperaturile medii ale lunilor extreme sunt de 10 grade Celsius în ianuarie şi 25
de grade Celsius în iulie. Precipitaţiile medii anuale sunt de 600-900 mm/an, predominant în
aprilie şi octombrie.
24
- climat de tranziţie, în centrul Spaniei, Europa Centrală şi de Sud-Est, caracterizat prin
slăbirea treptată a circulaţiei maselor de aer vestice, interferenţa acestora cu masele de aer
provenit din nord, sud sau est, temperaturi medii negative timp de 1-3 luni. Vara,
temperaturile medii cuprind 15-18 grade Celsius, precipitaţiile medii anule scăzând de la vest
(800 mm/an) la est (500 mm/an)
- climat temperat-continental, în Europa de Est şi Sudul Peninsulei Scandinave, caracterizat
prin influenţa maselor de aer nordice şi est-continentale, rece şi umed la nord (500 mm/an),
mai cald şi arid în sud (200-300 mm/an).
Precipitaţiile acestor tipuri de climă depind şi influenţează reţeaua hidrografică a
Uniunii Europene. Cele mai importante fluvii se varsă în Oceanul Atlantic, Marea Baltică,
Marea Nordului, Marea Mediterană şi Marea Neagră. Regimul de scurgere al râurilor variază
în cursul anului în funcţie de climă şi relief. În spaţiul european există râuri cu regim complex
şi râuri cu regim simplu de scurgere, diferenţiate în funcţie de variaţia debitului, precum
Loara, Sena, Tamisa, Meusse, Tibru, Segura, Alfios, Salso. Pe toată întinderea Uniunii
Europene sunt distribuite numeroase lacuri, variate ca mod de formare, întindere şi volum.
Lacurile glaciare sunt numeroase, mai impostante fiind Geneva, Constanza, Bodensee (peste
600 de kilometri pătraţi), Como, Garda şi Magiore. Suprafeţe apreciabile au şi lacurile de
origine tectonică, precum Balaton.
Zona mediteraneană este alcătuită predominant din formaţiuni arbustive
semperviriscente: maquis, garrig, în sudul Franţei, tomillares în Spania, Frigana în Grecia. În
Spania se întâlneşte singura specie de palmier pe sol european. Zona pădurilor de foioase se
întinde din nordul Spaniei şi din arhipelagul britanic, până la sud de Varşovia, spre est, până la
bazinul superior al Prutului, iar spre sud până la limita Munţilor Alpi. Pădurile sunt relativ
sărace în specii, fiind dominate de fag şi stejar. Zona pădurilor de răşinoase, în care predomină
molidul, bradul, zada şi mesteacănul, este cea mai masivă unitate forestieră, ocupând o arie
vastă, până la latitudinea oraşelor Stockholm sau Oslo. Stepa este alcătuită din vegetaţie
ierboasă xerofilă, fiind specifică unor zone din estul Câmpiei Române, Podişul Dobrogei,
Câmpia Tisei şi Peninsula Iberică. O vegetaţie asemănătoare celei de tundră, vegetaţia alpină,
se întâlneşte în partea superioară a munţilor înalţi, fiind formată printre altele de graminee,
afin, merişor şi smardar (Marin şi Marin, 2005).
Fauna, din cauza marii densităţi a populaţiei, a fost profund afectată, numărul de specii
şi de exemplare ale animalelor sălbatice reducându-se simţitor, precum ursul sau lupul. În
zona mediteraneană a Uniunii Europene se mai păstrează câteva elemente caracteristice
precum şacalul, pisica sălbatică, la care se adaugă numeroase specii de reptile, broasca
ţestoasă de uscat, scorpionul, iar în Gibraltar magotul, singura specie de maimuţă din Europa.
Specifică prin elementele faunistice este stepa, tipică pentru mulţimea rozătoarelor precum
popândăul, hârciogul, iepurele şi răpitoare ca lupul, vulpea sau viezurele. Dintre păsări pot fi
menţionate dropia, ciocârlia, prepeliţa sau cocorul. Fauna alpină este si ea reprezentată prin
antilopa de munte europeană şi capra neagră, mai ales în Munţii Alpi.
Ca o consecinţă a varietăţii reliefului, climei şi vegetaţiei, în Uniunea Europeană,
solurile sunt foarte variate, predominând argiluvisolurile şi cambisolurile în Europa de Vest,
terra rossa, specific pădurilor xelofile şi tufişurilor de arbuşti, în zona mediteraneană. În partea
centrală şi estică există cea mai mare desfăşurare de soluri zonale, precum podzolurile şi
solurile cenuşii podzolice, tipice pădurii de conifere; spre sud, în Câmpia Română, Podişul
Dobrogei, Câmpia Tisei, predomină cernoziomurile, strâns legate de formaţiunile de stepă şi
silvostepă. Toate aceste soluri adăpostesc în adâncuri resurse importante de subsol, precum:
- minereuri de fier în bazinul francez Lorena, Munţii Banatului, Munţii Poiana Ruscă şi
Harghita
- minereuri neferoase în Munţii Apuseni şi grupa nordică a Carpaţilor Orientali
- petrol şi gaze în Marea Nordului, Marea Neagră, Subcarpaţii Getici, Câmpia Română,
Dealurile de Vest
25
- cărbuni, în Wales şi Northumberland, Rhur în Germania, Silezia în Polonia şi Cehia, Asturia
în Spania
- granit în Scoţia şi Munţii Măcinului, bazalt în Masivul Central Francez şi Irlanda, marmură
în Grecia, Italia, Munţii Poiana Ruscă
- sare, în Polonia, Germania, Spania şi Podişul Transilvaniei
BIBLIOGRAFIE 1. Cornel A., Andreescu E. & Carata V. (1993): Piaţa comună şi perspectiva anului 2000:
62-66;
2. Groza A., (2008): Comunitatile europene si cooperarea politica europeana. Emergenta
unei identitati europene: , Editura C.H. Beck;
3. Păun N., (1999) - Istoria constructiei europene. EFES, Cluj-Napoca;
4. Dumitraşcu C., (2008): Europa – geografie fizică, umană şi economică. Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti;
5. Marin I., Ielenicz M., Marin M., Tişcovschi A. (2007): Europa – enciclopedie
geografică. Editura Corint, Bucureşti;
6. Marin I., Marin M., (2005): Europa – geografie regională. Editura Universitară,
Bucureşti;
Mihai Valeriu Tomescu a fost student al Universităţii din Craiova, Facultatea de
Istorie, Geografie şi Filozofie, specializarea Istorie - Limba engleză, pe care a absolvit-o în
anul 2007.
Începând cu anul 2007 a intrat în sistemul de învăţământul preuniversitar, mai întâi ca
profesor suplinitor pentru disciplina Limba Engleză, la Colegiul Tehnic, Dl. Tudor din
Drobeta Turnu Severin, apoi ca profesor titular, la Şcoala Gimnazială Brezniţa-Ocol, judeţul
Mehedinţi. În anul 2009 a obţinut definitivarea în învăţământ, în 2013 a reuşit să obţină gradul
al II lea ca profesor de limba engleză.
Permanent a fost preocupat pentru dezvoltarea profesională şi personală. În acest sens a
publicat articole de specialitate în numeroase reviste cu tematică educaţională şi a participat la
numeroase cursuri de formare, ultimul şi cel mai relevant pentru dezvoltarea sa profesională
fiind Profesionalizarea carierei didactice, desfăşurat în parteneriat cu Universitatea de Vest
din Timişoara.
A fost mereu interesat să se implice în derularea unor proiecte, dintre cele mai
importante: Model de consiliere centrat pe educarea şi consilierea carierei didactice,
Prevenirea şi combaterea părăsirii timpurii a şcolii.
26
POPULAŢIA EUROPEI
Ionela Ramona MARIN
Europa, din cele mai vechi timpuri, a contribuit la cultura, economia şi mişcările
sociale din întreaga lume. Cele mai semnificative evenimente şi descoperiri ce au revoluţionat
lumea îşi au originea, în principal, în Europa şi Statele Unite. Cunoaşterea populaţiei Europei
e importantă pentru înţelegerea evenimentelor istorice, dar şi a înţelegerii actualelor relaţii
internaţionale şi probleme de ordin social-economic. Problemele relevante pentru demografia
Europei se referă la emigraţia religioasă, relaţiile inter-rasiale, imigraţia economică, un declin
al natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei.
Din ultimele date referitoare la populaţia Europei,în 2005 aceasta a fost estimată la 731
de milioane de locuitori de către Naţiunile Unite, care reprezintă puţin peste a noua parte din
populaţia lumii. Cu un secol în urmă, Europa adăpostea aproape un sfert din populaţia lumii.
Populaţia Europei a crescut în ultimul secol, dar potrivit estimărilor şi cercetărilor în domeniu,
populaţia Europei va suferi un declin până la 7% din populaţia planetei în 2050, sau 653 de
milioane de locuitori.
Începând cu secolul al III-lea a avut loc o creştere lentă a populaţiei Europei.
continentul având 40 de milioane de locuitori. În anul 1500 populaţia cunoştea cifra de 80 de
milioane de locuitori, iar în anul 1759 populaţia însuma 140 de milioane de locuitori. Se poate
observa că evoluţia demografică a fost lentă şi acest lucru a fost cauzat de factori, printre care
ar putea fi enumeraţi: epidemiile, invaziile popoarelor migratoare, războaiele, lipsa resurselor
alimentare datorită perioadelor de secetă.
O evoluţie pozitivă a demografiei ,,bătrânului continent,, s-a produs în perioada
Revoluţiei Industriale din Anglia, Franţa, Germania şi Ţările de Jos, de progresele în domeniul
medical, de creşterea nivelului de trai, astfel între secolele XIX şi XX, populaţia Europei a
crescut de la 203 milioane de locuitori la 408 de milioane de locuitori, pentru ca in 2011 să se
înregistreze 738.271.800 de locuitori (cu populaţia Rusiei inclusa, însă cu populaţia Turciei
exclusă). Începând cu anul 1950 ritmul de creştere al populaţiei s-a redus treptat. Din populaţia
totală a Europei actuale, circa 500.729.000 de locuitori aparţin Uniunii Europene, care include
în prezent 27 de state membre.
Distribuţia inegală a populaţiei Europei fiind determinată de diferiţi factori, sociali,
economici, tehnologici etc, au favorizat o densitatea medie a populaţiei de 71 loc./km²,
plasând Europa pe locul 2, după Asia. Statele Europei cunosc densităţi diferite: state cu
densităţi medii de peste 200 loc./km² (Germania, Olanda, Belgia, Regatul Unit); cu densităţi
între 150-200 loc./km² (Italia, Elveţia), între 100–150 km² (Danemarca, Franţa, Portugalia,
Ungaria, Polonia), între 50-100 loc./ km²(Irlanda, Spania, Austria, România, Bulgaria, Grecia)
şi sub 50 loc./km² (Islanda, Norvegia, Finlanda, Letonia sau Rusia-27 loc./km²). Cea mai mare
densitate de populaţie o cunoaşte Monaco (16.000 loc./km²), iar cea mai mica densitate se
găseşte în Islanda (2,81 loc./km²).
În ceea ce priveşte evoluţia demografică a populaţiei Europei determinată de factori
naturali este cunoscut faptul că acest continent este spaţiul unui dramatism demografic
deoarece natalitatea a coborât la 11-12%, iar mortalitatea a urcat la 11%, rezultând un bilanţ
natural cuprins intre 0-1%. Referitor la evoluţia demografică pe state, în ultimii ani s-au
27
înregistrat rate ale natalităţii între 15 si 20% în Albania, Turcia, Islanda şi Irlanda; rate reduse
ale natalităţii în jur de 10% şi sub 10%, în Austria, Germania , Ungaria, România şi Rusia, şi
chiar de 8-9% în Bulgaria şi Ucraina. De aici, se poate constata uşor că bilanţul natural al
populaţiei Europei este negativ în ţări ca: Letonia (-7,1%), Ucraina (-6,2%), Rusia (-4,8%),
Belarus (-4,7%) şi România (-1,5%).
Speranţa de viaţă, în Europa, este de 70 de ani, dar precizarea acesteia pe state se
constată apar diferenţieri mari, astfel , în Islanda 79 de ani la bărbaţi şi 83 de ani la femei iar
în Elveţia speranţa de viaţă la femei este de 84 de ani. În ultimii ani, speranţa de viaţă, la
nivelul celor 27 de state din UE, este de 76,4 ani pentru bărbaţi şi 82,4 de ani pentru femei, iar
creşterea speranţei de viaţă constituie factorul care conduce la o îmbătrânire a populaţiei
europene. Totuşi, în statele situate în Europa de Est s-a produs o scădere a speranţei medii de
viaţă, consecinţă a degradării nivelului de trai, a accidentelor, a crimelor, a consumului de
alcool etc. Se poate spune că Europa se încadrează în tipul demografic modern, cu deficit
natural de populaţie.
Unul dintre factorii care determină o schimbare a demografiei europene îl reprezintă
mobilitatea populaţiei, care după marile descoperiri geografice o mare parte a populaţiei
europene a părăsit continentul şi a contribuit decisiv la colonizarea lumii noi.
Începând cu secolul al XX lea, evoluţia demografică determinată de mobilitate
cunoaşte un parcurs invers, constând în faptul că locuitorii altor continente se îndreaptă către
Europa ca forţă de muncă , cele mai multe sosiri fiind din fostele colonii din Africa, Orientul
Mijlociu sau din Asia către ţări europene precum, Marea Britanie, Franţa, Olanda , care au si
adoptat o legislaţie favorabilă. Din anul 1989, s-a înregistrat un flux de emigranţi dinspre ţările
est-europene spre Europa occidentală, datorită decalajelor de dezvoltare economică, respectiv
a diferenţei nivelului de trai.
La nivelul continentului, se constată că bilanţul migratoriu este predominant negativ
cu excepţia unor state ca Marea Britanie, Germania, Franţa, Suedia etc. Principalele ţări
furnizoare de emigranţi sunt cele foste comuniste, iar ţările gazde pentru imigranţii trimişi
sunt Franţa, Spania, Germania, Marea Britanie, Grecia, Italia, Belgia si Olanda.
Pe grupe de vârste, structura populaţiei cunoaşte influenţe ce privesc mobilitatea
populaţiei, comportamentul demografic şi nivelul de trai. Europa grupează populaţia în funcţie
de vârstă, astfel, pondere mare (15%) populaţia de peste 60 de ani, fiind continentul cu cea
mai îmbătrânită populaţie. Italia reprezintă ţara cu cea mai îmbătrânită populaţie de pe glob, cu
19,7 % din totalul populaţiei cu vârste de peste 60 de ani, pe când ţări precum Germania,
Grecia, Belgia şi Suedia deţin populaţia întinerită.
Populaţia tânără (sub 15 ani) reprezintă doar 17% din întreaga populaţie a Europei.
Există şi ţări cu pondere mare a populaţiei tinere: Albania, Islanda, Irlanda, Cipru.
În ceea ce priveşte repartizarea demografică europeană determinată de profesiile
exercitate de populaţie, prezintă mari diferenţe: valorile medii plasează Europa între
continentele cu un nivel de dezvoltare economica ridicată, cu o importanta forţă de munca
ocupata în servicii (60%), industrie (23%) sau agricultura (17%).
Evoluţia demografică, implicaţiile sale sau situaţia persoanelor vârstnice sunt câteva
dintre problemele ce au frământat forurile superioare ce se ocupă pentru rezolvarea acestor
probleme ce vizează continentul. Comunitatea europeană joacă un rol important în rezolvarea
problemelor îmbătrânirii populaţiei, a cauzelor, efectelor fenomenului pe termen lung, precum
şi măsurile ce se impun în vederea stopării fenomenului.
Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen mondial. Conform datelor ONU, proporţia
populaţiei de vârsta a treia se va mări chiar în ţări care nu se confruntă în acest moment cu o
astfel de problemă. Fenomenul îmbătrânirii este mai accentuat în Europa şi Japonia, conform
statisticilor ONU. Se constată faptul că Europa cunoaşte chiar un stadiu critic, după un secol
de creştere a natalităţii. O parte din ţările europene au cunoscut această problemă, altele o vor
cunoaşte în viitorul apropiat. Ca un caz particular, este cunoscut faptul că ţările orientale
28
europene, unde schimbările economice şi politice ce au urmat căderii regimurilor comuniste,
au favorizat apariţia acestui fenomen.
Îmbătrânirea populaţiei are un mare impact asupra generaţiilor şi tuturor domeniilor de
activitate economică şi socială: piaţa muncii, protecţie socială, educaţie, cultură, politică.
Principalele schimbări la nivel demografic vizează structura pe grupuri de vârstă a
populaţiei. Este vorba de creşterea populaţiei de peste 65 de ani. Acesta este un fenomen
prezent în toate regiunile importante ale Europei. Această problemă, se aşteaptă să fie
accentuată pe doi factori importanţi: prelungirea duratei de viaţă şi diminuarea numărului de
tineri, ca urmare a unei rate de fertilitate inferioare celei de înlocuire.
Declinul populaţiei active şi îmbătrânirea forţei de muncă reprezintă alte caracteristici
importante ale evoluţiei demografice din Europa. Consecinţele acestor probleme le constituie
dificultăţile structurale pe piaţa muncii, ceea ce va reduce, progresiv, resursele umane de pe
piaţa muncii.
Obiectivul principal al protecţiei sociale devine garantarea prosperităţii unei societăţi
care îmbătrâneşte, ceea ce constituie o veritabilă provocare pentru autorităţile abilitate în
realizarea acestui deziderat.
Adaptarea la o societate îmbătrânită presupune revizuirea strategiilor şi politicilor în
domeniul social. Reformele vor viza transferul resurselor către persoane vârstnice care să nu
creeze tensiuni sociale şi economice. Populaţia vârstnică nu trebuie lăsată să cadă în sărăcie
deoarece transferuri au existat şi vor exista întotdeauna. În acest sens trebuie avute în vedere,
ca posibile soluţii, solidaritatea între generaţii şi echitatea între generaţii.
Dezbaterile ce vizează prelungirea vieţii active sunt orientate către reforma sistemului
de protecţie socială şi a sistemului fiscal, considerate parte importantă a strategiilor ce vizează
soluţionarea problemelor impuse de îmbătrânirea populaţiei.
Tendinţele demografice şi cele de pe piaţa muncii încurajează o politică de susţinere a
celor mai în vârstă ca să rămână în activitate, lucru ce trebuie coroborat cu sprijinul
întreprinzătorilor care să adapteze calificările vârstei şi necesităţilor lucrătorilor.
Îmbătrânirea populaţiei active presupune noi abordări privind raportul între vârste,
productivitate, organizarea muncii, stimularea motivaţiei, prezervarea stării de sănătate,
reducerea stresului şi a riscului producerii bolilor profesionale.
Participarea activă a femeilor pe piaţa muncii presupune abordări ce vizează
reconcilierea muncii cu responsabilităţile familiale, egalitatea şanselor pentru educaţie,
formare, remunerare şi oportunitatea carierei.
Europa, principala regiune care se confruntă cu un astfel de fenomen al îmbătrânirii
populaţiei, s-a preocupat pentru găsirea unor măsuri politice care să prevină fenomenul şi
efectele sale. Comisia europeană a eliberat documente ce privesc, în general, patru tipuri de
probleme: o abordare politică generală, prilej cu care se expun măsurile ce se impun în acest
sens, identificarea ţintelor comune de acţiune ale statelor membre, ocuparea şi forţa de muncă,
îngrijirile de sănătate şi de lungă durată pentru persoanele vârstnice.
Măsurile pe care UE le întrevede pentru soluţionarea fenomenului îmbătrânirii vizează
componente, precum:
- îmbătrânirea populaţiei prezintă o abordare politică complexă, ce presupune aspecte
economice, ocupare şi probleme sociale. Societăţile trebuie să garanteze un cadru adecvat
pentru persoanele vârstnice, viabilitate economică şi socială, într-o lume îmbătrânită.
- în realizarea unor politici de succes, în acest sens, este necesar un efort colectiv şi o bună
colaborare internaţională.
- măsurile trebuie să fie aplicabile la o scară largă şi pe termen lung.
- statele trebuie să implementeze măsuri într-un timp scurt, întrucât soluţiile se vor complica
pe măsură ce timpul trece, iar costurile vor creşte.
29
- această problemă implică atât măsuri de schimbare cât şi de adaptare. E necesară o adaptare
a societăţii la evoluţia demografică cu care se confruntă, cât şi o modificare a factorilor
demografici pentru a obţine efectele dorite de populaţie şi o compoziţie de vârste echilibrate.
- politicile ce vizează îmbătrânirea trebuie să se bazeze pe cursul întregii vieţi şi pe ansamblul
societăţii. Această problemă vizează persoanele de toate vârstele, prin urmare toate generaţiile
trebuie să contribuie la căutarea soluţiilor şi găsirea mijloacelor de adaptare.
- politicile şi practicile referitoare la îmbătrânirea activă presupun educaţie şi formare
continuă, retragerea cât mai târziu şi progresiv din muncă, practicarea activităţilor ce vizează
prezervarea sănătăţii.
- acceptarea şi implementarea politicilor de egalitate între bărbaţi şi femei.
Această problemă a antrenat atenţia comunităţilor internaţionale care au stabilit o serie
de ţinte comune ce se referă la sistemul de protecţie socială , adaptarea sa la marea problemă
a îmbătrânirii populaţiei. Aceste ţinte vizează:
– Sistemul de protecţie socială necesită adaptări pentru a deveni viabil pe termen lung.
Modernizarea protecţiei sociale trebuie să garanteze prosperitatea unei societăţi care
îmbătrâneşte.
– Sistemele de pensionare care există în Europa trebuie revăzute şi adaptate la evoluţia
demografică. Ele trebuie să fie echitabile şi să ţină cont de prelungirea duratei de viaţă.
Reforma pensiilor va trebui să se înscrie într-o politică integrată, incluzând politicile
demografice şi reformele protecţiei sociale şi ale pieţei muncii.
– Reformele să fie astfel încât transferurile resurselor către un număr crescut de persoane
vârstnice să nu creeze tensiuni economice şi sociale majore.
– În afara măsurilor organizaţionale şi financiare, îmbătrânirea populaţiei va necesita o
schimbare în comportamente, în speţă, o mai mare solidaritate între generaţii, menţinerea sau
ameliorarea egalităţii de şanse şi de opţiune, între generaţii. Menţinerea sau restabilirea
echităţii inter generaţionale este o ţintă comună importantă.
– Îmbătrânirea populaţiei, datorată creşterii longevităţii trebuie să facă obiectul politicilor
flexibile de adaptare a instituţiilor şi proceselor sociale la noua structură a populaţiei. Anumite
politici trebuie modificate, pentru a permite
„tinerilor seniori” să se integreze în viaţa activă şi în societate, în general. Imigraţia nu este
considerată un instrument adecvat pentru compensarea îmbătrânirii populaţiei, decât, eventual
pentru o stabilizare pe termen scurt.
– Dacă se optează pentru politici demografice de creştere a fertilităţii (doar Franţa are politici
explicite de creştere a fertilităţii), atunci sunt necesare politici de emancipare şi egalitate a
sexelor, pentru familie şi copil, promovarea unor valori axate pe copil şi familie, regândirea
locului de muncă, a rolului de părinte şi a pensionării, pe ansamblul unei vieţi.
– Se recomandă o mai mare armonizare a vieţii profesionale şi familiale, în special în favoarea
femeilor, inclusiv prin crearea de structuri necesare creşterii copiilor.
– Dacă se optează pentru politici demografice axate pe longevitate, atunci trebuie ţintite
promovarea bătrâneţii active, reconsiderarea pensionărilor anticipate, revederea vârstei de
pensionare, revalorizarea rolului social al noilor generaţii de „tineri seniori”.
– Cooperarea mai directă între structurile internaţionale de cercetare, dispersate în Europa,
pentru analiza şi urmărirea evoluţiei demografice şi a politicilor de orientare demografică.
– Sprijinirea Comitetului european asupra populaţiei (CAHP) al Consiliului Europei, în
organizarea şi extinderea majoră a cercetărilor demografice comparative în Europa. Este
necesară punerea în practică a unei mai bune baze de informaţii pentru politica autorităţilor
publice în domeniul îmbătrânirii. Tendinţa universală de îmbătrânire a populaţiei, cuplată cu o
mare diversitate de situaţii, reclamă intensificarea cooperării internaţionale, pentru a stabili un
stoc de cunoştinţe şi un cadru analitic adecvat, în raport cu diversele provocări.
– Rolul familiei şi diferitele tipuri de transferuri financiare, materiale, non-materiale care au
loc aici, în ambele sensuri, trebuie menţinute şi, pe cât posibil, încurajate. Trebuie să se
30
conteze pe o importanţă crescândă a societăţii civile şi a capacităţilor ei de furnizor de servicii
sociale.
– Într-o societate pentru toate vârstele, se încurajează integrarea persoanelor vârstnice în toate
domeniile vieţii economice şi sociale. Politicile vor trebui evaluate în funcţie de aptitudinea de
a încuraja strategiile de integrare sau segregare fondate pe vârstă.
– O longevitate sănătoasă se bazează pe întreaga viaţă. Ea poate fi asociată cu sănătatea şi
bunăstarea. Promovarea sănătăţii şi prevenirea bolilor se impun pentru a face faţă provocărilor
unei societăţi îmbătrânite.
– O direcţie de acţiune este educaţia tuturor, în vederea conştientizării aspectelor foarte diverse
ale longevităţii. Este un mijloc esenţial şi puţin costisitor de promovare a unor moduri de viaţă
sănătoase şi de a reduce invalidităţile şi dependenţa persoanelor vârstnice. Dacă guvernele
trebuie să creeze un mediu favorabil promovării sănătăţii şi bunăstării persoanelor vârstnice,
este sarcina indivizilor să adopte un mod de viaţă sănătos.
– Ţările trebuie să integreze, în priorităţile lor, necesitatea de a prezerva calitatea vieţii şi
integrarea socială a persoanelor vârstnice, cu deosebire a celor de „vârsta a patra”.
– Va fi nevoie să se pună în practică structuri de servicii formale de îngrijire. Familiile şi
menajul suportă, în multe ţări, schimbări profunde. Ele nu mai sunt în stare să facă faţă
responsabilităţilor legate de membrii lor dependenţi şi fragili.
BIBLIOGRAFIE:
1. www.wikipedia.org
2. Politique sociale en faveur des personnes âgées et leur autonomie, Asamblée
parlamentaire, 1993.
3. -Politique du viéillissement, Commission Europeènne, 1998.
4. Vers une societé pour tous les âgées, Commission Europeènne, 1999.
5. Scenariu demografic al Naţiunilor Unite, varianta medie, 2001.
Din anul 2001 a fost studentă a Colegiului de Institutori din Drobeta Turnu Severin,
filială a Universităţii din Craiova. A urmat continuarea studiilor în domeniul Pedagogiei
pentru Învăţământul Primar şi Preprimar la Universitatea din Craiova, precum şi absolvirea
Facultăţii de Litere în cadrul Universităţii din Craiova.
Începând cu anul 2004 a intrat în sistemul de învăţământul preuniversitar, mai întâi ca
profesor pentru învăţământul primar, în 2008 ca profesor titular de limba franceză, iar din
2010 ca profesor de limba şi literatura română, la Şcoala Gimnazială Brezniţa-Ocol, judeţul
Mehedinţi. În anul 2006 a obţinut definitivarea în învăţământ, în 2011 a reuşit să obţin gradul
al II lea ca profesor de limba franceză.
Permanent a fost preocupată pentru dezvoltarea profesională şi personală. În acest
sens a publicat articole de specialitate în numeroase reviste cu tematică educaţională şi a
participat la numeroase cursuri de formare, ultimul şi cel mai relevant pentru dezvoltarea sa
profesională fiind Profesionalizarea carierei didactice, desfăşurat în parteneriat cu
Universitatea de Vest din Timişoara. A fost mereu interesată să se implice în derularea unor
proiecte, dintre cele mai importante: Acces la educaţie pentru grupuri dezavantajate, Model de
consiliere centrat pe educarea şi consilierea carierei didactice, Prevenirea şi combaterea
părăsirii timpurii a şcolii.
31
STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
Maria CIOVIRNACHE
Uniunea Europeana este o uniune politică şi economică, dezvoltată în Europa, ce
cuprinde 28 de state membre, printre care şi România.
Statele membre ale U. E. ocupă o suprafaţă de 4,4 mil. Km². Relieful ţărilor este variat,
cuprinde toate formele de relief. Munţi vechi, ce aparţin orogenezei caledoniene, prezintă sub
forma unor peneplene si anume: Munţii Scandinaviei, Munţii Penini, Munţii Caledonici.
Orogeneza hercinica si-a lăsat ampreenta în Munţii Harz, Pădurea Neagra, Masivul Ardeni,
Munţii Pădurea Turingiei, Masivul Dobrogei de Nord. Înalţi si masivi sunt munţii din
orogeneza alpina; Alpii, Carpaţii, Pirineii, Caucazul,Apeninii,Balcanii. Câmpiile ocupa nordul
si estul continentului unde gheţarii cuaternari au lăsat urme, iar podişurile apar printre aceste
forme. Cel mai înalt vârf este Mont Blancul ce măsoară 4807 metri, iar cel mai jos punct din
U. E. este in Olanda, la 7 metri sub nivelul marii. Peisajul, clima si economia U.E. sunt
influenţate de coasta care măsoară 65.993 km. Pe de altă parte, potenţialul reliefului este
reprezentat de ţărmurile de abraziune, înalte şi erodate de valuri, drepte sau sinuoase. Este
vorba de: ţărmul cu fiorduri din Irlanda, Scotia, Iutlanda: ţărmul de acumulare, jos, care
înaintează pana la selful continental din M. Nordului, spaţiul olandez, german şi danez; ţărmul
cu lagune, pe litoralul pontic cat si al M. Negre; ţărm cu delte, generat de fluviile Dunărea,
Vistula, Ebru, Tibru.
Potenţialul climatic influenţează, facilitează sau limitează dezvoltarea turismului,
temporar sau permanent, dar si alte componente ale spaţiului geografic cu valoare turistică,
precum apele, vegetaţia si fauna. Spaţiul Uniunii Europene se defineşte, în totalitate, prin
clima temperată, fiind încadrat de izotermele anuale de -15 grade C, in nordul Finlandei şi
20,4 grade C la Larnaca în Cipru. Condiţiile climatice influenţează zonalitatea turistică,
marcată prin două sezoane de vârf ce corespund perioadelor de vara si de iarna. Prin urmare
spaţiul Uniunii Europene se încadrează in limitele unui potenţial turistic satisfăcător în nord şi
nord-vest şi un potenţial turistic ridicat în sud si sud-est (Ilinca, 2008).
Apele curgătoare, lacurile şi mările au un rol deosebit in potenţialul turistic al U. E.,
prin valoarea peisagistică, în care se includ cascadele, pragurile, cheile, defileurile, meandrele,
ostroavele, deltele, apoi posibilitatea de a le valorifica pentru pescuit sportive, agrement,
sporturi nautice, baie, plaje, picnic etc.
Vegetaţia se reprezintă prin diversitate, de la tundră la pădurile de conifere si foioase,
silvostepa si stepa, asociaţii mediteraneene, montane si de lunca.
La acestea se adăuga spatiile verzi, parcurile si grădinile botanice având rol socio-
recreativ pentru odihnă şi recreere. De asemenea, parcurile si grădinile botanice având rol
socio- recreativ pentru odihna si recreere. De asemenea, parcurile naţionale si naturale,
rezervaţiile biosferei sunt areale de protecţie, valorificate in turism si pentru recreere.
Fauna în spaţiul U.E. se înscrie în funcţiile turistice, în gradul de atractivitate pentru
turişti, în funcţie de densitatea speciilor si distribuţia spaţiala a acestora, pentru importanţa
pentru vânat, pescuit, estetica şi ştiinţifica.
Populaţia UE este puternic industrializată, 75% din locuitori locuind in zone urbane,
(acest procent este î creştere ş se estimează ca va ajunge la 90% in 7 state pana in 2020). raşele
32
sunt răspândite î întreaga Uniune, cu un grup mare de oraşe in jurul Benelux. În unele cazuri,
această creştere urbană a fost datorită afluxului de fonduri U.E. într-o regiune (Velcea, 2008).
Numărul de state membre fondatoare a crescut de la şase state fondatoare ( Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxembourg si Olanda) la actualul număr de 28 de ţări.
Pentru a adera la U.E., o ţară trebuie să respecte criteriile de la Copenhaga, stabilite de
Consiliul European de la Copenhaga din 1993.Criteriile spun că pentru ca un stat sa adere la
U.E. trebuie sa aibă o democraţie stabilă care să respecte drepturile omului şi domnia legii, o
economie de piaţă funcţională capabilă să facă competiţie în cadrul U.E. şi acceptarea
obligaţiilor de membru, inclusiv legislaţia U.E.
Evaluarea îndeplinirii criteriilor este responsabilitatea Consiliului European. Nici un
stat membru nu a părăsit vreodată Uniunea, deşi Groenlanda (o provincie autonoma) s-a retras
in 1985. Tratatul de la Lisabona prevede modalităţile de părăsire a uniunii de către un stat
membru.
Uniunea Europeana a dezvoltat o piaţă unica în cadrul unui sistem standardizat şi
unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre U.E . şi state non-U.E.
În cadrul spaţiului Schengen, controalele vamale au fost desfiinţate. Politicile U.E.
sprijină şi garantează libera mişcare a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi a capitalului, au fost
emise legi în domeniul justiţiei şi afacerilor interne şi se păstrează politici comune în domeniul
comerţului, agriculturii, turismului, pescuitului şi dezvoltării regionale. A fost înfiinţată o
uniune monetară: zona euro, care este compusa în prezent din 17 state. Prin Politica Comună
pentru afaceri externe si securitate, U.E şi-a dezvoltat un rol limitat în relaţiile internaţionale şi
de securitate. Au fost înfiinţate şi Misiuni Diplomatice Permanente in mai multe state din
lume, iar U.E. este reprezentata in cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, Organizaţia Mondiala
a Comerţului, G8 si G-20. Una din problemele importante ale ţărilor membre este cea legată
de mediul înconjurător.
Prima problema de mediu a Comunităţii Europene a fost lansata in 1972. De atunci
comunitatea s-a ocupat de mai multe aspecte şi probleme de mediu precum, ploile acide,
subţierea stratului de ozon, poluarea fonică, deşeuri şi poluarea apei. Directiva cadru pentru
Apă este un exemplu de politică în domeniul apei, cu scopul ca râurile, solul şi apele de coastă
să fie de calitate bună până în anul 2015. Directiva pentru păsări şi Directiva Habitate sunt
parţi ale legislaţiei europene pentru protecţia bio-diversităţii şi habitatelor naturale (Ilieş,
2004). Aceste politici de protecţie acoperă doar protecţia plantelor si animalelor.
Un alt aspect al menţinerii mediului înconjurător curat este legat de folosirea surselor
de energie nepoluante. În 2007, statele membre au convenit ca 20% din energia electrică
folosită de U. E. va proveni din sursele regenerabile şi că emisiile de carbon vor fi reduse cu
cel puţin 20% până în 2020, în comparaţie cu nivelul din 1990. Acest lucru include măsuri de
scădere a cantităţii de combustibili utilizate de autoturisme şi camioane cu până la 10% şi că el
ar trebui să folosească biocombustibili. Aceasta este considerată a fi una din cele mai
ambiţioase acţiuni a unei regiuni industrializate împotriva încălzirii globale (Matei, Neguţ şi
Nicolae, 2001).
Prin componentele spaţiului natural, România se află într-o strânsă interdependenţă cu
statele U.E. Prezenta lanţului carpatic în Slovacia, Ungaria şi România contribuie la unitatea
cadrului natural prin regăsirea aceloraşi structuri geologice, a aceloraşi tipuri de roci, resurse,
prin etajarea biopedoclimatică. În acelaşi mod, Câmpia Dunării de Mijloc se întinde pe
teritoriul Ungariei şi al României, constituind un spaţiu jos, neted, favorabil agriculturii,
drenat de o reţea hidrografică ce porneşte de pe teritoriul României şi este colectată în Ungaria
de Tisa. Cea mai strânsă şi mai dinamică legătură dintre ţara noastră şi ţările U.E. este
asigurată prin intermediul Dunării. România este prezentă în ţările UE. prin specialişti in
domenii economice şi prin forţa de muncă necalificată sau calificată.
Una din problemele esenţiale legate de aderarea ţării noastre la U.E. este legată de
păstrarea identităţii naţionale. Procesul de globalizare, atât de activ la nivel mondial, este cel
33
care determină o modificare a stilului de viaţă, a concepţiilor, conducând la “occidentalizarea”
unor teritorii întinse. De remarcat este faptul că includerea în U.E. nu coincide cu anularea
identităţii naţionale şi impunerea alteia noi, aşa cum nici cetăţenia europeană nu o exclude pe
cea română, ci o completează prin adăugarea unor drepturi noi, civile şi politice. Mai mult
decât atât, există programe care stimulează, facilitează dialogul cultural, schimbul de idei
dintre diferitele regiuni ale U.E precum programele Kaleidoscope, Raphael, Ariane, şi care nu
numai că încurajează conservarea elementelor de identitate, dar participă şi la mediatizarea lor.
BIBLIOGRAFIE
1. Ilinca N.( 2008). Didactica Geografiei. Editura Didactica si Pedagogica,Bucureşti
2. Ilieş Al.(2004). Romania ,Euroregiuni. EdituraUniv.Oradea
3. Matei, H., Negut, S., & Nicolae, I.(2001). Enciclopedia Europei. Editura Meronia,
Bucureşti
4. Velcea, I.(2008). Geografia Economica Mondiala si turism internaţional. Editura
Academiei, Bucureşti
CIOVIRNACHE MARIA este professor titular la Şcoala Gimnazială ‘ Mihai Viteazul-
Strehaia-Liceul Industrial ‘Matei Basarab Strehaia. Este absolventă a Facultăţii de Geologie
Geografie Bucureşti Anul 1979, a obţinut definitivatul trei ani mai târziu, gradul didactic II în
anul 1990 iar gradul I in anul 1994 cu lucrarea “Studiul geografic al bazinului hidrografic al
Huşniţei’.
34
Capitolul III: Simbolurile Uniunii Europene
SIMBOLURILE UNIUNII EUROPENE
Olga Elena ORZA
Conform dicţionarului explicativ al limbii române, simbolul poate fi definit în felul
următor: semn, obiect, imagine etc., care reprezintă în mod convenţional sau în virtutea unei
corespondenţe analogice un obiect, o fiinţă, o noţiune, o idee , o însuşire, un sentiment.
În ‘‘ dicţionarul de simboluri‘‘ al lui Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, ‘‘simbolul
reprezintă raportul existent între imagini, idei, credinţe şi emoţii‘‘ şi conform celor doi ‘‘
simbolul reprezintă o realitate care satisface numeroase exigenţe ivite din dorinţa de a
cunoaşte, de a iubi, de a duce o viaţă tihnită.‘‘
Simbolul face apel la emoţie şi devine un instrument foarte util pentru uniformizarea
mulţimilor. Puse în scenă în diferite ceremonii, simbolurile au rol de comunicare între
indivizi care îţi dau iluzia constituirii intr-o comunitate.
Sunt întâlnite frecvent în simboluri, sentimente individuale cum ar fi: dragostea,
ura,onoarea, mândria. Aceste sentimente individuale se pot transforma , uneori , în motorul
principal al istoriei.
Simbolurile politice sunt formate atât din cuvinte cât şi din sloganuri, steaguri, saluturi
, simboluri sonore. Steagurile reprezintă entitatea statală a populaţiei de pe un anumit teritoriu,
unele evenimente istorice, obiceiuri, acte de cultură, evocate şi recunoscute de întreaga
populaţie de pe acel teritoriu. ‘‘Toate statele au nevoie de simboluri nationale pentru ca se
resimte nevoia unei identităţi naţionale, unei apartenenţe la anumite valori.‘‘ (Chevalier &
Gheerbrant, 2006)
Acceptate de comun acord, simbolurile au devenit ‘‘averea‘‘ fiecărei naţiuni. Secole
întregi, cetăţenii Europei s-au recunoscut prin semnele emblematice ale patriei (monedă, steag,
stemă) , acestea fiind considerate principalele moduri de constituire a unei identităţi. Nevoia
de noi simboluri a apărut când cele vechi au rămas ‘prea mici‘ în multiplicitatea de noi
experienţe , sentimente, convingeri. Este adevărat că ele nu s-ar fi ivit fără marile transformări
ale mediului social, politic şi natural. Simbolurile politice au fost create ‘‘de sus în
jos‘‘ :steagul, imnul, moneda impuse de conducători şi acceptate de popor au devenit
simboluri culturale. Europenii zilelor noastre au nevoie de simboluri ,care să-i facă să-şi
înţeleagă identitatea în cadrul noilor parametrii (Ghica, 2007).
După întemeierea Uniunii Europene , Comisia Europeană a găsit necesară identificarea
unor simboluri ‘‘ care să apropie popoarele , dându-le putinţa de a se identifica în Europa şi în
Uniunea Europeană‘‘
Construcţia europeană este unul din fenomenele istorice cele mai importante care a
urmat celui de-al doilea razboi mondial. Pornind de la proiectele federaliste născute în mintea
unor gânditori europeni, proiectul unificării Europei a luat forma integrării.Europa are acum,
prin acest proces integrator, simboluri comune, politici comune, instituţii comune, o istorie
comună (Sfez, 2000).
35
Simbolurile Uniunii Europene sunt specificate în proiectul de constituţie al UE, în
Partea IV, Dispoziţii Generale şi Finale, articolul 1. Majoritatea acestor simboluri au fost
create de Consiliul Europei între anii 1950 - 1960 fiind adoptate de Uniunea Europeană.
Simbolurile Uniunii Europene sunt drapelul Uniunii, moneda, imnul european, ziua Europei şi
deviza europeană,
Steagul European
Cele 12 stele aurii pe fond albastru sugerează unitatea şi identitatea comună a
popoarelor europene, neavând nici o legătură cu numărul de state membre ale Uniunii
Europene, cercul reprezentând armonia şi solidaritatea, iar stelele perfecţiunea. La 29 mai
1986,steagul european a fluturat pentru prima dată alături de cele ale statelor membre.
Drapelul european este nu numai simbolul Uniunii Europene, ci şi al unităţii şi identităţii
Europei în sens mai larg. Drapelul Europei este folosit atât de Uniunea Europeană cât şi de
Consiliul Europei.‘ Trebuie reţinut faptul că existenţa celor douăsprezece stele pe drapel nu
are nici o legătură cu faptul că în acel moment (1986) erau douăsprezece state membre în
Comunitate.‘‘
Imnul European
Ca şi steagul Uniunii, imnul Uniunii Europene a fost mai întâi adoptat de Consiliul
Europei. La 5 mai 1972 această organizaţie a ales ca imn “Odă bucuriei”-‘‘Ode an die
Freude‘‘,parte a ultimului act al Simfoniei a 9-a compusa in 1823 de Ludwig van Beethoven
,pe un text scris in 1785 de Friedrich von Schiller. Sefii de stat si de guvern prezenti la
summit-ul de la Milano din 1985 au adoptat imnul ca unul din însemnele oficiale ale
Comunităţilor Europene, nu pentru a înlocui imnurile statelor membre, ci pentru a exprima
valorile de libertate, pace si solidaritate pe care se întemeiază instituţiile.A fost interpretat
oficial prima dată la 29 mai 1986, cu prilejul înălţării drapelului european, în faţa clădirii
Comunităţii de la Bruxelles.
Ziua Europei
Iniţial a fost aleasă ziua de 5 mai, data semnării Tratatului de la Londra, în 1949.Însă
în amintirea declaraţiei ministrului francez de externe Robert Schuman,care,la 9 mai
1950,in prezenţa presei internaţionale, cerea Franţei si Germaniei să cedeze unui organism supra-
naţional european dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi oţelului, această dată a fost
aleasă pentru a marca Ziua Europei. Decizia a fost luată la summitul de la Milano din 1985,în
cadrul căruia au mai fost adoptate ca simboluri oficiale steagul si imnul european. Uneori această
zi mai este numită ‘ Ziua Schuman‘‘Pentru a marca Ziua Europei, instituţiile UE îşi deschid
porţile pentru public, la începutul lunii mai, la Bruxelles şi la Strasbourg. Birourile locale ale UE
din Europa şi din întreaga lume organizează diverse activităţi şi evenimente, pentru toate
vârstele. În fiecare an, mii de oameni participă la vizite, dezbateri, concerte şi alte evenimente,
pentru a sărbători ziua Europei şi pentru a sensibiliza opinia publică în legătură cu UE
Moneda Europeană
Moneda unică folosită in 17 state membre ale Uniunii Europene este euro. Aceasta a
înlocuită in 1999 moneda scripturală, comună ECU(unitatea monetară europeană)ce fusese
creată în cadrul Comunitatii in 1979.Spre deosebire de ECU insă,ce putea fi folosit doar în
tranzacţii ce nu implicau bani gheaţă, euro este, incepând din 2002, moneda folosită de
majoritatea cetăţenilor Uniunii Europene prin voinţa guvernelor statelor şi a populaţiei, fapt
fără precedent in istoria continentului. Numele monedei a fost stabilit la Consiliul European de
la Madrid(decembrie 1995).În mai 1998,in cadrul summit-ului de la Bruxelles, şefii de stat şi
de guvern prezenţi au decis că doar 11 state europene(Austria, Belgia, Finlanda, Franţa,
Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania) îndeplinesc criteriile
pentru adoptarea unei monede unice. Acestea formează aşa numita ‘‘zonă euro‘‘. De la 1
ianuarie 1999,euro a devenit noua monedă a celor 11 state, moment in care a fost adoptată şi
politica monetară comună sub autoritatea unei Bănci Centrale Europene. Această instituţie a
fost înfiinţată in iunie 1998 pentru a gestiona problemele legate de integrarea monetara a
36
statelor membre. Unele muzee ale băncilor naţionale din statele membre ale Uniunii Europene
au expus temporar documente si proiecte privind unificarea monetara europeana. Unul dintre
succesele sale majore este că aproximativ 330 milioane de cetăţeni europeni folosesc moneda
unică şi se bucură de avantaje care se vor extinde pe măsură ce şi alte ţări vor adopta moneda
euro. Sigla monedei unice europene ( € ) este un semn stilizat, inspirat din litera greceasca
epsylon ( ε ) si din prima litera a cuvântului Europa, intersectat in plan orizontal de doua linii
paralele (Tartler, 2006).
Deviza
Uniunea Europeană şi-a desemnat in anul 2000 propria deviză: “Unitate în diversitate”.
Pentru alegerea ei s-a organizat un concurs în şcolile din Uniune, la care au participat
aproximativ 80000 de tineri cu vârste cuprinse intre 10 si 20 ani. În final au fost selecţionate
şapte propuneri, iar Parlamentul European a decis care dintre ele va fi adoptată. Naţionalitatea
creatorilor devizei câştigătoare a rămas până în prezent secretă. În anul 2000 a fost adoptat
drept motto al Uniunii Europene In varietate concordia (Unitate in diversitate).În Constituţia
Europeană şi pe este-ul oficial al UE apare însă forma Uniţi în diversitate, care tinde deci să
înlocuiască varianta anterioară. Acesta arată că europenii s-au unit pentru a promova pacea şi
prosperitatea, acceptând totodată să-şi deschidă spiritul către culturile, tradiţiile şi limbile atât
de diverse ale continentului nostru.
Limbile Oficiale
‘‘Gânditorii , care au făcut cu secole în urmă planuri pentru unificarea Europei, au
propus o limbă comună pentru federaţia ce urma să se nască.‘‘ Totuşi, limbile europene sunt
prea vechi , sunt legate de o bogată cultură şi sunt înrădăcinate în viaţa noastră şi în istoria
noastră ca să poată fi înlocuite sau abandonate.
Limbi oficiale ale Uniunii Europene sunt toate limbile oficiale ale statelor membre si in
prezent sunt in număr de 24: bulgara, ceha, croata, daneza, engleza, finlandeza, franceza,
germana, greaca, irlandeza (de la 1 ianuarie 2007), italiana, letoniana, lituaniana, olandeza,
potugheza, suedeza, estoniana, maghiara, malteza, polona, romana, slovaca, slovena si
spaniola.
Simbolurile europene continuă să existe, dar într-o formă limitată. Mai trebuie parcurs
un drum lung până când aceste simboluri vor fi în conştiinţa colectivă şi vor reprezenta intr-
adevăr o parte a identităţii europene.
BIBLIOGRAFIE:
0. Chevalier, J., & Gheerbrant, A. (2006). Dictionar de simboluri, vol.III. Bucureşti:
Artemis.
1. Sfez, L. (2000). Simbolistica politică. Iasi: Institutul European.
2. Tartler, G. (2006). Identitatea europeană. Bucuresti: Cartea Românească.
3. Marian Stefănescu ‘‘ Ideea şi integrarea Europeană‘‘,2007,
4. http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/index_ro.htm accestat 30.03.2014
5. Ghica, L.A. (2007). Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a III-a. Bucuresti: Meronia.
Olga Orza Elena este absolventă a Universităţii Babes Bolyai Cluj Napoca,
Facultatea de Biologie si Geologie, profilul – geografie, specializarea geografie-limba
franceza. Autoare a studiul monografic ”Rosia montana trecut si prezent”, Actualmente
activează ca profesor cu gradul I la Liceul tehnologic „Petre Mitroi” Biled judeţul Timiş.
37
ZIUA EUROPEI
Diana Victorina IOZSA
Istoricul UE
Uniunea Europeana ( UE) este o organizaţie a ţărilor europene dedicată creşterii
integrării economice şi întăririi cooperării între state. Uniunea Europeana are sediul in
Bruxelles, Belgia.
Încă din secolul al XVII-lea au fost elaborate proiecte de tratate pentru crearea unei
federaţii europene. Cu toate acestea, ideea de Europa unită s-a concretizat abia după cel de-al
Doilea Război Mondial, având la bază dorinţa de a menţine pacea pe continent. În jumătatea
de secol de construcţie europeană, statele membre au beneficiat de stabilitate, pace şi
prosperitate economică. Principalele rezultate au fost: creşterea nivelului de trai, crearea
pieţei unice, a uniunii economice şi monetare.
Uniunea Europeana a fost înfiinţată oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recentă
organizaţie de cooperare europeană. Uniunea este fondată pe respectul pentru demnitatea umană,
libertate, democraţie, egalitate, stat de drept şi respectarea drepturilor omului, inclusiv a
minorităţilor. Valorile sunt comune statelor membre într-o societate în care prevalează pluralismul,
nediscriminarea, toleranţa, justiţia, solidaritatea şi egalitatea între femei şi bărbaţi (din Constituţia
Europeana). Simbolurile UE sunt: steagul, imnul, moneda unică şi ziua de 9 Mai.
UE este un parteneriat economic şi politic unic în lume, care reuneşte 28 de ţări
europene şi acoperă aproape tot continentul. UE a fost creată în perioada care a urmat celui de-
al Doilea Război Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării
economice: ţările implicate în schimburi comerciale devin interdependente din punct de
vedere economic şi astfel se evită riscul izbucnirii unui nou conflict. În 1958 este creată
Comunitatea Economică Europeană (CEE), care, iniţial, contribuie la intensificarea cooperării
economice între şase ţări: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos.
Urmează crearea unei pieţe unice de mari proporţii, care continuă să se dezvolte către
valorificarea întregului său potenţial.
9 Mai – Ziua Europei
Pe continentul european, Ziua Europei este o sărbătoare anuală a păcii şi unităţii în
Europa. Sunt două date pentru sărbătorirea acestei zile: 5 mai pentru Consiliul Europei şi 9
mai pentru Uniunea Europeană (UE).
În fiecare an, la data de 9 mai se sărbătoreşte Ziua Europei, un eveniment care
promovează pacea şi unitatea pe continentul european. Ziua de 9 mai a fost recunoscută drept
,,Ziua Europei” de către Parlamentul European în octombrie 2008 şi de atunci este sărbătorită
în majoritatea statelor membre ale UE, dar şi în Turcia.
Tratatul de la Lisabona, care a înlocuit Constituţia Europeană, are o declaraţie a
şaisprezece membri care susţin simbolurile europene. Parlamentul European a recunoscut
oficial ziua de 9 mai ca sărbătoare oficială în octombrie 2008. Data 9 mai este celebrată în
diferite forme în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene şi în ţările din jur. Datorită
naturii politice a zilei, au fost văzute încercări de a educa oamenii despre Uniunea Europeană
şi discursuri în sprijinul integrării europene. Deşi există preferinţa de a sărbători ziua Europei
în 9 mai, având în vedere vizibilitatea mai mare a Uniunii Europene, 5 mai este încă celebrată
38
în unele state europene datorită rolului Consiliului în apărarea drepturilor omului, democraţiei
parlamentare şi a statului de drept.
An de an, la 9 mai, se serbează Ziua Uniunii Europene, pentru a marca istorica
declaraţie de la 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, prin care
propunea un plan de colaborare economică între Franţa şi Germania, pentru eliminarea
rivalităţilor seculare dintre cele două state.
La 9 mai 1950, Robert Schuman şi-a prezentat propunerea privind crearea unei Europe
organizate, indispensabilă pentru menţinerea relaţiilor de pace. Această propunere, cunoscută
sub numele de „Declaraţia Schuman”, a stat la baza creării Uniunii Europene de astăzi. În
prezent, ziua de 9 mai a devenit un simbol european (Ziua Europei) care, alături de drapel,
imn, motto şi moneda unică (euro), identifică entitatea politică a Uniunii Europene. Ziua
Europei este o ocazie de a organiza activităţi şi festivităţi menite să aducă Europa mai aproape
de cetăţenii săi şi să alăture naţiunile europene (Avram, Radu şi Gaicu, 2006).
Declaraţia Schuman a stat la baza amplului proces de construcţie a unei Europe unite.
Statele Beneluxului şi Italia s-au alăturat Franţei şi Germaniei şi, la 18 aprilie 1951, a fost semnat
Tratatul de la Paris, care instituia Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) între
Germania, Franţa, Belgia, Italia, Luxemburg şi Olanda. Aceste state au semnat, la 25 martie
1957, Tratatele de la Roma, care instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE).
UE nu a avut întotdeauna dimensiunile pe care le are astăzi. Când s-au pus bazele
cooperării economice la nivel european, în anul 1951, ţările participante au fost Belgia,
Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos. De-a lungul timpului, tot mai multe ţări au
hotărât să adere. Ulterior, la acest complex proiect de construcţie europeană s-au alăturat Irlanda,
Marea Britanie şi Danemarca (1973), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Suedia, Austria
şi Finlanda (1995), iar la 1 mai 2004, noi zece state: Cehia, Ciprul, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Slovacia, Slovenia, Polonia şi Ungaria şi la 1 ianuarie 2007 Bulgaria şi România. În
prezent, Uniunea Europeană numără 28 de state membre, după aderarea Croaţiei, la 1 iulie 2013.
Dacă pentru europeni ziua de 9 mai reprezintă ziua Europei, pentru români ziua de 9
mai are, o triplă semnificaţie. Ziua de 9 mai reprezintă pentru noi, românii, o dată cu multiple
valenţe şi victorii istorice şi anume, ziua de 9 MAI are în conştiinţa poporului român, o triplă
semnificaţie: proclamarea independenţei de stat a României la 9 mai 1877; Victoria Coaliţiei
Naţiunilor Unite în cel de - al Doilea Război Mondial la 9 mai 1945 şi Ziua Europei.
Proclamarea independenţei statale la 9 mai 1877 nu a fost un act spontan ci o
încununare a strădaniilor tot mai numeroase din acei ani, o aruncare peste bord a ultimei verigi
a suzeranităţii otomane. În acea zi memorabila, Mihail Kogalniceanu, declara în Parlamentul
ţării: ,,Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Independenţa astfel
proclamată trebuia consfinţită şi apărată pe câmpul de lupta spre a putea fi impusă forţelor
militare turceşti şi recunoscută apoi de puterile europene.
Al doilea eveniment se refera la ziua de 9 mai 1945, zi în care Aliaţii din cel de-al
doilea război mondial au obţinut victoria împotriva Germaniei naziste, punând astfel capăt
celei mai pustiitoare conflagraţii din istoria continentului european. În data de 9 mai 1945, la
cartierul general sovietic din Berlin a fost semnat actul de capitulare necondiţionată a
Germaniei, act care a marcat sfârşitul celui de–al doilea război mondial pe teatrul european de
război, considerat a fi cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. Al
Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a peste 70 de milioane de
oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme, alte zeci sau sute de
milioane de oameni fiind răniţi sau rămânând infirmi.
Cel de-al treilea eveniment este ZIUA EUROPEI când declaraţia rostită la 9 mai de
1950 de Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, a rămas înscrisă în istoria
construcţiei europene drept „declaraţia Schuman” în care se spunea: ,, Pacea mondială nu
poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele care o ameninţă.
Contribuţia pe care o poate aduce civilizaţiei o Europă organizată şi activă este indispensabilă
39
pentru menţinerea unor relaţii paşnice.... Nu am reuşit să realizăm o Europă unită şi ne-am
confruntat cu războaie”.
În ceea ce priveşte Ziua Europei totul a început când Robert Schuman, ministrul
afacerilor externe al Franţei a primit de la omologii din Statele Unite ale Americii din Marea
Britanie, în primavara anului 1950, o misiune istorică, aceea de a crea un plan care să ducă la
reintegrarea Germaniei Federale în familia europeană. În problema pe care o avea de rezolvat
va cere sprijinul unui cunoscut diplomat al vremii, Jean Monnet. (Viziunea lui Jean Monnet
asupra Europei a influenţat profund întreaga generaţie de oameni de stat care i-a urmat şi a
schimbat în bine istoria. Dacă la început, obiectivul esenţial, imediat era acela al cooperării
paşnice dintre statele europene, astăzi, ambiţia este diferită: construcţia unei Europe care
respectă libertatea şi identitatea tuturor popoarelor ce o compun. Uniunea Europeană este în
slujba cetăţenilor săi, aceştia păstrându-şi propriile valori, tradiţii si propria limbă .)
Astfel, în dimineaţa zilei de 9 mai, un emisar secret înmânează cancelarului german
Konrad Adenauer un document confidenţial care cuprindea o copie a proiectului vizând
reintegrarea Germaniei Federale. Acordul lui Adenauer a venit imediat, Germania dorind să
devină partener al Franţei în acest proiect ce-şi propunea să schimbe soarta Europei.
În aceeaşi zi de 9 mai, la ora 16:00, în Salonul Orologiului din Quai d’Orsay, Robert
Schuman citea Proclamaţia care avea să schimbe destinul Europei. Franţa şi Germania
decideau să pună în comun rezervele de cărbune şi oţel invitând toate ţările europene
interesate să li se alăture. Pentru unii planul Schuman era utopia unui „aventurier politic”,
pentru alţii un vis nebunesc dar azi, o realitate.
Puţini ştiu, probabil, că la 9 mai 1950 s-a făcut primul pas în direcţia creării Uniunii
Europene de astăzi. În acea zi, la Paris, pe fundalul pericolului izbucnirii unui al treilea război
mondial în Europa, ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, a citit în faţa presei
internaţionale o declaraţie prin care chema Franţa, Germania şi alte state europene să-şi pună în
comun producţiile de cărbune şi oţel, aşezând astfel piatra de temelie a unei federaţii europene.
De fapt, ministrul francez a propus crearea unei instituţii europene supra-naţionale, care să
gestioneze industria cărbunelui şi oţelului - sector care constituia baza întregii puteri militare. Iar
ţările cărora le fusese adresat apelul aproape că se distruseseră reciproc într-un conflict ce a lăsat
în urma sa pagube materiale imense şi un sentiment de dezolare (Avram, Radu, Pîrvu şi Gruescu,
2007). Prin urmare, totul a început în acea zi. Iată de ce, în 1985, liderii UE întruniţi la summit-ul
de la Milano au decis ca la data de 9 mai să fie sărbătorită Ziua Europei.
Orice ţară care alege în mod democratic să adere la UE preia şi valorile fundamentale
de pace şi solidaritate ale Uniunii. Aceste valori prind contur prin dezvoltarea economică şi
socială (care însă ţine cont de dimensiunile de mediu şi regională) şi prin garantarea unui nivel
de viaţă decent pentru toţi cetăţenii. În anul 1985, când proiectul construcţiei europene era deja
clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au
hotărât ca ziua de 9 mai să devină Ziua Europei, iar simbolurile Uniunii Europene să fie :
drapelul, imnul, deviza şi moneda unică euro.
Deşi, de facto, Europa exista de secole, în absenţa regulilor şi a instituţiilor, elementele
care o uneau nu au fost suficiente pentru a preveni, în trecut, tragediile cele mai îngrozitoare,
iar eforturile făcute în direcţia unificării Europei se bazau, deseori, pe dominarea unui grup de
către altul. Aceste încercări nu puteau continua, pentru că cei învinşi nu doreau decât un singur
lucru: redobândirea libertăţii. În prezent, ambiţiile sunt complet diferite: construirea unei
Europe care respectă libertatea şi identitatea tuturor naţiunilor care intră în alcătuirea sa. Doar
astfel Europa poate deveni stăpână pe destinul său şi poate juca un rol pozitiv în lume.
Integrarea Europei nu va avea loc nici într-o zi, nici în câteva decenii. Mai există
numeroase deficienţe şi imperfecţiuni evidente, inclusiv pentru că proiectul început după cel
de-al Doilea Război Mondial este încă unul nou în istorie. Dar Uniunea Europeană se află în
slujba cetăţenilor săi. Cetăţeni care, păstrându-şi valorile, obiceiurile şi limba, ar trebui să se
simtă - şi se simt! - în Europa ca acasă.
40
Ziua Uniunii Europene nu înseamnă numai data de naştere a proiectului european, ci şi
o zi a bucuriei de a fi împreună, o zi a voinţei de solidaritate, o zi a marii comunităţi din care
fac parte toţi cetăţenii UE. Poate fi definită, astfel, ca ziua cetăţenilor unei ,,Europe Unite”,
care s-a construit de-a lungul deceniilor ca o unitate în diversitate.
Concluzii
Data de 9 Mai 1950 va rămâne un reper în istoria mondială ca fiind data care a
schimbat pentru totdeauna faţa bătrânului continent, ziua în care ţările Europei au hotărât să se
ridice şi să facă faţă puterilor mondiale, prin crearea unei uniuni care să sprijine dezvoltarea
economică, socială şi culturală a membrilor săi.
Lumea de astăzi, într-o continuă şi rapida evoluţie, are nevoie de Europa. UE este
dovada vie a ceea ce pacea, stabilitatea şi prosperitatea pot aduce unui continent altădată
măcinat de războaie. Modelul european arata lumii ca o uniune mereu mai strânsă a
popoarelor este posibilă în măsura în care se bazează pe valori şi obiective comune. Şi nu în
ultimul rând, trebuie, de asemenea, să ne amintim de ideea care a însoţit permanent demersul
lui Monnet: „Noi nu coalizam state, ci unim oameni!”.
Data de 9 Mai şi importanţa acesteia pentru istoria României, a Europei şi Uniunii
Europene şi, de ce nu, a întregii lumi, simbolizează în esenţă lupta de facto a cetăţenilor pentru
respectarea drepturilor omului, pentru democraţie şi pentru menţinerea păcii la nivel mondial,
mai ales prin crearea unui mecanism fundamental menit să stabilească un numitor comun între
statele Europei. Celebrarea Zilei Europei are ca scop aproprierea Uniunii Europene de cetăţenii
săi prin celebrarea valorilor comune. Ziua Europei reprezintă, de asemenea, o şansă de apropiere
a culturilor europene prin intermediul activităţilor educaţionale şi de divertisment.
Putem conchide că ziua de 9 mai a devenit un simbol european (Ziua Europei) care,
alături de drapel, imn, motto si moneda unica (euro), identifică entitatea politică a Uniunii
Europene, numeroase manifestări fiind organizate cu aceasta ocazie la Bruxelles, dar şi în
toate capitalele europene.
BIBLIOGRAFIE:
1. Arvatu, C., Ionescu, D., Lucinescu, I.C., Cinca, S., Luca, R., & Câmpean, C. ( 2004).
România şi Uniunea Europeana. Cronologie istorica, Editura Institutului de Ştiinţe
Politice şi Relaţii Internaţionale, Bucuresti.
2. Avram, C., Radu, R., & Gaicu, L. (2006 ). Uniunea Europeană. Trecut şi prezent, Editura
Universitaria, Craiova.
3. Avram, C., Radu, R., Pîrvu, G., & Gruescu, R. (2007). România şi exigenţele integrării
europene, Editura Alma, Craiova.
4. http://www.regioadrbi.ro/media/45800/Brosura%20Ziua-Europei-9-mai-2013.pdf
5. http://www.agerpres.ro/externe/2013/05/09/documentar-9-mai-ziua-europei-08-20-46
6. http://europa.eu/about-eu/index_ro.htm
Iozsa Diana Victorina este profesor psiholog titular cu gradul I, la CJRAE
HUNEDOARA- locaţie Şcoala Gimnazială ,, I.G.DUCA” PETROŞANI. A absolvit
Universitatea Bucureşti, Facultatea de Sociologie – Psihologie (1999), are un masterat în
Managementul educaţional şi comunicarea instituţională (2007), în prezent doctorandă la
specializarea psihologie la Universitatea Babeş – Bolyai Cluj Napoca. Domenii de interes mai
sunt si IT şi filologia, absolvind şi Facultatea de Automatică şi Informatică (2006), şi
Facultatea de LIMBA ŞI LITERATURA ROMANĂ specializarea : Limba şi literatura
română – Limba şi literatura engleză (2007)
41
UNITATE ÎN DIVERSITATE
Maria GIVADĂ
Introducere
Uniunea Europeană este un organism inter-statal, o entitate distinctă între forurile
internaţionale care decid şi organizează mecanismul politic şi economic, punct de referinţă în
ordinea mondială. Dar, înainte de toate, Uniunea Europeană este o instituţie a cetăţenilor, a
oamenilor, încrezători în moştenirea comună culturală, religioasă, umanistă, care au dezvoltat
valori universale, drepturi inalienabile şi inviolabile ale fiinţei umane, precum demnitatea,
libertatea, democraţia, statul de dpret, solidaritatea, egalitatea şi pacea.
Integrarea europeană, cei peste 20 de ani de cetăţenie europeană, politicile regionale,
programele operaţionale de dezvoltare europeană au înregistrat progrese remarcabile, care au
modelat cursul vieţii a mii de oameni. Fiecare cetăţean european a beneficiat de călătorii la
preţ mai redus, cu o simplificare a trecerii graniţelor, de asistenţă medicală, de tarife
preferenţiale de telefonie, de inserţie facilă pe piaţa muncii, de oportunităţi educaţionale
specifice nevoilor de formare, de consiliere privind cooperarea intituţională. Sunt câteva dintre
facilităţile oferite de Uniunea Europeană.
Asumarea diversităţii etnice, lingvistice, confesionale, sociale şi acceptarea
reprezentărilor multiple asupra orientărilor societăţii de azi sunt valori promovate la nivel
macrostatal şi naţional. Cetăţenii europeni se confruntă cu diversitate şi unitate, echitate,
egalitate şi discrepanţe sociale, diferenţieri istorice şi similitudini, conservarea tradiţionalului
şi a specificului naţional şi construirea şi apărarea identităţii europene. Dacă la origine,
Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului a răspuns unui ideal comun economic,
datorită dezechilibrelor provocate de a doua conflagraţie mondială, astăzi sensul Uniunii
Europene se întemeiază pe solidaritate şi conştientizarea apartenenţei de la un sistem de valori
comune, la o identitate europeană. Idealului unităţii economice i s-a adăugat cel al unităţii
culturale şi civice, unde oricare persoană aptă a-şi exercita dreptul constituţional poate
participa activ la iniţiativele europene, poate influenţa politicile europene şi se poate implica în
procesul decizional european. Deşi sceptici au existat, ”o hartă mentală cu frontiere variabile
şi la răsărit şi la apus”, afirmă Jacques Le Rider (Le Rider, 2001, p. 20), Uniunea Europeană a
demonstrat posibilitatea construirii unităţii prin diversitate.
Unitate în diversitate – valoare europeană
Unitatea europeană este o valoare, un ideal, o motivaţie, un concept, o actualitate?!
Simbolurile europene, politicile, cadrul instituţional, valorile comune sugerează unitate.
Variate proiecte de unificare a continentului european au încercat a da coeziune de-a lungul
timpului, pe motive de asigurare a păcii, a prosperităţii sau de a satisface ambiţii personale.
Ideea unităţii europene este veche; de la expediţiile de cucerire şi organizare administrativă
romană, la expediţii medievale comune creştine contra musulmanilor, la comunitate culturală
şi ştiinţifică renascentistă, la ideea unionistă napoleoniană, la proiecte de pacificare şi coeziune
interbelice, până la organisme economice postbelice. O listă exhaustivă de valori comune
42
europene nu există, dar se poate discuta de o reconsiderare continuă a lor, proces bazat pe
educaţie, religie, aport diferenţiat la cultura europeană, drepturi şi responsabilităţi europene,
adaptabilitate la trend-ul mondial, unitate în gândire şi în idei.
Tratatul constituţional şi Tratatul de la Lisabona reafirmă valorile comune, baza
unităţii europene. ”Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, a libertăţii, a
democraţiei, a egalităţii, a statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului; aceste
valori sunt comune statelor membre, într-o societate caracterizată prin pluralism, toleranţă,
justiţie, solidaritate şi nediscriminare” (Tratatul de instituire a unei constituţii penrtu Europa,
2004) Scopul Uniunii este de a păstra pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor, oferind un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei,
bazată pe o creştere echilibrată, pe o economie socială competitivă, vizând progresul social,
ştiinţific şi tehnic. Combate discriminările, inegalităţile, excluderea, promovând coeziune şi
solidaritate. Unitatea este dată şi de bogăţia diversităţii culturale şi lingvistice şi veghează la
păstrarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european. Respectul între popoare, concurenţa
economică principială, garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apărarea drepturilor
copiilor, diminuarea sărăciei, eliminarea corupţiei sunt obiective comune pe termen lung.
Diversitatea este punct forte al democraţiei, al creativităţii şi al inovaţiei. Diversitatea
se regăseşte în interiorul statelor membre: delimitări teritoriale, istorie particulară, traseu
lingvistic diferenţiat, economie regională inegală, inechităţi sociale, trepte diferite de
maturizare politică, religie, demografie, cultură.Unitatea este greu de atins din pricina
deosebirilor sistemelor economice şi politice ale statelor membre: încadrarea pe piaţa muncii,
şomajul, PIB-ul, dezvoltarea durabilă, investiţii, productivitate, cetăţenie activă, cercetare,
educaţie (standarde europene atinse mai mult sau mai puţin în statele mebre sau în cele în curs
de aderare). Uniunea Europeană semnifică unitate a democraţiei, a încrederii în valori politice
comune, însă despre uniune politică nu poate fi vorba (a se vedea preambulul tratatului de la
Roma). Diversitatea mecanismelor de conducere a Uniunii se bazează tocmai pe dinamism,
participare, eficienţă, colaborare, proporţionalitatae, coerenţă, rigoare între regional, naţional
şi european. Identitatea culturală/civică nu coincide cu identitatea politică/de guvernare.
Existenţa patrimoniului cultural comun european reprezintă cheia continuării încrederii
cetăţenilor în valorile europene. Dialogul intercultural, proiecte educative şi culturale
interstatale, cercetări ştiinţifice comune, sustenabiliate în inovare şi redimensionare, accentul
pus pe aşteptările şi motivaţiile cetăţeanului de a se implica în funcţionarea şi permanenţa
instituţiilor europene generează încredere în unitate prin diversitate.
UNITĂ ÎN DIVERSITATE (deviză culturală)
Deviza uniunii Europene este ”Unitate în Diversitate” şi este rodul unui concurs la care
au participat peste 80 000 de tineri între 10 şi 20 de ani. Pentru prima dată a fost folosită în
anul 2000 şi introdusă şi recunoscută oficial în ”Tratatul de instituire a unei constituţii pentru
Europa” în 2004. ”Unitate în diversitate” este un concept cultural, care propune trecerea de la
individualism la unitate complexă, bazată pe înţelegerea şi aprecierea diferenţelor şi
interacţiunilor umane. Conceptul funcţionează printr- o diversitate fără fragmentare şi pe o
unitate fără uniformizare.
43
Motto-ul Uniunii Europene în limbile oficiale:
44
Diversitatea culturală, dialogul intercultural, impactul economic pe care îl are cultura
joacă un rol important în promovarea identităţii, a cetăţeniei şi unităţii europene.
Conştientizarea identităţii culturale proprii permite valorizarea şi schimbul creator de idei la
nivel european. ”Diversitatea de practici şi tradiţii culturale a ţărilor europene trebuie
percepută ca bogăţie şi nu ca sursă de divizare şi conflicte” (Raportul Rufollo – Unity of
diversities, 2001). Diversitatea, toleranţa, dialogul între naţiuni şi persoane din Europa se
respectă. Politicile culturale nu se pot realiza fără stabilitatea economică şi socială: ”Să nu ne
îmbătăm cu vorbe mari...fiindcă nu se poate face cultură în foame, în frig, în mizerie, fără un
anumit confort şi securitate materială. Europa a fost, este şi trebuie să rămână, deopotrivă, din
acest punct de vedere, foarte simplu, dar şi energic spus, un model, dar şi un ideal de bunăstare
şi dezvoltare economică, de organizare şi productivitate” (Marino, 1995, p. 14.)
Europenii promovează pacea, securitatea, integrarea, pluralismul, justiţia, echitatea,
drepturile minorităţilor, apărarea societăţii civile, transparenţa, implicare în procesul
decizional european. Uniunea europeană rămâne o comunitate de valori umane: greceşti,
romane, creştine, iudaice, umaniste, iluministe, contemporane, deschisă spre cultură şi
cunoaştere ”mare aventură, care îşi găseşte aici un spaţiu privilegiat de speranţă umană”
(Tratat de instituire a unei constituţii pentru Europa, 2007, p. 28)
BIBLIOGRAFIE
1. Marino, Adrian (1995). Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi
culturale. Iaşi: Editura Polirom.
2. Rider, Jacques Le (2001). Europa Centrală sau paradoxul fragilităţii. Iaşi: Editura
Polirom.
3. Visual aid. Tratatul de instituire a unei constituţii pentru Europa, 2007. Online:
http://europa.eu/scadplus/constitution/index_en.htm; Online:
http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_1.pdf
4. Visual aid. Raportul Rufollo – Unity of Diversities - Cultural Co-operation in the
European Union, 2001. Online:
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=/EP//NONSGML+REPORT+A
5-2001-0281+0+DOC+PDF+V0//EN
Maria GIVADĂ lucrează în prezent ca profesor de istorie la Şcoala „Romul Ladea”
din Oraviţa, Caraş-Severin, România. A obţinut diploma de licenţă la Universitatea de Vest
din Timişoara, Facultatea de Litere, specializarea Istorie şi Teologie, promoţia 2007, şi
diploma de master în Management şi Marketing Educaţional, la Universitatea „Eftimie
Murgu” din Reşiţa, în anul 2010. Începând cu acest an, ocupă poziţia de director adjunct, iar
anul trecut a coordonat mai multe programe educaţionale şi proiecte. A publicat mai multe
lucrări în reviste de Istorie iar unul din interesele ei principale este legat de metode de predare
participativ-active şi de învăţatul online.
45
EURO CA SIMBOL
Laurenţiu Daniel POPOVICI
Euro este moneda unică adoptată (până în acest moment) de 17 state membre ale
Uniunii Europene care, împreună, formează zona euro. Introducerea monedei euro în 1999 a
reprezentat un pas important pentru integrarea europeană. A fost, de altfel, şi unul dintre
succesele sale majore: aproximativ 330 milioane de cetăţeni europeni folosesc moneda unică
şi se bucură de avantaje care se vor extinde pe măsură ce şi alte ţări vor adopta moneda euro.
În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11 state
membre, înlocuind, în două etape, vechile monede naţionale – precum marca germană şi
francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de
operaţiuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în
timp ce vechile monede, considerate subunităţi ale euro, continuau să fie folosite pentru
efectuarea de plăţi în numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de
bancnote şi monede (Diaconescu, 2004).
Euro nu este moneda tuturor statelor membre. Două ţări (Danemarca şi Regatul Unit)
au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în Tratat, iar restul (majoritatea noilor state
membre şi Suedia) nu au îndeplinit criteriile stabilite în vederea adoptării monedei unice. În
momentul în care le vor îndeplini, monedele lor naţionale vor fi înlocuite de euro. Toate
statele membre ale UE fac parte din Uniunea Economică şi Monetară (UEM), care poate fi
considerată o etapă avansată a integrării economice bazate pe o piaţă unică. UEM presupune
coordonarea strânsă a politicilor economice şi fiscale, iar în cazul ţărilor care îndeplinesc
anumite condiţii existenţa unei politici monetare unice şi a unei monede unice – euro. Odată
cu apariţia monedei euro, responsabilitatea politicii monetare a revenit Băncii Centrale
Europene (BCE), entitate independentă creată în acest scop, şi băncilor naţionale ale statelor
membre care au adoptat euro. Împreună, acestea formează Eurosistemul. Politica fiscală
(impozitarea şi cheltuielile) rămâne atribuţia guvernelor naţionale – deşi acestea pot adera la
reguli comune privind finanţele publice, cunoscute sub denumirea de Pact de Stabilitate şi
Creştere (Ignat, 2002).
De asemenea, guvernele naţionale îşi menţin competenţele în domeniul politicilor
structurale (ocuparea forţei de muncă, pensiile şi piaţa capitalurilor), dar acceptă să le
coordoneze în scopul realizării obiectivelor globale de stabilitate, creştere şi creare de noi
locuri de muncă. Euro este moneda a 330 milioane de persoane care locuiesc în cele 17 ţări din
zona euro. De asemenea, este folosit, fie ca mijloc legal de plată, fie din motive practice, de o
serie de alte ţări, cum ar fi statele vecine sau fostele colonii. De aceea, nu este surprinzător că
moneda euro a devenit rapid a doua monedă internaţională, ca importanţă, după dolar, iar în
unele privinţe (de exemplu, numerarul aflat în circulaţie) chiar a depăşit moneda
americană. Pe lângă faptul că facilitează călătoriile, o monedă unică este un element pozitiv şi
din punct de vedere economic şi politic. Cadrul în care este administrat euro face din moneda
europeană o monedă stabilă, cu un nivel scăzut al inflaţiei şi cu rate ale dobânzilor reduse,
contribuind la soliditatea finanţelor publice. De asemenea, moneda unică este un complement
logic al pieţei unice, a cărei eficienţă creşte. Folosirea unei monede unice măreşte transparenţa
preţurilor, elimină costurile de schimb monetar, pune în mişcare mecanismele economiei
46
europene, facilitează comerţul internaţional şi consolidează poziţia UE pe scena internaţională.
Dimensiunea şi forţa zonei euro oferă o mai bună protecţie împotriva şocurilor economice
externe, precum creşterile neprevăzute ale preţului petrolului sau turbulenţele de pe piaţa
valutară. În acelaşi timp, trebuie să menţionăm că moneda euro reprezintă pentru cetăţenii
Uniunii un simbol tangibil al identităţii lor europene, de care se pot simţi din ce în ce mai
mândri, pe măsură ce zona euro se extinde şi îşi multiplică avantajele pentru statele membre
actuale şi viitoare. Statele membre au hotarat ca fiecare moneda euro sa aiba o fata comuna,
iar cealaltă faţă să fie specifică fiecărei ţări în parte. Singurul lucru care a fost obligatoriu
pentru toate monedele au fost cele 12 steluţe dispuse în cerc. Pentru faţa comună, au fost alese
trei hărţi ale Europei, desenate de Luc Luycx, de la Monetaria Regală a Belgiei. Pentru
monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi, Europa este reprezentata în context mondial.
Harta pentru monedele de 10, 20 si 50 de eurocenti simbolizează Europa ca uniune de
naţiuni individuale. Pentru a sublinia unitatea, monedele de 1 si 2 euro au aceeaşi harta
reprezentând uniunea ţărilor. Dimensiunile, greutatea, materialul, culoarea şi grosimea sunt
diferite pentru fiecare moneda în parte, astfel încat să poată fi recunoscute şi de persoanele cu
deficiente de vedere. Pentru bancnote (care sunt la fel pentru toate statele care folosesc euro)
s-a hotărât să fie ilustrată istoria arhitecturală a continentului. Pe una din fete este reprezentat
un pod ce simbolizează legătura între popoare si ilustrează esenţa unei perioade arhitecturale
(Szas, 2002).
Astfel:
- pe bancnota de 5 euro este desenat un apeduct antic;
- pe bancnota de 10 euro - un pod roman;
- pe bancnota de 20 euro - un pod gotic;
- pe bancnota de 50 euro - un pod renascentist;
- pe bancnota de 100 euro - un pod din secolul XVII (in stil baroc);
- pe bancnota de 200 euro - un viaduct metalic (în stilul secolului al XIX-lea);
- pe bancota de 500 euro – un pod modern (în stilul arhitectonic al secolului XX).
Pe cealaltă faţă sunt desenate un portic sau o poartă ornată cu motive aparţinând unei anumite
epoci arhitecturale. Aceasta faţadă ilustrează deschiderea Europei către lume:
- pe bancnota de 5 euro – un arc de triumf;
- pe bancnota de 10 euro - o arcadă romană;
- pe bancnota de 20 euro - un vitraliu în stil gotic;
- pe bancnota de 50 euro – o faţadă clasică în stil renascentist;
- pe bancnota de 100 euro – un portic în stil baroc;
- pe bancnota de 200 euro – o sera botanică din sticlă şi oţel;
- pe bancnota de 500 euro – faţadă modernă din sticlă şi beton.
Bancnotele Euro sunt toate la fel, dar cu monedele… e altă poveste! Cele 13 state care
au adoptat Euro au hotărât ca una din feţele monedelor să arate valoarea nominală a acestora,
iar cealaltă faţă sa fie diferita de la tara la tara. Ca urmare, statele şi-au ales pentru “faţa
naţională” a monedei imagini şi simboluri care definesc identitatea culturală a fiecărui stat în
parte. Şi încă ceva! ştiaţi că, în afară de cele 13 ţări din Zona Euro, moneda europeană a fost
adoptată şi de alte trei state? Acestea sunt Monaco, Vatican si San Marino. Dacă aveţi cumva
asemenea monede prin buzunare păstraţi-le cu mare grijă, pentru că sunt “piese de colecţie”!
Germania: În Germania, mai multe personalităţi si numismaţi au ales trei ilustraţii
pentru “faţa naţională” a monedei. Vulturul este simbolul tradiţional al suveranităţii germane.
El apare, înconjurat de cele 12 stele, pe monedele de 1 şi 2 euro. Poarta Brandenburg, care
simbolizează în acelaşi timp divizarea şi reunificarea Germaniei, apare pe monedele de 10, 20
şi 50 de cenţi. Pentru monedele cele mai mici de 1, 2 şi 5 cenţi a fost aleasă ramura de stejar,
care se găsea şi pe vechii pfeningi.
Austria: În Austria s-a decis ca fiecare moneda să aibă un alt desen, pe teme diverse:
flori, arhitectura şi personaje istorice. Cel mai celebru compozitor austriac, Wolfgang
47
Amadeus Mozart, este reprezentat pe moneda de 1 euro. Pentru a ilustra naşterea stilului Art
Nouveau în Austria, pe moneda de 50 de cenţi este desenată clădirea Secession din Viena.
Palatul Belvedere este unul dintre cele mai frumoase palate construite în stil baroc iar
imaginea sa a fost aleasa pentru moneda de 20 de cenţi. Pe moneda de 10 cenţi se afla
Catedrala Sfântul Ştefan, o opera de artă în stil gotic şi unul dintre cele mai vizitate locuri din
Viena. Monedele de 5, 2 şi 1 au ca ornamente o floare de ciuboţica-cucului, o floare de colţ şi
o floare de genţiana.
Belgia: Faţa naţională a monedelor belgiene reia elementele de pe monedele naţionale
folosite înainte de introducerea euro. Ele îl reprezintă pe Regele Albert al II-lea şi monograma
sa “A” cu o coroana deasupra, printre cele 12 stele simbolizând Europa.
Spania: Efigia Regelui Juan Carlos I de Bourbon este reprodusă pe monedele de 1 şi 2
euro. Scriitorul Miguel de Cervantes este reprezentat pe monedele de 10, 20 şi 50 de cenţi,
pentru a simboliza “universalitatea omului şi a operei sale”. Pe monedele de 1, 2 şi 5 cenţi este
imprimată catedrala Santiago de Compostella, unul dintre cele mai celebre locuri de pelerinaj.
Finlanda: Finlanda a optat pentru trei motive grafice, care figurau şi pe monedele
naţionale. Moneda de 1 euro reprezintă două lebede zburând, iar pe celelalte monede (de 1, 2,
5, 10, 20 şi 50 cenţi) se află leul heraldic, reproducerea operei sculptorului Heikki Häiväoja.
Franţa: Simbolul vieţii, al continuităţii şi al creşterii – un arbore – reprezentat într-un
hexagon şi înconjurat de deviza Republicii “libertate, egalitate, fraternitate” apare pe
monedele de 1 şi 2 euro. Pe monedele de 1, 2 şi 5 cenţi este gravată o tânără Mariana
(personificarea Republicii).
Grecia: Pe moneda de 2 euro este reprodus un mozaic spartan, ce o înfăţişează pe
Europa răpită de Zeus, metamorfozat într-un taur alb. Moneda de 1 euro prezintă o bufniţă,
imagine inspirată din vechea monedă ateniană de 4 drahme.
Irlanda: Irlanda a optat pentru o singură imagine pentru faţa naţională a monedei euro.
Este vorba de harpa celtică, un simbol tradiţional irlandez. De asemenea, pe fiecare monedă
este inscripţionat anul emiterii şi denumirea ţării în irlandeză (Eire).
Italia: Moneda de 2 euro reproduce un portret al lui Dante Aligheri realizat de Rafael
şi care se găseşte la căpătâiul mormântului Papei Iulius al II-lea din Palatul Vatican. Moneda
de 1 euro redă celebrul desen al lui Leonardo da Vinci, reprezentând proporţiile ideale ale
corpului uman. Moneda de 50 cenţi reprezintă statuia împăratului Marcus Aurelius; moneda
de 20 cenţi ilustrează o sculptură a lui Boccioni, iar moneda de 10 cenţi reda una dintre cele
mai celebre opere a lui Botticelli “Naşterea lui Venus”.
Luxemburg: Pa faţa naţională a monedei euro din Luxemburg este batută efigia
Alteţei Sale Regale, Marele Duce Henri. Pe monede este indicat anul emisiunii şi numele ţării
în luxemburgheză (Lëtzebuerg).
Olanda: Două desene reprezentând-o pe regina Beatrix ilustreză faţa olandeză a
monedei euro. Astfel, regina apare din profil, cu inscripţia “Beatrix, regina ţărilor de Jos”.
Portugalia: În Portugalia, monedele au 3 feţe naţionale diferite. Pe monedele de 1 şi 2
euro sunt reprezentate castelele şi blazoanele ţării, înconjurate de cele 12 stele europene în
mijlocul monedelor este reprodus sigiliul regal din 1144. Tot sigilul regal, de data aceasta din
1142, este reprezentat pe monedele de 10, 20 şi 50 de cenţi. Primul sigiliu regal, datând din
1134, împreuna cu cuvântul “Portugalia” este reprodus pe monedele de 1, 2 şi 5 cenţi.
Slovenia: Slovenia a introdus moneda Euro pe 1 ianuraie 2007. Monedele slovene de 1
şi 2 Euro, precum şi cele de 10, 20 si 50 de cenţi au, în premieră, pe faţă ce indică valoarea lor,
o harta a Europei.
48
BIBLIOGRAFIE
1. Andrew Brociner, Europa monetara. SME, UEM, moneda unica, Institutul European,
Iasi, 1999;
2. Christian N. Chabot, Euro, moneda europeana, Editura Teora, Bucuresti, 2000;
3. Nicolae Darie, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Legislatie. Politici comune.
Dezvoltare, Editura MATRIX ROM, Bucuresti, 2001;
4. Mirela Diaconescu, Economie europeana, Editura Uranus, Bucuresti, 2004;
5. Gilles Ferréol, Dictionarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iasi, 2001;
6. Christian Hen, Jacques Léonard, Uniunea Europeana, Editura C.N.I., „Coresi” S.A.,
Bucuresti, 2002;
7. Ion Ignat, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura Economica,
Bucuresti, 2002;
8. Dumitru Miron, Laura paun, Alina Dima, Violeta Bajenaru, Ovidiu Savoiu, Economia
integrarii europene, Editura ASE, Bucuresti, 2001;
9. John Pinder, Uniunea Europeana. Foarte scurta introducere, Editura BIC ALL, Bucuresti,
2005;
10. André Száz, Calea unificarii monetare a Europei, Editura Pandora-M, Târgoviste, 2002;
11. http://ec.europa.eu
Daniel – Laurentiu POPOVICI este profesor metodist la Casa Corpului Didactic din Tg
Jiu. Operaţiunile specifice postului sunt cele legate de organizarea şi desfăşurarea unor
programe de formare continuă pentru cadrele didactice din judeţul Gorj. A absolvit Facultatea
de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Bucureşti specializarea Teologie Pastorală.
Urmează absolvirea Facultăţii de Istorie, Filosofie, Geografie cu specializarea Istorie din
cadrul Universităţii din Craiova. Continuă cu studiile masterale în domeniul ,,Managementul
Educaţional’’, ,, Cercetarea şi Conservarea Mărturiilor Istorice - Istorie’’, ,, Religie, Cultură,
Societate – Teologie.’’. Este autorul unor articole şi publicaţii pentru specialităţile din
domeniile mai sus amintite.
49
Capitolul IV: Instituţiile Uniunii Europene
PARLAMENTUL EUROPEAN
Emilia-Semenica DRĂGAN
Termenul de “Uniune Europeană” este utilizat începând cu 1992, când Tratatul de la
Maastricht a denumit astfel ansamblul hibrid format din Comunităţile europene şi formele de
cooperare inter-guvernamentală între statele membre ale Comunităţilor europene.
Este imposibil de dat o definiţie a Uniunii Europene, tocmai datorită “ambiguităţii
constructive” pe care o sugerează această sintagmă.
Uniunea europeana nu dispune, deocamdată, de personalitate juridică. Ea este mai
degrabă un concept politic decât unul juridic, deoarece nu substituie Comunităţile europene, ci
le înglobează într-un ansamblu mai larg.
Ca mijloace de realizare a obiectivelor Uniunii Europene se înscrie şi sistemul
instituţional unic, format din cele cinci instituţii comunitare:
- Comisia Europeană, care iniţiază politici şi le pune în aplicare;
- Consiliul U. E. – organul legislativ, de decizie comunitară, care acţionează pe baza
propunerilor Comisiei;
- Parlamentul european, cu rol iniţial consultativ, însă în ultimul timp tot mai important în
procesul de luare a deciziilor comunitare;
- Curtea Europeană de Justiţie, care are sarcina de a interpreta actele comunitare şi tratatele
institutive, în caz de conflict juridic;
- Curtea de conturi, instituţie cu rol de control financiar, al administrării bugetului comunitar.
Acestea sunt instituţiile comunitare care au funcţionat în temeiul tratatelor institutive
(C.E.C.O., C.E.E. şi EURATOM); ele au continuat să funcţioneze şi după crearea Uniunii
Europene, iar în plus, Uniunea Europeană a dobândit competenţe noi, care nu intră în sfera de
atribuţii a instituţiilor comunitare, ci sunt rezolvate pe baze inter-guvernamentale – politica externă
şi de securitate, respectiv cooperarea în justiţie şi afaceri interne. (Munteanu, Roxana, 1996)
Scurt istoric al parlamentului din Europa
Parlamentul European (Europarl sau P.E.) este o instituţie legislativă a Uniunii
Europene, aleasă prin scrutin direct, odată la cinci ani. Împreună cu Consiliul Uniunii
Europene şi cu Comisia Europeană exercită puterea legislativă a UE.
În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri, care au avut ca atribuţie
adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri
au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au
purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia,
“Sejm” în Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave). (Duţu, 1999)
Precizări terminologice
Denumirea oficială a Parlamentului european, în tratatele institutive, a fost „Adunarea
generală”; doar in 1962 instituţia a decis să se numească “Parlament”, cu toată opoziţia
Consiliului U.E., care-şi vedea ameninţate atribuţiile de legislator european. De atunci, noua
50
denumire a fost folosită şi în actele comunitare, în final fiind legiferată prin Actul Unic
European. (Wikipedia, Parlamentul European)
Parlamentul European a fost ales pentru prima dată prin vot universal direct în iunie
1979, când au fost aleşi 410 parlamentari.
Functiile exercitate de Parlament sunt numai simbolice, comparativ cu cele exercitate
de un Parlament veritabil, naţional, aşa cum există ele într-o democraţie parlamentară.
Caracterul simbolic al acestuia rezultă, în primul rând, din faptul că Parlamentul nu are dreptul
să desemneze un Guvern. (Duţu, 1999)
Desemnarea parlamentarilor europeni
Nu există procedură electorală uniformă. Fiecare stat îşi determină liber regimul
electoral pentru alegerea europarlamentarilor, adoptând, în acest sens, legi electorale proprii.
Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct,
pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen). Candidaturile pot
fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislaţia naţională a
fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile şi participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut
până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreţionară de a limita votul exercitat pe teritoriul
lor la proprii cetăţeni sau, dimpotrivă de a-l extinde. După 1992 însă, s-a eliminat criteriul
naţionalităţii, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăieşte.
În baza Tratatului de la Amsterdam (1997), Parlamentul European a adoptat, în 1998, o
Rezoluţie cuprinzând o serie de principii comune pentru toate statele membre:
- alegerea deputaţilor europeni să aibă loc pe baza scrutinului de listă, proporţional;
- constituirea de circumscripţii electorale în statele membre cu peste 20 milioane de
locuitori;
- stabilirea unui prag de maximum 5% din sufragiile exprimate;
- începând cu alegerile din 2009, 10% din mandatele în Parlamentul European vor fi
alocate pe baza scrutinului de listă proporţional în cadrul unei circumscripţii unice, formată
din teritoriul statelor membre ale UE;
- mandatul de deputat în Parlamentul European este incompatibil cu mandatul de
deputat sau senator în Parlamentul Naţional (începând cu 2004). Au obţinut derogări Irlanda şi
Marea Britanie, până în 2009.
Deputaţii europeni nu pot exercita, simultan, anumite profesii şi nu pot ocupa anumite
funcţii (magistrat, ministru, conducator al unei intreprinderi de stat, ş.a.).
Ei sunt remuneraţi la fel ca membrii parlamentului naţional din ţara respectivă.
Remuneraţiile sunt plătite de fiecare stat membru. (www.europarl.eu)
Structura Parlamentului european
Parlamentul european este format din reprezentanţi ai popoarelor statelor membre.
Până în 2004 a avut 626 de membri, iar din 2004 sunt 732 de membri, reprezentând al doilea
electorat democratic în lume (375 milioane de votanţi eligibili în 2009). (Wikipedia,
Parlamentul European)
Numărul minim necesar de europarlamentari pentru formarea unui grup parlamentar
este de:
- 29, dacă aparţin unui singur stat;
- 23, dacă aparţin la două state membre;
- 18, dacă aparţin la 3 state membre;
- 14, dacă aparţin la 4 state membre.
Conducerea instituţiei este asigurată de un preşedinte, 14 vicepreşedinţi – care
împreună cu cei 5 chestori formează Biroul Parlamentului European, organ executiv – şi de un
51
secretariat general. Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de membrii Parlamentului, pe o
perioadă de doi ani şi jumătate. (Munteanu, 1996)
Preşedintele este reprezentantul instituţional al PE. El asigură relaţiile externe,
prezidează sesiunile plenare şi reuniunile Biroului şi Conferinţei preşedinţilor.
Actualul preşedinte al Parlamentului European, ales în ianuarie 2012 este Martin
Schulz (S&D). El prezidează o cameră multi-partid, cele mai mari grupuri fiind: Grupul
Partidului Popular European (PPE), Alianţa Progresistă a Socialiştilor şi Democraţilor (S&D)
şi Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa (ALDE). (Wikipedia, Parlamentul
European)
Ultimele alegeri la nivel european au fost cele din 2009, iar viitoarele alegeri vor fi în
mai 2014.
Fiecare membru al Parlamentului European este membru de drept într-una din cele 17
Comisii parlamentare şi membru supleant într-altul.
Fiecare comisie îşi alege un birou format din: preşedinte şi 2-3 vicepreşedinţi.
Mandatul acestora este de doi ani şi jumătate.
Comitetele parlamentare sunt formaţiuni specializate de lucru ale instituţiei, care
pregătesc decizia luată de plenul Parlamentului european.
În structura organizatorică a Parlamentului, un loc important îl ocupă organele
directoare care sunt date de birou şi de biroul lărgit:
a) Biroul este organismul de coordonare regulamentară a PE, având competenţe în
ceea ce priveşte bugetul PE şi problemele administrative şi este format dintr-un preşedinte, 14
vicepreşedinţi şi cinci chestori, membri ai biroului cu drept de vot consultativ. Membrii
Biroului sunt aleşi pentru un mandat de 2,5 ani;
b) Biroul lărgit – format din biroul propriu-zis, plus preşedinţii grupurilor politice din
Parlament. Acesta asigură funcţionarea politică a Parlamentului European;
Parlamentul mai cuprinde şi diverse formaţiuni cum ar fi: grupurile politice, comisiile
şi delegaţiile.
c) grupurile politice reunesc deputaţii de aceeaşi orientare politică, indiferent de statul
în care au fost aleşi ;
d) comisiile pot fi: permanente, temporare şi de anchetă;
e) delegaţiile parlamentare au o componenţă hotărâtă de grupurile politice, iar
competenţa le este stabilită de Parlament. (Dragoş, 2005)
Statutul parlamentarilor europeni Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel
de parlamentar naţional, însă nu pot fi membri în guvernele naţionale sau în alte instituţii
comunitare.
Parlamentarii beneficiază de imunitate în ceea ce priveşte exprimarea opiniilor şi
voturilor în exerciţiul funcţiei şi nu pot fi arestaţi sau urmăriţi judiciar pe teritoriul altui stat; pe
teritoriul propriului stat se aplică legislaţia naţională, deci ei pot fi arestaţi dacă nu sunt şi
parlamentari naţionali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar,
aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curţii Europene de Justiţie.
Parlamentarii votează individual, personal, neputând fi legaţi prin mandat sau instrucţiuni ale
statelor. (Wikipedia, Parlamentul European)
Funcţionarea Parlamentului european
Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu excepţia
lunii august) şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară
în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună. Cea de-a patra săptămână a lunii este
dedicată reuniunilor grupurilor politice.
52
Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un
singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a
activităţii sale; sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la
Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfăşoară în cele 23 de
limbi oficiale, cu traducere simultană, iar documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea,
în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreunează destul de mult activitatea curentă şi creşte
costurile de funcţionare ale instituţiei.
Şedintele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa
membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi au forma
unor rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este
redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi
este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.
(Dragoş, 2005)
Atribuţiile Parlamentului european
a) atribuţia de supraveghere şi control. În conformitate cu dreptul de supraveghere
asupra activităţii comunitare şi a instituţiilor comunitare, Parlamentul:
- poate adresa interpelări Comisiei europene sau Consiliului U.E.;
- dezbate raportul anual general al Comisiei europene;
- dezbate orice problemă de politică generală;
- poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie şi pentru alte aspecte decât aplicarea
propriilor prerogative, cum ar fi ilegalitatea unor acte comunitare sau a unor omisiuni de a
acţiona din partea instituţiilor comunitare;
- participă la desemnarea preşedintelui Comisiei şi aprobă prin vot componenţa
acesteia, după audierea candidaţilor la postul de Comisar. Parlamentul European poate adopta
o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea în bloc a Comisiei europene. Pentru aceasta, e
nevoie de votul a 2/3 din voturile exprimate de membrii Parlamentului, voturi care să
reprezinte, în acelaşi timp, majoritatea membrilor Parlamentului, condiţie destul de restrictivă,
greu de întrunit şi care, din acest motiv, rămâne mai mult o ameninţare teoretică la adresa
Comisiei.
b) atribuţii legislative. Tratatele de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997) au
conferit Parlamentului European atribuţii sporite în sfera deciziilor legislative, marcând
transformarea lui dintr-o adunare cu rol consultativ într-o adunare legislativă ale cărei puteri
sunt comparabile, în bună măsură cu cele ale parlamentelor naţionale.
Procedura co-deciziei pune pe acelaşi plan al adoptării legislaţiei, Parlamentul
european şi Consiliul U.E. În acest caz, o decizie nu poate fi luată decât prin acordul celor
două instituţii comunitare. Ca urmare, în legile comunitare se regăsesc un număr important de
propuneri şi amendamente parlamentare. Conform acestei proceduri, toate textele de lege
trebuie să întrunească acordul formal al Parlamentului European şi al Consiliului UE.
Domenii în care se aplică procedura co-deciziei: libertatea de circulaţie a forţei de
muncă, stabilitatea pieţei interne, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul, protecţia
consumatorului, dreptul de stabilire, educaţia şi cultura, sănătatea. Rămân însă domenii
importante în care Parlamentul European dă numai un aviz (fiscalitate, preţurile agricole, ş.a.).
c) atribuţii bugetare. Bugetul comunitar este adoptat de Consiliul U.E., la propunerea
Comisiei europene, cu avizul Parlamentului european. În final însă, Parlamentul european este
cel care aprobă bugetul, refuzul unei astfel de aprobări însemnând reluarea procedurii
bugetare. În 1979 şi 1985, Parlamentul European a respins bugetul Uniunii.
În fine, tot Parlamentul european este cel care aprobă descărcarea de gestiune a
Comisiei, după încheierea exerciţiului bugetar. (Filipescu şi Fuerea, 1994)
53
BIBLIOGRAFIE: 1. Dragoş, D. C. (2005). Uniunea Europeană. Instituţii. Mecanisme, Ediţia 2. Bucureşti: Ed.
C.H. Beck.
2. Dutu, A. (1999) - Ideea de Europa si evolutia constiintei europene. Bucureşti: Editura
All.
3. Filipescu, I. P. & Fuerea, A. (1994). - Drept Instituţional Comunitar European.
Bucureşti: Editura Actami.
4. Munteanu, R. (1996). Drept European; evolutie, institutii, ordine juridica.
5. “Welcome to the European Parliament”, site-ul oficial al Parlamentului European:
http://www.europarl.eu/int
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_European (2014)
Drăgan Emilia-Semenica a absolvit în anul 2002 Facultatea de Chimie-Biologie-
Geografie, specializarea Geografie, iar în anul 2007, Cursurile Postuniversitare de Conversie
Profesională, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Din anul
2002 şi până în prezent este profesor de geografie-istorie la Şcoala Gimnazială Parţa.
Este autoarea lucrării “Studiu monografic al comunei Parţa”, în curs de publicare, care
i-a servit drept lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I.
54
COMISIA EUROPEANĂ
Ana RAESCU
Comisia Europeană este organismul executiv al Uniunii Europene. Ea reprezintă şi
susţine interesele Europei în ansamblul său (şi nu pe cele ale vreunui stat membru). Este o
instituţie independentă politic de guvernele statelor membre şi reprezintă interesele Uniunii în
ansamblu. În cadrul orientărilor politice generale stabilite de Consiliul European, pregăteşte şi
implementează deciziile Consiliului Uniunii Europene şi ale Parlamentului European.
Termenul „Comisia” desemnează atât colegiul comisarilor, cât şi instituţia în sine.
Aceasta are sediul la Bruxelles (Belgia) şi anumite servicii la Luxemburg, pe care le voi
enumera mai târziu. Comisia deţine reprezentanţe în fiecare stat membru al Uniunii Europe.
Aceasta îndeplineşte următoarele roluri:
stabileşte obiective şi priorităţi de acţiune la nivel european;
propune proiecte legislative pe care le supune aprobării Parlamentului şi Consiliului;
gestionează şi pune în aplicare politicile şi bugetul UE;
asigură respectarea legislaţiei europene (alături de Curtea de Justiţie);
reprezintă interesele UE pe plan extern (negociază acorduri comerciale între Uniune
şi alte ţări etc.).
(http://ec.europa.eu/about/index_ro.htm)
Comisia este numită pe un mandat de cinci ani, după alegerile pentru Parlamentul
European. Aceasta răspunde în faţa Parlamentului European, care poate dizolva colegiul
comisarilor prin intermediul unei moţiuni de cenzură. Comisia participă la toate şedintele
Parlamentului, în care trebuie să ofere explicaţii şi să-şi justifice acţiunile. De asemenea,
trebuie să ofere în mod regulat răspunsuri verbale sau scrise la întrebarile adresate de
parlamentarii europeni. (http://www.euroavocatura.ro/dictionar/457/Comisia_Europeana)
Comisia Europeană este compusă din câte un comisar desemnat din fiecare ţară
membră a UE. Fiecare dintre aceştia se ocupă de un domeniu separat, îndeplinind oarecum
funcţia de minstru dintr-un guvern naţional. Comisarii au obligaţia de a reprezenta interesele
comune ale Uniunii Europene şi nu interesele naţionale ale statului din care face parte. Unul
dintre cei 28 este Preşedintele Comisiei. Acesta este propus de Consiliul European şi ales de
către Parlamentul European. Consiliul nominalizează ceilalţi 27 de membri ai Comisiei în
acord cu preşedintele nominalizat, iar ulterior cei 28 de membri ca un singur corp sunt supuşi
votului de investitură a Parlamentului European. În prezent Preşedintele Comisiei este Jose
Manuel Barroso, aflat la al doilea mandat, ultimul. (http://www.paginaeuropeana.ro/comisia-
europeana/)
Lista comisarilor este trimisă spre aprobare (cu majoritate calificată) Consiliului de
Miniştri şi Parlamentului. La finalul procedurii, Consiliul desemnează oficial noua Comisie.
Mandatul colegiului actual este valabil până la 31 octombrie 2014.
Personalul Comisiei numără 23.000 de angajaţi, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul
diverselor direcţii generale (DG-uri) sau servicii ale Comisiei. Fiecare DG răspunde de un
anumit domeniu de politică şi este condusă de un director general care îi raportează direct
preşedintelui.
55
DG-urile elaborează propunerile legislative, însă acestea nu au caracter oficial decât din
momentul în care colegiul comisarilor le adoptă în cadrul reuniunilor săptămânale.
Comisia administrează şi o serie de agenţii executive.
(http://ec.europa.eu/about/index_ro.htm)
La Luxemburg se află următoarele servicii ale Comisiei:
Direcţia generală de traduceri (DGT);
Direcţia generală pentru sănătate şi protecţia consumatorilor (SANCO);
Direcţia generală de personal şi administrativă (ADMIN);
Direcţia generală pentru societatea informaţiei (INFSO);
Direcţia generală pentru afaceri economice şi financiare (ECFIN);
Direcţia generală pentru muncă şi afaceri sociale (EMPL);
Direcţia generală pentru energie şi transporturi (TREN);
Secretariatul general (SG)
Serviciul juridic (SJ)
Educaţie şi Cultură (biblioteca)
Oficiul Infrastructură şi Logistică (OIL)
Oficiul pentru Gestiune şi Lichidare dropturi individuale (PMO)
Oficiul de control al securităţii Euratom (OCSE);
Oficiul european de luptă împotriva fraudei (OLAF)
Serviciul de presă şi comunicaţie (PRESS)
Eurostat, Oficiul de statistică al Uniunii Europene (ESTAT)
Reprezentanţa Comisiei europene la Luxembourg
Oficiul pentru Publicaţii al Uniunii Europene (OPOCE)
(http://luxemburg.mae.ro/node/228)
BIBLIOGRAFIE
1. http://ec.europa.eu/about/index_ro.htm
2. http://www.euroavocatura.ro/dictionar/457/Comisia_Europeana
3. http://luxemburg.mae.ro/node/228
4. http://www.paginaeuropeana.ro/comisia-europeana/
Ana Raescu a absolvit în anul 1991 Şcoala Normală C.D. Loga din Caransebeş,
specializarea învăţător-educatoare. Din anul 1998 şi până în prezent este profesor în
învăţământul primar la Şcoala Gimnazială Luncaviţa, anterior fiind încadrată ca educatoare la
PN Teregova.
56
Capitolul V: Drepturile, libertăţile fundamentale, organizarea internă şi politica externă în Uniunea
Europeană
CELE PATRU LIBERTĂŢI DE CIRCULAŢIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Anton Nicoleta
Uniunea Europeană adoptă măsurile pentru instituirea sau asigurarea funcţionării
pieţei interne, în conformitate cu dispoziţiile incidente ale tratatelor.
Piaţa internă cuprinde un spaţiu fără frontiere interne, în care libera circulaţie a
mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu
dispoziţiile tratatelor.
Consiliul European, la propunerea Comisiei, defineşte orientările şi condiţiile
necesare asigurării unui progres echilibrat în toate sectoarele vizate.
Libera circulaţie se referă la libertatea fundamentală din cadrul pieţei interne şi a
politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, şi avem:
a) libera circulaţie a persoanelor;
b) libera circulaţie a mărfurilor;
c) libera circulaţie a serviciilor;
d) libera circulaţie a capitalurilor.
Libera circulaţie a persoanelor
Prin libera circulaţie a persoanelor se înţelege-înlăturarea tuturor discriminărilor între
cetăţenii unui stat membru şi cetăţenii celorlalte state membre, ce stau sau muncesc pe
teritoriul statului respectiv. Ca discriminări, putem aminti: condiţiile de intrare, deplasare,
recunoaşterea pe bază de reciprocitate a calificărilor şi a diplomelor dobândite pe teritoriul
statului a cărui cetăţeni sunt, precum şi condiţiile de muncă, angajare sau remuneraţie. Prin
asigurarea unui asemenea regim ne-discriminatoriu se realizează libera circulaţie a
persoanelor. Şederea liberă a unui cetăţean european şi a membrilor săi de familie într-un alt
stat al UE durează maxim trei luni. Dacă doresc să stea mai mult de trei luni, atunci trebuie
îndeplinite condiţiile de la Art.7 al directivei 2004/38/EC. Acesta prevede că au drept de
şedere cetăţenii Uniunii care îndeplinesc unul din punctele a), b), sau c) şi membrii lor de
familie, conform punctului d):
a) cei care muncesc( legal, adică având drept de muncă) sau sunt self-employed
(persoană fizică autorizată) în statul respectiv;
b) au suficiente resurse materiale pentru ei şi membrii lor de familie pentru a nu
constitui o povară pentru sistemul de asistenţă socială al statului respectiv şi au totodată o
asigurare medicală cuprinzătoare;
57
c) sunt înscrişi ca studenţi la o unitate de învăţământ publică sau privată acreditată sau
finanţată de statul respectiv, inclusiv în învăţământul profesional şi au o asigurare medicală
cuprinzătoare şi asigură statul respectiv printr-o declaraţie sau alt mijloc echivalent că au
suficiente resurse pentru ei şi membrii lor de familie;
d) sunt membrii de familie ai unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşte condiţiile de
la punctele a), b) sau c).
Totodată, statele Uniunii Europene pot interzice intrarea pe teritoriul lor a cetăţenilor
din alte state UE care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică, siguranţa publică sau al
căror acces este interzis printr-o măsură de administraţie publică.
Pentru a-şi dovedi cetăţenia europeană, cetăţenii trebuie să prezinte paşaportul sau
buletinul de identitate ci nu permisul de conducere sau documentele de şedere. Documentul
de şedere se poate folosi pentru legitimare doar în statul în care a fost emis, în restul ţărilor
Uniunii Europene el poate avea doar valoare de viză de intrare în statul care l-a emis sau de
viză Schengen în cazul emiterii de către un stat membru al Acordului de la Schengen.
Cei care au permis de rezident pe termen lung al Uniunii Europene îl pot preschimba
pe un nou permis de rezident pe termen lung al Uniunii Europene, emis de statul în care se
mută, cu condiţia să aibă un scop de şedere permanentă recunoscut de lege. Acest permis
conferă drept de muncă şi drept la ajutor social în statul care l-a emis. Ţări ca Danemarca,
Irlanda şi Marea Britanie nu participă la preschimbarea acestor permise.
„Baza legală a liberei circulaţii a persoanelor este constituită de:
- Articolul 14 (7A) din Tratatul de la Roma, ce stabileşte piaţa internă, aceasta
incluzând libera circulaţie a persoanelor;
- Articolul 18 (8A) din Tratatul de la Roma, ce statuează dreptul cetăţenilor Uniunii
de a circula şi de a rezida liber pe teritoriul statelor membre;
- Articolul 61 (73I) din Tratatul de la Roma şi următoarele, cuprinse sub Titlul IV (III
A) „Vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor;
- Articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale”(Centrul
de resurse juridice, 2002, p.15-16).
„ Cristalizarea şi consacrarea libertăţii de circulaţie în sistemul drepturilor omului,
exercitarea dreptului la libera circulaţie, limitele, obligaţiile şi restricţiile în exercitarea
dreptului la liberă circulaţie în beneficiul ordinii publice sunt conceptele care prezintă cadrul
legal de garantare, asigurare a dreptului fundamental al libertăţii de circulaţie.
Libertatea de circulaţie a persoanelor favorizează comunicarea directă dintre oameni,
mai buna cunoaştere între popoare, contribuind efectiv, atât la susţinerea dezideratelor de
pace şi securitate mondială, cât şi la consolidarea drepturilor omului”(Ozden şi Schiff , 2007,
p. 37).
Datorită aderării României la UE, libertatea de circulaţie a devenit unul dintre cele
mai importante şi actuale drepturi pe care cetăţenii români îl exercită pe teritoriul celorlalte
state membre. Condiţiile exercitării şi restrângerile impuse dreptului de liberă circulaţie
reprezintă interes pentru fiecare cetăţean care se deplasează pe teritoriul altui stat UE, pentru
muncă, studiu sau în scop turistic.
Circulaţia persoanelor, prin dinamismul şi diversificarea pe care o cunoaşte în ultimul
timp, a devenit un factor important pentru desfăşurarea şi chiar impulsionarea relaţiilor
internaţionale.
Libera circulaţie a mărfurilor
Mărfurile care traversează frontierele interne ale Comunităţii Europene nu mai sunt
supuse controalelor de la 1 ianuarie 1993. Libera circulaţie a mărfurilor în Uniune
presupune:
- interzicerea taxelor vamale la import şi la export şi a taxelor cu efect echivalent între
statele membre-această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal;
58
- adoptarea unui tarif vamal comun în schimburile comerciale dintre statele membre şi
ţările terţe-în această situaţie taxele prevăzute de Tariful Vamal Comun se stabilesc de către
Consiliu, la propunerea Comisiei;
- eliminarea restricţiilor cantitative la import şi la export şi a măsurilor cu efect
echivalent;
- reorganizarea monopolurilor de stat-asigură excluderea oricărei discriminări între
resortisanţii statelor membre cu privire la condiţiile de aprovizionare şi comercializare.
Dacă avem un monopol cu caracter comercial care facilitează desfacerea sau
valorificarea produselor agricole, trebuie asigurate garanţii echivalente pentru ocuparea forţei
de muncă şi pentru nivelul de trai al producătorilor în cauză.
Aceste măsuri sunt menite să contopească cele 25 de pieţe naţionala ale statelor
membre într-o zonă economică unică, în care mărfurile Comunităţii să circule liber, în
condiţiile similare celor de pe pieţele naţionale.
Eliminarea documentului administrativ unic a determinat luarea unei serii de măsuri
menite să definească noile reguli de guvernare a liberei circulaţii a bunurilor, şi anume:
- redefinirea modalităţilor de controlare a taxelor (TVA şi accize);
- colectarea de date statistice a fost înlocuită de datele obţinute din rapoartele
financiare ale firmelor.
Regulile se aplică tuturor produselor, dar sunt însoţite de un set de reguli speciale care
se referă la circulaţia, controlul şi comercializarea anumitor produse. Din această categorie
fac parte produsele agricole (animale, carne, plante, seminţe), pentru că implică aspecte
legate de protecţia sănătăţii oamenilor, animalelor şi plantelor. Au fost adoptate şi măsuri
privind returnarea obiectelor culturale transferate ilegal într-un alt stat membru, comerţul cu
droguri şi transferul de deşeuri. „De la adoptarea Noii Abordări de armonizare şi
standardizare tehnică în 1985, armonizarea standardelor industriale a devenit instrumentul
principal în îndeplinirea acestui obiectiv. Elementele fundamentale ale noii abordări sunt
reprezentate de cerinţele esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească produsele (nivele de
protecţie în domeniul sănătăţii şi securităţii valabile în întreaga comunitate) şi de procedurile
de evaluare a conformităţii (Centrul de resurse juridice, 2002, p.15-16).
Libera circulaţie a serviciilor
Prin libera circulaţie a serviciilor se elimină restricţiile privind libertatea de a presta
servicii în cadrul Comunităţii cu privire la resortisanţii statelor membre stabiliţi într-un alt
stat al Comunităţii decât cel al beneficiarului serviciilor.
În Tratatul de la Roma, sunt considerate servicii-prestaţiile furnizate în mod obişnuit
în schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la libera circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.
Serviciile pot fi:
- activităţi cu caracter industrial;
- activităţi cu caracter comercial;
- activităţi meşteşugăreşti;
- activităţi prestate în cadrul profesiunilor liberale.
Prestatorul poate să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul membru în care
prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi.
„ Libera circulaţie a serviciilor este prin natura sa trans-frontalieră şi pune în discuţie
două legislaţii naţionale, aceea a statului de unde emană prestaţia şi cea a statului
destinatarului prestaţiei”(Centrul de resurse juridice, 2002, p.12).
Putem vorbi de libera circulaţie a serviciilor active, precum şi de cea a serviciilor
pasive. Libera circulaţie a serviciilor active este cea mai des întâlnită, în cadrul acesteia
furnizorul trebuie să fie „activ” - să se deplaseze la clientul care locuieşte în alt stat membru
decât acela unde se află el stabilit, pe când cea a serviciilor pasive determină clientul să se
59
deplaseze în statul membru unde se află stabilit prestatorul pentru a lua contact cu el sau
pentru a încheia un contract. Însă, există şi o variantă intermediară în care nici furnizorul de
servicii, nici destinatarul lor nu se deplasează într-un alt stat membru al UE, dar furnizarea
serviciilor se face prin poştă, telegramă, fax, terminale de computer, transmitere de
publicitate.
Tratatul de la Roma stabileşte că beneficiarii liberei circulaţii a serviciilor sunt
persoane fizice şi persoane juridice care prin specificul sau activitatea lor se plasează în
câmpul de aplicare al dreptului comunitar. Faţă de oricare alte subiecte de drept, libera
circulaţie a serviciilor nu se aplică.
Libera circulaţie a capitalurilor
Pentru o bună funcţionare a pieţei comune, statele participante elimină treptat în
relaţiile dintre ele, restricţiile impuse circulaţiei capitalurilor aparţinând rezidenţilor statelor
membre, precum şi „tratamentul” discriminatoriu în privinţa cetăţeniei, a naţionalităţii, a
reşedinţei, a sediului social al părţilor sau a locului plasamentului de capital. La terminarea
perioadelor de tranziţie solicitate de statele aderente, nu se mai aplică nici un fel de restricţii
plăţilor curente aferente circulaţiei capitalurilor între statele membre.
Prin Actul Unic European se prevede liberalizarea operaţiunilor de plăţi, împrumuturi
şi investiţii, suprimându-se astfel, restricţiile privind mişcarea capitalurilor-din punct de
vedere cantitativ, al operaţiunilor bancare şi al instrumentelor de plată.
Libera circulaţie a capitalurilor a fost întărită prin adoptarea Tratatului de la
Maastricht, din 1993, prin care au fost eliminate toate restricţiile legate de libera circulaţie a
capitalurilor şi plăţilor atât între statele membre, cât şi între acestea şi ţări terţe. Parlamentul
European şi Consiliul ţinând cont de procedura legislativă ordinară, adoptă măsurile care se
referă la circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din ţări terţe, în
cazul în care acestea implică investiţii directe, chiar şi investiţii imobiliare, precum şi
stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori imobiliare pe pieţele de
capital.
Circulaţia liberă a capitalurilor le oferă cetăţenilor posibilitatea de a realiza operaţiuni
în afara graniţelor, cum ar fi: deschiderea de conturi bancare, cumpărarea de acţiuni ale
firmelor străine, investiţii în domeniile care asigură cel mai bun profit şi tranzacţii imobiliare.
P e când firmele au dreptul să investească în companii străine şi să ia parte la managementul
acestora.
Piaţa unică reprezintă cea mai importantă realizare a Uniunii Europene, având la bază
cele patru libertăţi de circulaţie fundamentale.
Eliminarea „barierelor” din calea celor patru libertăţi este un demers care continuă şi
în momentul de faţă, Comisia Europeană monitorizând constant noile reglementări şi practici
naţionale pentru a se asigura că ele nu impun noi restricţii în calea acestor libertăţi.
Bibliografie:
1. Centrul de resurse juridice, Bucureşti (2002). „Libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor
serviciilor şi capitalurilor”.
2. OZDEN & SCHIFF (ed.), Banca Mondială Washington DC (2007). „International
migration economic development and policy”.
Anton Nicoleta este absolventă a Universităţii de Vest din Timişoara-Facultatea de
Sociologie şi Psihologie-Ştiinţele Educaţiei-specializarea Pedagogia învăţământului primar şi
preşcolar.
60
Profesor învăţământ preşcolar la Seminarul Teologic Ortodox „Episcop Ioan Popasu”-
Structură Grădiniţa PP1 Caransebeş, a obţinut gradul didactic I în învăţământ, în sesiunea
2010-2012.
Pe parcursul activităţii didactice a participat la diverse programe de perfecţionare (ex.
programul de perfecţionare, pentru ocupaţia- mentor; programul de dezvoltare şi îmbunătăţire
a competenţelor profesionale ale cadrelor didactice din grădiniţe), precum şi la
coordonarea/organizarea de proiecte educaţionale din cadrul unor programe (ex. „Să citim
pentru mileniul III), etc.
61
ECONOMIA U.E. - PIAŢA INTERNĂ, COMPETIŢIA, UNIUNEA MONETARĂ, SUPRAVEGHEREA FINANCIARĂ
Alina Camelia MÎLCOMETE
Uniunea Europeană este una din puterile economice la nivel mondial, ea funcţionând ca
piaţa unică a celor 28 de ţări componente. Unul din obiectivele principale ale politicii
economice ale Uniunii Europene îl reprezintă realizarea unei creşteri durabile cu ajutorul
investiţiilor în cercetare, energie şi transporturi, ţinând cont şi de impactul pe care toate
acestea l-ar putea avea asupra mediului. “ Uniunea economică şi monetară(UEM) reprezintă
un pas major în procesul de integrare a economiilor Uniunii Europene. UEM presupune
coordonarea politicilor economice şi fiscale, o politică monetară comună şi o monedă comună-
euro” (http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/emu/index_ro.htm). Deşi toate statele
membre formează uniunea economică, nu toate statele au terminat procesul de integrare şi de
adoptare a monedei unice. Formarea Uniunii economice şi monetare este prevăzută în Tratatul
privind Uniunea Europeană(Tratatul de la Maastricht). Uniunea economică şi monetară
presupune: coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre, o politică
monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană, coordonarea politicilor
fiscale, moneda unică şi piaţa unică. Nu există o singură instituţie care să fie responsabilă de
politica economică a Uniunii Europene, ci responsabilitatea este împărţită între diverse
instituţii şi statele membre. Astfel, Consiliul European are rolul de a stabili orientările de bază
ale politicii economice şi monetare, statele membre îşi stabilesc bugetele naţionale, cu
respectarea limitelor pentru deficit şi datoria publică, dar şi diverse politici structurale proprii
cu privire la piaţa muncii, a pensiilor şi a capitalurilor. Stabilirea politicii monetare este
atributul Băncii Centrale Europene, iar Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene
au obligaţia de a formula legislaţia şi de a supune guvernanţa economică scrutinului
democratic.
Integrarea economică presupune următoarele etape: zona de comerţ preferenţial, zona
de liber schimb, uniunea vamală, piaţa unică(cu norme comune privind produsele şi libera
circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor şi a serviciilor), uniunea economică şi
monetară(o piaţă unică cu o monedă şi o politică monetară comune) şi integrarea economică
completă.
“Existenţa resurselor proprii este una dintre caracteristicile principale ale Comunităţii
europene şi consacră, în domeniul bugetar, originalitatea integrării europene, realizarea pieţei
interne, punerea în operă a politicilor comune şi afirmarea personalităţii autonome a
comunităţii vizavi de ţările terţe, implică într-adevăr mijloace de finanţare proprii şi
independente ale statelor membre “(Brezeanu, 2007).
Piaţa internă este un spaţiu care nu are frontiere interne şi care face posibilă libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Bazele pieţei unice au fost puse
prin semnarea Tratatului de la Roma, în anul 1957. Cauzele pentru care piaţa unică nu a fost
finalizată sunt considerate a fi alegerea unei metode de armonizare legislativă prea detaliată,
dar şi impunerea unanimităţii ca modalitate de vot pentru deciziile Consiliului. Relansarea
procesului de finalizare a pieţei unice a însemnat modificarea şi completarea Tratatului de la
Roma, prin Actul Unic European, document ce a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, şi care a
stabilit 31 decembrie 1992 ca termen pentru finalizarea pieţei unice. “Teoretic vorbind, în
62
interiorul pieţei unice toate impozitele şi taxele fiind amestecate, atât concurenţa, cât şi
armonizarea comunitară, nu au putut sa realizeze o convergenţă a sistemelor fiscale şi a ratelor
de impunere. Din acest motiv, în funcţie de tipul de ipozit, gradul de convergenţă atins rămâne
unul destul de inegal”(Drăcea, Mitu şi Drăcea, 2010).
Importanţa pieţei unice este dată de faptul că, este cel mai mare spaţiu de acest fel din
lume, ea reunind peste 500 de milioane de consumatori şi contribuind la prosperitatea şi
integrarea economiei europene. “Piaţa internă a condus la intensificarea schimburilor
comerciale în cadrul UE cu cca 15% pe an în ultimul deceniu; a crescut productivitatea şi a
redus costurile prin eliminarea formalităţilor vamale, armonizarea sau recunoaşterea reciprocă
a normelor tehnice şi a preţurilor reduse ca rezultat al concurenţei; a generat o creştere
suplimentară a 1,8% în ultimii 10 ani şi a creat aproximativ 2,5 milioane de locuri de muncă în
plus, reducând, în acelaşi timp, diferenţele dintre nivelurile de venituri din statele
membre”(http:www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro). Procesul de extindere şi de
integrare nefiind terminat, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia depun în permanenţă
eforturi pentru relansarea pieţei interne. În comunicarea sa intitulată ”Europa 2020: O strategie
europeană pentru o creştere inteligentă, durabilă şi favorabilă incluziunii”, Comisia a prezentat
şapte iniţiative emblematice în cadrul cărora Uniunea Europeană şi statele membre vor depune
eforturi pentru a scoate Europa din criză şi a transforma Uniunea Europeană “într-o economie
inteligentă, durabilă şi favorabilă incliziunii, caracterizată prin niveluri ridicate de ocupare a
forţei de muncă, productivitate şi coeziune socială”. Măsurile ce vizează piaţa unică se referă
la mobilitatea întreprinderilor, economia digitală, încrederea consumatorului.
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede anumite reguli privind
concurenţa pe piaţa internă, la articolele 101-109. Ca obiectiv principal al acestor reguli se află
protejarea concurenţei de orice formă de denaturare, concurenţa fiind o condiţie pentru
realizarea unei pieţe interne libere şi dinamice şi nu un scop în sine. Concurenţa apare ca fiind
inclusă în conceptul de piaţa internă şi în Protocolul nr. 27 privind piaţa internă. În principal,
acesta se referă la interzicerea totală a acordurilor de restrângere a concurenţei, la abuzul de
poziţie dominantă, la procedura de control al concentrărilor economice, la interzicerea
ajutorului de stat şi la serviciile publice, serviciile de interes general şi serviciile de interes
economic general.
Astfel, sunt interzise toate acordurile între întreprinderi care au drept obiectiv sau efect
influenţarea concurenţei şi pot aduce atingere comerţului intra-comunitar. Anumite tipuri de
acorduri, cele referitoare la fixarea preţurilor şi la clauze de protecţie teritorială, sunt
considerate ca fiind dăunătoare concurenţei şi sunt interzise fără excepţie.
Prin poziţie dominantă se înţelege „o poziţie de putere economică deţinută de o
întreprindere care are capacitatea de a împiedica menţinerea unei concurenţe eficiente pe piaţa
relevantă, oferindu-i posibilitatea de a se comporta independent într-o măsură semnificativă
faţă de concurenţi, clienţi şi, în cele din urmă, faţă de consumatori”(cauza27/76, United
Brands). Mărimea pieţei relevante depinde de natura produsului, de comportamentul şi
disponibilitatea consumatorilor de a alege un produs alternativ, de accesibilitatea produsului
pentru consumatori.
Regulamentul nr. 139/2004 prevede că o concentrare care ar ridica obstacole
semnificative în calea concurenţei efective de pe piaţa internă sau de pe o parte semnificativă a
acesteia, în special ca urmare a creării unei poziţii dominante, este declarată incompatibilă cu
piaţa comună(articolul 2, alineatul 3)
Interzicerea ajutoarelor de stat este prevăzută în articolul 7 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Ajutoarele de stat se referă la prestaţiile acordate de către
statele membre direct din resursele de stat. Acestea pot fi sub forma subvenţiilor
nerambursabile, împrumuturi acordate în condiţii avantajoase, scutiri de taxe şi accize, garanţii
la împrumuturi.
63
Uniunea economică şi monetară a fost făcută în conformitate cu Raportul Delors, în trei
etape distincte. În prima etapă s-a realizat: libertatea deplină de derulare a operaţiunilor de
capital, intensificarea cooperării între băncile centrale, utilizarea liberă a ECU(monedă ce a
precedat euro) şi îmbunătăţirea convergenţei economice. A doua etapă avut ca obiective:
înfiinţarea Institutului Monetar European, instituirea interdicţiei de finanţare a sectorului
public, consolidarea coordonării politicilor monetare, consolidarea convergenţei economice şi
finalizarea procesului de realizare a independenţei băncilor centrale naţionale. În cea de-a treia
etapă s-a realizat: fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb, introducerea monedei euro,
implementarea politicii monetare unice de către Sistemul European al Băncilor Centrale,
intrarea în vigoare a mecanismului european al cursului de schimb, intrarea în vigoare a
Pactului de stabilitate şi creştere.
Ţările membre care folosesc moneda euro sunt: Austria, Belgia, Cipru, Estonia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Olanda,
Portugalia, Slovenia, Slovacia, Spania. Ţările care nu folosesc moneda euro sunt: Bulgaria,
Cehia, Danemarca, Croaţia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Suedia, Marea Britanie.
Euro a fost introdus în două etape: ca monedă scripturală, la 1 ianuarie1999, fiind
folosit doar în contabilitate şi pentru efectuarea de plăţi ce nu presupuneau numerar şi ca
monedă şi bancnotă la 1 ianuarie 2002.
Uniunea monetară se extinde pe măsură ce ţările membre îndeplinesc condiţiile de
aderare şi adoptă moneda euro, conform tratatului, cu excepţia Danemarcei şi a Regatului
Unit, care au negociat o “clauză de neparticipare” ce le permite să rămână în afara zonei euro.
Adoptarea monedei euro înseamnă numeroase pregătiri, fiind necesară o convergenţă
economică şi juridică. Convergenţa economică garantează că economia unui stat este suficient
de bine pregătită pentru adoptarea monedei unice, iar cea juridică cere ca legislaţia statului
respectiv în ceea ce priveşte banca centrală naţională şi emisiunile monetare să fie compatibilă
cu tratatul. De asemenea, un stat care doreşte să adopte moneda euro trebuie să fie membru al
Mecanismului de schimb valutar, fără tensiuni majore, cu cel puţin doi ani înainte. Scopul
acestui mecanism este de a evita fluctuaţiile ratelor de schimb dintre monedele participante şi
moneda euro, fluctuaţii ce ar putea duce la perturbarea stabilităţii economice.
Moneda euro este folosită în întregul sistem monetar şi financiar internaţional, fiind
una din cele mai utilizate monede în cazul emisiunii de titluri de datorie publică şi titluri de
datorie pentru întreprinderi, dar şi pentru împrumuturi semnificative. Euro este folosită în
aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice, fiind a doua monedă comercializată pe pieţele de
schimb valutar. Este folosita şi în comerţul internaţional pentru plată şi facturare, chiar şi între
ţări ce nu aparţin zonei euro, datorită stabilităţii sistemului monetar pe care se bazează. Ţări
aflate în vecinătatea zonei euro, precum Monaco, Vatican, San Marino, folosesc moneda euro
ca monedă oficială, în baza unor acorduri monetare speciale încheiate cu Uniunea Europeană,
putând emite propriile lor monede euro, în anumite limite cantitative. Se consideră că peste
175 de milioane de oameni folosesc monede raportate la euro.
Administrarea monedei euro este realizată de către Banca Centrală Europeană(BCE),
bancă ce autorizează emisia de bancnote de către băncile naţionale ale ţărilor membre, precum
şi volumul acestora. În toate ţările din zona euro bancnotele au acelaşi desen, iar monedele au
un desen comun pe o faţă şi un desen specific fiecărui stat pe cealaltă faţă.
Sistemul european de supraveghere financiară (SESF) a fost creat ca un „sistem
multistratificat, descentralizat al autorităţilor micro şi macroprudenţiale, valorificând
experienţa crizei financiare şi pe baza recomandărilor formulate în raportul de
Larosiére”(htttp://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro).
“Totodată, decizia rapidă din anul 2011 de creare a Mecanismului European pentru
Stabilitate Financiară a reprezentat o gură de oxigen pentru salvarea zonei euro”(Buziernescu,
2012)
64
Supravegherea micro-prudenţială la nivel european este realizată de către Autoritatea
Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe şi Autoritatea
Europeană pentru Asigurări şi Pensii Ocupaţionale. Toate aceste organisme cooperează în
cadrul Comitetului comun al autorităţilor europene de supraveghere(AES), comitet ce este
responsabil pentru coordonarea globală şi transsectorială. Supravegherea macroprudenţială
este făcută de către Comitetul european pentru risc sistemic(CERS). Scopul comun al tuturor
acestor organisme este dezvoltarea unei culturi comune de supraveghere şi formarea unei pieţe
financiare unice europene. La nivel naţional, fiecare stat îşi desemnează autoritatea
competentă, în funcţie de prevederile legislative în domeniul serviciilor financiare.
Criza financiară a demonstrat că toate măsurile de supraveghere financiară nu au fost
suficiente pentru a împiedica fragmentarea pieţei financiare europene. „Relaţiile financiare
dintre state, dintre acestea şi organizaţiile şi instituţiile financiar-bancare internaţionale sau
regionale cunosc o amploare deosebită şi nu în orice cadru , ci acela al globalizării”(Roman,
2006). Comisia Europeană a propus o Uniune bancară care să completeze şi să coordoneze
aceste organisme. Această Uniune bancară este în curs de realizare şi cuprinde: Mecanismul
de supraveghere unic, Mecanismul de rezoluţie unic, schemele de garantare a depozitelor şi un
cadru de reglementare unic în domeniul supravegherii, care să asigure condiţii de concurenţă
echitabile, însoţit de un ghid de supraveghere, care să asigure o supraveghere coerentă.
BIBLIOGRAFIE
1. Brezeanu, P. (2007). Finanţe europene. Bucureşti: Editura C.H. Beck.
2. Buziernescu, R. (2012). Fiscalitatea la zi-teorie şi aplicaţii practice. Craiova: Editura
Universitaria.
3. Drăcea, M., Mitu, N., & Drăcea, R. (2002). Fiscalitate comparată. Craiova: Editura
Universitaria.
4. Roman, D.L. (2006). Finanţe publice internaţionale. Bucureşti: Editura Economică.
5. http:www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro
6. http://ec.europa.eu/economy_finance/euro/emu/index_ro.htm
7. http://europa.eu/about-eu/basic-information/money/euro/index_ro.htm
Alina Camelia MÎLCOMETE lucrează ca profesor de fizică, gradul didactic I, la Liceul
Tehnologic „Matei Basarab” din Strehaia, judeţul Mehedinţi. A terminat Facultatea de Ştiinţe,
din cadrul Universităţii din Craiova, specializarea fizică. Ulterior, a absolvit în cadrul aceleiaşi
universităţi, masterul în Management financiar-bancar. A participat la diverse cursuri de
perfecţionare în domeniul său de activitate: Management educaţional modern, Dezvoltarea
abilităţilor de viaţă ale elevilor, Didactica educaţiei antreprenoriale, Lucrătorul de tineret.