TITLUL II PARTEA SPECIALĂ

Capitolul I Urmărirea penală

§1. Noţiune. Obiect. Principii

- urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi constă in ansamblul activităţilor desfăşurate de

organele de urmărire penală in vederea strangerii probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor,

identificarea infractorilor şi la stabilirea răspunderii penale sau civile a acestora, pentru a se constata dacă

este sau

nu cazul să se dispună trimiterea lor in judecată;

- urmărirea penală are două are două etape procesuale: cercetarea penală (cand sunt stranse probele) şi

rezolvarea cauzei de către procuror;

- ca regulă procesul penal cunoaşte faza urmăririi penale, excepţie făcand cazul in care instanţa procedează

la

extinderea procesului penal cu privire la alte fapte şi persoane cand instanţa se va pronunţa şi cu privire la

acestea

chiar dacă pentru aceste fapte şi persoane nu a fost efectuată urmărirea penală;

- obiectul urmăririi penale il constituie: i) strangerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor,

la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii penale sau civile a acestora; organele de urmărire

penală

trebuie să strangă atat probe in acuzarea cat şi pe cele in apărarea invinuitului sau inculpatului şi să

lămurească

cauza sub toate aspectele (inclusiv cu privire la imprejurările care au determinat, inlesnit sau favorizat

săvarşirea

infracţiunii); ii) evaluarea probelor stranse pentru a se constata dacă este cazul să se dispună punerea in

mişcare a

acţiunii penale şi trimiterea in judecată a inculpatului sau o soluţie de scoatere de sub urmărire penală,

respectiv

incetarea urmăririi penale;

pe langă principii fundamentale ale procesului penal (legalitatea şi oficialitatea procesului, aflarea

adevărului,

rolul activ, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, prezumţia de nevinovăţie,

garantarea

dreptului la apărare, limba in care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii oficiale prin interpret),

pentru

urmărirea penală pot fi desprinse şi o serie reguli de bază specifice acestei faze a procesului penal,

respectiv: i)

caracterul nepublic al urmăririi penale; ca excepţie, există şi acte de urmărire penală la care poate

participa

micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute in tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori

constată motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca indeplinită

de avocat. Prin urmare, dacă instanţa constată că onorariile avocaţilor sunt exagerat de mari in raport cu

obiectul cauzei - recurs declarat impotriva sentinţei de respingere a plangerii intemeiate pe dispoziţiile

art. 278 C.proc.pen. - şi cu asistenţa asigurată - recursul petentului fiind soluţionat la primul termen de

judecată, prin respingerea căii de atac -, instanţa poate dispune obligarea petentului la plata, cu titlul de

cheltuieli judiciare reprezentand onorariile

publicul intr-o anumit măsură (de pildă, participarea martorilor asistenţi la diferite procedee probatorii);

ii)

caracterul necontradictoriu al urmăririi penale; ca excepţie, există şi „insule" de contradictorialitate in

cursul

urmăririi penale (de exemplu, dezbaterea propunerii de arestare preventivă a invinuitului sau inculpatului);

iii)

caracterul preponderent scris al urmăririi penale.262 Partea specială

§2. Acte de cercetare penală. Acte de urmărire penală

- sunt actele prin care se realizează obiectul urmăririi penale;

- actele prin care se strang probele cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la

stabilirea răspunderii penale sau civile a acestora sunt acte de cercetare penală (procedeele probatorii prin

care

sunt obţinute mijloacele de probă); sunt numai acte procedurale, nu şi acte procesuale;

- actele prin care, după evaluarea probelor stranse, se dispune punerea in mişcare a acţiunii penale,

trimiterea

sau netrimiterea in judecată ori cele prin care organele de urmărire penală dispun, potrivit competenţei lor,

cu

privire la luarea, revocarea, inlocuirea sau incetarea de drept a măsurilor preventive ori a altor măsuri

procesuale

sunt acte de urmărire penală; sunt numai acte procesuale, nu şi acte procedurale;

- rezoluţia este actul prin care organul de urmărire penală dispune in cursul urmăririi penale asupra actelor

sau măsurilor procesuale, cu excepţia celor pentru care legea prevede că se dispun prin ordonanţă (de pildă,

rezoluţia prin care se dispune inceperea urmăririi penale sau confirmarea inceperii urmăririi penale);

rezoluţia

trebuie să fie motivată in fapt şi in drept, legea neprevăzand conţinutul minim obligatoriu al acesteia;

- ordonanţa este actul prin care organul de urmărire penală dispune in cursul urmăririi penale asupra actelor

sau măsurilor procesuale, in cazurile prevăzute de lege (de exemplu, punerea in mişcare a acţiunii penale,

incetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală după ce a fost pusă in mişcare acţiunea

penală,

suspendarea urmăririi penale, infirmarea unor acte sau măsuri procesuale, restituirea/trimiterea cauzei la

organele

de cercetare penală etc.); ordonanţa trebuie să fie motivată in fapt şi in drept şi trebuie să cuprindă

intotdeauna:

data şi locul intocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o intocmeşte, cauza la care se referă,

obiectul

actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia, menţiunile speciale prevăzute de lege pentru

anumite acte

sau măsuri şi semnătura celui care a intocmit-o [art. 203 alin. (2) C.proc.pen.];

- intocmirea unei rezoluţii in locul unei ordonanţe de către organul de urmărire penală, nu produce nicio

vătămare procesuală dacă rezoluţia cuprinde toate menţiunile prevăzute de lege pentru ordonanţă; in caz

contrar

poate fi incidenţă sancţiunea nulităţii relative dacă sunt indeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 197 alin.

(1) şi

(4) C.proc.pen.;

- intocmirea unei ordonanţe in locul rezoluţiei de către organul de urmărire penală, nu produce nicio

vătămare

procesuală, dat fiind caracterul mai complex al primeia;

- procesul-verbal este inscrisul intocmit de organele judiciare, prin care acestea constată fapte sau

imprejurări

ce pot contribui la aflarea adevărului in procesul penal (de pildă, procesul-verbal de cercetare la faţa locului)

ori

atestă indeplinirea unor acte procesuale (de exemplu procesul-verbal de prezentare a materialului de

urmărire

penală).

§3. Organele de urmărire penală şi competenţa acestora

- organele de urmărire penală sunt acele organe care efectuează urmărirea penală: procurorii constituiţi in

parchete şi organele de cercetare penală;

- organele de cercetare penală sunt organele care au competenţa de a efectua cercetarea penală, după cum

urmează: i) organele de cercetare ale poliţiei judiciare, adică lucrătorii specializaţi din Ministerul

Administraţiei

şi Internelor, desemnaţi nominal de Ministrul Administraţiei şi Internelor, cu avizul conform al procurorului

general al Parchetului de pe langă inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care işi desfăşoară activitatea sub

autoritatea

procurorului general al Parchetului de pe langă inalta Curte de Casaţie şi Justiţie; ceilalţi poliţişti pot efectua

acte

de constatare a săvarşirii unei infracţiuni, dar nu ca organe de cercetare penală, ci ca organe de constatare-,

ii)

organele de cercetare specială care efectuează cercetarea penală in anumite cazuri: 1) ofiţeri anume

desemnaţi de

către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare pentru cercetarea infracţiunilor săvarşite de

militarii in

subordine; 2 ) ofiţeri anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru cercetarea

infracţiunilor

săvarşite de militari in afara unităţilor militare; 3) ofiţeri anume desemnaţi de către comandanţii centrelor

militare,

pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare, săvarşite de persoanele civile in legătură cu

obligaţiile lor

militare; 4) ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră; 5) căpitanii

porturilor,

pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei pe apă şi contra disciplinei şi ordinii la bord, precum şi

pentru

infracţiunile de serviciu sau in legătură cu serviciul, prevăzute in Codul penal, săvarşite de personalul

navigant al

marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi putut pune in pericol siguranţa navei sau a navigaţiei;

- organele de constatare sunt organe extrajudiciare care, deşi nu sunt organe de urmărire penală, au obligaţia

legală de a indeplini anumite acte strict şi limitativ prevăzute de lege (să procedeze la luarea de declaraţii de

la

făptuitor şi de la martorii care au fost de faţă la săvarşirea unei infracţiuni şi să intocmească proces-verbal

despre

imprejurările concrete ale săvarşirii acesteia; să reţină corpurile delicte, să procedeze la evaluarea

pagubelor); sunt

organe de constatare: i) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat, precum şi ale unităţilor publice,

pentru

infracţiunile care constituie incălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit

legii

(de pildă, constatarea de către pădurar a unei infracţiuni la codul silvic sau de către inspectorii din cadrul

inspectoratului teritorial de muncă a unor infracţiuni cu ocazia desfăşurării unor controale); ii) organele de

control

şi cele de conducere ale administraţiei publice, ale altor unităţi publice, pentru infracţiunile săvarşite in

legătură cu

serviciul de cei aflaţi in subordinea ori sub controlul lor; iii) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei

Romane

pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor specifice; iv) comandanţii de nave şi aeronave

pentru infracţiunile săvarşite pe acestea, pe timpul cat navele şi aeronavele pe care le comandă se află in

afara

porturilor sau aeroporturilor; v) agenţii de politie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră; organele de

constatare nu pot efectua acte premergătoare inceperii urmării penale; actele intocmite de organele de

constatare

nu sunt acte de cercetare sau urmărire penală şi trebuie inaintate procurorului in cel mult 3 zile de la

descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul cand legea dispune altfel; procesele-verbale

incheiate

de organele de constatare constituie mijloace de probă-, in caz de infracţiuni flagrante, aceleaşi organe au

obligaţia să inainteze de indată procurorului pe făptuitor, impreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele

materiale

de probă;organele de stat cu atribuţii in domeniul siguranţei naţionale (de pildă, S.R.I.) nu pot efectua acte

de

cercetare sau urmărire penală, putand insă efectua acte premergătoare inceperii urmăririi penale pentru

fapte

care, potrivit legii, constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale;

- competenţa funcţională a procuroruluiI in efectuarea urmăririi penale este, de regulă, facultativă; organele

de

cercetare penală efectuează cercetarea penală, iar parchetul prin intermediul procurorilor supraveghează

activitatea acestora; procurorul poate prelua orice cauză de la organele de cercetare penală a căror activitate

o

supraveghează pentru a efectua personal urmărirea penală;

- in cazurile strict şi limitative prevăzute de lege [art. 209 alin. (3) C.proc.pen.], procurorul are obligaţia de a

efectua personal intreaga urmărire penală; cu titlu de excepţie anumite acte procedurale sau efectuarea unor

procedee probatorii pot fi delegate de procuror, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală; prin Legea nr.

202/2010 organele de cercetare penală dobandesc competenţă materială de efectuare a actelor de cercetare

penală

cu privire la infracţiunea de spălare a banilor, care anterior era in competenţa de urmărire obligatorie a

procurorului. intrucat prin „mica reformă" nu s-au operat modificări şi cu privire la Legea nr. 508/2004

privind

infiinţarea, organizarea şi funcţionarea in cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a

Infracţiunilor de

Criminalitate Organizată şi Terorism, pentru infracţiunile de spălarea banilor care sunt in competenţa

DIICOT

urmărirea penală se va efectua in continuare in mod obligatoriu de către procuror.

: Urmărirea penală, in aspectele ei esenţiale, a fost efectuată nu de procuror, ci de organul de poliţie,

deşi in cazul săvarşirii unor infracţiuni pentru care efectuarea urmăririi penale este de competenţa

exclusivă a procurorului, organele de poliţie iniţial sesizate pot efectua numai unele acte de urmărire

penală ce nu suferă amanare, in scopul conservării unor mijloace de probă. in cauză, organele de poliţie

nu s-au limitat la efectuarea unor astfel de acte de urmărire penală, depăşindu-şi competenţa, procurorul

mărginindu-se a lua declaraţii in faza finală a urmăririi penale şi a solicita avizul Comisiei Superioare de

Avizare şi Control din cadrul I.N.M.L. Astfel, cercetarea la locul faptei a fost efectuată exclusiv de

organele de poliţie, iar schiţa locului faptei şi planşele foto au fost intocmite de acelaşi organ. Cei 7

martori, pe baza declaraţiilor cărora a fost stabilită situaţia de fapt, au fost audiaţi de către organele de

poliţie, aceleaşi organe s-au ocupat de efectuarea de acte medicale privind victima, chiar inculpaţii au

fost ascultaţi in această calitate de lucrătorii de poliţie, in prezenţa avocaţilor aleşi. Punerea in mişcare a

acţiunii penale impotriva inculpaţilor pentru săvarşirea infracţiunii prevăzute in art. 322 alin. (3) C.pen.

s-a făcut in baza referatului intocmit de poliţie care, ulterior, a redactat referatul de terminare a urmăririi

penale şi a propus emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. in atare situaţie, se impune

constatarea că au fost incălcate prevederile art. 209 alin. (3) C.proc.pen., incat actul de sesizare a

instanţei, potrivit art. 197 alin. (2) din acelaşi cod, este afectat de nulitate absolută (I.C.C.J., secţia

penală, decizia nr. 4672/2002, www.legalis.ro) competenţa materiala aparţine parchetului de pe langă

instanţa competentă să judece cauza in primă instanţă; procurorul de la parchetul ierarhic superior poate

delega, prin ordonanţă, efectuarea unor acte de cercetare penală (nu ansamblul urmăririi penale)

procurorului de la parchetului ierarhic inferior;

I Pentru analiza competenţei funcţionale, materiale şi teritoriale a organelor de urmărire penală Capitolul IV

al Tidului I.

- procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua in vederea efectuării urmăririi penale cauze

care sunt date de lege in competenţa materială a parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia

conducătorului

parchetului ierarhic superior;

- organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au o competenţă materială generală efectuand actele de

cercetare penală cu privire la orice infracţiune şi orice făptuitor, cu excepţia celor date de lege in competenţa

obligatorie a procurorului sau a organelor de cercetare penală speciale; procurorul poate să dispună, după

necesitate,

trecerea cauzei de la organul de cercetare penală care potrivit regulilor generale trebuia să efectueze

cercetarea la un alt organ de cercetare penală egal in grad; preluarea unei cauze de către un organ de

cercetare

penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe

baza

propunerii motivate a organului de cercetare penală ierarhic superior care preia cauza şi după incunoştinţarea

procurorului care exercita anterior supravegherea in cauză;

- organele de cercetare penală speciale efectuează cercetarea penală potrivit competenţei personaleI

prevăzute

de lege in cauzele in care urmărirea penală nu trebuie efectuată in mod obligatoriu de procuror;

- in ceea ce priveşte competenţa teritorialăII, pe langă regulile generale privitoare la determinarea acestei

competenţe, legea prevede posibilitatea extinderii competenţei teritoriale a organelor de cercetare penală

cand

anumite acte de cercetare penală trebuie să fie efectuate in afară circumscripţiei in care se face cercetarea,

situaţie

in care organul de cercetare penală poate să le efectueze el insuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie

rogatorie ori delegare; in cazul in care organul de cercetare penală inţelege să procedeze el insuşi la

efectuarea

actelor, inştiinţează in prealabil despre aceasta organul corespunzător din raza teritorială in care vor efectua

aceste

acte; in cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare penală efectuează toate actele de cercetare, chiar

dacă

unele dintre acestea trebuie indeplinite in afara razei sale teritoriale, cu inştiinţarea prealabilă a organului

corespunzător din raza teritorială in care vor efectua aceste acte;

- in cazuri urgente, legea prevede extinderea competenţei materiale sau personale a organului de cercetare

penală; astfel, organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amanare,

chiar

dacă acestea privesc o cauză care este de competenţa procurorului; lucrările efectuate in astfel de cazuri se

trimit,

de indată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului

competent.

intr-o cauză in care urmărirea penală se efectuează, in mod obligatoriu, de către procuror potrivit art.

209 alin. (3) C.proc.pen., efectuarea unor acte de cercetare ce nu suferă amanare (cum este cazul

cercetării la faţa locului) de către organul de cercetare penală, in conformitate cu prevederile art. 213

C.proc.pen., nu atrage nulitatea absolută (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 740/1998, www.legalis.ro)

§4. Supravegherea urmării penale

- este activitatea desfăşurată de procuror in cursul urmăririi penale ce constă in conducerea şi controlul

activităţii organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau a altor organe de cercetare speciale, atunci

cand

legea nu prevede expres că urmărirea penală trebuie efectuată chiar de procuror (urmărire penală proprie);

- supravegherea se exercită din oficiu de procurorul din cadrul parchetului corespunzător instanţei care,

potrivit legii, este competentă să judece cauza in primă instanţă; in cazul in care un organ de cercetare

penală

ierarhic superior preia cauza, supravegherea se va efectua de procurorul care exercită supravegherea acestui

organ

de cercetare penală ierarhic superior;

Exercitarea supravegherii activităţii de cercetare penală de către alt procuror decat cel căruia ii

revine competenţa potrivit art. 209 C.proc.pen., atrage, in conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. (2) şi

(3) C.proc.pen., nulitatea sesizării instanţei şi a celorlalte acte de procedură, impunandu-se refacerea

acestora (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1350/1998, www.legalis.ro)

- pe intreg parcursul urmăririi penale, procurorul conduce şi supraveghează nemijlocit activitatea de

cercetare

penală a poliţiei judiciare, respectiv conduce şi controlează activitatea altor organe de cercetare penale

speciale,

veghind ca actele de cercetare/urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale (principiul

legalităţii);

- supravegherea urmăririi penale are caracter nepublic, necontradictoriu, şi preponderent scris;

IPentru analiza competenţei personale a organelor de cercetare penală speciale a se vedea pct. 4.1 din

Capitolul IV al Titlului I.

IIPentru analiza competenţei teritoriale a organelor de urmărire penală a se vedea pct. 5.1. şi 5.2. din

Capitolul IV al Titlului I.

- in cazul in care procurorul efectuează in mod obligatoriu urmărirea penală, controlul legalităţii şi

temeiniciei

actelor de cercetare/urmărire penală se realizează de procurorul ierarhic superior; in aceste situaţii nu se

poate

vorbi de supravegherea urmăririi penale;

- procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi

ca nicio persoană să nu fie urmărită penal, fără să existe indicii temeinice că a săvarşit o faptă prevăzută de

legea

penală; de asemenea, procurorul veghează ca nicio persoană să nu fie reţinută sau arestată decat in cazurile

şi

condiţiile prevăzute de lege;

- organele de cercetare penală sunt obligate să incunoştinţeze de indată pe procuror despre infracţiunile de

care

au luat cunoştinţă; de asemenea, organul de cercetare care a dispus inceperea urmăririi penale trebuie să

trimită de

indată dosarul procurorului pentru confirmarea măsurii dispuse;supravegherea urmăririi penale se

obiectivează in

mai multe modalităţi:

i) verificarea actelor de cercetare penală

- procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să-

1

trimită, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la faptele care formează obiectul cercetării;

- de asemenea in cazul in care organul de cercetare penală propune procurorului punerea in mişcare a

acţiunii

penale, extinderea cercetărilor sau luarea unei măsuri preventive, procurorul, inainte de a se pronunţa,

verifică

actele de urmărire penală efectuate in cauză;

ii) participarea la efectuarea actelor de urmărire penală

- procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să-1 efectueze personal;

iii) soluţionarea plangerilor formulate impotriva actelor de cercetare penală prin care s-a adus o vătămare

drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane;

- plangerea se depune direct la procuror; in cazul in care plangerea a fost depusă la organul de cercetare

penală, acesta are obligaţia de a o inainta procurorului in termen de 48 de ore de la primire;

- procurorul trebuie să soluţioneze plangerea prin rezoluţie motivată in cel mult 20 de zile de la primire şi să

comunice soluţia dispusă petentului care a formulat plangerea; ca excepţie, in cazul in care plangerea este

formulată impotriva măsurii reţinerii dispusă de organul de cercetare penală, procurorul trebuie să o

soluţioneze

inainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse; o nouă plangere formulată impotriva soluţiei dispusă

de

procuror şi depusă la procurorul ierarhic superior celui care a s-a pronunţat cu privire la prima plangere este

inadmisibilă;

iv) confirmarea sau infirmarea actelor organelor de cercetare penală;

v) trecerea unei cauze de la un organ de cercetare la altul.

- in exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de

cercetare penală ca să ia asemenea măsuri; procurorul poate să dea dispoziţii in scris şi motivat cu privire la

efectuarea oricărui act de urmărire penală. in cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele

ierarhic

superioare ale acestora nu pot să le dea indrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind

singurul competent in acest sens; dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare

penală,

precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege in constatarea infracţiunilor; in cazul

neindeplinirii

sau al indeplinirii in mod defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror,

acesta

din urmă il va sesiza pe conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca in termen de 3 zile

de la

sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse;

- ori de cate ori consideră necesar procurorul poate prelua continuarea urmăririi penale de la organele de

cercetare penală, efectuand personal actele necesare in cauză.

§5. Sesizarea organelor de urmărire penală

- reprezintă incunoştinţarea organelor de urmărire penală cu privire la săvarşirea unei infracţiuni;organele de

urmărire penală sunt sesizate prin: plangere, plangere prealabilă, denunţ sau se pot sesiza din oficiu.

5.1. Plângerea

- plangerea este modalitatea de sesizare a organelor de urmărire penală, prin care o persoană fizică sau

juridică incunoştinţează autorităţile că a fost victima unei infracţiuni;

- plangerea se face in scris sau oral (consemnandu-se intr-un proces-verbal de organul care o primeşte) de

către persoana vătămată, personal sau prin mandatar special, de către substituiţii procesuali (unul din soţi

pentru

celălalt soţ; copilul major pentru părinte) ori de reprezentantul legal pentru persoanele lipsite de capacitate

de

exerciţiu; persoana cu capacitate de exerciţiu restransă poate face plangere, cu incuviinţarea persoanelor

prevăzute

de legea civilă;

- formularea unei plangeri penale este facultativă, cu excepţia situaţiei in care persoana prejudiciată prin

săvarşirea unei infracţiuni este o unitate la care se referă art. 145 C.pen., cand unităţii ii incumbă obligaţia

de a

sesiza de indată organul de urmărire penală şi de a prezenta situaţii explicative cu privire la intinderea

pagubei

precum şi date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită;

- plangerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea, codul numeric personal şi domiciliul

petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul plangerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut

şi a

mijloacelor de probă;

- potrivit Legii nr. 202/2010 in cazul in care plangerea este indreptată la organul de urmărire penală şi nu

cuprinde elementele de mai sus se restituie petiţionarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor

care

lipsesc; organele judiciare au posibilitatea de a se sesiza din oficiu in legătură cu faptele sau imprejurările

care

rezultă din plangerea formulată cu nerespectarea dispoziţiilor legale; in vederea asigurării celerităţii

procedurilor,

s-a prevăzut că plangerea greşit indreptată la instanţa de judecată se trimite pe cale administrativă organului

de

urmărire penală competent. in cazul in care plangerea este depusă la organul de urmărire penală

necompetent

material sau teritorial, este necesară declinarea de competenţă, iar nu trimiterea administrativă, către organul

de

urmărire penală competent;

- in vederea transpunerii standardelor europene in materia protecţiei victimelor unor infracţiuni ≪mica

reformă≫ a stipulat că in situaţia in care plangerea este intocmită de către o persoană care locuieşte pe

teritoriul

Romaniei, cetăţean roman, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se sesizează săvarşirea unei

infracţiuni pe

teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plangerea şi să

o

transmită organului competent din ţara pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind

cooperarea

judiciară in materie penală se aplică in mod corespunzător.

5.2. Plângerea prealabilă

- plangerea prealabilă este plangerea de a cărei formulare legea condiţionează punerea in mişcare a acţiunii

penale in cazul anumitor infracţiuni;

- reprezintă atat o condiţie de pedepsibilitate, cat şi o condiţie de procedibilitate;

- plangerea prealabilă trebuie formulată de persoana vătămată personal sau prin mandatar special, să

indeplinească condiţiile prevăzute de lege şi să fie adresată organului de urmărire penală competent;

U

Cand tragerea la răspundere penală este condiţionată de plangerea prealabilă a persoanei vătămate,

plangerea făcută de soţ pentru soţie sau de părinte pentru copilul său minor cu capacitate de exerciţiu

restransă nu poate duce la punerea in mişcare a acţiunii penale. Ratificarea unei asemenea plangeri de

către persoana efectiv vătămată cu efect de promovare a acţiunii penale nu ar putea fi făcută decat in

termenul prevăzut de lege (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1566/2000, www.legalis.ro).

- in cazul in care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu

restransă, plangerea prealabilă se face de reprezentanţii ei legali (părinte, tutore, curator), respectiv cu

incuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă; in aceste cazuri acţiunea penală se poate pune in mişcare

şi

din oficiu;

- in situaţia in care prin săvarşirea infracţiunii au fost vătămate mai multe persoane, infractorul va răspunde

penal chiar dacă plangerea prealabilă a fost formulată numai de una din persoanele vătămate

(indivizibilitatea

activă a răspunderii penale)-,

- dacă infracţiunea a fost săvarşită de mai multe persoane (autori, instigatori, complici), aceştia vor răspunde

penal chiar dacă plangerea prealabilă a fost formulată numai cu privire la unul dintre participanţi

(indivizibilitatea

pasivă a răspunderii penale)-,

- plangerea prealabilă trebuie să cuprindă-, descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de

proba, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă

şi,

atunci cand este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente;

Dacă declaraţia persoanei vătămate, dată in cursul cercetărilor, cuprinde descrierea faptei de lovire,

indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă şi rezultă intenţia sa de a chema in judecată pe agresor,

această declaraţie trebuie considerată plangere prealabilă, in sensul prevederilor art. 283 C.proc.pen.

(C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2392/2000, www.legalis.ro)

f\

Inscrisul intitulat „declaraţie", scris de organul de poliţie şi semnat de persoana vătămată - victimă a

unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă are valoarea unei plangeri prealabile, in sensul art. 283

C.proc.pen., atata vreme cat in cuprinsul său se descrie modul in care s-a săvarşit fapta, se face vorbire

despre inculpat şi se solicită tragerea lui la răspundere penală. O asemenea declaraţie - avand

semnificaţia unei plangeri prealabile - putea fi făcută şi oral, organul de poliţie fiind obligat să o

consemneze intr-un proces-verbal, care nici măcar nu trebuia semnat de persoana vătămată (C.A.

Bucureşti, secţia / penală, decizia nr. 98/1997, in Cpp Ad. 2, p. 238)

plangerea prealabilă trebuie formulată in termen de 2 luni (termen de decădere) din ziua in care persoana

vătămată

a ştiut cine este făptuitorul, respectiv in cazulminorilor de la data cand persoana indreptăţită a reclama a ştiut

cine

este făptuitorul (inclusiv in cazul infracţiunilor continue sau continuate); cand persoana vătămată este un

minor

sau un incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cand persoana indreptăţită a reclama a ştiut cine este

făptuitorul;

a

in cazul infracţiunii de abuz de incredere săvarşită in forma refuzului de restituire a bunului, calculul

termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 C.proc.pen. pentru introducerea plangerii prealabile se face in

raport cu data primului refuz de restituire (Trib. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 610/R/1998, in

Cpp Ad. 2, p. 302-303)

- plangerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului; potrivit Legii nr.

202/2010, in scopul asigurării celerităţii procedurilor, in cazul in care plangerea prealabilă a fost greşit

indreptată

la instanţa de judecată se trimite pe cale administrativă organului de urmărire penală competent, fiind

considerată

valabilă, dacă a fost introdusă in termen la organul necompetent; in cazul in care plangerea prealabilă este

depusă

la organul de urmărire penală necompetent material sau teritorial, este necesară declinarea de competenţă,

iar nu

trimiterea administrativă, către organul de urmărire penală competent; plangerea prealabilă este considerată

valabilă, dacă a fost introdusă in termen la organul necompetent;

- in caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate săvarşirea acesteia, chiar

in lipsa plangerii prealabile; după constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă

persoana

vătămată şi, dacă aceasta declară că face plangere prealabilă, continuă urmărirea penală. in caz contrar,

procurorul

dispune incetarea urmăririi penale;

- in caz de conexitate sau de indivizibilitate intre o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune in mişcare

la plangerea prealabilă a persoanei vătămate şi o altă infracţiune pentru care acţiunea penală se pune in

mişcare

din oficiu: i) dacă disjungerea este posibilă, se aplică dispoziţiile generale privind competenţa organelor de

urmărire penală; ii) dacă disjungerea nu este posibilă, se aplică dispoziţiile art. 35 C.proc.pen.;

- dacă intr-o cauză in care s-au făcut acte de cercetare penală se constată ulterior că fapta urmează a primi o

incadrare juridică pentru care este necesară plangerea prealabilă, organul de cercetare penală are obligaţia de

a

chema partea vătămată şi de a o intreba dacă inţelege să facă plangere prealabilă. in caz afirmativ, organul

de

cercetare penală continuă cercetarea. in caz contrar, transmite actele procurorului in vederea incetării

urmăririi

penale; in cazul in care in urma schimbării incadrării juridice competenţa aparţine altui organ de urmărire

penală,

procurorul dispune declinarea competenţei de efectuare a urmăririi penale către acest organ care are

obligaţia de a

chema partea vătămată pentru a o intreba dacă inţelege să formuleze plangere prealabilă.

5.3. Denunţul

- denunţul este modalitatea de sesizare a organului de urmărire penală, constand in incunoştinţarea despre

săvarşirea unei infracţiuni făcută de o persoană fizică sau o persoană juridică, alta decat cea vătămată prin

infracţiune (inclusiv de către făptuitor);denunţul scris trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul

numeric

personal, calitatea şi domiciliul denunţătorului, descrierea faptei care formează obiectul denunţului,

indicarea

făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a mijloacelor de probă, precum şi semnătura denunţătorului; in cazul

denunţului, alin. (4) al art. 223 C.proc.pen. face trimitere numai la art. 222 alin. (9) C.proc.pen., nu şi la alin.

(8) al

acestui articol şi prin urmare denunţul nu poate fi restituit pe cale administrativă;

- potrivit Legii nr. 202/2010; denunţul greşit indreptat la instanţa de judecată se trimite pe cale

administrativă

organului de urmărire penală competent; in cazul in care denunţul este depus la organul de urmărire penală

necompetent material sau teritorial, este necesară declinarea de competenţă, iar nu trimiterea administrativă,

către

organul de urmărire penală competent;

- in vederea transpunerii standardelor europene in materia protecţiei victimelor unor infracţiuni ≪mica

reformă≫ a stipulat că in situaţia in care denunţul este intocmit de către o persoană care locuieşte pe

teritoriul

Romaniei, cetăţean roman, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se sesizează săvarşirea unei

infracţiuni pe

teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească denunţul şi să

il

transmită organului competent din ţara pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind

cooperarea

judiciară in materie penală se aplică in mod corespunzător;

- denunţul anonim nu intruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru a constitui un act de sesizare a organelor

judiciare, dar poate conduce la sesizarea acestora din oficiu, dacă organul de urmărire penală, după

verificarea

veridicităţii celor cuprinse in denunţ, constată că există date cu privire la săvarşirea unei infracţiuni;

- denunţul oral se consemnează intr-un proces verbal de către organul in faţa căruia a fost făcut;

- denunţul are caracter facultativ, cu excepţia cazurilor in care legea prevede că nedenunţarea unei

infracţiuni

atrage răspunderea penală a persoanei care avea obligaţia să o facă (art. 170 C.pen. şi art. 262 C.pen.); tot

astfel,

orice persoana cu funcţie de conducere intr-o unitate la care se referă art. 145 C.pen. sau cu atribuţii de

control

care a luat cunoştinţă de săvarşirea unei infracţiuni in acea unitate precum şi orice funcţionar care a luat

cunoştinţă

despre săvarşirea unei infracţiuni in legătură cu serviciul in cadrul căruia işi indeplineşte sarcinile, este

obligată să

sesizeze prin denunţ, de indată, pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară

urmele

infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

5.4. Sesizarea din oficiu

organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu când află pe orice cale despre săvârşirea unei

infracţiuni; în acest scop organele de urmărire penală întocmesc un proces-verbal de sesizare din

oficiu;

indiferent de caracterul flagrant sau neflagrant al infracţiunii procesul-verbal de sesizare din oficiu

sau de

constatare a infracţiunii flagrante nu constituie act de incepere a urmăririi penale.5.5. Alte modalităţi de

sesizare

- comandanţii de nave şi aeronave şi agenţii poliţiei de frontieră care au intocmit acte de constatare a unor

infracţiuni, trebuie să le inainteze organelor de urmărire penală competente in cel mult 3 zile;

- sesizarea comandantului militar este necesară in cazul săvarşirii de către militari a unei infracţiuni contra

ordinii şi disciplinei militare şi a altor infracţiuni contra capacităţii de apărare (art. 331-334 C.pen., art. 348

C.pen., art. 353 C.pen., art. 354 C.pen.); chiar dacă organele de urmărire penală au fost sesizate in alt mod,

sesizarea comandantului reprezintă o condiţie pentru inceperea urmăririi penale;

- sesizarea organelor competente ale căilor ferate este necesară in cazul unor infracţiuni contra siguranţei

circulaţiei pe căile ferate [art. 273 alin. (1) C.pen., art. 274 alin. (1) C.pen., art. 275 alin. (2) C.pen.]; chiar

dacă

organele de urmărire penală au fost sesizate in alt mod, sesizarea organelor competente ale căilor ferate

reprezintă

o condiţie pentru inceperea urmăririi penale;

- autorizarea prealabilă a organului competent reprezintă permisiune acordată de autoritatea competentă

pentru a putea fi pusă in mişcare acţiunea penală (de pildă, numai Camera Deputaţilor, Senatul sau

Preşedintele

Romaniei au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvarşite in exerciţiul

funcţiei sau este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe langă inalta

Curte de

Casaţie şi Justiţie pentru inceperea urmăririi penale pentru o infracţiune faţă de care legea romană se aplică

in

temeiul principiului realităţii); chiar dacă organele de urmărire penală au fost sesizate in alt mod, autorizarea

prealabilă a organelor competente reprezintă o condiţie pentru inceperea urmăririi penale.

§6. Actele premergătoare începerii urmăririi penale

6.1. Noţiune. Valoarea probantă

- sunt actele pe care organele de urmărire penală, lucrătorii operativi din Ministerul Administraţiei şi

Internelor, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii in domeniul siguranţei naţionale, anume

desemnaţi in

acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale (de pildă,

S.R.I.,

S.I.E) le pot efectua inainte de inceperea urmăririi penale, in vederea strangerii datelor necesare pentru a

decide

dacă este sau nu cazul să inceapă urmărirea penală (de exemplu, interceptarea convorbirilor sau

comunicărilor

unei persoane, folosirea investigatorilor sub acoperire, audierea cu privire la o acuzaţie penală formulată

impotriva

unei persoane);

- sfera actelor premergătoare trebuie limitată numai la actele necesare pentru a se determina dacă se impune

sau nu inceperea urmăririi penale;

Actele premergătoare, efectuandu-se conform art. 224 C.proc.pen. in vederea inceperii urmăririi

penale, sunt limitate la indeplinirea scopului lor, de a completa informaţiile organului de urmărire penală

pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine inceperea urmăririi penale, de a verifica

informaţiile deţinute, confirmand sau infirmand concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei şi,

după caz, de a fundamenta convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire

penală, potrivit art. 228 C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008,

www.legalis.ro)

In vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum este definit de art. 200 C.proc.pen., legea

procesual penală a determinat precis şi concret regulile de desfăşurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat in unul din modurile reglementate in art. 221 C.proc.pen., organul competent efectuează acte

premergătoare şi de urmărire penală in succesiunea determinată de lege. in anumite situaţii, actele

premergătoare avand ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă săvarşirea infracţiunii cu

privire la care organele de urmărire penală au fost sesizate, pot duce la constatarea existenţei unora din

cazurile reglementate in art. 10 C.proc.pen., in care punerea in mişcare a acţiunii penale sau exercitarea

acţiunii penale este impiedicată. in raport de această imprejurare, nejustificandu-se inceperea urmăririi

penale se dispune neinceperea urmăririi penale (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr.

5572/2005,www.legalis.ro) i

Spre deosebire de faza actelor premergătoare, care vizează numai verificarea sau completarea

informaţiilor din actul de sesizare, urmărirea penală este cea care are ca scop strangerea probelor

necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii

acestora pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea in judecată. Dacă cercetarea

la faţa locului, percheziţiile domiciliare, declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor, au fost efectuate

inainte de inceperea urmăririi penale, in faza actelor premergătoare, iar după inceperea urmăririi penale,

organul de urmărire penală nu a mai administrat nicio probă, ci a procedat la audierea inculpatului şi

prezentarea materialului de urmărire penală, dispunand trimiterea in judecată a acestuia, in cauză nu s-a

efectuat faţă de inculpat urmărirea penală in sensul prevăzut de legea procesual penală. Urmărirea penală

fiind o fază obligatorie a procesului penal, in cadrul căreia inculpatul işi poate exercita corespunzător

toate drepturile procesuale, lipsa acesteia conduce la o sesizare nelegală a instanţei de judecată şi la

incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C.proc.pen. (C.A. Braşov, decizia penală nr. 309/R din 7 aprilie

2004, in C.P.J.P. 2003-2004, p. 296-297).

- spre deosebire de actele intocmite de organele de constatare in temeiul art. 214, 215 C.proc.pen., actele

premergătoare sunt efectuate numai de organele de urmărire penală sau de anumite categorii de subiecţi

strict şi

limitativ prevăzuţi de lege, după ce organele de urmărire penală au fost sesizate; chiar şi după ce au fost

depuse

procesele-verbale intocmite de organele de constatare, organele de urmărire penal pot decide efectuarea de

acte

premergătoare in vederea verificării informaţiilor furnizate de organele de constatare;

- organele de urmărire penală au obligaţia să efectueze actele premergătoare cu respectarea exigenţelor

echitabilităţii procedurii;

Dispoziţiile legale care reglementează asistenţa juridică a părţilor, art. 171-173 C.proc.pen.,

statuează fără echivoc asigurarea acesteia, fie că esteobligatorie, fie că este urmare voinţei celui asistat,

in cursul urmăririi penale şi in cel al judecăţii. Ca urmare, in faza actelor premergătoare, in care,

conform art. 224 C.proc.pen., se strang doar date necesare inceperii urmăririi penale şi nu se

administrează probe, organul de urmărire penală nu are obligaţia să asigure apărătorului participarea la

activităţile judiciare pe care le intreprinde (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3637/2006,

www.legalis.ro)

- valorificarea sub aspect probatoriu a actelor premergătoare presupune intocmirea unui proces-verbal prin

care să fie constatată efectuarea acestora;

|

Respectarea dispoziţiilor art. 91I alin. (1) şi (2) C.proc.pen., reprezintă singura condiţie de

valabilitate ca mijloace de probă in procesul penal a interceptării şi inregistrării comunicaţiilor,

indiferent de imprejurarea că fiind efectuate in cursul actelor premergătoare au fost ori nu consemnate in

cuprinsul unui proces-verbal, potrivit art. 224 alin. (3) C.proc.pen. in consecinţă, pro- cesele-verbale de

redare a convorbirilor telefonice interceptate şi inregistrate pe bandă magnetică, aflate la dosarul de

urmărire penală, efectuate in faza actelor premergătoare, cu respectarea condiţiilor şi cazurilor indicate

in lege, constituie mijloace de probă in cauză (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4481/2006,

www.legalis.ro)

6.2. Acte premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire

6.2.1. Noţiune, condiţii

- investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare care, in vederea inceperii

urmăririi penale, strang date privind existenţa infracţiunii şi identificarea persoanelor faţă de care există

presupunerea că au săvarşit o infracţiune, in baza autorizaţiei emise de procuror; nu pot fi investigatori sub

acoperire persoanele care işi desfăşoară activitatea in cadrul organelor de stat cu atribuţii in domeniul

siguranţei

naţionale;

- in vederea inceperii urmăririi penale, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire in

faza actelor premergătoare, in vederea strangerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea

persoanelor

faţă de care există presupunerea că au săvarşit o infracţiune in cazul in care (art. 2241 alin. (1) C.proc.pen'):

i) există o suspiciune rezonabilă că s-a să\>arşit sau că se pregăteşte săvarşirea unei infracţiuni contra

siguranţei naţionale prevăzute in Codul penal sau in legi speciale, precum şi in cazul infracţiunilor de trafic

de

stupefiante şi de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte

valori

sau a unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, ori a unei alte infracţiuni grave.

- pe de o parte, trebuie să existe indicii temeinice cu privire la săvarşirea unei infracţiuni (tentativă

pedepsibilă, fapt consumat sau fapt epuizat) sau, pe de altă parte, indicii temeinice care să conducă la

concluzia

pregătirii săvarşirii unei infracţiuni;

- in acest ultim caz, legiuitorul, legitimand caracterul pro-activ al anchetei, nu face nicio referire cu privire la

formele infracţiunii, astfel că şi in cazul existenţei unor indicii temeinice privind pregătirea săvarşirii unor

acte

preparatorii sau a unei tentative neincriminate s-ar putea autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire;

- această condiţie este expresia principiului proporţionalităţii ce trebuie să existe intre gravitatea infracţiunii

ce s-a săvarşit sau se pregăteşte a fi săvarşită, pentru care se desfăşoară ancheta şi utilizarea investigatorilor

sub

acoperire.

nr. 39/2003: „in cazul in care există indicii temeinice că s-a săvarşit sau că se pregăteşte săvarşirea unei

infracţiuni grave de către unul sau mai mulţi membri ai unui grup infracţional organizat, care nu poate fi

descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi, in vederea

strangerii

datelor privind săvarşirea infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, poliţişti sub acoperire din cadrul

structurilor

specializate ale Ministerului de Interne". Potrivit art. 271 din Legea nr. 656/2002: „in cazul in care există

indicii

temeinice şi concrete că s-a săvarşit sau că se pregăteşte săvarşirea unei infracţiuni de spălare a banilor ori

de

finanţare a actelor de terorism, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin

alte

mijloace, pot fi folosiţi, in vederea strangerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea

făptuitorilor,

investigatori sub acoperire, in condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală". Potrivit art. 17 din

Legea nr.

508/2004: „in cazul in care există indicii temeinice că s-a săvarşit sau că se pregăteşte săvarşirea unei

infracţiuni dintre cele atribuite prin prezenta lege in competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de

I Dispoziţii similare există şi in legislaţia specială. Astfel, spre exemplu, potrivit art. 261 alin. (1) din Legea

nr.

78/2000: „(1) in cazul in care există indicii temeinice şi concrete că s-a săvarşit sau că se pregăteşte

săvarşirea de

către un funcţionar a unei infracţiuni de luare de mită, prevăzută de art. 254 din Codul penal, de primire de

foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 din Codul penal, sau de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257

din

Codul penal, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire sau a investigatorilor cu

identitate reală, in scopul descoperirii faptelor, identificării făptuitorilor şi obţinerii mijloacelor de probă".

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 143/2000: „procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor

acoperiţi

pentru descoperirea faptelor, identificarea autorilor şi obţinerea mijloacelor de probă, in situaţiile in care

există

indicii temeinice că a fost săvarşită sau că se pregăteşte comiterea unei infracţiuni dintre cele prevăzute in

prezenta lege". Potrivit art. 22 din Legea nr. 678/2001: „in vederea strangerii datelor necesare inceperii

urmăririi

penale pot fi folosiţi investigatori sub acoperire, in condiţiile legii". Potrivit art. 17 din Legea

Criminalitate Organizată şi Terorism, care nu poate fi descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi

identificaţi

prin alte mijloace, pot fi folosiţi investigatori sub acoperire sau colaboratori şi informatori ai poliţiei

judiciare, in

condiţiile Codului de procedură penală şi ale altor legi speciale". in domeniul cooperării internaţionale in

materie penală, art. 19 din cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă

judiciară in

materie penală (ratificat prin Legea nr. 358/2004), prevede că: „(1) Partea solicitantă şi partea solicitată

pot

conveni să işi acorde asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea de anchete penale de către agenţi sub

acoperire

sau sub o identitate fictivă. (2) Autorităţile competente ale părţii solicitate decid, in fiecare caz, ce răspuns

să dea

cererii, ţinand cont de legea şi de procedurile naţionale. Cele două părţi convin, potrivit legilor şi

procedurilor

lor naţionale, asupra duratei anchetei sub acoperire, modalităţilor sale concrete şi statutului juridic al

agenţilor

implicaţi- (3) Anchetele sub acoperire sunt efectuate conform legii şi procedurilor naţionale ale părţii pe

teritoriul căreia se desfăşoară. Părţile implicate cooperează pentru a asigura pregătirea şi conducerea şi

pentru

a lua hotărari privind securitatea agenţilor sub acoperire sau sub identitate fictivă. (4) Orice parte, in

momentul

semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, prin

declaraţie adresată secretarului general al Consiliului Europei, va indica autorităţile pe care le desemnează

ca

fiind competente pentru aplicarea paragrafului 2. Ulterior, orice parte poate, in orice moment şi in acelaşi

mod,

să schimbe elementele declaraţiei sale."ii) infracţiunea sau făptuitorii să nu poată fi descoperiţi sau

identificaţi

prin alte mijloace.

- este astfel reglementat principiul subsidiarităţii măsurii, subliniind caracterul de excepţie al acesteia,

intrucat

nu este adecvat ca o parte insemnată a probaţiunii dintr- o cauză să fie reprezentată de acte ale

investigatorilor sub

acoperire, efectuate in faza actelor premergătoare;

- alte mijloace mai puţin intruzive trebuie să fie utilizate pentru descoperirea infracţiunii sau identificarea

făptuitorilor, dacă sunt apte să conducă la aceleaşi rezultate şi dacă folosirea acestora nu ridică obstacole

semnificative de ordin practic.

6.2.2. Autorizarea investigatorilor sub acoperire

- in vederea inceperii urmăririi penale, procurorul poate autoriza folosirea investigatorilor sub acoperire in

faza actelor premergătoare, prin ordonanţă motivată, pentru o perioadă de cel mult 60 de zile;

- ordonanţa procurorului prin care se autorizează folosirea investigatorului sub acoperire trebuie să cuprindă,

pe langă menţiunile prevăzute la art. 203 C.proc.pen., următoarele: indiciile temeinice şi concrete care

justifică

măsura şi motivele pentru care măsura este necesară; activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub

acoperire; persoanele faţă de care există presupunerea că au săvarşit o infracţiune; identitatea sub care

investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare activităţile autorizate; perioada pentru care se dă

autorizarea;

- procurorul care autorizează măsura investigativă are dreptul să cunoască adevărata identitate a

investigatorului sub acoperire, cu respectarea secretului profesional; identitatea reală a investigatorilor sub

acoperire nu poate fi dezvăluită in timpul ori după terminarea acţiunii acestora;

- in cazul in care pe parcursul activităţilor desfăşurate se constată că este necesară efectuarea şi a altor

activităţi de către investigatorii sub acoperire pentru buna desfăşurare a anchetei, procurorul poate dispune,

prin

ordonanţă motivată, autorizarea desfăşurării acestora de investigatorul sub acoperire, extinzand astfel sfera

activităţilor autorizate;

- dacă există motive justificate ce impun folosirea in continuare a investigatorului sub acoperire, procurorul

poate prelungi autorizaţia iniţială pe o durată maximală de 30 de zile; prelungirea autorizaţiei se poate

dispune

atat inainte de expirarea autorizaţiei anterioare, cat şi după expirarea acesteia, intrucat in această materie nu

putem

vorbi de incetarea de drept a vreunei măsuri procesuale (ca in situaţiile prevăzute de art. 140 C.proc.pen.), ci

de

folosirea unui procedeu probatoriu in cazurile şi condiţiile in care a fost autorizat; necesitatea folosirii in

continuare a aceluiaşi investigator sub acoperire, după ce autorizaţia iniţială a expirat, nu impune emiterea

unei

noi autorizaţii, fiind suficientă prelungirea autorizării procedeului probatoriu; prin „motive justificate" se

inţelege

menţinerea temeiurilor iniţiale ce au fost avute in vedere la dispunerea autorizării, dar şi necesitatea obţinerii

de

noi informaţii sau a tuturor informaţiilor necesare ori a eşecului inregistrat in incercarea de a obţine unele

informaţii;

- fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală a autorizării, in aceeaşi cauză şi cu privire la

aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an.

6.2.3. Activitatea investigatorilor sub acoperire

- investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii in baza autorizaţiei emise de procuror, pe care le

pune,

in totalitate, la dispoziţia acestuia;

- pentru anumite activităţi, este posibil să fie necesară pe langă autorizaţia procurorului şi autorizarea

judecătorului (spre exemplu, investigatorul sub acoperire autorizat in cauză de procuror poate să efectueze

anumite activităţi ce presupun accesul intr-un sistem informatic sau copierea datelor informatice descoperite

intrun

computer in urma accesului, dacă această măsură a fost autorizată, la randul ei, de judecător);

- in cazul investigării unor infracţiuni referitoare la pedo-pornografie, comise prin internet, investigatorul

sub

acoperire poate fi autorizat să intre in contact cu persoanele suspectate de săvarşirea infracţiunilor, să

acceseze,

prin mijloace specializate, de la distanţă computerul făptuitorului in scopul obţinerii de date şi informaţii;

- activitatea investigatorilor sub acoperire trebuie desfăşurată in aşa fel incat să nu conducă la provocarea

săvarşirii unei infracţiuni, in cazurile in care aceştia acţionează pe baza unor indicii temeinice că se

pregăteşte

săvarşirea unei fapte penale, intrucat potrivit art. 68 alin. (2) C.proc.pen. este interzis a determina o persoană

să

săvarşească sau să continue săvarşirea unei infracţiuni in scopul obţinerii de probe;

- dacă persoana suspectată de săvarşirea sau pregătirea săvarşirii unei infracţiuni dintre cele prevăzute in art.

2241 alin. (1) C.proc.pen., art. 261 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 143/2000,

art. 22

din Legea nr. 678/2001, art. 17 din Legea nr. 39/2003, respectiv art. 271 din Legea nr. 656/2002, profită de

„oportunitatea" oferită de investigatorii sub acoperire, in imprejurări in care rezultă că acesta ar fi acţionat in

acelaşi fel dacă „oportunitatea" ar fi fost oferită de o altă persoană, nu se poate reţine existenţa provocării; in

schimb, dacă prin activitatea desfăşurată de către investigatorii sub acoperire, făptuitorul a fost determinat să

comită o infracţiune pe care altfel, in absenţa manoperelor utilizate de investigatori, nu ar fi săvarşit-o,

probele

astfel obţinute de procuror nu vor putea fi folosite in cadrul procesului penal;

Folosirea unui investigator sub acoperire in scopul surprinderii făptuitorului in flagrant delict de

trafic de droguri nu constituie o incălcare a prevederilor art. 68 alin. (2) C.proc.pen., de vreme ce o

persoană, consumatoare de droguri, a comis in mod repetat acţiuni specifice traficului ilicit de droguri,

nu agentul sub acoperire a fost cel care a determinat-o să săvarşească sau să continue săvarşirea acestora,

rezoluţia in acest sens fiind luată anterior de făptuitor. in atare caz, investigatorul acoperit acţionează, in

temeiul art. 2241 şi art. 2242 C.proc.pen., precum şi in temeiul art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 143/2000,

numai in vederea strangerii datelor privind existenţa infracţiunii şi identificarea făptuitorilor, prin

activităţi precum participarea sa la surprinderea acestora in flagrant delict (I.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 5169/2003, www.scj.ro.)

6.2.4. Valorificarea probatorie a activităţii investigatorilor sub acoperire

- datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire sunt consemnate intr-un proces-verbal şi pot

fi

folosite in cauza penală şi in legătură cu persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror ori in alte

cauze

sau in legătură cu alte persoane, dacă sunt concludente şi utile;

- in vederea aprecierii legalităţii şi loialităţii activităţii investigatorului precum şi a posibilităţii părţilor de a

adresa intrebări acestuia, instanţele pot dispune audierea acestuia ca martor, potrivit art. 861 alin. (7)

C.proc.pen.,

cu respectarea garanţiei anonimatului;

- mijloacele de probă obţinute de investigatorii sub acoperire, in cazul in care nu sunt audiaţi in instanţă, nu

pot fi reţinute de către instanţă exclusiv sau intr-o măsură determinantă pentru a fundamenta o hotărare de

condamnare, fiind necesară coroborarea acestora cu alte mijloace de probă din care să rezulte direct sau

indirect

săvarşirea infracţiunii;

Nu poate fi reţinută vinovăţia unui inculpat dacă intre declaraţiile investigatorului sub acoperire şi

ale colaboratorului date in cursul urmăririi penale şi cele date de aceştia in cursul cercetării judecătoreşti

există contradicţii care creează dubii privind situaţia de fapt cu care a fost sesizată instanţa de judecată,

iar in afara acestor declaraţii nu există nicio probă din care să rezulte participarea inculpatului la

săvarşirea infracţiunii (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4915/2004, www.scj.ro)

§7. începerea urmăririi penale

7.1. Noţiune. Condiţii. Acte procesuale prin care se începe urmărirea penală

- este momentul iniţial al procesului penal;

- in cazul in care organele de cercetare penală sau procurorul constată din cuprinsul actului de sesizare sau

al actelor premergătoare efectuate că sunt date cu privire la săvarşirea unei infracţiuni şi nu există niciun

impediment la punerea in mişcare a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 10 C.proc.pen., dispun prin

rezoluţie inceperea urmăririi penale;

- urmărirea penală poate fi incepută in rem (cu privire la faptă), cand sunt date cu privire la săvarşirea unei

infracţiuni, dar nu este cunoscut făptuitorul, respectiv in personam cand incă de la inceput este cunoscută şi

persoana făptuitorului, care va deveni prin inceperea urmăririi penale invinuit; in cazul in care organele de

urmărire penală incep urmărirea in rem, iar ulterior este descoperit făptuitorul, este necesar ca organele de

urmărire penală să dispună şi inceperea urmăririi penale in personam, numai in această modalitate

făptuitorul

devenind invinuit;

- rezoluţia prin care se dispune inceperea urmăririi penale trebuie să cuprindă: data; ora; numele, funcţia,

organul judiciar din care face parte emitentul; modalitatea de sesizare; prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt

ce

rezultă din actul de sesizare sau din actele premergătoare ce urmează a fi reţinută; incadrarea juridică;

constatarea

intrunirii condiţiei negative (lipsa impedimentelor); temeiul de drept [art. 228 alin. (1) C.proc.pen.];

dispoziţia de

incepere a urmăririi penale, indicarea persoanei invinuitului (dacă este cunoscută) cu toate datele de stare

civilă,

indicarea completă a incadrării juridice; semnătura;urmărirea penală mai poate fi incepută de procuror prin

ordonanţă cand: i) odată cu inceperea urmăririi penale dispune şi punerea in mişcarea a acţiunii penale

(urmărire

penală cu inculpat in cauză); ii) odată cu extinderea cercetării penale cu privire la alte fapte sau persoane

dispune

şi inceperea urmăririi penale pentru aceste fapte sau persoane; iii) infirmă rezoluţia organului de cercetare

penală

de incepere a urmăririi penale dispunand totodată prin acelaşi act inceperea urmăririi penale in mod legal şi

temeinic;

- in cazul in care in faţa instanţei se săvarşeşte o infracţiune de audienţă, procesul- verbal prin care instanţa

de

judecată constată săvarşirea infracţiunii are valoarea unui act de incepere a urmăririi penale;

- in situaţia in care procurorul ierarhic superior admite plangerea formulată in temeiul art. 278 C.proc.pen.

impotriva rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale, prin aceeaşi rezoluţie poate dispune inceperea

urmăririi

penale şi trimiterea cauzei pentru efectuarea actelor de cercetare/urmărire penală;

- dacă instanţa admite plangerea impotriva rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale, va trimite cauza la

procuror in vederea inceperii urmăririi penale, neputand dispune prin incheiere inceperea urmăririi penale;

- invinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi informat, de indată după inceperea urmăririi penale şi mai

inainte

de a fi audiat, despre fapta pentru care este cercetat, incadrarea juridică a acesteia şi de a i se asigura

posibilitatea

pregătirii şi exercitării apărării; incălcarea acestui drept poate atrage nulitatea relativă a actelor de urmărire

penală

efectuate;

j Inculpatei nu i s-a adus la cunoştinţă invinuirea care i-a fost reţinută in sarcină, in condiţiile

prevăzute de art. 6 C.proc.pen., nici inainte de a i se lua prima declaraţie şi nici cu ocazia audierii, ceea

ce constituie o incălcare gravă şi esenţială a dreptului la apărare, de natură să afecteze aflarea adevărului

şi justa soluţionare a cauzei. Aducerea la cunoştinţă a invinuirii şi incadrării juridice constituie o condiţie

obligatorie prealabilă primei audieri, aşa incat, pe cale de consecinţă, toate celelalte acte de urmărire

penală şi, in primul rand, declaraţiile date de inculpată, sunt lovite de nulitate, in mod implicit.

Modalitatea in care a procedat organul de urmărire penală este contrară legii şi atrage incidenţa prevederilor

art. 197 alin. (1) şi (4) - teza finală, consecinţele nulităţii neputand fi acoperite decat prin

refacerea tuturor actelor de procedură nelegale. Consecinţa acestei sancţiunii procedurale o constituie

lipsa de eficienţă juridică a actelor de urmărire penală şi obligativitatea refacerii acestora (C.A. Braşov,

secţia penală, decizia nr. 896/R/2004, in C.P.J.P. 2003-2004, p. 217)

- după ce a fost incepută urmărirea penală organul de cercetare penală sau procurorul efectuează cercetarea

penală in scopul strangerii de probe pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele.

7.2. Confirmarea începerii urmăririi penale

confirmarea inceperii urmăririi penale este actul procesual dispus de procuror in cazul in care constată că

rezoluţia de incepere a urmăririi penale emisă de organelede cercetare penală este legală şi temeinică;

rezoluţia

prin care procurorul incepe urmărirea penală in cauză nu este supusă confirmării procurorului ierarhic

superior;

- rezoluţia de incepere a urmăririi penale emisă de organele de cercetare penală se supune confirmării

motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, in termen de cel mult 48

de ore

de la data inceperii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi

dosarul

cauzei;

- procurorul, analizand legalitatea şi temeinicia rezoluţiei de incepere a urmăririi penale, poate dispune: i)

confirmarea, prin rezoluţie, a inceperii urmăririi penale; rezoluţia de confirmare trebuie să cuprindă: data;

ora;

numele procurorului, parchetul din care face parte procurorul; referiri la rezoluţia prin care s-a inceput

urmărirea

penală (actul supus confirmării), prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt ce rezultă din actul de sesizare sau

din

actele premergătoare ce urmează a fi reţinută; incadrarea juridică; constatarea intrunirii condiţiei negative

(lipsa

impedimentelor); temeiul de drept [art. 228 alin. (31) C.proc.pen.]; dispoziţia de confirmare a inceperii

urmăririi

penale; indicarea persoanei invinuitului cu toate datele de stare civilă; indicarea completă a incadrării

juridice;

semnătura; ii) infirmarea, prin ordonanţă, a inceperii urmăririi penale dispuse de organul de cercetare

penală şi

dispunerea inceperii urmăririi penale in mod legal şi temeinic; iii) infirmarea, prin ordonanţă, a inceperii

urmăririi penale dispuse de organul de cercetare penală şi restituirea actelor organului de cercetare penală

pentru

completarea actelor premergătoare, cand nu existau suficiente date pentru inceperea urmăririi penale; iv)

infirmarea, prin ordonanţă, a inceperii urmăririi penale dispuse de organul de cercetare penală şi dispunerea

neinceperii urmăririi penale, cand există un impediment la punerea in mişcare a acţiunii penale dintre cele

prevăzute de art. 10 C.proc.pen.

7.3. Neînceperea urmăririi penale

- este soluţia pe care procurorul o poate dispune atunci cand din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor

premergătoare efectuate după primirea plangerii sau denunţului rezultă un impediment la punerea in

mişcare a

acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 10 C.proc.pen.;

- prin Legea nr. 202/2010 se acordă posibilitatea procurorului de a dispune neinceperea urmăririi penale şi in

cazul in care constată din actele premergătoare că fapta nu prezintă pericolul social concret al unei

infracţiuni [art.

10 lit. b1) C.proc.pen.]; urmare a modificării alineatelor (2) şi (3) ale articolul 181 C.pen., neinceperea

urmăririi

penale pentru lipsa pericolului social al faptei se poate dispune in rem, chiar dacă făptuitorul nu este

cunoscut; tot

astfel, aplicarea unei sancţiuni administrative făptuitorului nu mai este obligatorie, necesitatea acesteia

urmand a fi

apreciată de procuror de la caz la caz;

- organul de cercetare penală nu poate dispune neinceperea urmăririi penale, avand obligaţia ca, in cazul in

care constată din plangere sau din actele premergătoare efectuate că nu există niciun impediment la punerea

in

mişcare a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 10 C.proc.pen., să inainteze procurorului actele

incheiate cu

propunerea de a nu se incepe urmărirea penală;

- procurorul, analizand propunerea de a nu se incepe urmărirea penală precum şi actul de sesizare, respectiv

actele premergătoare efectuate in cauză poate dispune:

i) prin rezoluţie(ordonanţă in cazul lipsei pericolului social), neinceperea urmăririi penale, in cazul in care

constată existenţa unui impediment la punerea in mişcare a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 10

C.proc.pen. (dispoziţie introdusă prin Legea nr. 202/2010; anterior procurorul trebuia să confirme prin

rezoluţie

propunerea de neincepere a urmăririi penale); prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut că motivarea

rezoluţiei/ordonanţei este facultativă sau poate cuprinde doar argumente suplimentare in situaţia in care

procurorul

işi insuşeşte argumentele cuprinse in propunerea organului de cercetare penală; in cazul in care procurorul

apreciază că trebuie să motiveze personal actul(de pildă, in situaţia in care procurorul este de acord cu

soluţia de

neincepere a urmăririi penale, dar nu şi cu temeiul sau motivarea din propunerea organelor de cercetare

penală),

rezoluţia/ordonanţa prin care se dispune neinceperea urmăririi penale trebuie să cuprindă: data; numele,

funcţia,

parchetul din care face parte procurorul; referirea Ia modalitatea de sesizare, la actele premergătoare şi la

informaţiile obţinute in urma efectuării acestora; prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt; incadrarea juridică;

constatarea intrunirii condiţiei negative prevăzute de art. 10 C.proc.pen.; temeiul de drept [art. 228 alin. (6)

C.proc.pen.]; dispoziţia de neincepere a urmăririi penale; indicarea persoanei făptuitorului cu toate datele de

identificare;

- cand s-a dispus neinceperea urmăririi penale, indiferent de temeiul de drept al soluţiei, cheltuielile judiciare

sunt suportate de stat. Ca excepţie, va fi obligată la cheltuieli judiciare persoana care a făcut sesizarea in

cazul in

care şi-a exercitat abuziv acest drept, caz in care procurorul are obligaţia de a motiva această dispoziţie

[pentru a

se dispune obligarea petentului la cheltuieli judiciare, nu este necesar să fi fost constatată in prealabil,

abaterea

judiciară prevăzută de art. 198 alin. (4) litera k) C.proc.pen.];

- copie de pe rezoluţia/ordonanţa prin care se dispune neinceperea urmăririi penale şi de pe propunerea

organului de cercetare penală (in cazul in care procurorul nu a motivat personal rezoluţia sau a adus numai

argumente suplimentare celor care se regăsesc in referatul organului de cercetare penală) se comunică

persoanei

care a făcut sesizarea, precum şi, după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare. Dacă

procurorul a redactat rezoluţia/ordonanţa prin care s-a dispus neinceperea urmăririi penale, se va comunica

numai

acest act, nu şi copie de pe propunerea organelor de cercetare penală;

- in cazul in care se dispune neinceperea urmăririi penale procurorul poate sesiza instanţa civilă in vederea

desfiinţării totale sau parţiale a unui inscris (de pildă, atunci cand pentru infracţiunea de fals material in

inscrisuri

oficiale a intervenit prescripţia);

- impotriva rezoluţiei/ordonanţei de neincepere a urmăririi penale se poate face plangere la procurorul

ierarhic

superior in temeiul art. 278 C.proc.pen., sau la instanţa de judecată, potrivit art. 2781 C.proc.pen.;

ii) dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut imprejurarea pe care se intemeia propunerea de a

nu se incepe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire,

dispunand

inceperea urmăririi penale.restituirea actelor organului de cercetare penală, prin rezoluţie, fie pentru

completarea

actelor premergătoare, fie pentru inceperea urmăririi penale, cand nu sunt intrunite condiţiile pentru a se

dispune

neinceperea urmăririi penale;

iii) inceperea urmăririi penale prin rezoluţie, atunci cand procurorul apreciază că sunt indeplinite condiţiile

prevăzute de lege pentru a se dispune o astfel de măsură; ulterior procurorul va trimite cauza organului de

cercetare penală pentru efectuarea urmăririi penale sub supravegherea sa;

- neinceperea urmăririi penale se poate dispune de procuror prin ordonanţă şi in cazul in care: i) infirmă

rezoluţia de incepere a urmăririi penale şi dispune prin acelaşi act neinceperea urmăririi penale; ii) pentru

faptele

pentru care a fost incepută urmărirea penală se dispune scoaterea de sub urmărire penală, ori incetarea

urmăririi

penale, iar pentru faptele pentru care au fost efectuate numai acte premergătoare se dispune prin acelaşi act

neinceperea urmăririi penale;

- procurorul poate dispune prin rechizitoriu, pe langă soluţiile de trimitere sau netrimitere in judecată, şi

neinceperea urmăririi penale pentru faptele pentru care au fost efectuate numai acte premergătoare.

§8. Efectuarea cercetării penale

- cercetarea penală este prima etapă procesuală a urmăririi penale ce are ca obiect strangerea probelor cu

privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii penale sau civile a

acestora;

- organele de urmărire penală stabilesc care este obiectul probaţiunii, procedeele probatorii ce trebuie

efectuate şi ordinea acestora; strangerea probelor trebuie să respecte exigenţele de legalitate şi loialitate,

astfel

cum sunt prevăzute in partea generală a Codului de procedură penală.

- cu ocazia efectuării urmăririi penale, trebuie respectat dreptul la apărare al părţilorI; apărătorul invinuitului

sau inculpatului şi ale celorlalte părţi poate să asiste la efectuarea oricăruia act de urmărire penală;

- invinuitul sau inculpatul pot fi supuşi măsurilor preventive pe parcursul cercetării penale;

- cercetarea penală poate fi efectuată cu acţiune penală pusă in mişcare sau fără ca aceasta să fi fost pusă in

mişcare; in acest ultim caz acţiunea penală poate fi pusă in mişcare prin rechizitoriu;

- in cazul in care pe parcursul cercetării penale se constată imprejurări noi care pot duce la schimbarea

incadrării juridice a faptei pentru care s-a inceput urmărirea penală sau s-a pus in mişcare acţiunea penală

procurorul din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală, dispune, prin ordonanţă,

schimbarea

incadrării juridice a faptei; ordonanţa prin care se dispune schimbarea incadrării juridice trebuie să

cuprindă;

data efectuării actului, modalitatea de sesizare, prezentarea stadiului urmăririi penale (data inceperii

urmăririi

penale, invinuitul, situaţia de fapt şi incadrarea juridică pentru care a fost incepută urmărirea penală etc.),

constatarea lipsei impedimentelor la exercitarea acţiunii penale, noua incadrare juridică completă; după

schimbarea incadrării juridice procurorul poate dispune continuarea cercetării penale sau declinarea cauzei

către

parchetul competent să efectueze urmărirea penală; invinuitul sau inculpatul este chemat in faţa organelor de

urmărire penală pentru a i se aduce la cunoştinţă noua incadrare juridică;

- in cazul in care după punerea in mişcare a acţiunii penale, procurorul schimbă incadrarea juridică a faptei,

nu

trebuie să pună in mişcare acţiunea penală şi pentru noua incadrare juridică;

- in situaţia in care, după administrarea tuturor probelor pertinente, concludente şi utile, organul de cercetare

penală apreciază lămurită cauza sub toate aspectele, formulează propuneri cu privire la soluţiile pe care

procurorul

ar trebui să se dispună;

- in cazurile in care urmărirea penală se efectuează in mod obligatoriu de procuror intreaga cercetare penală

trebuie efectuată de acesta; ca excepţie, in caz de urgenţă organul de cercetare penală poate efectua acte care

nu

suferă amanare (art. 213 C.proc.pen.); procurorul competent poate delega efectuarea unor acte de cercetare

penală

procurorului ierarhic inferior sau organului de cercetare penală.

I A se vedea Titlul I, Capitolul II, §8 şi §9, Capitolul IX din acelaşi titlu.

§9. Punerea în mişcare a acţiunii penale în cursul cercetării penale

- acţiunea penală poate fi pusă in mişcare de procuror odată cu inceperea urmăririi penale sau pe parcursul

cercetării penale in cazul in care constată că există probe sau indicii temeinice că invinuitul a comis cu

vinovăţie o

faptă prevăzută de legea penală şi nu există nici unul din cazurile prevăzute de art. 10 C.proc.pen.;

- punerea in mişcare a acţiunii penale se face in personam de către procuror la propunerea organului de

cercetare penală, sau din oficiu;

- analizand propunerea organului de cercetare penală procurorul poate să dispună: i) continuarea cercetării

penale fără punerea in mişcare a acţiunii penale, cand nu sunt indeplinite condiţiile pentru dispunerea

măsurii; ii)

scoaterea de sub urmărire penală sau incetarea urmăririi penale, in cazul in care se constată incidenţa

unuia

dintre impedimentele prevăzute de art. 10 C.proc.pen.; iii) punerea in mişcare a urmăririi penale prin

ordonanţă-,

in cazul in care acţiunea penală se pune in mişcare faţă de mai multe persoane ori faţă de o singură persoană

dar

pentru mai multe infracţiuni se va intocmi o singură ordonanţă-, ordonanţa prin care se pune in mişcare

acţiunea

penală trebuie să cuprindă, printre altele: prezentarea stadiului urmăririi penale (data inceperii urmăririi

penale,

invinuitul, situaţia de fapt şi incadrarea juridică pentru care a fost incepută urmărirea penală, analiza succintă

a

probelor administrate), constatarea lipsei impedimentelor la exercitarea acţiunii penale, dispoziţia de punere

in

mişcare a acţiunii penale cu indicarea inculpatului şi a incadrării juridice complete pentru care este dispusă

măsura;

- după schimbarea incadrării juridice, nu este necesară punerea in mişcare a acţiunii penale pentru noua

incadrare juridică a faptei;odată cu punerea in mişcare a acţiunii penale procurorul dispune şi continuarea

cercetării penale;

- organul de cercetare penală trebuie să il cheme pe inculpat şi să il informeze despre fapta pentru care este

acuzat, dandu-i explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile procesuale pe care le are; această obligaţie

incumbă

organelor de urmărire penală şi in cazul in care inculpatul nu locuieşte in ţară, cand pentru fixarea

termenului de

prezentare in vederea acestei informări trebuie să se ţină seama de reglementările speciale privind asistenţa

judiciară internaţională in materie penală;

- audierea inculpatului este obligatorie după punerea in mişcare a acţiunii penale, cu excepţia cazului in care

se sustrage de la urmărire, este dispărut sau nu mai locuieşte in ţară, cand cercetarea poate continua şi fără

ascultarea inculpatului.

§10. Extinderea cercetării penale

- este actul procesual prin care procurorul extinde cadrul cercetării penale in cazul in care se descoperă: i)

fapte noi in sarcina invinuitului sau a inculpatului (de pildă, alte infracţiuni aflate in concurs cu cea pentru

care a

fost incepută urmărirea penală); ii) date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvarşirea faptei

pentru

care s-a inceput urmărirea penală sau s-a pus in mişcare acţiunea penală (coautori, instigatori, complici);

- in cursul urmăririi penale procurorul nu poate dispune extinderea acţiunii penale, ci numai a cercetării

penale;

- extinderea cercetării penale echivalează cu extinderea cadrului urmăririi penale, nemaifiind necesară

inceperea urmăririi penale pentru noile fapte sau persoane; cu toate acestea, in practică, procurorii dispun

odată cu

extinderea cercetărilor şi inceperea urmăririi penale pentru noile fapte sau persoane;

- extinderea cercetării penale nu echivalează cu extinderea acţiunii penale cu privire la noile fapte sau

persoane; chiar dacă anterior acţiunea penală fusese pusă in mişcare in cauză, procurorul trebuie să dispună

in

mod expres punerea in mişcare a acţiunii penale şi cu privire la noile fapte sau persoane, in cazul in care

sunt

indeplinite condiţiile prevăzute de lege;

- extinderea cercetării penale se dispune de procuror din oficiu sau la propunerea organului de cercetare

penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă: data efectuării actului, modalitatea de sesizare, prezentarea

stadiului urmăririi penale (data inceperii urmăririi penale, invinuitul, situaţia de fapt şi incadrarea juridică

pentru

care a fost incepută urmărirea penală etc.), constatarea lipsei impedimentelor la exercitarea acţiunii penale,

persoana sau faptele pentru care se extinde urmărirea penală, incadrarea juridică completă.

§11. Suspendarea urmăririi penale

- este măsura ce constă in intreruperea desfăşurării urmăririi penale pe care o poate dispune procurorul prin

ordonanţă motivată in cazul in care constată, pe baza unei expertize medico-legale, că invinuitul sau

inculpatul

suferă de o boală gravă care il impiedică să participe la procesul penal;

- este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale pentru a se stabili dacă boala gravă il impiedică pe

invinuit sau inculpat să participe la procesul penal;

- in situaţia in care a fost incepută urmărirea penală impotriva mai multor invinuiţi sau inculpaţi, iar cauza de

suspendare priveşte numai pe unul/unii dintre aceştia şi disjungerea nu este posibilă, se va dispune

suspendarea

urmăririi penale cu privire la toţi invinuiţii/inculpaţii;

- dacă boala gravă de care suferă invinuitul/inculpatul exista la momentul săvarşirii infracţiunii, fiind de

natură

a conduce la reţinerea iresponsabilităţii acestuia, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală iar

nu

suspendarea urmăririi penale;

- ordonanţa prin care se dispune suspendarea urmăririi penale trebuie să cuprindă, pe langă menţiunile

arătate

in art. 203 C.proc.pen., datele privitoare la persoana invinuitului sau inculpatului, fapta de care este invinuit,

cauzele care au determinat suspendarea şi măsurile luate in vederea insănătoşirii invinuitului sau

inculpatului;

ordonanţa se comunică, in copie, invinuitului sau inculpatului, persoanei vătămate şi părţii civile; după

comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penală;

- in mod excepţional, pe perioada suspendării, organul de urmărire penală poate efectua numai acte de

cercetare penală care pot fi realizate in absenţa invinuitului sau inculpatului, şi care nu ii aduc atingere

dreptului la

apărare;

- organul de urmărire penală trebuie să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat

suspendarea; in cazul in care se constată prin orice mijloc de probă (declaraţii de martori, a invinuitului sau

inculpatului, expertiză medico-legală) că nu mai există o asemenea cauză, procurorul dispune prin

ordonanţă

reluarea urmăririi penale;

- suspendarea urmăririi penale atrage şi suspendarea prescripţiei răspunderii penale;

- in cazul in care se dispune suspendarea urmăririi penale, partea civilă poate părăsi calea penală, putand

formula acţiune civilă in faţa instanţei civile.

§12. Terminarea urmăririi penale

- este momentul procesual in cadrul fazei de urmărire penală, ce are loc odată cu terminarea tuturor

activităţilor de cercetare penală;

- terminarea urmăririi penale nu echivalează cu terminarea fazei de urmărire penală, ce presupune

terminarea

ultimelor activităţi procesuale ale acestei faze (de pildă, trimiterea dosarului de urmărire penală in care a fost

emis

rechizitoriul instanţei de judecată competente);

după terminarea cercetării penale in cauză organul de cercetare penală intocmeşte referatul de terminare a

urmăririi penale in care sunt prezentate rezultatul cercetării penale şi propunerile organelor de cercetare

penale cu

privire la soluţia ce trebuie dispusă in cauză; referatul trebuie să cuprindă: fapta reţinută in sarcina

invinuitului sau

inculpatului; probele administrate; incadrarea juridică; mijloacele mate-riale de probă şi măsurile luate

referitor la

acestea in cursul cercetării penale, precum şi locul unde se află; măsurile asigurătorii privind reparaţiile

civile sau

executarea pedepsei amenzii, luate in cursul cercetării penale; cheltuielile judiciare; cand urmărirea penală

priveşte mai multe fapte sau mai mulţi invinuiţi/inculpaţi, referatul de terminare a urmăririi penale trebuie să

cuprindă aceste menţiuni cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să indice

pentru

care fapte ori făptuitori s-a incetat urmărirea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire ori s-a suspendat

urmărirea

penală;

- nu se va intocmi referat de terminare a urmăririi penale in cazul in care cercetarea penală a fost efectuată

de

procuror;

12.1. Terminarea urmăririi penale fără punerea în mişcare a acţiunii penale

- cand urmărirea penală este terminată fără punerea in mişcare a acţiunii penale trebuie efectuate

următoarele

activităţi:

i) ascultarea invinuitului;

- organul de cercetare, după efectuarea actelor de cercetare penală, dacă există invinuit in cauză şi constată

că

impotriva acestuia sunt suficiente probe, procedează la o nouă ascultare a invinuitului, aducandu-i la

cunoştinţă

invinuirea şi intrebandu-1 dacă are noi mijloace de apărare;

- cercetarea penală este considerată terminată in cazul in care invinuitul nu a propus noi probe sau dacă

cererea sa de probe a fost respinsă;

- in cazul in care cererea privind strangerea unor noi probe a fost admisă, organul de cercetare penală

procedează la completarea cercetării, după aceasta cercetarea penală fiind considerată terminată;

ii) trimiterea către procuror a dosarului privind pe invinuit;

- odată cu dosarul se trimite procurorului şi referatul de terminare a urmăririi penale

iii) prezentarea materialului de urmărire penală de către procuror.

12.2. Terminarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare

- cand urmărire penală este terminată cu acţiunea penală pusă in mişcare trebuie efectuate următoarele

activităţi:

i) ascultarea inculpatului;

- cercetarea penală este finalizată dacă inculpatul nu a propus noi probe sau propunerea sa nu a fost găsită

temeinică ori dacă cercetarea a fost completată potrivit propunerilor făcute;

ii) trimiterea către procuror a dosarului privind pe inculpat;

- codul prevede că organele de cercetare penală trimit dosarul către procuror după terminarea tuturor

cercetărilor penale şi după prezentarea materialului de urmărire penală;

- in cazul in care organele de cercetare penală nu au procedat la prezentarea materialului de urmărire penală,

prezentarea poate fi făcută de procuror.

§13. Prezentarea materialului de urmărire penală

- este actul procesual ce constă in chemarea invinuitului sau a inculpatului in faţa organului de urmărire

penală

şi informarea lui cu privire la probele administrate, precum şi la incadrarea juridică a faptei săvarşite,

asigurandui-

se totodată posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă nemijlocit de acestea;

- reprezintă o garanţie a dreptului la apărare in faza de urmărire penală fiind necesară prezenţa personală a

invinuitului sau inculpatului;

- in cazul invinuitului sau inculpatului minor, la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală

trebuie

citaţi părinţii, iar cand este cazul, tutorele, curatorul sau persoana sub supravegherea căreia se află minorul,

precum şi Serviciul de Probaţiune de la domiciliul minorului; neprezentarea persoanelor citate la prezentarea

materialului de urmărire penală nu impiedică efectuarea actului;

- se realizează după ce organul de urmărire penală a efectuat toate actele de cercetare/urmărire penală

necesare soluţionării cauzei;

- prezentarea materialului de urmărire penală presupune: i) punerea in vederea invinuitului sau inculpatului

şi,

după caz, a apărătorului acestuia, că are dreptul de a lua cunoştinţă de lucrările de urmărire penală, arătandu-

i-se şi

incadrarea juridică a faptei cercetate; ii) asigurarea posibilităţii efective de a lua cunoştinţă nemijlocit de

intreg

materialul de urmărire penală; dacă invinuitul sau inculpatul nu ştie să citească organul de urmărire penală

citeşte

acestuia materialul de urmărire penală; in cazul in care invinuitul sau inculpatul nu vorbeşte sau nu inţelege

limba

romană ori nu se poate exprima in limba romană i se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de materialul

de

urmărire penală prin intermediul unui interpret; iii) invinuitul sau inculpatul, după ce a luat cunoştinţă de

lucrările

din dosar, este intrebat dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare;

- cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală invinuitul sau inculpatul poate solicita administrarea

de

probe noi, poate formula cereri noi sau poate face declaraţii suplimentare; organul de urmărire penală se

pronunţă

asupra cererilor formulate de invinuit sau inculpat prin ordonanţă, putand să le respingă ca neintemeiate, ori

să le

admită şi să efectueze actele cerute sau să administreze probele solicitate;

- cu ocazia prezentării se intocmeşte un proces-verbal in care se consemnează şi declaraţiile, cererile sau

răspunsurile invinuitului sau inculpatului; procesul-verbal este semnat de organul de urmărire penală care a

făcut

prezentarea, de invinuit/inculpat, de apărătorul acestuia dacă a fost prezent, şi, după caz, de interpret;

- incălcarea de către organele de urmărire penală a dispoziţiilor legale privind prezentarea materialului de

urmărire penală poate atrage sancţiunea nulităţii relative a actului de sesizare in condiţiile art. 197 alin. (1) şi

(4)

C.proc.pen.;

- Nerespectarea obligaţiei de prezentare a materialului de urmărire penală nu este prevăzută sub

sancţiunea nulităţii absolute pentru că nu este menţionată în art. 197 alin. (2) C.proc.pen., ci sub

sancţiunea nulităţii relative care nu poate fi invocată decât în condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (1)

şi (4) C.proc.pen., dacă a adus inculpatului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea

actului de trimitere în judecată (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 989/2006, www.legalis.ro)

i

Recuzarea procurorului de caz s-a făcut in aceeaşi zi in care acesta urma să prezinte inculpatei

materialul de urmărire penală. in timpul intocmirii procesului-verbal, inculpata şi-a declarat intenţia

recuzării procurorului, materializată prin depunerea cererii la procurorul de serviciu. Actul procedural

al prezentării materialului de urmărire penală a fost, astfel, intrerupt, nemaifiind finalizat in forma şi

condiţiile cerute de dispoziţiile art. 250 C.proc.pen. in aceste condiţii, inculpatei nu i s-a prezentat

materialul de urmărire penală, astfel cum stabilesc prevederile art. 250 C.proc.pen. Pe de altă parte,

organul de urmărire penală, in absenţa analizării probelor pe care inculpata intenţiona să le solicite,

nu a mai avut posibilitatea să constate dacă au fost administrate toate probele care susţin invinuirea.

intrucat in cauză organele de urmărire penală nu au respectat dispoziţiile legale privind dreptul la

apărare, se constată că inculpatei i s-a adus o vătămare care nu poate fi inlăturată decat prin anularea

actului, fiind indeplinite cerinţele art. 197 alin. (1) şi (4) C.proc.pen. şi, in consecinţă, recursul a fost

respins (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6826/2006, www.legalis.ro)

- dacă asistenţa juridică este obligatorie, prezentarea materialului de urmărire penală trebuie realizată cu

asigurarea prezenţei apărătorului invinuitului sau inculpatului, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 197 alin.

(2)

C.proc.pen.] şi a restituirii cauzei la pachet;

r s

Omisiunea organului de urmărire penală de a prezenta materialul de urmărire penală inculpatului

major, aflat in stare de libertate, nu este sancţionată cu nulitatea absolută, dar poate fi invocată

nulitatea relativă, in condiţiile art. 197 alin. (4) C.proc.pen., dacă s-a produs o vătămare ce nu poate fi

inlăturată decat prin anularea actului. Omisiunea organului de urmărire penală de a efectua

prezentarea materialului de urmărire penală faţă de un inculpaţii minori, ori prezentarea materialului

faţă de aceşti inculpaţi, fără a li se asigura asistenţa juridică obligatorie, este sancţionată cu nulitatea

absolută şi atrage restituirea cauzei procurorului in vederea efectuării prezentării cu asigurarea

asistenţei juridice obligatorii (Plenul Trib. Suprem, Decizia de indrumare nr. 3/1972, in C.D. 1972, p.

27.)

Prezentarea materialului de urmărire penală de către organul de cercetare penală după intocmirea

referatului de terminare a urmăririi penale prevăzut de art. 256 C.proc.pen. nu este sancţionată cu

nulitatea absolută, acest caz nefiind inclus in enumerarea limitativă cuprinsă in art. 197 alin. (2)

C.proc.pen. Nu se poate reţine nici existenţa nulităţii relative, generată de vătămarea unor interese

legitime ale inculpatului, care nu putea fi inlăturată decat prin refacerea urmăririi penale, atat timp cat

inculpatul a avut posibilitatea să ia cunoştinţă, in prezenţa apărătorului, de conţinutul actelor de

urmărire penală (C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, decizia nr. 1465/1998, in C.P.J.P. 1998, p. 212-

213)

Omisiunea de a se consemna in procesul-verbal una din infracţiunile care au constituit obiectul

inculpării nu atrage nulitatea dacă inculpatul a fost cercetat şi pentru această infracţiune şi s-au

efectuat probe in apărare, la cererea sa (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 2999/1975, in C.D.

1975, p. 480).

Potrivit Legii nr. 202/2010, procurorul poate dispune trimiterea in judecată a inculpatului fără prezentarea

materialului de urmărire penală dacă:

i) inculpatul sau apărătorul său a lipsit in mod nejustificat la chemarea organului de urmărire penală;

ii) inculpatul sau apărătorul său refuză in mod nejustificat să ia cunoştinţă de materialul de urmărire penală;

iii) inculpatul este dispărut; dacă pană la inaintarea dosarului la procuror inculpatul se prezintă, este prins ori

adus, se procedează la prezentarea materialului de urmărire penală;

- in cazul in care, după prezentarea materialului de urmărire penală, organele de urmărire penală efectuează

alte acte de cercetare penală in cauză, trebuie să se procedeze la o nouă prezentare;

Nerespectarea obligaţiei organului de urmărire penală de a proceda din nou la prezentarea

materialului de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, atrage nulitatea relativă,

iar nu pe cea absolută şi, ca atare, trebuie invocată in cursul efectuării actului cand partea este

prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă cand partea a lipsit la efectuarea

actului (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3422 din 1 iunie 2005, www.legalis.ro)

§14. Soluţii ce pot fi dispuse de procuror

- procurorul are obligaţia să verifice lucrările urmăririi penale, in termen de cel mult 15 zile de la primirea

dosarului trimis de organul de cercetare penală şi să se pronunţe asupra legalităţii acestora; in cadrul

procedurii

speciale de urmărire a anumitor infracţiuni flagrante, procurorul trebuie să efectueze această verificare in cel

mult

2 zile de la primirea dosarului de la organul de cercetare penală;

- procurorul verifică dacă urmărirea penală a fost efectuată de organul de cercetare penală competent, dacă

probele au stranse cu respectarea principiului legalităţii şi loialităţii, dacă au fost respectate drepturile

fundamentale ale părţilor, dacă urmărirea penală este completă etc.

- după verificarea lucrărilor urmăririi penale procurorul poate dispune:

i) restituirea sau trimiterea cauzei pentru refacerea urmăririi penale

- procurorul dispune, prin ordonanţă, restituirea cauzei organului de cercetare penală care a efectuat

urmărirea penală sau trimiterea cauzei unui alt organ de cercetare penală pentru refacerea urmăririi penale,

dacă

nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului sau echitabilitatea procedurii in

faza de

urmărire penală (de pildă, incălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială a organelor de

cercetare

penală, la asigurarea asistenţei juridice obligatorii etc.);

- in cazul in care refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii

invinuiţi/inculpaţi, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea intregii cauze;

- ordonanţa de restituire sau de trimitere trebuie să cuprindă indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie

efectuate ori refăcute, a faptelor sau imprejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce

urmează

a fi folosite;

- refacerea urmăririi penale presupune efectuarea din nou a unuia ori a tuturor actelor de urmărire penală

indeplinite cu incălcarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea adevărului sau a celor ce garantează

echitabilitatea procedurii;

ii) restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale

- poate fi dispusă de procuror, prin ordonanţă, in cazul in care constată că cercetarea penală nu este

completă;

- in această situaţie se restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală sau se trimite altui organ de

urmărire in vederea completării acesteia;

- in cazul in care completarea este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii invinuiţi/inculpaţi, iar

disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea intregii cauze;

- restituirea cauzei pentru completarea cercetării penale poate fi dispusă de procuror cand, in urma

declaraţiilor date de inculpat cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, se constată că urmărirea

penală

nu este completă.

iii) trimiterea cauzei la organul competent

- este măsura procesuală ce poate fi dispusă de procuror in situaţia in care constată (după primirea dosarului

impreună cu referatul de terminare a urmăririi penale) că pentru anumiţi infractori sau anumite infracţiuni

urmărirea penală s-a făcut de un alt organ de cercetare penală decat cel prevăzut de lege;

- in cazul in care se dispune trimiterea cauzei la organul competent răman valabile măsurile asigurătorii luate

de organul necompetent, actele sau măsurile procesuale care au fost confirmate sau incuviinţate de procuror,

precum şi acele acte procesuale care nu pot fi refăcute de organul competent;

iv) trimitere in judecată, respectiv punerea in mişcare a acţiunii penale şi trimiterea in judecată

- este soluţia dispusă de procuror prin rechizitoriu, la finalizarea urmăririi penale; constituie un act procesual

de dispoziţie al procurorului;

- trimiterea in judecată se dispune de procuror prin rechizitoriu dacă apreciază că in cursul urmăririi penale

au

fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului şi că urmărirea penală este completă,

existand

probele necesare şi legal administrate, din care rezultă că fapta există, a fost săvarşită de invinuit sau

inculpat şi că

acesta răspunde penal; prin trimiterea in judecată organele de urmărire penală se desesizează de cauză, fiind

sesizată instanţa de judecată cu privire la faptele şi persoanele pentru care procurorul a dispus trimiterea in

judecată;

- rechizitoriul este actul procesual prin care procurorul dispune fie punerea in mişcare a acţiunii penale şi

trimiterea in judecată (act de inculpare şi de sesizare), fie numai trimiterea in judecată a inculpatului (act de

sesizare, atunci cand acţiunea penală a fost pusă in mişcare in prealabil);

Sesizarea instanţei de judecată este lovită de nulitate absolută in condiţiile art. 197 alin. (2)

C.proc.pen., atunci cand prin rechizitoriu s-a dispus punerea in mişcare a acţiunii penale şi trimiterea

in judecată a inculpatului pentru o infracţiune pentru care nu fusese incepută urmărirea penală (C.A.

Braşov, decizia penală nr. 987/R din 24 noiembrie 2003, in C.P.J.P. 2003-2004, p. 298-301).

Trimiterea in judecată a unei persoane pentru infracţiuni pentru care nu a fost pusă in mişcare

acţiunea penală şi nici nu s-a procedat la audierea celui in cauză afectează activitatea de urmărire

penală, dreptul la apărare, inclusiv actul de sesizare a instanţei, ceea ce este de natură să atragă

aplicabilitatea prevederilor art. 300 alin. (2) C.proc.pen., actele fiind lovite de nulitate absolută (C.A.

Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 312/2004, in C.P.J.P. 2003-2004, p. 316)

- rechizitoriul trebuie să descrie in mod detaliat, precis şi complet acuzaţiile formulate impotriva

inculpatului,

fiind necesar să cuprindă:

1) prezentarea situaţiei de fapt cu care va fi sesizată instanţa;

- procurorul trebuie să analizeze detaliat mijloacele de probă administrate pentru reţinerea situaţiei de fapt pe

care este intemeiată acuzarea (cauza acuzării), să prezinte motivele pentru care sunt reţinute unele mijloace

de

probă sau pentru care sunt inlăturate altele. in cadrul acestei analize este necesar ca procurorul să antameze

şi

apărările făcute de invinuit sau inculpat, combătand sau reţinand apărările acestuia;

2) incadrarea juridică completă;

- secţiunea „in drept" a rechizitoriului presupune analiza elementelor constitutive ale infracţiunilor pentru

care

s-a inceput urmărirea penală; latură obiectivă, latură subiectivă (inclusiv in situaţia in care acestea nu sunt

intrunite), menţionandu-se, unde este cazul, că acţiunea penală va fi pusă in mişcare prin rechizitoriu; de

asemenea, se analizează stările de agravare (recidiva, forma continuată, concursul de infracţiuni, pluralitatea

intermediară) sau de atenuare (minoritatea, tentativa) a pedepsei;

3) latura civilă;

- pentru ca invinuitul sau inculpatul să-şi poată face o apărare efectivă atat sub aspectul laturii penale, cat şi

sub aspectul laturii civile, procurorul trebuie să menţioneze in rechizitoriu dacă partea vătămată s-a

constituit sau

nu parte civilă, cuantumul determinat al prejudiciului, obiectul pretenţiilor (daune materiale şi/sau daune

morale),

precum şi dacă a fost sau nu recuperat;

4) mijloacele de probă administrate in cursul urmăririi penale;

5) date privind persoana invinuitului sau inculpatului;

- vor fi evidenţiate date personale, profilul socio-moral ce rezultă din datele de la dosar sau din referatele de

evaluare, antecedenţa penală;

6) date privind urmărirea penală;

- modalitatea de sesizare (plangere/denunţ/oficiu);

- rezoluţia prin care s-a inceput urmărirea penală;

- rezoluţia prin care s-a confirmat inceperea urmăriri penale;

- ordonanţa prin care s-a pus in mişcare acţiunea penală;

- ordonanţa prin care au fost extinse cercetările sau a fost dispusă schimbarea incadrării juridice;

- menţionarea dovezii de restituire a bunurilor către partea vătămată;

- măsurile preventive, cu menţionarea datei la care expiră ultima prelungire a măsurii arestării preventive sau

a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara;

- măsurile asigurătorii dispuse: actul procesual prin care au fost dispuse, actul procedural prin care au fost

aduse la indeplinire, menţiunea menţinerii măsurilor asigurătorii;

- menţiuni cu privire la aducerea la cunoştinţă a dreptului de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria

incriminare şi cu privire la drepturile procesuale;

- menţiuni cu privire la asistarea/reprezentarea invinuitului sau a inculpatului pe parcursul urmăririi penale;

- prezentarea materialului de urmărire penală (in cazul neprezentării materialului de urmărire penală,

indicarea

actelor efectuate de procuror pentru a asigura prezenţa inculpatului sau pentru a constata că inculpatul este

dispărut sau se sustrage);

7) temeiul trimiterii in judecată/al punerii in mişcare a acţiunii penale şi al trimiterii in judecată [spre

exemplu, art. 262 alin. (1) pct. 1 lit. a) C.proc.pen./ art. 262 alin. (1) pct. 1 lit. b) C.proc.pen.];

8) partea dispozitivă:

- dispoziţia de trimitere in judecată/de punere in mişcare a acţiunii penale şi trimitere in judecată;

- inculpatul trimis in judecată in stare de libertate sau de arest;

- infracţiunea şi incadrarea juridică completă;

- alte soluţii prevăzute de art. 262 C.proc.pen., art. 264 alin. (4) C.proc.pen.;

- menţinerea sau revocarea măsurilor asigurătorii;

- disjungerea;

- dispoziţia de sesizare a instanţei competente conform art. 264 alin. (3) C.proc.pen.

Prin faptă arătată in actul de sesizare nu se poate inţelege simpla referire la o anumită faptă

menţionată in succesiunea activităţilor inculpatului, ci la descrierea acelei fapte intr-un mod susceptibil

de a produce consecinţe juridice, şi anume de a investi instanţa, o atare condiţie neputand fi indeplinită

decat in cazul in care fapta arătată prin rechizitoriu este insoţită de precizarea incadrării ei juridice şi

de dispoziţia de trimitere in judecată pentru acea faptă. Altfel, s-ar putea ajunge la efectuarea urmăririi

penale cu asigurarea garanţiilor procesuale inscrise in lege numai pentru o singură faptă sau un număr

restrans de fapte, pentru ca, in final, pe calea exercitării apelului sau a recursului de către procuror, ori

a recursului in anulare, să se ceară condamnarea şi pentru alte fapte, uneori mai complexe, fără a se

parcurge etapele obligatorii, cu inerente garanţii menite să asigure aflarea adevărului şi dreptul de

apărare al celui judecat. in speţă, din moment ce prin rechizitoriu nu s-a făcut nici o referire la

incadrarea juridică a faptei de trecere frauduloasă a frontierei, menţionată in partea sa descriptivă, şi

nici nu s-a precizat, prin dispoziţia de trimitere in judecată, că aceasta priveşte şi infracţiunea de

trecere frauduloasă a frontierei, nu se poate considera că procurorul şi-a manifestat voinţa de a trimite

in judecată pe inculpat şi pentru săvarşirea acestei infracţiuni (C.S.J., Completul de 9 judecători,

decizia nr. 74 din 8 octombrie 2001, www.legalis.ro)prin rechizitoriu procurorul poate dispune alături

de trimiterea in judecată şi scoaterea de sub urmărire penală sau incetarea urmăririi penale pentru

unele dintre faptele pentru care a fost efectuată urmărirea penală, respectiv neinceperea urmăririi

penale pentru faptele pentru care au fost efectuate numai acte premergătoare nefiind incepută

urmărirea penală;

- rechizitoriu este supus verificării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei care va fi efectuată de procurorului

ierarhic superior celui care 1-a intocmit; acesta va verifica dacă actul de sesizare a fost intocmit cu

respectarea

dispoziţiilor legale, precum şi temeinicia soluţiilor dispuse prin acesta;

- verificarea legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului este realizată de prim-pro- curorul parchetului de pe

langă

judecătorie sau tribunal, ori de procurorul general al parchetului de pe langă curtea de apel, in cazul in care

rechizitoriul este intocmit de un procuror din cadrul acestor parchete; dacă urmărirea penală a fost efectuată

de

prim-procuror sau de procurorul general al parchetului, verificarea se face de către conducătorul parchetului

ierarhic superior; in situaţia in care urmărirea este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe langă inalta

Curte

de Casaţie şi Justiţie, verificarea este făcută de procurorul şef de secţie, iar cand urmărirea penală este

efectuată de

acesta din urmă, de Procurorul General al Parchetului de pe langă inalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

- procurorul ierarhic superior poate: i) constata legalitatea şi temeinicia rechizitoriului (prin atestare pe

acesta), caz in care il va inainta instanţei competente, impreună cu dosarul cauzei şi cu un număr de copii de

pe

rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaţilor aflaţi in stare de deţinere; ii) infirma rechizitoriul şi restitui

cauza

pentru refacerea sau completarea urmăririi penale.

v) scoaterea de sub urmărire penală

- este soluţia pe care o poate dispune procurorul cand constată, in urma verificării materialului de urmărire

penală, că există un impediment la punerea in mişcare sau exercitarea acţiunii penale dintre cele prevăzute

de art.

10 lit. a)-e) C.proc.pen. (fapta nu există, fapta nu este prevăzută de lege, fapta nu prezintă gradul de pericol

social

concret al unei infracţiuni, fapta nu a fost săvarşită de invinuit sau inculpat, faptei ii lipseşte unul din

elementele

constitutive ale infracţiunii sau există una din cauzele care inlătură caracterul penal al faptei);

- procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală prin: i) rezoluţie, cand acţiunea penală nu a fost incă

pusă in mişcare; ii) ordonanţă, după punerea in mişcare a acţiunii penale, sau in cazul in care, chiar şi

inainte de

punerea in mişcare a acţiunii penale, apreciază că fapta nu prezintă pericolul social concret al unei

infracţiuni; iii)

rechizitoriu cand pentru unele dintre faptele pentru care a fost efectuată urmărirea penală se dispune

trimiterea in

judecată, iar pentru alta/altele scoaterea de sub urmărire penală;

actul prin care se dispune scoaterea de sub urmărire penală mai trebuie să dispună şi asupra: a) revocării

măsurilor

asigurătorii luate in vederea executării pedepsei amenzii; b) confiscării lucrurilor care potrivit art. 118

C.pen. sunt

supuse confiscării speciale şi restituirii celorlalte; dacă proprietatea corpurilor delicte şi a celorlalte obiecte

care au

servit ca mijloace materiale de probă este contestată, ele sunt păstratede organul de cercetare penală pană la

hotărarea instanţei civile; c) măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile şi a restabilirii situaţiei anterioare

săvarşirii infracţiunii; in cazul in care s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile,

aceste

măsuri se vor considera desfiinţate, dacă persoana vătămată nu introduce acţiune in faţa instanţei civile in

termen

de 30 de zile de la comunicarea incetării urmăririi penale; d) sesizării instanţei civile competente cu privire

la

desfiinţarea totală sau parţială a unui inscris (privit ca instrumentum, nu ca negotium iuris); e) cheltuielilor

judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonand incasarea lor; f) restituirii

cauţiunii

in cazurile prevăzute de lege;

- dacă in cursul urmăririi penale s-a luat măsura obligării la tratament medical sau internarea medicală se va

face menţiune despre aceasta;

- in cazul in care scoaterea de sub urmărire penală priveşte un invinuit sau inculpat arestat, măsura arestării

preventive incetează de drept, invinuitul sau inculpatul fiind pus de indată in liberate.

vi) incetarea urmăririi penale

- este soluţia pe care o poate dispune procurorul cand constată, in urma verificării materialului de urmărire

penală, că există un impediment la punerea in mişcare sau exercitarea acţiunii penale dintre cele prevăzute

de art.

10 lit. f)-h), i ) , j) C .proc.pen.;

- procurorul dispune incetarea urmăririi penale prin: i) rezoluţie (cand acţiunea penală nu a fost incă pusă in

mişcare), respectiv prin ordonanţă (după punerea in mişcare a acţiunii penale); ii) rechizitoriu cand pentru

unele

dintre faptele pentru care a fost efectuată urmărirea penală dispune trimiterea in judecată, iar pentru altele

incetarea urmării penale;

- actul prin care se dispune incetarea urmăririi penale mai trebuie să dispună şi asupra: a) revocării măsurilor

asigurătorii luate in vederea executării pedepsei amenzii; b) confiscării lucrurilor care potrivit art. 118

C.pen. sunt

supuse confiscării speciale şi restituirii celorlalte; dacă proprietatea corpurilor delicte şi a celorlalte obiecte

care au

servit ca mijloace materiale de proba este contestată, ele sunt păstrate de organul de cercetare penală pană la

hotărarea instanţei civile; c) măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile şi a restabilirii situaţiei anterioare

săvarşirii infracţiunii; in cazul in care s-a dispus menţinerea măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile,

aceste

măsuri se vor considera desfiinţate, dacă persoana vătămată nu introduce acţiune in faţa instanţei civile in

termen

de 30 de zile de la comunicarea incetării urmăririi penale; d) sesizării instanţei civile competente cu privire

la

desfiinţarea totală sau parţială a unui inscris (privit ca instrumentum, nu ca negotium iuris)-, e) cheltuielilor

judiciare, stabilind cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte şi ordonand incasarea lor; f) restituirii

cauţiunii

in cazurile prevăzute de lege;

- dacă in cursul urmăririi penale s-a luat măsura obligării la tratament medical sau internarea medicală se va

face menţiune despre aceasta;

- in cazul in care incetarea urmăririi penale priveşte un invinuit sau inculpat arestat, măsura arestării

preventive incetează de drept, invinuitul sau inculpatul fiind pus de indată in liberate;

Prevederile art. 245 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. fac referire la măsurile asigurătorii pe care organul

de urmărire penală le ia atunci cand dispune incetarea urmăririi penale, in vederea reparaţiilor civile şi

a restabilirii situaţiei anterioare. Aceste prevederi nu constituie, insă, temei pentru restabilirea propriuzisă

a situaţiei anterioare sau pentru reparaţia civilă, care se realizează numai in cadrul unei acţiuni

civile (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2554 din 11 mai 2004, in Cpp Ad. 1, p. 396)

vii) clasarea

- procurorul poate dispune prin ordonanţă clasarea in cazul in care urmărirea penală a fost incepută in rem,

cand constată existenţa uneia dintre cauzele care impiedică punerea in mişcare sau exercitarea acţiunii

penale

(fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori faptei ii lipseşte unul din elementele constitutive

ale

infracţiunii, cu excepţia celui subiectiv, sau că a intervenit amnistia, prescripţia), prevăzute de art. 10

C.proc.pen.

şi nu există invinuit in cauză (de exemplu, cand urmarea socialmente periculoasă nu este imputabilă unei

persoane

ori in situaţia in care, in ciuda diligenţelor depuse de organele de urmărire penală, făptuitorul nu a putut fi

descoperit);

- in situaţia in care, după dispunerea clasării, se descoperă făptuitorul şi totodată se constată că nu mai există

impedimentul la punerea in mişcare sau exercitarea acţiunii penale, urmărirea penală se poate relua.

§15. Reluarea urmăririi penale

- este actul procesual ce constă in reluarea urmăririi penale in cazul in care: i) a incetat cauza de suspendare

a

acesteia, s-a dispus restituirea cauzei de către instanţa de judecată in vederea refacerii urmăririi penale, s-a

dispus

redeschiderea urmăririi penale şi ii) nu a intervenit vreunul dintre cazurile care impiedică punerea in mişcare

a

acţiunii penale sau exercitarea acesteia, prevăzut de art. 10 C.proc.pen.

15.1. Reluarea urmăririi penale după suspendare

- se dispune de procuror prin ordonanţă in cazul in care constată, pe baza unei expertize medico-legale, că

starea de sănătate a invinuitului sau inculpatului ii permite acestuia să participe la procesul penal.

15.2. Restituirea cauzei de instanţa de judecată în vederea refacerii urmării penale

instanţa de judecată dispune, prin sentinţă, restituirea cauzei la procuror in vederea refacerii urmăririi penale:

i) in

cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa materială sau personală, cand se constată, inainte de

terminarea cercetării judecătoreşti, că in cauza supusă judecăţii s-a efectuat urmărirea penală de un alt organ

decat

cel competent; cauza nu se restituie in situaţia in care constatarea are loc după inceperea dezbaterilor sau

cand

instanţa, in urma cercetării judecătoreşti, schimbă incadrarea juridică a faptei intr-o altă infracţiune pentru

care

cercetareapenală ar fi revenit altui organ de cercetare; ii) in cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la

sesizarea

instanţei, prezenţa invinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător;

- in cazurile in care dispune restituirea, instanţa se pronunţă şi asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor

de siguranţă a obligării la tratament medical sau a internării medicale, precum şi asupra măsurilor

asigurătorii;

- hotărarea prin care se dispune restituirea poate fi atacată cu recurs de către procuror şi de orice persoană

ale

cărei interese au fost vătămate prin hotărare, in termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la

comunicare, pentru cei lipsă;

- dosarul este trimis procurorului imediat după rămanerea definitivă a hotărarii la prima instanţă sau in cel

mult 3 zile de la pronunţarea hotărarii de către instanţa de recurs.

15.3. Redeschiderea urmăririi penale

- este cazul de reluare a urmăririi penale incident in situaţia in care, după ce s-a dispus o soluţie de scoatere

de

sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale, se constată că nu a existat cazul care a determinat

luarea

acestor măsuri sau că a dispărut imprejurarea pe care se intemeia incetarea sau scoaterea de sub urmărire

penală;

- constatarea lipsei impedimentelor la exercitarea acţiunii penale se poate face fie ca urmare a plangerii

formulate de partea vătămată sau de oricare persoană interesată impotriva soluţiei procurorului, adresată

procurorului ierarhic superior, fie din oficiu, dacă s-au descoperit fapte sau imprejurări noi, fie in cadrul

controlului de legalitate ce poate fi efectuat de procurorul ierarhic superior;

- redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, cauza fiind trimisă organului de

cercetare penală pentru continuarea urmăririi penale din stadiul in care se afla la momentul dispunerii

soluţiei de

incetare sau scoatere de sub urmărire penală sau păstrată de procuror, care continuă efectuarea urmăririi

penale;

- de asemenea, redeschiderea urmăririi penale are loc in cazul in care judecătorul a admis plangerea

formulată

de partea vătămată sau de orice persoană interesată impotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei

procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis cauza

procurorului

in vederea redeschiderii urmăririi penale [art. 2781 alin. (8) lit. b) C.proc.pen.].

§16. Măsuri de natură a contribui la desfăşurarea cu celeritate a urmăririi penale prevăzute de Legea

nr. 202/2010

Legea nr. 202/2010 cuprinde şi alte măsuri ce pot contribui la accelerarea soluţionării cauzelor penale, dintre

care enumerăm:

i) urmărirea penală poate fi efectuată cu caracter de continuitate şi in situaţia in care invinuitul sau inculpatul

este supus unor măsuri preventive sau procesuale; legea prevede că in situaţiile in care, in cursul urmăririi

penale,

dosarul cauzei este solicitat in acelaşi timp (nu este necesar ca cererile să fie simultane, ci ca mai multe

instanţe să

solicite in acelaşi interval de timp acelaşi dosar de urmărire penală) de instanţe diferite, ca urmare a unor

cereri

formulate de către părţi (de pildă, in cazul in care mai multe părţi formulează cereri de revocare, inlocuire

sau

incetare a măsurii arestării preventive ce formează fiecare obiectul unui dosar, iar aceste dosare sunt

repartizate

unor complete diferite), procurorul inaintează numai copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de

pe

toate actele dosarului. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor dosarului, in vederea

continuării

urmăririi penale.

In cazurile in care procurorul formulează in cursul urmăririi penale propuneri sau cereri care sunt in

competenţa de soluţionare a judecătorului (de exemplu, propunere de arestare preventivă, de prelungire a

arestării

preventive, de incuviinţare a interceptării şi inregistrării comunicaţiilor, a accesului la un sistem informatic,

a

percheziţiei domiciliare etc.), procurorul sau organul de cercetare penală va inainta originalul dosarului,

păstrand

copii de pe toate actele dosarului, in vederea continuării urmăririi penale [art. 205 alin. (2) C.proc.pen.,

nemodificat prin Legea nr. 202/2010];

ii) accesul la bazele electronice de date; in vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de

procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul are drept de acces direct la

bazele

electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat (de pildă, Registrul Comerţului, Ministerul

Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Serviciul de Evidenţă Informatizată a

Persoanei,

Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară etc). Pentru ca această măsură să fie eficientă a fost

prevăzută obligaţia organelor administraţiei publice care deţin baze electronice de date de a colabora cu

procurorul, in vederea asigurării accesului direct al acestuia la informaţiile existente in bazele electronice de

date.

in acelaşi scop a fost prevăzută obligaţia Ministerul Public de a incheia protocoale de colaborare cu

autorităţile şi

instituţiile publice care deţin baze electronice de date, pentru ca la momentul intrării in vigoare a ,/nicii

reforme"

procurorii să aibă acces la bazele electronice de date.

iii) posibilitatea organelor de urmărire penală de a dispune aducerea prin constrangerea in temeiul unui

mandat de aducere şi a martorului;

iv) ancheta socială in cazul expertizei psihiatrice a minorului. in vederea intocmirii expertizei psihiatrice a

minorului pentru a se stabili dacă acesta a acţionat sau nu cu discernămant, autoritatea tutelară in a cărei rază

teritorială domiciliază minorul are obligaţia să efectueze ancheta socială la cererea unităţii sanitare de

specialitate

care efectuează expertiza. Această dispoziţie are rolul de a inlătura blocajele existente in prezent in practică,

ca

urmare a refuzului serviciilor de autoritate tutelară din cadrul primăriilor de a colabora cu Institutul Naţional

de

Medicină Legală, care in vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice nu are nevoie decat de

realizarea unei anchete sociale, iar nu a unui referat de evaluare de către Serviciile de Probaţiune;

v) posibilitatea procurorului de a desemna un reprezentant comun, avocat din oficiu, in cauzele cu un număr

mare de părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente.

- Legea nr. 202/2010 a prevăzut că in cazul in care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii

sau

constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele in cadrul procesului

penal. in cazul in care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a

procesului penal, procurorul poate desemna, prin rezoluţie motivată, un avocat din oficiu pentru a le

reprezenta

interesele, in vederea efectuării cu celeritate a urmăririi penale;

- rezoluţia trebuie să fie comunicată părţilor civile, care au obligaţia de a incunoştinţa procurorul dacă sunt

de

acord sau refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. in situaţia in care părţile civile cărora

li s-a

comunicat de către procuror faptul că sunt reprezentate de un avocat din oficiu, nu incunoştinţează parchetul

cu

privire la acordul sau dezacordul lor referitor la reprezentarea prin avocat in cadrul procesului penal, se va

prezuma că acceptă această reprezentare. Dacă părţile civile incunoştinţează pe procuror despre faptul că nu

sunt

de acord să fie reprezentate, citarea acestora precum şi comunicarea actelor de procedură se va face

individual;

- in situaţia in care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr mare de părţi vătămate, constituite sau

nu

părţi civile, care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele in

cadrul

procesului penal. in cazul in care părţile vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna

desfăşurare a procesului penal, procurorul poate desemna, prin rezoluţie motivată, un avocat din oficiu

pentru a le

reprezenta interesele;

- Legea nr. 202/2010 nu prevede in cazul părţilor vătămate, care nu sunt constituite părţi civile, obligaţia de

a

de a incunoştinţa procurorul dacă sunt de acord sau refuză să fie reprezentanţi prin avocatul desemnat din

oficiu.

Pentru identitate de raţiune, considerăm că şi in cazul părţilor vătămate este necesar ca rezoluţia procurorului

prin

care a fost desemnat un reprezentant comun să fie comunicată, iar in cazul in care acestea nu işi manifestă

dezacordul cu privire reprezentarea lor prin intermediul avocatului din oficiu se va prezuma că accepta

această

reprezentare. Tot astfel, dacă părţile vătămate incunoştinţează pe procuror despre faptul că nu sunt de acord

să fie

reprezentate, citarea acestora precum şi comunicarea actelor de procedură se va face individual;

- dovada mandatului se face prin depunerea delegaţiei de avocat din oficiu;

- avocatul din oficiu trebuie să facă demersuri pentru a lua legătura cu persoanele reprezentate, şi să

incunoştinţeze organele de urmărire penală despre aceasta;

- toate actele de procedură comunicate avocatului din oficiu, reprezentant al părţii vătămate sau civile, sau

de

care avocatul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de persoanele reprezentate;

vi) posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare părţii vătămate sau părţii responsabile civilmente care

lipseşte

nejustificat de la chemarea organului de urmărire penală, in cazul in care acesta din urmă a apreciat că

prezenţa

acestor părţi este necesară pentru buna desfăşurare a urmăririi penale.

Capitolul II

Plangerea impotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

- este reglementată ca sediu general al materiei de art. 275-2781 C.proc.pen.; Codul de procedură penală

cuprinde şi o reglementare specială in anumite materii cum ar fi: art. 1401 C.proc.pen. (plangerea impotriva

ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reţinerii); art. 1402 C.proc.pen.

[plangerea impotriva ordonanţei procurorului privind măsurile preventive prevăzute in art. 136 lit. b) şi lit. c)

C.proc.pen.]; art. 168 C.proc.pen. (contestarea in faza de urmărire penală a măsurilor asigurătorii); ne vom

opri in

continuare numai asupra plangerilor formulate impotriva actelor de cercetare/urmărire penală şi a soluţiilor

procurorului de neurmărire sau netrimitere in judecată, intrucat cele privind măsurile procesuale au fost deja

examinate in capitolele anterioare.

§1. Procedura internă de soluţionare a plângerii împotriva actelor organelor de urmărire penală

- in cursul urmăririi penale părţile sau orice persoană fizică sau juridică al cărei interes legitim a fost vătămat

sau este susceptibil de a fi vătămat printr-un act al organelor de urmărire penală poate formula plangere

impotriva

acestuia; introducerea plangerii nu suspendă aducerea la indeplinire a măsurii sau a actului care formează

obiectul

plangerii;

- in cazul in care după efectuarea actului prin care au fost vătămate interesele legitime ale unei persoane a

fost

sesizată instanţa, neregularităţile pot fi invocate doar in faza de judecată;

- plangerea poate să vizeze un act procesual sau procedural (de pildă, rezoluţia sau ordonanţa de clasare,

scoatere de sub urmărire penală, incetarea urmăririi penale, rezoluţia de incepere a urmăririi penale etc.);

- persoana fizică sau juridică (alta decat părţile) care formulează plangerea trebuie să facă dovada existenţei

unei interes legitim precum şi a vătămării acestuia prin actul organului de urmărire penală;

- in cazul in care plangerea vizează acte ale organelor de cercetare penală, competenţa soluţionării acesteia

aparţine procurorului care supraveghează activitatea de urmărire penală; plangerea se depune fie direct la

procuror, fie la organul de cercetare penală care are obligaţia ca in termen de 48 de ore de la primirea ei să o

inainteze procurorului;

dacă plangerea vizează actele efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta,

competenţa

de soluţionare aparţine prim-procurorului parchetului (pentru actele procurorilor din subordinea sa),

procurorului

general alparchetului de pe langă curtea de apel (pentru actele procurorilor din cadrul curţii de apel), ori

procurorului-şef de secţie din cadrul Parchetului de pe langă inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru actele

procurorilor din acest parchet); cand măsurile sau actele sunt ale prim procurorului ori ale Procurorului

General al

Parchetului de pe langă Curtea de Apel sau ale procurorului-şef de secţie al Parchetului de pe langă inalta

Curte de

Casaţie şi Justiţie ori au fost efectuate sau luate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia plangerea se

soluţionează de procurorul ierarhic superior;

- plangerea poate fi soluţionată de adjunctul procurorului ierarhic superior numai in cazul absenţei sau al

imposibilităţii exercitării funcţiei procurorului ierarhic superior celui care a dispus soluţia de neurmărire sau

de

netrimitere in judecată;

in cazul in care plangerea intemeiată pe dispoziţiile art. 278 C.proc.pen. a fost soluţionată de

procurorul general adjunct al parchetului de pe langă curtea de apel, pe baza delegării dreptului de

semnătură, in lipsa procurorului general din motive obiective, hotărarea prin care instanţa - sesizată cu

plangere impotriva rezoluţiei sau a ordonanţei procurorului de netrimitere in judecată conform art.

2781 C.proc.pen. - dispune trimiterea cauzei la parchet in vederea soluţionării plangerii formulate in

temeiul dispoziţiilor art. 278 C.proc.pen. de către procurorul general al pachetului de pe langă curtea

de apel este nelegală, intrucat lipsa procurorului general al parchetului de pe langă curtea de apel din

motive obiective nu poate impiedica exercitarea drepturilor prevăzute in art. 278 C.proc.pen. De

asemenea, pentru a putea fi formulată o plangere in baza dispoziţiilor art. 2781 C.proc.pen., nu este

necesară existenţa unei soluţii date de prim-procurorul parchetului, procurorul general al parchetului

de pe langă curtea de apel sau procurorul şef de secţie al Parchetului de pe langă inalta Curte de

Casaţie şi Justiţie, ci numai existenţa unei plangeri formulate conform art. 278 C.proc.pen., aşa cum

rezultă din dispoziţiile art. 2781 alin. (2) C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 178 din 20

ianuarie 2010, www.scj.ro)

V

Dacă soluţia de scoatere de sub urmărire penală a invinuitei şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter

administrativ a fost dispusă de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe langă Judecătoria

Sectorului 2 Bucureşti, aceasta poate fi atacată cu plangere de către persoana ale cărei interese

legitime au fost vătămate, la prim-procurorul Parchetului de pe langă Tribunalul Bucureşti, conform

art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (Judecătoria

Sectorului 2 Bucureşti, sentinţa nr. 2059 din 19 octombrie 2006, in A. Bontaş, Plangerea impotriva

actelor şi măsurilor procurorului, Ed. Hamangiu, 2009, p. 48)

- in principiu, legea nu prevede un termen de formulare a plangerii impotriva actelor sau măsurilor de

urmărire penală aceasta putand fi făcută oricand; ca excepţie, in cazul rezoluţiei de neincepere a urmăririi

penale

sau al ordonanţei ori, după caz, al rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a

urmăririi penale, plangerea se face in termen de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă sau

rezoluţie;

- organul competent să soluţioneze verifică legalitatea actului sau a măsurii atacate intr-un termen de 20 de

zile calculat de la data inregistrării plangerii la

parchet; dacă plangerea nu este soluţionată in termenul de 20 de zile, persoana interesată poate apela la

procedura

plangerii in faţa instanţei prevăzută de art. 2781 C.proc.pen. la expirarea termenului, dacă este atacată o

soluţie de

neurmărire penală sau de netrimitere in judecată;

- in urma verificării plangerii organul competent poate pronunţa una dintre următoarele soluţii: i)

respingerea

plangerii ca tardiv formulată in cazul in care legea prevede un termen pentru depunerea acesteia; ii)

respingerea

plangerii ca nefondată cand actul atacat este legal; iii) respingerea plangerii ca inadmisibilă, cand aceasta nu

vizează un act al organelor de urmărire penală sau cand plangerea este făcută de o persoană care nu are

calitatea

procesuală activă; iv) admiterea plangerii şi infirmarea actului nelegal; v) ia act de retragerea plangerii

atunci cand

inainte de a fi soluţionată petentul declară că işi retrage plangerea;

- actul procesual prin care se soluţionează plangerea este o rezoluţie, cu excepţia cazurilor in care actul

atacat

este o ordonanţă, cand plangerea va fi soluţionată tot printr-o ordonanţă;

- soluţia dispusă se comunică de indată petentului;

prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut că in situaţia in care procurorul ierarhic superior respinge

plangerea formulată impotriva unui act sau unei măsuri de urmărire penală care nu conţine o soluţie de

neurmărire sau de netrimitere in judecată, rezoluţia/ordonanţa acestuia nu mai poate fi atacată pe cale

ierarhică. O plangere formulată impotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic

superior va fi respinsă ca inadmisibilă; alineatul (21) al art. 278, introdus prin „mica reformă", nu se

referă la cazurile in care plangerea vizează o soluţie de neurmărire sau de netrimitere in judecată, iar

procurorul ierarhic superior a respins plangerea. in această ipoteză persoana vătămată, precum şi

orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plangere instanţei de

judecată in temeiul art. 2781 C.proc.pen. in acest sens in jurisprudenţă s-a arătat că impotriva soluţiilor

de netrimitere in judecată se poate formula, in condiţiile art. 278 C.proc.pen., o singură plangere la

procurorul ierarhic superior, iar dacă aceasta este respinsă, persoana nemulţumită se poate adresa

numai instanţei de judecată, şi nu procurorului ierarhic superior celui care a respins această plangere

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 833 din 8 februarie 2006, www.legahs.ro). De asemenea, prin art.

278 alin. (21) C.proc.pen. nu este afectată dezlegarea in drept dată de inalta Curte de Casaţie şi Justiţie

in recurs in interesul legii prin decizia nr. 1/2009, potrivit căreia: „Organul judiciar competent să

soluţioneze plangerea impotriva rezoluţiei sau ordonanţei prim- procurorului, prin care s-a infirmat

rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere in judecată şi s-a dat aceeaşi ori altă soluţie de

netrimitere in judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele invocate de petent, este

procurorul ierarhic superior. Numai in situaţia in care, la randul său, procurorul ierarhic superior,

astfel sesizat, a respins plangerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat plangerea

in termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală, persoana vătămată, precum şi

orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plangere instanţei de

judecată.". Această soluţie pronunţată in aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (2) şi (3) şi ale art. 2781

alin. (1) şi (2) teza a Il-a C.proc.pen. işi păstrează valabilitatea.impotriva soluţiilor de netrimitere in

judecată se poate formula, in condiţiile art. 278 C.proc.pen., o singură plangere la procurorul ierarhic

superior, iar dacă aceasta este respinsă, persoana nemulţumită se poate adresa numai instanţei de

judecată, şi nu procurorului ierarhic superior celui care a respins această plangere (l.C.C.J., secţia

penală, decizia nr. 833 din 8februarie 2006, www.legalis.ro)

.. Organul judiciar competent să soluţioneze plangerea impotriva rezoluţiei sau ordonanţei

primprocurorului,

prin care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere in judecată şi

s-a dat aceeaşi ori altă soluţie de netrimitere in judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre

motivele invocate de petent, este procurorul ierarhic superior. Numai in situaţia in care, la randul său,

procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins plangerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului

sau nu a soluţionat plangerea in termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură penală,

persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt afectate se pot adresa

cu plangere instanţei de judecată (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 1/2009, www.legalis.ro)

§2. Plângerea în faţa judecătorului împotriva actelor procurorului de neurmărire sau de netrimitere

în

judecată

2.1. Acte supuse controlului judiciar

- plangerea prevăzută de art. 2781 C.proc.pen poate fi formulată numai impotriva unei soluţii de neincepere

a

urmăririi penale indiferent de actul prin care este dispusă (rezoluţie, ordonanţă, rechizitoriu), ori a rezoluţiei

ori,

după caz, ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, incetare a urmăririi penale sau clasare; de

asemenea, se

poate formula plangere impotriva dispoziţiei din rechizitoriu de scoatere de sub urmărire penală sau de

incetare a

urmăririi penale; nu poate constitui obiect al plangerii actul prin care procurorul ierarhic superior rezolvă

plangerea impotriva

actului prin care s-a dispus o soluţie de neurmărire sau de netrimitere in judecată;

\\

Soluţiile de netrimitere in judecată dispuse prin rechizitoriu nu pot fi atacate cu plangere direct la

instanţă. in cazul in care este sesizată cu o astfel de plangere, instanţa o va trimite organului judiciar

competent, conform art. 2781 alin. (13) din Codul de procedură penală, in vederea parcurgerii etapelor

prevăzute de art. 278 din acelaşi cod (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 17/2009, www.legalis.ro)

Plangerea in faţa judecătorului impotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere

in judecată, intemeiată pe prevederile art. 2781 C.proc.pen., este inadmisibilă, dacă plangerea contra

rezoluţiei sau a ordonanţei de netrimitere in judecată a fost introdusă la conducătorul parchetului ori,

după caz, la procurorul ierarhic superior după expirarea termenului de 20 de zile prevăzut in art. 278

alin. (3) C.proc.pen., intrucat, in conformitate cu dispoziţiileart. 185 din acelaşi cod, in cazul in care

pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage

decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen şi, prin urmare, nerespectarea

termenului prevăzut in art. 278 alin. (3) C.proc.pen. atrage decăderea din exerciţiul dreptului de a cere

judecătorului controlul rezoluţiei sau ordonanţei procurorului in procedura prevăzută in art. 2781

C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1186 din 26 martie 2010, www.scj.ro)

- nici un alt act al organelor de urmărire penală nu poate fi supus analizei judecătorului la plangerea

persoanei

nemulţumite de modul de rezolvare a petiţiilor sale in procedura internă (de exemplu, impotriva rezoluţiei de

incepere a urmăririi penale se poate face plangere in condiţiile art. 275-278 C.proc.pen.; după respingerea

acestei

plangeri o nouă plangere făcută in faţa instanţei este inadmisibilă, nefiind prevăzută in ipoteza art. 2781

C.proc.pen.); de asemenea este inadmisibilă o plangerea adresată judecătorul in cazul in care in cauză nu a

fost

dispusă incă nicio soluţie de către procuror, ori in cazul in care vizează rezoluţia/ordonanţa prin care este

infirmată

o soluţie de neurmărire sau de netrimitere in judecată;

Plangerea impotriva soluţiei de neincepere a urmăririi penale nu putea viza decat aspecte de

nelegalitate şi netemeinicie cu privire la cercetările efectuate cu privire la persoanele la care s-a referit

petiţionara in plangerea iniţială cu care a sesizat parchetul. in calea de atac internă nu se poate extinde

cadrul procesual cu privire la alte persoane de către procurorul ierarhic superior, petiţionara avand

posibilitatea să formuleze o altă plangere impotriva lui D.I., pe baza căreia se pot face cercetări de

către procuror in condiţiile prevăzute de lege (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2552 din 15 aprilie

2005, www.legalis.ro)

Soluţiile prin care procurorul ierarhic superior infirmă rezoluţia procurorului din subordinea sa şi

dispune completarea cercetărilor efectuate in cauză pot fi atacate doar cu plangere la procurorul

ierarhic superior in condiţiile art. 278 C.proc.pen., neputand fi atacate şi la instanţa de judecată in

condiţiile art. 2781 alin. (1) C.proc.pen. (C.A. Tărgu Mureş, secţia penală, decizia nr. 6 din 6 martie

2006, www.just.ro)

A

Inadmisibilitatea priveşte, intre altele, contestarea dreptului părţii cu privire la calea procesuală

aleasă pentru protecţia juridică a pretenţiei deduse judecăţii, in cauză, petentul a sesizat instanţa de

fond, in temeiul art. 2781 C.proc.pen., impotriva unui referat ce privea repartizarea unei lucrări intre

secţiile Parchetului de pe langă Curtea Supremă de Justiţie. Or, plangerea prevăzută in art. 2781

C.proc.pen. priveşte exclusiv examinarea dispoziţiei de netrimitere in judecată, confirmată ca urmare a

respingerii plangerii formulate corespunzător posibilităţii legale reglementate in favoarea părţii

interesate prin art. 277-278 din acelaşi cod. Cum referatul atacat nu face parte dintre actele procesuale

prevăzute in art. 2781 C.proc.pen., in mod legal plangerea a fost respinsă ca inadmisibilă (I.C.C.J.,

Completul de 9 Judecători, decizia nr. 34 din 14 februarie 2005, www.legalis.ro)Nici art. 53 C.proc.pen.

şi nici altă dispoziţie legală nu prevede, in cadrul procedurii de soluţionare a recuzării in faza urmăririi

penale, posibilitatea controlului judecătoresc asupra ordonanţei procurorului care a soluţionat cererea

de recuzare a unui procuror. Plangerea petentului, avand ca obiect recuzarea unui procuror, nu poate fi

supusă judecăţii instanţei nici in cadrul procedurii prevăzute in art. 2781 C.proc.pen., acest text

referindu-se numai la plangerea indreptată impotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de

netrimitere in judecată, ceea ce nu este cazul in speţă (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2958 din 11

mai 2005, www.legalis.ro)

2.2. Titularii plângerii

- pot face plangere in faţa judecătorului părţile precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime au

fost

vătămate sau sunt susceptibile de a fi vătămate prin soluţia de neurmărire sau de netrimitere in judecată; de

exemplu, pot formula plangere: persoana vătămată in cazul unei soluţii de neincepere a urmăririi penale,

partea

vătămată in cazul unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală, incetarea a urmăririi penale, clasare, dar şi

inculpatul nemulţumit de temeiul scoaterii de sub urmărire penală sau al incetării urmăririi penale in vederea

obţinerii redeschiderii urmăririi penale şi pronunţării unei soluţii de netrimitere in judecată pe un alt temei;

- interesul vătămat trebuie să fie personal, iar nu general, referitor de exemplu la increderea in sistemul

judiciar, buna desfăşurare a actului de justiţie etc.; poate fi considerată persoană ale cărei interese legitime

au fost

vătămate de pildă, persoana care este prejudiciată prin săvarşirea unei infracţiuni de fals pentru care s-a

dispus o

soluţie de netrimitere in judecată; nu este o persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate prin soluţia

de

neurmărire sau netrimitere in judecată denunţătorul, martorul asistent etc.;

Dreptul de a declanşa procedura verificării legalităţii şi temeiniciei rezoluţiilor procurorului de

către instanţa de judecată aparţine, in exclusivitate, persoanelor arătate in art. 2781 C.proc.pen.

Dispoziţiile de procedură sunt de strictă interpretare, astfel incat plangerea impotriva soluţiilor

procurorului nu poate fi făcută decat de persoanele indicate in mod expres in lege. in speţă, potrivit

procurii speciale aflate in dosarul civil nr. 3087/2004 al Judecătoriei Zărneşti, petiţionarul S.A. a fost

mandatat să acţioneze in numele soţiei sale, in cauza civilă respectivă, la prima instanţă şi in căile de

atac. Procura, ca negotium, este un act juridic unilateral, iar ca instrumentum, este inscrisul in care se

enumeră actele juridice ce urmează să fie indeplinite de mandatar in numele mandantului. Părţile

redactează un inscris tocmai pentru a se putea verifica puterile conferite mandatarului, precum şi

limitele in care acesta poate contracta in numele mandantului. in cauză, mandatul primit de petiţionarul

S.A. a fost un mandat special, fiind enumerate operaţiunile juridice ce urmau să fie efectuate in numele

soţiei sale in cauza ce a format obiectul dosarului civil nr. 3087/2004 al Judecătoriei Zărneşti, iar nu un

mandat general. Pe de altă parte, fie că este special sau general, mandatarul trebuie să se incadreze in

limitele imputernicirii primite. Ca atare, aşa cum corect a reţinut prima instanţă petiţionarul S.A. nu

putea formula plangere impotriva rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale date in dosarul nr.

262/P/2005 al Parchetului de pe langă Curtea de Apel Braşov, neavand calitatea de persoană vătămată,

calitate ce revine numai petiţionarei S.U. Cat priveşte procura judiciară dată de petiţionara S.U. la 30

mai 2006, aceasta nu poate să producă efecte decat pentru viitor şi numai in limitele date prin mandat

(l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5338 din 18 septembrie 2006, www.legalis.ro)

Din examinarea acestui text rezultă că posibilitatea atacării in justiţie a soluţiilor procurorului de

netrimitere in judecată pe calea plangerii a fost conferită, in mod limitativ, persoanei vătămate ori

persoanelor ale căror interese legitime au fost vătămate prin orice soluţii. Or, in cauză, petiţionarul

C.D. are calitatea de denunţător, conform art. 223 alin. (1) C.proc.pen., nu este parte vătămată, in

sensul art. 24 din acelaşi cod, şi nu a invocat şi nici nu a dovedit că prin soluţia procurorului de

neincepere a urmăririi penale faţă de persoanele menţionate in denunţ i-ar fi fost vătămate interese

legitime private, personale, imprejurarea că după efectuarea actelor premergătoare, procurorul a ajuns

la concluzia inexistenţei faptelor denunţate nu constituie, pentru denunţător, o vătămare a intereselor

sale legitime, in sensul textului evocat, care să ii confere accesul la procedura atacării in justiţie a

rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5698 din 10 octombrie

2005, www.legalis.ro)

Fundaţia C.R.J. se circumscrie categoriei de „orice persoană ale cărei interese legitime sunt

vătămate", prevăzută in art. 2781 alin. (1) C.proc.pen., legitimitatea interesului său materializandu-se

in sesizarea efectuată in vederea aflării imprejurărilor deceselor celor 17 pacienţi din Spitalul de

Psihiatrie de la Poiana Mare, in lunile ianuarie şi februarie 2004, in scopul protejării dreptului la viaţă,

a interzicerii tratamentelor inumane şi degradante, pentru declanşarea unei anchete oficiale

aprofundate şi efective in vedere identificării şi pedepsirii persoanelor responsabile de incălcarea

dreptului arătat şi aplicarea relelor tratamente, in conformitate cu prevederile art. 2 şi art. 3 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi in scopul

conştientizării societăţii de necesitatea protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi al asigurării

accesului la justiţie, ceea ce corespunde obiectului său de activitate. Interesul său legitim a fost dovedit,

prin declanşarea efectivă de cercetări, care şi in prezent se află in derulare. Totodată, posibilitatea

formulării plangerii in condiţiile art. 2781 alin. (1) C.proc.pen., de către categoriile de titulari arătaţi,

din care face parte şi recurenta petiţionară, iar ulterior, exercitarea unui recurs in condiţiile art. 2781

alin. (10) din acelaşi cod reprezintă o acţiune in justiţie de care petiţionara a uzat, ce se inscrie, in

accepţiunea prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, in sensul dreptului la un recurs efectiv in faţa instanţei naţionale şi a unui control

judiciar (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3838 din 15 iunie 2006, www.legalis.ro)

2.3. Condiţiile şi termenul de formulare a plângerii

- plangerea in faţa judecătorului poate fi formulată numai după respingerea plangerii făcute in procedura

internă prevăzută de art. 275-278 C.proc.pen.;

<'< i

Obiectul plangerii intemeiate pe dispoziţiile art. 278 C.proc.pen. il constituie rezoluţia sau

ordonanţa procurorului de netrimitere in judecată, iar nu actul prin care conducătorul parchetului ori

procurorul ierarhic superior a soluţionat plangerea potrivit dispoziţiilor art. 275-278 .proc.pen. in

cauză, se constată că impotriva rezoluţiei emise la 17 mai 2007 in dosarul nr. 37/P/2007 al Parchetului

de pe langă Curtea de Apel Targu-Mureş petiţionara O.M. a formulat plangere la procurorul ierarhic

superior care are dreptul, consfinţit de lege, fie să dispună o soluţie de admitere şi, pe cale de

consecinţă, să infirme soluţia procurorului, fie să o respingă, ca nefondată, ca inadmisibilă sau ca

tardivă. in condiţiile in care, in speţă, a fost parcursă această fază intermediară şi obligatorie, prima

instanţă avea obligaţia să se pronunţe pe fondul plangerii formulate de petiţionară. Afirmaţia instanţei

de fond, in sensul că soluţionarea plangerii de procurorul ierarhic superior in sensul respingerii sale ca

tardivă ar echivala cu nesoluţionarea ei, nu poate fi insuşită, intrucat acesta poate dispune şi

respingerea plangerii ca tardivă. Controlul judiciar declanşat ca urmare a formulării plangerii de către

petiţionară obligă instanţa să verifice şi acest aspect, alături de legalitatea şi temeinicia rezoluţiei date

de procuror. in cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 2781 alin. (13) C.proc.pen., acestea operand in

situaţia in care plangerea este adresată direct instanţei de judecată, impotriva rezoluţiei de neincepere

a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire

penală sau de incetare a urmăririi penale, dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, in prealabil,

conform art. 278 C.proc.pen., la procurorul ierarhic superior. Instanţa de fond a procedat greşit atunci

cand a apreciat că nu mai poate soluţiona cauza pe fond, dispunand, in mod nejustificat, in baza art.

2781 alin. (13) C.proc.pen., trimiterea dosarului la Parchetul de pe langă Curtea de Apel Targu-Mureş.

In speţă, se impunea ca prima instanţă, constatand corect că plangerea formulată de petiţionară a fost

introdusă in termen legal, şi nu tardiv, să procedeze la analiza şi soluţionarea sa pe fond (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 762 din 3 martie 2008, www.legalis.ro)

- plangerea este inadmisibilă dacă: i) petentul nu a exercitat calea de atac a plangerii in procedura internă;

ii) plangerea formulată conform art. 275-278 C.proc.pen. a fost admisă, iar rezoluţia sau ordonanţa de

neincepere

a urmăririi penale sau de netrimitere in judecată a fost infirmată;

- plangerea trebuie formulată intr-un termen de 20 de zile calculat: 1) de la data comunicării de procuror a

modului de rezolvare a plangerii, dacă plangerea a fost rezolvată in termen de 20 de zile de la data

inregistrării

plangerii la parchet (nu de la data formulării in cazul depunerii prin poştă); 2) de la data expirării termenului

de 20

de zile in care plangerea trebuie soluţionată in procedura internă;

Cand se pune in discuţie tardivitatea, in materia introducerii plangerii in termenul de 20 de zile de

la data comunicării rezoluţiei procurorului ierarhic superior, nu poate opera analogia cu alte drepturi

procesuale (dreptul la apel saudreptul la recurs), fiecare cale de atac fiind reglementată distinct, iar

instituţia repunerii in termenul de apel sau in cel de recurs operează numai in cadrul acestor căi

ordinare de atac. Or, repunerea in termenul de a declara plangere nu este prevăzută in art. 2781

C.proc.pen., care se referă la plangerea in faţa judecătorului impotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor

procurorului de netrimitere in judecată şi, deci, nu poate fi aplicată prin analogie de la alte căi de atac

(l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1370 din 11 aprilie 2008, www.legalis.ro)

• Termenul de 20 de zile, de introducere a plangerii intemeiate pe dispoziţiile art. 2781 C.proc.pen.

impotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere in judecată, curge fie de la data

comunicării soluţiei date plangerii formulate conform art. 278 C.proc.pen. - in ipoteza in care

conducătorul parchetului sau procurorul ierarhic superior a rezolvat această plangere in termenul de

20 de zile prevăzut in art. 277 C.proc.pen., fie de la data expirării termenului prevăzut in art. 277

C.proc.pen. in care plangerea trebuia rezolvată - in ipoteza in care conducătorul parchetului sau

procurorul ierarhic superior nu a soluţionat-o in termen (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2177 din 9

iunie 2009, www.legalis.ro)

2.4. Instanţa competentă

- plangerea se soluţionează de instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza in primă

instanţă, potrivit incadrării juridice reţinută de procuror la dispunerea soluţiei de neurmărire sau netrimitere

in

judecată;

- faţă de dispoziţiile art. 25-29 C.proc.pen. rezultă că sunt competente să soluţioneze plangerea: judecătoria,

tribunalul, curtea de apel, precum şi inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, intrucat toate aceste instanţe au

competenţă

materială de judecare a cauzelor penale in primă instanţă;

- plangerea este soluţionată de instanţa competentă să judece in primă instanţă, chiar dacă rezoluţia este

emisă

de un parchet superior parchetului corespunzător acestei instanţe;

- la judecătorie, tribunal şi curtea de apel, cauza se soluţionează de un complet format dintr-un singur

judecător; la inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul va fi format din 3 judecători;

- potrivit Legii nr. 202/2010, in vederea asigurării celerităţii procedurilor, instanţa in faţa căreia a fost

depusă

o plangere impotriva unei soluţii de neurmărire sau de netrimitere in judecată, fară ca petentul să fi parcurs

anterior procedura internă, va dispune trimiterea pe cale administrativă (nu prin sentinţă supusă recursului)

a

plangerii in vederea soluţionării de procurorul ierarhic superior; in situaţia in care plangerea impotriva unei

soluţii

de neurmărire sau de netrimitere in judecată a fost depusă la o

instanţă de judecată necompetentă, va fi dispusă declinarea de competenţă;

ft

't Prin acelaşi act de sesizare s-a dispus trimiterea in judecată, dar şi neinceperea urmăririi penale,

două soluţii avand natură şi consecinţe juridice diferite faţă de persoanele şi infracţiunile arătate, care

presupun stadii procesuale distincte şi exclud existenţa vreunui caz de conexitate. Plangerea formulată

intemeiul art. 2781 C.proc.pen. se judecă de instanţa competentă in raport cu infracţiunea şi calitatea

persoanei faţă de care s-a dispus soluţia de neurmărire, iar nu de instanţa competentă să-i judece pe

inculpaţii trimişi in judecată (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2503 din 14 aprilie 2005,

wmv.legalis.ro)

in speţa de faţă, faptele in raport de care s-a dispus soluţia de neincepere a urmăririi penale,

incadrate in dispoziţiile art. 26 raportate la art. 215 alin. (2) şi (3) C.pen., se judecă in primă instanţă

de judecătorie, conform dispoziţiilor art. 25 C.proc.pen. Din actele dosarului rezultă că la săvarşirea

faptei pentru care intimaţii au fost cercetaţi a participat, in calitate de autor, şi numitul S.A., pentru

care, in raport de intreaga sa activitate infracţională, au fost reţinute dispoziţiile art. 215 alin. (5)

C.pen., fiind trimis in judecată separat şi condamnat de Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, prin

sentinţa penală nr. 135 din 13 februarie 2003, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 2132 din 29

martie 2005 a inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Deşi există cazul de indivizibilitate prevăzut de art. 33

lit. a) C.proc.pen., in cazul in care competenţa după natura faptelor aparţine unor instanţe de grad

diferit, atat timp cat cauzele nu au fost reunite la instanţa superioară, aflandu-se in stadii diferite,

competenţa de a soluţiona plangerea de faţă revine judecătoriei, iar nu tribunalului, competent după

natura faptelor săvarşite de coparticipantul S.A. Reţinand, in consecinţă, că dispoziţiile art. 35

C.proc.pen. nu au aplicabilitate decat in cazurile in care judecata are loc in acelaşi timp pentru toţi

participanţii la săvarşirea unei fapte, situaţie ce nu se regăseşte in cauză, curtea constată că plangerea

formulată impotriva soluţiei de neincepere a urmării penale a fost soluţionată cu incălcarea

dispoziţiilor art. 25 C.proc.pen., competenţa de judecată revenind Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti,

competentă şi din punct de vedere teritorial, conform art. 30 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. Prin urmare,

admiţand recursul conform art. 38515 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., hotărarea primei instanţe a fost casată

in intregime, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, Judecătoria

Sectorului 1 Bucureşti. (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 1503 din 16 septembrie 2005,

in C.P.J.P. 2005, p. 114-115)

Admiterea strămutării nu aduce nicio atingere lucrărilor procesuale efectuate in cursul fazei de

urmărire penală, dispoziţia din art. 60 alin. (2) C.proc.pen. referindu-se numai la actele indeplinite in

faţa instanţei, ceea ce este explicabil, fiindcă ceea ce se strămută este numai judecata cauzei penale.

Rezultă că, vizand o anume cauză penală privind pe unul sau mai mulţi inculpaţi trimişi in judecată in

acea cauză, efectele strămutării nu pot fi extinse şi asupra altor persoane in privinţa cărora, prin

acelaşi act de inculpare, conform art. 262 C.proc.pen., s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau

incetarea urmăririi penale. intrucat prin incheierea nr. 3249 din 11 iunie 2004, pronunţată de inalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus strămutarea de la Tribunalul Valcea la Tribunalul Damboviţa

numai a judecării cauzei penale privind-o pe inculpata O.M., rezultă că efectele strămutării nu pot fi

extinse şi asupra scoaterii de sub urmărire penală a invinuitului D.G. dispusă prin acelaşi act de

inculpare. Avand in vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (1) C.proc.pen., plangerea in faţa

instanţei impotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere in judecatăeste de

competenţa instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza in primă instanţă şi

cum această competenţă materială şi teritorială aparţine Tribunalului Valcea, care a fost sesizat iniţial

de către Parchetul de pe langă Curtea de Apel Piteşti, aceasta este instanţa competentă să soluţioneze

plangerea persoanei vătămate O.M. impotriva rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală a

invinuitului D.G. (l.C.C.J., secţia penală, incheierea nr. 3592 din 5 iunie 2006, www.legalis.ro)

2.5. Procedura soluţionării plângerii

- la primirea plangerii instanţa competentă dispune citarea persoanei faţă de care s-a dispus neinceperea

urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau incetarea urmăririi penale, precum şi a persoanei care

a

făcut plangerea; persoana privată de libertate care are calitatea de petent sau intimat trebuie citată pentru

fiecare

termen;

Prin rezoluţie se dispune „neinceperea urmăririi penale pentru art. 246 C.pen., faptă reclamată de

R.S.", fără a se arăta persoanele faţă de care s-a dispus această măsură, ceea ce evidenţiază o gravă

carenţă a rezoluţiei atacate, de natură să afecteze buna desfăşurare a judecăţii in faţa instanţei investite

cu soluţionarea plangerii, care, conform dispoziţiilor art. 2781 alin. (4) C.proc.pen., trebuie să citeze

persoana faţă de care s-a dispus neinceperea urmăririi penale şi persoana care a făcut plangerea

(l.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 2179 din 30 martie 2005, www.legalis.ro)

- de asemenea, instanţa va face adresă la parchet pentru trimiterea dosarului, acesta urmand a fi inaintat in

termen de 5 zile de la primirea adresei;

- neprezentarea persoanelor legal citate nu impiedică soluţionarea cauzei;

- participarea procurorului este obligatorie sub sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 197 alin. (2)

C.proc.pen.;

- procurorul care a emis actul de neurmărire sau de netrimitere in judecată precum şi cel care a soluţionat

plangerea formulată pe cale internă impotriva acestor acte procesuale pot participa la judecarea plangerii in

faţa

instanţei, neaflandu-se in vreun caz de incompatibilitate;

- la termenul fixat pentru soluţionarea plangerii, judecătorul verifică rezoluţia, ordonanţa sau dispoziţia din

rechizitoriu atacată pe baza lucrărilor şi a materialelor din dosarul cauzei, precum şi a oricăror inscrisuri noi

prezentate; aşadar in instanţă părţile sau procurorul pot solicita numai incuviinţarea probei cu inscrisuri noi,

nefiind permisă incuviinţarea şi administrarea altor probe (martori, expertize);

- asistenţa judiciară a persoanei ce a formulat plangerea, precum şi a persoanei faţă de care s-a dat o soluţie

de

neurmărire sau de netrimitere in judecată nu este obligatorie, chiar dacă pentru infracţiunea pentru care s-a

dispus

soluţia de către procuror pedeapsa prevăzută de lege este de 5 ani sau mai mare; numai in cazul in care

apreciază

că petentul sau intimatul nu şi-ar putea face singur apărarea, instanţa dispune desemnarea unui apărător din

oficiu;

Dispoziţiile art. 171 alin. (3) C.proc.pen. se interpretează in sensul că asistenţa juridică nu este

obligatorie, pentru petenţi sau intimaţi, in cauzele ce au ca obiect plangeri formulate in condiţiile art.

2781 C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 64/2007, www.legalis.ro)

- soluţionarea cauzei se face in şedinţă publică;

- la dezbaterea cauzei, instanţa acordă cuvantul in următoarea ordine: petentului, persoanei faţă de care s-a

dispus neinceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau incetarea urmăririi penale şi apoi

procurorului;

- după deliberare instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii:

i) respinge, prin sentinţă, plangerea ca tardivă, dacă aceasta a fost formulată după expirarea termenului de

formulare prevăzut de lege;

ii) respinge, prin sentinţă, plangerea, ca inadmisibilă, dacă aceasta nu vizează o rezoluţie sau o ordonanţă de

netrimitere in judecată, ci un alt act procesual al procurorului;

iii) respinge, prin sentinţă, plangerea ca nefondată, menţinand soluţia din rezoluţia sau ordonanţa atacată ori

cea din rechizitoriu;

Instanţa investită cu soluţionarea plangerii formulate in temeiul art. 2781 C.proc.pen., in cazul

retragerii acesteia de către persoana vătămată sau persoana ale cărei interese legitime au fost

vătămate, urmează să ia act de această manifestare de voinţă. Hotărarea astfel pronunţată nu este

supusă niciunei căi de atac (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 27/2008, www.legalis.ro)

iv) ia act, prin sentinţă, de retragerea plangerii formulate;

i' , . Instanţa investită cu soluţionarea plangerii formulate in temeiul art. 278 C.proc.pen., in cazul

retragerii acesteia de către persoana vătămată sau persoana ale cărei interese legitime au fost

vătămate, urmează să ia act de această manifestare de voinţă. Hotărarea astfel pronunţată nu este

supusă niciunei căi de atac (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 27/2008, www.legalis.ro)

v) admite, prin sentinţă, plangerea, desfiinţează rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia de netrimitere in judecată

din rechizitoriu atacată şi trimite cauza procurorului in vederea inceperii sau a redeschiderii urmăririi penale;

- dacă judecătorul constată din actele existente la dosar sau din inscrisurile noi că sunt probe sau indicii

temeinice cu privire la săvarşirea unei infracţiuni şi nu există o cauză de impiedicare a punerii in mişcare a

acţiunii penale prevăzute de art. 10 C.proc.pen., dispune trimiterea cauzei in vederea inceperii urmăririi

penale sau

redeschiderii urmăririi penale; nu judecătorul dispune, in această situaţie, inceperea sau redeschiderea

urmăririi

penale, competenţa acesteia revenind procurorului, care are obligaţia de a dispune aceste măsuri, in

condiţiile

legii;

instanţa are obligaţia de a motiva in fapt şi in drept soluţia, indicand, totodată, faptele şi

imprejurările ce urmează a fi constatate, precum şi mijloacele de probă ce urmează a fi administrate,

procurorul fiind ţinut de hotărarea instanţei;Strămutarea judecării unei cauze reprezintă o prorogare

de competenţă teritorială intre instanţe de acelaşi grad şi vizează exclusiv faza judecăţii, nu şi pe cea a

urmăririi penale. Drept urmare, dacă judecătorul de la instanţa investită ca urmare a admiterii unei

cereri de strămutare dispune, in temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C.proc.pen., admiterea plangerii şi

desfiinţarea rezoluţiei sau a ordonanţei atacate, va trimite cauza, in vederea inceperii sau redeschiderii

urmăririi penale, parchetului iniţial sesizat, şi nu parchetului de pe langă instanţa la care s-a strămutat

cauza (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 393 din 31 ianuarie 2008, www.legalis.ro)

i\

Dispoziţiile art. 49 alin. (4) C.proc.pen. se interpretează in sensul că, nu există incompatibilitate a

persoanei care a efectuat urmărirea penală, in ipoteza trimiterii cauzei la procuror in vederea

redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 2781 alin. (8) lit. b) cu referire la art. 273 alin. (I1)

C.proc.pen. (l.C.C.J.,

Secţiile Unite, decizia nr. 11/2009, www.legalis.ro) ■ 9

In cazul soluţiei de admitere a plangerii impotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de

netrimitere in judecată intemeiată pe dispoziţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) C.proc.pen., menţiunile

privind faptele, imprejurările ce urmează a fi constatate şi mijloacele de probă se vor indica numai in

considerentele hotărarii (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 26/2008, www.legalis.ro) t

Soluţia dispusă - de admitere a plangerii, desfiinţare a rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale şi

restituire a cauzei la procuror in vederea refacerii cercetărilor - nu este prevăzută şi permisă de lege.

Articolul 2781 alin. (8) lit. b) C.proc.pen. se referă la trimiterea cauzei procurorului in vederea

inceperii sau redeschiderii urmăririi penale. in cauză a fost confundată instituţia trimiterii cauzei

procurorului in vederea inceperii urmăririi penale prevăzută in art. 2781 alin. (8) lit. b) C.proc.pen. cu

instituţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale prevăzută in art. 332

C.proc.pen. in vreme ce in cazul trimiterii cauzei procurorului urmează a se incepe urmărirea penală,

deci să se pornească procesul penal de către procuror, in cazul restituirii cauzei in vederea refacerii

cercetărilor, urmărirea penală a fost incepută, s-a pus in mişcare şi acţiunea penală, iar desfăşurarea

procesului penal a intrat deja in faza cercetării judecătoreşti; de aici apar şi toate diferenţierile intre

calitatea de făptuitor, invinuit/inculpat a persoanei trimise in judecată, implicit a drepturilor şi

obligaţiilor sale procesuale. Confuzia intre instituţiile procesual-penale a determinat şi greşita

apreciere făcută de instanţa de fond cu privire la nelegalitatea rezoluţiei de neincepere a urmăririi

penale determinată de pretinsa lipsire de apărare a petiţionarului. Cum cauza se afla in faza actelor

premergătoare, nefiind incă incepută urmărirea penală şi, deci, declanşat procesul penal, dispoziţiile

art. 171 - art. 172 C.proc.pen. nu operează, nefiind vorba de asistenţa juridică a invinuitului sau a

inculpatului, calitate pe care nu o avea nicio persoană in cauză, cu atat mai puţin petiţionarul -

persoană vătămată (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1718 din 28 martie 2007, www.legalis.ro)

vi) admite, prin sentinţă, plangerea, desfiinţează actul atacat şi schimbă temeiul soluţiei de netrimitere in

judecată sau neurmărire reţinut de procuror cu un alt temei prevăzut de art. 10 C.proc.pen.

in cazul plangerii formulate, in baza art. 2781 C.proc.pen., de persoana faţă de care s-a dispus

netrimiterea in judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie

sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă in rechizitoriu, in ipoteza unei instrumentări complete, instanţa

poate dispune schimbarea acestuia, in condiţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) C.proc.pen. (I.C.C.J., Secţiile

Unite, decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008, www.legalis.ro)

invinuitul faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală prin rechizitoriu poate solicita,

pe calea plangerii in faţa judecătorului impotriva dispoziţiei de netrimitere in judecată cuprinsă in

rechizitoriu, schimbarea temeiului de drept al dispoziţiei de scoatere de sub urmărire penală. in caz de

admitere a plangerii, judecătorul nu poate pronunţa decat soluţia prevăzută in art. 2781 alin. (8) lit. b)

C.proc.pen., iar nu şi soluţia prevăzută in art. 2781 alin. (8) lit. c) C.proc.pen., intrucat reţinerea cauzei

spre judecare prevăzută in acest text de lege implică dobandirea calităţii de inculpat de către invinuitul

care a formulat plangerea şi, in consecinţă, agravarea situaţiei acestuia in propria cale de atac, cu

incălcarea principiului procesual non reformatio in peius (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3554 din 2

noiembrie 2009, www.legalis.ro)

vii) admite plangerea, desfiinţează actul de netrimitere in judecată atacat şi cand probele existente la dosar

sunt suficiente pentru judecarea cauzei reţine cauza spre judecare; in această situaţie instanţa se pronunţă

prin

incheiere;

- această soluţie se poate dispune numai in cazul in care prin actul atacat s-a dispus o soluţie de scoatere de

sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale, iar nu soluţia de neincepere a urmăririi penale ori

clasarea;

- in această ipoteză, din probele existente la dosar trebuie să rezulte săvarşirea cu vinovăţie a unei infracţiuni

de către persoana faţă de care s-a dispus soluţia de netrimitere; in această ipoteză, prin expresia „cand

probele

existente la dosar sunt suficiente" trebuie inţeles că din probele administrate de procuror in faza de urmărire

penală este necesar să rezulte săvarşirea cu vinovăţie a unei infracţiuni de către persoana faţă de care s-a

dispus

soluţia de netrimitere in judecată; de asemenea, nu trebuie să existe niciun caz de impiedicare a punerii in

mişcare

a acţiunii penale prevăzut de art. 10 C.proc.pen.;

. - incheierea judecătorului trebuie să cuprindă descrierea completă a faptelor cu care este sesizată instanţa,

probele pe care se intemeiază, incadrarea juridică completă, precum şi dispoziţia de punere in mişcare a

acţiunii

penale cu privire la persoana faţă de care se dispusese soluţia de netrimitere in judecată;

- după admiterea plangerii instanţa trebuie să dispună citarea părţilor din dosar şi să acorde termen; faţă de

particularitatea sesizării, dispoziţiile art. 300 C.proc.pen nu işi găsesc aplicarea;

- potrivit Legii nr. 202/2010 hotărarile pronunţate de judecător sunt definitive. Prin urmare, atat sentinţele

pronunţate potrivit art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b)

C.proc.pen., dar şi incheiereaI pronunţată potrivit art. 2781 alin. (8) lit. c) C.proc.pen., nu sunt supuse

niciunei căii

de atac;

- - hotărarile definitive pronunţate in temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) C.proc.pen. nu pot fi supuse

revizuirii.

Capitolul III Judecata

§1. Consideraţii preliminare

- judecata este faza procesului penal in care instanţa desfăşoară activităţi in vederea judecării cauzei penale

cu

care a fost sesizată (de pildă, efectuează cercetarea judecătorească, pune in dezbaterea părţilor şi a

procurorului

orice probleme de fapt şi de drept de care depinde judecarea cauzei etc.);

- faza de judecată incepe din momentul sesizării instanţei şi se termină la momentul rămanerii definitive a

hotărarii judecătoreşti;

- faza judecăţii cuprinde următoarele etape procesuale: judecata in primă instanţă şi judecata in căile

ordinare

de atac (apel şi recurs);

- in principiu, sistemul de drept romanesc este structurat in trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel,

recurs - ce reprezintă etape procesuale ale fazei de judecată), cu excepţia cauzelor penale pentru care

punerea in

mişcare a acţiunii penale se face la plangerea prealabilă a persoanei vătămate, pentru care sunt prevăzute

două

grade de jurisdicţie; in nicio cauză penală judecata nu se desfăşoară intr-un singur grad de jurisdicţie (primă

şi

ultimă instanţă);

- obiectul fazei de judecata este aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată

instanţa, in vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice;

- actele de judecată sunt acte jurisdicţionale prin care se efectuează activitatea de judecată in vederea

realizării scopului procesului penal şi constau in hotărari pe care instanţa le ia pe parcursul procesului penal

cu

privire la soluţionarea acţiunii penale sau civile;

- in cursul judecăţii instanţa verifică legalitatea şi temeinicia acuzaţiei penale formulate de procuror, precum

şi a pretenţiei civile formulate de partea civilă, adoptand o hotărare prin care se soluţionează latura penală şi

civilă

a cauzei; hotărarea instanţei poate fi supusă controlului judiciar prin exercitarea căilor de atac de procuror

sau de

părţi.

§2. Principii

- pe langă principii fundamentale ale procesului penal (legalitatea şi oficialitatea procesului, aflarea

adevărului, rolul activ, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, prezumţia de

nevinovăţie,

garantarea dreptului la apărare, limba in care se desfăşoară procesul penal şi folosirea limbii oficiale prin

interpret),

pentru judecată pot fi desprinse şi o serie reguli de bază specifice acestei faze a procesului penal.

I incheierea pronunţată ca urmare a admiterii plangerii şi reţinerii cauzei spre judecare nu poate fi atacată

nici separat, şi

nici odată cu fondul.

2.1. Desfăşurarea judecăţii in şedinţă publică

- şedinţa de judecată reprezintă forma in care judecata are loc in faţa instanţei de judecată, de obicei in

şedinţă publică;

- şedinţa se desfăşoară in sala de judecată de la sediul instanţei; inaintea termenului de judecată grefierul de

şedinţă afişează la avizierul sălii de judecată lista cauzelor; pentru motive temeinice, şedinţa de judecată se

poate

ţine in alt loc, fiind necesar in acest caz ca părţile să fie citate la acel loc;

- şedinţa de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor oralităţii, publicităţii, nemijlocirii şi

contradictorialităţii;

- publicitatea şedinţei de judecată reprezintă regula de bază a procesului penal ce constă in desfăşurarea

judecăţii unei cauze penale in şedinţă publică;

- şedinţele de judecată sunt publice, fiind permisă participarea oricărei persoane, inclusiv a presei; prezenţa

publicului oferă posibilitatea acestuia de a lua cunoştinţă de modalitatea in care este efectuat actul de justiţie

şi

asigură garanţia unui control al acestuia sau al presei asupra modalităţii de indeplinire a actului de justiţie;

- cand in aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori, instanţa judecă

intotdeauna cauza in şedinţă publică;

- in vederea garantării publicităţii procedurilor in faţa instanţei, grefierul afişează la sediul instanţei lista

cauzelor cu o zi inaintea termenului de judecată (sau cel mai tarziu cu o oră inainte de inceperea şedinţei la

instanţele la care activitatea se desfăşoară in 2-3 timpi), pentru ca aceasta să poată fi consultată de părţi,

participanţi sau public; listele şedinţelor de judecată aflate pe rolul unor instanţe sunt publicate şi pe paginile

acestora de internet;

- potrivit art. 197 alin. (2) C.proc.pen., nerespectarea dispoziţiilor cu privire la publicitatea şedinţei de

judecată atrage nulitatea absolută a actelor procesuale sau procedurale efectuate de instanţă in cadrul unei

astfel

de proceduri; in cazul in care chiar hotărarea judecătorească a fost pronunţată intr-o cauză in care a fost

incălcat

principiul publicităţii şedinţei de judecată, instanţele de control judiciar urmează a dispune desfiinţarea,

respectiv

casarea hotărarii astfel pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare;

- de la principiul publicităţii şedinţei de judecată pot fi reţinute următoarele excepţii:

i) in cazul in care judecarea in şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei,

demnităţii

sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu poate declara

şedinţă

secretă pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei;

- judecata in şedinţă publică poate aduce atingere unor interese de stat in cazul in care obiectul cauzei

vizează

infracţiuni contra siguranţei statului (art. 155-173 C.pen.) al căror obiect juridic este reprezentat de relaţiile

sociale

ce se formează in legătură cu suveranitatea, independenţa, indivizibilitatea statului, păstrarea datelor sau a

documentelor ce reprezintă secret de stat, infracţiuni contra capacităţii de apărare a Romaniei (art. 331-355

C.pen.), infracţiuni reglementate de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului (art.

32-39)

etc.;

- judecata in şedinţă publică poate aduce atingere moralei, demnităţii sau vieţii intime (private sau de

familie)

a unei persoane (părţi, martor), de exemplu, in cazul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală (art. 197-204

C.pen.), a celor de şantaj etc.;

- declararea şedinţei secrete se face in şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente şi a procurorului,

cand

participă la judecată. Instanţa are obligaţia de a motiva, in funcţie de criteriile prevăzute de art. 290 alin. (2)

C.proc.pen., necesitatea caracterului secret al şedinţei şi de a indica dacă nepublicitatea vizează numai

şedinţa in

care a fost dispusă măsura sau tot cursul judecăţii;

- pe durata in care şedinţa este secretă, au acces in sala de şedinţă doar părţile, reprezentanţii acestora,

apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă in interesul cauzei.

ii) in vederea asigurării ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată, preşedintele completului de judecată

poate

limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinand seama de mărimea sălii de şedinţă, poate dispune

indepărtarea din sală a părţii sau a oricărei alte persoane ce tulbură şedinţa sau nesocoteşte in mod repetat

măsurile

hotărate de către preşedinte (art. 298 C.proc.pen.);

- in cazul in care este indepărtată din sală una dintre părţi, preşedintele completului are obligaţia de a o

chema

in sală inainte de inceperea dezbaterilor, de a-i aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate in lipsă şi de a-i

citi

declaraţiile celor ascultaţi;

iii) articolul 290 alin. (1) teza a Il-a C.proc.pen. reglementează interdicţia de a asista la şedinţă a minorilor

sub 16 ani-,

iv) şedinţa de judecată in cadrul procedurii cu inculpaţi minori nu este publică şi se desfăşoară separat de

celelalte şedinţe;

- la desfăşurarea judecăţii pot asista inculpatul minor, reprezentanţii Serviciului de probaţiune care

funcţionează in cadrul tribunalului de la domiciliul minorului, părinţii minorului, tutorele, curatorul,

persoana in

ingrijirea ori sub supravegherea căreia se află minorul, apărătorii părţilor, precum şi persoanele a căror

prezenţă

este considerată necesară de către instanţă [art. 485 alin. (2) C.proc.pen.];

- această procedură specială de judecare a minorilor in şedinţă nepublică se aplică pe tot parcursul judecăţii,

intrucat inculpatul care a săvarşit infracţiunea in timpul cand era minor este judecat conform dispoziţiilor

procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă intre timp a devenit major [art. 483 alin. (3)

C.proc.pen.];

v) existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 544/2001 privind accesul la

informaţiile de interes publicI, in conformitate cu care accesul liber al cetăţenilor la unele informaţii este

restricţionat, poate justifica declararea şedinţei secrete de către preşedintele completului de judecată;

vi) potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,

in

cazul in care obiectul dosarului supus judecăţii este infracţiunea de trafic de persoane stipulată la art. 13 din

Legea

nr. 678/2001 sau de pornografie infantilă prevăzută la art. 18 din aceeaşi lege, şedinţele de judecată nu sunt

publice.

- la desfăşurarea procedurilor, in şedinţă secretă, pot asista părţile, reprezentanţii acestora, apărătorii, precum

şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă;

- de asemenea, in cazul in care obiectul dosarului supus judecăţii este una din infracţiunile prevăzute de art.

12 şi art. 17 din Legea nr. 678/2001, la cererea părţii vătămate, instanţa poate declara şedinţa secretă;

Şedinţele de judecată nu sunt publice, conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001,

numai in cauzele privind infracţiunea de trafic de minori prevăzută in art. 13 şi pornografie infantilă

prevăzută in art. 18 din această lege, prin derogare de la regula publicităţii şedinţei de judecată,

instituită prin art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, art. 127 din Constituţie şi art. 290 alin. (1) teza I C.proc.pen. Prin urmare, ori

de cate ori, in aceeaşi cauză, inculpatul este trimis in judecată pentru mai multe infracţiuni, dintre care

unele se judecă in şedinţă publică potrivit regulii publicităţii şedinţei de judecată, iar altele in şedinţă

nepublică, in conformitate cu art. 24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, cauza se judecă in şedinţă

publică, sub sancţiunea nulităţii absolute şi a incidenţei cazului de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1)

pct. 4 C.proc.pen., intrucat excepţiile de la regula publicităţii şedinţei de judecată sunt de strictă

interpretare şi aplicare, neputand fi extinse la alte infracţiuni decat cele la care se face referire in art.

24 alin. (1) din Legea nr. 678/2001. intr-un asemenea caz, atunci cand procedează la audierea părţii

vătămate minore, instanţa are posibilitatea de a lua măsuri pentru a asigura lipsa publicităţii şedinţei

de judecată, in condiţiile art. 290 alin. (2)-(4) C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 99 din 19

ianuarie 2009, www.legalis.ro)

vii) soluţionarea cererilor de recuzare sau de abţinere se face in şedinţă secretă, faţă de natura şi obiectul

acesteia [art. 52 alin. (1) C.proc.pen.]

potrivit art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, accesul in sala de şedinţe poate fi interzis presei şi

publicului pe

intreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia cand interesele minorilor o impun sau in măsura

considerată absolut necesară de către instanţă atunci cand, in imprejurări speciale, publicitatea ar fi de

natură să

aducă atingere intereselor justiţiei;

- pot fi declarate nepublice şedinţele de judecată in care obiectul dosarului il constituie o infracţiune contra

vieţii sexuale comisă impotriva unui minorII; tot astfel, in cazuri excepţionale in care instanţa apreciază că

prezenţa publicului sau a presei la şedinţa de judecată poate aduce atingere intereselor justiţiei, aceasta

poate

dispune judecarea cauzei in şedinţă nepublică;

in situaţia in care judecata cauzei s-a desfăşurat in şedinţă publică, deşi potrivit dispoziţiilor legale

susmenţionate

era necesară judecarea in şedinţă nepublică, in camera de consiliu sau in şedinţă secretă, sancţiunea

aplicabilă este nulitatea relativă prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (4) C.proc.pen., ce presupune să existe o

vătămate a drepturilor procesuale ale părţilor, care nu poate fi inlăturată decat prin anularea actului procesual

dispus sau efectuat in şedinţă publică şi ca nulitatea să fi fost invocată in termenul prevăzut de lege.

I Codul de procedură penală foloseşte noţiunile de şedinţă „secretă", „nepublică", „in camera de consiliu",

care in fapt

reliefează lipsa de publicitate a procedurilor penale.

II A se vedea, in acest sens, Comisia Europeană, decizia din 30 aprilie 1965, in cauza X contra Austriei (nr.

1913/63),

publicată in Digest of Strasbourg Case-Law nr. 2, p. 438.

2.2. Oralitatea şedinţei de judecată

- este principiul specific fazei de judecată a procesului penal, ce constă in posibilitatea participanţilor la

procesul penal de a se exprima oral pe parcursul procedurilor desfăşurate in faţa instanţei de judecată; se

asigură

astfel publicitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea judecăţii;

Rămanand in pronunţare cu privire la unele cereri ale părţilor, instanţa a soluţionat cauza in fond,

fără a mai fi dat cuvantul părţilor şi asupra modului cum ar trebui soluţionată cauza in fond, ceea ce lea

lipsit de argumentele pe care le puteau aduce in susţinerile lor (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.

1136/1975, Repertoriu 1976-1980, p. 361)

- la pronunţarea soluţiei intr-o cauză penală, instanţa de judecată trebuie să analizeze toate temeiurile de fapt

şi de drept susţinute oral de părţi sau de procuror;

- nerespectarea principiului oralităţii poate atrage sancţiunea nulităţii relative, in condiţiile art. 197 alin. (1)

şi

(4) C.proc.pen.

2.3. Egalitatea armelor

- este un principiu al procesului penal potrivit căruia părţile trebuie să beneficieze de un tratament egal,

precum şi de mijloace egale in pregătirea şi susţinerea cauzei in vederea garantării dreptului la un proces

echitabil;

- prin asigurarea egalităţii armelor se realizează un echilibru procedural intre apărare şi acuzare;

- Curtea Europeană a arătat că una din exigenţele unui proces echitabil este egalitatea armelor, ce implică

obligaţia de a oferi fiecărei părţi posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza sa in asemenea condiţii care să

nu o

plaseze intr-un net dezavantaj in raport cu adversarul său;

- noţiunea de egalitate a armelor ca parte a dreptului la un proces echitabil implică, de asemenea, dreptul

fiecărei părţi de a lua cunoştinţă de toate actele dosarului sau de observaţiile, rapoartele prezentate

judecătorului şi

de a le discuta in faţa acestuia in vederea influenţării deciziei instanţei, intr-o procedură contradictorie care

să nu o

plaseze pe vreuna dintre părţi intr-o situaţie dezavantajoasă, in scopul păstrării justului echilibru intre părţi;

- principiul egalităţii armelor se aplică atat in relaţiile dintre părţile din cadrul unui proces penal, cat şi in

relaţiile dintre acestea şi Ministerul Public;

- deşi nu este consacrat ca un principiu distinct al procesului penal, din ansamblul reglementării modului de

desfăşurare a procesului penal rezultă că respectarea principiului egalităţii armelor intre acuzare şi apărare

este

intrinsec sistemului de drept roman [de exemplu, inculpatul, părţile vătămate, civile sau responsabile

civilmente,

precum şi procurorul au dreptul de a exercita căile ordinare de atac atat pe latura penală, cat şi pe latura

civilă a

cauzei (art. 362 C.proc.pen., respectiv art. 3852 C.proc.pen.); apelul sau recursul declarat de procuror şi

retras

ulterior poate fi insuşit de partea in favoarea căreia a fost declarat (art. 369 C.proc.pen., respectiv art. 3854

C.proc.pen.); calea ordinară de atac declarată de o parte poate fi examinată prin extindere in favorem şi cu

privire

la alte părţi ce fac parte din acelaşi grup procesual (art. 373 C.proc.pen., respectiv art. 3857 C.proc.pen.)

2.4. Principiul contradictorialităţii

- este principiul specific fazei de judecată, potrivit căruia toate mijloacele de probă, cererile sau excepţiile

solicitate/invocate de procuror sau de părţi, ori propuse din oficiu de către instanţă, să fie supuse dezbaterii

in

şedinţă publică, astfel incat acuzarea şi apărarea să aibă ocazia adecvată de a-şi preciza poziţia şi de a

combate

susţinerile contrare (art. 289 C.proc.pen.); de exemplu, instanţa are obligaţia de a pune in discuţia părţilor

incadrarea juridică a faptelor de care este acuzat inculpatul, indiferent dacă aceasta este mai grea sau mai

uşoară

decat aceea pentru care s-a dispus trimiterea in judecată;

o incadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi,

totodată, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile. Avand in vedere consecinţele pe care le poate avea

schimbarea incadrării juridice, legea de procedură penală prevede că, in faţa primei instanţe, această

schimbare nu poate avea loc decat in anumite condiţii, a căror indeplinire constituie o garanţie atat a

dreptului la apărare al părţilor şi, in primul rand, al inculpatului, cat şi a soluţionării corecte a cauzei.

Aceste condiţii sunt prevăzute in art. 334 C.proc.pen. şi se referă la obligaţia instanţei de a pune in

discuţia părţilor noua incadrare, procurorul şi părţile urmand să-şi expună concluziile cu privire la

necesitatea şi la temeiurile schimbării incadrării juridice, insăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia

asupra consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului, şi anume dreptul de a cere

lăsarea cauzei mai la urmă sau amanarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea in raport cu noua

incadrare. Nu are relevanţă dacă schimbarea incadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau

mai gravă, deoarece in ambele cazuri inculpaţii au fost privaţi deposibilitatea de a formula o apărare,

in raport cu fapta in noua ei incadrare juridică (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1050/2004,

www.scj.ro)

- in vederea asigurării respectării principiului contradictorialităţii, legea prevede obligaţia instanţei de a

inştiinţa la inceputul cercetării judecătoreşti pe inculpat cu privire la dreptul de a pune intrebări

coinculpaţilor,

celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii in tot cursul cercetării judecătoreşti, cand socoteşte

că

este necesar (art. 322 C.proc.pen.); de asemenea părţile trebuie să fie legal citate pentru a participa la

judecată;

- principiul contradictorialităţii se află intr-o stransă legătură cu principiul egalităţii armelor.

2.5. Principiul nemijlocirii

- este principiul specific fazei de judecată, potrivit căruia instanţa trebuie să perceapă direct, nemijlocit

mijloacele de probă ce se administrează in cauză, precum şi susţinerile procurorului sau ale părţilor din

proces;

- principiile contradictorialităţii şi oralităţii se imbină cu principiul nemijlocirii, potrivit căruia judecătorul

„percepe direct, nemijlocit, toată activitatea părţilor şi a subiecţilor procesuali secundari; ascultă părţile,

martorii,

direct, nemijlocit (...). Sub ochii şi urechile judecătorului şi a părţilor se petrece toată desfăşurarea

dezbaterii.

Judecătorul este deci pus in situaţia de a percepe şi de a aprecia elementele dezbaterii şi probele, de visu et

de

auditu, in şedinţă, in prezenţa şi sub controlul părţilor interesate şi chiar a publicului asistent. Şi numai pe

cele

văzute şi auzite in dezbatere şi discutate acolo, sub observaţia şi controlul său nemijlocit, işi va putea

intemeia

judecătorul convingerea sa" (Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi. IV, 1946, p. 214);

Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărari judecătoreşti, probele stranse in cursul

urmăririi penale şi invocate in rechizitoriu trebuie verificate in cursul cercetării judecătoreşti in mod

nemijlocit, oral, contradictoriu şi in şedinţă publică, in conformitate cu dispoziţiile art. 289 şi art. 290

C.proc.pen. Numai după verificarea acestor probe, inclusiv privitor la legalitatea obţinerii lor, in

condiţiile arătate, deci cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii,

publicităţii şi după administrarea din oficiu, sau la cererea părţilor, a oricăror alte probe necesare

aflării adevărului, instanţa poate reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, pe această

bază, să pronunţe soluţia, ca unic rezultat impus de probe. Or, in cauză, deşi inculpaţii au negat

constant faptele şi vinovăţia şi au invocat nelegalitatea probelor obţinute in faza de urmărire penală,

solicitand verificarea constatărilor făcute de organele de poliţie printr-o expertiză, prin audierea unor

martori şi prin alte probe solicitate oral şi in scris, in mod nejustificat, după ce a incuviinţat unele

dintre probe, instanţa a revenit apoi asupra lor, iar pe altele le-a respins. Procedand in acest mod, şi

neavand rol activ, instanţa a pronunţat hotărarea de condamnare numai pe baza unei cercetări

judecătoreşti superficiale, care s-a rezumat la audierea a trei martori, prin ale căror declaraţii nu s-a

ajuns la stabilirea certă a adevărului şi care nu oferă suportul probator necesar pronunţării unei soluţii

temeinice şi legale (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5567/2004, www.legalis.ro)

- in vederea asigurării nemijlocirii a fost reglementat principiul continuităţii completului de judecată,

potrivit

căruia judecarea unei cauze penale se face pe parcursul intregului proces de acelaşi complet de judecată

căruia i-a

fost repartizată aleatoriu cauza;

- in doctrină se arată că principiul continuităţii completului de judecată presupune că „intreaga dezbatere se

desfăşoară sub ochii aceloraşi judecători, in mod neintrerupt, continuu, pentru ca astfel judecătorii să aibă o

documentare minuţioasă asupra fiecărui moment al dezbaterii şi să-şi formeze o idee unitară asupra

ansamblului

procesului dezbătut" (Tr. Pop, Drept procesual penal. Partea specială, voi. IV, 1946, p. 214);

- in mod excepţional, dacă menţinerea componenţei completului nu este posibilă, schimbarea acesteia se

poate

realiza, fără a fi necesară refacerea actelor deja efectuate, pe parcursul cercetării judecătoreşti, insă cel tarziu

pană

la inceperea dezbaterilor (nemijlocire parţială)-,

- dacă schimbarea completului intervine după inceperea dezbaterilor reluarea dezbaterilor este obligatorie, in

această etapă procesuală nemijlocirea fiind necesar a fi totală-, sancţiunea nerespectării acestei reguli este

nulitatea absolută a hotărarii, fiind incălcată o dispoziţie procedurală ce reglementează compunerea

completului

de judecată;

- deliberarea şi pronunţarea hotărarii se face, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai de membrii

completului

in faţa căruia a avut loc dezbaterea (art. 292 C.proc.pen., art. 307 C.proc.pen.);

- colegiul de conducere al instanţei stabileşte compunerea completelor de judecată la inceputul anului,

urmărind asigurarea continuităţii acestora. Incidentele procedurale ivite in cursul procesului, altele decat cele

referitoare la compunerea completelor de judecată, se soluţionează in condiţiile legii cu respectarea

principiul

continuităţii completului de judecată, precum şi a normelor privind repartizarea aleatorie in cazul in care nu

se

poate aplica principiul continuităţii; in aceleaşi condiţii se soluţionează şi declaraţiile de abţinere sau cererile

de

recuzare a procurorului, magistratului-asistent sau grefierului de şedinţă in caz de disjungere, dosarul nou-

format

se repartizează aceluiaşi complet pentru respectarea principiul continuităţii completului de judecată.

§3. Dispoziţiile generale privind judecata

3.1. Pregătirea şedinţei de judecată

- cauzele sunt repartizate aleatoriu fiecărui complet de judecată, care ia de indată, prin rezoluţia

preşedintelui

măsuri privind pregătirea primului termen de judecată, dispunand citarea părţilor, adrese către barou in

vederea

desemnării unui apărător din oficiu atunci cand asistenţa juridică este obligatorie, incunoştinţarea părţii

vătămate

că se poate constitui parte civilă pană la citirea actului de sesizare etc.;potrivit Legii nr. 202/2010 completul

investit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor, să preschimbe primul termen

cu

respectarea principiului continuităţii completului in situaţia in care din motive obiective instanţa nu işi poate

desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori in vederea soluţionării cu celeritate a cauzei.

Preschimbarea

termenului se dispune prin rezoluţia judecătorului, in camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Părţile vor fi

citate

de indată pentru noul termen fixat;

- in cazul in care inculpatul este arestat preventiv, preşedintele completului ia măsuri pentru dezbaterea de

urgenţă a legalităţii şi temeiniciei stării de arestI potrivit art. 3001 C.proc.pen., dispunand aducerea

inculpatului

arestat, informarea avocatului său, ori desemnarea unui avocat din oficiu, incunoştinţarea procurorului;

- grefierul intocmeşte lista de şedinţă, care se afişează cu 24 ore inaintea termenului de judecată; la

intocmirea

listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dandu-se intaietate cauzelor in care sunt deţinuţi şi

celor cu

privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă;

- inainte de primul termen, judecătorul studiază dosarul cauzei, permiţand totodată consultarea acestuia de

către părţi şi apărătorii acestora sau de către procuror; părţilor şi procurorului li se poate incuviinţa

fotocopierea

actelor din dosar, cu respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia datelor care au caracter personal.

3.2. Reguli generale referitoare la desfăşurarea şedinţei de judecată

3.2.1. Completul de judecată. Atribuţiile preşedintelui completului

A. Completul de judecată

- este organul judiciar care in cadrul instanţei de judecată exercită atribuţiile procesuale ale acesteia;

- compunerea instanţei reprezintă alcătuirea completului de judecată cu numărul de judecători prevăzuţi de

lege, in vederea judecării cauzelor penale; in materie penală completul de judecată este alcătuit numai din

judecători; in primă instanţă completul de judecată este compus dintr-un singur judecător (sistemul

judecătorului

unic), in vreme ce in căile ordinare de atac completul este compus din doi (apel), respectiv trei judecători

(recurs);

cauzele date, potrivit legii, in competenţa inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se judecă, după caz, in complet

format

din 3, respectiv 5 judecători din cadrul secţiei penale; in vederea respectării principiului continuităţii

completului

de judecată, acesta trebuie să rămană, pe cat posibil, acelaşi in tot cursul judecăţii cauzei, iar cand nu este

posibil,

el se poate schimba, insă numai pană la inceperea dezbaterilor; orice schimbare in compunerea completului

ulterioară inceperii dezbaterii atrage reluarea dezbaterilor de la inceput; nerespectarea dispoziţiilor legale

referitoare la modul de compunere a instanţelor de judecată este sancţionată cu nulitatea absolută, avand

drept

consecinţă desfiinţarea sau casarea hotărarii pronunţate de instanţa greşit compusă;

- constituirea instanţei este noţiunea utilizată pentru a desemna ansamblul subiecţilor oficiali ce compun

instanţa şi care participă la şedinţa de judecată la un termen determinat; instanţa se constituie din completul

de

judecată, procuror (de şedinţă) şi grefierul de şedinţă;

- colegiile de conducere ale instanţelor stabilesc compunerea completului de judecată la inceputul anului,

urmărind asigurarea continuităţii completului;

- schimbarea membrilor completului de judecată se face in mod excepţional, pe baza criteriilor obiective

stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti;

- repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face in mod aleatoriu, in sistem informatizat; cauzele

repartizate unui complet nu pot fi trecute altui complet decat in condiţiile prevăzute de lege; pe perioada

vacanţei

I A se vedea Titlul I, Capitolul VIII, §3.

judecătoreşti se pot forma complete separate, pentru a se asigura soluţionarea cauzelor urgente sau a celor

care

impun celeritate;

- incidentele procedurale referitoare la compunerea completului de judecată se soluţionează cu respectarea

normelor de procedură şi a normelor de repartizare aleatorie a cauzelor; incidentele procedurale referitoare

la toţi

membrii completului (incompatibilitatea, recuzarea sau abţinerea) se soluţionează de completul de judecată

cu

numărul imediat următor, care judecă in aceeaşi materie; dacă in materia respectivă nu există decat un singur

complet, incidentele procedurale referitoare la toţi membrii completului se soluţionează de completul

imediat

următor, indiferent de materia in care judecă; dacă in urma soluţionării incidentelor procedurale se constată

că, din

motive prevăzute de lege, completul de judecată căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este in măsură

să

judece, dosarul se repartizează completului următor celui care a soluţionat incidentul procedural sau, dacă nu

există un asemenea complet, cauza va fi judecată de completul care a soluţionat incidentul procedural; in

situaţia

in care incidentele procedurale se referă numai la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea

acestora se face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin

planificarea de permanenţă, pe materii, realizată semestrial; completul astfel constituit păstrează cauza

pentru

judecată in situaţia in care, in urma soluţionării incidentelor procedurale, stabileşte că judecătorul sau

judecătorii

cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei; dacă judecata se

amană, la termenul următor constituirea completului se face cu judecătorul de permanenţă planificat pentru

acea

zi;

- in caz de absenţă a unui judecător, compunerea completului se realizează prin participarea judecătorilor

din

planificarea de permanenţă;

- in situaţia recalificării căilor de atac se procedează astfel: dacă apelul este recalificat in recurs, completul

de

judecată va fi intregit cu un judecător din lista de permanenţă, iar dacă recursul este recalificat in apel,

completul

de judecată va fi format din primii 2 judecători ai completului de recurs.

B. Atribuţiile preşedintelui completului

- preşedintele conduce şedinţa, indeplinind toate indatoririle pe care le are de la lege şi decide asupra

cererilor

formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată in căderea completului;

în cursul judecaţii, preşedintele poate respinge întrebările formulate de părţi şi de procuror, dacă

acestea nu sunt concludente şi utile judecării cauzei.3.2.2. Citarea părţilor la judecată

- judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este

indeplinită;

f\

Nefiind citată in mod corect, inculpata nu a cunoscut termenul de judecată şi nu s-a prezentat la

proces pentru a se apăra, situaţie in care se constată că s-a produs o vătămare a drepturilor acesteia.

Judecand cauza cu procedura de citare a inculpatei neindeplinită potrivit legii, prima instanţa a

pronunţat o hotărare bazată pe un act lovit de nulitate relativă, conform art. 197 alin. (1) C.proc.pen. şi,

intrucat vătămarea nu poate fi inlăturată decat prin anularea actului, recursul a fost admis, hotărarea

atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare primei instanţe (C.S.J., secţia

penală, decizia nr. 1857/1993, www.legalis.ro)

- neprezentarea părţilor citate nu impiedică judecarea cauzei; cand instanţa consideră că este necesară

prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amanand in acest scop

judecata;

- potrivit Legii nr. 202/2010 in cazul in care este lipsă de procedură sau un viciu al procedurii de citare,

infăţişarea părţii nelegal citată in instanţă, in persoană sau prin reprezentant (in cazul persoanelor juridice),

ori

prin avocat ales sau avocat din oficiu (dacă acesta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată), acoperă

orice

nelega- litate survenită in procedura de citare. Este prevăzut astfel, un caz de acoperire a nulităţii relative

referitoare la procedura de citare prin prezentarea părţii in instanţă, personal sau prin reprezentanţi ;

- luarea in cunoştinţă a termenului de judecată este procedura prin care unii subiecţi procesuali sunt

informaţi despre termenul de judecată fixat, nemaifiind necesară citarea lor; părţile prezente personal la un

termen

de judecată iau in cunoştinţă noul termen, nemaifiind citate pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la

vreunul din aceste termene; tot astfel, prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut că şi in situaţia in care partea,

persoană fizică sau juridică, este reprezentată la un termen de judecată prin avocat ales, prin avocat din

oficiu care

a luat legătură cu partea reprezentată, ori in cazul in care se prezintă la termenul de judecată un alt

reprezentant al

părţii, persoană juridică, se consideră că are termen in cunoştinţă; de asemenea are termen in cunoştinţă,

partea

căreia, personal, prin reprezentant sau apărător ales sau prin funcţionarul sau persoana insărcinată cu

primirea

corespondenţei, i s-a inmanat in mod legal citaţia pentru un termen de judecată;

- in scopul desfăşurării cu celeritate a procedurilor penale, prin Legea nr. 202/2010 a fost reglementată o

procedură flexibilă de preschimbare a termenului. Astfel, completul investit cu judecarea unei cauze penale

poate,

din oficiu sau la cererea părţilor, să preschimbe termenul luat in cunoştinţă cu respectarea principiului

continuităţii completului in situaţia in care din motive obiective instanţa nu işi poate desfăşura activitatea de

judecată la termenul fixat ori in vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. Preschimbarea termenului se

dispune

prin rezoluţia judecătorului, in camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Părţile vor fi citate de indată pentru

noul

termen fixat;

- cand judecata se amană, martorii, experţii şi interpreţii prezenţi iau in cunoştinţă noul termen, nemaifiind

necesară citarea lor; la cererea persoanelor care iau termenul in cunoştinţă, instanţa le inmanează citaţii, spre

a le

servi drept justificare la locul de muncă, in vederea prezentării la noul termen;

- judecata in continuare presupune judecarea in cadrul aceleiaşi şedinţe de judecată a unei cauze penale,

chiar

dacă şedinţa a fost intreruptă, pentru motive intemeiate, pe un interval de timp scurt (de pildă, pentru a oferi

posibilitatea părţilor de a depune un inscris pe care nu il au asupra lor dar pe care il pot aduce de indată, sau

intreruperea şedinţei de judecată ca urmare a orei avansate şi a stării de oboseala a părţilor, cu menţiunea

reluării

in continuare a activităţii procesuale după un anumit interval de timp, in aceeaşi zi sau in ziua următoare);

intreruperile nu echivalează cu amanarea, iar reluarea nu are semnificaţia unui nou termen; cand judecata

rămane

in continuare, părţile şi celelalte persoane care participa la proces nu se mai citează;

- militarii sunt citaţi la fiecare termen; deţinuţii sunt citaţi, de asemenea, la fiecare termen;

incălcarea dispoziţiile relative la citare poate atrage aplicarea sancţiunii nulităţii relative, in

condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C.proc.pen.Din actele existente la dosarul cauzei, rezultă intr-adevăr

că pană la momentul la care inculpatul s-a prezentat in faţa instanţei, fiind audiat (şi arestat preventiv),

la mai multe termene de judecată succesive instanţa de fond a administrat probatorii, audiind o mare

parte din martorii din acte, in condiţiile in care din incheierile intocmite pentru termenele respective a

rezultat că procedura a fost nelegal indeplinită cu o serie de părţi vătămate sau civile. Mai mult, o parte

din martori au fost audiaţi sub rezerva reaudierii lor ulterioare, aspect ce rezultă atat din incheierile de

şedinţă, cat şi din menţiunile efectuate pe declaraţiile luate in cauză. Chiar dacă, procedand astfel,

instanţa de fond a incălcat dispoziţiile art. 291 alin. (1) C.proc.pen., această neregularitate procedurală

este prevăzută sub sancţiunea nulităţii relative, putand fi invocată in condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4)

C.proc.pen., aşadar numai de către partea ale cărei drepturi procesuale au fost incălcate, in termenul

prevăzut de lege şi cu dovedirea vătămării ce i-a fost adusă şi care nu ar putea fi inlăturată decat prin

anularea actului, respectiv desfiinţarea hotărarii judecătoreşti pronunţate şi trimiterea cauzei spre

rejudecare. Or, verificand aceste condiţii legale, Curtea a constatat că inculpatul putea invoca o

asemenea nulitate, cu consecinţa reaudierii martorilor audiaţi iniţial cu lipsă de procedură, la primul

termen de judecată cu procedura completă, respectiv la momentul la care acesta s-a prezentat şi a fost

audiat de către instanţa de fond. insă, din actele existente la dosar a rezultat nu numai faptul că

inculpatul nu a formulat o asemenea cerere in termenul legal, ci şi faptul că el nu a solicitat nicicand,

pe parcursul judecăţii, de la arestarea sa preventivă şi pană la finalizarea cercetării judecătoreşti in

primă instanţă, reaudierea martorilor deja audiaţi, ci doar a insistat in administrarea acelor probe care

nu fuseseră incă administrate pană la momentul prezenţei sale in instanţă, preluand practic şi

insuşindu-şi astfel probatoriul administrat pană la acea dată. Mai mult, inculpatul nu a putut dovedi

nici vătămarea care i s-a adus prin audierea martorilor in aceste imprejurări, căci aceasta s-a făcut in

condiţiile in care lipsa de procedură la termenele respective a fost doar cu părţi vătămate sau civile, iar

nu cu inculpatul (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3587/2005, www.legalis.ro)

3.2.3. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi

- preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţa, cauza a cărei judecare este la rand,

dispunand facerea apelului părţilor şi al celorlalte persoane citate, şi constata care din ele s-au prezentat;

- părţile se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia,

preşedintele avand indatorirea să stabilească identitatea acestora.

3.2.4. Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei

- preşedintele completului veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putand lua măsurile

necesare in acest scop;

- părţile şi persoanele care asistă la şedinţa de judecata sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei; cand o

parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa sau nesocoteşte măsurile luate, preşedin:ele ii atrage atenţia să

respecte disciplina, iar in caz de repetare ori de abateri grave, dispune indepărtarea ei din sala; partea

indepărtată

este chemată in sala inainte de inceperea dezbaterilor, cand preşedintele ii aduce la cunoştinţă actele

esenţiale

efectuate in lipsă şi ii citeşte declaraţiile celor ascultaţi;

in practicaua hotărarii se menţionează că inculpatul a tulburat solemnitatea şedinţei, motiv pentru

care a fost inlăturat din sala de judecată, fără să existe alte precizări referitoare la contextul şi

imprejurările derulării acestui comportament. Dispunand indepărtarea din sală a inculpatului, conform

art. 298 alin. (4) C.proc.pen., preşedintelui ii incumbă obligaţia ca inainte de inceperea dezbaterilor, să

il cheme pe inculpat in sala de şedinţă, să ii aducă la cunoştinţă actele esenţiale efectuate in lipsă şi să

ii citească declaraţiile celor ascultaţi, conform alin. (5) al aceluiaşi articol. Neprocedand in acest fel şi

luand doar act de manifestarea de voinţă a părţii vătămate in sensul retragerii plangerii prealabile,

inculpatul a fost privat de posibilitatea de a cere, in conformitate cu art. 13 alin. (1) C.proc.pen.,

continuarea procesului penal, cerere pe care nu a putut să o formuleze decat in faza procesuală a căii

de atac. Drept urmare, tribunalul a admis recursul inculpatului, a casat sentinţa penală recurată şi a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe (Trib. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr.

366/R/2004, in Cpp Ad. 2, p. 656)

3.2.5. Constatarea infracţiunilor de audienţă

- infracţiunea de audienţă este infracţiunea săvarşită in timpul şedinţei de judecată (de exemplu, ultrajul

săvarşit impotriva procurorului ce participă la şedinţa de judecată);

- constatarea infracţiunii de audienţă se face de preşedintele completului in situaţia in care in timpul şedinţei

de judecată se săvarşeşte o faptă prevăzută de legea penală;

- preşedintele completului de judecată intocmeşte un proces-verbal in care constată fapta şi identifică pe

făptuitor; acest proces-verbal reprezintă actul de incepere a urmăririi penale cu privire la persoana care a

săvarşit

infracţiunea de audienţă şi va fi trimis procurorului in vederea efectuării urmăririi penale;

H

Preşedintele completului de judecată a intocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii de

audienţă, a identificat pe făptuitor şi pe martori, aspecte consemnate in incheierea de şedinţă. Nu era

necesar ca in cuprinsul procesului- verbal intocmit conform art. 299 C.proc.pen. să se consemneze

depoziţia inculpatului şi a martorilor, intrucat dispoziţiile legale mai sus menţionate nu prevăd acest

lucru. Procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă fiind intocmit cu respectarea

dispoziţiilor procedurale şi corespunzător din punct de vedere al conţinutului, nu are relevanţă juridică

imprejurarea că nu s-a intocmit pe loc şi că a fost inaintat la Parchet după cateva zile. Important este

faptul că s- a făcut menţiune in incheierea de şedinţă cu privire la incidentul produs, iar după

terminarea şedinţei de judecată, magistratul a intocmit actul procedural care, ulterior, a fost inaintat la

Parchet de către conducerea Judecătoriei (C.A. Iaşi, secţia penală, decizia nr. 158/2000, in Cpp Ad. 2,

p. 837)

- instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a invinuitului pe o durată de cel mult 10 zile,

iar

preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia; despre luarea acestei măsuri se face menţiune in

incheierea de

şedinţă; invinuitul arestat este trimis de indată procurorului impreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de

arestare.

3.2.6. Verificarea regularităţii actului de sesizare al instanţei

- este obligaţia ce incumbă instanţei de a verifica, din oficiu, la prima infăţişare cu părţile legal citate,

legalitatea rechizitoriului intocmit de procuror, in vederea stabilirii dacă actul de sesizare este apt să

investească in

mod valabil instanţa de judecată;

- verificarea legalităţii actului de sesizare se face la primul termen cu procedura legal indeplinită;

- instanţa de judecată verifică dacă rechizitoriul a fost intocmit de procurorul din cadrul parchetului

competent, dacă cuprinde menţiunile prevăzute de art. 263 C.proc.pen., precum şi dacă a fost verificat sub

aspectul legalităţii şi temeiniciei potrivit art. 264 alin. (2) C.proc.pen.;

- cand se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi inlăturată de indată,

şi nici prin acordarea unui termen, dosarul se restituie, prin sentinţă, procurorului, in vederea refacerii

acestuia;

- in cazul in care instanţa de judecată constată că actul de sesizare este legal intocmit, constată aceasta prin

incheiere, investindu-se cu judecarea cauzei; incheierea prin care se constată legalitatea actului de sesizare

poate fi

atacată numai odată cu fondul;

- instanţa nu poate indrepta erorile materiale din rechizitoriu, procurorul care a intocmit actul fiind singurul

competent sa dispună această măsură;

U.

Hotărarea instanţei de fond prin care s-a dispus restituirea dosarului procurorului, in vederea

refacerii actului de sesizare, in temeiul art. 300 alin. (2) C.proc.pen., este supusă căii ordinare de atac a

recursului intr-un termen de 3zile de la pronunţare psntru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei

lipsă, potrivit art. 332 alin. (4) C.proc.pen. (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 28/2007, www.legalis.ro)

3.2.7. Rezolvarea chestiunilor incidente

- chestiuni incidente sunt cereri, excepţii pe care instanţa de judecată le poate invoca din oficiu in legătură cu

desfăşurarea procedurilor sau care pot fi invocate de procuror ori de părţi (de pildă, existenţa unui viciu de

procedură, neaducerea la judecată a inculpatului arestat preventiv);

- instanţa se pronunţă asupra chestiunilor incidentale prin incheiere motivată după ascultarea procurorului şi

a

părţilor;

- instanţa se pronunţa prin incheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate in cursul judecaţii (de pildă,

extinderea procesului penal cu privire la alte persoane, menţinerea stării de arest, revocarea măsurilor

asigurătorii

etc.)

3.2.8. Suspendarea judecăţii

- este măsura ce constă in intreruperea judecării unei cauze penale pe care o poate dispune instanţa de

judecată

prin incheiere motivată:

i) in cazul in care constată, pe baza unei expertize medico-legale, că inculpatul suferă de o boală gravă care

il

impiedică să participe la judecată; suspendarea este posibilă şi in cazul in care starea de boală este rezultatul

propriei activităţi a inculpatului;

'■'.! in cazul in care inculpatul a fost internat medical pentru „delir cronic sistematizat", boală psihică ce

duce la

tulburări de conştiinţă şi discernămant, se justifică suspendarea judecăţii pană la insănătoşire (Trib. Suprem,

secţia

penală, decizia nr. 2323/1970, in Repertoriu 1969-1975, p. 235)

- in situaţia in care au fost trimişi in judecată mai mulţi inculpaţi, iar cauza de suspendare priveşte numai pe

unul/unii dintre aceştia şi disjungerea nu este posibilă, se va dispune suspendarea judecăţii intregii cauze

penale;

- dacă boala gravă de care suferă inculpatul exista la momentul săvarşirii infracţiunii, fiind de natură a

conduce la reţinerea iresponsabilităţii acestuia, instanţa va dispune achitarea [art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen.

raportat la art. 10 lit. e) C.proc.pen.], iar nu suspendarea judecăţii;

- incheierea dată in prima instanţă prin care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei poate fi atacată separat

cu

recurs la instanţa superioară in termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare,

pentru cei lipsă; recursul nu suspendă executarea şi se judecă in termen de 3 zile;

Potrivit art. 303 alin. (3) C.proc.pen., numai incheierea dată in primă instanţă prin care s-a dispus

suspendarea

cauzei poate fi atacată separat cu recurs. Prin urmare, incheierea prin care instanţa de apel a respins cererea

de

suspendare nu poate fi atacată separat cu recurs (C.A. Suceava, decizia penală nr. 290 din 9 mai 2005, in

Cpp Ad.

1, p. 444).

- suspendarea judecăţii durează pană cand starea sănătăţii inculpatului ii va permite acestuia să participe la

judecată (nu poate fi dispusă ab initio pe o perioadă determinată), reluarea procesului avand loc din oficiu-,

pe

parcursul suspendării judecăţii, instanţa trebuie să se informeze periodic dacă subzistă cauza care a

determinat

suspendarea;

ii) pe durata medierii, in cazurile in care această procedură este posibilă. Suspendarea judecăţii se dispune

de

instanţă prin incheiere in temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere; suspendarea durează

pană

cand procedura medierii se inchide, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere;

procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că părţile nu

s-au

impăcat sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni de la data semnării contractului

de

mediere (art. 70 din Legea nr. 192/2006).

iii) in cazul in care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane in vederea judecării intr-o cauza penală,

instanţa pe rolul căreia se afla cauza poate dispune, prin incheiere motivată, suspendarea judecaţii pană la

data la

care statul solicitat va comunica hotărarea sa asupra cererii de extrădare-,

- incheierea instanţei este supusă recursului in termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi

de

la comunicare, pentru cei lipsă; recursul se judecă in termen de 3 zile;

- dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat intr-o cauză cu mai mulţi inculpaţi, instanţa poate dispune,

in interesul unei bune judecaţi, disjungerea cauzei;

- urmare a modificării Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prin

Legea

nr. 177/2010 sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate ridicată in faţa instanţei,

nu

mai suspendă judecarea cauzei; hotărarile definitive pronunţate in cauzele in care Curtea Constituţională a

admis

o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată in cauză s-a intemeiat pe

dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, in mod necesar şi

evident,

nu pot fi disociate de prevederile menţionate in sesizare.

3.2.9. inregistrarea şedinţei de judecată. Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată

- desfăşurarea şedinţei de judecată se inregistrează cu mijloace tehnice audio;

- in cursul şedinţei de judecata grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului; procurorul şi părţile pot

cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte; in caz de contestare, de către participanţii la proces, a

notelor

grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza inregistrărilor din şedinţa

de

judecată;

- după terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, cate o copie de pe notele

grefierului; notele grefierului pot fi contestate pană la termenul următor.

3.2.10. Deliberarea

- este activitatea desfăşurată de completul de judecată, după incheierea dezbaterilor, in vederea stabilirii

soluţiei ce urmează a fi pronunţată in cauza penală;

- pentru motive temeinice deliberarea (şi, pe cale de consecinţă, pronunţarea) se poate amana cel mult 15

zile:

- deliberarea are loc in secret, cu participarea numai a membrilor completului in faţa căruia a avut loc

dezbaterea;

- păstrarea secretul deliberării reprezintă o obligaţie ce incumbă membrilor completului de judecată in faţa

căruia a avut loc dezbaterea, referitoare la modul de desfăşurare al deliberării, fiind in acelaşi timp şi o

garanţie a

independenţei judecătorilor;

- completul de judecată deliberează mai intai asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de

drept,

atat cu privire la acţiunea penală cat şi la acţiunea civilă;

- deliberarea priveşte existenţa faptei şi vinovăţiei făptuitorului, stabilirea pedepsei principale, accesorii sau

complementare, după caz, deducerii privării de libertate, soluţiei ce urmează a fi pronunţată cu privire la

acţiunea

civilă, cheltuielile judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme necesare pentru justa soluţionare a

cauzei;

- toţi membrii completului de judecată au indatorirea să-şi spună părerea asupra chestiunilor de fapt şi de

drept ale cauzei; preşedintele completului işi spune părerea cel din urmă; hotărarea trebuie să fie rezultatul

acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării; cand

unanimitatea nu poate fi intrunită, hotărarea se ia cu majoritate; dacă din deliberare rezultă mai mult decat

două

păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de

părerea

sa; motivarea opiniei separate este obligatorie; dacă completul de judecată este format din doi judecători şi

unanimitatea nu poate fi intrunită, judecarea cauzei se reia in complet de divergenţă prin includerea in

completul

iniţial a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din

planificarea

de permanenţă;

- in cazul in care cu ocazia deliberării instanţa constată că nu au fost lămurite toate imprejurările cauzei,

fiind

necesară administrarea unor probe noi, va dispune repunerea cauzei pe rol şi reluarea cercetării

judecătoreşti; in

situaţia in care instanţa constată că trebuie să mai supună in dezbaterea părţilor şi a procurorului anumite

situaţii

de fapt sau de drept va dispune repunerea cauzei pe rol şi reluarea dezbaterilor; in ambele ipoteze citarea

părţilor

este obligatorie;

- rezultatul deliberării se consemnează in minută; in cazul in care hotărarea se ia cu opinie majoritară, in

aceeaşi minută este consemnată şi opinia separată, după opinia majoritară şi semnătura judecătorilor care se

află in

majoritate;

in speţă, in minută in care s-a consemnat rezultatul deliberării apar mai multe ştersături. Spre

exemplu, menţiunea aplicării dispoziţiilor art. 74-76 C.pen. a fost tăiată cu o linie, fără a fi semnată de

judecători. Pe de altă parte, in dispozitivul hotărarii, una din pedepse este coborată sub minimul

special, fără a se face aplicarea art. 74-76 C.pen. şi nici in considerente nu se specifică acest lucru.

Avand in vedere aceste contradicţii şi modificări, instanţa de recurs nu a putut stabili care a fost voinţa

reală a judecătorilor la pronunţarea soluţiei, respectiv dacă acele modificări din minută le aparţin sau

nu. in consecinţă, cum incălcările dispoziţiilor legale au adus o vătămare inculpatului, care nu poate fi

inlăturată decat prin anularea hotărarii, curtea a admis recursul inculpatului, a casat decizia şi a trimis

cauza aceluiaşi tribunal, pentru rejudecare (C.A. Suceava, secţia penală, decizia nr. 226/2005, in Cpp

Ad. 2, p. 884)

- minuta se intocmeşte in două exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt

se

depune, spre conservare, la dosarul instanţei; intocmirea minutei este obligatorie cand se soluţionează cauza

printr-o hotărare judecătorească, precum şi in cazurile in care judecătorul sau instanţa dispun asupra

măsurilor

preventive; minuta se semnează de membrii completului de judecată şi trebuie să cuprindă toate menţiunile

prevăzute pentru dispozitivul hotărarii; lipsa minutei, nesemnarea acesteia de către toţi membrii completului,

semnarea minutei de alţi judecători decat cei care au făcut parte din completul care au pronunţat-o,

contradicţia

dintre minută şi dispozitivul hotărarii sunt sancţionate cu nulitatea absolută a hotărarii pronunţate;

intocmirea minutei constituie garanţia că rezultatul judecăţii inscris in dispozitiv este expresia

deliberării judecătorilor care au pronunţat hotărarea şi care o semnează. Lipsa minutei face imposibilă

verificarea concordanţei dispozitivului hotărarii cu soluţia adoptată in urma deliberării şi a

componenţei completului de judecată care a pronunţat-o. in consecinţă, hotărarea este lovită de

nulitatea absolută prevăzută la art. 197 alin. (2) C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.

2076/1996, www.legalis.ro)

- minuta se citeşte in şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier

(pronunţarea hotărarii)-, la pronunţare nu se citează părţile; pentru motive temeinice pronunţarea poate fi

amanată cel mult 15 zile de la

data incheierii dezbaterilor;

&

Hotărarea se pronunţă in şedinţă publică, iar minuta, care trebuie să aibă conţinutul dispozitivului,

urmează a avea şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut in şedinţa publică. Lipsa din minută a acestei

menţiuni nu atrage, insă, nulitatea absolută a hotărarii intrucat incălcarea dispoziţiei legale menţionate

nu face parte dintre cele prevăzute de art. 197 alin. (2) C.proc.pen., ci nulitatea relativă dacă sunt

intrunite condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C.proc.pen. in situaţia in care dispozitivul hotărarii conţine

menţiunea că pronunţarea s-a făcut in şedinţă publică, inculpatului neaducandu-i-se nicio vătămare, se

reţine că nu sunt intrunite condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C.proc.pen. (C.S.J., secţia penală, decizia nr.

1656/1995, www.legalis.ro)

- după pronunţarea hotărarii, soluţia este trecută şi in condica de şedinţă a instanţei.

3.2.11. Hotărarile judecătoreşti

- hotărarea judecătorească este actul procesual prin care se instanţa de judecată sau judecătorul soluţionează

o

cauză penală sau anumite aspecte ale acesteia.

A. Felurile hotărarilor judecătoreşti

- hotărarile judecătoreşti se impart in:

i) incheieri

- sunt acele hotărari judecătoreşti prin care judecătorul sau instanţa se pronunţă fie asupra unor chestiuni de

fapt şi de drept ridicate in cursul judecăţii fără să se dezin- vestească sau să judece fondul cauzei, fie asupra

măsurilor preventive sau asigurătorii ori cu privire la unele procedee probatorii (de pildă percheziţia,

interceptarea

şi inregistrarea convorbirilor telefonice);

- sunt incheieri toate hotărarile instanţei de judecată pronunţate in cursul judecăţii, cu excepţia sentinţelor şi

a

deciziilor;

- incheierea de şedinţă este hotărarea in cuprinsul căreia se consemnează desfăşurarea şedinţei de judecată;

incheierea de şedinţă cuprinde: ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu

publică; numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului; numele şi prenumele părţilor,

apărătorilor

şi ale celorlalte persoane care participă in proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care

au

lipsit, cu arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la indeplinirea procedurii; enunţarea

faptei

pentru care inculpatul a fost trimis in judecată şi textele de lege in care a fost incadrată fapta; inscrisurile

care s-au

citit in şedinţă; cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces;

concluziile procurorului şi ale părţilor; măsurile luate in cursul şedinţei;

- incheierea de şedinţă se intocmeşte de grefier in termen de 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se

semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier; in cazul in care hotărarea se pronunţă in ziua

in

care a avut loc judecata, nu se intocmeşte o incheiere separată, datele cu privire la această ultimă şedinţă

urmărind

a fi cuprinse in practicaua sentinţei/deciziei;

ii) sentinţe sunt hotărarile prin care instanţa de judecată (indiferent de gradul acesteia) se pronunţă in primă

instanţă intr-o cauză penală sau prin care se dezin- vesteşte fără a pronunţa o soluţie (de pildă, sentinţele prin

care

se dispune restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale sau cele prin care se declină

competenţa);

iii) decizii sunt hotărarile judecătoreşti pronunţate de instanţa ce judecă apelul, recursul, contestaţia in

anulare; de asemenea, inalta Curte de Casaţie şi Justiţie pronunţă decizii prin care soluţionează recursurile in

interesul legii.

B. Structura hotărarii judecătoreşti

- hotărarea judecătorească (indiferent de felul acesteia) cuprinde:

1. Partea introductivă (practicaua) care este prima parte componentă a hotărarii judecătoreşti, ce

cuprinde: i)

ziua, luna, anul şi denumirea instanţei; ii) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică; iii) numele şi

prenumele

judecătorilor, procurorului şi grefierului; iv) numele şi prenumele părţilor, apărătorilor şi ale celorlalte

persoane

care participă in proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu arătarea

calităţii

lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la indeplinirea procedurii; v) enunţarea faptei pentru care inculpatul

a

fost trimis in judecată şi textele de lege in care a fost incadrată fapta; vi) inscrisurile care s-au citit in şedinţă;

vii)

cererile de orice natură formulate de procuror, de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces; viii) concluziile

procurorului şi ale părţilor; ix) măsurile luate in cursul şedinţei;

- in cazul in care instanţa a amanat pronunţarea, intocmind o incheiere separată in acest sens (ce face parte

integrantă din hotărare), partea introductivă va cuprinde numai: denumirea instanţei care a judecat cauza,

data

pronunţării hotărarii, locul unde a fost judecată cauza, numele şi prenumele membrilor completului de

judecată,

ale procurorului şi ale grefierului, făcandu-se menţiune că celelalte date au fost

trecute in incheierea de şedinţă prin care s-a amanat pronunţarea;

Lipsa incheierii de amanare a pronunţării nefăcand posibilă verificarea respectării prevederilor

legale privind compunerea instanţei, participarea procurorului, publicitatea şedinţei de judecată,

prezenţa părţilor şi concluziile acestora, atrage nulitatea absolută a hotărarii pronunţate (C.S.J., secţia

penală, decizia nr. 608/1999, www.legalis.ro)

incheierea de amanare a pronunţării hotărarii semnată numai de grefier, iar nu şi de preşedintele

completului de judecată, este lovită de nulitate absolută, ţinand seama de prevederile art. 305 alin. (2)

C.proc.pen., potrivit cărora incheierile de şedinţă, inclusiv incheierile de amanare a pronunţării, se

semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de prevederile art. 197 alin. (2)

C.proc.pen. privind nulităţile referitoare la compunerea instanţei de judecată (l.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 4393 din 15 iulie 2005, in Cpp Ad. l,p. 448).

2. Considerentele (expunerea, motivarea) cuprind expunerea temeiurilor de fapt şi de drept care au condus

la

soluţia dispusă de organul judiciar; motivare;

- considerentele reprezintă partea a doua a hotărarii judecătoreşti, fiind precedate de practica şi urmate de

dispozitiv;

- judecătorul are obligaţia motivării hotărarilor pronunţate, indiferent că este vorba de incheieri (de exemplu,

cele prin care instanţele se pronunţă asupra măsurii arestării preventive, asupra liberării provizorii, a

revocării,

inlocuirii, incetării de drept a măsurilor preventive, a abţinerii sau recuzării, asupra probatoriului solicitat in

cauză

etc.), sentinţe (pronunţate asupra fondului cauzei, in materia executării pedepsei, a măsurilor asigurătorii),

decizii

(in apel sau in recurs);

motivarea sentinţelor prin care instanţa se pronunţă asupra fondului trebuie să cuprindă: i) prezentarea

actului de

sesizare cu descrierea situaţiei de fapt şi de drept reţinute; ii) enumerarea mijloacelor de probă administrate

in

cursul urmăririi penale; iii) enumerarea mijloacelor de probă incuviinţate şi administrate in cursul cercetării

judecătoreşti; iv) analiza excepţiilor şi cererilor formulate de părţi sau de apărători vizand excluderea

mijloacelor

de probă nelegal administrate, a cererilor de restituire etc.; v) motivarea in fapt: situaţia de fapt reţinută de

către

instanţă şi analiza mijloacelor de probă pe care instanţa le-a avut in vedere pentru reţinerea acesteia; vi)

motivarea

in drept: analiza incadrării juridice a situaţiei de fapt reţinute care să vizezeelementele constitutive ale

infracţiunii,

cerinţele esenţiale, elementele circumstanţiale agravante, participaţia, stările de agravare (recidiva, forma

continuată, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară) sau de atenuare (minoritatea, tentativa),

cauzele ce

inlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plangerii prealabile, impăcarea

părţilor)

sau executarea pedepsei (graţierea), cauzele ce inlătură caracterul penal al faptelor; vii) motivarea soluţiei de

condamnare, achitare sau incetare a procesului penal; viii) in cazul condamnării, instanţa trebuie să

motiveze:

individualizarea sancţiunii penale aplicate in funcţie de criteriile prevăzute de art. 72 C.pen. şi art. 100

C.pen.,

aplicarea pedepselor accesorii, aplicarea pedepselor complementare, revocarea sau anularea suspendării

condiţionate sau sub supraveghere a executării pedepsei, revocarea graţierii condiţionate, a liberării

condiţionate,

contopirea pedepselor, aplicarea măsurilor de siguranţă; ix) deducerea duratei reţinerii şi a arestării

preventive; x)

motivarea soluţiei pronunţate pe latura civilă; xi) motivarea luării, menţinerii, revocării măsurilor

asigurătorii; xii)

motivarea luării, revocării, inlocuirii, menţinerii sau incetării de drept a măsurilor preventive; xiii) motivarea

restituirii lucrurilor ce nu sunt supuse confiscării şi care nu servesc pentru despăgubirea părţilor civile sau a

măsurii confiscării; xiv) motivarea cheltuielilor judiciare: obligarea inculpatului la plata acestora sau

rămanerea

lor in sarcina statului; xv) motivarea acordării onorariului avocatului din oficiu;

- motivarea deciziilor din apel trebuie să cuprindă: i) analiza din oficiu a tuturor aspectelor de fapt şi de

drept

incidente in cauză care au fost avute in vedere de prima instanţă la pronunţarea hotărarii; ii) analiza tuturor

motivelor de apel formulate de procuror sau de părţi; motivarea hotărarii instanţei de apel este extrem de

importantă in cazul in care se dispune desfiinţarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, intrucat instanţa ce

rejudecă este ţinută să respecte, in măsura in care situaţia de fapt rămane cea avută in vedere la soluţionarea

apelului, limitele stabilite de instanţa de control judiciar, precum şi dispoziţiile obligatorii ale acesteia cu

privire la

aspectele de fapt şi drept ce trebuie antamate:

- motivarea deciziilor din recurs trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi cele de drept care au dus, după caz,

la respingerea sau admiterea recursului;

- in cazul in care hotărarea a fost adoptată cu opinie majoritară, trebuie să cuprindă atat motivarea opiniei

majoritare cat şi motivarea opiniei separate, sub sancţiunea nulităţii absolute a hotărarii;

a

Potrivit art. 354 C.proc.pen., hotărarea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei, trebuie

să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul, in caz de condamnare, potrivit art. 356 lit. c)

alin. (2) din acelaşi cod, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de instanţă in

sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de

recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată şi actele din care rezultă durata acesteia. De

asemenea, expunerea trebuie să mai cuprindă analiza probelor, care au servit ca temei pentru

soluţionarea laturii penale a cauzei, analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată in

cauză şi, nu in ultimul rand temeiurile de fapt care justifică soluţiile date in cauză [art. 356 lit. c) şi d)

C.proc.pen.]. Rezultă din analiza textelor de legecitate că instanţei de judecată, cu ocazia motivării

hotărarii pronunţată, ii revine o serie de obligaţii ce trebuiesc respectate. incălcarea acestor obligaţii ori

omisiunea de a se pronunţa asupra unor aspecte, care au format obiectul judecăţii, ori au legătură cu

cauza fac ca hotărarea pronunţată să fie nelegală. Revenind la cauză şi analizand decizia atacată, dincolo

de motivele de casare invocate de parchet, din oficiu, se constată că instanţa de apel, după ce a casat

hotărarea primei instanţe sub aspectul incadrării juridice a faptei a pronunţat o hotărare nouă ca rezultat

atat al interpretării materialului probator administrat pană la judecata in apel, cat şi a probelor

administrate in faţa sa, nemijlocit. Prin urmare, procedand la o nouă judecată instanţa de apel avea

obligaţia să motiveze fiecare aspect legat de cauză, pentru a justifica temeinicia punctului de vedere

impărtăşit. Din verificarea conţinutului dispozitivului deciziei rezultă că instanţa de apel după

schimbarea incadrării juridice a faptei reţinută in sarcina inculpatului şi condamnarea acestuia, cu ocazia

procesului de individualizare a pedepsei, a reţinut in favoarea acestuia circumstanţe atenuante, prevăzute

de art. 74 C.pen. Referitor la acest din urmă aspect se constată că instanţa de apel nu a respectat

obligaţiile ce-i reveneau din textele de lege menţionate, mai precis nu a arătat in ce constau aceste

circumstanţe, respectiv dacă ele se referă la fapta ori la persoana inculpatului şi nici nu le-a motivat, in

acest sens fiind şi prevederile art. 79 C.pen. Referitor la acest aspect, instanţa de apel a arătat doar că

„Faţă de noua incadrare juridică, instanţa va realiza o nouă individualizare a pedepsei, ţinand cont de art.

72 C.pen. şi de prevederile art. 76 C.pen. Ut. d) .." După cum este de observat, nu se face nicio referire la

circumstanţele atenuante, respectiv nu s-a arătat in ce constau acestea şi nici care sunt temeiurile care

justifică reţinerea lor in favoarea inculpatului. Procedand in acest fel instanţa de apel a pronunţat, sub

acest aspect, o hotărare nelegală, care neputand fi suplinită la instanţa de recurs (aspectul vizat

constituind o convingere personală, subiectivă, a membrilor completului de judecată, ce trebuie

motivată), urmează a fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecare, in vederea remedierii

acestei omisiuni (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2882/2003, www.legalis.ro)

Motivarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată constituie o indatorire care inlătură orice aspect

discreţionar in realizarea justiţiei, dand părţilor din proces posibilitatea să-şi formeze convingerea cu

privire la legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, iar instanţelor de recurs elementele necesare pentru

exercitarea controlului judecătoresc. A motiva inseamnă a demonstra, a pune in evidenţă datele concrete

care, folosite ca premise, duc la formularea unei concluzii logice. Simpla afirmare a unei concluzii fără

indicarea unei date concrete, fără a arăta in ce mod a fost stabilită acea dată, sau referirea explicită ori

implicită la actele cauzei in general nu inseamnă a motiva, iar lipsa de motivare a hotărarii atrage

incidenţa cazului de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 9 C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 656 din 4 februarie 2004, in Cpp Ad. 1, p. 451)

Potrivit art. 308 C.proc.pen., hotărarea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de

judecată, iar atunci cand completul este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi intrunită,

judecarea cauzei se reia in complet de divergenţă, cand hotărarea se ia cu majoritate. Motivarea opiniei

separate este obligatorie. Din prevederile art. 312 rezultă obligativitatea semnării hotărarii de toţi

membrii completului de judecată. Or, se constată că, deşi completul de judecată in apel a fost constituit

din trei judecători, in complet de divergenţă, decizia a fost semnată numai de cei doi judecători care au

ajuns la opinia majoritară. Se mai constată că, deşi minuta este semnată de cel de-al treilea judecător cu

menţiunea „opinie separată", opinia separată nu este motivată. Drept urmare, recursul inculpatului a fost

admis, hotărarea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 3848/2005, www.legalis.ro)

3. Dispozitivul hotărârii, este partea a treia a unei sendnţe sau decizii penale, situată după practica şi

considerente (motivare);

- dispozitivul unei sentinţe penale trebuie să cuprindă: i) datele privitoare la persoana inculpatului (nume,

prenume, porecla, data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc

de

muncă, ocupaţie, adresă, antecedente penale); ii) soluţia dată cu privire la (fiecare) infracţiune, cu indicarea,

in

situaţia dispunerii condamnării, a normei de incriminare, a pedepsei (principale, accesorii, complementare)

aplicate şi a modalităţii de executare, iar in cazul achitării sau incetării procesului penal, cazul prevăzut de

art. 10

C.proc.pen. pe care se intemeiază; iii) soluţia cu privire la repararea pagubei; iv) deducerea reţinerii şi

arestării

preventive; v) măsurile preventive, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor nesupuse

confiscării; vi) calea de atac şi termenul in care poate fi exercitată de procuror sau de părţi; vii) data

pronunţării,

menţiunea pronunţării in şedinţă publică;

in conformitate cu dispoziţiile art. 350 alin. (1) C.proc.pen., prima instanţă, dispunand condamnarea

inculpatului, are obligaţia ca prin hotărare să se pronunţe, intre altele, asupra menţinerii arestării

preventive. in cazul in care prima instanţă a amanat pronunţarea şi a dispus prin hotărare atat

condamnarea inculpatului, cat şi menţinerea arestării preventive inainte de expirarea termenului de 60 de

zile prevăzut in art. 160b C.proc.pen. pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, iar

instanţa de apel a dispus menţinerea arestării preventive in interiorul termenului de 60 de zile, calculat de

la data pronunţării hotărarii de către prima instanţă, nu operează incetarea de drept a arestării preventive,

prevăzută in art. 140 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1870/2009,

www.legalis.ro)

Conform art. 356 C.proc.pen., in partea expozitivă, hotărarea trebuie să arate temeiurile de fapt şi de

drept ale soluţiilor adoptate, oricare ar fi această soluţie. Aşadar, deşi hotărarea poate fi redactată şi mai

tarziu, ea trebuie să aibă dispozitivul identic cu cel intocmit in momentul pronunţării, deoarece dispozitivul

este unic şi nu poate fi modificat ulterior. De asemenea, motivarea pe care se intemeiază

hotărarea trebuie să corespundă dispozitivului, astfel cum a fost intocmit in momentul pronunţării. in

speţă, intre sumele indicate ca despăgubiri in minută şi dispozitiv, şi intre acestea şi motivarea pe care se

intemeiază hotărarea, există neconcordanţe, situaţie in care sentinţa pronunţată este nelegală, deoarece,

faţă de soluţiile contradictorii adoptate, nu se poate şti ce anume a hotărat instanţa in ceea ce priveşte

intinderea prejudiciului produs de inculpaţi. Fiind vorba despre săvarşirea infracţiunii de inşelăciune,

stabilirea corectă a prejudiciului prezintă importanţă nu doar pentru justa soluţionare a acţiunii civile, ci

şi a acţiunii penale, intinderea prejudiciului constituind un element esenţial pentru determinarea

pericolului social concret şi incadrarea juridică a faptei, precum şi pentru individualizarea pedepsei.

Curtea se află in imposibilitate de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei, atat sub aspectul laturii

penale, cat şi sub aspectul laturii civile, motiv pentru care se impune casarea sentinţei şi rejudecarea

cauzei (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 105/2003, in CppAd. 2, p. 1022)

- dispozitivul unei decizii penale trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de control judiciar, calea

ordinară

de atac ce se poate exercita, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut in şedinţă

publică; in

cazul cand inculpatul s-a aflat in stare de deţinere, trebuie să se arate timpul care se deduce din pedeapsă;

- dispozitivul trebuie să cuprindă aceleaşi menţiuni ca şi minuta;

- nerespectarea cerinţei ca dispozitivul hotărarii judecătoreşti să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia

s-a făcut in şedinţă publică atrage nulitatea relativă a hotărarii, in condiţiile reglementate prin art. 197 alin.

(1) şi

(4) C.proc.pen., numai atunci cand se dovedeşte că s-a adus o vătămare care nu poate fi inlăturată decat prin

anularea acelui act, iar anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

C. Redactarea hotărarii judecătoreşti

- este activitatea prin care judecătorul/unul dintre judecători ce a participat la judecarea cauzei, intocmeşte

considerentele hotărarii judecătoreşti;

- redactarea hotărarii trebuie făcută in cel mult 20 de zile de la pronunţare;

- nerespectarea repetată a termenului de redactare a hotărarii judecătoreşti poate atrage aplicarea unei

sancţiuni disciplinare judecătorului vinovat de aceasta.

D. Semnarea hotărarii judecătoreşti

- este actul procedural ce se indeplineşte după redactarea hotărarii;

- hotărarea trebuie semnată de toţi membrii completului şi de grefier;

- in caz de impiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărarea se

semnează

in locul acestuia de preşedintele completului (de pildă, pană la redactarea hotărarii unul dintre membrii

completului a promovat la o instanţă ierarhic superioară, sau se află in concediu de odihnă); dacă şi

preşedintele

completului este impiedicat a semna, hotărarea se semnează de preşedintele instanţei; cand impiedicarea

priveşte

pe grefier, hotărarea se semnează de grefierul şef; in toate cazurile se face menţiune pe hotărare despre cauza

care

a determinat impiedicarea;

nesemnarea hotărarii de către toţi membrii completului, semnarea hotărarii de alţi judecători decat

cei care au făcut parte din complet (cu excepţia cazurilor de impiedicare), contradicţia dintre minuta şi

dispozitivul hotărarii sunt sancţionate cu nulitatea absolută a hotărarii pronunţate;Potrivit art. 292 alin.

(2) teza a Il-a C.proc.pen., cand nu este posibil ca, in tot cursul judecării cauzei, completul de judecată să

rămană acelaşi, completul se poate schimba pană la inchiderea dezbaterilor. Examinand decizia recurată,

inalta Curte constată că instanţa a incălcat prevederile procedurale mai sus menţionate, deoarece, dacă in

partea introductivă a hotărarii se menţionează că judecătorii M.C. şi I.G. au format completul de

judecată, in final, decizia este semnată de judecătorii F.G. şi M.R.C., deci de un alt complet de judecată

decat cel care a participat la şedinţa de dezbateri. Conform art. 197 alin. (2) C.proc.pen., fiind incălcate

dispoziţii referitoare la compunerea instanţei, sancţiunea este nulitatea absolută a hotărarii pronunţate

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4010/2004, www.legalis.ro)

- nesemnarea hotărarii de către grefier ori semnarea hotărarii de alt grefier decat cel care a participat la

dezbateri (cu excepţia cazurilor de impiedicare), poate atrage aplicarea sancţiunii nulităţii relative a hotărarii

dacă

s-a produs o vătămare ce nu poate fi inlăturată altfel.

§4. Judecata in primă instanţă

- judecata in primă instanţă trebuie să rezolve integral fondul cauzei, instanţa trebuind să se pronunţe cu

privire la toate aspectele care formează obiectul judecăţii.

4.1. Obiectul judecăţii in primă instanţă

- judecata in primă instanţă se mărgineşte la fapta şi persoana arătate in actul de sesizare [rechizitoriul sau

incheierea instanţei prin care a fost admisă plangerea impotriva unei soluţii de netrimitere in judecată cu

reţinerea

cauzei spre judecare in baza art. 2781 alin. (8) lit. c) C.proc.pen.], cu privire la care a fost pusă in mişcare

acţiunea

penală;

- obiectul iniţial al judecăţii poate fi extins cu privire la alte fapte sau la alte persoane;

- instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la fapta descrisă in actul de sesizare, nefiind ţinută de incadrarea

juridică a acesteia reţinută in actul de sesizare;

- pentru fapta de care este acuzat inculpatul trebuie să fi fost incepută urmărirea penală şi să fi fost pusă in

mişcare acţiunea penală;

In conformitate cu art. 317 C.proc.pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătate in actul

de sesizare a instanţei, iar in caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă

extinderea. Prin urmare, obiectul judecăţii, care este in acelaşi timp obiectul investirii, este determinat

de cuprinsul actului de sesizare, care este, astfel, implicit, caracterizat şi ca act de investire. Potrivit

articolului menţionat, deci, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana cu privire la care a avut loc

trimiterea in judecată şi investirea instanţei. Pentru a determina ce se inţelege prin „fapta" şi „persoana"

arătate in actul de sesizare, se impune ca textul art. 317 să fie raportat la cel al art. 263 C.proc.pen., care

se referă la cuprinsul rechizitoriului. in art. 263 alin. (1) se prevede că

rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi

trebuie să cuprindă, pe langă menţiunile prevăzute in art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului,

fapta reţinută in sarcina sa, incadrarea juridică, probele pe care se intemeiază invinuirea, măsura

preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere in judecată. Este de observat că,

dintre aceste menţiuni pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul, art. 317 C.proc.pen., care fixează

obiectul judecăţii, adică limitele investirii, se referă numai la faptă şi persoană. Dar, in accepţiunea

acestui text de lege, prin faptă arătată in actul de sesizare nu se poate inţelege simpla referire la o

anumită faptă menţionată in succesiunea activităţilor inculpatului, ci la descrierea acelei fapte intr-un

mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, şi anume de a investi instanţa, o atare condiţie

neputand fi indeplinită decat in cazul in care fapta arătată prin rechizitoriu este insoţită de precizarea

incadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere in judecată pentru acea faptă. Altfel, s-ar putea ajunge la

efectuarea urmăririi penale cu asigurarea garanţiilor procesuale inscrise in lege numai pentru o singură

faptă sau un număr restrans de fapte, pentru ca, in final, (...) să se ceară condamnarea şi pentru alte fapte,

uneori mai complexe, fără a se parcurge etapele obligatorii, cu inerente garanţii menite să asigure aflarea

adevărului şi dreptul de apărare al celui judecat, ceea ce ar fi contrar principiilor de bază ale dreptului

procesual penal, precum şi obligaţiei inscrise in art. 5 pct. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, la care Romania a aderat, potrivit căreia orice persoană

arestată trebuie să fie informată asupra oricărei acuzaţii aduse impotriva sa. in speţă, din moment ce prin

rechizitoriu nu s-a făcut nici o referire la incadrarea juridică a faptei de trecere frauduloasă a frontierei,

menţionată in partea sa descriptivă, şi nici nu s-a precizat, prin dispoziţia de trimitere in judecată, că

aceasta priveşte şi infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, nu se poate considera că procurorul şia

manifestat voinţa de a trimite in judecată pe inculpat şi pentru săvarşirea acestei infracţiuni. Este de

menţionat că in cursul judecăţii nu s-a cerut extinderea procesului penal in conformitate cu art. 336 alin.

(1) C.proc.pen., astfel incat se impune a se constata că instanţa nu a fost sesizată şi cu judecarea

infracţiunii prevăzute in art. 65 din Legea nr. 56/1992. Prin urmare, judecarea inculpatului pentru

săvarşirea acestei infracţiuni nu poate avea loc decat in condiţiile sesizării instanţei cu un nou

rechizitoriu, emis in urma punerii in mişcare a acţiunii penale potrivit art. 235 C.proc.pen., precum şi a

efectuării actelor obligatorii de urmărire penală cu privire la infracţiunea de trecere frauduloasă a

frontierei. Aşa fiind, cu privire la infracţiunea pentru care nu s-a indicat incadrarea şi nici nu a fost

manifestată voinţa procurorului de a dispune trimiterea inculpatului in judecată prin dispozitivul

rechizitoriului sau in faţa instanţei, pe calea extinderii procesului penal pentru alte fapte, judecarea nu

poate avea loc decat ca urmare a unui nou act de sesizare a instanţei (C.S.J., Completul de 9 Judecători,

decizia nr. 74 din 8.10.2001, www.legalis.ro)

4.2. Participarea procurorului la judecata in primă instanţă

- procurorul este obligat să participe la şedinţele de judecată ale judecătoriilor, in cauzele in care instanţa de

judecată a fost sesizată prin rechizitoriu, in cauzele in care legea prevede pentru infracţiunea săvarşită

pedeapsa

inchisorii de 3 ani sau mai mareori in cauzele in care unul dintre inculpaţi se află in stare de detenţie

(reţinere,

arestat chiar şi in altă cauză), este minor, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical-

educativ,

cand faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament

medical

chiar in altă cauză ori cand organul de urmărire sau instanţa de judecată a apreciat că invinuitul sau

inculpatul nu

şi-ar putea face singur apărarea, precum şi in cazul in care se dispune inlocuirea pedepsei amenzii cu cea a

inchisorii;

- la şedinţele de judecată privind alte infracţiuni, procurorul participă cand consideră necesar;

- la şedinţele de judecată ale Tribunalului, Curţii de Apel sau inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participarea

procurorului este obligatorie in toate cazurile;

- cand participarea este obligatorie, procurorul trebuie să participe atat la soluţionarea laturii penale, cat şi la

soluţionarea laturii civile, chiar şi in situaţia in care instanţa a dispus disjungerea soluţionării celor două

laturi ale

procesului penal, iar acţiunea civilă se soluţionează separat de cea penală;

% Din prevederile referitoare la participarea procurorului rezultă că, potrivit legii, nu este suficientă

numai prezenţa procurorului, ci acesta este obligat să pună concluzii, arătand şi ordinea in care, in cursul

dezbaterilor, preşedintele completului de judecată trebuie să dea cuvantul. Prin urmare, intr-o corectă

aplicare a legii, situaţia in care procurorul, deşi prezent in instanţă la termenul cand s-a dezbătut cauza,

nu a pus concluzii este echivalentă cu neparticiparea procurorului la judecată, fapt ce conduce la

nulitatea absolută a hotărarii (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2683/2005, www.legalis.ro)

- in desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ in vederea

aflării

adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale;

- procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră intemeiate, potrivit legii, ţinand seama de

probele administrate; cand cercetarea judecătorească nu confirmă invinuirea sau cand a intervenit vreuna din

cauzele de incetare a procesului penal prevăzute in art. 10 C.proc.pen., procurorul pune, după caz, concluzii

de

achitare a inculpatului sau de incetare a procesului penal;

- cererile şi concluziile procurorului trebuie sa fie motivate.

4.3. Măsurile premergătoare şedinţei de judecată in primă instanţă

- după repartizarea aleatorie dosarele sunt preluate de preşedintele sau de unul dintre judecătorii completului

de judecată, care va lua măsurile necesare in scopul pregătirii judecaţii, astfel incat să se asigure soluţionarea

cu

celeritate a cauzei;

- pe langă dispoziţiile de drept comun in materie de citaţie, in faza de judecată işi găsesc aplicare şi unele

dispoziţii speciale; astfel citaţia trebuie să fie inmanată inculpatului cu cel puţin 5 zile (termen procedural de

regresiune calculat pe zile libere) inaintea termenului fixat; copia actului de sesizare trebuie comunicată cu

cel

puţin 3 zile (termen procedural de regresiune calculat pe zile libere) inaintea termenului de judecată;

- persoana vătămată este citată cu menţiunea că se poate constitui parte civilă pană la citirea actului de

sesizare;

- preşedintele completului ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu in cazul in care asistenţa

juridică este obligatorie, iar inculpatul nu are un avocat ales.

4.4. Primul termen al şedinţei de judecată in primă instanţă

- la primul termen de judecată instanţa verifică dacă procedura este legal indeplinită, dacă inculpatul este

prezent ori a fost adus (pentru cei privaţi de libertate) şi a primit citaţia şi actul de sesizare in termen;

- prezenţa inculpatului privat de libertate (arestat in cauză sau in altă cauză, sau in executarea unei pedepse)

este obligatorie; in cazul in care inculpatul refuză să se prezinte la instanţă, va fi adus silit, impotriva voinţei

sale;

judecarea unei cauze in lipsa inculpatului arestat atrage nulitatea absolută a hotărarii pronunţate;

- cand actul de sesizare nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata trebuie amanată, iar preşedintele

ii

inmanează o copie de pe actul de sesizare a instanţei, făcandu-se menţiune despre aceasta in incheierea de

şedinţă

(caz de acoperire a nulităţii relative); de asemenea, judecata trebuie amanată la cererea inculpatului, cand

comunicarea

s-a făcut cu mai puţin de 3 zile inaintea termenului de judecată;

Potrivit art. 264 alin. final C.proc.pen., procurorul inaintează instanţei dosarul impreună cu numărul

necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi comunicat inculpaţilor aflaţi in stare de deţinere, conform

art. 313 C.proc.pen. Chestiunea necomunicării actului de sesizare este reglementată in art. 318 din

acelaşi cod, potrivit căruia, la termenul de judecată in cazul in care inculpatul este arestat, preşedintele se

incredinţează dacă a primit copia actului de sesizare a instanţei. Cand actul nu a fost comunicat, dacă

inculpatul cere, judecata se amană, iar preşedintele ii inmanează copie de pe actul de sesizare a instanţei.

Inculpaţii, arestaţi şi prezenţi in instanţă, nu au cerut amanarea judecăţii, au luat cunoştinţă de conţinutul

actului de sesizare, care le-a fost citit in şedinţă publică, şi au dat declaraţii recunoscand faptele. Aşa

fiind, de vreme ce nu au fost incălcate dispoziţii dintre cele prevăzute in alin. (2) al art. 197 C.proc.pen.,

iar incălcarea dispoziţiilor art. 313 C.proc.pen. nu a fost invocată la primul termen de judecată, nu s-a

produs o vătămare inculpaţilor şi anularea actelor nu este necesară pentru aflarea adevărului şi justa

soluţionare a cauzei (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 4220/2000, www.legalis.ro)

- in cazul in care procedura nu este legal indeplinită, ori părţile solicită acordarea unui nou termen pentru

angajarea unui apărător ales, instanţa trebuie să amane cauza; se poate proceda la verificarea legalităţii

arestării

preventive in prezenţa avocatului din oficiu numit in cauză;

- in cazul in care procedura este legal indeplinită şi dreptul la apărare respectat instanţa trebuie să pună in

dezbaterea părţilor şi a procurorului legalitatea actului de sesizare;

- dacă se constată că actul de sesizare este legal intocmit instanţa intreabă părţile şi procurorul dacă mai

există

alte cereri şi excepţii de ridicat inainte de citirea actului de sesizare;la primul termen de judecată cu

procedura

legal indeplinită părţile pot invoca neregularităţile procedurale din cursul urmăririi penale sancţionate cu

nulitatea

relativă (de exemplu, incălcarea normelor ce reglementează competenţa teritorială); după acest termen,

excepţiile

prin care se invocă nulitatea relativă a unor acte de urmărire penală vor fi respinse ca tardive, cu excepţia

situaţiei

in care instanţa apreciază că pot fi luate in considerate din oficiu dacă anularea actului este necesară pentru

aflarea

adevărului şi justa soluţionare a cauzei;

- in cazul in care persoana vătămată declară că doreşte să se constituie parte civilă, sau să modifice obiectul

pretenţiilor, instanţa va consemna declaraţia persoanei vătămate luand act astfel de cadrul laturii civile a

procesului;

- de asemenea, se poate proceda la introducerea in cauză a persoanei responsabile civilmente.

4.5. Procedura simplificată a judecăţii in cazul recunoaşterii vinovăţiei

- procedura simplificată a judecării in cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdusă prin Legea nr. 202/2010,

reprezintă de fapt o procedură abreviată ce are la bază o pledoarie de vinovăţie şi poate fi aplicată dacă sunt

indeplinite următoarele condiţii:

i) instanţa să fie competentă să judece cauza şi legal sesizată;

- pentru a putea să se pronunţe cu privire la vinovăţia inculpatului in temeiul acestei procedurii simplificate

actul de sesizare a instanţei trebuie să fi fost legal intocmit, iar instanţa să fie competentă să judece cauza şi

să fi

fost legal sesizată;

- instanţa sau părţile pot să invoce orice nelegalitate care atrage nulitatea absolută a urmăririi penale şi, pe

cale de consecinţă, restituirea cauzei la parchet, chiar dacă inculpatul a ales să urmeze procedura

simplificată;

ii) inculpatul să nu fie acuzat de săvarşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii

pe viaţă;

- procedura simplificată se aplică numai cauzelor avand ca obiect infracţiuni cu privire la care legea prevede

numai pedeapsa amenzii, pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa inchisorii, sau numai pedeapsa inchisorii;

- potrivit art. 1411 C.pen. prin pedeapsa prevăzută de lege se inţelege pedeapsa prevăzută in textul de lege

care incriminează fapta săvarşită in forma consumată, fără luarea in considerare a cauzelor de reducere sau

de

majorare a pedepsei;

- nu prezintă importanţă dacă pedeapsa detenţiunii pe viaţă este pedeapsa unică sau este prevăzută de lege

alternativ cu pedeapsa inchisorii;

- in cazul in care inculpatul este acuzat de săvarşirea mai multor infracţiuni concurente este necesar ca

pentru

niciuna dintre acestea legea să nu prevadă pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

iii) inculpatul să fi declarat personal sau prin inscris autentic inainte de citirea actului de sesizare a

instanţei

că recunoaşte săvarşirea faptelor reţinute in rechizitoriu;

■ inculpatul trebuie să declare inainte de inceperea cercetării judecătoreşti că recunoaşte in totalitate

fapta/ele

reţinute in actul de sesizare a instanţei şi că nu solicită administrarea de probe, cu excepţia inscrisurilor in

circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen de judecată;

- in cazul in care inculpatul recunoaşte numai o parte dintre faptele reţinute in rechizitoriu, procedura

simplificată nu este aplicabilă;

- in situaţia in care in cauză sunt mai mulţi inculpaţi şi numai unul/unii dintre aceştia recunosc toate faptele

reţinute in sarcina lor prin rechizitoriu, instanţa va proceda potrivit regulilor procedurii simplificate pentru

aceştia,

dispunand, prin incheiere, disjungerea cauzei pentru ceilalţi inculpaţi, in cazul in care disjungerea este

posibilă;

inculpaţii condamnaţi ca urmare a „pledoariei de vinovăţie", pot fi audiaţi ca martori in cauza disjunsă cu

privire

la ceilalţi inculpaţi; judecătorul care a pronunţat soluţia de condamnare a inculpatului/ilor potrivit procedurii

simplificate, se poate afla intr-o situaţie de incompatibilitate de a judeca cauza disjunsă cu privire la ceilalţi

participanţi la săvarşirea infracţiunii;

- recunoaşterea faptelor poate fi făcută şi de inculpatul minor, cu respectarea dispoziţiilor din cadrul

procedurii speciale referitoare la persoanele citate să participe la judecată;

- inculpatul nu este obligat să recunoască şi incadrarea juridică a faptei/faptelor astfel cum a/au fost

reţinută/reţinute in actul de sesizare putand solicita schimbarea incadrării juridice a acestora, in condiţiile art.

334

C.proc.pen.;

- această procedură simplificată poate fi aplicată numai cu privire la cauzele penale in care nu a fost citit

actul

de sesizare, normele de procedură fiind de imediată aplicare; in cazul in care a fost incepută cercetarea

judecătorească la momentul intrării in vigoare a „micii reforme", inculpatul nu mai poate beneficia de

efectele

procedurii simplificate.

iv) inculpatul trebuie să solicite ca judecata să se facă in baza probelor administrate in faza de urmărire

penală;

- dreptul de a solicita audierea de martori in procedură publică şi contradictorie in faţa unei instanţe

imparţiale

şi independente garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenţia europeană este un drept relativ la care

acuzatul

poate renunţa;

- inculpatul trebuie să declare inainte de inceperea cercetării judecătoreşti că inţelege să se judece pe baza

probelor administrate in cursul urmăririi penale pe care şi le insuşeşte şi că nu solicită administrarea de

probe, cu

excepţia inscrisurilor in circumstanţiere pe care le poate administra la acel termen de judecată;

- chiar dacă inculpatul solicită să fie judecat in baza tuturor probelor administrate in cursul urmăririi penale,

instanţa poate aprecia că prin modul in care au fost administrate unele probe a fost incălcat principiul

legalităţii

sau loialităţii in administrarea probelor, ori drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţia

europeană

(de pildă, se reţine utilizarea torturii sau a tratamentelor inumane sau degradante pe parcursul audierilor),

aducandu-se astfel atingere semnificativ şi substanţial caracterului echitabil al procesului penal; tot ca

urmare a

acestor incălcări ale dispoziţiilor legale se poate ridica un dubiu serios cu privire la fiabilitatea probelor

(aptitudinea unei probe de a fi credibilă) administrate in cursul urmăririi penale; in toate aceste ipoteze,

instanţa

poate, chiar şi in cadrul acestei proceduri simplificate, să dispună excluderea probelor nelegal sau neloial

administrate, avand in vedere calitatea de garant al respectării dreptului la un proces echitabil;

- in cazul in care se dispune excluderea unor probe, instanţa trebuie să intrebe din nou pe inculpat dacă

inţelege să apeleze in continuare la procedura simplificată, prin raportare numai la probele legal administrate

in

cursul urmăririi penale;

- in situaţia in care sunt indeplinite condiţiile de mai sus, instanţa după ce atrage atenţia inculpatului prezent

la

judecată asupra tuturor consecinţelor ce decurg din alegerea procedurii simplificate, procedează la ascultarea

inculpatului sub aspectul recunoaşterii faptelor descrise in rechizitoriu şi insuşirii probelor administrate in

cursul

urmăririi penale;

- această ascultare a inculpatului cu privire la recunoaşterea vinovăţiei, nu are natura juridică a unui mijloc

de

probă (nefiind deci aplicabile prevederile art. 69- 74 C.proc.pen.), ci reprezintă o activitate procesuală

obligatorie

in vederea stabilirii cadrului procesual, fiind plasată in momentul chestiunilor prealabile admiterii cererii de

judecare potrivit procedurii prevăzute de art. 320I C.proc.pen. Caracterul obligatoriu al acestei activităţi

procesuale este corelativ dreptului inculpatului de a opta pentru procedura simplificată;

- după ascultarea inculpatului, instanţa admite, prin incheiere, cererea de judecare potrivit procedurii

prevăzute de art. 320'■ C.proc.pen. După acest moment inculpatul nu mai poate renunţa pe parcursul

procesului

penal asupra opţiunii sale de a fi judecat potrivit procedurii simplificate (in cazurile in care legiuitorul a dorit

să

prevadă o asemenea posibilitatea de revenire a prevăzut-o in mod expres: de pildă, renunţarea la

apel/recurs);

- după deschiderea procedurii simplificate, instanţa poate incuviinţa inculpatului numai administrarea probei

cu inscrisuri in circumstanţiere, iar apoi acordă cuvantul in dezbateri, procurorului şi părţilor, potrivit

regulilor

generale de desfăşurare a dezbaterilor;

- procedura simplificată se poate desfăşura şi in lipsa inculpatului, dacă sunt indeplinite condiţiile

menţionate

mai sus, in ipoteza in care recunoaşterea s-a făcut in baza unui inscris autentic. in această situaţie, audierea

inculpatului nu mai este necesară;

- dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe in faţa instanţei, se va dispune,

prin incheiere, disjungerea acesteia; cand disjungerea nu este posibilă (de pildă, in cazul infracţiunilor contra

patrimoniului cand stabilirea intinderii prejudiciului este esenţială şi pentru soluţionarea acţiunii penale),

instanţa

va proceda la administrarea de probe cu celeritate numai sub aspectul acţiunii civile;

IPotrivit art. 16 din Legea nr. 143/2000: „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-

10,

iar in timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor

persoane

care au săvarşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei

prevăzute

de lege."

- instanţa poate respinge cererea de judecare potrivit procedurii simplificate atunci cand, din probele

administrate in cursul urmăririi penale, nu rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite dincolo de orice dubiu

rezonabil şi nu sunt suficiente date cu privire la persoana inculpatului pentru a permite stabilirea unei

pedepse;

- in cazul in care instanţa, cu ocazia deliberării nu este lămurită asupra imprejurărilor de fapt ale cauzei nu

va

dispune achitarea, ci repunerea cauzei pe rol, caz in care procesul va urma regulile procedurii de drept

comun;

- inculpatul care recunoaşte săvarşirea unei infracţiuni şi solicită să fie judecat potrivit procedurii

simplificate

beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, in cazul pedepsei inchisorii,

şi de

reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, in cazul pedepsei amenzii (cauză legală de

reducere a pedepsei);

- in situaţia in care instanţa reţine şi circumstanţe atenuante legale sau judiciare prevăzute de art. 73-741

C.pen. in favoarea inculpatului, aplicarea efectelor circumstanţelor atenuante se face prin raportarea la

limitele

pedepsei inchisorii reduse ca urmare a aplicării procedurii prevăzute de art. 3201 alin. (7) C. proc.pen.;

- dacă minorul a săvarşit o tentativă la o infracţiune şi optează pentru procedura simplificată a recunoaşterii

vinovăţiei, limitele pedepsei de la care se va aplica reducerea prevăzută de art. 3201 alin. (7) C.proc.pen.

sunt cele

prevăzute pentru tentativă la infracţiunea respectivă, reduse apoi la jumătate;

- in cazul in care inculpatul beneficiază şi de cauza legală de reducere a pedepsei prevăzută de art. 16 din

Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri1, art. 20 alin.

(2) din

Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoaneI, respectiv de cea prevăzută de

art. 19

din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilorII, limitele pedepsei la care se va aplica reducerea

prevăzută de

art. 3201 alin. (7) C. proc.pen. sunt cele reduse ca urmare a aplicării celorlalte cauze de reducere;

- considerăm că inculpatul trebuie să beneficieze de cauza legală de reducere a pedepsei prevăzută de art.

3201

alin. (7) C. proc.pen. şi in cazul in care deşi acesta a optat pentru judecarea potrivit procedurii simplificate,

instanţa a respins cererea şi a aplicat regulile de drept comun cu privire la judecată, iar după deliberare a

constatat

din ansamblul materialului probator că faptele descrise in rechizitoriu şi recunoscute de inculpat sunt probate

dincolo de orice dubiu rezonabil;

- impotriva hotărarii de condamnare pronunţate in urma procedurii simplificate, inculpatul poate formula

apel/recurs, numai sub aspectul incadrării juridice şi al individualizării pedepsei, neputand renunţa la

opţiunea de

a fi judecat potrivit procedurii simplificate;

in cazul in care inculpaţii care nu au recunoscut săvarşirea infracţiunii şi cu privire la care judecata a fost

disjunsă,

sunt achitaţi printr-o hotărare definitivă, esteincident cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. e)

C.proc.pen., toate hotărarile care nu se pot reconcilia fiind supuse revizuirii.

4.6. Cercetarea judecătorească

- este activitatea procesuală desfăşurată de instanţa de judecată, constand in administrarea probelor intr-o

cauză penală cu respectarea principiilor publicităţii,

oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii, in vederea judecării cauzei;

ft

Situaţia de fapt reţinută de instanţă corespunde unei cercetări judecătoreşti sumare, ascultarea

inculpaţilor şi a martorilor rezumandu-se la consemnări de ordin general cum ar fi „menţin declaraţia de

la urmărirea penală" sau „nu mai am nimic de adăugat". Atunci cand instanţa a pronunţat o condamnare

numai ca urmare a unor declaraţii sumare şi incomplete, nu se poate considera că s-a infăptuit o

activitate de judecată, cu respectarea principiilor şi normelor legale aplicabile, prin care să se fi rezolvat

fondul cauzei. Soluţia pronunţată in aceste condiţii nu este consecinţa unei activităţi efective de judecată,

ci o apreciere incompletă a probelor administrate in cursul urmăririi penale şi echivalează cu

nerezolvarea fondului cauzei. Or, hotărarea judecătorească trebuie să se bazeze pe fapte veridice, bine

dovedite, care să nu dea naştere niciunei indoieli, ceea ce se impunea in speţă, cu atat mai mult cu cat

inculpaţii nu au recunoscut faptele pentru care au fost trimişi in judecată (C.A. Craiova, secţia penală,

IPotrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 :" Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute

de

prezenta lege, iar in timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere

penală a

altor persoane care au săvarşit infracţiuni prevăzute de prezenta lege beneficiază de reducerea la jumătate a

limitelor pedepsei prevăzute de lege."

IIPotrivit art. 19 din Legea nr. 682/2002: „Persoana care are calitatea de martor, in sensul art. 2 lit. a) pct. 1

şi

2, şi care a comis o infracţiune gravă, iar inaintea sau in timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau

facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvarşit astfel de infracţiuni

beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege."

decizia nr. 954/2005, in Consiliul Superior al Magistraturii. Jurisprudenţa naţională 2004-2005, Editura

Briliance, 2007, p. 746-748)

■ \

Din examinarea actelor dosarului se constată că instanţa de fond a procedat la judecarea cauzei la

primul termen de judecată, deşi procedura de citare cu inculpatul era indeplinită prin afişare, fără a lua

măsuri de natură să asigure prezenţa acestuia la judecată. Pe de altă parte, instanţa nu a administrat nicio

probă, deşi in cursul urmăririi penale au fost audiaţi mai mulţi martori care erau indicaţi in actul de

acuzare. Prin urmare, judecarea şi condamnarea inculpatului, fără audierea acestuia şi verificarea

probelor de vinovăţie care au stat la baza trimiterii sale in judecată, echivalează cu absenţa cercetării

judecătoreşti, prin incălcarea principiilor nemijlocirii şi aflării adevărului, conform cărora instanţa de

judecată işi exercită atribuţiile in mod activ in vederea aflării adevărului cu privire la faptele şi

imprejurările cauzei şi işi formează convingerea pe baza probelor administrate in cauză (Trib. Bistriţa-

Năsăud, secţia penală, decizia nr. 140/2005, in Consiliul Superior al Magistraturii. Jurisprudenţă

naţională 2004-2005, op. cit., p. 744)

- inceperea cercetării judecătoreşti este momentul şedinţei de judecată ce constă in citirea de către grefier a

actului de sesizare a instanţei;

- pană la inceperea cercetării judecătoreşti persoana vătămată se poate constitui parte civilă in procesul

penal;

- după citirea actului de sesizare, preşedintele completului de judecată explică inculpatului in ce constă

invinuirea ce i se aduce; totodată, inştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie,

atrăgandu-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi impotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a

pune

intrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii in tot cursul cercetării

judecătoreşti, cand socoteşte că este necesar;

- după citirea actului de sesizare cercetarea judecătorească continuă cu administrarea probelor in condiţii de

publicitate, contradictorialitate şi nemijlocire in următoarea ordine: ascultarea inculpatului şi coinculpaţilor,

ascultarea celorlalte părţi, ascultarea martorului, expertului sau interpretului şi, după caz, prezentarea

mijloacelor

materiale de probă şi examinarea inscrisurilor; in prealabil administrării probele trebuie să fi fost

incuviinţate de

către instanţa de judecată;

- ascultarea se realizează după regulile prevăzute in partea generală a Codului de procedură penală precum şi

a

unor dispoziţii speciale din partea specială;

- instanţa poate dispune unele schimbări in această ordine, dacă ele sunt necesare pentru buna desfăşurare a

cercetării judecătoreşti; cand inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decat după

ascultarea

acestuia;

i\

Este legală dispunerea ascultării părţii civile după ce au fost ascultaţi martorii, deoarece este in

interesul cauzei ca intrebările puse părţii civile să fie determinate de cele spuse de martori (Trib.

Suprem, secţia penală, decizia nr. 1485/1976, in C.D. 1976, p. 454).

- dacă in cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admisă apare inutilă, instanţa, după

ce ascultă procurorul şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu fie administrată.

4.6.1. Ascultarea părţilor

- inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis in judecată (relatare liberă,

orală), apoi i se pot pune intrebări de către preşedinte şi in mod nemijlocit de ceilalţi membri ai

completului, de

către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi

de

apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face; instanţa poate respinge intrebările care nu sunt concludente

şi

utile cauzei; inculpatul poate fi reascultat ori de cate ori este necesar sau se poate realiza o confruntare-,

- dacă sunt mai mulţi inculpaţi, ascultarea fiecărui dintre ei se face, de regulă, in prezenţa celorlalţi inculpaţi;

ca excepţie, cand interesul aflării adevărului cere, instanţa poate dispune ascultarea vreunuia dintre inculpaţi,

fără

ca ceilalţi să fie de faţă; declaraţiile luate separat sunt citite in mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după

ascultarea

lor; inculpatul poate fi din nou ascultat in prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unor dintre ei;

- cand inculpatul nu-şi mai aminteşte anumite fapte sau imprejurări sau cand există contraziceri intre

declaraţiile făcute de inculpat in instanţă şi cele date anterior, preşedintele cere acestuia explicaţii, putand da

citire, in intregime sau in parte, declaraţiilor anterioare;

Instanţa de judecată poate inlătura in tot sau in parte o declaraţie anterioară, asupra căreia inculpatul

a revenit, dar numai in măsura in care retractarea este temeinic motivată cu date şi elemente de natură să

formeze convingerea căexprimă adevărul şi că relatările anterioare nu corespund adevărului (Trib.

Suprem, secţia penală, decizia nr. 63/1980, in R.R.D. nr. 3/1981, p. 65)

- cand inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat

anterior,

aceasta constituind o modalitate specială de administrare a probei in acest caz;

- după ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi părţii responsabile

civilmente, regulile de mai sus aplicandu-se in mod corespunzător, cu excepţia celei referitoare la citirea

declaraţiilor in caz de refuz de a da declaraţie;

Neaudierea părţii vătămate pentru motivul că s-a aflat in sala de şedinţă la ascultarea martorilor este

nelegală, dispoziţiile art. 319 C.proc.pen. cu privire la indepărtarea din sala de şedinţă după apelul

părţilor şi al martorilor, fiind aplicabile numai acestora din urmă (C.A. Bucureşti, secţia a ll-a penală,

decizia nr. 526/1994, in Cpp Ad. 2, p. 937)

4.6.2. Ascultarea martorilor, experţilor, interpreţilor

- după ce instanţa a incuviinţat ascultarea martorilor, experţilor şi interpreţilor dispune citarea acestora in

vederea prezentării la instanţă in scopul audierii; experţii sunt ascultaţi pentru a da lămuriri suplimentare

faţă de

concluziile expuse in raportul de expertiză intocmit in cauză; interpreţii sunt ascultaţi pentru a da lămuriri cu

privire la traducerile pe care le-au făcut in procesul penal;

- in cazul in care aceştia se prezintă in instanţă, după apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor,

preşedintele

cere martorilor prezenţi (nu şi experţilor sau interpreţilor) să părăsească sala de şedinţa şi le pune in vedere

să nu

se indepărteze fără incuviinţarea sa; experţii răman in sala de şedinţa, afară de cazul in care instanţa dispune

altfel;

- martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie,

insă numai după ce s-a stabilit identitatea lor;

- dacă unul sau mai mulţi martori, experţi, sau interpreţi lipsesc, instanţa poate dispune motivat fie

continuarea judecaţii, fie amanarea cauzei; martorul, expertul sau interpretul a cărui lipsa nu este justificată

poate

fi adus silit;

- instanţa poate asculta martorii, experţii sau interpreţii cu asigurarea protecţiei datelor de identificare a

martorului sau prin intermediul mijloacelor tehnice;

- martorului, expertului sau interpretului ii aduce la cunoştinţă, inainte de a incepe ascultarea acestuia,

obiectul cauzei şi ii arată care sunt faptele sau imprejurările pentru dovedirea cărora este ascultat, cerandu-i-

se să

declare tot ce ştie cu privire la acestea;

- ascultarea martorului, expertului sau interpretului nu poate incepe cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe

care acesta le-a dat anterior in cauză, instanţa ascultand relatarea liberă, orală a acestuia;

- instanţa dispune citirea declaraţiilor anterioare cand martorul, expertul sau interpretul face declaraţii care

sunt in contrazicere cu cele date anterior;

- după ce martorului, expertului sau interpretului i s-au pus intrebări de instanţă şi de procuror, este intrebat

de

partea care 1-a propus şi apoi de celelalte părţi;

- martorul, expertul sau interpretul care posedă un inscris in legătură cu depoziţia făcută poate să-1 citească

in

instanţă; procurorul şi părţile au dreptul sa examineze inscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea

inscrisului la

dosar, in original sau in copie;

- martorii, experţii sau interpreţii ascultaţi răman in sala, la dispoziţia instanţei, pană la terminarea actelor

de

cercetare judecătorească care se efectuează in şedinţa respectivă; dacă instanţa găseşte necesar, poate

dispune

retragerea lor sau a unora dintre ei, din sala de şedinţa, in vederea reaudierii ori a confruntării lor; instanţa,

luand

concluziile procurorului şi ale părţilor, poate incuviinţa plecarea martorilor, experţilor sau interpreţilor după

ascultarea acestora;

- dacă ascultarea vreunuia dintre martori, experţi sau interpreţi nu mai este posibilă, instanţa dispune citirea

depoziţiei date de acesta in cursul urmăririi penale şi va ţine seama de ea la judecarea cauzei;

- procurorul şi părţile pot renunţa la martorii pe care i-au propus;după punerea in discuţie a renunţării,

instanţa poate dispune ca martorii să nu fie ascultaţi, dacă audierea nu mai este necesară;

- intre instituţia renunţării la martori şi cea a citirii in cursul cercetării judecătoreşti a declaraţiilor date de

martor in cursul urmăririi penale există următoarele deosebiri: i) prin renunţarea la martori, prevăzută de

art. 329

C.proc.pen., proba nu va mai fi administrată in cadrul procesului penal; citirea in cursul cercetării

judecătoreşti a

declaraţiilor date de martor in cursul urmăririi penale, art. 327 alin. (3) C.proc.pen., reprezintă o modalitate

de

administrare a probei in cursul procesului penal; ii) renunţarea la martori se dispune in cazul in care

instanţa

apreciază că audierea acestora nu mai este necesară; citirea declaraţiilor martorilor presupune că

administrarea

probei cu martori este necesară faţă de obiectul probaţiunii din cauză; iii) renunţarea la martori poate fi

dispusă

numai la solicitarea prealabilă a procurorului sau a părţii, cărora anterior le fusese incuviinţată proba cu

martori,

fără a putea fi dispusă de instanţă din oficiu; citirea declaraţiilor martorilor poate fi dispusă de instanţă din

oficiu.

4.6.3. Administrarea altor probe. incuviinţarea unor procedee probatorii

- in cazul in care din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau imprejurărilor cauzei

este necesară administrarea unor probe noi, neadministrate anterior in cursul procesului, părţile sau

procurorul

poate solicita instanţei administrarea acestora; de asemenea, instanţa, din oficiu, poate pune in discuţie

administrarea de noi probe; după punerea in dezbaterea contradictorie a părţilor şi a procurorului a

admisibilităţii,

pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei in continuare, fie

amanarea

ei, in scopul administrării probelor noi incuviinţate;

- cand in cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă, instanţa, din oficiu sau la cerere,

dispune,

dacă este necesar, aducerea şi prezentarea acestora;

4.6.4. de asemenea, instanţa poate dispune efectuarea unei cercetări la faţa locului, confruntări,

percheziţii etc.Terminarea cercetării judecătoreşti

- este momentul procesual in cadrul etapei de judecată in primă instanţă in care preşedintele completului de

judecată constată că au fost administrate toate probele pertinente, concludente şi utile, necesare judecării

cauzei

penale;

- după administrarea tuturor mijloacelor de probă incuviinţate, preşedintele completului trebuie să intrebe

procurorul şi părţile dacă mai au de dat explicaţii sau de formulat noi cereri pentru completarea cercetării

judecătoreşti;

- in situaţia in care procurorul şi părţile nu mai au de formulat cereri noi sau dacă cererile acestora au fost

respinse, ori s-au efectuat completările cerute, preşedintele completului declară cercetarea judecătorească

terminată, după care se trece la dezbateri.

4.6.5. Reluarea cercetării judecătoreşti

- este actul procesual prin care instanţa repune cauza pe rol după inchiderea dezbaterilor şi fixează un nou

termen de judecată, in situaţia in care se constată in timpul deliberării că o anumită imprejurare trebuie

lămurită

numai prin administrarea unor probe in cadrul cercetării judecătoreşti;

- in cazul in care se dispune reluarea cercetării judecătoreşti, părţile trebuie citate pentru noul termen stabilit

de către instanţă.

4.7. Dezbaterea

- este stadiul procesual in etapa judecăţii, situat după terminarea cercetării judecătoreşti şi inaintea ultimului

cuvant al inculpatului, in care părţile, personal sau prin apărători, discută oral şi in contradictoriu situaţia de

fapt,

incadrarea juridică, soluţia ce trebuie pronunţată in cauză, atat pe latură penală, cat şi civilă, individualizarea

pedepsei sau a executării acesteia (in cazul in care se apreciază că a fost comisă o infracţiune), precum şi

orice alt

aspect necesar rezolvării cauzei penale;

- in cadrul dezbaterilor cuvantul se dă in următoarea ordine: procurorul, partea vătămată, partea civilă,

partea

responsabilă civilmente şi inculpatul. in cazul in care este necesar, instanţa de judecată poate da cuvantul şi

in

replică, respectandu-se aceeaşi ordine; procurorul şi părţile au dreptul la replică in ceea ce priveşte

chestiunile noi,

ivite cu ocazia dezbaterilor. Inculpatul are cel din urmă cuvantul;

Sentinţa primei instanţe este nelegală intrucat părţii responsabile civilmente, deşi prezentă in

instanţă, nu i s-a dat cuvantul, incălcandu-se dreptul la apărare, in condiţiile in care ulterior prima

instanţă prin hotărarea pronunţată 1-a condamnat pe inculpatul minor, obligandu-1 in solidar cu tatăl său

la despăgubiri civile, in consecinţă, se impune casarea acestei hotărari, precum şi a deciziei de respingere

a apelului declarat de partea responsabilă civilmente şi trimiterea cauzei spre rejudecarea acţiunii civile

de către prima instanţă (C.A. Bucureşti, secţia a ll-a penală, decizia nr. 967/1998, in C.P.J.P. 1998, p.

101)

- preşedintele completului are dreptul să intrerupă pe cei care au cuvantul dacă in susţinerile lor depăşesc

limitele cauzei ce se judecă; pentru motive temeinice dezbaterile pot fi intrerupte, fără ca intreruperea să

poată fi

mai mare de 5 zile;

- cand socoteşte necesar, instanţa poate cere părţilor, după inchiderea dezbaterilor, să depună concluzii

scrise-,

procurorul şi părţile pot depune concluzii scrise, ori de cate ori consideră necesar a face cunoscute

argumentele in

sprijinul poziţiei lor, chiar dacă nu au fost cerute de instanţă;

S-a constatat că prin concluziile scrise formulate de apărătorul unuia dintre inculpaţi, s-a solicitat

schimbarea incadrării juridice a faptei, fără ca această cerere să fi fost formulată şi oral, cu ocazia

dezbaterilor. Concluziile scrise nu pot avea un caracter şi un conţinut diferit faţă de cele orale, căci

notele scrise ar trebui să reprezinte doar o detaliere a susţinerilor făcute cu ocazia dezbaterii fondului.

Totuşi, dacă in cuprinsul lor s-a formulat pentru prima dată o cerere de schimbare a incadrării juridice,

instanţa trebuie să repună cauza pe rol, pentru a pune cererea in discuţie contradictorie (C.A. Timişoara,

secţia penală, decizia nr. 349/A/2004, in Cpp Ad. 2, p. 972)

- lipsa dezbaterilor atrage nulitatea absolută a hotărarii-,

• reluarea dezbaterilor este actul procesual prin care instanţa pune din nou in discuţia părţilor situaţii de fapt

sau de drept nelămurite; reluarea dezbaterilor se poate face fie in cadrul aceleiaşi şedinţe, fie in altă şedinţă

in

continuare, fie prin repunerea cauzei pe rol după ce instanţa a rămas in pronunţare.

4.8. Ultimul cuvant al inculpatului

- este momentul final al judecăţii cand inculpatul personal are cuvantul in vederea prezentării punctului său

de

vedere cu privire la acuzaţia ce ii este adusă, fără a-i putea fi puse intrebări şi fără a putea fi intrerupt;

- reprezintă un drept al inculpatului, dar şi o obligaţie a preşedintelui completului de judecată; incălcarea

acestei obligaţii poate atrage sancţiunea nulităţii relative, in condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C.proc.pen.,

dacă se

constată că prin neacordarea ultimului cuvant a fost cauzată o vătămare intereselor acestuia (de pildă, aflarea

adevărului

şi justa soluţionare a cauzei), care nu poate fi inlăturată altfel decat prin anularea hotărarii pronunţate;

- in situaţia in care din ultimul cuvant al inculpatului rezultă fapte sau imprejurări noi, esenţiale pentru

soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti sau reluarea dezbaterilor;

Este de observat că ultimul cuvant al inculpatului nu reprezintă numai ultima manifestare a dreptului

său de apărare inainte de pronunţarea hotărarii, ci constituie un drept unic ce nu poate fi exercitat de

apărător in numele celui asistat. La ultimul cuvant nu se pot da inculpatului replici, nu i se cer explicaţii

cu privire la cele arătate, iar in timpul cat are ultimul cuvant nu i se pun intrebări. Ultimul cuvant al

inculpatului prilejuieşte deci acestuia posibilitatea de a-şi expune atitudinea faţă de faptele ce i se

impută, faţă de procesul care s-a desfăşurat şi de modul cum priveşte tragerea sa la răspundere penală.

Pentru instanţă ultimul cuvant al inculpatului poate evidenţia aspecte semnificative privind atitudinea

acestuia, măsura in care procesul penal a avut asupra lui un efect educativ. in ceea ce priveşte aspectul

procesual, potrivit art. 197 alin. (1)C.proc.pen., incălcările dispoziţiilor legale care reglementează

desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea relativă a actului numai atunci cand s-a adus o vătămare

care nu poate fi inlăturată decat prin anularea acelui act, iar, conform alin. (4) al aceluiaşi articol,

instanţa ia in considerare din oficiu, incălcările in orice stare a procesului, dacă anularea actului este

necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. in raport cu dispoziţiile legale

menţionate, se constată că prin incălcarea prevederilor art. 377 C.proc.pen., unul dintre aspectele

esenţiale ale dreptului la apărare, neacordarea ultimului cuvant al inculpatului poate afecta aflarea

adevărului şi soluţionarea corectă a cauzei; ca atare, incălcarea prevederilor art. 377 poate fi luată in

considerare şi din oficiu, in orice stare a procesului, in condiţiile art. 197 alin. (4) C.proc.pen. (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 1801/2005, www.legalis.ro)

4.9. Restituirea cauzei la procuror in vederea refacerea urmăririi penale

- este actul procesual prin care instanţa de judecată se desesizează şi restituie dosarul procurorului in vederea

refacerii urmăririi penale;

- instanţa de judecată dispune, prin sentinţă, restituirea cauzei la procuror in vederea refacerii urmăririi

penale: i) in cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa materială sau personală, cand se

constată,

inainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că in cauza supusă judecăţii s-a efectuat urmărirea penală de

un alt

organ decat cel competent; cauza se restituie şi in cazul in care instanţa de judecată a dispus schimbarea

incadrării

juridice in cursul cercetării judecătoreşti, dacă noua incadrare juridică atrage competenţa materială a

instanţei

ierarhic superioare, iar urmărirea penală a fost efectuată de parchetul de pe langă instanţa sesizată (care nu

era

competent material faţă de noua incadrare juridică); in cazul in care urmărirea penală a fost efectuată de

procurorul de la instanţa ierarhic superioară, instanţa sesizată va dispune declinarea judecării cauzei la

instanţa

ierarhic superioară, iar nu restituirea, intrucat in acest caz urmărirea penală a fost efectuată de un organ

competent; cauza nu se restituie in situaţia in care constatarea incălcării, in faza de urmărire penală, a

dispoziţiilor

referitoare la competenţa materială sau personală, are loc după inceperea dezbaterilor; ii) in cazul

nerespectării

dispoziţiilor privitoare la sesizarea instanţei, prezenţa invinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de

către

apărător;

Urmărirea penală s-a efectuat cu incălcarea a numeroase dispoziţii procedurale, fapt ce a dus la o

sesizare nelegală a instanţei de judecată. Urmărirea penală a fost incepută impotriva inculpatului,

potrivit procesului-verbal din data de 9 ianuarie 2001. Toate actele procesuale şi procedurale efectuate in

cauză (cercetare la faţa locului, percheziţii domiciliare, adrese, declaraţiile părţilor vătămate şi ale tuturor

martorilor) au fost realizate inainte de inceperea urmăririi penale, in faza actelor premergătoare. După

data inceperii urmăririi penale, organul de urmărire penală nu a mai administrat nicio probă pentru a

dovedi vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului (a obţinut doar trei adrese şi două declaraţii ale unor

posibile părţi vătămate), ci a procedat la audierea acestuia şi prezentarea materialului de urmărire penală,

dispunand trimiterea in judecată acestuia. Pe langă faptul că intreg materialul probatoriu nu poate fi

administrat in faza actelor premergătoare, intrucat se incalcă principiile ce guvernează procesul penal,

aceste acte nu au nicio valoare probatorie, in lipsa procesului-verbal prin care se constată efectuarea lor

şi care poate constitui mijloc de probă. Acest proces-verbal nu există la dosar, nefiind intocmit potrivit

art. 224 C.proc.pen. Spre deosebire de faza actelor premergătoare, care vizează doar o simplă verificare

sau completare a informaţiilor relatate in plangerea penală, urmărirea penală este cea care are drept scop,

potrivit art. 200 C.proc.pen., strangerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la

identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu

să se dispună trimiterea in judecată. Administrarea intregului material probatoriu in faza actelor

premergătoare contravine tuturor regulilor de bază ale procesului penal şi constituie o incălcare flagrantă

a drepturilor procesuale ale făptuitorului care este, astfel, lipsit de toate garanţiile pe care legea i le oferă

in cursul procesului penal, adică din momentul in care a fost incepută urmărirea penală. Potrivit art. 2

C.proc.pen., urmărirea penală este o fază obligatorie a procesului penal, in cadrul căreia inculpatul işi

poate exercita corespunzător toate drepturile procesuale, astfel că lipsa ei conduce la o sesizare nelegală

a instanţei de judecată şi la incidenţa dispoziţiilor art. 197 alin. (2) C.proc.pen. privind nulitatea absolută.

Avand in vedere că in cauză nu s-a efectuat faţă de inculpat urmărirea penală in sensul arătat şi definit de

legea procesual penală, hotărarile pronunţate in aceste condiţii sunt nelegale, impunandu-se admiterea

recursului şi restituirea dosarului la procuror in vederea efectuării urmăririi penale (C.A. Braşov, secţia

penală, decizia nr. 309/R/2004, in Cpp. Ad. 2, p. 841)

După prezentarea materialului de urmărire penală in cauză s-au efectuat acte noi de cercetare

penală, ce il privesc direct pe inculpatul minor, fără ca ulterior să se procedeze la o nouă prezentare a

materialului de urmărire penală. Procedand in acest fel, organul de urmărire penală a incălcat dispoziţiile

art. 253 C.proc.pen., cu consecinţa punerii inculpatului in imposibilitate de a-i exercita drepturile

procesuale şi de a se apăra, el fiind trimis in judecată fără a avea cunoştinţă de noul material probatoriu

administrat. Totodată, această nerespec- tare a unei norme procesuale imperative a dus la o sesizare

nelegală a instanţei de judecată prin neprezentarea materialului de urmărire penală, deoarece

rechizitoriul putea fi intocmit legal doar după efectuarea acestei proceduri care este ultima la care

participă inculpatul (redactarea actului de sesizare nefiind un act public). incălcarea dispoziţiilor

imperative ale art. 253 C.proc.pen., sancţionată cu nulitatea in condiţiile art. 197 C.proc.pen., impune

restituirea cauzei la procuror in vederea efectuării procedurii prezentării materialului de urmărire penală

(C.A. Braşov, secţia penală, decizia nr. 128/Ap/2004, in C.P.J.P. 2003- 2004, p. 301)

- in cazurile in care dispune restituirea, instanţa se pronunţă şi asupra măsurilor preventive, asupra măsurilor

de siguranţă a obligării la tratament medical sau a internării medicale, precum şi asupra măsurilor

asigurătorii;

cand se restituie cauza pentru refacerea urmăririi penale, dacă inculpatul este arestat, instanţa

poate menţine starea de arest pe o perioadă de maximum 30 de zile, care curge de la data pronunţării

hotărarii;in situaţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, durata maximă a

arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor

anterioare din cursul urmăririi penale şi ulterioare restituirii cauzei la procuror (l.C.C.J., Secţiile Unite,

decizia nr. 65/2007, www.legalis.ro)

- sentinţa prin care se dispune restituirea poate fi atacată cu recurs de către procuror şi de orice persoană ale

cărei interese au fost vătămate prin hotărare, in termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la

comunicare, pentru cei lipsă;

ii

in conformitate cu prevederile art. 332 alin. (4) C.proc.pen., numai impotriva hotărarii de

desesizare şi restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale se poate face recurs de

către procuror şi de către orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărare, in termen de

3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă. Prin urmare, recursul

separat declarat impotriva incheierii prin care instanţa respinge cererea de restituire a cauzei la procuror

pentru refacerea urmăririi penale este inadmisibil, controlul judiciar asupra unei astfel de incheieri

neputand fi exercitat separat, ci numai odată cu fondul, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3851 alin. (2)

C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1382 din 13 aprilie 2009, www.legalis.ro)

- dosarul este trimis procurorului imediat după rămanerea definitivă a hotărarii la prima instanţă sau in cel

mult 3 zile de la pronunţarea hotărarii de către instanţa de recurs;

- cauza penală revine astfel din nou in faza de urmărire penală, actul de sesizare iniţial rămanand fără efecte

juridice; procurorul sau persoana din cadrul organului de cercetare penală care a efectuat iniţial urmărirea

penală

este incompatibilă să mai efectueze acte de cercetare/urmărire penală in cauză după restituire; după refacerea

urmăririi penale procurorul poate dispune trimiterea in judecată intocmind un nou rechizitoriu, dar şi o

soluţie de

netrimitere in judecată.

4.10. Schimbarea incadrării juridice a faptei

- este actul procesual prin care instanţa de judecată schimbă incadrarea juridică a faptei de care este acuzat

invinuitul sau inculpatul intr-o altă infracţiune sau altă formă a infracţiunii ce face obiectul procesului penal

(formă agravată, tentativă in loc de infracţiune consumată etc.);

- poate fi cerută de părţi sau de procuror sau pusă in discuţie din oficiu de către instanţă; in toate cazurile

schimbarea incadrării juridice a faptei trebuie pusă in prealabil in discuţia părţilor şi a procurorului, instanţa

avand

obligaţia să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau, eventual,

amanarea

judecaţii, pentru a-şi pregăti apărarea;

- instanţa nu poate dispune schimbarea incadrării juridice a faptei intr-o altă infracţiune, nu poate reţine

existenţa unor elemente circumstanţiale agravante, a unor stări de agravare (recidiva, forma continuată,

concursul

de infracţiuni, pluralitatea intermediară) sau de atenuare (minoritatea, tentativa) a pedepsei, a altei forme de

participaţie penală etc., chiar dacă acestea sunt in favoarea inculpatului, fără a supune dezbaterii părţilor şi

procurorului aceste aspecte;

- in cazul in care schimbarea incadrării juridice a fost dispusă de către instanţa de judecată in cursul

cercetării

judecătoreşti se va dispune:

i) declinarea de competenţă in favoarea instanţei ierarhic inferioare, dacă noua incadrare juridică atrage

competenţa materială a acestei instanţe;

ii) restituirea cauzei la parchetul competent, dacă noua incadrare juridică atrage competenţa materială a

instanţei ierarhic superioare, iar urmărirea penală a fost efectuată de parchetul de pe langă instanţa sesizată

(care

nu era competent material faţă de noua incadrare juridică); in cazul in care urmărirea penală a fost efectuată

de

procurorul de la instanţa ierarhic superioară, instanţa sesizată va dispune declinarea judecării cauzei la

instanţa

ierarhic superioară, iar nu restituirea, intrucat in acest caz urmărirea penală a fost efectuată de un organ

competent;

- in cazul in care schimbarea incadrării juridice a fost dispusă de către instanţa de judecată in etapa

dezbaterilor (după efectuarea cercetării judecătoreşti):

i) se va dispune declinarea de competenţă in favoarea instanţei ierarhic superioare, dacă noua incadrare

juridică atrage competenţa materială a acestei instanţe;

ii) cauza se judecă in continuare prin prorogare de competenţă de instanţa sesizată, in situaţia in care noua

incadrare juridică atrage competenţa materială a instanţei ierarhic inferioare;

- in cazul in care instanţa schimbă incadrarea juridică a faptei intr-o infracţiune pe care este competentă să o

judece, iar legea prevede pentru această infracţiune pedeapsa de 5 ani sau mai mare, asistenţa juridică este

obligatorie din momentul dispunerii măsurii;

- in situaţia in care instanţa dispune schimbarea incadrării juridice intr-o infracţiune pentru care acţiunea

penală se pune in mişcare la plangerea prealabilă a persoanei vătămate, are obligaţia de a chema persoana

vătămată pentru a o intreba dacă inţelege să formuleze plangere prealabilă; in cazul in care persoana

vătămată

formulează plangere prealabilă procesul continuă; in caz contrar se dispune incetarea procesului penal;

in situaţia in care se constată in cursul cercetării judecătoreşti fapte sau imprejurări noi care conduc la

reţinerea

unei noi incadrări juridice a faptei intr-o infracţiune complexă este, uneori, necesară extinderea procesului

penal la

alte fapte sau a acţiunii penale (de pildă, dacă inculpatul a fost trimis in judecată pentru săvarşirea

infracţiunii de

furt calificat, iar in cursul cercetării judecătoreşti se constată că la momentul sustragerii bunului au fost

exercitate

şi violenţe asupra persoanei vătămate, instanţa trebuie mai intai să extindă procesul penal cu privire la

infracţiunea de loviri sau alte violenţe sau vătămarea corporală, iar apoi să pună in discuţia schimbarea

incadrării

juridice din furt calificat şi loviri sau alte violenţe/vătămare corporală in infracţiunea de talhărie; tot astfel

cand se

schimbă incadrarea dintr-o infracţiuneasimplă in alta continuată, este necesară in prealabil extinderea

acţiunii

penale pentru

noile acte materiale constate in faza cercetării judecătoreşti);

Dispoziţiile art. 334 C.proc.pen. privind schimbarea incadrării juridice constituie dispoziţii legale

care reglementează desfăşurarea procesului penal in sensul art. 197 alin. (1) din acelaşi cod şi, in

consecinţă, incălcarea dispoziţiilor art. 334 C.proc.pen., prin omisiunea instanţei de a pune in discuţia

părţilor noua incadrare juridică dată faptei, se sancţionează cu nulitatea relativă, in condiţiile art. 197

alin. (1) C.proc.pen., numai atunci cand prin omisiunea instanţei s-a adus părţii o vătămare care nu

poate fi inlăturată decat prin anularea actului. Dacă prima instanţă, constatand existenţa cazului de

indivizibilitate prevăzut in art. 33 lit. c) C.proc.pen., a dispus reunirea cauzelor şi a reţinut in

incadrarea juridică dată faptei dispoziţiile art. 41 alin. (2) C.pen. privind infracţiunea continuată, fără

a pune in discuţia părţilor in mod formal noua incadrare juridică, insă apărătorii inculpaţilor s-au

pronunţat asupra cererii de reunire a cauzelor formulată de procuror şi au făcut toate apărările

necesare cu privire la actele materiale care alcătuiesc infracţiunea continuată, nu există o vătămare şi,

ca atare, decizia prin care instanţa de apel a desfiinţat sentinţa şi a dispus rejude- carea cauzei de către

prima instanţă, este nelegală. Soluţia instanţei de apel, de a desfiinţa sentinţa şi de a dispune

rejudecarea cauzei de către prima instanţă, numai pentru punerea in discuţie, in mod formal, a noii

incadrări juridice, situaţie ce poate fi remediată in apel cu ocazia devoluării fondului cauzei, ar presupune

şi o incălcare a dreptului inculpaţilor la un proces echitabil, soluţionat intr-un termen rezonabil

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2423 din 24 iunie 2009, www.legalis.ro)

in conformitate cu prevederile art. 332 alin. (1) C.proc.pen., cand se constată, inainte de terminarea

cercetării judecătoreşti, că in cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ

decat cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit

art. 268 alin. (1) C.proc.pen. Cauza nu se restituie atunci cand constatarea are loc după inceperea

dezbaterilor sau cand instanţa, in urma cercetării judecătoreşti, schimbă incadrarea juridică a faptei

intr-o altă infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare. in cursul

judecăţii in primă instanţă se poate dispune schimbarea incadrării juridice, prin incheiere, inainte de

terminarea cercetării judecătoreşti, ipoteză in care se aplică prevederile art. 332 alin. (1) teza I

C.proc.pen., cauza restituindu-se la procuror. in calea de atac a apelului sau a recursului, schimbarea

incadrării juridice nu se poate dispune decat prin decizie, ca urmare a admiterii apelului ori a

recursului şi, prin urmare, in această ipoteză sunt aplicabile prevederile art. 332 alin. (1) teza a Il-a

C.proc.pen., iar cauza nu se restituie la procuror (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2960 din 23

septembrie 2008, www.legalis.ro)

in cazul trimiterii in judecată a inculpatului pentru săvarşirea tentativei la infracţiunea de omor

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen., prin rechizitoriu dispunandu-se incetarea procesului

penal pentru fapta de lovire a unei alte persoane, instanţa nu-1 poate condamna pe inculpat şi pentru

această din urmă faptă, reţinand săvarşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav comisă

impotriva a două persoane, fără ca procurorul să ceară, conform art. 336 C.proc.pen., extinderea

procesului penal pentru alte fapte şi fără să pună in mişcare acţiunea penală cu privire la acestea. Sub

aspectul menţionat, punerea in discuţia părţilor, de către instanţă, a noii incadrări juridice şi cererea

procurorului, in concluziile puse cu ocazia dezbaterilor, de a se pronunţa condamnarea pentru tentativa

la infracţiunea de omor deosebit de grav, nu sunt de natură să acopere nulitatea rezultată din

incălcarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.

2243/1986, in CD 1988, p. 321)

După schimbarea incadrării juridice prin incheiere, instanţa trebuia să amane judecata şi să-1

citeze pe inculpat cu menţiunea noii incadrări juridice a faptei, pentru ca acesta să-şi poată pregăti

apărarea in funcţie de modificarea incadrării juridice. Chiar in situaţia in care inculpatul ar fi luat

termenul in cunoştinţă, in condiţiile art. 291 alin. (3) C.proc.pen., dacă situaţia procesuală de la ultimul

termen cand a fost prezent se schimbă, acesta trebuie citat, spre a i se da posibilitatea să-şi promoveze

interesele in raport cu noua situaţie (C.A. Braşov, decizia nr. 1055/R/2004, in C.P.J.P. 2003-2004, p.

314-315)

o Prima instanţă ar fi trebuit să observe că, potrivit dispoziţiilor art. 317 C.proc.pen., este sesizată

in rem cu privire la fapta expusă in rechizitoriu. Or, din actul de sesizare, reieşea clar că activitatea

infracţională ce i se imputa inculpatului viza atat perioada in care acesta a fost administrator şi casier

al asociaţiei de locatari, cat şi perioada in care acesta a fost preşedintele comitetului asociaţiei de

locatari, chiar dacă incadrarea juridică dată de procuror a fost unitară, pentru intreaga perioadă, in

sensul reţinerii infracţiunii prevăzute de art. 2151 C.pen. in aceste condiţii, nu se punea problema

extinderii procesului penal sub aspectul săvarşirii infracţiunii prevăzute de art. 214 alin. (1) C.pen., ci

aceea a schimbării incadrării juridice a faptei pentru care inculpatul a fost trimis in judecată, dintr-o

singură infracţiune prevăzută de art. 2151 C.pen., in două infracţiuni: una prevăzută de art. 2151

C.pen. (pentru perioada in care a avut calitatea de administrator al asociaţiei de locatari) şi ce-a de-a

doua prevăzută de art. 214 alin. (1) C.pen. (doar cu referire la perioada in care inculpatul a avut

calitatea de preşedinte) (Trib. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 1202/A/2004, in Cpp Ad. 2, p. 899)

Schimbarea incadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, dispusă prin

incheiere pronunţată inainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a

făcut parte din completul de judecată (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 1/2006, www.legalis.ro).

incadrarea juridică a faptei constituie stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale şi, totodată,

a felului şi limitelor pedepsei aplicabile. Avand in vedere consecinţele pe care le poate avea schimbarea

incadrării juridice, legea de procedură penală prevede că, in faţa primei instanţe, această schimbare nu

poate avea loc decat in anumite condiţii, a căror indeplinire constituie o garanţie atat a dreptului la

apărare al părţilor şi, in primul rand, al inculpatului, cat şi asoluţionării corecte a cauzei. Aceste

condiţii sunt prevăzute in art. 334 C.proc.pen. şi se referă la obligaţia instanţei de a pune in discuţia

părţilor noua incadrare, procurorul şi părţile urmand să-şi expună concluziile cu privire la necesitatea

şi la temeiurile schimbării incadrării juridice, insăşi instanţa fiind datoare să atragă atenţia asupra

consecinţelor acestei schimbări şi să explice drepturile inculpatului, şi anume dreptul de a cere lăsarea

cauzei mai la urmă sau amanarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea in raport cu noua incadrare.

Nu are relevanţă dacă schimbarea incadrării juridice priveşte o infracţiune mai uşoară sau mai gravă,

deoarece in ambele cazuri inculpaţii au fost privaţi de posibilitatea de a formula o apărare, in raport cu

fapta in noua ei incadrare juridică (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1050/2004, www.legalis.ro)

Schimbarea incadrării juridice după inchiderea dezbaterilor ingrădeşte dreptul de exercitare a

apărării şi faţă de această nouă incadrare. Chiar dacă apelul are caracter devolutiv, instanţa de control

judiciar trebuie să respecte cerinţa asigurării unui proces echitabil părţilor, precum şi posibilitatea ca

acestea să aibă acces in fiecare grad de jurisdicţie la examinarea unei situaţii de fapt şi a incadrării

juridice stabilite pe baza dovezilor administrate şi apreciate potrivit cerinţelor procesuale (C.A.

Bucureşti, secţia a Il-a penală, decizia nr. 967/2005, publicată in A. Nedelcu, I. Matei, D. Lupaşcu,

Culegere de practică judiciară, 2005, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 68-71)

In cazul in care reţine existenţa provocării prevăzute in art. 73 lit. b) C.pen. sau a altor

circumstanţe atenuante sau agravante nereţinute in rechizitoriu sau in hotărarea supusă căii de atac ori

inlătură aplicarea acestora, instanţa nu face aplicarea art. 334 C.proc.pen., deoarece in atare caz prin

aplicarea sau inlăturarea circumstanţelor nu se schimbă incadrarea juridică, aceasta rămanand cea

prevăzută in partea specială a Codului penal sau in legi speciale (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr.

3679/2003, www.legalis.ro.)

Obligaţia instituită de art. 323 C.proc.pen. incumbă instanţei şi in caz de extindere a procesului

penal, indiferent de soluţia dată pe fondul cauzei. Prin pronunţarea unei hotărari de achitare, fără

ascultarea inculpatului, se incalcă dispoziţiile art. 3 şi art. 4 C.proc.pen., iar in cazul pronunţării unei

hotărari de condamnare, incălcarea dispoziţiilor art. 323 C.proc.pen. aduce atingere dreptului la

apărare (C.A. Iaşi, secţia penală, decizia nr. 53/2001, in P.J.P. 2001, p. 228-229)

4.11. Extinderea obiectului judecăţii in primă instanţă

- obiectul iniţial al judecăţii poate fi extins numai cu ocazia judecăţii in primă instanţă cu privire la alte acte

materiale, fapte sau persoane; orice altă depăşire a limitelor sesizării iniţiale conduce la reţinerea nulităţii

absolute

a hotărarii instanţei;

- ca regulă, extinderea obiectului judecăţii se realizează la cererea procurorului; in mod excepţional

procedura

extinderii poate fi declanşată la iniţiativa instanţei;

- incălcarea dispoziţiilor legale care reglementează materia extinderii obiectului judecăţii atrage nulitatea

absolută, fiind incălcate astfel dispoziţiile relative la sesizarea instanţei;

Potrivit art. 336 C.proc.pen. este nelegală procedarea instanţei de „a lua act de extinderea

invinuirii făcută de procuror" cată vreme procurorul nu a formulat o cerere de extindere a procesului

penal adresată instanţei, iar instanţa nu a admis extinderea, numai in aceste condiţii putandu-se pune

apoi in mişcare acţiunea penală şi sesiza legal instanţa cu judecarea faptei descoperite in cursul

judecăţii. Hotărarea pronunţată in aceste condiţii, in lipsa unei legale trimiteri in judecată, este lovită

de nulitate absolută (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 1741/1973, in Repertoriu 1969-1975, p.

161)

In cazul trimiterii in judecată a inculpatului pentru săvarşirea tentativei la infracţiunea de omor

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen., prin rechizitoriu dispunandu-se incetarea procesului

penal pentru fapta de lovire a unei alte persoane, instanţa nu-1 poate condamna pe inculpat şi pentru

această din urmă faptă, reţinand săvarşirea tentativei la infracţiunea de omor deosebit de grav comisă

impotriva a două persoane, fără ca procurorul să ceară, conform art. 336 C.proc.pen., extinderea

procesului penal pentru alte fapte şi fără să pună in mişcare acţiunea penală cu privire la acestea. Sub

aspectul menţionat, punerea in discuţia părţilor, de către instanţă, a noii incadrări juridice şi cererea

procurorului, in concluziile puse cu ocazia dezbaterilor, de a se pronunţa condamnarea pentru tentativa

la infracţiunea de omor deosebit de grav, nu sunt de natură să acopere nulitatea rezultată din

incălcarea dispoziţiilor legale privind sesizarea instanţei (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.

2243/1986, in CD 1986, p. 321)

- după extinderea obiectului judecăţii, toate garanţiile procedurale referitoare la echitabilitatea procesului

penal se vor raporta la noul cadru procedural.

4.11.1. Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale

- este actul procesual prin care instanţa de judecată se autosesizează, extinzand obiectul judecăţii stabilit prin

rechizitoriu, in cazul in care in cursul judecăţii in primă instanţă se descoperă in sarcina inculpatului date cu

privire la alte acte materiale decat cele reţinute in rechizitoriu ce intră in conţinutul infracţiunii pentru care

a fost

trimis in judecată, in vederea realizării unei judecăţi unitare (in cazul infracţiunilor complexe, continuate sau

de

obicei);

- extinderea acţiunii penale se dispune de instanţa de judecată din oficiu sau la cererea procurorului ori a

unei

părţi, prin incheiere motivată;

- după extindere, instanţa procedează la judecarea infracţiunii in intregul ei, fiind obligată să pună in discuţie

actele cu privire la care s-a dispus extinderea şi, dacă este cazul ca incadrarea juridică a faptei să fie

schimbată, să

pună in discuţie noua incadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la

urmă

sau amanarea judecăţii pentru a-şi pregăti apărarea;

- in situaţia in care cu privire la unele din actele care intră in conţinutul infracţiuni complexe, continuate sau

de obicei s-a pronunţat anterior o hotărare definitivă, instanţa reuneşte cauza cu aceea in care s-a dat

hotărarea

definitivă, pronunţand o nouă hotărare in raport cu toate actele care intră in conţinutul infracţiunii (fără a

putea

aplica o pedeapsă mai mică decat cea dispusă anterior cu autoritate de lucru judecat) şi desfiinţează

hotărarea

anterioară.

4.11.2. Extinderea procesului penal pentru alte fapte (extinderea in rem)

- este actul procesual prin care instanţa de judecată se autosesizează, extinzand obiectul judecăţii stabilit prin

rechizitoriu, cand din probele administrate in cursul judecăţii in primă instanţă se descoperă in sarcina

inculpatului

date cu privire la săvarşirea şi a unei alte fapte penale avand legătură cu infracţiunea pentru care este trimis

in

judecată;

- in situaţia in care procurorul participă la judecată acesta este singurul care poate solicita extinderea

procesului penal cu privire la alte fapte; in acest caz instanţa: i) dacă găseşte cererea intemeiată, dispune prin

incheiere extinderea procesului penal şi va proceda la judecarea cauzei şi cu privire la fapta descoperită, in

situaţia

in care procurorul declară că pune in mişcare acţiunea penală; ii) sesizează, prin incheiere, organul de

urmărire

penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită, in cazul in care deşi cererea

de

extindere este intemeiată procurorul declară că nu pune in mişcare acţiunea penală; in acest caz instanţa nu

va

dispune extinderea procesului penal; iii) respinge prin incheiere cererea de extindere, in situaţia in care este

neintemeiată;

- in situaţia in care procurorul nu participă la judecată, instanţa poate dispune din oficiu, prin incheiere,

extinderea procesului penal cu privire la alte fapte dacă sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege şi poate

proceda, după punerea in mişcare a acţiunii penale, la judecarea cauzei ori sesiza organul de urmărire penală

competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită; această ipoteză de extindere este

numai

teoretică, in fapt procurorul participand intotdeauna la judecată;

- după extinderea procesului penal, instanţa este obligată să pună in discuţie faptele cu privire la care s-a

dispus extinderea, şi să asigure inculpatului timpul şi inlesnirile necesare pentru pregătirea apărării in raport

de

toate infracţiunile de care este acuzat;

- dacă este cazul ca incadrarea juridică a faptei să fie schimbată, instanţa trebuie să pună in discuţie noua

incadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amanarea

judecăţii

pentru a-şi pregăti apărarea.

4.11.3. Extinderea procesului penal cu privire la alte persoane

- este actul procesual prin care instanţa de judecată se autosesizează, extinzand obiectul judecăţii stabilit prin

rechizitoriu, cand din probele administrate in cursul judecăţii se descoperă date cu privire la participarea şi a

unei

alte persoane (in calitate de coautor, instigator sau complice) la săvarşirea faptei prevăzute de legea penală

de care

este acuzat inculpatul ori date cu privire la săvarşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă

persoană,

in legătură cu fapta inculpatului;

- in situaţia in care procurorul participă la judecată acesta este singurul care poate solicita extinderea

procesului penal cu privire la alte persoane; in acest caz instanţa de judecată: i) dacă găseşte cererea

intemeiată,

dispune prin incheiere extinderea procesului penal şi va proceda la judecarea cauzei şi cu privire la persoana

care

este suspectată a fi participat cu inculpatul la săvarşirea faptei pentru care acesta din urmă a fost trimis in

judecată

(extindere in personam), sau de a fi săvarşit infracţiunea care este in legătură cu fapta inculpatului (extindere

in

rem şi in personam), in situaţia in care procurorul declară că pune in mişcare acţiunea penală; ii) sesizează,

prin

incheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la aspectele

descoperite,

in cazul in care deşi cererea de extindere este intemeiată procurorul declară că nu pune in mişcare acţiunea

penală;

in acest caz instanţa nu va dispune extinderea procesului penal; iii) respinge prin incheiere cererea de

extindere, in

situaţia in care este neintemeiată;

- in situaţia in care procurorul nu participă la judecată, instanţa poate dispune din oficiu, prin incheiere,

extinderea procesului penal cu privire la alte persoane dacă sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege şi

poate

proceda, după punerea in mişcare a acţiunii penale, la judecarea cauzei ori sesiza organul de urmărire penală

competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la aspectele descoperite; această ipoteză de extindere este

numai teoretică, in fapt procurorul participand intotdeauna la judecată;

- după extindere, instanţa este obligată să cheme pe inculpatul nou introdus in cauză, să ii aducă la

cunoştinţă

acuzaţia şi să ii ofere timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării; inculpatul introdus in cauză are

posibilitatea

de a cere reluarea intregii cercetări judecătoreşti in cazul extinderii in personam, pentru a putea participa la

toate

actele de cercetare judecătorească cu privire la infracţiunea la care este bănuit a fi participat; in cazul

extinderii in

rem şi in personam inculpatul poate să propună probe şi să facă orice apărare pe care o consideră necesară;

- dacă este cazul ca incadrarea juridică a faptei să fie schimbată, instanţa trebuie să pună in discuţie noua

incadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amanarea

judecăţii

pentru a-şi pregăti apărarea;

Procesul penal poate fi extins in cursul judecăţii şi faţă de persoana cu privire la care, prin

rechizitoriu, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, deoarece art. 337 C.proc.pen. nu prevede un

asemenea impediment. in inţelesul art. 337 C.proc.pen., pentru extinderea procesului penal nu este

necesar ca participarea altei persoane la săvarşirea infracţiunii să fie descoperită in cursul judecaţii,

deci ca anterior să nu se fi cunoscut, să nu fi existat date despre această participare. De vreme ce se

consideră că scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane nu constituie un impediment pentru

extinderea ulterioară a procesului penal, o atare inţelegere a menţionatelor dispoziţii legale se exclude.

Pentru aplicarea textului de lege menţionat este suficient ca, in cursul judecăţii, să rezulte unele date cu

privire la această participare, care, prin luarea in considerare şi a datelor urmăririi penale, să

indreptăţească extinderea procesului penal (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 26/1984, in

Repertoriu 1981-1985, p. 333)

4.12. Soluţii pe care Ie poate pronunţa prima instanţă

4.12.1. Soluţii cu privire la acţiune penală

după deliberare instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii cu privire la acţiunea penală:i)

condamnarea, este soluţia ce constă in aplicarea unei pedepse penale sau a unei măsuri educative pe care o

poate

pronunţa instanţa printr-o hotărare judecătorească cand constată că fapta există, constituie infracţiune, iar

inculpatul este vinovat de săvarşirea ei;

- instanţa va proceda la individualizarea pedepsei sau a măsurii educative aplicate precum şi a executării

pedepsei;

- in cazul in care dispune condamnarea instanţa poate aplica pedepse accesorii sau complementare;

- instanţa care dispune condamnarea trebuie să se pronunţe şi cu privire la luarea, revocarea, inlocuirea,

incetarea de drept a măsurilor preventive sau la menţinerea stării de arest;

- durata reţinerii sau a arestării preventive a inculpatului in cauză urmează a fi dedusă din pedeapsa aplicată;

ii) achitarea, este soluţia pe care o poate pronunţa instanţa de judecată atunci cand constată că: fapta pentru

care o persoană a fost acuzată nu există sau nu este prevăzută de legea penală, ori nu prezintă gradul de

pericol

social al unei infracţiuni, sau fapta nu a fost săvarşită de inculpat, ori ii lipseşte unul din elementele

constitutive

ale infracţiunii, precum şi atunci cand există vreuna din cauzele care inlătură caracterul penal al faptei [art.

11 pct.

2 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 10 lit. a)-e) C.proc.pen.];

- dacă achitarea este dispusă pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală ori ii lipseşte unul din

elementele constitutive ale infracţiunii, precum şi atunci cand există vreuna din cauzele care inlătură

caracterul

penal al faptei, instanţa de judecată dacă apreciază că fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni, altele decat

cele

prevăzute de legea penală, sesizează organul competent să le dispună;

- instanţa de judecată care constată că fapta pentru care inculpatul a fost trimis in judecată nu prezintă gradul

de pericol social al unei infracţiuni dispune achitarea [art. 11 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. raportat la art. 10 alin.

(1) lit.

b1) C.proc.pen.], putand aplica o sancţiune cu caracter administrativ [art. 18 alin. (3) C.proc.pen. raportat la

art. 91

C.pen.];

- in situaţia in care se dispune achitarea măsurile preventive incetează de drept;

- faţă de inculpatul achitat pot fi luate măsuri de siguranţă in condiţiile legii;

iii) incetarea procesului penal, este soluţia pe care o poate pronunţa instanţa de judecată atunci cand

constată

că: lipseşte plangerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă

condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea in mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia,

prescripţia

ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci cand are calitatea de făptuitor; a

fost

retrasă plangerea prealabilă ori părţile s-au impăcat, in cazul infracţiunilor pentru care retragerea plangerii

sau

impăcarea părţilor inlătură răspunderea penală; s-a dispus inlocuirea răspunderii penale; există o cauză de

nepedepsire prevăzută de lege; există autoritatea de lucru judecat [art. 11 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. raportat la

art.

10 lit. f)-j) C.proc.pen.].

- in situaţia in care se dispune incetarea procesului penal măsurile preventive incetează de drept;

- inculpatul faţă de care s-a dispus incetarea procesului penal poate fi supus la măsuri de siguranţă in

condiţiile legii;

- in cazul in care un inculpat a fost trimis in judecată pentru săvarşirea mai multor infracţiuni, pentru fiecare

dintre acestea se poate aplica una dintre soluţiile de mai sus;

- in situaţia in care au foşti trimişi in judecată mai mulţi inculpaţi pentru una sau mai multe infracţiuni,

pentru

fiecare infracţiune de care este acuzat fiecare dintre inculpaţi se va pronunţa una dintre soluţiile de mai sus.

4.12.2. Soluţii cu privire la acţiunea civilă

- instanţa penală se poate pronunţa prin aceeaşi hotărare atat asupra acţiunii penale cat şi a acţiunii civile, ori

poate disjunge acţiunea civilă soluţionand-o ulterior pronunţării hotărarii asupra acţiunii penale, in cazul in

care

rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca intarzierea soluţionării acţiunii penale; după disjungere, tot instanţa

penală, nu cea civilă, se va pronunţa asupra acţiunii civile;

Nu este justificată disjungerea judecării laturii civile de cea penală in cauzele in care stabilirea

vinovăţiei inculpatului, individualizarea pedepsei şi incadrarea juridică se raportează la intinderea

pagubei produse prin infracţiune, cum sunt indeosebi cele care au produs consecinţe deosebit de grave.

in cazul unor atare infracţiuni, in care soluţia este condiţionată de activitatea infracţională şi in stransă

legătură cu urmările patrimoniale ale faptei, disjungerea trebuie dispusă numai in cazurile in care

judecarea ambelor laturi ale procesului, din cauze obiective, nu se poate asigura (l.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 6281 din 25.11.2004, www.legalis.ro)

- instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, trebuie să se pronunţe asupra reparării pagubei

materiale şi a daunelor morale in cazul in care acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu, iar in celelalte

cazuri

numai cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală sau parţială a unui inscris şi restabilirea situaţiei

anterioare

săvarşirii infracţiunii;

Conform art. 14 alin. (3) lit. a) C.proc.pen., repararea pagubei se face, intre altele, prin restabilirea

situaţiei anterioare comiterii infracţiunii, iar potrivit art. 348 din acelaşi cod, instanţa se va pronunţa cu

privire la restabilirea situaţiei anterioare chiar dacă nu există constituire de parte civilă. Aşadar,

măsura se dispune indiferent de poziţia adoptată in cursul procesului de persoana vătămată, intrucat

situaţia rezultată din săvarşirea unei infracţiuni trebuie inlăturată, pe calea rezolvării laturii civile, in

primul rand prin restabilirea situaţiei anterioare. In consecinţă, in cazul infracţiunii de nerespectare a

hotărarii judecătoreşti comisă prin ocuparea abuzivă a unui teren, trebuia ca instanţele să dispună

restabilirea situaţiei anterioare, in sensul obligării inculpatei să predea părţii vătămate, in posesie,

suprafaţa de 72 mp de teren. imprejurarea că inculpata a fost obligată să plătească părţii civile suma de

2.000 de lei (ROL) despăgubiri, reprezentand contravaloarea recoltei pe care ar fi obţinut-o, nu scutea

instanţa de fond de obligaţia de a constata că prin săvarşirea infracţiunii s-a produs o schimbare a

situaţiei anterioare, a cărei restabilire, aşa cum s-a arătat, trebuia să o dispună (C.S.J., secţia penală,

decizia nr. 1087/1993, in Cpp Ad. 2, p. 1002)

i) după deliberare instanţa poate pronunţa una dintre următoarele soluţii cu privire la acţiunea civilă:dacă

pronunţă o soluţie de condamnare a inculpatului instanţa de judecată poate admite in tot ori in parte

acţiunea

civilă şi obliga inculpatul şi/sau partea responsabilă civilmente la plata de daune materiale/morale către

partea

civilă, sau respinge ca neintemeiată acţiunea civilă (de pildă, in cazul in care nu se reţine producerea unui

prejudiciu ori dacă acesta a fost deja reparat de inculpat, inclusiv prin depunerea sumei de bani pe numele

părţii

civile prin procedura ofertei reale

urmată de consemnaţiune);

ii) in cazul in care dispune achitarea inculpatului instanţa: 1) va respinge ca neintemeiată acţiunea civilă in

cazul achitării pronunţate pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. a) sau c) C.proc.pen.; 2) poate admite in tot ori

in

parte acţiunea civilă şi obliga inculpatul şi/sau partea responsabilă civilmente la plata de daune

materiale/morale

către partea civilă, sau după caz respinge acţiunea civilă in cazul achitării pronunţate pe temeiul prevăzut de

art.

10 lit. b1), d) sau e) C.proc.pen.; 3) lasă nesoluţionată acţiunea civilă in cazul achitării pronunţate pe

temeiul

prevăzut de art. 10 lit. b) C.proc.pen.;

iii) in situaţia in care dispune incetarea procesului penal instanţa: 1) lasă nesoluţionată acţiunea civilă in

cazul incetării pronunţate pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. f) sau j) C.proc.pen. sau in caz de retragere a

plangerii

prealabile; 2) poate admite in tot ori in parte acţiunea civilă şi obliga inculpatul şi/sau partea responsabilă

civilmente la plata de daune materiale/morale către partea civilă sau, după caz, respinge acţiunea civilă in

cazul

incetării pronunţate pe temeiul prevăzut de art. 10 lit. g), i) sau i1) C.proc.pen.; 3) constată stinsă acţiunea

civilă in

cazul impăcării părţilor; cu toate acestea instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la acţiunea civilă

formulată de

spital cu privire la cheltuielile rezultate in urma internării victimei infracţiunii;

iv) indiferent de soluţia pronunţată cu privire la acţiunea penală, instanţa poate lua act că persoana/partea

vătămată nu s-a constituit parte civilă in procesul penal intrucat prejudiciul a fost acoperit prin restituire;

v) indiferent de soluţia pronunţată cu privire la acţiunea penală, instanţa poate respinge ca inadmisibilă

acţiunea civilă (de pildă, in cazul infracţiunii de abandon de familie in cazul in care se solicită obligarea

inculpatului la repararea prejudiciului rezultat din neplata cu rea-credinţă a pensiei de intreţinere stabilită

anterior

printr-o hotărare civilă irevocabilă);

o Infracţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană fără a

avea permis de conducere nu este cauzatoare de pagube materiale prin ea insăşi, intrucat, pentru

producerea acestora, cel care conduce autovehiculul trebuie să mai săvarşească cel puţin un act

comisiv sau omisiv care să aibă drept urmare producerea prejudiciului. De aceea, intr-o astfel de

situaţie, in care conducătorul auto a săvarşit şi un act comisiv sau omisiv generator de daune, cererea

de despăgubiri nu poate fi admisă de instanţa penală dacă fapta prin care au fost produse pagubele nu

este incriminată de legea penală. Aşa fiind, instanţa penală sesizată cu judecarea infracţiunii prevăzute

de art. 78 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, astfel cum a fost aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 49/2006, nu poate acorda despăgubirile civile ce derivă dintr-un

alt act, distinct de cele incriminate prin textul menţionat. in consecinţă, instanţa investită cu

soluţionarea acţiunii penale, in cazul infracţiunii de conducere pe drumurile publice de către o

persoană fără a poseda permis de conducere, nu va soluţiona şi acţiunea civilă exercitată de

proprietarul sau deţinătorul autoturismului avariat sau distrus in timpul săvarşirii infracţiunii rutiere

(I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 29/2008,www.legalis.ro)

Infracţiunile prevăzute in art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare,

sunt infracţiuni de pericol, iar scopul acestei incriminări este acela de a determina emiterea corectă a

cecurilor, iar nu acoperirea vreunei pagube materiale. De altfel, instanţa supremă a statuat anterior in

această materie, prin Decizia de indrumare nr. 1/1968, că infracţiunile de pericol nu sunt cauzatoare de

prejudicii prin ele insele şi, ca atare, in cazul unor asemenea infracţiuni instanţa investită cu judecarea

acţiunii penale nu este competentă să soluţioneze şi acţiunea civilă alăturată celei penale. Mai este de

observat că, in cazul infracţiunilor reglementate de dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 59/1934, cu

modificările şi completările ulterioare, situaţia-premisă este dată de existenţa unui raport juridic de

natură contractuală in care cecul, ca instrument de plată, reprezintă o garanţie a indeplinirii

obligaţiilor asumate de debitori prin contractele comerciale incheiate. De aceea, in cazul săvarşirii

unor astfel de fapte, prejudiciul cauzat creditorului-parte vătămată este determinat de neexecutarea

obligaţiei asumate de către debitorul-inculpat prin contractul comercial incheiat, iar nu de emiterea

ulterioară a cecului cu incălcarea legii penale. Este firesc, deci, ca in asemenea cauze, pentru

acoperirea prejudiciului suferit, creditorii să aibă la dispoziţie numai acţiunea civilă separată, izvorată

din contract, iar nu şi acţiunea civilă intemeiată pe răspunderea delictuală, care poate fi alăturată celei

penale. De altfel, o asemenea soluţie se impune şi pentru că, in conformitate cu dispoziţiile art. 53 alin.

(1) din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, cecul are valoare de titlu

executoriu. Or, faţă de aceste dispoziţii legale, chiar şi in cazul in care cecul a fost emis cu

nerespectarea condiţiilor cerute de lege, el constituind titlu executoriu, nu mai este necesară o hotărare

judecătorească pentru ca partea vătămată creditoare să işi poată acoperi prejudiciul, acesta putand fi

recuperat prin insăşi punerea in executare silită a cecului după o prealabilă investire cu formulă

executorie. in aceste condiţii, alăturarea acţiunii civile celei penale ar duce, prin soluţionare (in ipoteza

admiterii), la crearea a două titluri executorii (hotărarea penală care soluţionează acţiunea civilă şi

cecul insuşi), ceea ce este inadmisibil. Prin urmare, obţinerea unui titlu executoriu pe calea acţiunii

civile alăturate celei penale nici nu şi-ar justifica utilitatea cat timp hotărarea ce s-ar pronunţa in

această privinţă nu ar putea cuprinde decat ceea ce deja este menţionat in cecul perfect valabil şi

executoriu. In consecinţă, instanţa penală investită cu judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 84 din

Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, nu va soluţiona acţiunea civilă alăturată

celei penale, urmand a pronunţa respingerea ca inadmisibilă a acţiunii civile (I.C.C.J., Secţiile Unite,

decizia nr. 43/2008, www.legalis.ro)

- in cazul cand admite acţiunea civilă, instanţa trebuie să examineze necesitatea luării măsurilor asigurătorii

privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu aufost luate anterior; dispoziţiile din hotărare privind

luarea

măsurilor asigurătorii sunt executorii;

- dacă instanţa a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă măsurile asigurătorii luate in cauză se menţin; aceste

măsuri incetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune in faţa instanţei civile in termen de

30 de

zile de la rămanerea definitivă a hotărarii.

4.13. Comunicarea sentinţei penale

- copii de pe dispozitivul sentinţei penale se comunică: i) părţilor vătămate, civile sau responsabile

civilmente

care au lipsit atat la judecată, cat şi la pronunţare ; ii) inculpatului arestat preventiv in cauză sau in altă

cauză ori

aflat in executarea unei pedepse privative de libertate, care a lipsit de la pronunţarea hotărarii; iii)

inculpatului

minor, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ, ori faţă de care a fost

dispusă

măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical, chiar in altă cauză, precum şi

celui

pentru care instanţa a apreciat ca nu şi-ar putea face singur apărarea, care a lipsit de la pronunţarea hotărarii;

iv)

administraţiei locului de deţinere al inculpatului; v) Serviciului de probaţiune in cazul in care instanţa a

dispus

suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei aplicate inculpatului;

- in aceste cazuri termenul de exercitare a apelului/recursului curge de la data comunicării copiei de pe

dispozitivul sentinţei penale;

- după redactarea sentinţei, inculpaţilor deţinuţi sau aflaţi in vreuna dintre situaţiile prevăzute in art. 171 alin.

(2) C.proc.pen. li se comunică copii de pe aceasta, in vederea redactării motivelor de apel/recurs;

- comunicarea copiei de pe dispozitivul sentinţei penale se realizează potrivit regulilor de la citare;

% Termenul de declarare a apelului şi a recursului pentru inculpatul care a lipsit atat de'la

dezbateri, cat şi de la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la data

comunicării hotărarii (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 29/2006, www.legalis.ro)

4.14. Efectele sentinţei penale nedefinitive

- sentinţa penală nedefinitivă produce următoarele efecte:

i) dezinvesteşte instanţa care a pronunţat-o;

ii) chiar dacă sentinţa nu este definitivă sunt executorii dispoziţiile acesteia privind: 1) punerea in libertate a

inculpatului arestat ca urmare a revocării, inlocuirii sau incetării de drept a măsurii arestării preventive; 2)

luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului condamnat; 3) luarea măsurilor asigurătorii; 4) confirmarea

măsurii

internării medicale.

iii) de la data pronunţării, respectiv a comunicării copiei de pe dispozitiv curge termenul de exercitare a

apelului/recursului.

4.15. Măsuri de natură a contribui la desfăşurarea cu celeritate a judecăţii introduse prin Legea nr. 202/2010

- Legea nr. 202/2010 cuprinde şi alte măsuri ce pot contribui la accelerarea judecării cauzelor penale, dintre

care enumerăm:

i) accesul la bazele electronice de date; in vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de

procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, instanţa de judecată are drept de acces

direct la

bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat (de pildă, Registrul Comerţului,

Ministerul

Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Serviciul de Evidenţă Informatizată a

Persoanei,

Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară etc). Pentru ca această măsură să fie eficientă a fost

prevăzută obligaţia organelor administraţiei publice care deţin baze electronice de date de a colabora cu

instanţa

de judecată, in vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente in bazele electronice de

date.

in acelaşi scop a fost prevăzută obligaţia Ministerului Justiţiei de a incheia protocoale de colaborare cu

autorităţile

şi instituţiile publice care deţin baze electronice de date, pentru ca la momentul intrării in vigoare a ,/nicii

reforme" procurorii să aibă acces la bazele electronice de date.

ii) posibilitatea instanţelor de judecată de a dispune aducerea prin constrangerea in temeiul unui mandat de

aducere şi a martorului;

iii) posibilitatea instanţei de judecată de a desemna un reprezentant comun, avocat din oficiu, in cauzele cu

un

număr mare de părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente.

- Legea nr. 202/2010 a prevăzut că in cazul in care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii

sau

constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele in cadrul procesului

penal. in cazul in care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a

procesului penal, instanţa poate desemna, prin incheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le

reprezenta

interesele, in vederea efectuării cu celeritate a urmăririi penale;

- incheierea trebuie să fie comunicată părţilor civile, care au obligaţia de a incunoştinţa instanţa dacă sunt de

acord sau refuză să fie reprezentanţi prin avocatul desemnat din oficiu. in situaţia in care părţile civile cărora

li s-a

comunicat de către instanţă faptul că sunt reprezentate de un avocat din oficiu, nu incunoştinţează organul

jurisdicţional cu privire la acordul sau dezacordul lor referitor la reprezentarea prin avocat in cadrul

procesului

penal, se va prezuma că accepta această reprezentare. Dacă părţile civile incunoştinţează instanţa despre

faptul că

nu sunt de acord să fie reprezentate, citarea acestora precum şi comunicarea actelor de procedură se va face

individual;

- in situaţia in care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr mare de părţi vătămate, constituite sau

nu părţi civile, care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele

in

cadrul procesului penal. in cazul in care părţile vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru

buna

desfăşurare a procesului penal, instanţa poate desemna, prin incheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a

le

reprezenta interesele;Legea nr. 202/2010 nu prevede in cazul părţilor vătămate, care nu sunt constituite părţi

civile, obligaţia de a de a incunoştinţa instanţa dacă sunt de acord sau refuză să fie reprezentanţi prin

avocatul

desemnat din oficiu. Pentru identitate de raţiune, considerăm că şi in cazul părţilor vătămate este necesar ca

incheierea instanţei prin care a fost desemnat un reprezentant comun să fie comunicată, iar in cazul in care

acestea

nu işi manifestă dezacordul cu privire reprezentarea lor prin intermediul avocatului din oficiu se va prezuma

că

acceptă această reprezentare. Tot astfel, dacă părţile vătămate incunoştinţează instanţa despre faptul că nu

sunt de

acord să fie reprezentate, citarea acestora precum şi comunicarea actelor de procedură se va face individual;

- desemnarea unui avocat din oficiu, reprezentant comun al părţilor vătămate/ civile, trebuie efectuată pentru

fiecare etapă procesuală a fazei judecaţii (primă instanţă, apel, recurs);

- dovada mandatului se face prin depunerea delegaţiei de avocat din oficiu;

- avocatul din oficiu trebuie să facă demersuri pentru a lua legătura cu persoanele reprezentate, şi să

incunoştinţeze instanţa despre aceasta;

- toate actele de procedură comunicate avocatului din oficiu, reprezentant al părţii vătămate sau civile, sau

de

care avocatul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de persoanele reprezentate;

iii) posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare părţii vătămate sau părţii responsabile civilmente care

lipseşte

nejustificat de la chemarea instanţei de judecată, in cazul in care acesta din urmă a apreciat că prezenţa

acestor

părţi este necesară pentru buna desfăşurare a judecăţii.

§5. Apelul

5.1 Noţiune

- este calea ordinară de atac, de reformare, suspensivă de executare, ce poate fi exercitată impotriva

sentinţelor pronunţate in primă instanţă (incheierile date de prima instanţă pot fi atacate cu apel numai odată

cu

fondul), prin care se realizează o rejudecare a cauzei in fond (in fapt şi in drept) de către instanţa superioară

(de

apel);

- reprezintă al doilea grad de jurisdicţie Articolul 2 parag. 1 al Protocolului 7 adiţional la Convenţia

europeană garantează acuzatului dreptul de acces la o instanţă superioară care să se pronunţe cu privire la

existenţa infracţiunii („declaraţiei de vinovăţie"), la individualizarea pedepsei sau la alte dispoziţii ale

hotărarii de

condamnare.

- instanţa de apel este obligată ca, in afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să

examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept [art. 371 alin. (2) C.proc.pen.]. De exemplu, se poate

examina existenţa infracţiunii sau a răspunderii penale a inculpatului, incadrarea juridică a faptei, legalitatea

pedepsei aplicate sau temeinicia individualizării pedepsei, latura civilă etc.

5.2. Hotărari judecătoreşti supuse apelului

- urmare a modificărilor legislative operate prin Legea nr. 202/2010 sunt supuse apelului: sentinţele

pronunţate de tribunal/tribunalul militar teritorial prin care s-a dispus condamnarea, achitarea sau incetarea

procesului penal, şi/sau prin care a fost soluţionată acţiunea civilă, precum şi incheierile date in cursul

judecăţii in

primă instanţă de către tribunal;

- apelul declarat impotriva sentinţei se socoteşte făcut şi impotriva incheierilor, chiar dacă acestea au fost

date

după pronunţarea sentinţei.

- nu pot fi atacate cu apel: i) sentinţele pronunţate de judecătorii/tribunalele militare; ii) sentinţele

pronunţate

de tribunale cu privire la infracţiunile pentru care punerea in mişcare a acţiunii penale se face la plangerea

prealabilă a persoanei vătămate; iii) sentinţele pronunţate de Curţile de apel sau de inalta Curte de Casaţie şi

Justiţie; iv) sentinţele de dezinvestire (de exemplu, cele prin care se dispune restituirea cauzei la parchet, sau

declinarea de competenţă); v) sentinţele pronunţate in materia executării pedepselor (de pildă, cererile

privind

intreruperea executării pedepsei, contestaţiile la executare etc.) sau cele privind cererile de reabilitare; vi)

incheierile dispuse de prima instanţă pentru care legea prevede in mod expres că pot fi atacate separat cu

recurs

(de exemplu, incheierile pronunţate in materia arestării preventive), sau cele care nu pot fi atacate cu nicio

cale de

atac (de exemplu, incheierea prin care a fost admisă cererea de recuzare)

5.3. Titularii apelului

- pot formula apel cu privire la latura penală şi civilă a cauzei:

i) procurorul

- poate declara apel procurorul din cadrul parchetului de pe langă instanţa care a pronunţat sentinţa penală;

in

cazul in care rechizitoriul a fost emis de un parchet ierarhic superior celui de pe langă instanţa care a

pronunţat

sentinţa penală, şi acest parchet poate declara cale de atac impotriva hotărarii;

- chiar dacă procurorul de şedinţă a pus concluzii de achitare sau incetare a procesului penal, parchetul poate

aprecia că se impune atacare sentinţei pronunţate pentru motive de nelegalitate sau netemeinicie;

- sub aspectul laturii civile procurorul poate declara apel chiar dacă partea civilă sau responsabilă civilmente

nu a atacat sentinţa penală;

ii) inculpatul

- poate formula apel indiferent de soluţia dispusă prin sentinţă (de pildă, chiar dacă a fost achitat inculpatul

poate declara apel cu privire la temeiul achitării)

- poate declara apel personal (in cazul persoanei juridice prin reprezentanţii legali) sau prin reprezentat legal

ori mandatar cu procură specială;

apărătorul care 1-a asistat/reprezentat pe inculpat la judecata in primă instanţă şi soţul (nu alte

persoane ori rude apropiate chiar dacă apelul este insuşit ulterior) inculpatului pot declara apel in

numele acestuia, fără a fi necesar un mandat special pentru aceştia ori ca apelul să fie insuşit ulterior

de inculpat;Apelul pentru inculpat poate fi declarat, intre alţii, de către apărător; acesta poate fi

angajat de orice persoană, nu numai de inculpat personal (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3243 din

24 mai 2005, www.legalis.ro)

H

Apelul declarat de apărătorul inculpatului decedat este admisibil, intrucat in acest caz apărătorul

exercită calea de atac, in calitate de apărător, pentru inculpatul decedat, iar nu ca reprezentant al

acestuia (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1257 din 27.02.2006, www.legalis.ro)

iii) partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente

- poate declara apel personal (in cazul persoanei juridice prin reprezentanţii legali) sau prin reprezentat legal

ori mandatar cu procură specială;

- au de asemenea posibilitatea de a declara apel şi succesorii in drepturi ai acestor părţi in cazul in care in

cursul procesului penal a survenit decesul persoanei fizice, ori reorganizarea, desfiinţarea, sau dizolvarea

persoanei juridice;

iv) alţi participanţi la procesul penal pot declara apel cu privire la alte chestiuni decat cele care vizează

soluţionarea laturii penale sau civile; astfel martorul, expertul, interpretul pot declara apel cu privire la

dispoziţiile

instanţei referitoare la restituirea cheltuielilor efectuate pentru participarea la proces ori cu referire la plata

venitului de la locul de muncă de care a fost lipsit prin participarea la proces; avocatul din oficiu al unei părţi

cu

privire la nelegalitatea dispoziţiilor sentinţei referitoare la plata onorariului; orice persoană ale cărei

interese

legitime au fost direct vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei (de pildă, persoana cărei i s-a

respins ca inadmisibilă sau tardivă constituirea de partea civilă, persoana prejudiciată prin dispunerea

nelegală a

unei măsurii asigurătorii asupra bunurilor sale), cu excepţia soluţiilor pronunţate pe fondul acţiunii penale

sau

civile;

Dacă persoana ce a suferit un prejudiciu material sau moral prin săvarşirea infracţiunii nu a fost

chemată in faţa organelor judiciare spre a fi ascultată şi a i se aduce la cunoştinţă că are dreptul de a

participa in proces ca parte civilă, ea nu a putut dobandi calitatea de parte in proces, deşi avea vocaţia

cerută de lege pentru aceasta; nefiind parte in proces, ea nu va putea declara apel impotriva hotărarii

judecătoreşti in baza art. 362 lit. d), dar, avand in vedere vătămarea pe care a suferit-o, va putea

beneficia de prevederile art. 362 lit. f) C.proc.pen. (C.A. Braşov, secţia penală, decizia nr. 213/2003, in

C.P.J.P. Braşov 2003- 2004, p. 194-195)

Apelul declarat de martor cu privire la soluţia de condamnare a inculpatului este inadmisibil (Trib.

Bucureşti, secţia a 11-a penală, decizia nr. 139/A din 4februarie 1998, C.P.J.P. 1998, p. 395-396).

5.4. Declararea apelului

5.4.1. Termenul de declarare a apelului căilor de atac ordinare

- apelul poate fi declarat in termen de 10 zile (termen legal imperativ) care curge de la:

Judecata

i) data pronunţării sentinţei pentru procuror (dacă a participat la judecată) sau pentru părţile prezente la

dezbateri sau la pronunţare, chiar şi in situaţia in care instanţa a dispus amanarea pronunţării;

U

Apelul declarat după dezbateri, dar inaintea pronunţării hotărarii nu poate fi respins ca

inadmisibil, un asemenea caz de inadmisibilitate nefiind prevăzut in lege (C.S.J., secţia penală, decizia

nr. 2342 din 9.06.1999, www.legalis.ro)

ii) de la data inregistrării la parchet a adresei prin care se trimite dosarul, in cazul in care procurorul nu a

participat la judecată;

iii) de la data comunicării in mod legal a copiei de pe dispozitivul hotărarii pentru părţile care au lipsit atat

de la dezbateri cat şi de la pronunţarea hotărarii, ori pentru inculpatul prezent la dezbateri dar absent de la

pronunţare daca este arestat preventiv in cauză sau in altă cauză ori aflat in executarea unei pedepse

privative de

libertate, respectiv minor, internat intr-un centru de reeducare sau intr-un institut medical educativ, ori dacă

faţă

de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament medical, chiar in

altă

cauză, precum şi in situaţia in care instanţa a apreciat in cursul procesului ca nu şi-ar putea face singur

apărarea;

fi

Termenul de declarare a apelului şi recursului pentru inculpatul care a lipsit atat de la dezbateri,

cat şi de la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare (I.C.C.J.,

Secţiile Unite, decizia nr. 29/2006, www.legalis.ro)

>

Pentru inculpatul minor care a lipsit atat la dezbateri, cat şi la pronunţare, dacă nu i s-a comunicat

copie după dispozitivul hotărarii, termenul de apel nu a inceput să curgă şi declaraţia sa de apel poate

fi făcută oricand (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1151/2001, www.legalis.ro).

4 Dacă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare a copiei de pe dispozitivul hotărarii,

care se comunică părţii ce a lipsit atat la dezbateri, cat şi la pronunţare, nu rezultă că această copie a

fost inmanată destinatarului actului sau uneia dintre persoanele prevăzute in art. 179 alin. (1)

C.proc.pen. şi nici că agentul procedural ar fi făcut vreo menţiune cu privire la imposibilitatea

comunicării actului, termenul de apel nu incepe să curgă, potrivit art. 363 alin. (3) C.proc.pen., de la

data intocmirii dovezii de primire şi a procesului-verbal de predare, deoarece copia de pe dispozitiv a

fost comunicată fără respectarea dispoziţiilor legale (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 89 din 8 ianuarie

2004, in Cpp Ad. l,p. 491).

Termenul incepe să curgă doar din momentul efectuării actului procesual anume prevăzut de lege;

efectuarea unui alt act procesual avand aceeaşi finalitate nu are ca efect declanşarea curgerii

termenului. Drept consecinţă, pentru partea care a lipsit atat la dezbateri, cat şi la pronunţare, termenul

de apel incepe să curgă de la data comunicării unei copii de pe dispozitivul hotărarii, eliberarea, la

cerere, a unei copii de pe sentinţă neavand niciun efect asupra termenului de apel (C.A. Iaşi, secţia

penală, decizia nr. 169/1999 in M.L. Pamfil, C. Movi- leanu, C.A. Munteanu, Apelul in procesul penal,

Ed. Hamangiu, 2008, p. 19)

iv) de la data pronunţării incheierii prin care instanţa a dispus cu privire la drepturile martorului, expertului,

interpretului, ori ale apărătorului, respectiv data pronunţării incheierii prin care au fost vătămate drepturile

şi

interesele legitime ale unei persoane, dar nu mai tarziu de data pronunţării sentinţei penale;

- momentul de la care incepe să curgă termenul de apel este stabilit imperativ prin lege, fiind astfel

independent de menţiunile din minută;

- fiind un termen procedural se calculează pe zile libere, operand totodată şi prorogarea termenului dacă

ultima zi a acestuia este o zi nelucrătoare;

5.4.2. Repunere in termenul de apel

- este instituţia in baza căreia apelul declarat după expirarea termenului legal este considerat ca fiind

formulat

in termen dacă: i) instanţa de apel reţine că intarzierea s-a datorat unei cauze temeinice de impiedicare (de

pildă,

un caz de forţă majoră, o inundaţie ce calamitează o anume regiune, făcand imposibilă deplasarea in vederea

declarării căi de atac) şi ii) cererea de apel a fost formulată in cel mult 10 zile de la inceperea executării

pedepsei

sau a despăgubirilor civile; nu se poate solicita repunerea şi in acest din urmă termen indiferent de cauza

care a

pus partea in imposibilitate de a declara apel;

Prima instanţa a consemnat greşit in condica de şedinţă soluţia pronunţată. in aceste condiţii,

inculpatul a fost in imposibilitate de a ataca hotărarea primei instanţe de judecată inăuntrul termenului

de apel, intrucat, fără nicio culpă, nu a cunoscut această soluţie decat după expirarea termenului de

apel. Prin urmare, este indeplinită condiţia existenţei unei cauze temeinice de impiedicare a depunerii

apelului in termen pretinsă de instituţia repunerii in termen (C.A. Bucureşti, secţia a ll-a penală, decizia

nr. 531/1997, in C.P.J.P. 1997, p. 28)

Declararea apelului de către inculpat, cetăţean străin, după expirarea termenului prevăzut de lege,

cu motivarea că, necunoscand limba romană şi neştiind că există cale de atac impotriva hotărarii, nu

justifică repunerea in termenul de recurs a inculpatului, de vreme ce, la judecată, a fost asistat de

apărător şi de interpret (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 858 din 19.02.2003 www.legalis.ro)

- cererea de repunere in :ermen se adresează instanţei de apel, care poate dispune suspendarea executării

hotărarii atacate pană la soluţionarea cererii;

- in cazul in care apreciază indeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru repunerea in termen instanţa de

apel

admite cererea şi procedează la judecarea apelului, hotărarea atacată pierzandu-şi caracterul definitiv;

- in situaţia in care se consideră că nu sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru repunerea in

termen

apelul va fi respins ca tardiv.

5.4.3. Apelul peste termen

- este calea de atac pe care o poate declara, după expirarea termenului de apel, partea care a lipsit atat la

toate

termenele de judecată, cat şi la pronunţare (indiferent de motivul absenţei);

- poate fi declarat in cel mult 10 zile de la inceperea executării pedepsei sau a dispoziţiilor privind

despăgubirile civile;

t'\

Apelul peste termen impotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă poate fi declarat de inculpatul

care a lipsit atat la judecată, cat şi Ia pronunţare, cu respectarea condiţiilor prevăzute in art. 365 alin.

(1) C.proc.pen., chiar dacă apelul procurorului impotriva aceleiaşi sentinţe a fost declarat şi soluţionat

anterior introducerii cererii de apel peste termen de către inculpat, intrucat această imprejurare nu

poate conduce la excluderea posibilităţii inculpatului de a exercita apel, in condiţiile in care a fost legal

declarat (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1203 din 23.02.2006, www.legalis.ro)

Pentru ca apelul peste termen să fie admisibil, se cere ca partea să fi lipsit atat la judecată, cat şi la

pronunţare, şi să declare apel fără a depăşi 10 zile de la inceperea executării pedepsei sau a

dispoziţiilor privind despăgubirile civile (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1497 din 20.03.2002,

www.legalis.ro)

'i Apelul peste termen nu suspendă executarea hotărarii atacate, potrivit art. 365 alin. (2)

C.proc.pen., instanţa de apel avand facultatea de a suspenda executarea hotărarii de condamnare, in

temeiul alin. (3) al aceluiaşi articol, incheierile pronunţate, prin care instanţa de apel admite sau

respinge cererea de suspendare, pot fi atacate numai in calea ordinară de atac a recursului, declarat

după pronunţarea deciziei in apel. Prin urmare, unica situaţie in care poate opera incetarea efectelor

mandatului de executare a pedepsei este, in cazul apelului peste termen, aceea in care instanţa investită

cu judecarea apelului admite cererea de suspendare, in temeiul art. 365 alin. (3) C.proc.pen. (C.S.J.,

secţia penală, decizia nr. 4257 din 6 octombrie 2003, in Cpp Ad. 1, p. 494).

Spre deosebire de instituţia repunerii in termen cand, potrivit art. 364 C.proc.pen., apelul declarat

după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut in termen, apelul peste termen

nu este considerat ca fiind făcut in termen, iar executarea nu se suspendă, ceea ce inseamnă că hotărarea

atacată are caracter definitiv şi executoriu, iar in cazul respingerii apelului peste termen

hotărarea primei instanţe rămane definitivă, potrivit art. 416 pct. 2 lit. a), la data expirării termenului

de apel, in lipsa apelului declarat in termen (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 74/2004,

www.legalis.ro)

- in cazul in care instanţa de apel constată că nu sunt indeplinite condiţiile apelului peste termen sau că

acesta

a fost formulat după expirarea termenului in care putea fi declarat, va respinge apelul ca tardiv;

- apelul peste termen nu suspendă de drept executarea; instanţa de apel poate dispune suspendarea executării

hotărarii atacate pană la judecarea apelului;

5.4.4. încheierea prin care instanţa de apel, în soluţionarea unui apel peste termen, dispune

suspendarea

executării hotărârii, nu poate fi atacată separat cu recurs, ci numai odată cu fondul cauzei (C.A.

Bucureşti,

secţia a Il-a penală, decizia nr. 1570 din 5 noiembrie 2007, in L. Mera, L. Rog, Recursul in procesul penal,

Ed.

Hamangiu, 2009, p. 76)Procedura de declarare a apelului

- apelul se declară prin cerere scrisă. Prin Legea nr. 202/2010 acest articol a fost completat cu o prevedere

cu

caracter de recomandare potrivit căreia cererea de apel trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul

numeric

personal, calitatea şi domiciliul, reşedinţa sau locuinţa declarantului, să indice hotărarea apelată şi numărul

dosarului in care a fost pronunţată şi să fie semnată de persoana care face apel;

Semnarea de către inculpatul aflat in stare de deţinere a dovezii de primire a dispozitivului hotărarii cu

menţiunea „fac apel" echivalează cu declararea in termen a apelului, intrucat dovada de primire cuprinde

toate

datele necesare identificării cauzei, precum şi datele personale ale inculpatului, iar din menţin- nea făcută

sub

semnătură de inculpat rezultă manifestarea de voinţă a acesteia de a face apel (C.A. Suceava, secţia penală,

decizia nr. 32/2004, in M.L. Pamfil, C. Movileanu, C.A. Muntear.u, Apelul in procesul penal, Ed.

Hamangiu,

2008, p. 7)

- pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărare

se atacă sau de apărător; cererea poate fi atestată şi de primarul sau secretarul consiliului local, ori de

funcţionarul

desemnat de aceştia, din localitatea unde domiciliază;

- cererea de apel nesemnată ori neatestată poate fi confirmată in instanţă de parte ori de reprezentantul ei;

- procurorul şi oricare dintre părţile prezente la pronunţarea hotărarii pot declara apel oral in şedinţa in care

s-a

pronunţat hotărarea; instanţa ia act şi consemnează aceasta intr-un proces-verbal;

- cererea de apel se depune la instanţă a cărei hotărare se atacă;

- persoana care se află in stare de deţinere poate depune cererea de apel şi la administraţia locului de

deţinere;

data declarării apelului va fi data la care cererea a fost inregistrată la administraţia locului de deţinere,

indiferent

de data la care cererea de apel a fost primită şi inregistrată la instanţa de judecată; in cazul in care nu este

dovedită

existenţa unui abuz al administraţiei locului de deţinere, cu privire la inregistrarea cererii de apel, data pe

care

apelantul a trecut-o pe cererea de apel nu prezintă nicio relevanţă juridică;

H

in cazul inculpatului arestat preventiv, administraţia locului de deţinere trebuie să ateste data

declaraţiei de apel menţionată de inculpat; dacă acesta nu menţionează data, administraţia trebuie să

dea declaraţiei de apel dată certă. in lipsa datei certe de declarare a apelului de către inculpatul arestat

preventiv, stabilită in modul arătat, apelul nu poate fi respins ca tardiv, data inregistrării declaraţiei

trimise de locul de deţinere la instanţă fiind irelevant (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2926 din

7.07.1999, www.legalis.ro)

5.4.5. Motivarea apelului

- motivele de apel se formulează in scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu separat, care trebuie sa

fie depus la instanţa de apel cel mai tarziu pană in ziua judecaţii;

- motivele de apel se pot formula şi oral in ziua judecaţii.

5.5. Renunţarea la apel

- este actul de dispoziţie prin care o parte in procesul penal, după pronunţarea unei hotărari judecătoreşti şi

inainte de expirarea termenului in care poate fl exercitată calea apelului, declară expres că nu va formula

apel;

- pană la data la care poate fi declarat apelul, partea poate reveni asupra declaraţiei de renunţare şi exercita

calea de atac, insă numai in ceea ce priveşte latura penală a cauzei;

- renunţarea la apel şi revenirea asupra renunţării se pot face personal sau prin mandatar special;

- in cazul renunţării la apel, hotărarea devine definitivă pe latură civilă la data renunţării, iar pe latură penală

la

data expirării termenului in care poate fi declarat apelul.

5.6. Retragerea apelului

- este actul de dispoziţie prin care o parte din procesul penal işi retrage apelul declarat; asupra declaraţiei

scrise sau orale de retragere nu se mai poate reveni, retragerea apelului fiind aşadar irevocabilă;

- retragerea apelului se face de parte, personal sau prin mandatar special, şi poate fi totală sau numai cu

privire

la una dintre laturile hotărarii atacate (penală sau civilă); in cauzele in care asistenţa juridică este obligatorie,

nu

este necesară prezenţa sau consimţămantul avocatului părţii, pentru ca aceasta să işi retragă in mod legal

calea de

atac;

- dacă partea se află in stare de deţinere, retragerea apelului se poate face printr-o declaraţie atestată sau

consemnată intr-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere;

- reprezentanţii legali pot retrage apelul cu respectarea, in ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor

prevăzute

de legea civilă (de pildă, fiind un act de dispoziţie, este necesară incuviinţarea autorităţii tutelare);

- inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal;

i\

Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal, potrivit

art. 369 alin. (2) C.proc.pen. Ca atare, luarea declaraţiei de renunţare la apel de către inculpatul

minor, in lipsa părinţilor şi a autorităţii tutelare, atrage casarea hotărarii instanţei de apel (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 2704 din 19.05.2004, www.legalis.ro)

- apelul declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; partea care nu a declarat calea de

atac, dar in favoarea căreia a fost declarat apelul poate să-şi insuşească apelul procurorului, dacă este retras;

- declaraţia de retragere a apelului se poate face fie la instanţa a cărei hotărare se atacă, fie la instanţa de apel

pană la inchiderea dezbaterilor in faţa acestei din urmă instanţe, care urmează a luat act prin hotărare de

retragerea

căii de atac;

hotărârea devine definitivă la data expirării termenului de apel, dacă retragerea intervine în cursul

acestui termen, respectiv la data formulării declaraţiei de retragere, în situaţia în care aceasta

intervine

după expirarea termenului de apel.5.7. Efectele exercitării căi de atac a apelului

5.7.1. Efectul suspensiv al apelului

- este consecinţa juridică pe care o produce exercitarea căi ordinare de atac a apelului, constand in

suspendarea executării hotărarii impotriva căreia a fost declarat apelul cu privire la persoana care 1-a

declarat şi in

funcţie de calitatea sa procesuală;

- efectul suspensiv este una dintre modalităţile de garantare a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului;

- efectul suspensiv işi produce consecinţele in cazul in care apelul declarat este admisibil, exercitat in

cazurile

şi condiţiile prevăzute de lege şi nu există vreo prevedere legală care să dispună altfel (de pildă, dispoziţiile

prin

care se dispune arestarea preventivă a inculpatului prin hotărarea de condamnare sunt executorii).

5.7.2. Efectul devolutiv al apelului

- este consecinţa juridică pe care o produce exercitarea căi ordinare de atac a apelului, ce constă in judecarea

din nou a cauzei de către instanţa ierarhic superioară sesizată cu judecarea apelului;

- apelul are efect integral devolutiv, constand in rejudecarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept;

- efectul devolutiv este limitat la persoana care a declarat calea ordinară de atac sau cea la care aceasta se

referă şi numai in raport de calitatea pe care o are apelantul in procesul penal;

- efectul devolutiv işi produce consecinţele in situaţia in care calea ordinară de atac declarată este admisibilă

şi a fost exercitată in cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;

'i in baza efectului devolutiv in apel se produce o nouă judecată in fond, ca regulă, pe baza

probatoriului deja administrat in cauză, insă şi a altor probe pertinente, concludente şi utile

administrate pentru prima dată in apel. Efectul devolutiv nu poate fi insă inţeles ca o administrare a

intregului material probator şi deci ca o efectuare a intregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de

apel, căci aceasta din urmă este una de control judiciar, neputand suplini lipsa cercetării judecătoreşti

in primă instanţă. in caz contrar, s-ar putea ajunge la situaţii inacceptabile, cum este de altfel şi cea din

speţă, in care prima instanţă, in urma unei cercetări judecătoreşti superficiale, soluţionează cauza in

fond, considerandu-se dispensată de respectarea principiilor care guvernează faza de judecată,

intemeindu-se pe imprejurarea că, in baza efectului devolutiv, instanţa superioară va administra ea

insăşi probele pe care, din motive subiective, prima instanţă nu le-a administrat in mod nemijlocit.

Lipsa cercetării judecătoreşti şi incălcarea principiilor nemijlocirii şi contradictorialităţii nu atrag

numai nulitatea hotărarii primei instanţe, ci pun in discuţie insăşi noţiunea de „rezolvare a fondului

cauzei", care nu trebuie inţeleasă rigid, ci ca o „pronunţare" asupra laturii penale şi a celei civile.

Realizarea in apel a intregii cercetări judecătoreşti, impotriva principiilor deja enunţate, ar răpi

inculpaţilor un grad de jurisdicţie şi le-ar afecta in mod grav dreptul la apărare, cată vreme ei ar avea

la dispoziţie ulterior numai o singură cale de atac, care este preponderent devolutivă asupra

chestiunilor de drept, neputand fi puse in discuţie, ca regulă, aspecte de fapt şi neputandu-se administra

alte probe, cu excepţia oricăror inscrisuri. Pentru aceste considerente, constatand că in cauză

hotărarea primei instanţe este lovită de nulitate, curtea a admis apelurile declarate in cauză, a

desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă (C.A. Bucureşti, secţia a

Il-a penală, decizia nr. 607/2001, in C.P.J.P. 2000-2001, p. 343-346)

i\

Efectul devolutiv al apelului limitează examinarea cauzei in apel numai la acele dispoziţii ce se

referă la persoana care a declarat apelul sau la care apelul se referă; instanţa are posibilitatea să

examineze cauza prin extindere şi să hotărască şi cu privire la celelalte părţi numai dacă astfel nu se

aduce o agravare a situaţiei acestora. Dacă apelul declarat de parchet in defavoarea unuia dintre

inculpaţi este limitat la situaţia acestui inculpat, situaţia celorlalţi inculpaţi nu mai poate fi pusă in

discuţie pentru a obţine o agravare a situaţiei lor. Atata vreme cat, in speţă, apelul - in defavoare - al

procurorului s-a referit in mod explicit numai la unul din inculpaţi, achitat de prima instanţă, in mod

greşit instanţa de apel a luat act de declaraţia orală făcută de procurorul de şedinţă, după expirarea

termenului de apel, că extinde apelul cu privire la un coinculpat condamnat, cerand majorarea

pedepsei, şi, ca urmare, a aplicat acestuia o pedeapsă mai grea (C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală,

decizia nr. 725/1997, in CPJP1997, p. 29)

5.7.3. Efectul extensiv al apelului

- este consecinţă juridică pe care o produce exercitarea căii ordinare de atac a apelului, ce constă in obligaţia

instanţei de apel de a analiza calea de atac prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel ori la

care

acesta nu se referă, fără a putea să le creeze acestor o situaţie mai grea, cand intr-o cauză sunt mai multe

părţi

avand aceeaşi calitate;

- invocarea efectului extensiv se poate realiza numai in favoarea persoanelor care fac parte din acelaşi grup

procesual;

- efectul extensiv işi produce consecinţele in situaţia in care calea ordinară de atac

declarată este admisibilă şi a fost exercitată in cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;

&

Potrivit art. 371 alin. (1) C.proc.pen., instanţa judecă apelul cu privire la persoana care 1-a

declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel. Ca atare, prevederile art. 375 alin. (2) din

acelaşi cod, potrivit cărora judecarea apelului se face cu citarea părţilor, trebuie inţelese in sensul că

se citează persoanele menţionate in art. 371 alin. (1), cele care au calitatea de părţi in procesul ajuns in

faza de apel; cele care, nedeclarand apel şi nefiind vizate de declaraţia de apel, nu mai sunt părţi in

această fază procesuală. in consecinţă, dacă instanţa, făcand aplicarea art. 373 C.proc.pen., extinde

efectele apelului cu privire la alte persoane decat cele prevăzute in art. 371 alin. (1), acestea nu trebuie

citate, soluţia adoptandu-se in lipsa lor; ele au insă dreptul de a ataca decizia cu recurs, potrivit art.

385'alin. (4) partea finală, pentru alte motive decat cazul de casare prevăzut in art. 3859alin. (1) pct. 21

C.proc.pen. (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 658 din 6.02.2002, www.legalis.ro)

5.7.4. Efectul neagravării situaţiei in propriul apel

- este consecinţă juridică pe care o produce exercitarea apelului, constand in faptul că instanţa de apel,

judecand cauza, nu poate crea celui care a declarat calea de atac o situaţie mai grea decat cea care rezultă din

hotărarea atacată (non reformatio inpeius)-,

- neagravarea situaţiei părţii care a declarat calea de atac operează şi in faţa instanţei de trimitere in urma

admiterii apelului şi a desfiinţării cu trimitere spre rejudecare;

- efectul neagravării situaţiei in propriu apel işi produce consecinţele in cazul in care calea ordinară de atac

declarată este admisibilă şi a fost exercitată in cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;

. Decizia instanţei de apel prin care se admite apelul declarat de procuror şi modvat in scris in

favoarea inculpatului, cu completarea motivării făcută de procurorul de şedinţă din apel in sensul unor

motive de agravare a situaţiei inculpatului este contrară prevederilor art. 372 alin. (2) C.proc.pen.,

fiind casa- bilă, dacă se dispune inlăturarea circumstanţelor atenuante reţinute de prima instanţă şi

luarea unei măsuri de siguranţă neaplicată de aceasta (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3141 din

15.06.2001, www.legalis.ro)

t'i .

in cazul condamnării inculpatului la 3 ani inchisoare pentru săvarşirea unei infracţiuni unice, in

apel nu se poate schimba incadrarea juridică in două infracţiuni concurente, cu pedepse de 2 ani,

respectiv de 3 ani inchisoare, cu o pedeapsă rezultantă de 3 ani inchisoare; chiar dacă pedeapsa se

menţine aceeaşi, reţinerea concursului de infracţiuni in locul unei infracţiuni unice inseamnă crearea

unei situaţii mai grele inculpatului care a declarat apel (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5887 din

10.11.2004, www.legalis.ro) n

u Cat timp hotărarea primei instanţe a fost desfiinţată in apelul uneia dintre părţi, situaţia sa nu

poate fi agravată nici cu ocazia rejudecării cauzei, nici intr-un eventual apel formulat de o altă parte

impotriva sentinţei date in rejudecare. in speţă, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile, cu

titlu de despăgubiri, o sumă de bani. Hotărarea a fost desfiinţată in apelul exclusiv al inculpatului şi

cauza a fost restituită parchetului pentru refacerea urmăririi penale, iar ulterior inculpatul a fost

obligat la plata aceloraşi despăgubiri civile. Apelul declarat de partea civilă, prin care s-a solicitat

majorarea cuantumului despăgubirilor, nu a putut fi admis, intrucat prin aceasta s-ar fi agravat situaţia

inculpatului in propria cale de atac (C.A. Bacău, secţia penală, decizia nr. 68/1995, in M.L. Pamfil, C.

Movileanu, C.A. Munteanu, op. cit., p. 55)

in cazul in care, urmare admiterii apelurilor declarate de inculpat şi de procuror in favoarea

acestuia, s-a dispus rejudecarea cauzei de prima instanţă, pedeapsa aplicată in urma rejudecării nu

poate fi majorată in apelul procurorului decat pană la durata pedepsei aplicate inculpatului de către

instanţa care a judecat pentru prima data fondul cauzei (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1385 din

14.03.2002, www.legalis.ro)

Dacă in primul ciclu procesual instanţa de apel a admis apelul declarat numai de inculpat şi a

redus pedeapsa aplicată acestuia prin sentinţa pronunţată de către prima instanţă, după casarea

deciziei instanţei de apel cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului, instanţa de apel nu poate să

respingă apelul şi să menţină sentinţa pronunţată de către prima instanţă, intrucat ar agrava situaţia

inculpatului in propriul apel, contrar prevederilor art. 372 C.proc.pen., aplicabile şi in cazul

rejudecării cauzei după casarea cu trimitere (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3626 din 7.06.2006,

www.legalis.ro)

Atenuarea situaţiei inculpatului in apelul părţii vătămate nu are ca revers agravarea situaţiei părţii

vătămate, astfel că nu constituie o incălcare a principiului non reformatio in peius. Apelul părţii

vătămate nu se consideră a fi făcut in interesul său propriu, ci in interesul justiţiei, la fel ca şi apelul

procurorului, deoarece in soluţionarea acţiunii penale instanţa nu urmăreşte satisfacerea intereselor

părţii vătămate, ci realizarea scopului procesului penal (C.A. Suceava, secţia penală, decizia nr.

901/2003, in M.L Pamfil, C. Movileanu, C.A. Munteanu, op. cit., p. 64)

5.8. Judecata in apel

- reprezintă a doua etapă a fazei de judecată, in care hotărarea pronunţată in primă instanţă care a fost atacată

cu apel este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul

cauzei,

precum şi a oricăror probe noi, administrate in faţa instanţei de apel;

In mod nejustificat instanţa de apel a revenit asupra probei admise, la cererea procurorului, de

efectuare a unei noi expertize judiciare, de către Institutul Naţional de Expertize Criminalistice.

Obiectivele expertizei, stabilite la propunerile procurorului şi inculpatului, corect au fost incuviinţate de

instanţa de apel. Noua expertiză era pertinentă şi utilă cauzei şi, alături de celelalte probe administrate

in cauză, de natură a stabili vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului pentru infracţiunea pentru care a

fost trimis in judecată. Motivarea instanţei că inculpatul nu a achitat onorariul de un milion de lei nu

justifică revenirea asupra probei incuviinţate, atata vreme cat aceasta putea fi dispusă şi din oficiu, cu

plata onorariului din fondul Ministerului Justiţiei. in consecinţă, recursul a fost admis, cu trimiterea

cauzei pentru rejudecarea apelului (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 996 din 27.02.2001,

www.legalis.ro)

- judecarea apelului se face cu citarea părţilor cu privire la care apelul poate produce efecte şi participarea

obligatorie a procurorului; prezenţa inculpatului privat de libertate este obligatorie;

Cererea inculpatului formulată la primul termen de judecată de a se amana judecata in vederea

angajării unui apărător este fondată. Respingerea cererii cand prezenţa apărătorului este obligatorie,

cu motivarea că inculpatul apelant a avut suficient timp pentru angajarea unui apărător, şi judecarea

cauzei cu desemnarea unui apărător din oficiu pentru inculpat echivalează cu o judecată in lipsa

apărătorului, caz de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 6 C.proc.pen. (C.S.J., secţia penală,

decizia nr. 1122 din 28.02.2002, www.legalis.ro)

Desemnarea de către instanţa de apel a aceluiaşi apărător din oficiu, atat pentru recurentul

inculpat, cat şi pentru ceilalţi inculpaţi impreună cu care a săvarşit infracţiunea, nu constituie o

incălcare a dreptului la apărare, dacă apărătorul a susţinut pentru fiecare inculpat motive de apel

distincte din care nu rezultă că intre aceştia există interese contrare, iar pentru recurentul inculpat,

care a recunoscut săvarşirea faptei, a solicitat reducerea pedepsei, conform apelului declarat de acesta

(l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1561 din 10.03.2006, www.legalis.ro)

- cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci

cand acesta nu a fost ascultat la instanţa de fond, precum şi atunci cand instanţa de fond nu a pronunţat

impotriva

inculpatului o hotărare de condamnare;

- in cadrul dezbaterii apelului se dă cuvantul apelantului, intimatului şi apoi procurorului; dacă apelul este

declarat de procuror sau dacă intre apelurile declarate se află şi cel al procurorului, primul cuvant il are

acesta;

procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor; inculpatul

are

dreptul la ultimul cuvant; & t

inainte de incheierea dezbaterilor, preşedintele completului de judecată dă ultimul cuvant

inculpatului personal, in toate gradele ordinare de jurisdicţie, precum şi in căile extraordinare de atac.

Neacordarea ultimului cuvant personal inculpatului este sancţionată, in principiu, cu nulitatea relativă,

cu excepţia cazurilor cand această incălcare a dispoziţiilor legale ar putea afecta aflarea adevărului şi

justa soluţionare a cauzei cand, potrivit art. 197 alin. (4) partea finală C.proc.pen., se ia in considerare

din oficiu, in orice stare a procesului (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1801 din 15 martie 2005,

www.legalis.ro)

- in vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere probelor administrate in faţa primei

instanţe;

- instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate;

Soluţionand apelul, instanţa este obligată, potrivit art. 378 alin. (5) C.proc.pen., să se pronunţe

asupra tuturor motivelor de apel invocate. Nerespectarea acestei obligaţii atrage casarea deciziei in

temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 171 C.proc.pen. şi rejudecarea apelului (C.S.J., secţia penală, decizia nr.

1071 din 19.03.1999, www.legalis.ro)

b Prin omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivului de apel prin care inculpatul a

solicitat schimbarea incadrării juridice - din tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav

prevăzută in art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 alin. (1) lit. b) C.pen. in două infracţiuni de vătămare

corporală prevăzute in art. 181 C.pen. sau vătămare corporală gravă prevăzute in art. 182 C.pen. a fost

incălcat dreptul la apărare al inculpatului, iar omisiunea este de natură să influenţeze soluţia

procesului, intrucat, in urma examinării cererii, există posibilitatea de a se pronunţa o altă soluţie, nu

numai cu privire la incadrarea juridică, dar şi cu privire la stabilirea pedepsei, date fiind limitele de

pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile de vătămare corporală sau vătămare coiporală gravă

(l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3919 din 25 noiembrie 2009, www.legalis.ro)

5.9. Soluţiile Ia judecata in apel

- instanţa de apel poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

i) respinge apelul ca nefondat, tardiv sau inadmisibil, menţinand hotărarea atacată;

o

in cazul in care pe cererea de apel a părţii nu s-a făcut menţiunea datei la care a fost primită la

instanţa a cărei hotărare se atacă, apelul nu poate fi respins ca tardiv fără o verificare temeinică a

imprejurărilor in care s-a primit cererea şi fără a se stabili cu certitudine, pe baza acestora, că cererea

a fost primită după expirarea termenului (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2003 din 17.04.2003,

www.legalis.ro)

in cazul apelului declarat cu depăşirea termenului prevăzut de lege, dacă apelantul formulează

cerere de repunere in termen, instanţa de apel nu poate să respingă apelul ca tardiv, inainte de a se

pronunţa asupra cererii de repunere in termen. Omisiunea de a se pronunţa expres asupra soluţionării

cererii de repunere in termen nu poate fi suplinită in motivarea deciziei (C.S.J., secţia penală, decizia nr.

2864 din 16.11.1997, www.legalis.ro)

ii) admite apelul şi desfiinţează hotărarea atacată.

- desfiinţarea presupune anularea unei hotărari judecătoreşti pronunţată de prima instanţă pentru erori de

procedură sau de judecată de către instanţa ierarhic superioară, prin admiterea căii de atac a apelului;

- desfiinţarea poate fi totală, cand priveşte intreaga sentinţă, sau parţială cand numai unele dispoziţii ale

hotărarii instanţei inferioare sunt desfiinţate, celelalte fiind menţinute (de pildă, numai cu privire la unul

dintre

inculpaţi sau numai cu privire la latura civilă);

- in cazul in care dispune desfiinţarea sentinţei atacate, instanţa de apel poate adopta una dintre următoarele

soluţii:

1) să inlocuiască soluţia desfiinţată cu o altă soluţie legală şi temeinică (spre exemplu, in situaţia in care

inculpatul a fost condamnat, deşi in cauză trebuia să se pronunţe achitare, instanţa de apel va inlocui soluţia

nelegală a primei instanţe cu soluţia proprie de achitare);

Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct in căile de atac contopirea pedepsei aplicate

pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii, cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru

care există o condamnare definitivă, in cazul in care contopirea nu a fost dispusă de către prima

instanţă (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. LXX/2007, www.legalis.ro)

In cazul in care, judecand cauza in apel, instanţa schimbă incadrarea juridică a faptei din

infracţiunea de omor calificat in cea de omor deosebit de grav, in speţă cea prevăzută in art. 176 lit. c)

C.pen., cu observaţia că şi tentativa de omor amnistiată prezintă pentru această incadrare relevanţă sub

aspectul faptei de omor săvarşite ulterior, ea trebuie să pronunţe o nouă hotărare de condamnare,

conformandu-se art. 379 pct. 2 lit. a) C.proc.pen. De la această soluţie nu se poate deroga, chiar dacă

limitele de pedeapsă, in varianta inchisorii, sunt aceleaşi, şi anume de la 15 la 25 de ani, iar instanţa de

apel a menţinut pedeapsa de 20 de ani inchisoare aplicată de prima instanţă, pedeapsă care, in recursul

inculpatului, nu putea fi majorată de instanţa de recurs (I.C.C.J., secţia penală, nr. 6532 din 07.12.2004,

www.legalis.ro)

2) să rejudece cauza in fond (desfiinţare cu reţinere);

3) să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă sau la o altă instanţă egală in grad (de exemplu, in

situaţia in care se constată existenţa unui caz de nulitate absolută); dacă pentru unele modve de apel s-ar

impune

trimiterea cauzei spre rejudecare, iar faţă de altele rejudecarea cauzei in fond, instanţa de apel trebuie să

dispună

trimiterea cauzei spre rejudecare; instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărarii instanţei de apel,

in

măsura in care situaţia de fapt rămane cea avută in vedere la soluţionarea apelului; cand hotărarea este

desfiinţată

numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai in ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de

rejudecare se pronunţă in limitele in care hotărarea a fost desfiinţată; instanţa de apel trebuie să indice

uldmul act

valabil pe care il menţine dintre cele efectuate in prima instanţă;

ii

Dacă prima instanţă a omis să se pronunţe asupra uneia dintre infracţiunile cu care a fost sesizată,

omisiunea nu poate fi inlăturată de instanţa de apel sesizată doar cu apelul inculpatului, pentru că prin

aceasta ar produce o agravare a situaţiei inculpatului in propria cale de atac (C.A. Iaşi, secţia penală,

decizia nr. 729/2000 in M.L Pamfil, C. Movileanu, C.A. Munteanu, op. cit., p. 113)

C\

o Dacă persoană vătămată este minoră, acţiunea civilă se pune in mişcare şi se exercită din oficiu

de către organele judiciare, iar citarea sa la judecarea cauzei este obligatorie, ea devenind parte in

acţiunea civilă respectivă. Neindeplinirea acestor obligaţii de către instanţa de judecată produce o

vătămare procesuală evidentă persoanelor vătămate şi afectează justa soluţionare a cauzei, astfel că

hotărarea primei instanţe va fi desfiinţată in căile de atac (C.A. Braşov, secţia penală, decizia nr.

66/2004, in C.P.J.P 2003-2004, p. 188-189)

4) să restituie cauza la procuror pentru refacerea urmăririi penale (de pildă, in situaţia in care in cursul

urmăririi penale nu a fost asigurată prezenţa invinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către

apărător, in

cazurile in care aceasta era obligatorie potrivit legii).

- totodată, instanţa de apel va face aplicarea prevederilor legale referitoare la: repararea pagubei, măsurile

asigurătorii, cheltuielile judiciare, computarea duratei reţinerii şi arestării preventive, menţinerea stării de

arest

etc.

u

w Instanţa care a soluţionat apelurile nu s-a preocupat de soluţionarea legală a acţiunii civile, după

intervenirea decesului inculpatului, pierzand din vedere că le revenea obligaţia de a lămuri dacă

dreptul de creanţă al părţii civile urmează a fi valorificat faţă de eventualii succesori sau, in lipsa

acestora, faţă de stat, in limita activului succesoral. Apoi, trebuia să verifice dacă renunţarea celor doi

fii ai inculpatului la succesiunea tatălui lor s-a inscris in registrul special de la notariatul in a cărui

circumscripţie s-a deschis succesiunea, operaţie supusă sancţiunii nulităţii absolute, şi nici nu au dispus

să se verifice dacă nu există alţi moştenitori cu vocaţie şi capacitate succesorală ori soţ supravieţuitor.

Se mai constată că, soluţionarea definitivă a cauzei a avut loc după expirarea termenului legal de

opţiune, situaţie in care instanţa trebuia să ceară biroului notarial competent ca, potrivit art. 85 din

Legea nr. 36/1995, să elibereze certificatul de vacanţă succesorală a statului, sau să constate chiar prin

hotărare vacanţa moştenirii, dacă s-a dovedit legal că atat soţul supravieţuitor cat şi copiii nu au

acceptat moştenirea (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1978/2002, www.scj.ro) r\

in cazul declarării apelului, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a

respins apelul sau care şi-a retras apelul. Dacă inculpatul nu a declarat apel şi nu şi-a insuşit apelul

formulat de apărătorul său, el nu poate fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, nefiind in culpă

procesuală (C.A. Iaşi, secţia penală, decizia nr. 143/2000, in M.L. Pamfil, C. Movileanu, C.A.

Munteanu, op. cit., p. 91)

Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă in expunere, potrivit art. 383 alin. (1) C.proc.pen.,

intre altele, temeiurile de fapt şi de drept care au dus la adoptarea soluţiei. Ca atare, in decizie trebuie

analizat fiecare din motivele de apel invocate de procuror şi de părţi, motivandu-se temeiurile de fapt şi

de drept care au condus la admiterea sau la respingerea fiecărui motiv de apel. Arătarea in decizie, in

mod generic, că sentinţa atacată este temeinică, bazată pe o corectă analiză a stării de fapt, fără

referire la criticile apelantului privitoare la incadrarea juridică a unei fapte, la achitarea unora dintre

inculpaţi şi la modul cum pedepsele au fost individualizate, echivalează cu nearătarea motivelor pe care

se intemeiază soluţia (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3339 din 17 iunie 2004, www.legalis.ro)

§6. Recursul

6.1. Noţiune. Hotărari supuse recursului

- este cale ordinară de atac, preponderent de reformare, ce poate fi exercitată pentru cazurile de casare strict

şi

limitativ prevăzute de lege;

- considerentele şi jurisprudenţa expuse in materia persoanelor care pot declara apel, termenul de declararea

a

apelului, efectele apelului se aplică in mod corespunzător şi in materia recursului; recursul (cand judecata

are loc

in al treilea grad de jurisdicţie) are un efect devolutiv parţial, cauza fiind rejudecată numai in limita

cazurilor de

casare prevăzute de lege; efectul devolutiv este deplin in cazul in care recursul este singura cale de atac ce

poate fi

exercitată in cauză;

Hotărarea instanţei de fond prin care se dispune restituirea dosarului la procuror in temeiul art.

300 alin. (2) C.proc.pen., in vederea refacerii actului de sesizare, este supusă căii de atac a recursului,

in termen de 3 zile, potrivitart. 332 alin. (4) C.proc.pen. (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. XXVIII din

16 aprilie 2007, www.legalis.ro)

1. in absenţa unei comunicări legal efectuate a hotărarii judecătoreşti, care să determine curgerea

termenului de exercitare a căii de atac, recursul trebuie considerat ca fiind in termen, nepunandu-se

problema repunerii in termenul de recurs.

Momentul de la care curge termenul de recurs este precis determinat de lege, el fiind exclusiv cel al

pronunţării hotărarii judecătoreşti sau, după caz, cel al comunicării, aşa incat termenul de recurs nu

poate fi calculat de la data la care partea a luat in alt fel cunoştinţă de soluţia recurată.

intrucat legea nu prevede momentul de la care curge termenul de exercitare a căii de atac pentru

substituitul procesual, modul de calcul al acestui termen se face raportat la curgerea termenului pentru

persoana in interesul căreia acţionează substituitul procesual.

Dacă exercitarea drepturilor şi indatoririlor părinteşti a fost conferită, printr-o sentinţă civilă,

Preşedintelui Consiliului Judeţean, este admisibil recursul declarat de către Direcţia de Asistenţă

Socială şi Protecţia Copilului impotriva unei decizii penale referitoare la minorul condamnat, intrucat

respectiva direcţie este compartimentul din cadrul Consiliului Judeţean prin intermediul căruia preşedintele

exercită respectivele drepturi, iar in acest caz recurenta nu acţionează in calitate de parte in

proces, ci in calitate de reprezentant legal al minorului, exercitand drepturi procesuale proprii, insă in

interesul minorului condamnat.

Exercitand recursul in interesul condamnatului, şi nu in interes propriu, substituitul procesual nu

poate invoca decat incălcări ale drepturilor persoanei pentru care exercită calea de atac.

Deşi decizia pronunţată de tribunal in sensul soluţionării - ca apel - a căii de atac declarată

impotriva sentinţei dată in materia executării hotărarilor penale este nelegală, principiul non reformatio

in peius impiedică admiterea recursului declarat de reprezentantul legal al condamnatului şi casarea

deciziei cu trimiterea cauzei spre legală rejudecare - ca şi recurs - deoarece, prin greşita soluţionare a

căii de atac, condamnatul a beneficiat de incă un grad de jurisdicţie.

Nelegalitatea procedurii de citare nu poate conduce la casarea hotărarii in condiţiile in care nu a

fost invocată prin motivele de recurs, cu respectarea art. 38510 alin. (2) C.proc.pen. (C.A. Bucureşti,

secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 80 din 21 ianuarie 2008, in L. Mera,

L. Rog, op. cit., p. 69) care a lipsit atat la judecată, cat şi la pronunţarea deciziei instanţei de apel. Ca

atare, dacă inculpatul a fost prezent la toate termenele de judecată in apel, iar pronunţarea a fost

amanată, inculpatul avand termen in cunoştinţă pentru aceasta, condiţiile prevăzute in art. 365

C.proc.pen. nu sunt intrunite. 3. imprejurarea că inculpatul, imediat după arestare, a formulat un

memoriu adresat unei autorităţi care nu are atribuţii jurisdicţionale, cum este Preşedinţia Romaniei, nu

echivalează cu o declaraţie de recurs, fiind lipsită de relevanţă pentru stabilirea respectării termenului

de recurs prevăzut de lege (I.C.C.J., secţia penală, decizia

nr. 3180 din 18 mai 2006, www.legalis.ro)

ţ\

1. Chiar dacă inculpatul solicită repunerea in termen, instanţa de control ierarhic trebuie să

exercite rol activ, iar in situaţia in care sunt indepUnite condiţiile prevăzute de lege, trebuie să

procedeze la calificarea cererii ca fiind un recurs peste termen. 2. Dacă asistenţa juridică este

obligatorie, iar in practicaua hotărarii nu se face menţiune despre prezenţa unui apărător, la dosar

nefiind depusă nici delegaţie avocaţială, trebuie constatată incălcarea normelor procedurale imperative

referitoare la apărarea inculpatului, ceea ce atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859

pct. 6 C.proc.pen. 3. Soluţionarea cauzei fără citarea inculpatului la noua adresă nu atrage incidenţa

cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 C.proc.pen., in situaţia in care acesta nu a inştiinţat

organele judiciare despre modificarea intervenită şi a fost citat la adresele pe care le-a indicat in cursul

urmăririi penale. 4. Ca şi consecinţă a admiterii recursului peste termen şi desfiinţării deciziei dată in

apel, sentinţa pronunţată in cauză nu mai are caracter definitiv, aşa incat instanţa de recurs trebuie să

dispună anularea formelor de executare emise in baza respectivei sentinţe penale şi după caz, in situaţia

in care a fost incarcerat, punerea de indată in libertate a inculpatului, dacă nu este arestat in altă cauză

(C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, decizia nr. 1606/R din 20 noiembrie 2006, in L. Mera, L Rog, op.

cit., p. 100)

Potrivit art. 385 alin. (1) C.proc.pen., instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care 1-

a declarat şi la persoana la care declaraţia de recurs se referă. Declaraţia de recurs, iar nu motivele de

recurs depuse ulterior constituind actul de sesizare a instanţei de recurs, in raport cu care se

devoluează judecata in această fază procesuală, persoanele la care se referă recursul trebuie nominalizate,

explicit, in declaraţia de recurs; in consecinţă, declaraţia de recurs a procurorului prin

nominalizarea unui inculpat la care acesta se referă, urmată de formularea „şi alţii", produce efectele

juridice prevăzute in art. 3856 C.proc.pen. numai faţă de inculpatul nominalizat. Menţionarea numai in

motivarea recursului a numelor altor inculpaţi, cu excepţia cazului cand motivele au fost depuse

inăuntrul termenului de recurs, duce la respingerea ca tardiv a recursului in ceea ce-i priveşte pe

aceştia (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 167 din 15 ianuarie 2002, www.legalis.ro) \\

in situaţia in care instanţa de apel a respins apelul ca nefondat, omiţand să verifice indeplinirea

condiţiilor prevăzute de lege privind apelul peste termen, această omisiune şi, implicit, considerarea

apelului ca fiind un apel in termen, constituie imprejurări favorabile inculpatului care nu vor mai putea

fi corectate cu ocazia rejudecării apelului, in lipsa recursului parchetului, fiind incident principiul non

reformatio in peius, acesta urmand totodată să beneficieze de efectele calificării căii sale de atac ca

apel in termen, respectiv de efectul suspensiv de executare (C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru

cauze cu minori şi familie, decizia nr. 624 din 12 mai 2008, L. Mera, L. Rog, op. cit., p. 121)

- potrivit modificărilor operate prin Legea nr. 202/2010 sunt supuse recursului următoarele hotărari:

i) deciziile pronunţate de instanţele de apel precum şi incheierile date in cursul judecăţii in apel;

ii) sentinţele pronunţate in primă instanţă, in cazurile in care legea prevede recursul ca singura cale ordinară

de atac (de exemplu, sentinţele de dezinvestire, sentinţele pronunţate de judecătorii/tribunale militare,

sentinţele

pronunţate de tribunal care au ca obiect infracţiunile pentru care punerea in mişcare a acţiunii penale se face

la

plangerea prealabilă a persoanei vătămate; sentinţele pronunţate in materia executării hotărarilor penale ori a

reabilitării etc.);

iii) incheierile cu privire la care legea prevede că pot fi atacate separat cu recurs (de pildă, incheierile prin

care

se dispune, in cursul urmăririi penale ori al judecării in primă instanţă sau apel, luarea, revocarea, inlocuirea,

incetarea de drept sau prelungirea unei măsuri preventive, incheierea prin care s-a confirmat măsura de

siguranţă a

internării medicale, incheierile prin care se dispune suspendarea judecăţii etc.).

iv) in cazul in care vreunul dintre titularii apelului nu a exercitat calea de atac ori a retras apelul declarat, nu

va

putea declara recurs impotriva deciziei din apel prin care a fost menţinută sentinţa primei instanţe; cu toate

acestea

pot fi atacate cu recurs deciziile pronunţate in apel dacă prin aceasta a fost modificată soluţia din sentinţă şi

numai

cu privire la aceasta modificare, chiar dacă recurentul nu formulase anterior apel impotriva sentinţei primei

instanţe;

Este inadmisibil recursul declarat de procuror, in cazul in care nu a declarat anterior apel in cauză

iar sentinţa primei instanţe nu a suferit modificări ca urmare a apelului formulat de inculpat (C.A.

Suceava, secţia penală, decizia nr. 37 din 24 ianuarie 2005, www.just.ro)

Inculpatul care nu a folosit calea apelului, iar in apelul procurorului s-a modificat numai pedeapsa

şi s-a inlăturat suspendarea executării acesteia, nu poate face recurs decat cu privire la această

modificare, iar nu şi la legalitatea şi temeinicia condamnării care a intrat, in ce-1 priveşte, in puterea

lucrului judecat; in atare caz, neexercitarea de către inculpat a apelului are semnificaţia achiesării la

starea de fapt stabilită de prima instanţă şi la condamnarea sa (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5543

din 30 septembrie 2005, www.legalis.ro)

In cazul in care apelul impotriva sentinţei a fost respins ca tardiv, recursul părţii trebuie examinat,

chiar din oficiu, in raport cu prevederile art. 3859 alin. (3) şi art. 3859 alin. (1) pct. 171 C.proc.pen.,

sub aspectul legalităţii acestei soluţii. Dacă se constată că apelul a fost corect respins ca tardiv, ca şi in

cazul in care partea nu a folosit calea apelului, recursul este admisibil numai cu privire la modificările

aduse sentinţei ca urmare a admiterii apelului procurorului sau al altei părţi. Dispoziţiile cuprinse in

sentinţă ce nu au fost modificate prin decizia instanţei de apel nu pot face obiectul recursului şi nu pot fi

examinate de instanţă (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 759 din 12.02.2002, www.legalis.ro)

6.2. Cazuri de casare

Hotărarile sunt supuse casării in următoarele cazuri:

1) nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei [art. 3859

alin. (1) pct. 1 C.proc.pen.];

- este avută in vedere numai competenţa instanţelor de judecată; in cazul in care incălcarea normelor de

competenţă materială sau personală priveşte faza de urmărire penală, nu este incident acest caz de casare,

nulitatea

absolută fiind acoperită prin efectuarea cercetării judecătoreşti de către instanţa competentă;

2) instanţa nu a fost sesizată legal [art. 3859 alin. (1) pct. 2 C.proc.pen.];

- este avută in vedere atat sesizarea primară cat şi cea suplimentară sau derivată;

\\

Motivul de recurs invocat de inculpat, prin care acesta a susţinut că instanţa nu a fost legal

sesizată, intrucat după ce i-a fost prezentat materialul de urmărire penală - la 8 iunie 2006 - s-au

efectuat noi acte de cercetare penală, fără a se proceda la o nouă prezentare a materialului de urmărire

penală, nu se circumscrie cazului de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 2 C.proc.pen. Cazurile de

casare sunt acele erori de procedură şi de judecată care pot duce la admiterea recursului şi casarea

hotărarii recurate. Ele sunt prevăzute in art. 3859 C.proc.pen., sub forma a 21 de incălcări ale legii de

procedură penală şi ale legii materiale. Motivele de recurs reprezintă criticile concrete pe care părţile

din proces le pot aduce hotărarilor pe care le-au recurat. Ele trebuie să se circumscrie cazurilor de

casare prevăzute de lege. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 2 C.proc.pen. (caz de casare invocat de

inculpat), hotărarea recurată este supusă casării, atunci cand instanţa nu a fost sesizată legal. Acest caz

de casare are in vedere nerespectarea dispoziţiilor care reglementează sesizarea primară a primei

instanţe de judecată, in ceea ce priveşte organul sau persoana care o face şi actul prevăzut de lege, prin

care este investită instanţa de judecată. Rezultă că acest caz de casare are in vedere numai situaţiile in

care, spre exemplu: i) instanţa nu a fost sesizată prin rechizitoriu, ci printr-un alt act al procurorului;

ii) cand rechizitoriul a fost emis cu nerespectarea unor dispoziţii esenţiale (de un procuror necompetent

ori cu depăşirea limitelor prevăzute de lege - art. 263 C.proc.pen.); iii) cand, contrar dispoziţiilor art.

317 C.proc.pen., inculpatul este judecat şi condamnat pentru o altă faptă decat cea la care se referă

rechizitoriul, dacă nu s-a procedat la suplimentarea sesizării potrivit legii; iv) dacă inculpatul a fost

judecat şi pentru alte acte materiale aparţinand infracţiunii supuse judecăţii, fără a exista o extindere a

acţiunii penale din partea instanţei. Din modul de redactare a dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 2

C.proc.pen. rezultă, fără echivoc, că acest caz de casare este indisolubil legat de prevederile art. 300

C.proc.pen., potrivit cărora „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima infăţişare,

regularitatea actului de sesizare", respectiv dacă acesta a fost emis in condiţiile legii. Dacă actul de

sesizare nu a fost legal intocmit se dispune inlăturarea lipsurilor fie de indată, dacă este posibil, fie

acordandu-se un termen in acest scop.Numai cand inlăturarea lipsurilor nu este posibilă in cursul

judecăţii, se procedează la restituirea cauzei procurorului, in vederea refacerii actului de sesizare. Ca

atare, cazul de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 2 C.proc.pen. se referă exclusiv la

neregularităţi ale actului de sesizare a instanţei. Rezultă că nerespectarea de către organul de urmărire

penală a obligaţiei prevăzute in art. 253 C.proc.pen., de a proceda din nou la prezentarea materialului

de urmărire penală, dacă a efectuat noi acte de cercetare penală, nu vizează neregu- laritatea actului de

sesizare a instanţei, ci poate atrage nulitatea urmăririi penale. Nulitatea nu este insă una absolută

[pentru că nu este expres prevăzută intre cazurile enumerate limitativ de legiuitor in dispoziţiile art. 197

alin. (2) C.proc.pen.], ci relativă, ceea ce inseamnă că incălcarea unei dispoziţii legale ce

reglementează desfăşurarea procesului penal - in speţă a prevederilor art. 253 C.proc.pen. - trebuie să

fie invocată, conform art. 197 alin. (4) C.proc.pen., in cursul efectuării actului, cand partea este

prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă, cand partea a lipsit la efectuarea

actului. in speţă, deşi la prima instanţă inculpatul a fost asistat de apărător ales, nu a invederat

incălcarea de către organul de urmărire penală a prevederilor art. 253 C.proc.pen. Ca atare, nulitatea

invocată - pentru prima dată in recurs - fiind relativă, a fost acoperită prin administrarea de către

prima instanţă şi cea de apel atat a probelor in acuzare, cat şi a celor in apărare, solicitate de inculpat,

nefiind justificată restituirea cauzei la procuror şi, in consecinţă, recursul inculpatului a fost respins

(l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2431 din 7 mai 2007, www.scj.ro)

j in cazul in care instanţa respinge cererea procurorului de extindere a procesului penal privitor la

o faptă penală pentru care inculpatul nu a fost trimis in judecată, pentru acea faptă nu se mai poate

dispune condamnarea, instanţa nefiind legal sesizată (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3229 din

6.07.2000, www.legalis.ro)

3) instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au incălcat prevederile art. 292 alin. (2) C.proc.pen. sau a

existat un caz de incompatibilitate [art. 385 alin. (1) pct. 3 C.proc.pen.];

Schimbările intervenite in compunerea completului de judecată la instanţa de apel, după repunerea

cauzei pe rol in vederea punerii in discuţie a schimbării incadrării juridice date faptelor, atrage casarea

deciziei instanţei de apel, in temeiul cazului de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 3 C.proc.pen.,

cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 7186 din

11.12.2006, www.legalis.ro)

4) şedinţa de judecată nu a fost publică, in afară de cazurile cand legea prevede altfel [art. 3859 alin. (1) pct.

4

C.proc.pen.];

incălcarea dispoziţiilor art. 290 C.proc.pen., referitoare la publicitatea şedinţei de judecată, de

către instanţă, prin declararea şedinţei secrete nemotivat şi fără a asculta părţile prezente şi

procurorul, precum şi prin omisiunea de a menţiona dacă această măsură este valabilă pentru tot cursul

procesului sau numai pentru acea şedinţă de judecată, atrage incidenţa cazului de casare prevăzut in

art. 3859 alin. (1) pct. 4 C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3499 din 31 mai 2006,

www.legalis.ro)

5) judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, cand aceasta era obligatorie, potrivit

legii [art. 3859 alin. (1) pct. 5 C.proc.pen.];

H

In conformitate cu dispoziţiile art. 375 alin. (3) C.proc.pen., judecarea apelului nu poate avea loc

decat in prezenţa inculpatului, cand acesta se află in stare de^ deţinere. in raport cu dispoziţiile citate,

cazul de casare prevăzut in art. 385 alin. (1) pct. 5 C.proc.pen. este incident, dacă judecarea apelului a

avut loc fără participarea inculpatului, arestat preventiv in altă cauză (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr.

412 din 4 februarie 2010, www.legalis.ro)

6) urmărirea penală sau judecata a avut loc in lipsa apărătorului, cand prezenţa acestuia era obligatorie [art.

3859 alin. (1) pct. 6 C.proc.pen.];

f vA .

Asistenţa juridică acordată in procesul penal unui inculpat sau invinuit de o persoană care nu a

dobandit calitatea de avocat in condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr.

255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 27/2007, KW.

legalis.ro)

P,

Din conţinutul concluziilor formulate de către apărătorul din oficiu al apelantului, se constată că

acesta nu a realizat o reală apărare inculpatului, nu a formulat nici un motiv de apel, ba mai mult, a şi

solicitat obligarea acestuia la cheltuieli judiciare, soluţie posibilă doar in situaţia respingerii căii de

atac. Faţă de cele arătate, Curtea apreciază că apelantului i s-a incălcat dreptul la apărare. Este

adevărat că inculpatului i s-a asigurat prezenţa unui apărător din oficiu, in condiţiile in care asistenţa

juridică era obligatorie in cauză, dar apărarea realizată de acesta a fost formală. Or, in condiţiile in

care dreptul la apărare constituie principala garanţie recunoscută inculpatului in cursul procesului

penal, atat potrivit reglementărilor interne - art. 6 şi 171 C.proc.pen. -, cat şi reglementărilor cuprinse

in Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - art. 6 alin. (3) lit. c) -,

organele judiciare aveau obligaţia de a asigura inculpatului deplina exercitare a drepturilor

procesuale. Astfel, preşedintele completului trebuia să intervină şi să pună in vedere apărătorului din

oficiu al apelantului inculpat dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 51/1995 şi cele din Statutul profesiei de

avocat, sau să dispună inlocuirea acestuia, in vederea asigurării respectării dreptului la apărare al

inculpatului. Aşa cum s-a arătat şi in jurisprudenţa instanţei de la Strasburg, drepturile procesuale

trebuie protejate in mod concret şi efectiv, şi nu teoretic şi iluzoriu, iar numirea unui avocat nu asigură,

singură, efectivitatea asistenţei pe care el o poate asigura inculpatului. Astfel, in Cauza Czekalla

impotriva Portugaliei, Curtea a statuat că s-a incălcat art. 6 alin. (3) lit. c) din Convenţie, in condiţiile

in care inculpatul nu a beneficiat de o apărare concretă şi efectivă (Hotărarea din 10 octombrie 2002).

in consecinţă, Curtea a constatat incidenţa in cauză a cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 6

C.proc.pen., aşa incat, in baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C.proc.pen., a admis recursul declarat de

inculpatul P.D.L., a casat decizia penală şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă (C.A.

Bucureşti, secţia a Il-a penală, decizia nr. 231/R din 11 iunie 2007, in C.A. Bucureşti, C.P.J.P. 2007, p.

400)

in cazul in care unul dintre inculpaţi neagă săvarşirea faptei, iar altul o recunoaşte, implicandu-1 şi

pe cel dintai, asigurarea asistenţei judiciare de către acelaşi apărător constituie o incălcare a dreptului

de apărare, deoarece există o contrarietate a intereselor procesuale ale inculpaţilor; o atare situaţie

fiind echivalentă cu lipsa apărătorului, este incident cazul de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct.

6 C.proc.pen. Dacă acelaşi apărător este ales, instanţa pune in discuţie contrarietatea de interese, iar

dacă inculpaţii nu angajează şi un alt avocat, instanţa desemnează un apărător din oficiu pentru unul

dintre ei, care va asigura apărarea acestuia alături de apărătorul ales (I.C.C.J., secţia penală, decizia

nr. 2027 din 18 aprilie 2003, www.legalis.ro)

7) judecata s-a făcut fără intocmirea referatului de evaluare in cauzele cu infractori minori [art. 3859 alin. (1)

pct. 7 C.proc.pen.];

8) cand nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului in cazurile şi in condiţiile prevăzute de art.

117

alin. (1) şi (2) C.proc.pen. [art. 3859 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen.];

'i Conform prevederilor art. 117 alin. (1) C.proc.pen., efectuarea expertizei psihiatrice este

obligatorie atunci cand există indoială asupra stării psihice a inculpatului, iar potrivit alin. (2)

expertiza se efectuează in instituţii sanitare de specialitate, in vederea efectuării expertizei dispunanduse

internarea inculpatului pe timpul necesar. Din examinarea actelor dosarului se constată că in timpul

urmăririi penale inculpatul a depus acte medicale care atestă că prezintă oligofrenie gradul I pe fond

sechelar encefalopat, fiind declarat inapt pentru serviciul militar şi este incadrat in gradul III de

invaliditate, cu diagnosticul de deficienţă psihică medie. Existand indoială in legătură cu starea psihică

a inculpatului, s-a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice, care a concluzionat că acesta prezintă o

intarziere in dezvoltarea mintală, la data săvarşirii faptei avand discernămantul diminuat. Ordonanţa

procurorului de efectuare a expertizei a fost emisă la 8 mai 2002, iar examinarea inculpatului s-a făcut

a doua zi, fără internare intr-un institut sanitar de specialitate, cum prevede art. 117 C.proc.pen. Ca

atare, nefiind respectate cerinţele legii in legătură cu modul de efectuare a expertizei psihiatrice, nu se

pot trage concluzii certe in legătură cu responsabilitatea inculpatului. in consecinţă, constatandu-se

incidenţa cazului de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen., recursul inculpatului a fost

admis, s-au casat hotărarile atacate şi s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 2079 din 7 mai 2003, www.legalis.ro)

% Potrivit art. 117 alin. (1) C.proc.pen., efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie in

cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci cand organul de urmărire penală sau

instanţa de judecată are indoială asupra stării psihice a invinuitului sau inculpatului. Prin urmare, in

cazul inculpatului trimis in judecată pentru infracţiuni privind traficul de droguri şi deţinerea de

droguri pentru consum propriu, dacă instanţa de judecată nu are indoială asupra stării psihice a

inculpatului, efectuarea expertizei psihiatrice nu este obligatorie, chiar dacă inculpatul urmează un

tratament medical de dezintoxicare, consecinţă a consumului de droguri, in lipsa unei astfel de expertize

nefiind incident cazul de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 8 C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 1915 din 24 martie 2006, www.legalis.ro)

9) hotărarea nu cuprinde motivele pe care se intemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul

hotărarii sau acesta nu se inţelege [art. 3859 alin. (1) pct. 9 C.proc.pen.];

Dacă instanţa de apel, calificand calea de atac exercitată de inculpat ca fiind un apel peste termen,

nu face o examinare a condiţiilor prevăzute in art. 365 C.proc.pen. pentru exercitarea apelului peste

termen in raport cu situaţia concretă din dosarul cauzei şi nu motivează indeplinirea sau neindeplinirea

condiţiilor prevăzute in acest text de lege, este incident cazul de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1)

pct. 9 C.proc.pen. in lipsa unei examinări şi motivări a indeplinirii sau neindeplinirii condiţiilor

prevăzute in art. 365 C.proc.pen., care atrag consecinţe diferite sub aspectul judecăţii - şi anume,

continuarea judecăţii apelului asupra fondului căii de atac exercitate peste termen in cazul indeplinirii

condiţiilor prevăzute in art. 365 C.proc.pen. şi respingerea ca tardiv a apelului declarat peste termen in

cazul neindeplinirii acestor condiţii - soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra fondului căii de atac

exercitate este nemotivată, argumentele prezentate pe fond, in lipsa motivării indeplinirii condiţiilor

legale ale căii de atac exercitate peste termen, neputand complini o asemenea omisiune (I.C.C.J., secţia

penală, decizia nr. 4120 din 11 decembrie 2008, www.legalis.ro)

10) instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute in sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu

privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze

drepturile

lor şi să influenţeze soluţia procesului [art. 3859 alin. (1) pct. 10 C.proc.pen.];

Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra motivului de apel prin care inculpatul a

solicitat schimbarea incadrării juridice - din tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav

prevăzută in art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 alin. (1) lit. b) C.pen. in două infracţiuni de vătămare

corporală prevăzute in art. 181 C.pen. sau vătămare corporală gravă prevăzute in art. 182 C.pen. -

atrage incidenţa cazului de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 10 C.proc.pen., referitor la

omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze

drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului. in acest caz, prin omisiunea instanţei de apel de a se

pronunţa asupra cererii de schimbare a incadrării juridice a fost incălcat dreptul la apărare al

inculpatului, iar omisiunea este de natură să influenţeze soluţia procesului, intrucat, in urma examinării

cererii, există posibilitatea de a se pronunţa o altă soluţie, nu numai cu privire la incadrarea juridică,

dar şi cu privire la stabilirea pedepsei, date fiind limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru

infracţiunile de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.

3919 din 25 noiembrie 2009, www.legalis.ro)

Cererea de amanare in vederea pregătirii apărării este o cerere esenţială pentru inculpat, in sensul

motivului de casare prevăzut in art. 3859 pct. 10C.proc.pen. Constatand că cererea a ajuns la dosar

după incheierea dezbaterilor din motive ce nu sunt imputabile inculpatului, instanţa era obligată să

repună cauza pe rol şi să se pronunţe cu privire la cerere (C.A. Timişoara, secţia penală, decizia nr. 891

din 15 septembrie 2005, in C.A. Timişoara, Cpp Ad. 2, p. 461)

% Dacă prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului in lipsa cercetării judecătoreşti, iar

instanţa de apel a menţinut hotărarea primei instanţe, fără ca procesul penal să fi parcurs faza

cercetării judecătoreşti care trebuia suplinită in calea de atac a apelului - in virtutea căreia cauza era

devoluată sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C.proc.pen. - este incident

cazul de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 10 C.proc.pen., decizia instanţei de apel fiind supusă

casării cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6026 din 13

decembrie 2007, www.legalis.ro)

Din actele şi lucrările dosarului a rezultat că instanţa de apel nu a luat in dezbatere cererea

formulată de inculpat, de repunere in termen, nu a verificat susţinerile sale privind data pronunţării

sentinţei penale şi data menţionării acesteia in condica de şedinţă şi nu s-a pronunţat in nici un fel

asupra acestei cereri. Cu toate acestea, soluţia instanţei de apel a fost tocmai respingerea apelului

inculpatului ca fiind tardiv. in consecinţă, este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10

C.proc.pen., in baza căruia Curtea a admis recursul inculpatului, a casat decizia şi a trimis cauza la

instanţa de apel, pentru a se pronunţa, după verificările de rigoare, asupra cererii de repunere in

termenul de apel (C.A. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 632/2000, in C.A. Bucureşti, C.P.J.P. 2000,

p. 381)

% 1. Critica referitoare la greşita interpretare a probelor administrate nu se circumscrie cazului de

casare prevăzut de art. 385 pct. 10 C.proc.pen., acesta vizand omisiunea instanţelor de a se pronunţa

asupra uneia sau mai multor probe şi nu aprecierea pe care instanţele au dat-o probelor administrate;

2. Cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 12-14 C.proc.pen. nu sunt incidente decat in cazul

hotărarilor de condamnare, nu şi atunci cand prin hotărarea recurată inculpatul a fost achitat sau s-a

dispus incetarea procesului penal (C.A. Bucureşti, secţia I penală, decizia nr. 1423 din 4 octombrie

2007, L. Mera, L. Rog, op. cit., p. 307)

Instanţa de apel este obligată, conform art. 378 alin. (3) C.proc.pen., să se pronunţe asupra tuturor

motivelor de apel invocate. in cazul in care motivele de apel asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat

constituie cereri esenţiale, de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului,

decizia este supusă casării in temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 10 C.proc.pen., cu trimiterea cauzei pentru

rejudecarea apelului (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2729 din 14.06.2000, www.legalis.ro)

Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 teza a IlI-a C.proc.pen. se referă la omisiunea

instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri, şi nu la respingerea cererii sau la greşita apreciere a

instanţei cu ocazia soluţionării unei anumite cereri; 2. Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra

cererilor formulate de părţi nu atrage in mod automat casarea hotărarii in temeiul art. 3859 pct. 10

C.proc.pen., instanţa de recurs fiind obligată să analizeze dacă cererea este sau nu esenţială şi de

natură a influenţa soluţia procesului; 3. Critica referitoare la corectitudinea temeiului de achitare nu se

incadrează in niciunul din cazurile de casare expres prevăzute de lege, această chestiune neputand fi

analizată de instanţa de recurs (C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de

familie, decizia nr. 233 din 18 februarie 2008, L Mera, L Rog, op. cit., p. 307)

11) instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv [art. 385 alin. (1) pct. 11

C.proc.pen.];

12) cand nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau cand instanţa a pronunţat o

hotărare

de condamnare pentru o altă faptă decat cea pentru care condamnatul a fost trimis in judecată, cu excepţia

cazurilor prevăzute in art. 334-337 C.proc.pen. [art. 3859 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., astfel cum a fost

modificat

prin Legea nr. 202/2010];

- introducerea acestui caz de casare prin Legea nr. 202/2010 reprezintă o consecinţă a deciziei Curţii

Constituţionale nr. 694/2010 prin care instanţa de contencios constituţional a apreciat că: „prin eliminarea

posibilităţii de a contesta pe calea recursului o hotărare judecătorească atunci cand nu sunt intrunite

elementele

constitutive ale infracţiunii, inchide părţii interesate calea valorificării efective a dreptului incălcat, sens in

care

dispoziţiile art. I pct. 184 din Legea nr. 56/2006 in ce priveşte partea referitoare la modificarea dispoziţiilor

art.

3859 alin. (1) pct. 12 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi ale

art. 20

raportate la art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale."

$

~ Cazul de casare prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 12 C.proc.pen., referitor la pronunţarea unei

hotărari de condamnare pentru o altă faptă decat cea pentru care condamnatul a fost trimis in judecată,

presupune ca instanţa să fi pronunţat o soluţie de condamnare pentru o faptă care, in materialitatea ei,

nu a făcut obiectul trimiterii in judecată. in consecinţă, nu constituie o condamnare pentru o altă faptă

decat cea pentru care condamnatul a fost trimis in judecată menţionarea dispoziţiilor alin. (1) al art. 12

din Legea nr. 678/2001, care definesc forma tip a infracţiunii de trafic de persoane, alături de

dispoziţiile alin. (2) lit. a) al aceluiaşi articol - ca temei al condamnării inculpatului trimis in judecată

pentru fapta de a recruta, transporta şi caza victima, pe care a exploatat-o, impreună cu un alt

făptuitor, prin obligarea la practicarea prostituţiei (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 219 din 26

ianuarie 2009, www.legalis.ro)

13) cand inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală [art. 3859 alin.

(1)

pct. 13 C.proc.pen.];

14) cand s-au aplicat pedepse greşit individualizate in raport cu prevederile art. 72 C.pen. sau in alte limite

decat cele prevăzute de lege [art. 385 alin. (1) pct. 14 C.proc.pen.];

Dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C.proc.pen. - referitoare la cazul de casare privind aplicarea

unei pedepse greşit individualizate in raport cu prevederile art. 72 C.pen. sau in alte limite decat cele

prevăzute de lege - sunt incidente, prin raportare la dispoziţiile art, 100 C.pen., şi in cazul sancţiunilor

aplicabile minorilor care răspund penal, atat cu privire la măsurile educative, cat şi cu privire la

pedepse, intrucat, in caz contrar, ar rămane in afara controlului judiciar măsurile educative, sancţiuni

de drept penal aplicabile cu prioritate in raport cu pedepsele in cazul minorilor care răspund penal.

Prin urmare, examinarea, in recursul intemeiat pe prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 14 C.proc.pen., a

modului in care a fost aplicată unui inculpat minor o măsură educativă din cele prevăzute in art. 101

C.pen. este admisibilă (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5709 din 29 noiembrie 2007, www.legalis.ro)

15) cand persoana condamnată a fost inainte judecată in mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o

cauză de inlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului [art.

3859

alin. (1) pct. 15 C.proc.pen.];

16) cand, in mod greşit, inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvarşită de el nu este prevăzută de

legea penală sau cand, in mod greşit, s-a dispus incetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate

de

lucru judecat sau o cauză de inlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau

pedeapsa a

fost graţiată [art. 3859 alin. (1) pct. 16 C.proc.pen.]; ş

17) cand faptei săvarşite i s-a dat o greşită incadrare juridică [art. 385 alin. (1) pct. 17 C.proc.pen.];

Neaplicarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 37 C.pen. constituie cazul de casare prevăzut

in art. 3859alin. (1) pct. 171, respectiv art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C.proc.pen., texte incidente

cand hotărarea este contrară legii sau cand prin hotărare s-a făcut o greşită aplicare a legii, iar nu

cazul prevăzut la pct. 17, respectiv art. 410 pct. 1 al aceloraşi articole, care se referă la greşita

incadrare juridică. incadrarea juridică priveşte aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la elementele

constitutive ale infracţiunii prevăzute in Partea specială a Codului penal sau in legi penale speciale, ori

la trăsături caracteristice prevăzute in Partea generală a codului, cum sunt tentativa sau forma de

participaţie. imprejurările privind săvarşirea infracţiunii şi datele referitoare la persoana inculpatului,

cum sunt recidiva, provocarea ori minoritatea, sunt aspecte ce ţin de aplicarea corectă a legii in sensul

cazului de casare menţionat (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 5323 din 4.12.2002, www.legalis.ro)

18) cand hotărarea este contrară legii sau cand prin hotărare s-a făcut o greşită aplicare a legii [art. 3859 alin.

(1) pct. 171 precum şi pct 172 C.proc.pen., introdus prin Legea nr. 202/2010];

Curtea Constituţională a motivat că abrogarea art. 3859 alin. (1) pct. 171 C.proc.pen., prin

dispoziţiile declarate neconstituţionale, incalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 privind accesul

liber la justiţie, precum şi ale art. 20 din Constituţie referitoare la tratatele internaţionale privind

drepturile omului raportate la prevederile art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art.

13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale. Aşa fiind, critica formulată de inculpaţi prin referire la cazul de casare prevăzut in art.

3859 alin. (1) pct. 171 C.proc.pen. devine actuală şi posibilă. in art. 3859 alin. (1) pct. 171 C.proc.pen.,

inainte de abrogarea prin textul declarat neconstituţional, se prevede că o hotărare este supusă casării

cand este contrară legii sau cand prin hotărare s-a făcut o greşită aplicare a legii. Raportat la critica

din recursul inculpaţilor privind rezolvarea laturii civile, inalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că

decizia curţii de apel este greşită in ce priveşte aplicarea legii civile. Din declaraţiile luate inculpaţilor

la Curtea de Apel Alba Iulia nu rezultă că inculpaţii ar fi fost de acord să plătească fiecare in parte

daune morale de cate 50.000 lei părţii civile. in practicaua deciziei Curţii de Apel Alba Iulia s-a

consemnat că inculpaţii G.I., B.P., Ţ.B. şi B.O. ar fi declarat că sunt de acord cu plata sumei de 50.000

lei daune morale, pretinsă de partea civilă, iar inculpatul M.I. a solicitat respingerea apelurilor părţii

civile şi procurorului. Din examinarea atitudinii procesuale manifestată de inculpaţi in referire la

rezolvarea laturii civile, văzand şi atitudinea in recursul inculpaţilor, rezultă că in mod greşit instanţa

curţii de apel a desfiinţat obligaţia solidară a inculpaţilor referitoare la despăgubirea morală a părţii

civile stabilită de instanţa fondului. Este adevărat că, potrivit legii civile, inculpaţii puteau consimţi la

pretenţiile părţii civile, insă, aşa cum s-a arătat, acest lucru nu s-a petrecut in cursul procesului penal.

Prin urmare, desfiinţarea solidarităţii la dezdăunarea morală a părţii civile este netemeinică şi

nelegală. Ceea ce apare ca fondat este ridicarea cuantumului daunelor morale la care trebuiau obligaţi

inculpaţii către partea civilă de la 30.000 lei la 50.000 lei, avand in vedere suferinţele cauzate părţii

civile de către inculpaţi prin faptele comise de aceştia. Aşa fiind, inalta Curte de Casaţie şi Justiţie va

obliga in solidar recurenţii inculpaţi la 50.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă M.V.

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2461 din 26 iunie 2009, www.legalis.ro)

19) cand s-a comis o eroare gravă de fapt, avand drept consecinţă pronunţarea

unei hotărari greşite de achitare sau de condamnare [art. 3859 alin. (1) pct. 18

C.proc.pen.];

%

Eroarea gravă de fapt constă intr-o discordanţă evidentă intre situaţia de fapt reţinută şi conţinutul

real al probelor. Ea nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor, analiza acestora nefiind atributul

instanţei de recurs, care nu poate relua şi nici nu poate reface raţionamentele instanţelor de fond şi apel

realizate in interpretarea probatoriului administrat (C.A. Bucureşti, secţia a ll-a penală, decizia nr.

2507fR din 1 octombrie 2007, L. Mera, L. Rog, op. cit., p. 411)

Ci

Stabilirea cuantumului daunelor morale acordate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial

cauzat prin săvarşirea unei infracţiuni presupune o apreciere, in raport cu criterii precum consecinţele

negative suferite de victimă in plan fizic şi psihic, importanţa valorilor sociale lezate, măsura in care au

fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura in care

victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Prin urmare, stabilirea cuantumului

daunelor morale, procesul deapreciere ce caracterizează prejudiciul nepatrimonial, care nu este

expresia unei realităţi materiale, nu se poate examina prin prisma dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18

C.proc.pen. - referitoare la cazul de casare privind eroarea gravă de fapt, avand drept consecinţă

pronunţarea unei hotărari greşite de achitare sau de condamnare -, intrucat eroarea gravă de fapt

presupune existenţa şi constatarea unei greşeli grave, deci esenţială şi evidentă, in stabilirea, pe bază

de probe, a faptelor ce fundamentează soluţia (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 542 din 14 februarie

2008, www.legalis.ro)

20) cand judecătorii de fond au comis un exces de putere, in sensul că au trecut in domeniul altei puteri

constituite in stat [art. 3859 alin. (1) pct. 19 C.proc.pen.];

21) cand a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului [art. 3859 alin. (1) pct. 20 C.proc.pen.];

22) cand judecata in prima instanţă sau in apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată,

a

fost in imposibilitate de a se prezenta şi de a inştiinţa despre această imposibilitate [art. 3859 alin. (1) pct. 21

C.proc.pen.];

a

Conform prevederilor art. 291 alin. (3) şi (6) C.proc.pen., partea prezentă la un termen nu mai este

citată pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, iar cand

judecata rămane in continuare, părţile şi celelalte persoane care participă la proces nu se mai citează.

Aceste prevederi au la bază prezumţia că partea este informată cu privire la termenul următor de

judecată, prezumţie care operează numai atunci cand procesul penal are o desfăşurare neintreruptă şi

nu intervin elemente noi care, prin natura lor, să impună citarea părţilor pentru termenul următor. in

cazul in care instanţa de apel acordă termen in continuare, iar la acel termen, in lipsa inculpatului şi

fără a-1 cita, ia act de rezilierea unilaterală de către avocatul ales al inculpatului a contractului de

asistenţă juridică şi acordă termen in continuare pentru numirea unui apărător din oficiu, termen la

care soluţionează cauza in prezenţa apărătorului din oficiu şi in lipsa inculpatului, fără ca inculpatul să

aibă cunoştinţă despre reziliere şi fără să fi fost citat, hotărarea instanţei de apel este supusă casării

pentru cazul prevăzut in art. 3859 alin. (1) pct. 21 C.proc.pen., nefiind aplicabile prevederile art. 291

alin. (3) şi (6) C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5908 din 7decembrie 2007,

www.legalis.ro)

incălcarea dispoziţiilor legale relative la citare, inclusiv cele referitoare la citarea Serviciului de

probaţiune, nefiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, poate fi invocată numai de către partea

in favoarea căreia au fost instituite respectivele dispoziţii legale (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6779

din 2 decembrie 2005, vww.legalis.ro)

i\

Inculpatul arestat pe teritoriul unui stat străin la termenele la care s-a judecat cauza in primă

instanţă şi in apel se află in imposibilitate de a se prezenta şi de a inştiinţa despre această

imposibilitate, in sensul dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 21 C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 1643 din 26 martie 2007, www.legalis.ro)

- cazurile prevăzute in art. 3859 alin. (1) pct. 1-7, 10, 13, 14, 19 şi 20 C.proc.pen. se iau in considerare

intotdeauna din oficiu, iar cele de la pct. 11,12,15,17,172 şi 18 se iau in considerare din oficiu numai cand

au

influenţat asupra hotărarii in defavoarea inculpatului; cand instanţa ia in considerare motivele de casare din

oficiu,

este obligată să le pună in discuţia părţilor;

- potrivit Legii nr. 202/2010 recursul declarat impotriva unor hotărari care, in baza legii, nu pot fi atacate cu

apel (sentinţele pronunţate de judecătorie, Curtea de apel sau de inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sau cele

pronunţate de tribunale pentru infracţiuni la care acţiunea penală se pune in mişcare la plangerea prealabilă a

persoanei vătămate), nu este limitat la cazurile de casare mai sus menţionate, instanţa fiind obligată ca in

afara

temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de recurent, să examineze legalitatea şi temeinicia hotărarii

pronunţate in vederea inlăturării erorilor de fapt sau de drept; in aceste cauze, instanţa de recurs poate

administra

probe noi sau readministra probele in situaţia in care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la

un

proces echitabil.

6.3. Motivarea recursului

- motivele de recurs se formulează in scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie

depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile inaintea primului termen de judecată (termen procedural de

regresiune);

- in cazul in care nu se depun motivele de recurs instanţa ia in considerare numai cazurile de casare care se

iau in considerare din oficiu, care pot fi invocate şi prin motivarea orală a recursului;

Ţi

j Conform prevederilor art. 38510 şi 3859 alin. (1) C.proc.pen., procurorul şi părţile trebuie să

motiveze in scris recursul, indicand cazurile de recurs pe care le invocă, in raport cu prevederile art.

3859. Dacă recurentul nu se referă expres in motivele scrise la cazurile prevăzute de lege, instanţa este

datoare să verifice, totuşi, dacă acestea se incadrează in vreuna din acestea; in caz afirmativ va

examina dacă ele sunt fondate, iar in caz contrar le va respinge. Indiferent de modul cum sunt formulate

şi de admisibilitatea motivelor invocate de recurent, instanţa are obligaţia de a examina hotărarea din

oficiu, in limitele prevederilor art. 3859 alin. (2) C.proc.pen. (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 666 din

27.04.1994, www.legalis.ro)

6.4. Judecata in recurs

- reprezintă a treia etapă a fazei procesuale a judecăţii, in care se verifică hotărarea atacată pe baza lucrărilor

şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror inscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs;

- judecarea recursului se face cu citarea părţilor şi participarea obligatorie a procurorului;

- prezenţa inculpatului privat de libertate este obligatorie;

cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, atunci

cand

acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel.precum şi atunci cand aceste instanţe nu au pronunţat

impotriva inculpatului o hotărare de condamnare;

- in cadrul dezbaterii recursului (după citirea raportului in cazul in care este intocmit un asemenea act) se dă

cuvantul recurentului, apoi intimatului şi in urmă procurorului; dacă recursul este declarat de procuror sau

dacă

intre recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvant il are acesta; procurorul şi părţile au

dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor;

- inculpatul are dreptul la ultimul cuvant;

- instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi.

6.5. Soluţii la judecata in recurs

- instanţa care judecă recursul poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

i) respinge recursul ca nefondat, tardiv sau inadmisibil, menţinand hotărarea/rarile

atacate;

i\

in situaţia in care instanţa respinge cererea de restituire a cauzei la parchet, incheierea pronunţată

va putea fi atacată numai odată cu fondul, astfel că recursul exercitat separat este inadmisibil (C.A.

Bucureşti, secţia a Il-a penală, decizia nr. 1887/2005, in C.A. Bucureşti, C.P.J.P. 2005, p. 322)

' Partea civilă care a exercitat apelul numai cu privire la latura civilă, nu poate ataca cu recurs

sentinţa referitor la soluţia dată laturii penale. Ca atare, este inadmisibil recursul părţii civile privind

incadrarea juridică dată faptei şi pedeapsa aplicată inculpatului dacă in apel a cerut numai majorarea

despăgubirilor civile, deoarece soluţia dată laturii penale a rămas, prin neapelare, definitivă (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 2403 din 11.04.2005, www.legalis.ro)

c Menţiunea din practicaua deciziei instanţei de apel că inculpatul a fost prezent şi a pus concluzii

la judecată, in raport cu care termenul de recurs curge de la pronunţare, are caracter de autenticitate

ce nu poate fi combătută cu probe constand in menţiunile din caietul grefierului şi din notele unui

judecător, in sensul că inculpatul a lipsit de la judecată. in cazul in care menţiunile din decizie nu au

fost indreptate potrivit procedurii prevăzute in art. 195 C.proc.pen., acestea fac dovada, ca orice act

autentic, pană la inscriere in fals (I.C.C.J., completul de 9 judecători, decizia nr. 110 din 15 martie

2004, www.legalis.ro)

ii) admite recursul şi casează hotărarea/rarile atacate.

- prin casare se inţelege anularea (desfiinţarea) unei hotărari judecătoreşti pentru erori de procedură sau de

judecată, strict şi limitativ prevăzute de lege, de către instanţa ierarhic superioară, prin admiterea căii de atac

a

recursului;

- casarea poate fi totală cand priveşte intreaga hotărare, sau parţială cand numai unele dispoziţii ale

hotărarii instanţei inferioare sunt desfiinţate, celelalte fiind menţinute (de pildă, numai cu privire la unul

dintre

inculpaţi sau numai cu privire la latura civilă);

- in cazul in care dispune casare, instanţa de recurs poate adopta una dintre următoarele soluţii:

1) să inlocuiască soluţia casată cu o altă soluţie legală şi temeinică (spre exemplu, in situaţia in care

inculpatul a fost condamnat, deşi in cauză trebuia să se pronunţe achitarea, instanţa de recurs va inlocui

soluţia

nelegală a instanţelor inferioare cu soluţia proprie de achitare);

- in cazul in care admite recursul declarat impotriva deciziei pronunţate in apel, instanţa de recurs

desfiinţează

şi hotărarea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi incălcări de lege ca in decizia recurată;

2) să rejudece cauza in fond (casare cu reţinere, de exemplu, in situaţia in care pentru judecarea cauzei este

necesar a fi administrate noi probe);

- dacă instanţa reţine cauza spre rejudecare, in decizie se menţionează probele ce urmează a fi administrate;

- inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, cand este necesară administrarea de probe, dispune

rejudecarea de către instanţa a cărei hotărare a fost casată;

<

Cand instanţa admite recursul, casand hotărarea atacată şi dispune rejudecarea de către instanţa

de recurs, potrivit art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., ea trebuie să pronunţe una din soluţiile prevăzute

in art. 345 alin. (1), pronunţandu- se, deci, asupra fondului cauzei. Instanţa nu mai poate respinge

recursul anterior admis, deoarece hotărarea atacată nu mai există, ea fiind casată cu rejudecare

(C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2064 din 25.09.1996, www.legalis.ro)

3) să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă sau la o altă instanţă egală in grad cu aceasta (de

exemplu, in situaţia in care se constată existenţa unui caz de nulitate absolută);

- cand recursul priveşte atat hotărarea primei instanţe, cat şi hotărarea instanţei de apel, in caz de admitere şi

dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărare a fost casată, cauza se trimite la prima instanţă, dacă

ambele hotărari au fost casate, şi la instanţa de apel, cand numai hotărarea acesteia a fost casată;

- instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărarii instanţei de recurs, in măsura in care situaţia de

fapt rămane cea avută in vedere la soluţionarea recursului;

- cand hotărarea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai in ce priveşte latura

penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă in limitele in care hotărarea a fost casată;

5

Potrivit art. 264 C.proc.pen., ,rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată", iar

potrivit art. 317 C.proc.pen., .judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată in actul de sesizare a

instanţei". in cauză, Tribunalul Bacău, Secţia penală, a fost sesizat prin rechizitoriul nr. 911/P/2007 din

2 iunie 2008 al Parchetului de pe langă Tribunalul Bacău, cu judecarea cauzei constand in săvarşirea

de către inculpatul Ş.Ş. a infracţiunii de fals in inscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită

de art. 290 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. in urma judecării cauzei, instanţa de fond a

dispus achitarea inculpatului, in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

b1)C.proc.pen., cu referire la art. 181 C.pen. Prin efectul devolutiv ex integro al apelului declarat de

procuror, Curtea de Apel Bacău a fost investită să realizeze o nouă judecată, urmand a verifica, cu

această ocazie, legalitatea şi temeinicia hotărarii instanţei de fond, insă numai cu privire la faptele care

au făcut obiectul judecăţii in primă instanţă. Or, depăşind limitele investirii sale, instanţa de apel, in

mod greşit, a dispus condamnarea inculpatului Ş.Ş. pentru incă 3 fapte noi, doar prin schimbarea

incadrării juridice a faptei, fără a desfiinţa sentinţa penală şi a trimite cauza la instanţa de fond in

rejudecare, ocazie cu care să se extindă procesul penal şi să se pună in mişcare acţiunea penală cu

privire la aceste fapte noi. in acest sens, menţionăm că ceea ce se urmăreşte prin schimbarea incadrării

juridice este restabilirea unităţii structurale dintre faptă şi incadrarea ei, in situaţiile in care, fie

operaţia in sine care a dus la identificarea normei de drept a fost greşită, fie datele in care fapta s-a

săvarşit nu au fost corect reţinute. Drept urmare, in măsura in care instanţa are in vedere aceeaşi faptă

menţionată in rechizitoriu, ea păstrează dreptul de a-i schimba incadrarea juridică, dar cand este vorba

de altă faptă trebuie să procedeze in prealabil la extinderea acţiunii penale sau la extinderea procesului

penal, după caz, neputandu-se utiliza procedura schimbării incadrării juridice pentru a se obţine

trimiterea in judecată a unei persoane pentru o faptă cu totul diferită de cea menţionată in rechizitoriu,

căci s-ar nesocoti normele privitoare la sesizarea instanţei. in cauză, deşi in considerente instanţa de

apel a reţinut că instanţa fondului a apreciat in mod corect probele administrate, in baza cărora s-a

reţinut situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, a dispus schimbarea incadrării juridice din infracţiunea

de fals in inscrisuri sub semnătură privată prevăzută in art. 290 C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2)

C.pen., in infracţiunile de fals in inscrisuri sub semnătură privată, abuz in serviciu contra intereselor

persoanelor, favorizarea infractorului şi instigare la fals intelectual in forma participaţiei improprii şi

1-a condamnat pe inculpat pentru aceste infracţiuni. Aceasta, in condiţiile in care infracţiunile de abuz

in serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului diferă substanţial de fapta cu care

a fost sesizată instanţa, sub aspectul naturii şi al conţinutului juridic, aducand atingere relaţiilor sociale

privind buna desfăşurare a serviciului şi celor referitoare la infăptuirea justiţiei. Prin urmare, prin

condamnarea inculpatului pentru aceste noi fapte, direct in apel, deci fără judecarea in fond a acestora,

fără extinderea şi punerea in discuţia părţilor a extinderii procesului penal, fără punerea in mişcare a

acţiunii penale, fără audierea inculpatului cu privire la aceste noi fapte care constituie o nouă

invinuire, s-au incălcat principiile ce guvernează desfăşurarea procesului penal, respectiv cele privind

sesizarea instanţei de judecată şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului, care, in acest mod, a

fost prejudiciat de o cale de atac, fapt pentru care hotărarea instanţei de apel este lovită de nulitate

absolută, in condiţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen. (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2093 din 27 mai

2010, www.legalis.ro)

Trimiterea cauzei spre rejudecare poate fi dispusă in situaţiile prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct.

3-5, pct. 6 teza a Il-a, pct. 7-10 şi pct. 21. Aceste cazuri sunt atat cazuri de casare cat şi cazuri de

trimitere spre rejudecare, fiind posibil, in situaţia in care recursul este singura cale de atac, ca, deşi

hotărarea să nu fie analizată prin prisma unuia dintre cazurile menţionate anterior, totuşi acesta săstea

la baza dispoziţiei de trimitere a cauzei spre rejudecare. in ceea ce priveşte art. 3859 alin. (1) pct. 10

C.proc.pen. ca şi motiv de trimitere spre rejudecare, acesta este incident şi atunci cand soluţia recurată

a fost pronunţată fără a se intra in cercetarea fondului, o interpretare contrară echivaland cu

soluţionarea cauzei in fond direct in recurs şi implicit, răpirea unui grad de jurisdicţie (C.A. Bucureşti,

secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 362 din 5 martie 2007, L. Mera, L.

Rog, op. cit., p. 488)

4) să restituie cauza la procuror pentru refacerea urmăririi penale (de pildă, in situaţia in care in cursul

urmăririi penale nu au fost respectate dispoziţiile legale cu privire la competenţa materială sau după calitatea

persoanei, ori dacă nu a fost asigurată prezenţa invinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către

apărător,

in cazurile in care aceasta era obligatorie potrivit legii);

- totodată, instanţa de recurs va face aplicarea prevederilor legale referitoare la: repararea pagubei, măsurile

asigurătorii, cheltuielile judiciare, computarea duratei reţinerii şi arestării preventive etc.;

Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct in căile de atac contopirea pedepsei aplicate

pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru

care există o condamnare definitivă, in cazul in care contopirea nu a fost dispusă de către prima

instanţă (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. LXX din 15 octombrie 2007, M. Of. nr. 539 din 17 iulie

2008, www.legalis.ro)

§7. Contestaţia in anulare

- este calea extraordinară de atac ce poate fi exercitată in cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, in

scopul

anulării unei hotărari definitive pronunţate cu incălcarea normelor procesual penale;

- este o cale de atac de retractare, instanţa care a pronunţat hotărarea cu incălcarea legii anuland hotărarea in

scopul inlăturării erorilor de procedură (error in procedendo).

7.1. Cazurile de contestaţie in anulare

- potrivit art. 386 C.proc.pen., impotriva hotărarilor penale definitive se poate face contestaţie in anulare in

următoarele cazuri:

a) cand procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a

fost indeplinită conform legii.

- prin exercitarea contestaţiei in anulare pentru acest motiv este inlăturată incălcarea, cu ocazia judecăţii in

recurs, a dreptului la un proces echitabil al părţii in privinţa garanţiilor dreptului la apărare, a dreptului de a

participa personal la dezbateri, a incălcării principiilor contradictorialităţii şi al egalităţii armelor, a dreptului

de a

propune probe;

- este necesar ca procedura de citare a părţii (recurent sau intimat) la judecarea recursului să nu fi fost

indeplinită deloc sau să fi fost viciată, fiind incălcate astfel dispoziţiile art. 385u alin. (1) şi (2) C.proc.pen.,

potrivit

cărora judecarea recursului se face cu citarea părţilor, prezenţa inculpatului aflat in stare de deţinere fiind

obligatorie;

■ aceste vicii, care atrag nulitatea relativă, nu trebuie să fi fost acoperite prin prezenţa părţii nelegal citată,

personal sau reprezentată de un avocat ales sau din oficiu, la judecarea recursului;

- numai partea nelegal citată care a lipsit de la judecarea recursului poate să invoce acest caz de contestaţie

in

anulare, nefiind posibil ca altă parte, legal citată sau prezentă la judecarea recursului, să exercite calea

extraordinară de atac pentru acest motiv;

Cazul de contestaţie in anulare prevăzut in dispoziţiile art. 386 lit. a) C.proc.pen. poate fi invocat

numai de către partea cu privire la care procedura de citare nu a fost indeplinită conform legii pentru

termenului la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs. in consecinţă, in cazul infracţiunii de

luare de mită, invocarea de către condamnaţi a neindeplinirii procedurii de citare, conform legii, cu

privire la denunţător nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 386 lit. a) C.proc.pen., intrucat, pe de o parte,

condamnaţii pot invoca numai nein- deplinirea procedurii de citare, conform legii, cu privire la aceştia,

iar pe de altă parte, denunţătorul care beneficiază de o cauză de nepedepsire nu are calitatea de parte

in procesul penal (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1425 din 14 aprilie 2010, www.legalis.ro)

Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. a) C.proc.pen., impotriva hotărarilor penale definitive se poate

face contestaţie in anulare cand procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza

de către instanţa de recurs nu a fost indeplinită conform legii. in cazul in care contestatorul, deşi a

introdus contestaţie in anulare impotriva unei hotărari penale definitive - decizia pronunţată de instanţa

de recurs, a formulat critici referitoare la o incheiere de amanare a pronunţării, act procedural ce nu

este supus examinării pe calea contestaţiei in anulare, al cărei obiect il constituie numai hotărari penale

definitive, potrivit art. 386 C.proc.pen. coroborat cu art. 311 alin. (2) din acelaşi cod, contestaţia in

anulare este inadmisibilă. Pronunţarea hotărarii in condiţiile art. 306 şi art. 310 C.proc.pen. - etapă

ulterioară desfăşurării judecării cauzei, la care părţile nu se citează - nu face obiectul examinării prin

prisma cazului de contestaţie in anulare prevăzut in art. 386 lit. a) C.proc.pen., care se referă in mod

explicit numai la neindeplinirea procedurii de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza

de către instanţa de recurs şi, prin urmare, priveşte numai faza in care au fost formulate cereri, au fost

administrate probe in limitele prevăzute de lege şi au fost susţinute concluzii asupra recursului (l.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 1331 din 9 aprilie 2009, www.legalis.ro)

W

Mama minorului care are calitatea de parte vătămată şi care a implinit varsta de 14 ani, dobandind

capacitatea de exerciţiu restransă, nu il reprezintă pe minor, ci il asistă in procesul penal şi, prin

urmare, neindeplinirea de către instanţa de recurs a procedurii de citare a acestui părinte, care nu este

reprezentantul legal al unei părţi lipsite de capacitate de exerciţiu, nu constituie cazul de contestaţie in

anulare prevăzut in art. 386 lit. a) C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1045 din 21 martie

2008, www.legalis.ro)

Există cazul de contestaţie in anulare prevăzut in art. 386 lit. a) C.proc.pen., dacă inculpata

recurentă a incunoştinţat instanţa de recurs, inainte de termenul la care s-a judecat cauza, cu privire la

imposibilitatea de a se prezenta, intrucat este internată in spital, iar instanţa de recurs a judecat cauza

fără a cita inculpata recurentă, conform art. 177 alin. (5) C.proc.pen., prin administraţia spitalului

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2361 din 27 iunie 2008, www.legalis.ro)

b) cand partea dovedeşte că la termenul Ia care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost in

imposibilitate de a se prezenta şi de a incunoştinţa instanţa despre această impiedicare.

- reglementarea acestui caz de contestaţie in anulare are ca scop garantarea dreptului la un proces echitabil al

persoanei ce s-a aflat in situaţia de a nu se prezenta la judecarea recursului datorită unor imprejurări

excepţionale;

- pentru a putea fi invocat acest caz de contestaţie in anulare trebuie ca: i) partea (recurent sau intimat) legal

citată să fi lipsit de la judecarea recursului datorită imposibilităţii obiective (caz fortuit sau forţă majoră) de

a se

prezenta şi ii) să nu fi putut inştiinţa instanţa prin niciun mijloc de comunicare (telefon, fax, poştă

electronică)

despre această impiedicare;

Lipsa inculpatului, aflat in stare de arest in străinătate, la termenul la care au avut loc dezbaterile

şi pronunţarea hotărarii de către instanţa de recurs, poate fi invocată pe calea contestaţiei in anulare

intemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. b) C.proc.pen., intrucat inculpatul s-a aflat in imposibilitate de a

se prezenta şi de a incunoştinţa instanţa despre această impiedicare (I.C.C.J., secţia penală, decizia

penală nr. 7086/2005, www.scj.ro.)

Faţă de condiţiile impuse de legiuitor pentru incidenţa cazului de contestaţie in anulare prevăzut in

art. 386 lit. b) C.proc.pen., imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales al părţii ce avea calitatea

de recurent inculpat, la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs, nu indeplineşte

condiţiile legale ale cazului de contestaţie in anulare menţionat, intrucat cerinţa dovezii imposibilităţii

de prezentare şi de incunoştinţare a instanţei despre această impiedicare la termenul la care s-a judecat

cauza de către instanţa de recurs incumbă părţii, şi nu apărătorului acesteia (I.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 2342 din 26 iunie 2008, www.legalis.ro)

c) cand instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de incetare a procesului penal dintre cele

prevăzute in art. 10 alin. (1) lit. f)-i'), cu privire la care existau probe in dosar.

- acest caz de contestaţie in anulare a fost reglementat in scopul inlăturării erorilor de judecată din recurs, in

cazul in care instanţa de recurs ar fi trebuit să dispună la cererea părţii sau din oficiu incetarea procesului

penal,

intrucat la dosarul cauzei existau probe cu privire la existenţa unui caz prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. f)-i')

C.proc.pen.;I

- cazul prevăzut de art. 386 lit. c) C.proc.pen. nu va putea fi invocat pentru a justifica omisiunea instanţei de

recurs de a se pronunţa asupra altei cauze de impiedicare a exercitării acţiunii penale, cum ar fi existenţa

unui caz

de achitare dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-e) C.proc.pen invocate de inculpat in apărarea sa;

d) cand impotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărari definitive pentru aceeaşi faptă.

- trebuie să existe două sau mai multe hotărari definitive in care aceeaşi persoană a fost judecată pentru

aceeaşi faptă materială (identitate de persoană şi de obiect);

- intrucat după pronunţarea unei hotărari definitive, in procesul/ele penal/e ulterior/oare exista un

impediment

la punerea in mişcare şi la exercitarea acţiunii penale, contestaţia in anulare urmăreşte anularea ultimei/lor

hotărari

pronunţate cu incălcarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărari definitive;

Constatand că prin două sentinţe penale rămase definitive, a fost admisă aceeaşi cerere de

contopire, formulată de petentul condamnat W.J.J., cu privire la aceleaşi pedepse, tribunalul a apreciat

că este incident cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C.proc.pen. şi că este competent să se pronunţe asupra

contestaţiei in anulare, potrivit art. 389 alin. (2) C.proc.pen., avand in vedere că este instanţa la care a

rămas definitivă ultima hotărare de contopire. Potrivit art. 392 alin. (3) C.proc.pen., considerand

intemeiată contestaţia in anulare, a desfiinţat ultima hotărare prin care s-a dispus contopirea

pedepselor şi a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei emis in baza acestei sentinţe penale

(Trib. Bucureşti, secţia I penală, sentinţa nr. 732/2004, in Cpp Ad. 2, p. 1164)

e) cand, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a

fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (I1) C.proc.pen.II ori art. 38516

alin. (1)

C.proc.pen,III

IPotrivit art. 10 alin. (1) lit. f)-i') C.proc.pen., acţiunea penală nu poate fi pusă in mişcare, iar cand a fost

pusă

in mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: ,,f) lipseşte plangerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea

sau

sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea in mişcare a

acţiunii

penale; g) a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei

juridice

atunci cand are calitatea de făptuitor; h) a fost retrasă plangerea prealabilă ori părţile s-au impăcat, in cazul

infracţiunilor pentru care retragerea plangerii sau impăcarea părţilor inlătură răspunderea penală; i) s-a

dispus

inlocuirea răspunderii penale; i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege".

IIPotrivit art. 38514 alin. (I1) C.proc.pen., „Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să

procedeze la

ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse in Partea specială, Titlul II, Capitolul II, atunci

cand

acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci cand aceste instanţe nu au pronunţat

impotriva inculpatului o hotărare de condamnare".

IIIPotrivit art. 38516 alin. (1) C.proc.pen., „Cand instanţa de recurs casează hotărarea şi reţine cauza spre

rejudecare potrivit art. 38513 pct. 2 lit. d), se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi

administrate,

fixand termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanţa este obligată să procedeze la

ascultarea inculpatului prezent,

- prin Legea nr. 356/2006I, ca urmare a condamnării Romaniei de către Curtea EuropeanăII pentru

incălcarea

prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană, a fost introdusă in Codul de procedură penală roman

obligativitatea audierii in recurs a inculpatului atunci cand acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi de

apel,

precum şi atunci cand aceste instanţe nu au pronunţat impotriva inculpatului o hotărare de condamnare;

Curtea

Europeană a apreciat că in situaţiile in care o instanţă de control judiciar este competentă să analizeze atat

situaţia

de fapt, cat şi chestiunile de drept şi să studieze in ansamblu problema vinovăţiei, ea nu poate, din motive ce

ţin de

echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declaraţiilor

persoanei care susţine că nu a comis actul considerat ca infracţiune; prin urmare, Curtea Europeană a

constatat că

instanţa romană s-a pronunţat cu privire la temeinicia acuzaţiei şi 1-a condamnat pe reclamant fără ca acesta

să fi

fost audiat şi fără a i se permite să aducă probe in apărare, apreciind că audierea era necesară avand in

vedere mai

ales faptul că a dispus pentru prima dată condamnarea;

in conformitate cu dispoziţiile art. 386 lit. e) C.proc.pen., impotriva hotărarilor penale definitive se

poate face contestaţie in anulare, dacă la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către

instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit

art. 38514 alin. (I1) ori art. 38516 alin. (1) C.proc.pen. Dispoziţiile art. 386 lit. e) C.proc.pen. nu sunt

incidente in cazul in care inculpatul a invocat in faţa instanţei de recurs dreptul la tăcere prevăzut in

art. 70 alin. (2) C.proc.pen., intrucat in acest caz instanţa de recurs nu poate proceda la ascultarea

inculpatului, ci este obligată să constate incidenţa prevederilor art. 70 alin. (2) C.proc.pen. (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 190 din 21 ianuarie 2008, www.legalis.ro)

Dispoziţiile art. 386 lit. e) C.proc.pen. privesc numai judecarea recursului, ca ultim grad de

jurisdicţie, după parcurgerea judecăţii in primă instanţă şi, după caz, in apel, iar nu judecarea

recursului in calea extraordinară de atac a revizuirii (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 4004 din 29

august 2007, www.legalis.ro)

Dispoziţiile art. 386 lit. e) C.proc.pen. sunt incidente in cazul in care inculpatul, achitat de prima

instanţă, a fost condamnat de instanţa de apel, soluţie menţinută de instanţa de recurs, fără a fi ascultat

de instanţele de control judiciar şi, deşi nu a fost prezent la judecarea recursului, lipsa acestuia a fost

motivată, iar instanţa de recurs nu a depus diligenţele legale necesare pentru a asigura prezenţa

inculpatului la judecarea recursului. Omisiunea instanţei de recurs de a depune aceste diligenţe

constituie o incălcare a obligaţiei de ascultare a inculpatului, care ii incumbă potrivit art. 38514 alin.

(I1) C.proc.pen. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3909 din 27 noiembrie 2008,

www.legalis.ro)

7.2. Hotărari supuse contestaţiei in anulare

- sunt supuse contestaţiei in anulare hotărarile penale definitive pronunţate de instanţele de recurs atunci

cand sunt invocate cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e) C.proc.pen.;

Formularea unei contestaţii in anulare impotriva deciziei de respingere a recursului declarat contra

incheierii prin care s-a dispus menţinerea arestării preventive, formulată in temeiul art. 386 lit. a)

C.proc.pen., este inadmisibilă, intrucat pe calea contestaţiei in anulare poate fi desfiinţată numai o

hotărare penală definitivă prin care a fost soluţionat fondul cauzei (l.C.C.J., secţia penală, decizia

penală nr. 388/2006, www.scj.ro)

Formularea unei contestaţii in anulare intemeiate pe prevederile art. 386 lit. c) C.proc.pen. impotriva

deciziei pronunţate de către instanţa de recurs cu privire la executarea mandatului european de arestare

este inadmisibilă, intrucat pe calea contestaţiei in anulare prevăzută in art. 386 lit. c) C.proc.pen. pot fi

atacate numai hotărarile penale definitive prin care se rezolvă acţiunea penală, iar hotărarea privind

executarea mandatului european de arestare are ca obiect exclusiv predarea persoanei solicitate, iar nu

rezolvarea acţiunii penale (l.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 3408/2007, www.scj.ro)

IM. Of. nr. 677 din 7 august 2006.

IIA se vedea: CEDO, hotărarea din 27 iunie 2000, in cauza Constantinescu contra Romaniei, parag. 45-61

(M.

Of. nr. 279 din 30 mai 2001); CEDO, hotărarea din 1 decembrie 2005, in cauza Dişescu şi Chiforec contra

Romaniei, parag. 38-42.

- in ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C.proc.pen., este supusă contestaţiei in anulare numai

ultima hotărare penală definitivă (indiferent dacă aceasta a rămas definitivă in faţa primei instanţe, in apel

sau in

recurs) prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei, intrucat se invocă existenţa autorităţii de

lucru

judecat a primei hotărari.

7.3. Aspecte procedurale

7.3.1. Cererea de contestaţie in anulare

- contestaţia in anulare poate fi formulată prin cerere scrisă personal sau prin reprezentant legal sau mandatar

cu procură specială, de către: i) părţile ce au avut calitatea de recurent sau intimat, in cazurile prevăzute de

art.

386 lit. a)-c) C.proc.pen.; ii) inculpatul căruia i-a fost incălcat principiul ne bis in idem, in cazul prevăzut de

art.

386 lit. d) C.proc.pen.; iii) inculpatul al cărui drept la un proces echitabil a fost incălcat prin neascultarea sa

de

către instanţa de recurs, cand ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (I1) C.proc.pen. ori

art.

38516 alin. (1) C.proc.pen.;

intrucat prevederile art. 362 C.proc.pen. constituie sediul materiei in ceea ce priveşte titularii căilor

de atac, contestaţia in anulare declarată de tatăl condamnatului major, care nu are calitatea de

reprezentant al acestuia, este inadmisibilă (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 2087/2005,

www.scj.ro.).

In conformitate cu art. 387 alin. (1) teza I C.proc.pen., contestaţia in anulare poate fi introdusă de

părţi. Persoana care are calitatea de curator instituită numai pentru o anumită fază procesuală şi pentru o

persoană faţă de care s-a dispus o soluţie de netrimitere in judecată (scoaterea de sub urmărire penală,

urmată de obligarea la tratament medical conform art. 113 C.pen.), nu poate exercita calea extraordinară

de atac a contestaţiei in anulare, fiind o persoană lipsită de calitate procesuală (I.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 1144 din 27 martie 2008, www.legalis.ro)

- de asemenea, procurorul poate formula contestaţie in anulare in cazurile prevăzute de art. 386 lit. c) şi d)

C.proc.pen.;

- in cererea de contestaţie in anulare pentru motivele prevăzute in art. 386 lit. a)-c) şi e) C.proc.pen. trebuie

să

se arate toate cazurile de contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse in sprijinul

acestora.

7.3.2. Termenul de formulare a contestaţiei in anulare

- contestaţia in anulare pentru motivele arătate in art. 386 lit. a)-c) şi e) C.proc.pen. poate fi introdusă:

i) in termen de cel mult 10 zile (termen maximal) calculat de la data inceperii executării dispoziţiilor penale

sau civile ale hotărarii judecătoreşti definitive (de pildă, executarea pedepsei principale, a măsurilor de

siguranţă,

a amenzii judiciare sau a cheltuielilor judiciare, a despăgubirilor civile) de către persoana impotriva căreia se

face

executarea potrivit capitolului II din titlul al IH-lea din Partea specială a Codului de procedură penală;

in conformitate cu prevederile art. 388 alin. (1) C.proc.pen., contestaţia in anulare pentru motivele

arătate in art. 386 lit. a)-c) şi e) poate fi introdusă de către persoana impotriva căreia se face executarea,

cel mai tarziu in 10 zile de la inceperea executării. in sensul acestor prevederi, prin inceperea executării

se inţelege data efectivă a incarcerării persoanei condamnate la o pedeapsă privativă de libertate. Prin

urmare, contestaţia in anulare impotriva hotărarii penale definitive prin care s-a dispus transferarea unei

persoane condamnate in vederea executării pedepsei intr-un penitenciar din Romania poate fi exercitată

cel mai tarziu in 10 zile de la data efectivă a incarcerării persoanei condamnate pe teritoriul Romaniei

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3278 din 16 octombrie 2008, www.legalis.ro)

ii) in termen de 30 de zile de la data pronunţării hotărarii a cărei anulare se cere, de către procuror in cazul

prevăzut la art. 386 lit. c) C.proc.pen, de partea vătămată sau partea civilă, sau de orice altă parte intr-un

litigiu de

natură penală finalizat cu o hotărare ce nu este susceptibilă de a fi pusă in executare;

O contestaţie in anulare formulată pentru motivele prevăzute in art. 386 lit. a)-c) C.proc.pen.

impotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs cu privire la soluţiile procurorului de netrimitere in

judecată este inadmisibilă, dacă nu a fost introdusă in termenul de 30 de zile de la data pronunţării

acesteia, prevăzut in art. 388 alin. (1) C.proc.pen., deoarece o astfel de decizie nu conţine dispoziţii care

să fie puse in executare (l.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 1338/2005, www.scj.ro)

iii) oricand, in cazul contestaţiei in anulare prin care se invocă incălcarea principiului ne bis in idem.

7.3.3. Instanţa competentă

- competenţa judecării contestaţiei in anulare intemeiată pe cazurile prevăzute in art. 386 lit. a)-c) şi e)

C.proc.pen. aparţine instanţei de recurs care a pronunţat hotărarea a cărei anulare se cere;

- contestaţia in anulare intemeiată pe cazul prevăzut in art. 386 lit. d) C.proc.pen. se introduce la instanţa la

care a rămas definitivă ultima hotărare, prin care a fost incălcat principiul ne bis in idem.

7.3.4. Judecata contestaţiei in anulare

- formularea cererii de contestaţie in anulare nu suspendă de drept efectele hotărarii definitive; totuşi,

instanţa

sesizată, la cerere sau din oficiu, poate suspenda, prin incheiere, executarea hotărarii a cărei anulare se cere,

cu

ascultarea obligatorie a concluziilor procurorului; astfel, se poate dispune suspendarea hotărarii penale

definitive

pronunţate de instanţele de recurs atunci cand sunt invocate cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e)

C.proc.pen., respectiv ultimei hotărari penale definitive prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului

cauzei,

dacă temeiul contestaţiei il reprezintă prevederile art. 386 lit. d) C.proc.pen.;

- judecata contestaţiei in anulare, intemeiată pe cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e) C.proc.pen.,

presupune o primă etapă necontradictorie: admisibilitatea in principiu, cand instanţa analizează: i) dacă

sunt

invocate motive de contestaţie in anulare dintre cele prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e) C.proc.pen.; ii)

dacă

sunt depuse probe pentru dovedirea cazului de contestaţie; iii) dacă hotărarea atacată este o hotărare

definitivă

pronunţată de o instanţă de recurs; iv) dacă cererea a fost introdusă in termenul prevăzut de art. 388

C.proc.pen. şi

de către o persoană prevăzută de art. 387 C.proc.pen.; v) dacă motivele şi probele in baza cărora este

formulată

cererea nu au mai făcut obiectul unei contestaţii in anulare anterioare;

- filtrul admisibilităţii in principiu nu există in cazul contestaţiei in anulare intemeiată pe cazul prevăzut de

art. 386 Ut. d) C.proc.pen.;

Potrivit art. 391 alin. (2) C.proc.pen., admisibiUtatea in principiu a contestaţiei in anulare este

condiţionată de indeplinirea cumulativă a cerinţelor privind respectarea termenului de exercitare

prevăzut de lege, invocarea de motive care se sprijină pe cazurile prevăzute in art. 386 C.proc.pen.,

precum şi invocarea de dovezi in sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, iar examinarea

temeiniciei contestaţiei in anulare nu poate avea loc decat ulterior procedurii admisibilităţii in

principiu. Prin urmare, dacă motivele invocate de contestator nu se incadrează in cazurile prevăzute in

art. 386 C.proc.pen., nefiind indeplinită una dintre cerinţele de a căror indeplinire cumulativă este

condiţionată admiterea in principiu, contestaţia in anulare va fi respinsă ca inadmisibilă

{I.C.C.J.,Secţiile Unite, decizia penală nr. 108/2006, mvw.scj.ro)

Instanţa respinge contestaţia in anulare intemeiată pe prevederile art. 386 lit. a)-c) şi e) C.proc.pen.

ca inadmisibilă in principiu, dacă a fost introdusă de către persoana impotriva căreia se face executarea

mai tarziu de 10 zile de la inceperea executării (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 6626/2006,

www.scj.ro)

Instanţa examinează admisibilitatea in principiu a contestaţiei in anulare, reglementată in art. 391

C.proc.pen., in şedinţă publică, fără citarea părţilor. Respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei in

anulare, in urma examinării admisibilităţii in principiu a acesteia, se dispune prin decizie (I.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 5889 din 6 decembrie 2007, www.legalis.ro)

- dacă instanţa apreciază că sunt intrunite toate condiţiile enumerate mai sus, admite in principiu, prin

incheiere, contestaţia in anulare; in caz contrar, instanţa de judecată, prin decizie, va respinge contestaţia in

anulare ca inadmisibilă;

i\

Prin art. 391 C.proc.pen. fost instituită procedura prealabilă a admiterii in principiu, stabilindu-se in

alin. (1) că „instanţa examinează admisibilitatea in principiu a cererii de contestaţie prevăzute in art. 386

lit. a)-c) şi e), fără citarea părţilor", iar la alin. (2) că „instanţa constatand că cererea de contestaţie este

făcută in termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute

in art. 386 şi că in sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite in

principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate". Or, prin natura şi conţinutul ei specific, o

astfel de procedură prealabilă, de examinare a contestaţiei in anulare sub aspectul admisibilităţii in

principiu, nu vizează insăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea dacă sunt

intrunite condiţiile de exercitare a acesteia, şi anume cu privire la incadrarea cererii in termenul legal, la

intemeierea ei pe cazurile prevăzute in lege şi la depunerea de dovezi ori invocarea de probe din dosar in

sprijinul contestaţiei. Aşadar, cat timp procedura admiterii in principiu, astfel cum este prevăzută in art.

391 din Codul de procedură penală, nu priveşte insăşi judecarea contestaţiei in anulare - o atare

procedură fiind reglementată cu caracter exclusiv in art. 392 din acelaşi cod - se constată că nu sunt

temeiuri care să impună citarea părţii in faza admisibilităţii in principiu a contestaţiei in anulare. in astfel

de condiţii de reglementare, faţă de limitele şi efectele restranse ale derulării procedurii in cadrul

examinării admiterii in principiu a contestaţiei in anulare, nu s-ar putea considera că desfăşurarea acestei

etape prealabile ar fi susceptibilă de atragerea aplicabilităţii automate, directe, a prevederilor art. 6

paragraful 1 şi paragraful 3 lit. c) din Convenţie. Natura juridică insăşi a contestaţiei in anulare, instituită

pentru indreptarea viciilor de ordin procedural ce atrag nulitatea actului la care se referă, o face

improprie extinderii aplicării mecanice, ad litteram, a tuturor reglementărilor inscrise in art. 6 din

Convenţie, de neinlăturat pentru faza judecăţii propriu-zise, dar inadecvate etapei prealabile specifice de

verificare a susceptibilităţii căii de atac de a fi admisă in principiu, in vederea parcurgerii procesului

firesc de judecată.

De aceea, cată vreme cerinţele de legalitate şi temeinicie a operaţiunii de examinare a admisibilităţii

in principiu sunt suficient garantate in cadrul restrans reglementat prin art. 391 alin. (1) din Codul de

procedură penală, este evident că nu se impune neluarea in considerare a dispoziţiei privind necitarea

părţilor doar pe motiv că aceasta ar contraveni reglementărilor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. c din

Convenţie. in consecinţă, examinarea admisibilităţii in principiu a contestaţiei in anulare, fără citarea

părţilor, nu aduce incălcări dreptului acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.

10/2009, www.legalis.ro)

- atat incheierea prin care se admite in principiu contestaţia in anulare, cat şi decizia prin care se respinge

contestaţia ca inadmisibilă sunt definitive, fiind dispuse de către o instanţă de recurs;

- in cazul in care contestaţia in anulare este intemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. d) C.proc.pen., ori după

admiterea in principiu a contestaţiei in anulare intemeiată pe cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b), c) şi e)

C.proc.pen., instanţa fixează termenul pentru judecarea temeiniciei contestaţiei in anulare şi dispune citarea

părţilor interesate;

- in cazul contestaţiei prevăzute in art. 386 lit. d) C.proc.pen., este necesară citarea părţilor interesate in

cauza

in care s-a/s-au pronunţat ultima/ele hotărare/ri;

- judecarea contestaţiei in anulare nu poate avea loc decat in prezenţa părţii (contestator sau intimat), cand

aceasta se află in stare de deţinere;

- la termenul fixat pentru judecarea contestaţiei in anulare, instanţa ascultă părţile şi concluziile

procurorului;

- deliberand asupra contestaţiei in anulare instanţa poate dispune una dintre următoarele soluţii:

A. Admiterea contestaţiei in anulare

- dacă găseşte contestaţia intemeiată, instanţa desfiinţează prin decizie definitivă hotărarea a cărei anulare se

cere, prin raportare la fapta şi persoana la care se referă, şi procedează fie de indată, fie acordand un termen,

după

caz, la rejudecarea recursului, putand pronunţa una dintre soluţiile prevăzute de art. 38515 C.proc.pen., sau

la

rejudecarea cauzei după casare, cand decizia atacată a fost pronunţată de instanţa de recurs după rejudecare

după

casare cu reţinere;

- in cazul in care contestaţia este admisă pentru cazul prevăzut de art. 386 lit. c) C.proc.pen., instanţa

dispune

incetarea procesului penal in baza art. 11 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. Q-i1)

C.proc.pen.;

- instanţa de judecată nu poate incălca prin soluţia pe care o pronunţă la rejudecarea cauzei după admiterea

contestaţiei in anulare principiul non reformatio in peius;

- in cazul in care contestaţia este admisă pentru incălcarea res iudicata, instanţa desfiinţează ultima hotărare

sau acea parte din ultima/ele hotărare/ri cu privire la care există autoritate de lucru judecat, pronunţand fie o

sentinţă (dacă hotărarea desfiinţată a rămas definitivă la prima instanţă), fie o decizie (dacă hotărarea

desfiinţată a

rămas definitivă in apel sau in recurs); impotriva sentinţei se poate exercita apel sau, după caz, recurs, iar

impotriva deciziei din apel se poate exercita recurs. Dacă ultima hotărare este pronunţată de o instanţă de

recurs

atunci decizia pronunţată in contestaţie in anulare este definitivă.

B. Respingerea contestaţiei in anulare

- in situaţia in care motivele invocate in susţinerea contestaţiei nu sunt intemeiate sau nu au fost probate,

instanţa de judecată va respinge contestaţia in anulare ca neintemeiată;

- dacă pe parcursul procedurii a fost dispusă măsura suspendării executării, instanţa are obligaţia de a

menţiona in dispozitiv că executarea hotărarii supuse revizuirii urmează a fi reluată;

- in cazul in care o contestaţie in anulare este respinsă printr-o hotărare definitivă, introducerea unei noi

contestaţii bazate pe acelaşi motiv este inadmisibilă.

§8. Revizuirea

- este calea extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot inlătura erorile judiciare cu privire la faptele

reţinute printr-o hotărare judecătorească definitivă sau violările cu caracter continuu ale drepturilor garantate

de

Convenţia europeană, constatate printr-o hotărare de condamnare a statului roman de către Curtea

Europeană sau

incălcările dispoziţiilor constituţionale in cazul in care Curtea Constituţională a admis o excepţie de

neconstituţionalitate;

- fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărarile determinate de art. 393

C.proc.pen. şi numai pentru cazurile prevăzute in art. 394 C.proc.pen., şi respectiv art. 4081 şi 4082

C.proc.pen.,

singurele apte a provoca o reexaminare in fapt a cauzei penale;

- revizuirea poate viza una sau mai multe infracţiuni sau persoane pentru care a fost pronunţată hotărarea

judecătorească definitivă.

8.1. Hotărari supuse revizuirii

- sunt supuse revizuirii hotărarile judecătoreşti definitive prin care se soluţionează conflictul de drept

substanţial penal sau latura civilă provenită din infracţiune;

- nu are importanţă dacă hotărarile au rămas definitive la prima instanţă sau după exercitarea căilor ordinare

de atac;

- referitor la latura penală, sunt hotărari prin care se soluţionează conflictul de drept penal substanţial, cele

prin care instanţa de judecată pronunţă o soluţie de condamnare, de achitare sau de incetare a procesului

penal;

Din economia dispoziţiilor art. 393 şi art. 394 C.proc.pen., rezultă caracterul revizuirii de cale

extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot inlătura erorile judiciare, cu privire la faptele

reţinute printr-o hotărare judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţe a unor

imprejurări de care depindea adoptarea unei hotărari conforme cu legea şi adevărul. Din

aceleaşidispoziţii rezultă totodată că, revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărarilor in care

judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărarile determinate de art. 393

C.proc.pen. şi numai pentru cazurile prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, singurele apte a provoca o

reexaminare in fapt a cauzei penale. O altă interpretare, in sensul extinderii acestei căi de atac la alte

situaţii, privitoare la eventuala nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau a

unor raţionamente jurisdicţionale pretins eronate, este exclusă, in raport de dispoziţiile procesuale

menţionate şi de principiul statuat prin art. 129 din Constituţia Romaniei, potrivit căruia părţile

interesate, care işi legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai in condiţiile legii.

Drept urmare, coroborarea acestor dispoziţii legale impune concluzia condiţionării examinării

temeiniciei hotărarii atacate prin exercitarea revizuirii, numai in condiţiile legii şi a inadmisibilităţii

controlului judiciar, cu consecinţa respingerii cererii pentru acest motiv, in situaţia exprimării de către

partea interesată a simplei nemulţumiri a acesteia cu privire la hotărarea a cărei retractare se cere, fie

a afirmării generice a nelegalităţii şi netemeiniciei acesteia (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr.

1943/2006, www.legalis.ro)

Pot fi atacate cu revizuire numai hotărarile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin

condamnare, achitare sau incetarea procesului penal. Cererea de revizuire indreptată impotriva altei

hotărari definitive este inadmisibilă (l.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia penală nr. 42/2005,

www.scj.ro)

- sub aspectul laturii civile sunt supuse revizuirii hotărarile in care s-a pronunţat o soluţie de admitere sau

respingere (ca nefondată sau inadmisibilă) a acţiunii civile exercitată in cadrul procesului penal;

- nu sunt hotărari care conţin o rezolvare a fondului cauzei: incheierile prin care se soluţionează o cerere de

abţinere ori de recuzare, hotărarile judecătoreşti definitive pronunţate in temeiul art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b)

C.proc.pen., privind plangerile formulate impotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere in judecată

dispuse

de procuror, hotărarile pronunţate in legătură cu faza de executare a pedepsei, hotărarile pronunţate in

materia

conflictelor de competenţă, hotărarile de dezinvestire, hotărarile pronunţate in căile extraordinare de atac

(care nu

implică o rezolvare a fondului);

Cererea de revizuire indreptată impotriva unei hotărari judecătoreşti definitive pronunţată in temeiul

art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) C.proc.pen. este inadmisibilă (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.

XVII/2007, www.scj.ro)

8.2. Cazuri de revizuire

- revizuirea poate fi cerută cand:

a) s-au descoperit fapte sau imprejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.

- trebuie să fie descoperite fapte sau imprejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanţă la data

judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeiniciei hotărarii

de

achitare, de incetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunţarea unei soluţii

diametral

opuse celei care a fost dispusă prin hotărarea a cărei revizuire se cere;

- probele trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute;

Nu se poate ajunge, astfel, pe cale revizuirii la reinterpretarea probatoriului administrat in cauză sau

la suplimentarea probaţiunii, pe aspecte de fapt avute in vedere de instanţa sau instanţele ce au judecat

cauza (C.A. Bucureşti, secţia a Il-a penală, decizia nr. 2/2003, Jurisprudenţa Naţională 2003-2004, op.

cit.p. 428-429)

Faptele şi imprejurările la care se raportează textul art. 394 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. se referă la

cele care au legătură cu fapta penală dedusă judecăţii, şi nu cu acte procesuale ale procurorului, fie el

chiar din Serviciul de Inspecţie din Secţia de indrumare şi Control a Parchetului de pe langă inalta Curte

de Casaţie şi Justiţie. Simpla ordonanţă a procurorului (prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi

penale, cu privire la alte persoane pentru aceeaşi infracţiune - n.n.) nu constituie caz de revizuire,

deoarece in baza ei nu se poate dovedi netemeinicia hotărarii de condamnare a petentului. Dacă după

redeschiderea urmăririi penale se va ajunge la trimiterea in judecată şi condamnarea unor alte persoane

găsite exclusiv vinovate pentru faptele care au constituit obiectul acţiunii penale indreptate impotriva

revizuientului condamnat definitiv, abia atunci acesta ar fi indreptăţit la o cale de atac extraordinară

(I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 3055/2006, www.scj.ro)

in cazul unei condamnări, prin cererea de revizuire intemeiată pe prevederile art. 394 alin. (1) Ut. a)

C.proc.pen. trebuie să se urmărească achitarea condamnatului, iar nu menţinerea condamnării, cu

modificarea incadrării juridice. Dacă cererea este formulată in sensul schimbării incadrării, ea trebuie

respinsă in principiu (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 853 din 14.02.2002, www.legalis.ro)

Pentru ca faptele sau imprejurările necunoscute de instanţă că constituie temei al revizuirii, este

necesar să fie indeplinită cerinţa prevăzută in art. 394 alin. (2) C.proc.pen., şi anume ca pe baza faptelor

sau imprejurărilor noi să se poată dovedi netemeinicia hotărarii de achitare, de incetare a procesului

penal ori de condamnare. in raport cu această cerinţă, actul nou atestand că paguba cauzată prin

infracţiune a fost reparată, pentru ca, pe această bază, să se poată dispune suspendarea condiţionată a

executării pedepsei, conform art. 81 C.pen., nu poate servi ca temei pentru admiterea unei cereri de

revizuire, deoarece noua imprejurare nu este de natură a dovedi netemeinicia hotărarii de condamnare, ci

numai existenţa unui temei privind individualizarea mai favorabilă a pedepsei (C.S.J., secţia penală,

decizia nr. 2101 din 26.09.1997, www.legalis.ro)

b) un martor, un expert sau un interpret a săvarşit infracţiunea de mărturie mincinoasă in cauza a cărei

revizuire se cere.

- este necesar ca mărturia mincinoasă să fie săvarşită de un martor, un expert sau un interpret in cauza a

cărei

revizuire se cere, care să fi dus la pronunţarea unei hotărari nelegale sau netemeinice; este astfel necesar ca

declaraţia mincinoasă să fi avut o contribuţie determinantă la pronunţarea hotărarii a cărei revizuire se cere;

u

In speţă, este adevărat că trei martori au fost condamnaţi pentru săvarşirea infracţiunii de mărturie

mincinoasă in cauza a cărei revizuire se cere, dar mărturiile lor s-au referit la imprejurările in care

revizuientul a săvarşit infracţiunea de evadare, iar nu la existenţa acestei infracţiuni. Cererea de revizuire

putea fi admisă pentru cazul de revizuire invocat numai dacă prin săvarşirea infracţiunii de mărturie

mincinoasă s-ar fi ajuns la condamnarea greşită a revizuientului, deci la soluţia contrară celei care

trebuia adoptată, ceea ce in speţă nu este cazul (l.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 2769/2003,

www.legalis.ro)

Dispunerea condamnării unora dintre martori pentru săvarşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă

in cauza a cărei revizuire se cere nu constituie motiv de revizuire, prevăzut in art. 394 alin. (1) lit. b)

C.proc.pen., dacă declaraţiile acestor martori nu au servit la pronunţarea hotărarii, fiind inlăturate de

către instanţă (l.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 5377/2006, disponibilă pe site-ul www.scj.ro)

Potrivit art. 394 lit. b) C.proc.pen., revizuirea poate fi cerută cand un martor a săvarşit infracţiunea

de mărturie mincinoasă in cauza a cărei revizuire se cere. in speţă este adevărat că doi martori au fost

condamnaţi pentru săvarşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă in cauza a cărei revizuire se cere, dar

această situaţie nu a dus la darea unei hotărari nelegale sau netemeinice, aşa cum cere textul de lege

menţionat, ci dimpotrivă soluţia de achitare a inculpatului S.A. s-a bazat pe alte declaraţii date in cursul

judecăţii şi nu pe cele mincinoase date in cursul urmăririi penale de către cei doi martori. Deci cererea de

revizuire putea fi admisă pentru cazul de revizuire invocat numai dacă prin săvarşirea infracţiunii de

mărturie mincinoasă s-ar fi ajuns la achitarea greşită a inculpatului deci la soluţia contrară celei care

trebuia adoptată, ceea ce in speţă nu este cazul (l.C.C.J., secţia penaiă, decizia nr. 2720 din 19 mai

2004, www.legalis.ro).

- mărturia mincinoasă trebuie dovedită prin hotărare judecătorească definitivă de condamnare, de achitare

(spre exemplu, pentru că fapta nu prezintă pericol social) sau de incetare a procesului penal, prin ordonanţa

procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale, dacă prin acestea s-a

dispus

asupra fondului cauzei, constatandu-se caracterul mincinos al mărturiei;

- cand instanţa sau procurorul nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, datorită existenţei unui

impediment la punerea in mişcare sau exercitarea acţiunii penale (de exemplu, prescripţia, decesul),

existenţa

mărturiei mincinoase se poate constata in procedura de revizuire;

Condamnatul a depus copia rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale emisă de procuror prin care sa

confirmat propunerea de a nu se incepe urmărirea penală impotriva martorilor pentru săvarşirea

infracţiunii de mărturie mincinoasă, intrucat s-a prescris răspunderea lor penală. in aceste condiţii, se

constată că, potrivit art. 395 alin. (2) C.proc.pen., din moment ce dovedirea cazului de revizuire prevăzut

in art. 394 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. nu se putea realiza prin hotărare judecătorească sau prin ordonanţa

procurorului, existenţa cazului de revizuire invocat trebuia să se constate in procedura de revizuire, in

consecinţă de instanţa investită cu soluţionarea cererii de revizuire (I.C.C.J., secţia penală, decizia

penală nr. 5896/2004, www.legalis.ro)

c) un inscris care a servit ca temei al hotărarii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals.

- este necesar ca un inscris autentic sau sub semnătură privată care a fost declarat fals să fi servit ca temei al

hotărarii a cărei revizuire se cere şi, astfel, să fi dus la pronunţarea unei hotărari nelegale sau netemeinice; in

cazul

in care falsul este realizat chiar de către organele judiciare revizuirea se va putea solicita in temeiul art. 394

alin.

(1) lit. d) C.proc.pen.;

- deopotrivă, trebuie ca inscrisul falsificat să fi avut o contribuţie determinantă la pronunţarea hotărarii a

cărei

revizuire se cere, formand in acest mod opinia instanţei de judecată. in cazul in care instanţa nu a reţinut in

analiza

situaţiei de fapt datele rezultate din inscrisul falsificat, pe care 1-a inlăturat, nu vor putea fi invocate ca temei

de

revizuire dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.;

- caracterul fals al inscrisului trebuie dovedit in aceleaşi condiţii ca şi in cazul mărturiei mincinoase, prin

hotărare judecătorească definitivă de condamnare, de achitare sau de incetare a procesului penal, prin

ordonanţa

procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale, dacă prin acestea s-a

dispus

asupra fondului;

- in situaţia in care instanţa sau procurorul nu pot sau nu au putut examina fondul cauzei, datorită existenţei

unui impediment la punerea in mişcare sau la exercitarea acţiunii penale (spre exemplu, prescripţia,

decesul),

existenţa falsului in inscrisuri poate fi constatată in procedura de revizuire.

d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a

comis o infracţiune in legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

- este necesar ca instanţa sau organele de urmărire penală să fi săvarşit, in exercitarea sau in legătură cu

exercitarea atribuţiilor judiciare, o infracţiune in legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, care să fi condus

la

pronunţarea unei hotărari nelegale sau netemeinice;

- dovedirea faptelor penale trebuie făcută in aceleaşi condiţii ca la cazurile de la lit. b) şi respectiv c) ale art.

394 alin. (1) C.proc.pen. [a se vedea literele b) şi c) de mai sus];

- formularea unei plangeri penale impotriva membrilor completelor de judecată care au judecat cauza sau

impotriva organelor de urmărire penală ce au efectuat acte in cauză, urmată chiar de inceperea urmăririi

penale

impotriva acestora, nu e de natură să fundamenteze o cerere de revizuire potrivit art. 394 alin. (1) Ut. d)

C.proc.pen.

e) cand două sau mai multe hotărari judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

• este necesar să existe două hotărari penale definitive, prin care instanţele să fi soluţionat conflictul de drept

substanţial penal sau latura civilă provenită din infracţiune, iar dispozitivele acestora să fie inconciliabile, in

sensul de a se exclude unul pe altul (de exemplu, printr-o hotărare judecătorească complicii la săvarşirea

unei

infracţiuni sunt condamnaţi, in vreme ce autorii, judecaţi ulterior, sunt achitaţi, consi- derandu-se că fapta nu

există);

- toate hotărarile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii. U

Trebuie indeplinite cumulativ două condiţii: să existe două sau mai multe hotărari definitive şi

hotărarile să nu se poată concilia. Cu privire la prima condiţie, aceasta se consideră realizată numai dacă

este vorba de două sau mai multe hotărari penale definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei. Pe

cale de consecinţă, nu pot forma obiectul unei cereri de revizuire, pentru caz de inconciliabilitate, o

hotărare de desesizare prin restituirea cauzei procurorului şi o hotărare care a rezolvat fondul cauzei. Cat

priveşte cea de-a doua condiţie, starea de inconciliabilitate poate exista in următoarele ipoteze: hotărarile

se referă la aceeaşi faptă şi la făptuitori diferiţi, hotărarile se referă la acelaşi făptuitor şi la fapte diferite

sau hotărarile se referă la fapte şi făptuitori diferiţi, in cauza de faţă, se constată că nu sunt indeplinite

condiţiile expuse anterior. Astfel, prin decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Braşov s-a dispus

admiterea apelurilor declarate de inculpaţi şi de părţile civile, desfiinţarea sentinţei şi restituirea cauzei la

Parchetul de pe langă Tribunalul Braşov, intrucat din administrarea probelor şi din dezbateri a rezultat că

urmărirea penală nu este completă. Această hotărare nu a rezolvat fondul cauzei, fiind o hotărare de

desesizare care nu poate forma - aşa cum s-a arătat - obiectul unei cereri de revizuire intemeiate pe

dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. e) C.proc.pen. Pe cale de consecinţă, cum in speţă nu au fost pronunţate

două hotărari judecătoreşti definitive care să rezolve fondul unei cauze - nefiind astfel indeplinite cele

două condiţii cerute de legea procesual penală - cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată

(l.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 40/2007, www.scj.ro.)

fl

1 in cazul in care condamnatul invocă, in motivarea cererii de revizuire, imprejurarea că pentru

săvarşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat definitiv au fost trimise ulterior in judecată alte

persoane, cererea trebuie soluţionată in raport cu prevederile art. 394 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., care se

referă la situaţia cand două sau mai multe hotărari judecătoreşti definitive nu se pot concilia, iar nu in

raport cu prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., care se referă la fapte sau imprejurări ce nu au

fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei. in acest sens, instanţele de judecată au obligaţia să

solicite dosarele menţionate de revizuient pentru a examina dacă există ori nu două hotărari cu privire la

aceeaşi faptă, ce nu se pot concilia (l.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 2041/2002, www.scj.ro.)

'v

Cazul de revizuire prevăzut in art. 394 alin. (1) Ut. e) C.proc.pen., referitor la existenţa a două sau

mai multe hotărari judecătoreşti definitive care nu se pot concilia, presupune pronunţarea a două sau mai

multe hotărari judecătoreşti definitive care se exclud. Nu este incident cazul de revizuire prevăzut in art.

394 alin. (1) lit. e) C.proc.pen., in situaţia pronunţării unei hotărari judecătoreşti definitive de achitare şi

a unei hotărari judecătoreşti definitive de condamnare,

pentru infracţiuni de luare de mită, săvarşite de aceeaşi persoană, la aceeaşi dată, dar in exercitarea

atribuţiilor de control la persoane juridice diferite, intrucat hotărarile judecătoreşti definitive - de achitare

şi de condamnare - nu se exclud, nereferindu-se la aceeaşi faptă, ci la fapte diferite (I.C.C.J., secţia

penală, decizia nr. 4043 din 3 decembrie 2009, www.legalis.ro)

n

Nu orice deosebire intre modul de soluţionare a cauzelor constituie un motiv de inconciliabilitate, ci

hotărarile trebuie să se excludă una pe cealaltă. Pe de altă parte, revizuirea este un mijloc procesual prin

care sunt inlăturate erorile judiciare ce se constată că au fost comise in soluţionarea unei cauze definitiv

judecate. Eroarea judiciară implică existenţa unei judecăţi de fapt netemeinice şi, ca atare, revizuirea are

caracterul unei căi de atac de fapt, intrucat ea provoacă o reexaminare in fapt a cauzei penale. in cauză se

invocă o neconciliere intre sentinţa prin care revizuienţii au fost condamnaţi pentru săvarşirea

infracţiunii de instigare la omor calificat prevăzută de art. 25 raportat la art. 174-175 alin. (1) lit. a)

C.pen., cu cea prin care instigatul a fost condamnat pentru săvarşirea infracţiunii de omor. in acest sens,

se arată că, din punct de vedere al dreptului penal substanţial, este un nonsens juridic reţinerea in sarcina

revizuienţilor a premeditării, intrucat premeditarea presupune o activitate proprie a autorului, şi nu a

instigatorilor şi, totodată, că s-a creat o vădită confuzie intre premeditarea instigării, absorbită in

conţinutul subiectiv al acesteia, şi premeditarea omorului, care reprezintă latura subiectivă a infracţiunii

săvarşite de autor. Curtea constată insă că problema ridicată de revizuienţi este strict o problemă de

drept, care nu este urmarea reţinerii unor situaţii de fapt diferite, inconciliabile, ci a interpretării unor

dispoziţii legale. Această problemă de drept putea fi ridicată de apărare pe parcursul soluţionării cauzei

in fond, insă nu poate fi pusă in discuţie prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii, cale de

atac care provoacă, aşa cum s-a arătat mai sus, o reexaminare in fond a cauzei (C.A. Bucureşti, secţia a

Il-a penală, sentinţa nr. 206/2006, in Cpp Ad. 2, p. 1189)

f) potrivit art. 4081 C.proc.pen., este posibilă revizuirea hotărarilor definitive pronunţate in cauzele in care

Curtea Europeană a constatat o incălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană, dacă consecinţele

grave

ale acestei incălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotărarii pronunţate;

g) potrivit art. 4082 C.proc.pen., este posibilă revizuirea hotărarilor definitive pronunţate in cauzele in care

Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate, dacă soluţia pronunţată in cauză s-a

intemeiat

pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, in mod

necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate in sesizare;

ţ

Instanţa judecă cererea de revizuire in limitele cazului prevăzut in art. 394 C.proc.pen. invocat in

cerere şi care a format obiectul actelor de cercetare efectuate de procuror. Un alt caz de revizuire nu

poate fi invocat in faţa instanţei; aşadar, nu se poate dispune trimiterea cauzei la procuror pentru

completarea cercetărilor prealabile cu privire la un caz de revizuire neinvocat in cererea scrisă adresată

procurorului (I.C.C.J., secţia penală, decizia penală nr. 1022/2005, www.scj.ro.)

8.3. Aspecte procedurale

8.3.1. Persoanele care pot cere revizuirea

- pot exercita calea extraordinară de atac a revizuirii: i) părţile (inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi

partea responsabilă civilmente) din cauza a cărei revizuire se cere, in limitele calităţii lor procesuale; ii) soţul

şi

rudele apropiate ale persoanei condamnate, chiar şi după moartea acesteia, atat cu privire la latura penală,

cat şi

cu privire la latura civilă; iii) procurorul.

8.3.2. Acte de cercetare prealabilă

- cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe langă instanţa care a judecat cauza in

prima instanţă, in scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se intemeiază şi a mijloacelor de probă in

dovedirea acestuia;

- dacă cererea nu indeplineşte condiţiile de formă sau conţinut, sau acestea nu sunt clare, procurorul cheamă

persoana care a făcut cererea in vederea completării sau precizării acesteia;

- prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzută că cererea de revizuire adresată direct instanţei se trimite pe cale

administrativă procurorului competent, in vederea asigurării celerităţii procedurilor penale (anterior

trimiterea se

realiza prin sentinţă atacabilă cu recurs, ceea ce conducea la prelungirea nejustificată a procedurii);

- termenul de efectuare a actelor de cercetare prealabilă de către procuror este de 2 luni (termen de

recomandare) şi curge de la data introducerii cererii de revizuire; solicitarea dosarului de la instanţa de

executare

se realizează numai dacă acesta este necesar, faţă de cazurile de revizuire invocate;

- cu ocazia efectuării actelor de cercetare prealabilă procurorul ascultă, dacă este cazul, persoana care

solicită

revizuirea; in cazul cand este necesară efectuarea de cercetări pentru a verifica temeinicia cererii de

revizuire,

procurorul dispune aceasta prin ordonanţă; procurorul poate delega, prin ordonanţă, efectuarea actelor de

cercetare

organului de cercetare penală;

- după efectuarea cercetărilor, procurorul inaintează intregul material impreună cu concluziile sale instanţei

competente;

In soluţionarea cererii de revizuire, nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu sunt ţinute de

concluziile procurorului, inaintate potrivit art. 399 alin. (5) C.proc.pen. şi, prin urmare, dacă

inscrisurile pe care se bazează cererea de revizuire intemeiată pe prevederile art. 394 alin. (1) lit. a)

C.proc.pen. au fost obţinute după efectuarea cercetărilor de către procuror, instanţa are obligaţia să

examineze cererea de revizuire ţinand cont de aceste inscrisuri şi nu poate dispune reluarea

cercetărilor, o astfel de soluţie nefiind prevăzută de lege (l.C.C.J., secţia penală, decizia 2831 din 16

septembrie 2008, www.legalis.ro)

8.3.3. Instanţa competentă

- competenţa judecării cererii de revizuire aparţine instanţei care a judecat cauza in prima instanţă, chiar

dacă,

la momentul introducerii cererii, datorită modificării dispoziţiilor legii procesual penale, aceasta nu mai avea

competenţa de a judeca fondul cauzei in primă instanţă;

- in vederea respectării exigenţelor de independenţă şi imparţialitate a instanţei, in cazul in care judecata in

primă instanţă a fost efectuată de către o instanţă militară, in cauzele in care au fost trimişi atat civili, cat şi

militari, competenţa judecării cererii de revizuire aparţine instanţei civile egale in grad cu instanţa militară

care a

judecat cauza in prima instanţă;

- cand temeiul cererii de revizuire constă in existenta unor hotărari ce nu se pot concilia, competenţa se

determină potrivit dispoziţiilor art. 35 C.proc.pen.

8.3.4. Procedura de judecată

- după sesizarea instanţei competente de către procuror prin inaintarea concluziilor intocmite in urma

efectuării actelor de cercetare, preşedintele instanţei fixează termen de judecată pentru examinarea

admisibilităţii

in principiu a cererii de revizuire, dispunand ataşarea dosarului cauzei;

- din interpretarea art. 47 alin. (1) C.proc.pen. rezultă că judecătorul care a judecat cauza in primă instanţă

nu

va putea participa la judecarea căii extraordinare de atac a revizuirii declarate impotriva propriei hotărari,

intrucat

nu se poate reţine imparţialitatea sa obiectivă sau subiectivă;

- judecata cererii de revizuire presupune două stadii: un filtru de admisibilitate in principiu a cererii de

revizuire şi rejudecarea după admiterea in principiu;

- urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 202/2010 primul stadiu,

admisibilitatea in principiu, presupune o procedură necontradictorie in care instanţă examinează, in camera

de

consiliu fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului următoarele aspecte:

i) dacă sunt invocate motive de revizuire cu respectarea prevederilor art. 394 C.proc.pen.;

Cererea de revizuire care se intemeiază pe alte motive decat cazurile prevăzute de art. 394 din

Codul de procedură penală, este inadmisibilă (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. LX/2007, www.scj.ro).

ii) dacă hotărarea atacată este o hotărare definitivă prin care a fost soluţionat fondul cauzei;

iii) dacă cererea de revizuire a fost introdusă in termenul prevăzut de art. 398 alin. (2) C.proc.pen. şi de către

una dintre persoanele prevăzute de art. 396 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. in limitele calităţii lor procedurale;

iv) dacă motivele şi probele in baza cărora este formulată cererea nu au mai făcut obiectul unei cereri de

revizuire anterioare, respinsă definitiv;

v) dacă din probele stranse in cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea

in

principiu;

- in baza celor constatate, instanţa poate dispune, prin incheiere, admiterea in principiu a cererii de revizuire

sau, prin sentinţă, respingerea acesteia; incheierile prin care se dispune admiterea in principiu pot fi atacate

numai

odată cu fondul; sentinţa prin care s-a respins cererea de revizuire este supusă aceloraşi căi de atac ca şi

hotărarile

la care se referă revizuirea (dacă hotărarea a cărei revizuire se cere putea fi atacată cu apel, atunci şi sentinţa

prin

care se respinge cererea de revizuire in faza analizei admisibilităţii in principiu este supusă, de asemenea,

apelului.

In acest caz, hotărarea ce s-ar pronunţa in apel este susceptibilă de recurs; dacă hotărarea a cărei revizuire se

cere

putea fi atacată cu recurs, atunci şi sentinţa prin care se respinge cererea de revizuire in faza analizei

admisibilităţii in principiu este supusă numai recursului);

- al doilea stadiu presupune rejudecarea, după admiterea in principiu, a cauzei, in vederea aprecierii

temeiniciei motivelor de revizuire invocate, pentru a fi inlăturate erorile in iudicando\

- incheierea prin care se dispune admiterea in principiu nu are ca efect desfiinţarea de drept a hotărarii

definitive supusă revizuirii; insă, odată cu admiterea in principiu a cererii de revizuire instanţa poate

suspenda

motivat, in tot sau in parte, executarea hotărarii supuse revizuirii;

- in cazul admiterii in principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărari ce nu se pot concilia,

cauzele in care aceste hotărari au fost pronunţate se reunesc in vederea rejudecării;

- rejudecarea cauzei după admiterea in principiu se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea in

primă instanţă, putand fi readministrate probele care au fost efectuate in cursul primei judecaţi sau cu ocazia

admiterii in principiu a cererii de revizuire; readministrarea probelor sau administrarea de probe noi trebuie

să se

efectueze cu respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană, intrucat in baza acestora

instanţa

poate constata că cererea de revizuire este intemeiată, poate anula hotărarea in măsura in care a fost admisă

revizuirea şi pronunţa o nouă hotărare potrivit dispoziţiilor de la judecata in primă instanţă.

8.3.5. Soluţii după rejudecare

- după rejudecarea cauzei instanţa poate pronunţa, prin sentinţă, una dintre următoarele soluţii:

i) respingerea cererii de revizuire ca neintemeiată, constatand că faţă de motivele invocate şi de probele

administrate nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare;

ii) admiterea cererii, anularea hotărarii in măsura in care a fost admisă revizuirea sau hotărarile care nu se

pot

concilia şi pronunţarea unei noi hotărari asupra fondului cauzei.

- instanţa poate dispune achitarea persoanei condamnate pe nedrept şi repunerea ei in situaţia anterioară,

hotărarea avand ca efect ştergerea retroactivă a consecinţelor condamnării; astfel, instanţa poate dispune

restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel in favoarea

căruia sa

admis revizuirea nu era ţinut să le suporte, iar pentru cei condamnaţi la pedeapsa inchisorii cu executarea la

locul de muncă, restituirea cotei făcute venit la bugetul de stat şi calcularea ca vechime şi continuitate in

muncă a

duratei pedepsei executate. Tot astfel, condamnarea urmează a fi radiată din fişa de cazier;

- persoana condamnată sau, după moartea acesteia, persoanele care se aflau in intreţinerea sa la momentul

decesului, au dreptul la repararea prejudiciului material sau moral cauzat prin eroare judiciară in condiţiile

art. 504

alin. (1) C.proc.pen.; cu toate acestea, nu poate beneficia de acest drept acela care a contribuit in orice mod

la

comiterea erorii judiciare (nemo auditur propriam turpitudinem allegans);

- cu ocazia rejudecării după admiterea in principiu, instanţa trebuie să facă, dacă este cazul, aplicarea

efectului

extensiv al căii de atac, dacă constată că temeiul de revizuire in baza căruia a fost admisă cererea produce

efecte şi

cu privire la alte părţi care nu au formulat cerere de revizuire; in toate cazurile, efectul extensiv al revizuirii

este

limitat de principiul non reformatio in peius;

- sentinţa prin care instanţa se pronunţă după parcurgerea celei de-a doua faze este supusă aceloraşi căi de

atac, ca şi hotărarile la care se referă revizuirea;

- după respingerea prin hotărare definitivă ca inadmisibilă sau neintemeiată a unei cereri de revizuire cererile

ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări cu cea

judecată

definitiv iniţial.

8.4. Revizuirea hotărarilor judecătoreşti pronunţate in materie penală ca urmare a condamnării statului

roman

de Curtea Europeană

8.4.1. Hotărari supuse revizuirii

- sunt supuse revizuirii hotărarile judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţele romane, indiferent dacă

soluţionează sau nu fondul cauzei, intrucat scopul revizuirii in acest caz nu este inlăturarea gravelor erori de

fapt,

ci a violării drepturilor garantate de Convenţia europeană';

- numai hotărarile prin care instanţa, examinand fondul cauzei, a dispus condamnarea unei persoane pot fi

apte să continue să producă efecte grave ca urmare a incălcării exigenţelor convenţionale, nu şi cele prin

care

instanţa a dispus achitarea sau incetarea procesului penal;

- hotărarile prin care nu se soluţionează fondul cauzei pot produce efecte grave indiferent dacă instanţa a

dispus o soluţie de admitere (spre exemplu, admiterea cererii formulate de parchet şi dispunerea internării

medicale, cu incălcarea prevederilor art. 5 parag. 1 lit. e din Convenţia europeană) sau de respingere a

sesizării (de

exemplu, respingerea ca inadmisibilă a plangerii formulate impotriva măsurii confiscării speciale dispusă de

procuror prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală).

8.4.2. Condiţii de formulare a cererii de revizuire

- pentru promovarea căii extraordinare de atac a revizuirii este necesară intrunirea următoarelor condiţii:

a) să existe o hotărare de condamnare definitivă a statului roman pentru incălcarea Convenţiei europene sau

a

Protocoalelor sale.

- nu se poate cere revizuirea unei hotărari definitive invocandu-se hotărari pronunţate de Curtea Europeană

impotriva altor state in cauze similare sau ca urmare a constatării existenţei unei incălcări a Convenţiei

europene

printr-o reglementare din dreptul intern a statului condamnat identică cu reglementarea romanească, chiar

dacă

cererea părţii vătămate impotriva statului roman a fost declarată admisibilă, dar nu a fost judecată definitiv;

- este indiferent dacă violarea vizează un drept material sau un drept de procedură, precum şi dacă instanţa

de

la Strasbourg s-a pronunţat doar cu privire la violarea Convenţiei europene sau şi cu privire la „satisfacţia

echitabilă".

b) consecinţele grave ale incălcării Convenţiei europene continuă să se producă şi după pronunţarea hotărarii

Curţii Europene, neputand fi remediate decat prin revizuirea hotărarii interne.

- in aceste situaţii, satisfacţia echitabilă nu este in măsură de a compensa integral prejudiciul suferit de

persoana vătămată, fiind necesară şi redeschiderea procedurii pentru a repara integral prejudiciul; spre

exemplu,

aceste consecinţe grave se produc in cazul in care condamnarea unei persoane a fost dispusă de o instanţă ce

nu

satisfăcea exigenţele de independenţă sau imparţialitate (condamnarea unui civil de către o instanţă militară)

sau

cu incălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia europeană privind dreptul la apărare ori principiile loialităţii,

legalităţii şi contradictorialităţii administrării probelor etc.;

- nu se va putea reţine că incălcarea termenului rezonabil al procesului penal este de natură să producă in

continuare consecinţe grave;

Condiţiile stabilite in art. 408I C.proc.pen. nu sunt indeplinite, in cazul in care consecinţele

incălcării unui drept prevăzut in Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale - constatată prin hotărarea definitivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

- nu continuă să se producă, situaţie in care procedura revizuirii reglementată in art. 4081 C.proc.pen.

nu poate constitui un remediu. in cazul in care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat

incălcarea drepturilor garantate de art. 5 parag. 1 şi art. 8 din Convenţie, insă hotărarea de

condamnare a inculpaţilor s-a pronunţat in urma unei proceduri necontestate sub aspectul caracterului

său echitabil, iar consecinţele condamnării au incetat prin efectul reabilitării de drept, cererea de

revizuire este nefondată, impunandu-se respingerea acesteia potrivit art. 4081 alin. (10) C.proc.pen.

(l.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 420 din 18 mai 2009, www.legalis.ro)

Revizuirea intemeiată pe dispoziţiile art. 408 C.proc.pen. poate fi exercitată, ori de cate ori

consecinţele grave ale incălcării unui drept prevăzut in Convenţia europeană pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - constatată prin hotărarea definitivă a Curţii

Europene a Drepturilor Omului - continuă să se producă şi nu pot fi remediate decat prin revizuirea

hotărarii definitive pronunţate de instanţa penală romană. Condiţiile prevăzute in dispoziţiile art. 4081

C.proc.pen. sunt indeplinite, in cazul in care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o

incălcare a dreptului la un proces echitabil, inscris in art. 6 din Convenţie, care a constat in

inlăturarea, pe calea recursului in anulare, a unei dispoziţii favorabile inculpatului, cuprinsă intr-o

hotărare judecătorească definitivă. intr-un astfel de caz, consecinţele grave ale incălcării dreptului la

un proces echitabil, care continuă să se producă, nu pot fi remediate decat prin admiterea cererii de

revizuire, desfiinţarea hotărarii prin care s-a admis recursul in anulare şi respingerea, ca nefondat, a

acestuia (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 510 din 22 iunie 2009, www.legalis.ro) Potrivit

dispoziţiilor art. 4081 alin. (1) C.proc.pen., hotărarile penale definitive pot fi supuse revizuirii, dacă

există o hotărare definitivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a constatat o incălcare

a unui drept prevăzut in Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, iar consecinţele grave ale acestei incălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate

decat prin revizuirea hotărarii penale definitive pronunţate de instanţa romană. Condiţiile prevăzute in

art. 4081 alin. (1) C.proc.pen. sunt indeplinite in cazul in care Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a constatat, prin hotărare definitivă, o incălcare a prevederilor art. 6 parag. 2 din Convenţie,

referitoare la prezumţia de nevinovăţie, incălcare constand in influenţarea opiniei publice prin

declaraţiile reprezentanţilor autorităţilor privind vinovăţia revizuenţilor, anterior pronunţării unei

hotărari definitive de condamnare a acestora, precum şi prin prezentarea revizuenţilor in faţa instanţei

in costumul locului de detenţie, specific persoanelor condamnate. Consecinţele grave ale incălcării

prezumţiei de nevinovăţie in procesul penal finalizat prin condamnarea revizuenţilor continuă să se

I Revizuirea intemeiată pe cazurile prevăzute de art. 394 C.proc.pen. vizează numai hotărarile care conţin o

rezolvare a fondului cauzei, intrucat se referă la erori grave de fapt.

producă, iar inlăturarea acestor consecinţe presupune desfiinţarea hotărarilor pronunţate in primă

instanţă şi in căile de atac, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă. (I.C.C.J., Completul

de 9 judecători, decizia nr. 780 din 19 octombrie 2009, www.legalis.ro)

Dispoziţiile art. 408 alin. (1) C.proc.pen. sunt incidente, in cazul in care Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a constatat, prin hotărare definitivă, o incălcare a art. 6 parag. 1 din Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constand in neaudierea

inculpatului de către instanţa de recurs şi condamnarea acestuia in recurs, in condiţiile in care inculpatul

fusese achitat in primă instanţă. in acest caz, consecinţele grave ale incălcării dreptului la un proces

echitabil, inscris in art. 6 parag. 1 din Convenţie, continuă să se producă şi nu pot fi remediate decat prin

admiterea cererii de revizuire şi desfiinţarea hotărarii pronunţate de către instanţa de recurs, cu trimiterea

cauzei spre rejudecarea recursului (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 781 din 19 octombrie

2009, www.legalis.ro)

■i> Condiţiile prevăzute in art. 4081 alin. (1) C.proc.pen. sunt indeplinite in cazul in care Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat printr-o hotărare definitivă o incălcare a art. 6 paragraful 1

din Convenţie, prin condamnarea inculpatului fără ca acesta să fi fost audiat de către instanţa de recurs,

in condiţiile in care instanţele inferioare dispuseseră achitarea sa; consecinţele grave ale incălcării

continuă să se producă, intrucat condamnatul, din cauza cazierului judiciar, este impiedicat să acceadă la

funcţii publice sau la anumite locuri de muncă, iar aceste consecinţe nu pot fi remediate decat prin

revizuirea hotărarii de condamnare, pentru că numai prin desfiinţarea hotărarii şi rejudecarea recursului

cu respectarea drepturilor condamnatului se poate pronunţa o hotărare legală şi temeinică (I.C.C.J.,

Completul de 9 judecători, decizia nr. 544 din 29 septembrie 2008, www.legalis.ro)c) să existe o

legătură de cauzalitate intre consecinţele grave ale incălcării dreptului garantat de Convenţia europeană

şi hotărarea penală definitivă pronunţată de instanţa romană, a cărei revizuire se cere.

8.4.3. Titularii şi cuprinsul cererii de revizuire

- pot solicita revizuirea: persoana al cărei drept a fost incălcat (parte sau orice persoană interesată), soţul şi

rudele apropiateI ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, precum şi procurorul; cand cererea este

formulată de substituţi procesuali, instanţa trebuie să-1 intrebe pe condamnat dacă işi insuşeşte cererea;

- cererea de revizuire trebuie să cuprindă: numele, prenumele şi domiciliul persoanei vătămate, ale

substitutului procesual sau numele şi prenumele procurorului, după caz, hotărarea a cărei revizuire se

solicită,

hotărarea Curţii Europene prin care s-a constatat incălcarea drepturilor garantate de Convenţia europeană,

motivarea existenţei unei violări a drepturilor garantate de Convenţia europeană care continuă să producă

consecinţe grave şi care nu poate fi remediată decat prin revizuirea hotărarii, semnătura titularului cererii.

8.4.4. Termenul de introducere a cererii de revizuire

- termenul de revizuire este de 1 an şi se calculează de la data rămanerii definitive a hotărarii Curţii

Europene;

- potrivit art. 44 din Convenţia europeană, hotărarea Marii Camere este definitivă. Hotărarea unei Camere

devine definitivă: a) cand părţile declară că nu vor cere retrimiterea cauzei in faţa Marii Camere; sau b) la 3

luni

de la data hotărarii, dacă retrimiterea in faţa Marii Camere nu a fost cerută, sau c) cand Colegiul Marii

Camere

respinge cererea de retrimitere (in situaţia in care cauza nu ridică o problemă gravă referitoare la

interpretarea sau

aplicarea Convenţiei europene sau o altă problemă gravă cu caracter general).

8.4.5. Judecarea revizuirii

- spre deosebire de celelalte cazuri de revizuire prevăzute de art. 394 C.proc.pen., cererea de revizuire

intemeiată pe dispoziţiile art. 4081 C.proc.pen. se introduce la inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă

in

complet de 9 judecători;

- nu mai este necesară in cazul acestei cereri efectuarea de acte de cercetare de către procuror;

- după sesizare, instanţa poate dispune fie din oficiu, fie la propunerea procurorului sau la cererea părţii

suspendarea executării hotărarii atacate;

- după primirea cererii, preşedintele completului dispune citarea părţilor şi desemnează un apărător din

oficiu

pentru cel arestat;

- prezenţa procurorului este obligatorie. Persoana arestată este adusă la judecarea cauzei, sub sancţiunea

nulităţii absolute a hotărarii;

- judecata nu mai presupune existenţa celor două faze: admiterea in principiu şi rejudecarea;

I Potrivit art. 149 C.pen., rude apropiate sunt: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora,

precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.

- instanţa examinează cererea, intr-o singură etapă, in baza actelor dosarului, ţinandu-se cont de hotărarea

Curţii Europene, ascultă concluziile părţilor prezente şi ale procurorului şi se pronunţă prin decizie

definitivă;

- in urma judecării inalta Curte de Casaţie şi Jusdţie poate pronunţa una dintre următoarele soluţii:

a) respinge cererea ca inadmisibilă cand aceasta nu vizează o hotărare definitivă pronunţată de instanţele

romane sau nu există o hotărare definitivă de condamnare a statului roman de către Curtea Europeană;

a

Constatarea incălcării unui drept al persoanei care solicită revizuirea - drept prevăzut in Convenţia

europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -, printr-o hotărare definitivă

a Curţii Europene a Drepturilor Omului, constituie o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire,

rezultată din dispoziţiile art. 4081 alin. (1) şi (2) C .proc.pen. Prin urmare, cererea de revizuire este

inadmisibilă, impunandu-se respingerea acesteia potrivit art. 4081 alin. (10) C.proc.pen., dacă a fost

formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat,

neexistand o hotărare prin care instanţa europeană să constate o incălcare a unui drept al persoanei care

solicită revizuirea (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 421 din 18 mai 2009, www.legalis.ro)

Potrivit dispoziţiei art. 4081 alin. (2) lit. a) C.proc.pen., revizuirea poate fi cerută de persoana al

cărei drept a fost incălcat. in raport cu această dispoziţie, cererea de revizuire formulată de persoana care

nu a avut calitatea de reclamant in cauza in care s-a pronunţat hotărarea Curţii Europene a Drepturilor

Omului este inadmisibilă, chiar dacă această persoană a avut calitatea de coinculpat al reclamanţilor in

procesul penal desfăşurat in faţa instanţelor romane (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 237

din 14 aprilie 2008, www.legalis.ro)

b) respinge cererea ca tardivă, cand aceasta a fost formulată cu depăşirea termenului de un an calculat de la

data rămanerii definitive a hotărarii Curţii Europene;

c) respinge cererea ca nefondată, cand constată că nu există satisfăcută in cauză cerinţa producerii unor

consecinţe grave şi ulterior pronunţării hotărarii de condamnare de către Curtea Europeană;

d) admite cererea, desfiinţează in parte hotărarea atacată sub aspectul dreptului incălcat şi, rejudecand cauza,

cu aplicarea dispoziţiilor privitoare la judecarea cauzelor in recurs, inlătură consecinţele incălcării dreptului

(spre

exemplu, in cazul interzicerii de drept, cu titlu de pedeapsă accesorie, a drepturilor părinteşti);

e) admite cererea, desfiinţează hotărarea şi, cand este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea

de

către instanţa in faţa căreia s-a produs incălcarea dreptului.

- sunt aplicabile dispoziţiile privind efectul extensiv al căii de atac in cazurile in care Curtea Europeană a

constatat incălcarea unui drept substanţial al mai multor persoane, iar numai una dintre acestea a formulat

cerere

de revizuire, fără a putea crea acestora o situaţie mai grea;

- inlăturarea consecinţelor grave ale violării constatate prin hotărarea Curţii Europene nu presupune ipso

facto achitarea revizuientului, in special in situaţia in care instanţa europeană a constatat incălcarea unor

drepturi

procedurale; rejudecand cauza (in primă instanţă, apel sau recurs) după desfiinţarea hotărarii iniţiale prin

care s-a

incălcat dreptul garantat de Convenţia europeană, instanţa sesizată prin decizia inaltei Curţii de Casaţie şi

Justiţie

poate să pronunţe o nouă hotărare de condamnare, achitare sau incetare a procesului penal;

- inalta Curte de Casaţie şi Justiţie [in ipoteza de la punctul d)] sau instanţa care rejudecă cauza [in ipoteza

de

la punctul e)], in măsura admiterii revizuirii şi raportat la soluţia dispusă după rejudecare, poate dispune

măsuri

pentru restabilirea situaţiei anterioare, cum ar fi restituirea amenzii plătite, a bunurilor confiscate sau a

cheltuielilor judiciare pe care cel in favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ţinut să le suporte.

8.5. Revizuirea hotărarilor definitive pronunţate in cauzele in care Curtea Constituţională a admis o excepţie

de neconstituţionalitate

- sunt supuse revizuirii hotărarile definitive pronunţate in cauzele in care Curtea Constituţională a admis o

excepţie de neconstituţionalitate;

- cererea de revizuire poate fi formulată dacă soluţia pronunţată prin hotărarea definitivă s-a intemeiat pe

dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, in mod necesar şi

evident,

nu pot fi disociate de dispoziţia declarată neconstituţională;

- titularii cererii de revizuire sunt: i) părţile din cauza in care a fost pronunţată hotărarea definitivă, in

limitele

calităţii lor procesuale; ii) soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; iii)

procurorul;

- cererea de revizuire trebuie formulată in termen de 3 luni de la publicarea in Monitorul Oficial al

Romaniei,

Partea I, a deciziei Curţii Constituţionale;

- art. HI pct. 2 din Legea nr. 177/2010 prevede că cererea de revizuire se introduce la instanţa care a

pronunţat hotărarea rămasă definitivă a cărei revizuire se cere, nefăcand nicio precizare cu privire la

aceasta;

astfel s-ar putea inţelege că instanţa la care se depune cererea este cea care s-a intemeiat pe dispoziţia

neconstituţională la pronunţarea soluţiei; insă prin trimiterile ulteriore la dispoziţiile art. 4081 alin. (5)-(ll)

C.proc.pen. pentru a reglementa judecata cererii de revizuire, legiuitorul a creat o procedură de judecată

imprevizibilă atat sub aspectul competenţei materiale a instanţei cat şi al soluţiilor pe care aceasta le poate

dispune.

Capitolul IV Executarea hotărârilor penale definitive

§1. Punerea in executare a hotărarilor penale definitive

1.1. Noţiune

- este activitatea procesuală, efectuată din oficiu, prin care sunt executate dispoziţiile hotărarii penale

definitive;

- hotărarea penală prin care se dispune achitarea sau incetarea procesului penal, fără ca inculpatului să ii fi

fost aplicată vreo sancţiunea administrativă, să fie fost supus unei măsuri de siguranţă, ori obligat la plata de

despăgubiri sau cheltuieli judiciare nu este susceptibilă de a fi pusă in executare;

- competenţa punerii in executare a hotărarilor penale definitive aparţine instanţei de executare; hotărarea

instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată, la instanţa de apel sau la instanţa de recurs,

se

pune in executare de către prima instanţă de judecată; hotărarile pronunţate in primă instanţă de către inalta

Curte

de Casaţie şi Justiţie se pun in executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar

teritorial cu

sediul in Bucureşti; cand hotărarea rămane definitivă in faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite

instanţei

de executare un extras din acea hotărare, cu datele necesare punerii in executare, in ziua pronunţării hotărarii

de

către instanţa ierarhic superioară;

- executarea hotărarilor definitive nu intră in sfera procesului penal, fiind o procedură penală in care sunt

deplin aplicabile principiile legalităţii sau oficialităţii (de exemplu, actele necesare punerii in executare a

dispoziţiilor executorii privind latura penală se efectuează din oficiu, restituirea unor lucruri etc.)

1.2. Hotărari penale executorii

- sunt hotărarile judecătoreşti ce pot fi puse in executare; in principiu, o hotărare devine executorie in

momentul rămanerii sale definitive;

- rămanerea definitivă a hotărarii primei instanţe, este momentul la care hotărarea primei instanţe devine

executorie; hotărarile primei instanţe răman definitive: 1. la data pronunţării, cand hotărarea nu este supusă

apelului şi nici recursului (de pildă, sentinţele prin care se declină competenţa); 2. la data expirării

termenului de

apel: i) cand nu s-a declarat apel in termen; ii) cand apelul declarat a fost retras inăuntrul termenului; 3. la

data

retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel; 4. la data expirării

termenului de

recurs in cazul hotărarilor nesupuse apelului sau dacă apelul a fost respins: i) cand nu s-a declarat recurs in

termen; ii) cand recursul declarat a fost retras inăuntrul termenului; 5. la data retragerii recursului declarat

impotriva hotărarilor nesupuse apelului sau cu privire la care apelul a fost respins, dacă aceasta s-a produs

după

expirarea termenului de recurs; 6. la data pronunţării hotărarii prin care s-a respins recursul declarat

impotriva

hotărarilor nesupuse apelului sau cu privire la care apelul a fost respins;

in cazul in care apelul peste termen a fost respins, data rămanerii definitive a hotărarii primei

instanţe este data expirării termenului de apel, intrucat nu s-a declarat apel in termen (l.C.C.J., complet

de 9 judecători, decizia nr. 74/2004, www.legalis.ro).

- in cazul in care o cale de atac este declarată numai cu privire la o latură a procesului penal (de pildă, numai

cu privire la latura civilă), cealaltă latura (in exemplul dat latura penală) a hotărarii devine definitivă la data

expirării termenului pentru exercitarea căii de atac; aceeaşi soluţie se va aplica şi in cazul retragerii căii de

atac de

către unul dintre apelanţi, sau cu privire la una dintre laturile procesului penal;

- rămanerea definitivă a hotărarii instanţei de apel este momentul la care hotărarea instanţei de apel devine

executorie; hotărarile instanţei de apel răman definitive: 1. la data expirării termenului de recurs: i) cand

apelul a

fost admis fără trimitere pentru rejudecare şi nu s-a declarat recurs in termen; ii) cand recursul declarat

impotriva

hotărarii menţionate la lit. i) a fost retras inăuntrul termenului; 2. la data retragerii recursului declarat

impotriva

hotărarii menţionate Ia pct. 1 lit. i), dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de recurs; 3. la data

pronunţării hotărarii prin care s-a respins recursul declarat impotriva hotărarii menţionate la pct. 1 Ut. i);

- cand hotărarea rămane definitivă in faţa instanţei de apel, biroul de executări penale al acestei instanţe

trimite biroului de executări penale al instanţei de executare un extras din acea hotărare, cu datele necesare

punerii

in executare, in ziua pronunţării hotărarii de către instanţa de apel;

- rămanerea definitivă a hotărarii instanţei de recurs este momentul la care hotărarea instanţei de recurs

devine executorie; hotărarea instanţei de recurs rămane definitivă la data pronunţării acesteia cand: i)

recursul a

fost admis şi procesul a luat sfarşit in faţa instanţei de recurs, fără rejudecare; ii) cauza a fost rejudecată de

către

instanţa de recurs, după admiterea recursului; iii) cuprinde obligarea la plata cheltuieUlor judiciare, in cazul

respingerii recursului;

- cand hotărarea rămane definitivă in faţa instanţei de recurs, biroul de executări penale al acestei instanţe

trimite biroului de executări penale al instanţei de executare un extras din acea hotărare, cu datele necesare

punerii

in executare, in ziua pronunţării hotărarii de către instanţa de recurs;

- chiar dacă hotărarea penală nu este definitivă, aceasta poate cuprinde dispoziţii ce sunt executorii, cum ar

fi:

luarea, revocarea, incetarea de drept a unei măsuri preventive (de exemplu, sentinţa de condamnare

pronunţată de

prima instanţă, chiar nedefinitivă este executorie cu privire la arestarea preventivă a inculpatului sau la

obligarea

acestuia de a nu părăsi localitatea sau ţara), suspendarea judecăţii, confirmarea internării medicale etc.

1.3. Punerea in executare a pedepselor principale

1.3.1. Punerea in executare a pedepsei inchisorii sau detenţiunii pe viaţă

- pedeapsa inchisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun in executare prin emiterea mandatului de

executare;

- mandatul de executare se emite de judecătorul delegat al instanţei de executare in ziua rămanerii

definitive

a hotărarii la instanţa de fond sau, după caz, in ziua primirii extrasului hotărarii de la instanţa de apel sau

recurs, se

intocmeşte in trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la

persoana condamnatului, numărul şi data hotărarii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o,

pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, timpul reţinerii şi arestării preventive care s-a dedus din durata

pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura

judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare; pentru aducerea la indeplinire a mandatului

de

executare, se trimit două exemplare, după caz, organului de poliţie, cand condamnatul este liber,

comandantului

locului de deţinere, cand condamnatul este arestat, sau comandantului unităţii militare unde condamnatul

face

serviciul militar;

Condamnatul a susţinut pe calea contestaţiei la executare că există o impiedicare la executare

constand in adresa greşită de pe mandatul de executare. Din examinarea dispoziţiilor referitoare la

contestaţia la executare rezultă că aceasta are ca scop a feri persoana supusă executării de alte consecinţe

decat pe cele care legea le-a avut in vedere. in cauză, condamnatul nu contestă că el este persoana

judecată şi condamnată pentru care s-a emis mandatul, nu invocă nelămuriri legate de hotărarea ce se

execută sau vreun act de clemenţă. Singură, imprejurarea că adresa domiciliului de pe mandat nu

corespunde realităţii sau este de natură să impiedice din punct de vedere legal executarea. intr-o logică

firească, organele de executare sunt obligate să-1 aresteze pe condamnat in orice loc de pe teritoriul ţării

s-ar afla şi nu neapărat numai de la domiciliu. Adresa domiciliului chiar dacă este importantă pentru

identificarea unei persoane, nu este esenţială atata vreme cat datele de stare civilă, părinţi, locul naşterii,

data naşterii, cetăţenia sunt cele care servesc la identificare (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2382 din

8.04.2005, www.legalis.ro)

- cand condamnatul se află arestat, un exemplar al mandatului de executare i se inmanează de către

comandantul locului de deţinere; comandantul locului de deţinere consemnează intr-un proces-verbal data de

la

care condamnatul a inceput executarea pedepsei; copie de pe procesul-verbal se trimite instanţei de

executare;

- comandantul unităţii militare, primind mandatul de executare, inmanează un exemplar condamnatului şi ia

măsuri pentru trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei;

- in cazul in care cel condamnat se află in stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a

pedepsei inchisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat emite şi un ordin prin care

interzice

condamnatului să părăsească ţara-, ordinul se intocmeşte in trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei

de

executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa pronunţată impotriva

acestuia,

numărul şi data hotărarii de condamnare, denumirea instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de

executare

a pedepsei emis pe numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării, semnătura

judecătorului

delegat, precum şi ştampila instanţei de executare; pentru aducerea la indeplinire a ordinului de interzicere a

părăsirii ţării, se trimite de indată cate un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi

Inspectoratului

General al Poliţiei de Frontieră; pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele in drept refuză

celui

condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea

condamnatului in consemn la punctele de trecere a frontierei;

- in situaţia in care persoana condamnată a părăsit teritoriul tării se poate emite de către instanţa de executare

un mandat european de arestare;

- pe baza mandatului de executare organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului aflat in stare de

liberate; celui arestat i se inmanează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai

apropiat,

unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare;

- in vederea punerii in executare a mandatului emis in executarea unei hotărari definitive de condamnare,

organul de poliţie poate pătrunde in domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără invoirea acesteia, precum

şi in

sediul unei persoane juridice fără invoirea reprezentantului legal al acesteia;

- dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului de executare sau incearcă să fugă, va fi

constrans

la aceasta;

- cand mandatul de executare a pedepsei priveşte un condamnat in a cărui ocrotire se află un minor, o

persoana pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care datorită varstei,

bolii

sau altei cauze are nevoie de ajutor, trebuie să fie inştiinţată autoritatea competentă in vederea luării

măsurilor de

ocrotire-, obligaţia de incunoştinţare revine organului de poliţie care pune in executare mandatul;

- dacă persoana impotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta

printrun

proces-verbal şi ia măsuri pentru darea in urmărire, precum şi pentru darea in consemn la punctele de

trecere a

frontierei; un exemplar de pe procesul-verbal impreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit

instanţei care a emis mandatul;

- dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică obiecţii in ce priveşte identitatea,

este

condusă in faţa instanţei locului unde a fost găsită, care, dacă este necesar, cere relaţii instanţei de executare

care a

emis mandatul; pană la rezolvarea obiecţiilor, instanţa, dacă apreciază că nu exista pericol de dispariţie,

dispune,

prin incheiere, punerea in libertate a persoanei impotriva căreia s-a executat mandatul; dacă instanţa constată

că

persoana adusă nu este cea arătată in mandatul de executare, o pune imediat in libertate, iar dacă constată că

obiecţiile sunt nefondate, dispune executarea mandatului;

- in cazul in care obiecţiile privind identitatea sunt ridicate după punerea in executare a mandatului, mijlocul

procedural la care se poate apela este contestaţia la executare.

1.3.2. Punerea in executare a pedepsei inchisorii cu executarea la locul de muncă

- pedeapsa inchisorii cu executarea la locul de muncă se pune in executare prin emiterea mandatului de

executare;

- mandatul se emite de instanţa de executare, se intocmeşte in 4 exemplare şi cuprinde, pe langă menţiunile

generale prezentate mai sus, şi următoarele date: denumirea, sediul unităţii unde se execută pedeapsa,

dispoziţia

de executare a pedepsei către conducerea unităţii şi de reţinere şi vărsare la bugetul de stat a cotei prevăzute

de

lege;

- pentru aducerea la indeplinire a mandatului de executare emis, se trimite cate un exemplar unităţii unde se

va

executa pedeapsa, condamnatului şi organului de poliţie din localitatea in care işi are sediul unitatea; o copie

de pe

dispozitivul hotărarii se trimite de instanţa de executare consiliului local in a cărui circumscripţie işi are

domiciliul

condamnatul.

1.3.3. Punerea in executare a amenzii penale

- persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la

instanţa de executare, in termen de 3 luni de la rămanerea definitivă a hotărarii-, prin depunerea recipisei de

plată

integrală, pedeapsa amenzii este executată;

- cand cel condamnat se găseşte in imposibilitate de a achita integral amenda in termen de 3 luni de la

rămanerea definitivă a hotărarii, instanţa de executare, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea

plăţii

amenzii, pe cel mult 2 ani in rate lunare; cererea de eşalonare poate fi formulată atat in termenul de trei luni

cat şi

după expirarea acestuia;

- in caz de neindeplinire a obligaţiei de a depune recipisa de plată integrală a amenzii la instanţa de

executare,

in termen de 3 luni de la rămanerea definitivă a hotărarii, sau de neplată a unei rate (cand s-a dispus

eşalonarea),

instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii

organelor

administraţiei finanţelor publice de la domiciliul/reşedinţa condamnatului, in vederea executării amenzii

potrivit

dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor bugetare şi cu procedura prevăzută de Codul de

procedură fiscală.

1.4. Punerea in executare a pedepselor complementare

- pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune in executare prin trimiterea de către instanţa de

executare a unei copii de pe dispozitivul hotărarii, consiliului local in a cărui circumscripţie işi are

domiciliul

condamnatul şi organului care supraveghează exercitarea acestor drepturi (de pildă, persoanele care şi-au

pierdut

drepturile electorale se radiază din lista electorală permanentă, in temeiul comunicării făcute primarului de

către

instanţa de judecată, in termen de 5 zile de la rămanerea definitivă a hotărarii judecătoreşti; Serviciul de

Autoritate

Tutelară din cadrul Primăriilor, Corpul experţilor tehnici, Colegiul Medicilor etc.);

- pedeapsa degradării militare se pune in executare prin trimiterea de către instanţa de executare a unei copii

de pe hotărare, după caz, comandantului unităţii militare din care a făcut parte cel condamnat sau

comandantului

centrului militar in raza căruia domiciliază condamnatul.

1.5. Punerea in executare a măsurilor de siguranţă

1.5.1. Obligarea la tratament medical

- măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărare definitivă se pune in executare

prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul inedico-legal, direcţiei sanitare din

judeţul pe

teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură;

- instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, că este

obligată să se prezinte de indată la unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgandu-i-se

atenţia

că in caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală;

- in cazul in care obligarea la tratament medical insoţeşte pedeapsa inchisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau

priveşte o persoană aflată in stare de deţinere, comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul

medico-legal se face administraţiei locului de deţinere;

- direcţia sanitară judeţeană va comunica de indată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la

tratament

medical, unitatea sanitară la care urmează să i se facă tratament;

- unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical sau

administraţia locului de deţinere este obligată să comunice instanţei de executare: a) dacă persoana obligată

la

tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după

prezentare; c)

cand măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, insă pentru inlăturarea stării de pericol pe

care o

prezintă persoana obligată la tratament este indicat un alt tratament; d) dacă pentru efectuarea tratamentului

medical este necesară internarea medicală;

- in cazul in care unitatea sanitară nu se află in circumscripţia instanţei care a dispus executarea,

comunicarea

prevăzută la lit. b)-d) se face judecătoriei in a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară.

1.5.2. inlocuirea tratamentului medical

- in situaţia in care instanţa de executare, respectiv judecătoria in a cărei circumscripţie se află unitatea

sanitară, primeşte comunicarea unităţii sanitare cu privire la faptul că măsura obligării la tratament medical

nu

este sau nu mai este necesară, insă pentru inlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la

tratament este indicat un alt tratament sau cu privire la faptul că pentru efectuarea tratamentului medical este

necesară internarea medicală, dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a

persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă;

- persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist

desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt inaintate instanţei de executare, respectiv judecătoriei in a cărei

circumscripţie se află unitatea sanitară;

- după primirea raportului medico-legal şi a concluziilor medicului specialist, instanţa ascultă concluziile

procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsură de siguranţă şi apărătorului acesteia, precum şi ale

expertului şi medicului specialist, atunci cand consideră necesar; dacă persoana faţă de care s-a luat măsura

de

siguranţă nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu, asistenţa juridică fiind obligatorie;

- după deliberare instanţa poate dispune, prin sentinţă, fie inlocuirea tratamentului, fie internarea medicală,

fie

menţinerea obligaţiei curente la tratament medical; sentinţa pronunţată poate fi atacată cu recurs;

- o copie de pe hotărarea definitivă a judecătoriei in a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară se

comunică

instanţei de executare.

1.5.3. Internarea medicală

- măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărare definitivă se pune in executare prin

comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul

pe

teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură;

- direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea, incunoştinţand despre aceasta instanţa de

executare;

in cazul in care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării,

executarea

acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie; in vederea executării măsurii internării medicale,

organul de poliţie poate pătrunde in domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără invoirea acesteia, precum şi

in

sediul unei persoane juridice fără invoirea reprezentantului legal al acesteia;

- dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, direcţia sanitară constată

aceasta printr-un proces-verbal şi sesizează organele de poliţie pentru darea in urmărire, precum şi pentru

darea in

consemn la punctele de trecere a frontierei; un exemplar de pe procesul-verbal impreună cu un exemplar al

sesizării adresate organelor de poliţie se trimit instanţei de executare;

- judecătorul delegat al instanţei de executare comunică judecătoriei in a cărei circumscripţie se află unitatea

sanitară la care s-a făcut internarea data la care s-a efectuat internarea, in vederea luării in supraveghere-,

- după primirea comunicării, judecătorul delegat al judecătoriei in a cărei circumscripţie se află unitatea

sanitară verifică periodic, dar nu mai tarziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară; in acest

scop,

judecătorul delegat (nu instanţa) dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate

a

persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale;

- după primirea raportului medico-legal judecătorul delegat sesizează intotdeauna judecătoria in a cărei

circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, inlocuirii sau incetării măsurii;

- de asemenea, unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, in cazul in care consideră că

internarea nu mai este necesară, să incunoştinţeze judecătoria in a cărei circumscripţie se găseşte unitatea

sanitară; tot astfel, persoana internată sau procurorul pot solicita incetarea sau inlocuirea măsurii internării

medicale; şi in

aceste cazuri se impune efectuarea de către instanţă a unui raport de expertiză

medico-legală in vederea soluţionării cauzei;

f

Potrivit art. 114 alin. (1) C.pen., măsura de siguranţă a internării medicale se ia atunci cand

făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află intr-o stare ce prezintă pericol pentru societate,

măsura durand pană la insănătoşirea acestuia. in cauză, măsura internării medicale s-a luat pe baza

concluziilor expertizei medico-legale psihiatrice efectuate la cererea procurorului, in dosarul nr.

2680/1997 al Parchetului de pe langă Tribunalul Bucureşti, in care cel in cauză era urmărit pentru

tentativă la infracţiunea de omor săvarşită la 3 decembrie 1996. Revocarea măsurii de internare medicală

s-a dispus fără să se verifice, in conformitate cu dispoziţiile art. 437 C.proc.pen., dacă temeiurile pentru

care măsura a fost luată au incetat. Ca şi prima instanţă, instanţa de apel şi-a motivat soluţia prin luarea

in considerare a unor acte medico-legale dintr-o altă cauză, in care inculpatul a fost condamnat la

inchisoare cu obligarea la tratament medical, potrivit art. 113 C.pen., pentru săvarşirea infracţiunii de

talhărie, comisă după ce a fugit din instituţia medicală in care fusese internat pe baza sentinţei penale nr.

188/1997 a Tribunalului Bucureşti, secţia a Il-a penală. Aşa cum rezultă din motivarea deciziei atacate,

prin expertiza medico-legală pe baza căreia s-a dispus obligarea inculpatului la tratament medical s-a

constatat că este bolnav, avand din această cauză un discernămant diminuat, şi s-a recomandat să fie

obligat la tratament medical pe timpul executării pedepsei. Ţinand seama de pericolul grav pentru

societate pe care il prezintă petentul datorită bolii psihice de care suferă şi văzand dispoziţiile legale

menţionate, precum şi prevederile art. 434 C.proc.pen., se impune, in vederea soluţionării cererii de

revocare a măsurii de internare medicală, să se dispună efectuarea unei noi expertize medico-legale

psihiatrice şi să se solicite avizul unităţii sanitare in care acesta a fost internat (C.S.J., secţia penală,

decizia nr. 2411 din 11.05.2001, www.legalis.ro)

- judecătoria, după primirea sesizării judecătorului delegat respectiv a incunoş- tinţării din partea unităţii

sanitare, ori a cererii persoanei internate sau a procurorului, ascultand concluziile procurorului, ale persoanei

faţă

de care este luată măsura internării, atunci cand aducerea acesteia in faţa instanţei este posibilă, şi ale

apărătorului

său ales sau desemnat din oficiu (caz de asistenţă juridică obligatorie), precum şi ale expertului care a

intocmit

raportul medico-legal, atunci cand consideră necesar, dispune, prin sentinţă după caz, menţinerea internării

medicale, incetarea acesteia sau inlocuirea cu măsura obligării la tratament medical; sentinţa pronunţată

poate fi

atacată cu recurs;

Pentru soluţionarea cererii de incetare a internării medicale formulată de persoana internată, in cazul

in care avizul unităţii sanitare la care se referă art. 434 alin. (2) C.proc.pen. şi actele medicale depuse nu

sunt lămuritoare cu privire la starea sănătăţii acestuia, se impune efectuarea unei expertize psihiatrice

pentru a se stabili dacă cel internat s-a insănătoşit şi nu mai prezintă pericol pentru societate, dacă

măsura internării poate fi inlocuită cu cea a obligării la tratament medical, sau internarea medicală

trebuie menţinută (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2742 din 6 iunie 2003, www.scj.ro)

- o copie de pe hotărarea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, inlocuirea sau incetarea internării

medicale se comunică instanţei de executare.

1.5.4. Interzicerea ocupării unei funcţii sau profesii şi interzicerea de a se afla in anumite localităţi

- măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii şi măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla

in

anumite localităţi se pun in executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului in drept să

aducă la

indeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor (de pildă, organelor asociaţiilor profesionale,

sau

organelor de poliţie din localitatea in care condamnatul nu are permisiunea de a se afla); acest organ are

indatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală in caz de sustragere

de la

executarea măsurii de siguranţă;

- măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla in anumite localităţi poate fi amanată sau intreruptă de

organul de poliţie din localitatea in care condamnatul are interdicţie de a se afla (nu instanţei

corespunzătoare in

grad instanţei de executare din această localitate), in caz de boală sau pentru orice alt modv care justifica

amanarea sau intreruperea;

- persoana cu privire la care s-a luat măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii ori măsura de

siguranţă a interzicerii de a se afla in anumite localităţi sau procurorul poate cere instanţei corespunzătoare

in grad

instanţei de executare in a cărei circumscripţie locuieşte persona supusă măsurii de siguranţă, revocarea

măsurii,

cand temeiurile care au impus luarea acesteia au incetat;

- soluţionarea cererii de revocare se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă,

după

ascultarea concluziilor apărătorului ales sau desemnat din oficiu al acesteia şi ale procurorului;

- instanţa poate dispune, prin sentinţă, admiterea sau respingerea cererii de revocare; sentinţa pronunţată

poate fi atacată cu recurs.

1.5.5. Expulzarea

- in cazul in care prin hotărarea de condamnare la pedeapsa inchisorii s-a luat măsura de siguranţă a

expulzării, se face menţiune in mandatul de executare a pedepsei inchisorii ca la data liberării, condamnatul

să fie

predat organului de poliţie, care va proceda la efectuarea expulzării;

- dacă măsura expulzării nu insoţeşte pedeapsa inchisorii, comunicarea in vederea expulzării se face

organului

de poliţie, imediat ce hotărarea a rămas definitivă;

- in vederea punerii in executare a măsurii expulzării, organul de poliţie poate pătrunde in domiciliul sau

reşedinţă unei persoane Iară invoirea acesteia, precum şi in sediul unei persoane juridice fără invoirea

reprezentantului legal al acesteia;

- dacă persoana faţă de care s-a luat măsura expulzării nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta

printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea in urmărire, precum şi pentru darea in consemn la punctele

de

trecere a frontierei; un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare.

1.5.6. Confiscarea specială

- măsura de siguranţă a confiscării speciale luată prin ordonanţă sau hotărare se execută după cum urmează:

a)

lucrurile confiscate se predau organelor in drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; b) cand

s-a

dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face in prezenţa, după caz, a procurorului sau

judecătorului,

intocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

1.5.7. Interdicţia de a reveni in locuinţa familiei pe o perioadă determinată

- in situaţia in care prin hotărarea de condamnare la pedeapsa inchisorii s-a luat măsura de siguranţă a

interdicţiei de a reveni in locuinţa familiei pe o perioadă determinată o copie de pe dispozitivul hotărarii se

comunică organului de poliţie in a cărui circumscripţie se află locuinţa familiei;

- organul de poliţie are indatorirea să asigure executarea măsurii luate, prin supravegherea respectării

interdicţiei de a nu reveni in locuinţa familiei şi să sesizeze organul de urmărire penală in caz de sustragere

de la

executarea măsurii;

- dacă pedeapsa inchisorii se execută intr-un loc de detenţie, se face menţiune in mandatul de executare a

pedepsei inchisorii să i se pună in vedere condamnatului, la data liberării să se prezinte la organul de poliţie

in a

cărui circumscripţie se află locuinţa familiei; totodată, se trimite o copie de pe dispozitivul hotărarii

comandantului

locului de deţinere.

1.6. Punerea in executare a dispoziţiilor privind inlocuirea răspunderii penale

- in cazul in care instanţa dispune inlocuirea răspunderii penale, executarea mustrării şi a mustrării cu

avertisment aplicate se efectuează de indată, in şedinţa in care s-a pronunţat hotărarea; cand din orice

imprejurări

măsura mustrării nu poate fi executată indată după pronunţare, se fixează un termen pentru care se dispune

aducerea persoanei faţă de care s-a dispus incetarea procesului penal;

- in cazul inlocuirii răspunderii penale executarea amenzii administrative aplicate se efectuează potrivit

regulilor de la executarea amenzii judiciare sau a cheltuielilor judiciare către stat.

1.7. Punerea in executare a dispoziţiilor prin care s-au aplicat sancţiunile prevăzute in art. 181 C.pen.

- in cazul in care se dispune neinceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală sau achitarea

pentru că fapta nu prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni, executarea mustrării şi a mustrării cu

avertisment aplicate se efectuează de indată, in şedinţa in care s-a pronunţat hotărarea sau la data la care s-a

dispus

soluţia de neurmărire ori de netrimitere in judecată; cand din orice imprejurări măsura mustrării nu poate fi

executată indată, se fixează un termen pentru care se dispune aducerea persoanei căreia i s-a aplicat

sancţiunea

administrativă;

- executarea amenzii administrative aplicate se efectuează potrivit regulilor de la executarea amenzii

judiciare

sau a cheltuielilor judiciare către stat.

1.8. Punerea in executare a amenzii judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat

- amenda judiciară se pune in executare de către organul judiciar care a aplicat-o, prin trimiterea unui extras

de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organelor administraţiei finanţelor

publice

de la domiciliul/reşedinţa debitorului, in vederea executării potrivit dispoziţiilor legale privind executarea

silită a

creanţelor bugetare şi cu procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală;

- dispoziţia din hotărarea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune in

executare de instanţa sau procurorul care a aplicat-o, prin trimiterea unui extras de pe acea parte din

dispozitiv

organelor administraţiei finanţelor publice de la domiciliul/reşedinţa debitorului.

1.9. Punerea in executare a dispoziţiilor civile din hotărare

1.9.1. Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate

- cand prin hotărarea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află in păstrarea sau la dispoziţia

instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul insărcinat cu executarea, prin remiterea acelor

lucruri persoanelor in drept; in acest scop, sunt incunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie

lucrurile;

- dacă in termen de 6 luni de la primirea incunoştinţării, persoanele chemate nu se prezintă a le primi,

lucrurile trec in patrimoniul statului; instanţa constată aceasta prin incheiere şi dispune predarea lucrurilor

organelor in drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;

- dacă restituirea lucrurilor nu s-a putut efectua, deoarece nu se cunosc persoanele cărora ar trebui să le fie

restituite şi nimeni nu le-a reclamat in termen de 6 luni de la rămanerea definitivă a hotărarii, lucrurile trec

in

patrimoniul statului; instanţa constată aceasta prin incheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor in drept

a le

prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii;

- in mod similar se va proceda şi in cazul in care restituirea este dispusă de organele de urmărire penală;

u

Acţiunea prin care se cere obligarea statului a plăti contravaloarea bunurilor confiscate in baza unei

hotărari penale ulterior casată - bunuri ce nu mai există in natură - este o acţiune personală in pretenţii

care are ca fundament, prin analogie, dispoziţiile art. 311 alin. (2) C.proc.civ. referitoare la intoarcerea

executării şi este prescriptibilă in termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care

curge de la data rămanerii definitive a hotărarii prin care pedeapsa confiscării a fost inlăturată (I.C.C.J.,

secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 7148 din 15.12.2004, www.legalis.ro)

1.9.2. inscrisurile declarate false

- dispoziţia hotărarii penale care declară un inscris ca fiind fals in totul sau in parte se execută sau se pune in

executare de către judecătorul delegat;

- cand inscrisul declarat fals a fost anulat in totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagina,

iar in caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul;

- inscrisul declarat fals rămane la dosarul cauzei;

- in situaţia in care este necesar ca despre inscrisul declarat fals să se facă menţiune in scriptele unei unităţi

publice i se trimite acesteia o copie de pe hotărarea penală;

- in cazul in care o persoană justifică un interes legitim, poate solicita instanţei eliberarea unei copii de pe

inscrisul sub semnătură privată falsificat, sau restituirea inscrisului oficial parţial falsificat (nu se va restitui

inscrisul oficial integral falsificat).

1.9.3. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare acordate părţilor

- dispoziţiile din hotărarea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite

părţilor

se execută potrivit legii civile (Codul de procedură civilă);

Hotărarea definitivă a instanţei penale constituie titlu executoriu in privinţa obligaţiilor civile, putand

fi adusă la executare potrivit dispoziţiilor privind executarea conform codului de procedură civilă

(l.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6085 din 4 noiembrie 2004,

www.legalis.ro)

§2. Amanarea executării pedepsei inchisorii sau a detenţiunii pe viaţă

- este măsura ce poate fi dispusă de instanţa de judecată şi constă in amanarea executării pedepsei inchisorii

(cu executare in regim de detenţie sau la locul de muncă) sau a detenţiunii pe viaţă, in următoarele situaţii:

i) cand se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că cel condamnat suferă de o boală gravă, care

face

imposibilă executarea pedepsei, iar instanţa apreciază că amanarea executării şi lăsarea in libertate nu

prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică;

- boala gravă care face imposibilă executarea pedepsei este acea afecţiune care nu permite executarea

pedepsei in vreunul din regimurile reglementate de lege şi care il supune pe cel in cauză unor pericole sau

incercări de o intensitate peste nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, ca urmare exclusiv a stării

sale de

sănătate;

- nu se poate dispune amanarea executării pedepsei in cazul in care sunt indeplinite condiţiile de mai sus,

dacă

se constată că tratamentul condamnatului, deşi nu poate fi realizat in reţeaua medicală a Administraţiei

Naţionale

a Penitenciarelor, se poate efectua sub pază permanentă in reţeaua Ministerului Sănătăţii;

- efectuarea unei expertize medico-legale este obligatorie;

Instanţa se poate pronunţa asupra cererii condamnatului de intrerupere a executării pedepsei

inchisorii numai pe baza unei expertize medico-legale, obligatorie potrivit art. 453 alin. (1) lit. a)

C.proc.pen., care să stabilească dacă boala de care suferă cel condamnat il pune pe acesta in

imposibilitatea de a

executa pedeapsa. Dacă cel condamnat refuză să se prezinte pentru efectuarea expertizei medicolegale,

instanţa nu poate dispune intreruperea executării pedepsei inchisorii pe baza altor acte medicale

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5519 din 29 septembrie 2005, www.legalis.ro)

Atat prin cererea iniţială, cat şi prin cererile ulterioare, condamnatul a susţinut că suferă de mai

multe afecţiuni cardiace - insuficienţă cardiacă, anghină pectorală, cardiopatie ischemică, hipertensiune

arterială - afecţiuni pentru care trebuia examinat de un medic specialist cardiolog care, in cunoştinţă de

cauză, să se pronunţe asupra posibilităţii condamnatului de a executa pedeapsa. Din comisia care a

intocmit raportul de expertiză medico-legală nu a făcut parte un medic cardiolog, deşi participarea

acestuia era necesară in raport cu natura numeroaselor afecţiuni cardiace menţionate in fişa medicală a

recurentului. in consecinţă, se impune refacerea expertizei medico-legale prin examinarea

condamnatului şi a actelor medicale de către un medic cardiolog, după care expertiza să concluzioneze

dacă este posibilă executarea pedepsei de către condamnat, motiv pentru care recursul a fost admis cu

trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecare (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2028 din

10.05.2000, www.legalis.ro)

n

:: Pentru soluţionarea cererii de amanare sau de intrerupere a executării pedepsei pentru motivul că

cel condamnat suferă de o boală care il pune in imposibilitate de a executa pedeapsa, trebuie să se

efectueze o expertiză medico- legală după sesizarea instanţei cu cererea, in timpul judecării acesteia; este

contrară legii hotărarea prin care soluţia este pronunţată pe baza unei expertize efectuate anterior, intr-o

altă cauză privind pe acelaşi condamnat (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3159 din 4.07.2000,

www.legalis.ro)

- executarea pedepsei se amană pană cand starea de sănătate a condamnatului se va ameliora, astfel incat

pedeapsa să poată fi pusă in executare;

In cazul amanării sau intreruperii executării unei pedepse, instanţa trebuie să precizeze, prin

hotărare, data pană la care s-a luat această măsură. Obligaţia rezultă din prevederile art. 454 alin. (2) şi

art. 457 alin. (2) C.proc.pen., care se referă la expirarea termenului de amanare, respectiv de intrerupere

a executării pedepsei (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1839 din 6.08.1992, www.legalis.ro)

ii) in cazul in care condamnata este o femeie gravidă sau are un copil mai mic de un an;

- nu interesează natura şi gravitatea infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea;

- in aceste cazuri executarea pedepsei se amană pană la incetarea cauzei care a determinat amanarea,

respectiv

pentru condamnata gravidă pană la naşterea copilului, ulterior putand fi solicitată o nouă amanare pană la

implinirea varstei de un an al copilului;

- in cazul condamnatei gravide nu se poate dispune ab initio amanarea executării pedepsei pană la implinirea

varstei de un an a copilului, existand riscul ca la naştere copilul să nu fie născut viu, sau să nu

supravieţuiască;

- poate beneficia de amanarea pedepsei in vederea ingrijirii copilului pană la varsta de un an şi condamnatul

care este singurul intreţinător al minorului;

- in cazul condamnatei care execută pedeapsa la locul de muncă poate fi dispusă amanarea executării

pedepsei

pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor inainte şi după

naştere;

in cazul condamnatei la pedeapsa inchisorii executabilă intr-un loc de detenţie, care are un copil mai

mic de un an, executarea pedepsei se amană pană la data cand copilul va implini varsta de un an.

Amanarea executării pedepsei pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă

salariatelor inainte şi după naştere poate fi dispusă, potrivit art. 453 alin. ultim C.proc.pen., numai in

cazul cand condamnata execută pedeapsa la locul de muncă (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 3210 din

8.12.1998, www.legalis.ro)

iii) cand, din cauza unor imprejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave

pentru

condamnat, familie sau unitatea la care lucrează (imprejurări ce se pot constata, in general, din referatul de

anchetă socială); in acest caz executarea pedepsei se poate amana, o singură dată, pe o durată de cel mult 3

luni;

Pentru soluţionarea unei cereri motivate cu aceea că in urma decesului tutorelui, copiii minori ai

condamnatei au rămas fără ingrijire şi sprijin, instanţa este datoare să dispună efectuarea unei anchete

sociale privind realitatea acestor susţineri (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1758 din 19.04.2000,

www.legalis.ro)

Pentru amanarea sau intreruperea executării pedepsei in temeiul art. 453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen.

este necesar ca familia inculpatului să se afle intr-o situaţie specială, iar prin amanarea sau intreruperea

executării o singură dată, pe durată de cel mult 3 luni, acele consecinţe grave să poată fi evitate. Cand

situaţia grea a familiei condamnatului nu poate fi ameliorată printr-o atare măsură prevederile art. 453

alin. (1) lit. c) nu sunt incidente (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 597 din 5.04.1993, www.legalis.ro)

Starea sănătăţii părintelui paralizat, aflat in ingrijirea exclusivă a celui condamnat, constituie o

imprejurare specială ce justifică amanarea executării pedepsei pe timpul necesar demersurilor in vederea

internării bolnavului intr-o instituţie de asistenţă socială, evitandu-se astfel consecinţele grave pe care lear

avea pentru familie executarea imediată a pedepsei de către condamnat (l.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 5404 din 21.10.2004, www.legalis.ro)

Este adevărat că in art. 453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen. se prevede că executarea pedepsei poate fi

amanată pentru motivele arătate in acest text de lege numai o singură dată, dar această dispoziţie legală

nu este aplicabilă in cauză, avand in vedere că unul dintre motivele pentru care anterior s-a dispus

amanarea executării pedepsei a fost existenţa situaţiei prevăzute in art. 453 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., şi

anume existenţa unui copil mai mic de un an. Cum obiectul cererii din dosarul cauzei este distinct, şi

anume existenţa situaţiei prevăzute in art. 453 alin. (1) lit. c), instanţele aveau obligaţia să verifice, prin

efectuarea unei anchete sociale, dacă executarea imediată a pedepsei inchisorii ar putea avea grave

consecinţe pentru familia condamnatei, in sensul lipsirii mamei sale şi copiilor minori de mijloace de

intreţinere, astfel cum petiţionara a susţinut (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1806 din 20.04.2000,

www.legalis.ro)

Invocarea unor activităţi comerciale importante ale societăţii al cărei patron este condamnatul şi

existenţa in curs de judecată a unor procese ale societăţii nu constituie imprejurări speciale in sensul

prevederilor art. 453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., de natură a justifica amanarea executării pedepsei, dacă

nu se face dovada concretă că executarea imediată a acesteia ar avea consecinţe grave pentru condamnat.

Condamnatul V.L. a cerut amanarea executării pedepsei arătand că este asociat unic şi administrator al

unei societăţi comerciale, că in prezent societatea desfăşoară activităţi comerciale de mare importanţă

care impun prezenţa sa in cadrul acesteia, lipsa sa aducand prejudicii grave firmei şi partenerilor de

afaceri. A mai arătat că societatea in care este unic asociat are pe rolul instanţelor mai multe litigii

comerciale care impun prezenţa sa la procese (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1213 din 7.03.2001,

www.legalis.ro)

- cererea de amanare a executării pedepsei poate fi făcută de procuror, de condamnat, de soţul,

reprezentantul

legal sau apărătorul condamnatului, precum şi de către conducerea unităţii la care acesta lucrează (cand

amanarea

este cerută din cauza unor imprejurări speciale care ar avea consecinţe grave pentru unitatea la care lucrează

condamnatul);

- competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare;

r

Cererea de amanare a executării pedepsei se adresează instanţei de executare. Dacă in cursul

judecării cererii condamnatul este arestat şi depus intr- un penitenciar aflat in raza teritorială a altei

instanţe, competentă să soluţioneze cererea rămane instanţa de executare sesizată (C.S.J., secţia penală,

decizia nr. 1794 din 3.04.2002, www.legalis.ro)

- in cazul in care condamnatul formulează cererea de amanare a executării pedepsei, iar pană la judecarea

acesteia in faţa primei instanţe este incarcerat, cererea iniţial formulată va fi analizată de către instanţă ca o

cerere

de intrerupere a executării pedepsei, nefiind necesară formularea unei noi cereri cu acest obiect;

- procedura de soluţionare a cererii de amanare a executării pedepsei se desfăşoară in şedinţă publică, cu

citarea obligatorie a petentului condamnat şi participarea procurorului;

- dacă persoana condamnată invederează inainte de proces sau in cursul judecăţii că doreşte să işi retragă

cererea de amanare a executării pedepsei formulată, instanţa investită cu soluţionarea cererii trebuie să ia act

de

manifestarea de voinţă a petentului;

- după ce au fost administrate probele (de exemplu, după ce expertiza medico- legală a fost efectuată in

cauză,

ori după depunerea referatului de anchetă socială) instanţa acordă cuvantul pentru dezbaterea cererii:

petentului

condamnat şi procurorului; condamnatul va avea dreptul la ultimul cuvant;

- după deliberare instanţa poate dispune, prin sentinţă, una dintre următoarele

soluţii:

i) respingerea cererii de amanarea executării pedepsei ca neintemeiată;

ii) admiterea cererii şi amanarea executării pedepsei; totodată instanţa va impune ca persoana condamnată să

respecte următoarele obligaţii: să nu depăşească limita teritorială fixată decat in condiţiile stabilite de

instanţă; să

se prezinte la instanţă ori de cate ori este chemat sau la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de

instanţă,

conform programului de supraveghere intocmit de organul de poliţie sau ori de cate ori este chemat; să nu işi

schimbe locuinţa fără incuviinţarea instanţei care a dispus amanarea; să nu deţină, să nu folosească şi să nu

poarte

nicio categorie de arme; pe langă aceste obligaţii, instanţa care dispune măsura amanării executării pedepsei

poate

impune condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să poarte permanent un

sistem

electronic de supraveghere; să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau in orice alte

locuri

stabilite de instanţă; să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana impreună cu

care

a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu comunice cu acestea direct sau

indirect; să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; să nu se afle in locuinţa persoanei

vătămate;

să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea in exercitarea căreia a săvarşit fapta.

iii) ia act de retragerea cererii de amanare a executării pedepsei;

1. Existenţa cazului de amanare a executării pedepsei inchisorii sau a detenţiunii pe viaţă prevăzut in

art. 453 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., referitor la starea de graviditate a condamnatei, se dovedeşte pe baza

oricărui act medical emis de un organ de specialitate, nefiind necesară efectuarea unei expertize

medicolegale,

intrucat pentru constatarea cazului de amanare a executării pedepsei prevăzut in art. 453 alin. (1)

lit. b) C.proc.pen. mijlocul de probă nu este prestabilit de legiuitor, spre deosebire de cazul de amanare

prevăzut in art. 453 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., pentru constatarea căruia expertiza medico-legală este

obligatorie.

in cazul in care dispune amanarea executării pedepsei inchisorii sau a detenţiunii pe viaţă, instanţa

trebuie să menţioneze in minută şi in dispozitivul hotărarii obligaţiile condamnatului prevăzute in art.

4531 alin. (1) lit. a)-d) C.proc.pen., omisiunea instanţei de a menţiona aceste obligaţii atrăgand casarea

hotărarii sub acest aspect.

Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C.proc.pen., dacă in cursul cercetării judecătoreşti

administrarea unei probe anterior admisă, cum este efectuarea expertizei medico-legale, apare ca inutilă,

instanţa, după ce ascultă procurorul şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată.

incălcarea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C.proc.pen., prin omisiunea instanţei de a pune in discuţia

procurorului şi a părţilor utilitatea probei anterior admisă, se sancţionează cu nulitatea relativă,

condiţionată de existenţa unei vătămări care să nu poată fi inlăturată decat prin anularea actului (l.C.C.J.,

secţia penală, decizia nr. 4258 din 14 septembrie 2007, www.legalis.ro)

- sentinţa instanţei prin care se dispune amanarea executării pedepsei pe motiv de boală gravă sau de

graviditate ori de existenţa unui copil cu varsta sub un an sunt executorii de la data pronunţării, persoana

condamnată neputand fi incarcerată prin punerea in executare a mandatului; sendnţa prin care s-a dispus

amanarea executării pedepsei pe motive sociale este executorie de la data rămanerii definitive;

- impotriva sentinţei se poate formula recurs de procuror sau de petentul condamnat;

- recursul formulat impotriva sentinţei prin s-a dispus amanarea executării pedepsei pe motiv de boală gravă

sau de graviditate ori de existenţa unui copil cu varsta sub un an nu este suspensiv de executare, in vreme ce

recursul declarat impotriva sentinţei prin care s-a dispus amanarea executării pedepsei pe motive sociale este

suspensiv de executare;

- instanţa de executare comunică hotărarea prin care s-a dispus amanarea executării pedepsei secţiei de

poliţie

in a cărei rază teritorială locuieşte condamnatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să

elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, in vederea asigurării respectării

obligaţiilor

impuse; organele in drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata

amanării;

- in caz de incălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa de executare revocă amanarea şi dispune punerea

in executare a pedepsei privative de libertate; organul de poliţie desemnat cu supravegherea de către

instanţă

verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat, iar in cazul in care constată incălcări ale

acestora

sesizează, de indată, instanţa de executare;

- instanţa de executare ţine evidenţa amanărilor acordate şi, la expirarea termenului, ia măsuri pentru

emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la indeplinire;

- dacă nu s-a stabilit un termen pe care este dispusă amanarea executării pedepsei, judecătorul delegat al

instanţei de executare este obligat să verifice periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat amanarea

executării pedepsei, iar cand constată că aceasta a incetat, să ia măsuri pentru emiterea mandatului de

executare

sau, după caz, pentru aducerea lui la indeplinire.

§3. intreruperea executării pedepsei inchisorii sau a detenţiunii pe viaţă

- este măsura ce poate fi dispusă de instanţă, constand in intreruperea temporară a executării pedepsei

inchisorii (cu executare in regim de detenţie sau la locul de muncă) sau a detenţiunii pe viaţă in cazurile

prevăzute

strict şi limitativ de lege (aceleaşi ca şi la amanarea executării pedepsei);

- cazuri in care se poate dispune intreruperea executării pedepsei sunt aceleaşi ca şi cele de amanare a

executării pedepsei;

Cand o condamnată are un copil mai mic de un an, executarea pedepsei poate fi amanată, respectiv

intreruptă. Dacă din datele cauzei rezultă că această măsură nu este in interesul unei mai bune ocrotiri a

copilului, instanţa nu este obligată să dispună amanarea sau intreruperea executării pedepsei (C.S.J.,

secţia penală, decizia nr. 1220 din 11.03.2003, www.legalis.ro)

Potrivit art. 453 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., raportat la art. 455 C.proc.pen., executarea pedepsei

inchisorii poate fi intreruptă cand, din cauza unor imprejurări speciale, executarea in continuare a

pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. in cauză,

condamnatul a formulat cererea invocand ca temei pentru intreruperea executării pedepsei, imprejurarea

că este tatăl unui copil minor in varstă de un an şi 8 luni, are 3 fraţi, din care unul minor, iar, părinţii

decedaţi şi că este, de urgenţă, necesară prezenţa lui in familie, pentru a face reparaţia casei. Instanţa a

dispus efectuarea unei anchete sociale la adresa din Bucureşti, Calea Moşilor. Prin adresa nr. 7366 din 7

februarie 2005, Consiliul Local sector 3 a comunicat instanţei că tatăl condamnatului a decedat in urmă

cu 3 luni şi că unchiul acestuia, R.M. nu a putut furniza informaţii despre soţia şi copilul minor. La

termenul din 18 februarie 2005, instanţa, lipsită de rol activ, luand act despre conţinutul acestei adrese, a

respins, ca neintemeiată, cererea condamnatului. Or, in baza rolului activ şi pentru aflarea adevărului,

instanţa trebuia să solicite explicaţii privitoare la soţia condamnatului şi la copilul minor al acestuia, in

varstă de un an şi 8 luni, de la organele de resort precum şi de la condamnat. Sub acest aspect, aşa cum

rezultă din partea introductivă a sentinţei penale nr. 236 din 18 februarie 2005, instanţa nu i-a solicitat

condamnatului nici o explicaţie, in raport de conţinutul adresei Consiliului Local sector 3. in raport de

aceste verificări, după stabilirea adresei unde locuieşte soţia şi copilul condamnatului, instanţa trebuia să

dispună efectuarea unei alte anchete sociale, pentru a constata dacă cererea condamnatului de intrerupere

a executării pedepsei este sau nu intemeiată. Neprocedand in acest mod, instanţele au pronunţat hotărari

netemeinice şi nelegale, şi drept urmare, recursul condamnatului va fi admis, hotărarile atacate vor fi

casate şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond (l.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2829 din

5.05.2005, www.legalis.ro)

- cererea de intrerupere a executării pedepsei poate fi făcută de procuror, de condamnat, de soţul,

reprezentantul legal sau apărătorul condamnatului, precum şi de către conducerea unităţii la care acesta

lucrează

(cand intreruperea este cerută din cauza unor imprejurări speciale care ar avea consecinţe grave pentru

unitatea la

care lucrează condamnatul);

- in cazul in care condamnatul formulează cererea de amanare a executării pedepsei, iar pană la judecarea

acesteia in faţa primei instanţe este incarcerat, cererea iniţial formulată va fi analizată de către instanţă ca o

cerere

de intrerupere a executării pedepsei, nefiind necesară formularea unei noi cereri cu acest obiect;

- potrivit modificărilor introduse prin Legea nr. 202/2010, cand persoana condamnată se află in stare de

deţinere sau execută pedeapsa la locul de muncă, instanţa competentă să dispună asupra intreruperii

executării

pedepsei este numai instanţa in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde

se

execută pedeapsa la locul de muncă, corespunzătoare in grad instanţei de executare; in cazul in care

persoana

condamnată se află in stare de libertate in urma unei intreruperi anterioare a executării pedepsei, instanţa

competentă să dispună asupra intreruperii executării pedepsei este numai instanţa de executare; cererea de

intrerupere a executării pedepsei adresată unei instanţe necompetente material sau teritorial se trimite pe cale

administrativă instanţei competente;

- procedura de soluţionare a cererii de intrerupere a executării pedepsei se desfăşoară in şedinţă publică, cu

citarea obligatorie a petentului condamnat (liber dintr-o intrerupere anterioară) sau cu prezenţa obligatorie a

condamnatului privat de libertate asistat de avocat ales sau desemnat din oficiu, şi participarea procurorului;

- dacă persoana condamnată invederează inainte de proces sau in cursul judecăţii că doreşte să işi retragă

cererea de intrerupere a executării pedepsei formulată, instanţa investită cu soluţionarea cererii trebuie să ia

act de

manifestarea de voinţă a petentului;

- după ce au fost administrate probele (de exemplu, după ce expertiza medico- legală a fost efectuată in

cauză,

ori după depunerea referatului de anchetă socială) instanţa acordă cuvantul pentru dezbaterea cererii:

petentului

condamnat şi procurorului; condamnatul va avea dreptul la ultimul cuvant;

- după deliberare instanţa poate dispune, prin sentinţă, una dintre următoarele

soluţii:

i) respingerea cererii de intrerupere a executării pedepsei ca neintemeiată;

ii) admiterea cererii şi intreruperea executării pedepsei; totodată instanţa va impune ca persoana condamnată

să respecte următoarele obligaţii: să nu depăşească limita teritorială fixată decat in condiţiile stabilite de

instanţă;

să se prezinte la instanţă ori de cate ori este chemat sau la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de

instanţă, conform programului de supraveghere intocmit de organul de poliţie sau ori de cate ori este

chemat; să

nu işi schimbe locuinţa fără incuviinţarea instanţei care a dispus amanarea; să nu deţină, să nu folosească şi

să nu

poarte nicio categorie de arme; pe langă aceste obligaţii, instanţa care dispune măsura intreruperii executării

pedepsei poate impune condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să poarte

permanent un sistem electronic de supraveghere; să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori

culturale

sau in orice alte locuri stabilite de instanţă; să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia,

persoana impreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de instanţă, şi să nu

comunice

cu acestea direct sau indirect; să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; să nu se afle in

locuinţa

persoanei vătămate; să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea in exercitarea căreia a

săvarşit

fapta.

iii) ia act de retragerea cererii de intrerupere a executării pedepsei;

- sentinţa instanţei prin care se dispune intreruperea executării pedepsei pe motiv de boală gravă sau de

graviditate ori de existenţa unui copil cu varsta sub un an sunt executorii de la data pronunţării, persoana

condamnată fiind pusă de indată in libertate; sentinţa prin care s-a dispus intreruperea executării pedepsei

pe

motive sociale este executorie de la data rămanerii definitive;

- impotriva sentinţei se poate formula recurs de procuror sau de petentul condamnat;

- recursul formulat impotriva sentinţei prin s-a dispus intreruperea executării pedepsei pe motiv de boală

gravă sau de graviditate ori de existenţa unui copil cu varsta sub un an nu este suspensiv de executare, in

vreme ce

recursul declarat impotriva sentinţei prin care s-a dispus intreruperea executării pedepsei pe motive sociale

este

suspensiv de executare;

- instanţa care a acordat intreruperea comunică de indată această măsură locului de deţinere sau, după caz,

unităţii unde condamnatul execută pedeapsa şi organului de poliţie, iar dacă intreruperea a fost acordată de

instanţa in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea, aceasta comunică măsura luată şi

instanţei

de executare;

- instanţa de executare, administraţia locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin

evidenţa intreruperilor acordate; dacă la expirarea termenului de intrerupere cel condamnat la pedeapsa

inchisorii

nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de indată o copie de pe mandatul de executare

organului

de poliţie, in vederea executării; pe copia mandatului de executare se menţionează şi cat a mai rămas de

executat

din durata pedepsei; dacă, la expirarea termenului de intrerupere, cel condamnat la pedeapsa inchisorii cu

executare la locul de muncă nu se prezintă la unitate, aceasta inştiinţează de indată instanţa de executare;

- organele in drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata

amanării;

- administraţia locului de deţinere sau unitatea comunică instanţei de executare data la care a reinceput

executarea pedepsei;

- timpul cat executarea a fost intreruptă nu se socoteşte in executarea pedepsei.

§4. Schimbări in executarea unor hotărari

4.1. Revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei

- revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei este măsura ce se poate dispune de instanţa de

judecată constand in revenirea asupra suspendării condiţionate a executării pedepsei in cazul in care: i)

persoana

condamnată a săvarşit in termenul de incercare al suspendării o infracţiune intenţionată sau praeterinten-

ţionată,

descoperită in termenul de incercare (chiar dacă făptuitorul este descoperit ulterior), pentru care a fost

condamnat

chiar după expirarea acestui termen; ii) persoana condamnată nu şi-a indeplinit cu rea-credinţă obligaţiile

civile

stabilite prin hotărarea de condamnare in termenul de incercare al suspendării; este necesar ca persoana

condamnată să nu se fi aflat in imposibilitatea de a indeplini obligaţiile civile; in situaţia in care instanţa

dispune

revocarea, condamnatul va executa pedeapsa aplicată;

- instanţa competentă să pronunţe revocarea este, după caz, instanţa care judecă sau a judecat in primă

instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea; instanţa se pronunţă din oficiu ori la sesizarea

procurorului, iar

in cazul nerespectării obligaţiilor civile, şi la cererea părţii civile; dacă pană la expirarea termenului de

incercare

nu au fost respectate obligaţiile civile, partea interesată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat in

primă

instanţă suspendarea, in vederea revocării;

- anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei este o măsură ce poate fi dispusă de instanţa de

judecată in situaţia in care se descoperă inainte de expirarea termenului de incercare că cel condamnat mai

săvarşise o infracţiune inainte de pronunţarea hotărarii prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a

executării

pedepsei, ori pană la rămanerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa inchisorii, chiar după

expirarea termenului de incercare;

- asupra anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea

procurorului, instanţa care judecă ori a judecat in primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage anularea;

H .

In conformitate cu prevederile art. 447 alin. (1) C.proc.pen., instanţa competentă să se pronunţe

asupra revocării sau anulării suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute in art. 83 ori in art.

85 C.pen. sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere prevăzute in art. 864 ori in art. 86

C.pen. este instanţa care judecă sau a judecat in primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea

sau anularea. in cazul in care, după rămanerea definitivă a hotărarii de condamnare prin care s-a dispus

suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, se

descoperă că cel condamnat săvarşise o infracţiune anterioară, pentru care i s-a aplicat pedeapsa

inchisorii, instanţa competentă să se pronunţe asupra anulării suspendării este instanţa care a judecat in

primă instanţă infracţiunea anterioară, intrucat această infracţiune ar putea atrage anularea suspendării

(I.C.C.J., secţia penală, incheierea nr. 635 din 1 aprilie 2008, www.legalis.ro)

H

Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct in căile de atac contopirea pedepsei aplicate

pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru

care există o condamnare definitivă, in cazul in care contopirea nu a fost dispusă de către prima

instanţă. Din considerentele deciziei rezultă că, prin excepţie de la regula instituită prin dispozitiv,

instanţa de control judiciar poate dispune direct in calea de atac contopirea pedepselor, dacă prima

instanţă, fiind legal investită, a omis să se pronunţe in această privinţă. Prin urmare, dacă necontopirea

pedepselor nu reprezintă o omisiune a primei instanţe, instanţa de apel nu poate dispune direct in calea

de atac a apelului anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei conform art. 85 C.pen. şi

contopirea pedepselor aplicate pentru infracţiunile care au făcut obiectul judecăţii cu pedepsele

aplicate infracţiunilor concurente pentru care există o condamnare definitivă cu suspendarea

condiţionată a executării (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 487 din 10 februarie 2010, www.legalis.ro)

in cazul in care instanţa este investită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni

intenţionate, săvarşite de acelaşi inculpat, din care, una anterior şi cealaltă ulterior rămanerii definitive a

hotărarii de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, sunt aplicabile exclusiv

dispoziţiile art. 85 din Codul penal. Pedeapsa ce va fi executată urmează a fi determinată astfel;

- se vor aplica pedepse pentru fiecare din cele două infracţiuni deduse judecăţii;

- se va dispune anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei pronunţate anterior;

- se va contopi, potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni, pedeapsa a cărei executare a fost iniţial

suspendată condiţionat cu pedeapsa care a atras anularea acesteia, putandu-se adăuga un spor de

pedeapsă;

pedeapsa rezultantă, astfel determinată, se va contopi, după caz, conform regulilor prevăzute la

recidiva postcondamnatorie sau pluralitatea intermediară, cu cea stabilită pentru fapta săvarşită in

termenul de incercare, putandu-se adăuga un spor de pedeapsă (l.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.

42/2008, www.legalis.ro)

4.2. Revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei

- revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este măsura ce se poate dispune de instanţa

de

judecată, ce constă in revenirea asupra suspendării sub supraveghere a executării pedepsei in cazul in care: i)

persoana condamnată a săvarşit in termenul de incercare al suspendării o infracţiune intenţionată sau

praeterintenţionată,

descoperită in termenul de incercare (chiar dacă făptuitorul este descoperit ulterior), pentru care a fost

condamnat chiar după expirarea acestui termen; ii) persoana condamnată nu şi-a indeplinit cu rea-credinţă

obligaţiile civile stabilite prin hotărarea de condamnare in termenul de incercare al suspendării; iii) persoana

condamnată nu a indeplinit cu rea-credinţă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărarea

de

condamnare in termenul de incercare al suspendării;

- instanţa competentă să pronunţe revocarea este, după caz, instanţa care judecă sau a judecat in primă

instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea; instanţa se pronunţă din oficiu, la sesizarea procurorului

ori a

serviciului de probaţiune, iar in cazul nerespectării obligaţiilor civile, la cererea părţii civile; dacă pană la

expirarea termenului de incercare nu au fost respectate obligaţiile civile, partea interesată sau procurorul

sesizează

instanţa care a pronunţat in primă instanţă suspendarea, in vederea revocării;

- anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este măsura ce poate fi dispusă de instanţa de

judecată in situaţia in care se descoperă inainte de expirarea termenului de incercare că cel condamnat mai

săvarşise o infracţiune inainte de pronunţarea hotărarii prin care s-a dispus suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei, ori pană la rămanerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa inchisorii,

chiar

după expirarea termenului de incercare;

- asupra anulării suspendării sub supraveghere a executării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea

procurorului, instanţa care judecă ori a judecat in primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage anularea.

4.3. Revocarea sau anularea executării pedepsei Ia locul de muncă

- revocarea executării pedepsei la locul de muncă este măsura ce se poate dispune de instanţa de judecată

constand in revenirea asupra executării pedepsei la locul de muncă in cazul in care: i) persoana condamnată

a

săvarşit o infracţiune intenţionată sau praeteintenţionată, inainte de inceperea executării pedepsei sau in

timpul

executării acesteia la locul de muncă; ii) persoana condamnată se sustrage de la prestarea activităţii in cadrul

unităţii sau nu-şi indeplineşte in mod corespunzător indatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu respectă

măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin hotărarea de condamnare; iii) persoana condamnată nu

mai

poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă;

- in cazul in care persoana condamnată a mai săvarşit o infracţiune pană la rămanerea definitivă a hotărarii

prin care s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă şi aceasta este descoperită mai inainte ca

pedeapsa să fi

fost executată sau considerată ca executată, instanţa, dacă apreciază că nu se poate dispune executarea la

locul de

muncă a pedepsei aplicate şi pentru această infracţiune va anula măsura şi va aplica pedeapsa potrivit

regulilor de

la concursul de infracţiuni sau recidivă; pedeapsa rezultantă va fi executată in regim de detenţie;

- instanţa competentă să pronunţe revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă este, după

caz,

instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare in a cărei circumscripţie se află unitatea unde se execută

pedeapsa ori instanţa care judecă sau a judecat in primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau

anularea. Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către procuror, de unitate sau de organul de poliţie, ori de

persoana condamnată in cazul in care nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de

muncă.

In cazul revocării executării pedepsei la locul de muncă, pedeapsa rezultată din contopirea acesteia

cu pedeapsa ulterioară se execută in regim de detenţie, neputandu-se dispune suspendarea executării

pedepsei rezultante (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 223 din 30.01.1997, www.legalis.ro)

4.4. incetarea executării pedepsei la locul de muncă

- presupune incetarea executării pedepsei la locul de muncă inainte de expirarea duratei acesteia, in cazul in

care persoana condamnată a indeplinit obligaţiile care i- au revenit in timpul executării pedepsei;

- intreruperea se dispune de judecătoria in a cărei rază teritorială se află unitatea unde condamnatul

execută

pedeapsa, la cererea conducerii unităţii unde condamnatul işi desfăşoară activitatea sau a condamnatului;

- sentinţa judecătoriei prin care se pronunţă cu privire la incetarea executării pedepsei la locul de muncă este

supusă recursului, care va fi judecat de tribunal; termenul de recurs este de 3 zile; recursul declarat de

procuror

este suspensiv de executare;

- dacă instanţa respinge cererea de intrerupere, trebuie să stabilească totodată şi termenul după expirarea

căruia cererea va putea fi reinnoită, care nu poate fi mai mare de un an;

- in cazul in care cererea de intrerupere este admisă incetează toate obligaţiile sau restricţiile la care era

supus

condamnatul;

- instanţa in faţa căreia hotărarea a rămas definitivă este obligată să comunice unităţii unde se execută

pedeapsa, precum şi organului de poliţie din localitatea in care işi are sediul unitatea, copie de pe

dispozitivul prin

care s-a dispus incetarea executării pedepsei.

4.5. inlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă

- dacă persoana condamnată la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a implinit 60 de ani in timpul executării

pedepsei,

detenţiunea pe viaţă se inlocuieşte cu inchisoarea pe timp de 25 de ani; in aceste cazuri perioada deja

executată se

consideră ca parte executată din pedeapsa inchisorii de 25 de ani;

- inlocuirea pedepsei de:enţiunii pe viaţă cu pedeapsa inchisorii se dispune, din oficiu sau la cererea

procurorului ori a celui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află in stare de

deţinere, de către instanţa corespunzătoare in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere;

- hotărarea de inlocuire, rămasă definitivă, se pune in executare potrivit regulilor generale referitoare la

executarea pedepsei inchisorii, fiind anulat mandatul de executare al pedepsei detenţiunii pe viaţă şi emis un

nou

mandat de executare a pedepsei inchisorii de 25 de ani.

4.6. Modificări de pedepse in situaţia reţinerii unor cazuri de unitate legală sau pluralitate de infracţiuni

- pedeapsa pronunţată printr-o hotărare definitivă poate fi modificată, dacă la punerea in executare a

hotărarii

sau in cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărari definitive, existenţa vreuneia dintre

următoarele situaţii:

a) concursul real sau ideal de infracţiuni; in acest caz modificarea pedepsei va surveni ca urmare a contopirii

pedepselor in temeiul art. 36 C.pen.;

Instanţele de control judiciar nu pot dispune, direct in căile de atac, contopirea pedepsei aplicate

pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii, cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru

care există o condamnare definitivă, in cazul in care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă

(l.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LXX/2007, www.legalis.ro)

'i Competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor in cazul concursului de infracţiuni

formulată de condamnatul aflat in stare de deţinere este instanţa in a cărei rază teritorială se află locul de

deţinere, corespunzătoare instanţei de executare a ultimei hotărari. Prevederile art. 35 alin. (2)

C.proc.pen. nu sunt aplicabile (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2808 din 16.06.2000, www.legalis.ro)

In cazul modificării pedepsei in cursul executării, pentru existenţa concursului de infracţiuni,

conform art. 449 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., măsura de siguranţă aplicată prin hotărare definitivă se

menţine (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 77 din 13.01.2000, www.legalis.ro)

ft

1) Curtea de Apel Bucureşti este instanţa competentă exclusiv, teritorial şi material, să soluţioneze

procedura de schimbare a condamnării, procedură care

are loc după transferarea persoanei condamnate, in condiţiile art. 146 alin. (3) din Legea nr.

302/2004.

2) Instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor aplicate de instanţele

naţionale cu pedepsele aplicate de instanţele străine, prin hotărari recunoscute de Curtea de Apel

Bucureşti, in cadrul procedurii transferării persoanei condamnate este instanţa corespunzătoare instanţei

de executare a ultimei hotărari, in a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a persoanei

condamnate.

in cazul in care ultima hotărare definitivă a fost pronunţată de o instanţă străină, competenţa de a

judeca cererea de modificare a pedepsei revine instanţei corespunzătoare celei care, potrivit legii

romane, ar fi judecat cauza in primă instanţă şi in a cărei circumscripţie se află locul de deţinere a

persoanei condamnate (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 34/2009, www.legalis.ro)

b) recidiva (descoperirea ulterioară a stării de recidivă, in cazul in care, la momentul pronunţării hotărarii de

condamnare, instanţa de judecată nu a putut cunoaşte existenţa stării de recidivă); in acest caz trebuie să se

procedeze la reindivi- dualizarea pedepsei, prin aplicarea tratamentul sancţionator de la recidivă

(postcondamnatorie

sau postexecutorie); c) acte care intră in conţinutul aceleiaşi infracţiuni (infracţiune continuă,

continuată); in această ipoteză pedeapsa se va reindividualiza ca urmare a reunirii cauzelor;

- instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărari

sau,

in cazul cand cel condamnat se află in stare de deţinere ori in executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa

corespunzătoare in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută

pedeapsa;

Instanţa competentă să dispună contopirea pedepselor aplicate prin hotărari definitive, potrivit art.

449 alin. (2) C.proc.pen., este instanţa de executare a ultimei hotărari sau, in cazul cand cel condamnat

se află in stare de deţinere, instanţa corespunzătoare in a cărei circumscripţie se află locul de deţinere,

indiferent dacă această instanţă este ierarhic inferioară instanţei de executare a primei hotărari

definitive (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2995 din 2.06.2004, www.legalis.ro)

- sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a persoanei condamnate.

4.7. inlocuirea pedepsei amenzii

- in situaţia in care persoana fizică condamnată se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii penale,

instanţa de executare, sesizată din oficiu sau de către organele administraţiei finanţelor publice de la

domiciliul/reşedinţa condamnatului poate inlocui această pedeapsă cu pedeapsa inchisorii (numai in cazul in

care

infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prevedea pedeapsa inchisorii alternativ cu pedeapsa

amenzii),

individualizand-o atat prin raportare la limitele prevăzute de lege pentru acea infracţiune, cat şi la partea din

amendă care a fost achitată; pedeapsa inchisorii astfel stabilită se va executa in regim de detenţie,

neputandu-se

dispune suspendarea condiţionată sau sub supraveghere; nu se poate dispune inlocuirea pedepsei amenzii cu

pedeapsa inchisorii in cazul in care legea prevede pentru infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea

persoanei fizice pedeapsa unică a amenzii sau dacă la aplicarea pedepsei amenzii s-a ajuns ca urmare a

reţinerii

circumstanţelor atenuante şi aplicării dispoziţiilor art. 76 lit. e) teza a Il-a C.pen;

Instanţa investită cu soluţionarea chestiunii inlocuirii pedepsei amenzii, datorită sustragerii cu reacredinţă

a celui condamnat de la executarea acelei pedepse, nu mai are latitudinea de a examina

intinderea pedepsei amenzii, ce a fost fixată prin hotărarea de condamnare, şi nici de a dispune ca

pedeapsa inchisorii, pe care o stabileşte in cadrul operaţiunii de inlocuire, in conformitate cu criteriile

reglementate in art. 631 din Codul penal, să fie executată intr-un alt mod decat cel hotărat definitiv cu

ocazia judecării cauzei. A considera altfel ar insemna să se incalce principiul deplinei suveranităţi a

judecătorilor care au fost investiţi cu soluţionarea cauzei şi insuşi principiul autorităţii de lucru judecat,

ceea ce ar fi inadmisibil (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 50/2007, www.legalis.ro)

4.8. Liberarea condiţionată

- beneficiul liberării condiţionate se poate acorda la propunerea comisiei constituită in penitenciar sau, la

cererea condamnatului (in cazul in care comisia nu propune liberarea condiţionată) de către judecătoria (sau,

după caz, tribunalul militar) in a cărei circumscripţie teritorială se află locul de deţinere;

U . .

Competenţa de soluţionare a cererii de liberare condiţionată revine instanţei

in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere unde se află condamnatul la data formulării chiar dacă,

ulterior, este transferat intr-un alt loc de deţinere (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 161 din 27.01.1995,

www.legalis.ro)

Condamnatul C.A.M. a solicitat Judecătoriei Buftea pronunţarea unei hotărari, prin care să se

dispună liberarea sa condiţionată din executarea pedepsei de un an şi 6 luni inchisoare, aplicată pentru

săvarşirea infracţiunii de furt calificat, cu motivarea că sunt indeplinite condiţiile prevăzute de art. 59

C.pen. Judecătoria Buftea, prin sentinţa penală nr. 733 din 21 mai 2003 a declinat competenţa

soluţionării cauzei in favoarea Judecătoriei Constanţa. La randul său, Judecătoria Constanţa, prin

sentinţa penală nr. 1588 din 4 iulie 2003, a declinat competenţa soluţionării cauzei in favoarea

Judecătoriei Medgidia, cu motivarea că in circumscripţia acestei din urmă instanţe se afla locul de

detenţie, Penitenciarul Poarta Albă. Judecătoria Medgidia, prin sentinţa penală nr. 2023 din 5 septembrie

2003, a declinat competenţa soluţionării cauzei in favoarea Judecătoriei sectorului 3, cu motivarea că, la

data judecării cererii, cel condamnat se găsea in Penitenciarul Jilava. Avand in vedere, că la data

formulării cererii de liberare condiţionată, petentul se afla incarcerat in Penitenciarul Poarta Albă,

penitenciar aflat in circumscripţia Judecătoriei Medgidia, iar potrivit dispoziţiilor art. 450 alin. (1)

C.proc.pen., soluţionarea unei astfel de cereri revine judecătoriei in a cărei rază teritorială se află locul

de deţinere, secţia penală a inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, stabileşte competenţa de soluţionare a

cauzei Judecătoriei Medgidia, căreia i se va trimite dosarul spre soluţionare (I.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 5370 din 20.11.2003, www.legalis.ro)

A Cererea condamnatului, formulată in cadrul unei contestaţii la executare, de a se constata indeplinirea

cerinţelor prevăzute in art. 59 şi 60 C.pen. este inadmisibilă, deoarece liberarea condiţionată nu poate fi

dispusă pe calea contestaţiei la executare (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 750 din 3.05.1993,

www.legalis.ro)

- cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul indeplinirii tuturor condiţiilor

legale, la momentul judecării acesteia şi nu la momentul introducerii ei;

- in situaţia in care instanţa constată că sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege dispune, prin sentinţă,

liberarea condiţionată a condamnatului din executarea pedepsei;

- dacă instanţa apreciază că nu sunt indeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea liberării

condiţionate, respinge, prin sentinţă, cererea ca prematur introdusă (dacă nu a fost incă executată fracţia din

pedeapsa prevăzută de lege) sau ca neintemeiată, fixand termenul după expirarea căruia propunerea sau

cererea

va putea fi reinnoită, ce nu poate fi mai mare de un an;

- fixarea termenului de reinnoire in cazul respingerii cererii sau al propunerii de liberare condiţionată se

impune in toate cazurile in care soluţia se intemeiază pe neindeplinirea cumulativă a condiţiilor cerute de

lege,

inclusiv in situaţia in care perioada rămasă de executat pană la implinirea fracţiunii legale este mai mică sau

egală

cu un an;

- in situaţia in care cererea sau propunerea de liberare condiţionată se respinge pentru neindeplinirea

condiţiei

privitoare la fracţia prevăzută de lege, iar perioada rămasă de executat pană la implinirea acestei fracţii este

mai

mare de un an, instanţa va stabili ca cererea sau propunerea să fie reinnoită in termen de un an de la data

implinirii fracţiei;

Fixarea termenului de reinnoire in cazul respingerii cererii sau al propunerii de liberare

condiţionată se impune in toate cazurile in care soluţia se intemeiază pe neindeplinirea cumulativă a

condiţiilor cerute de textele art. 59 şi următoarele din Codul penal, inclusiv in situaţia in care perioada

rămasă de executat pană la implinirea fracţiunii legale este mai mică sau egală cu un an. in cazul in

care cererea sau propunerea de liberare condiţionată se respinge pentru neindeplinirea condiţiei

privitoare la fracţiunea prevăzută de art. 59 şi următoarele din Codul penal, iar perioada rămasă de

executat pană la implinirea acestei fracţiuni este mai mare de un an, instanţa va stabili ca cererea sau

propunerea să fie reinnoită potrivit art. 450 alin. (2) din Codul de procedură penală, in termen de un an

de la data implinirii fracţiunii prevăzute de art. 59 şi următoarele din Codul penal (I.C.C.J., Secţiile

Unite, decizia nr. 8/2006, www.legalis.ro)

- sentinţa judecătoriei prin care se pronunţă cu privire la liberarea condiţionată este supusă recursului, care

va

fi judecat de tribunal; termenul de recurs este de 3 zile;

- recursul declarat de procuror impotriva sentinţei prin care s-a dispus liberarea condiţionată este suspensiv

de

executare;

- judecătoriei (sau, după caz, tribunalului militar) in a cărei circumscripţie teritorială se află locul de

deţinere

ii revine competenţa de a se pronunţa şi asupra revocării liberării condiţionate, in cazul cand instanţa care a

judecat pe condamnat pentru o altă infracţiune nu s-a pronunţat in această privinţă;

- instanţa in faţa căreia hotărarea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere copie de pe

dispozitivul hotărarii prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.

4.9. Intervenirea unei legi penale noi mai favorabilă

- cand după rămanerea definitivă a hotărarii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune

fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decat cea care

se

execută ori urmează a se executa, instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află in executarea

pedepsei, de

către instanţa corespunzătoare in grad in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde

condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă, va face aplicarea principiilor legii penale mai favorabile,

din

oficiu la cererea procurorului ori a persoanei condamnate;

Din examinarea textului art. 458 C.proc.pen., rezultă că acesta se referă, pe de o parte, la ipoteza

dezincriminării faptei şi anume, cand după rămanerea definitivă a hotărarii de condamnare, intervine o

lege nouă care nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, caz in care,

instanţa ia măsuri de aducere la indeplinire a dispoziţiilor art. 12 C.pen., inlăturand toate consecinţele

penale ale condamnării. Iar pe de altă parte, textul art. 458 C.proc.pen., vizează modificarea pedepsei,

care poate interveni ca urmare a inscrierii in legea nouă a unei pedepse mai uşoare decat cea avută in

vedere de către legea veche şi care să fie in curs de executare, fie urmează a se executa, caz in care,

instanţa va proceda conform dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 C.pen. Or, in cauză, nu sunt indeplinite

cerinţele nici uneia dintre ipotezele prevăzute de art. 458 C.proc.pen., mai sus arătate, avand in vedere

că reglementările aduse prin O.U.G nr. 207/2000 şi respectiv, prin Legea nr. 456/2001, nu dezincriminează

infracţiunea de inşelăciune comisă de condamnatul contestator (astfel că nu se justifică

aplicarea dispoziţiilor art. 12 C.pen., invocate de acesta), ci doar statuează că asemenea faptă, care a

avut drept consecinţă crearea unui prejudiciu sub două miliarde lei, nu mai constituie infracţiunea de

inşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, agravantă prevăzută de alin. (5) al art. 215 C.pen. Se

observă insă, că prin cererea condamnatului contestator se solicită, in mod indirect, schimbarea

incadrării juridice dată faptei, intr-una mai uşoară, de vreme ce vizează inlăturarea de la incadrarea

juridică a infracţiunii de inşelăciune comisă de el, a alin. (5) al art. 215 C.pen. Cum incadrarea juridică

a faptei se face exclusiv in cursul judecăţii este inadmisibil ca in cursul executării hotărarilor să se

incalce autoritatea lucrului judecat cu privire la incadrarea juridică a faptei, atata timp cat prevederile

art. 458 C.proc.pen., se referă numai la dezincriminarea faptei sau la modificarea pedepsei definitive

(I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1477din 7.03.2006, www.legalis.ro)

In cazul in care executarea pedepsei aplicate a fost suspendată, prevederile art. 458 alin. (1) şi art.

419 alin. (2) C.proc.pen., precum şi ale art. 14 C.pen. nu sunt aplicabile, intrucat procedura de

modificare a pedepsei definitive şi cea de sesizare a instanţei de către judecătorul delegat cu efectuarea

punerii in executare a hotărarii presupun existenţa unei pedepse aflată in curs de executare sau

susceptibilă a fi pusă in executare. Modificarea pedepsei definitive poate fi cerută numai in cazul in

care s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei, situaţie in care aceasta devine executabilă şi,

deci, prevederile legale menţionate devin aplicabile (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1490 din

25.03.2003, www.legalis.ro) A

Potrivit dispoziţiilor art. 458 C.proc.pen. şi art. 15 C.pen., aplicarea legii penale mai favorabile, in

cazul pedepselor definitive mai mici decat maximul special prevăzut de legea nouă, are caracter

facultativ, fiind la latitudinea instanţei de judecată care apreciază in raport de infracţiunea săvarşită,

de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărarii sau in timpul executării

pedepsei şi de timpul cat a executat din pedeapsă. Aşadar, conduita inculpatului pe durata executării

pedepsei este doar unul dintre criteriile prevăzute de art. 15 C.pen., pentru aplicarea legii mai

favorabile, iar nesolicitarea relaţiilor in acest sens de la locul de deţinere, de către instanţa de fond sau

cea de apel, nu inseamnă că acestea nu au dat dovadă de rol activ, in raport de celelalte criterii,

gravitatea faptei săvarşite, antecedentele penale ale condamnatului, considerate suficiente pentru a

aprecia că cererea de reducere a pedepsei este nefondată (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 3699 din

15.06.2005, www.legalis.ro)

4.10. Amnistia şi graţierea

- aplicarea amnistiei postcondamnatorii precum şi a graţierii postcondamnatorii se fac de către un judecător

de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află in executarea pedepsei, de către un judecător de

la

instanţa corespunzătoare in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde se execută

pedeapsa

la locul de muncă.

§5. Reguli procedurale în faţa instanţelor de executare

- după ce o cauză in legătură cu executarea pedepselor sau a celorlalte măsuri (prezentate mai sus) este

inregistrată pe rolul instanţei de executare (cand persoana condamnată este in stare de libertate) ori a

instanţei in a

cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută pedeapsa, se

procedează la

repartizarea aleatorie;

- preşedintele completului căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza dispune, la primirea dosarului, citarea

părţilor interesate (de pildă, condamnatul aflat in executarea pedepsei, ori unitatea in care persoana

condamnată

execută pedeapsa la locul de muncă, in cazul in care nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a

capacităţii de muncă), şi face adresă la barou in vederea desemnării unui avocat din oficiu in cazurile in care

asistenţa juridică este obligatorie;

- persoana condamnată privată de libertate este adusă la judecată, iar participarea procurorului este

obligatorie;

- şedinţa de judecată este publică; instanţa intreabă părţile şi procurorul dacă au cereri de formulat sau probe

de administrat; după ce instanţa se pronunţă pe toate cererile prealabile ale partilor sau procurorului şi

administrează probele pertinente concludente şi utile, acordă cuvantului in dezbateri; dispoziţiile referitoare

la

judecata in primă instanţă se aplică in mod corespunzător, avandu-se in vedere particularităţile acestor

proceduri

penale (de pildă, principiile oralităţii, contradictorialităţii, nemijlociţii);

- dezbaterea contradictorie incepe cu cuvantul condamnatului in cazul in care acesta este cel care a formulat

cererea; in cazul in care instanţa s-a sesizat din oficiu sau a fost sesizată de procuror, acesta din urmă va

avea

primul cuvantul in dezbateri;

- după concluziile procurorului şi ascultarea părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă;

- impotriva sentinţei se poate formula recurs; termenul de recurs este de 10 zile, cu excepţia liberării

condiţionate sau a incetării executării pedepsei la locul de muncă, cand este de 3 zile; dispoziţiile generale

privind data de la care incepe să curgă termenul de recurs, modalitatea de declarare, efectele, judecata,

soluţiile

care se pot pronunţa se aplică in mod corespunzător;

- soluţia definitivă pronunţată de instanţa in a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde

cel condamnat execută pedeapsa se comunică instanţei de executare.

§6. Contestaţia la executare

- este mijlocul procesual ce poate fi exercitat pentru soluţionarea incidentelor prevăzute de legea penală sau

procesual penală ivite inainte ori in timpul executării hotărarii penale definitive, sau după executarea

hotărarii

penale definitive, dar in legătură cu aceasta;

A

Calea de atac a contestaţiei in anulare este o cale de atac extraordinară şi nu poate fi folosită decat

in situaţia hotărarilor judecătoreşti rămase definitive. Cum in cauza in speţă nu ne aflăm in faţa unei

asemenea hotărari, respectiv care să fi rezolvat fondul pricinii, ci a unei incheieri prin care au fost luate

măsuri vremelnice, asupra cărora se poate reveni in orice moment al procesului penal, mai precis pană

la rămanerea definitivă a hotărarii pronunţate, dacă situaţiile care au impus luarea ei au dispărut,

folosirea căii de atac uzitată de contestator este inadmisibilă. Tot astfel, faptul că in unele lucrări

intocmite pe parcursul procesului penal s-au strecurat erori evidente, acestea nu pot fi rezolvate pe

calea contestaţiei la executare, pentru asemenea situaţii legiuitorul punand la dispoziţia celor interesaţi

instituţia indreptării erorilor materiale (art. 195 C.proc.pen.). Pentru considerentele ce preced,

urmează a se constata că in mod justificat prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la

executare formulată de contestator, iar instanţa de apel a menţinut această hotărare (I.C.C.J., secţia

penală, decizia nr. 771 din 1.02.2005, www.legalis.ro)

in cadrul contestaţiei la executare nu pot fi administrate probe care tind să pună in discuţie ceea ce

s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, printr-o hotărare definitivă (C.A. Bucureşti, secţia I penală,

decizia nr. 166 din 26 martie 2003, M. Constantinescu, Executarea hotărarilor penale. Practică judiciară,

Ed. Hamangiu, 2006, p. 187)

Vinovăţia ori nevinovăţia făptuitorului, incadrarea juridică a faptei, cuantumul sancţiunii aplicate la

judecata in fond a unei cauze, inlăturarea unui spor de pedeapsă ori a stării de recidivă nu pot forma

obiectul contestaţiei la executare, deoarece nu sunt expres prevăzute in dispoziţiile art. 461 C.proc.pen.

şi pentru că s-ar crea astfel un paralelism intre căile ordinare de atac şi aspecte vizand executarea

hotărarilor penale (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 5643 din 1.11.2004, www.legalis.ro)

- pe calea contestaţiei la executare nu se poate ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărarea instanţei care

au intrat in puterea lucrului judecat;

- contestaţia la executare se poate formula in următoarele cazuri:

i) cand s-a pus in executare o hotărare care nu era definitivă;

o

Potrivit dispoziţiilor art. 4161 alin. (1) pct. 1 C.proc.pen., hotărarea instanţei de apel rămane

definitivă la data termenului de recurs, cand nu s-a declarat recurs in termen. Termenul de recurs

pentru inculpatul care a lipsit atat la judecata apelului cat şi la pronunţare, curge de la data

comunicării. Deşi in cauză, parchetul susţine că inculpatului i s-a comunicat hotărarea, in realitate

această activitate nu a avut loc, conform dispoziţiilor legale. Hotărarea i-a fost comunicată inculpatului

la domiciliul din Turcia de unde s-a comunicat că nu s-a putut efectua actul de procedură. Anterior

formulării acestui răspuns, instanţa 1-a citat la uşa primăriei prin afişare. in conformitate cu legea, art.

178 alin. (2) C.proc.pen., hotărarea ar fi trebuit comunicată inculpatului prin afişare la uşa instanţei,

ceea ce nu s-a intamplat. Problema dacă inculpatul se află şi in prezent in termen de recurs sau acesta a

expirat prin curgerea lui de la data incarcerării nu are nici o insemnătate juridică pentru cauza de faţă.

Dispoziţiile art. 461 lit. a) C.proc.pen., permit introducerea contestaţiei la executare cand s-a pus in

executare o hotărare care nu era definitivă, or, in orice caz, la data executării mandatului (prima zi de

incarcerare, hotărarea incorect comunicată) nu era definitivă. Cum contestaţia este şi admisibilă şi

fondată, in mod corect instanţa de apel a casat sentinţa şi a admis contestaţia cu toate efectele ce

decurg din această soluţie (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2930 din 10.05.2005, www.legalis.ro)

ii) cand executarea se indreaptă impotriva altei persoane decat aceea arătată in hotărarea de condamnare;

iii) cand există vreo nelămurire cu privire la hotărarea ce se execută sau vreo impiedicare la executare (de

pildă, menţiunea generică de confiscare a bunurilor folosite pentru săvarşirea infracţiunii fără identificarea

acestora sau dispunerea suspendării executării pedepsei cu ocazia judecării unei cereri de revizuire);

Deducerea greşită a arestării preventive, in sensul că prin hotărarea de condamnare pronunţată de

prima instanţă a fost dedusă o perioadă de timp mai mare decat cea a arestării preventive efective,

atrage incidenţa cazului de contestaţie la executare prevăzut in art. 461 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., pe

calea contestaţiei la executare putand fi rezolvate aspecte legate de punerea in executare a unei

hotărari, cum este cel referitor la deducerea greşită a arestării preventive, fără a se repune in discuţie

probleme de fond rezolvate cu autoritate de lucru judecat (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 167 din

12.01.2006, www.legalis.ro)

intr-adevăr, in cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 86 C.pen.,

potrivit art. 863 alin. (1) C .pen., pe durata termenului de incercare condamnatul trebuie să se supună

unor măsuri de supraveghere strict şi limitativ prevăzute la lit. a)-d) ale textului de lege invocat. Pe de

altă parte, alin. (3) al art. 863 C.pen., lasă la latitudinea instanţei să aprecieze cu privire la

oportunitatea stabilirii in sarcina condamnatului a unor obligaţii suplimentare faţă de cele inserate la

alin. (1) lit. a)-d) C.pen. Aceleaşi dispoziţii, ale art. 863 alin. (1) lit. a) C.pen., obligă la stabilirea de

către instanţă a organului insărcinat cu supravegherea condamnatului şi a datelor calendaristice la

care acesta din urmă trebuie să se prezinte in faţa respectivului organ. Ca urmare, Curtea va admite

contestaţia la executare şi va stabili in sarcina condamnatului O.M.V. obligaţia de a se supune

măsurilor de supraveghere prevăzute limitativ de art. 863 alin. (1) Ut. a)-d) C.pen. (I.C.C.J., secţia

penală, decizia nr. 2617 din 13.05.2004, www.legaiis.ro)

iv) cand se invocă amnistia postcondamnatorie, prescripţia executării pedepsei, graţierea postcondamnatorie

sau altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei (de exemplu, intervenţia unei legi mai favorabile),

precum

şi orice alt incident ivit in cursul executării referitor la executarea hotărarii (de pildă, greşita deducere a

privării de

libertate);

- graţierea antecondamnatorie, amnistia antecondamnatorie, prescripţia răspunderii penale nu pot fi invocate

pe cale contestaţiei la executare; după rămanerea definitivă a hotărarii aceste cauze care atrag incetarea

procesului

penal pot fi invocate pe calea contestaţiei in anulare;

Un nou caz de aplicabilitate a legitimei apărări nu se circumscrie nici condiţiilor intervenirii unei legi

penale noi şi nici temeiului contestaţiei la executare arătat. Legitima apărare constituie o cauză care

inlătură caracterul penal al faptei, avand ca efect nerealizarea uneia din trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii, respectiv a vinovăţiei şi drept consecinţă are loc inlăturarea răspunderii penale a

făptuitorului, ca urmare a inexistenţei infracţiunii, aceasta din urmă reprezentand unicul temei al

răspunderii penale. De altfel, toate cauzele care inlătură caracterul penal al faptei, inclusiv legitima

apărare se diferenţiază de cauzele care inlătură răspunderea penală, cum sunt amnistia, prescripţia,

graţierea ş.a., deoarece in acestea din urmă, fapta comisă constituie infracţiune şi atrage răspunderea

penală a făptuitorului, insă răspunderea este inlăturată sau inlocuită prin voinţa legiuitorului, din anumite

considerente de politică penală. Astfel, legitima apărare, chiar aşa cum a fost modificată, prin natura şi

efectele sale juridice nu poate face obiectul situaţiilor expres şi limitativ prevăzute pentru intervenirea

unei legi penale noi, in condiţiile art. 458 C.proc.pen. De asemenea, incidenţa legitimei apărări nu poate

fi invocată pe calea contestaţiei la executare, potrivit temeiului arătat, deoarece acesta vizează, fie cauze

de inlăturare a răspunderii penale intervenite in cursul executării pedepsei, fie orice altă cauză de stingere

ori de micşorare a pedepsei sau orice alt incident ivit in cursul executării, ceea ce presupune existenţa

infracţiunii pentru care răspunderea penală a făptuitorului poate fi inlăturată sau atenuată numai ca

urmare a unor situaţii intervenite ulterior judecăţii pe fond, respectiv in cursul executării pedepsei. Din

analiza cauzei rezultă că in mod judicios şi motivat instanţa de apel a apreciat că motivul invocat de

contestatorul condamnat G.V. referitor la aplicarea legitimei apărări, pe calea unei legi noi şi a

contestaţiei la executare, nu poate fi primit, deoarece tinde la o reanalizare a situaţiei de fapt, aducand

atingere autorităţii de lucru judecat. De altfel, in condiţiile concrete ale situaţiei de fapt stabilite in cauză

a rezultat că inculpatul G.V., la data de 2 ianuarie 2003, i-a aplicat mai multe lovituri cu toporul in cap

victimei G.V. Jr. fiului său, in locuinţa lor comună, iar urmare acestora, victima a decedat, nereţinanduse

existenţa vreunei pătrunderi fără drept a victimei in locuinţa inculpatului (I.C.C.J., secţia penală,

decizia nr. 3200 din 18.05.2006, www.legalis.ro)

■J Motivul invocat nu se regăseşte intre cele arătate in art. 461 lit. d) C.proc.pen., starea de recidivă

neconstituind o imprejurare intervenită in timpul executării pedepsei, aceasta fiind cunoscută la judecata

cauzei, iar reţinerea ei de către instanţe are autoritate de lucru judecat care nu poate fi indepărtată pe

calea contestaţiei la executare (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2148 din 29.03.2005, www . legalis.ro )

Instanţa, investită, in baza art. 461 alin. (1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, in

cadrul contestaţiei la executare in care se invocă modificarea inţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit

de grave", potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba incadrarea juridică dată faptei prin

hotărarea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată in cauză, intrucat

modificarea inţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave", prevăzută de textul sus-menţionat, nu

este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă

textele art. 14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin.

(1) lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 8/2007,

www.legalis.ro)

- contestaţia la executare se soluţionează de către instanţa de executare (in situaţia in care persoana

condamnată este in stare de libertate), sau instanţa corespunzătoare in a cărei rază teritorială se află locul de

deţinere (in cazul in care persoana condamnată este privată de libertate), sau unitatea in care cel condamnat

execută pedeapsa (in situaţia in care persoana condamnată execută pedeapsa la locul de muncă);

in cazul in care condamnatul, fiind extrădat din străinătate, se află in tranzit intr-un loc de deţinere la

data formulării contestaţiei la executare intemeiată pe prevederile art. 461 alin. (1) lit. d) C.proc.pen.,

competenţa de a soluţiona contestaţia la executare nu aparţine instanţei in circumscripţia căreia se află

acest loc de deţinere, ci instanţei de executare sau instanţei in circumscripţia căreia se află locul de

deţinere unde condamnatul execută pedeapsa, potrivit art. 461 alin. (2) din acelaşi cod (I.C.C.J., secţia

penală, decizia nr. 175 din 12.01.2006, www.legalis.ro)

- in cazul in care prin contestaţia la executare se invocă o nelămurire cu privire la conţinutul hotărarii ce se

execută sau o impiedicare la executare, competenţa de soluţionare aparţine numai instanţei care a pronunţat

hotărarea;

l\ .

In cazul prevăzut in art. 461 alin. (1) lit. c) C.proc.pen., competentă să judece contestaţia este

instanţa care a pronunţat hotărarea ce se execută, iar nu instanţa de executare, ca in celelalte cazuri de

contestaţie (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 1834 din 9.04.2003, www.legalis.ro)

Instanţa competentă să judece contestaţia la executare se stabileşte in raport cu cazul de contestaţie

incident in cauză, iar nu cu acela invocat de contestator. Ca atare, in cazul in care contestatorul a invocat

atat cazul de contestaţie la executare prevăzut in art. 461 alin. (1) lit. c), cat şi pe cel prevăzut in art. 461

alin. (1) lit. d), insă in speţă este incident numai acest din urmă caz de contestaţie, iar condamnatul nu a

fost incă arestat in vederea executării pedepsei, competenţa revine instanţei de executare, potrivit art.

461 alin. (2) raportat la art. 460 alin. (1) C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2010 din

24.03.2006, www.legalis.ro)

- contestaţia privitoare la executarea dispoziţiilor civile şi a amenzilor judiciare dintr-o hotărare, prin care se

invocă cazurile arătate mai sus la i) şi ii) se soluţionează de instanţa de executare, iar cand se invocă cazul

prezentat la iii) competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărarea ce se execută; contestaţia impotriva

actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile;

- judecarea contestaţiei la executare se face potrivit regulilor comune aplicabile oricărei proceduri

desfăşurate

in faţa instanţei de executare;

8

b Instanţa investită cu soluţionarea cererilor de amanare ori intrerupere a executării pedepsei inchisorii sau

detenţiunii pe viaţă, de revizuire şi contestaţie la executare, in cazul retragerii acestora, urmează să ia act

de această manifestare de voinţă (I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 34/2006, www.legalis.ro)

- prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut că, după rămanerea definitivă a unei hotărari pronunţate cu privire la

o

contestaţie la executare, cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei

legal, de

motive şi de apărări, operand autoritatea de lucru judecat a primei hotărari.

Capitolul V Proceduri speciale

§1. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante

1.1. Noţiunea de infracţiunea flagrantă

- infracţiunea flagrantă este infracţiunea descoperită in momentul săvarşirii sau imediat după săvarşire;

- este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvarşire, este

urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul

comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-1 presupune participant la

infracţiune (infracţiunea cvasiflagrantă);

- in cazul unităţii de infracţiuni se va reţine caracterul flagrant al infracţiunii: i) continue, dacă este

descoperită inainte sau imediat după epuizare; ii) continuate, numai dacă toate actele materiale au fost

flagrante;

iii) complexe, dacă acţiunile sau inacţiunile infracţionale care intră, ca element constitutiv sau ca

circumstanţă

agravantă, in conţinutul acesteia sunt descoperite inainte sau imediat după săvarşirea infracţiunii.

1.2. Cazuri de aplicare a procedurii speciale referitoare la infracţiunile flagrante

- pentru a se putea aplica procedura specială, accelerată, trebuie să fie indeplinite următoarele condiţii: i)

infracţiunea săvarşită să fie flagrantă şi cvasiflagrantă; ii) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea

flagrantă sau cvasiflagrantă precum şi formele agravate ale acesteia (nu pentru forma de bază la care se reţin

circumstanţe agravante legale sau judiciare) să fie inchisoarea mai mare de un an, dar nu mai mult 12 ani;

iii)

infracţiunea să fie săvarşită in municipii sau oraşe, in mijloace de transport in comun, balciuri, targuri,

porturi,

aeroporturi sau gări, chiar dacă nu aparţin unităţilor teritoriale arătate mai sus, precum şi in orice alt loc

aglomerat; infracţiunea să fie săvarşită de un major;

- indeplinirea condiţiilor enumerate mai sus nu obligă organele de urmărire penală sau instanţă să urmeze

procedura specială, acestea putand să desfăşoare procesul penal după regulile dreptului comun;

- in caz de concurs de infracţiuni, cand procedura specială este urmată numai pentru unele dintre

infracţiunile concurente se dispune disjungerea acestora de cele pentru care procesul urmează regulile de

drept

comun, urmărirea şi judecarea infracţiunilor făcandu-se separat;

- in caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă procedura specială se aplică numai unora dintre fapte ori

unora dintre infractori, iar disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecata se fac potrivit procedurii

obişnuite;

- in cazul infracţiunilor flagrante sau cvasiflagrante pentru care punerea in mişcare a acţiunii penale se face

la plangerea prealabilă a persoanei vătămate, organul de urmărire penală este obligat să constate săvarşirea

acesteia, chiar in lipsa plangerii prealabile;

- procedura specială de urmărire şi judecare se aplică numai dacă persoana vătămată a introdus in termen de

24 de ore de la săvarşirea infracţiunii flagrante plangerea prealabilă la organul de urmărire penală. in acest

scop, persoana vătămată este chemată şi intrebată de organul de urmărire penală dacă inţelege să facă

plangere.

1.3. Procedura specială de urmărire şi de judecare a infracţiunilor flagrante

1.3.1. Urmărirea penală

- constatarea: organul de urmărire penală intocmeşte un proces-verbal, in care consemnează cele constatate

cu privire la infracţiunea flagrantă săvarşită; avand in vedere caracterul de urgenţă al efectuării actelor

procedurale, organele de cercetare penale pot incheia procese-verbale de constatare şi pentru infracţiuni

flagrante pentru care urmărire penală se efectuează in mod obligatoriu de către procuror; nu pot incheia

procese

verbale de constatare a infracţiunii flagrante organele de constatare prevăzute de art. 214 C.proc.pen.;

- procesul-verbal intocmit de organele de urmărire penală nu reprezintă actul de incepere a urmăririi penale

ci actul prin care organele de urmărire penală se sesizează din oficiu; pentru inceperea urmăririi penale este

necesar un act procesual distinct, respectiv rezoluţia organului de urmărire penală (ca regulă generală);

- in procesul-verbal de constatare se consemnează de asemenea declaraţiile făptuitorului şi ale celorlalte

persoane ascultate; procesul-verbal se citeşte făptuitorului, precum şi persoanelor care au fost ascultate,

cărora

li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu privire la acestea şi se semnează de

organul de urmărire pepală, de făptuitor şi de persoanele ascultate;

- după săvarşirea unei infracţiuni flagrante sau cvasiflagrante orice persoană are dreptul să-1 prindă pe

făptuitor şi să-1 conducă inaintea autorităţii; prinderea reprezintă o formă de privare de libertate permisă de

lege in cazul acestor infracţiuni, neputand fi asimilată cu reţinerea care se poate dispune numai după

inceperea

urmăririi penale;

- deşi legea prevede caracterul obligatoriu al reţinerii, această privare de libertate de drept este contrară

dispoziţiilor Convenţiei europene;

- la sesizarea organului de cercetare sau din oficiu, procurorul poate solicita judecătorului arestarea

invinuitului, care nu poate depăşi 10 zile;

- dacă procurorul apreciază că sunt suficiente dovezi pentru punerea in mişcare a acţiunii penale, dă

rechizitoriu prin care pune in mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea in judecată şi trimite dosarul

instanţei competente inainte de expirarea mandatului de arestare a invinuitului; în cazul în care este necesară

efectuarea in continuare de cercetări restituie cauza organului de cercetare penală;

- in cazul cand judecătorul a emis mandat de arestare a invinuitului şi procurorul a restituit cauza, organul de

cercetare este obligat să continue cercetarea şi să inainteze dosarul procurorului odată cu invinuitul, cel mai

tarziu in 3 zile de la arestarea acestuia; dacă nu s-a putut efectua complet cercetarea in acest termen,

continuarea

cercetării penale se face potrivit dispoziţiilor procedurii de drept comun;

- procurorul, primind dosarul, procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă in cel mult

2 zile de la primire, putand dispune: i) prin rechizitoriu, punerea in mişcare a acţiunii penale şi trimiterea in

judecată a inculpatului; ii) prin rezoluţie, scoaterea de sub urmărire sau incetarea urmăririi penale; iii) prin

ordonanţă,

restituirea dosarului la organul de cercetare penală pentru completarea sau refacerea urmăririi penale; in

acest caz refacerea sau completarea se face potrivit procedurii de drept comun.

1.3.2. Judecata

- competenţa de judecată este cea de drept de drept comun;

- preşedintele instanţei repartizează aleatoriu cauza, termenul stabilit neputand depăşi 5 zile de la data

primirii dosarului;

- martorii, inculpatul (liber) şi partea vătămată sunt aduşi cu mandat; inculpatul privat de libertate este adus

la judecata cauzei;

- participarea procurorului la judecată este obligatorie;

- judecata se desfăşoară cu respectarea principiilor publicităţii, oralităţii, nemij- Iocirii, contradictorialităţii,

fiind necesar să fie respectate toate garanţiile dreptului la apărare;

- la primul termen de judecată instanţa verifică in primul rand dacă sunt intrunite condiţiile pentru judecarea

cauzei potrivit regulilor procedurii speciale; in situaţia in care constată că nu sunt intrunite, judecata se va

desfăşura potrivit procedurii de drept comun;

- instanţa verifică legalitatea actului de sesizare, dă citire actului de sesizare, iar in cursul cercetării

judecătoreşti procedează la ascultarea inculpatului, martorilor prezenţi, precum şi a persoanei vătămate dacă

este de faţă;

- instanţa va examina şi acţiunea civilă numai dacă persoana vătămată este prezentă şi se constituie parte

civilă, iar pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amanarea judecăţii; dacă persoana vătămată este o

unitate

publică dintre cele prevăzute de art. 145 C.pen. ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate

de exerciţiu restransă, instanţa examinează acţiunea civilă chiar in lipsa acestora şi chiar dacă nu s-au

constituit

parte civilă, numai dacă soluţionarea acţiunii civile nu duce la amanarea cauzei; in cazul in care nu sunt

indeplinite condiţiile menţionate mai sus, acţiunea civilă nu poate fi alăturată acţiunii penale, putand fi

exercitată numai in faţa instanţei civile;

- instanţa poate dispune, din oficiu sau la cerere, administrarea de probe noi, dacă acestea sunt pertinente,

concludente şi utile, scop in care ia măsurile corespunzătoare pentru administrarea lor cu celeritate; in acest

scop instanţa poate apela la organele de poliţie;

- durata totală a amanării cauzei pentru administrarea de noi probe este de maximum 10 zile;

- instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la necesitatea menţinerii stării de arest, potrivit regulilor de drept

comun;

- după expirarea acestui termen, instanţa declară deschise dezbaterile, părţile şi procurorul trebuind să pună

concluzii avand in vedere probele administrate in cauză in cursul urmăririi penale şi al judecăţii pană in acel

moment; ordinea in care se dă cuvantul in dezbateri este cea prevăzută de dreptul comun;

- instanţa este obligată să se pronunţe asupra cauzei in aceeaşi zi in care s-au incheiat dezbaterile, sau cel

mai tarziu in următoarele 2 zile;

- inculpatul arestat preventiv sau privat de libertate in altă cauză este adus la pronunţare;

- hotărarea trebuie motivată in cel mult 24 de ore de la data pronunţării;

- in situaţia in care inculpatul a fost pus anterior in libertate, dacă instanţa dispune condamnarea acestuia la

pedeapsa inchisorii, poate dispune arestarea acestuia;

- termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare; dosarul cauzei se inaintează instanţei de

apel sau, după caz, instanţei de recurs in următoarele 24 de ore de la declararea apelului ori a recursului;

judecarea in apel şi in recurs se face de urgenţă;

Prevederile art. 465 şi urm. C.proc.pen. referitoare la cazurile in care trimiterea in judecată,

completarea cercetării penale sau judecata se face potrivit procedurii obişnuite sunt aplicabile şi

atunci cand prin dispoziţiile unei legi speciale se stabileşte că procedura de urmărire penală şi de

judecată pentru infracţiunile din acea lege este cea prevăzută pentru infracţiunile flagrante, cum sunt

dispoziţiile art. 40 alin. (2) din Legea nr. 535/2004. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6090 din

27.10.2005, www.legalis.ro)

% Considerentele instanţei de apel pe marginea aprecierii valabilităţii procesului-verbal de

constatare a infracţiunii flagrante, nu pot constitui obiectul unor verificări suplimentare din partea

organelor de urmărire penală. Procedura infracţiunii flagrante nu poate fi nici reluată, nici

completată, prin urmare este atributul exclusiv al instanţei de judecată să decidă asupra acestei

probe, decizie care trebuie să se bazeze pe o interpretare judicioasă a textelor de lege şi a ansamblului

materialului de urmărire penală (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 857 din 19.02.2003, www.legalis.ro)

Termenul de apel şi cel de recurs sunt de 3 zile de la pronunţare, conform art. 477 alin. (1)

C.proc.pen., numai dacă urmărirea şi judecata au fost efectuate potrivit procedurii speciale prevăzute

in art. 465 şi urm. din acelaşi cod. Dacă s-a urmat procedura de drept comun, termenele de apel şi de

recurs sunt cele prevăzute in art. 363 şi, respectiv, in art. 3853 C.proc.pen. (C.S.J., secţia penală,

decizia nr. 2079 din 26.09.1996, www.legalis.ro)

§2. Procedura în cauzele cu infractori minori

2.1. Reguli generale

- urmărirea şi judecarea (inclusiv in căile de atac) a infracţiunilor săvarşite de minori, precum şi punerea in

executare a hotărarilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii speciale, care se completează cu

dispoziţiile de drept comun; aplicarea acestei proceduri speciale are caracter obligatoriu-,

- procedura specială se aplică in cauzele in care invinuiţii sau inculpaţii sunt minori cu varsta cuprinsă intre

14 şi 18 ani; dacă invinuitul/inculpatul a devenit major in cursul urmăririi penale, regulile procedurale

speciale

nu mai sunt aplicabile; cu toate acestea, judecata (inclusiv in căile de atac) se va realiza potrivit procedurii

speciale in toate cazurile in care infractorul era minor la data săvarşirii infracţiunii, indiferent de varsta

acestuia

la data sesizării instanţei;

'i Dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 485 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală se

interpretează in sensul in care inculpatul minor la data săvarşirii faptei, a devenit major, indiferent de

momentul intervenirii majoratului, judecata va avea loc in şedinţă nepublică (I.C.C.J., Secţiile Unite,

decizia nr. 31/2008, www.legalis.ro)

2.2. Urmărirea penală potrivit procedurii speciale

- in cazul in care invinuitul/inculpatul are varsta intre 14 şi 16 ani, organele de urmărire penală, dacă

apreciază că este necesar pentru buna desfăşurare a procedurilor, pot dispune citarea pentru a participa la

ascultarea sau confruntarea minorului a Serviciului de Probaţiune de la domiciliul minorului, părinţiilor, iar

cand este cazul, a tutorului, curatorului sau persoanei in ingrijirea ori supravegherea căreia se află minorul;

citarea acestor persoane este obligatorie la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală; incălcarea

acestei obligaţii poate atrage nulitatea relativă a prezentării materialului de urmărire penală dacă se creează

o

vătămare drepturilor şi intereselor minorului care nu poate fi inlăturată altfel decat prin anularea actului;

neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea ori confruntarea minorului nu impiedică efectuarea

acelor

acte;

- asistenţa juridică a invinuitului/inculpatului minor este obligatorie-, lipsa apărătorului ales sau desemnat

din oficiu la efectuarea actelor de urmărire penală atrage nulitatea absolută a acestora;

- in cauzele cu invinuiţi/inculpaţi minori, procurorul care supraveghează sau, după caz, efectuează urmărirea

penală poate să solicite, atunci cand consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul

de

probaţiune de pe langă tribunalul in a cărui circumscripţie teritorială işi are locuinţa minorul; efectuarea

referatului de evaluare in cursul urmăririi penale este facultativă;

- pe langă aceste dispoziţii procedurale speciale, in cursul urmăririi penale se vor aplica celelalte reguli

procedurale de drept comun.

2.3. Judecata potrivit procedurii speciale

- cauzele avand ca obiect infracţiuni săvarşite de minori se judecă de complete specializate, compuse din

judecători anume desemnaţi; completul specializat păstrează cauza spre judecare şi face aplicarea

dispoziţiilor

procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă intre timp pe parcursul judecăţii inculpatul a implinit

varsta de 18 ani;

U

Participarea in completul de judecată la prima instanţă a altor judecători decat cei desemnaţi să

judece cauza privind inculpaţi minori este sancţionată cu nulitatea absolută conform art. 197 alin. (2)

C.proc.pen. privind compunerea instanţei, dacă inculpatul a fost minor la data săvarşirii faptei (C.S.J.,

secţia penală, decizia nr. 3068 din 15.12.1995, www.legalis.ro)

- inculpatul care a săvarşit infracţiunea in timpul cand era minor este judecat potrivit dispoziţiilor

procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă pe parcursul urmăririi penale, la momentul sesizării

instanţei sau in cursul judecăţii devine major;

- prin Legea nr. 202/2010 a fost abrogat alin. (1) al art. 484 care prevedea că .judecarea cauzei privind o

infracţiune săvarşită de un minor se face in prezenţa acestuia, cu excepţia cazului cand minorul s-a sustras de

la

judecată"; urmare a acestei modificări legislative in cauzele avand ca obiect infracţiuni săvarşite de minori,

se

vor aplica dispoziţiile procedurale generale referitoare prezenţa inculpatului;

- la judecarea cauzei se citează, in afară de părţi, Serviciul de probaţiune de pe langă tribunalul in a cărui

circumscripţie teritorială işi are locuinţa minorul, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul, persoana

in

ingrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată

necesară de către instanţă; aceste persoane au dreptul şi indatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să

prezinte propuneri in privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate; neprezentarea acestor persoane legal citate

nu

impiedică judecarea cauzei;

- şedinţa in care are loc judecarea infractorului minor nu este publică şi se desfăşoară separat de celelalte

şedinţe; la desfăşurarea judecăţii pot asista reprezentanţii serviciului de probaţiune de pe langă tribunalul in

a

cărui circumscripţie teritorială işi are locuinţa minorul, părinţii acestuia sau, după caz, tutorele, curatorul,

persoana in ingrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu

incuviinţarea instanţei; in cazul in care instanţa procedează la judecarea cauzei in şedinţă publică se poate

reţine nulitatea relativă a hotărarii pronunţate, in cazul in care prin incălcarea caracterului nepublic al

şedinţei

se produce o vătămare drepturilor procesuale ale părţilor care nu poate fi inlăturată altfel decat prin anularea

hotărarii;

in cazul in care infractorul minor este judecat in şedinţă publică, incălcandu- se prevederile art.

485 alin. (2) C.proc.pen., sancţiunea este nulitatea relativă, ce operează, potrivit art. 197 alin. (1) şi (4)

din acelaşi cod, numai atunci cand s-a adus o vătămare ce nu poate fi inlăturată decat prin anularea

actului şi nulitatea a fost invocată de parte pană la un anumit moment procesual; ea poate fi luată in

considerare şi din oficiu, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului şi justa

soluţionare a cauzei (C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2515 din 28.05.2003, www.legalis.ro)

- asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie;

- spre deosebire de faza de urmărire penală, in faza de judecată instanţa are obligaţia să dispună efectuarea

referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe langă tribunalul in a cărui circumscripţie işi are

locuinţa minorul, cu excepţia cazului in care referatul de evaluare a fost efectuat in cursul urmăririi penale,

cand

dispunerea referatului de către instanţă este facultativă;

- cand inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa după ce il ascultă poate dispune indepărtarea lui din

şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o influenţă negativă asupra

minorului;

- in situaţia in care in aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii minori şi alţii majori şi nu se

dispune disjungerea in vederea judecării separate a acestora, cauza se judecă de către un complet specializat

pentru minori, după procedura de drept comun, aplicand insă cu privire la inculpaţii minori dispoziţiile

procedurale speciale;

3 Atunci cand se judecă un major care a săvarşit infracţiunea cu participarea unui minor, instanţa se

compune din judecători anume desemnaţi potrivit legii (art. 483 C.proc.pen.) şi se judecă după

procedura obişnuită. Aceasta inseamnă că, in atare situaţie, judecata este publică, sub sancţiunea

nulităţii absolute prevăzute in art. 197 alin. (2) C.proc.pen. (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 6748

din 14.12.2004, www.legalis.ro)

2.4. Executarea măsurilor educative aplicate minorilor

2.4.1. Executarea mustrării

- mustrarea constă in dojenirea minorului, in arătarea pericolului social al faptei săvarşite, in sfatuirea

minorului să se poarte in aşa fel incat să dea dovadă de indreptare, atrăgandu-i-se totodată atenţia că dacă va

săvarşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă;

- mustrarea se execută de indată in şedinţa in care s-a pronunţat hotărarea; cand din orice imprejurare

măsura mustrării nu poate fi executată după pronunţare, se fixează un nou termen şi se dispune aducerea

minorului, citandu-se totodată părinţii ori, dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori persoana in ingrijirea

sau

supravegherea căreia se află minorul;

- luarea şi executarea sancţiunii mustrării presupun prezenţa minorului.

2.4.2. Punerea în executare a libertăţii supravegheate

- libertatea supravegheată este măsura educativă ce poate fi aplicată minorului care răspunde penal pentru

infracţiunea săvarşită şi nu a implinit varsta de 17 ani, constand in lăsarea in libertate a minorului pe o

perioadă

de un an sub supravegherea şi controlul educativ al părinţilor, al celui care 1-a adoptat sau al tutorelui; in

situaţia in care aceste persoane nu pot asigura in mod adecvat supravegherea, instanţa va dispune

incredinţarea

minorului unei alte persoane de incredere sau unei instituţii legal insărcinate cu supravegherea minorilor;

- cand instanţa a luat faţă de minor măsura libertăţii supravegheate aceasta se pune in executare chiar in

şedinţa in care este pronunţată, dacă minorul şi persoana sau reprezentantul instituţiei sau unităţii speciale

căreia i s-a incredinţat supravegherea sunt de faţă; in cazul in care punerea in executare nu se poate face in

aceeaşi şedinţă, se fixează un termen pentru cand se dispune aducerea minorului şi chemarea acestor

persoane;

- termenul fix de un an pe care se dispune libertatea supravegheată curge de la data punerii in executare a

măsurii educative;

- revocarea libertăţii supravegheate se poate dispune de instanţa de judecată care a dispus măsura educativă

şi constă in revenirea asupra libertăţii supravegheate, dacă inăuntrul termenului de un an pentru care s-a

dispus

sancţiunea, minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele, ori

săvarşeşte o

faptă prevăzută de legea penală; in cazul in care noua faptă săvarşită constituie infracţiune, revocarea se

poate

dispune de instanţa care judecă această infracţiune; după revocare instanţa de judecată dispune fie internarea

minorului intr-un centru de reeducare, fie aplicarea unei pedepse, dacă fapta săvarşită constituie infracţiune.

2.4.3. Internarea minorului într-un centru de reeducare

- este măsura educativă privativă de libertate ce se dispune ca sancţiune penală faţă de minorul care a

săvarşit o infracţiune, dacă celelalte măsuri educative sunt neindestulătoare; această măsură educativă poate

fi

dispusă şi in cazul in care s-a dispus revocarea libertăţii supravegheate;

- in cazul in care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării intr-un centru de reeducare, instanţa

poate dispune, prin aceeaşi hotărare, punerea in executare de indată a măsurii luate;

- punerea in executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărarea prin care s-a luat această măsură

organului de poliţie de la locul unde se află minorul. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea acestuia,

putand pătrunde in domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără invoirea acesteia, precum şi in sediul unei

persoane juridice fără invoirea reprezentantului legal al acesteia; dacă persoana faţă de care s-a luat măsura

educativă a internării intr-un centru de reeducare nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un

proces-verbal şi ia măsuri pentru darea in urmărire, precum şi pentru darea in consemn la punctele de trecere

a

frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului de reeducare in care se va face internarea;

- copia de pe hotărare se predă centrului de reeducare in care minorul este internat; centrul de reeducare

comunică instanţei efectuarea internării;

- liberarea minorului dintr-un centru de reeducare inainte de a deveni major, revocarea liberării inainte de a

deveni major, precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării intr-un centru de reeducare se dispun din

oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care 1-a judecat in primă instanţă pe minor.

2.4.4. Internarea într-un institut medical-educativ

- este măsura educativă ce se poate lua faţă de infractorul minor care, din cauza stării sale fizice sau psihice,

are nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie;

- in cazul in care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării intr-un institut medical-educativ,

instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărare, punerea in executare de indată a măsurii luate; in vederea

punerii

in executare a măsurii internării intr-un institut medical-educativ se comunică direcţiei sanitare din judeţul

pe

teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura, o copie a dispozitivului hotărarii precum şi a

raportului de expertiză medico-legală;

- măsura nu are o durată determinată, dar in principiu trebuie să inceteze la implinirea varstei de 18 ani;

judecătoria sau tribunalul care a judecat cauza in prima instanţă poate totuşi prelungi internarea după

majorat,

cu cel mult 2 ani, dacă această măsură este necesară pentru realizarea scopului urmărit;

- măsura internării intr-un institut medical-educativ trebuie să fie ridicată de indată ce a dispărut cauza care

a impus luarea acesteia; competenţa de a dispune asupra ridicării măsurii educative aparţine judecătoriei sau

tribunalului care a judecat cauza in prima instanţă;

- in situaţia in care judecătoria sau tribunalul care a judecat cauza in prima instanţă constată că a dispărut

cauza privind starea fizică sau psihică, insă minorul nu a dat dovezi de indreptare, va inlocui măsura

internării

intr-un institut medical- educativ cu cea a internării intr-un centru de reeducare;

- internarea in institutul medical-educativ poate fi revocată de judecătoria sau tribunalul care a judecat

cauza in prima instanţă dacă pe durata internării minorul săvarşeşte din nou o infracţiune şi instanţa

apreciază

că este necesară aplicarea pedepsei inchisorii; totodată instanţa poate aplica măsura de siguranţă a obligării

la

tratament medical sau internarea medicală, tratamentul medical efectuandu-se in regim de detenţie.

2.4.5. Amânarea sau întreruperea executării măsurii educative a internării într-un centru de

reeducare

- executarea măsurii educative a internării intr-un centru de reeducare poate fi amanată sau intreruptă de

instanţa de executare in cazurile şi in condiţiile prevăzute in art. 453 şi art. 455.

§3. Procedura reabilitării judecătoreşti 3.1. Condiţii

- reabilitarea judecătorească poate fi dispusă de instanţa de judecată dacă sunt indeplinite condiţiile strict şi

limitativ prevăzute de lege, respectiv:

i) să se fi implinit termenul de reabilitare prevăzut de lege;

- termenul de reabilitare judecătorească curge de la data la care pedeapsa principală (inchisoarea sau

amenda) este executată sau considerată executată (de pildă, de la data actului de graţiere postcondamnatorie

in

cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă);

- perioada in care executarea pedepsei a fost intreruptă nu intră in calculul termenului de reabilitare

judecătorească;

- in situaţia in care o persoană a suferit mai multe condamnări, termenul de reabilitare judecătorească se

stabileşte in funcţie de pedeapsa cea mai grea şi curge de la data la care ultima pedeapsă este executată sau

considerată ca executată;

- procurorul general al Parchetului de pe langă inalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune, in cazuri

excepţionale, reducerea termenelor de reabilitare judecătorească;

ii) persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare în termenul de reabilitare;

- această condiţie e indeplinită şi in cazul in care pentru infracţiunea nou săvarşită a intervenit amnistia

antecondamnatorie (comportamentul infracţional va fi avut in vedere la aprecierea condiţiei bunei conduite).

iii) persoana condamnată să aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste,

precum şi în cazul când are vârsta de a fi pensionată sau este incapabilă de muncă;

iv) persoana condamnată să fi avut o bună conduită;

Pentru a aprecia asupra bunei conduite a condamnatului care doreşte obţinerea reabilitării

judecătoreşti, instanţa trebuie să aibă in vedere comportamentul acestuia pe toată perioada de timp

prevăzută de art. 135 C.pen., la toate locurile de muncă unde a lucrat, precum şi in afara acestora

(Trib. Suprem, decizia de indrumare nr. 8/1969, in R.R.D. nr. 9/1969, p. 115).

v) persoana condamnată să fi achitat in intregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata

cărora a fost obligat, afară de cazul cand partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau cand instanţa constată

că

cel condamnat şi-a indeplinit in mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărarea de

condamnare; in cazul in care nu este indeplinită această obligaţie instanţa poate dispune reabilitarea, dacă

neexecutarea sa nu se datorează relei-voinţe a condamnatului;

- dacă pentru una/unele dintre condamnările suferite de o persoană sunt incidente dispoziţiile referitoare la

reabilitarea de drept, iar pentru alta/altele cele referitoare la reabilitarea judecătorească, reabilitarea se va

dispune numai pe cale judecătorească pentru toate condamnările suferite.

3.2. Cererea de reabilitare judecătorească

- condamnatul poate formula cerere prin care să solicite reabilitarea judecătorească la instanţa care a

judecat in primă instanţă cauza in care s-a pronunţat condamnarea sau la instanţa corespunzătoare in grad in

a

cărei rază teritorială se află domiciliul (nu reşedinţa) condamnatului; in cazul in care de la data condamnării

pană la momentul implinirii termenul de reabilitare judecătorească au intervenit modificări legislative in

competenţa instanţelor, cererea de reabilitare va fi introdusă la instanţa căreia la momentul formulării cererii

ii

revine competenţa să judece in primă instanţă infracţiunea pentru care a fost dispusă condamnarea;

V\ ţ

In conformitate cu dispoziţiile art. 494 C.proc.pen., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr.

LXXXIII (83) din 10 decembrie 2007 a Secţiilor Unite ale inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - potrivit

căreia, in caz de modificare a normelor de competenţă, cererea de reabilitare va fi soluţionată de

instanţa competentă să judece cauza in primă instanţă, potrivit legii in vigoare la momentul

introducerii cererii - instanţa civilă in a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul, competentă să

judece in primă instanţă cauza la momentul introducerii cererii, este instanţa competentă să

soluţioneze cererea de reabilitare a condamnatului care nu are calitatea de militar, chiar dacă

instanţa ce a judecat in primă instanţă cauza in care s-a pronunţat condamnarea este o instanţă

militară (I.C.C.J., secţia penală, incheierea nr. 1555 din 5 octombrie 2009, www.legalis.ro)

- persoana condamnată poate formula cerere de constatare a intervenţiei reabilitării de drept la instanţa

care a judecat in primă instanţă cauza in care s-a pronunţat condamnarea sau la instanţa corespunzătoare in

grad

in a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul;

- cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de

rudele apropiate şi trebuie să cuprindă: a) adresa condamnatului, iar cand cererea este făcută de altă

persoană,

adresa acesteia; b) condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea

condamnare; c) localităţile unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la

executarea pedepsei şi pană la introducerea cererii, iar in cazul cand executarea pedepsei a fost prescrisă, de

la

data rămanerii definitive a hotărarii şi pană la introducerea cererii; d) temeiurile cererii; e) indicaţii utile

pentru

identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea cererii;

- la cererea de reabilitare se anexează actele din care reiese că sunt indeplinite condiţiile reabilitării;

Dacă cererea de reabilitare judecătorească priveşte mai multe pedepse, ea trebuie rezolvată

integral de către aceeaşi instanţă, nefiind posibil ca un condamnat să fie in acelaşi timp reabilitat şi

nereabilitat, iar dacă pedepsele au fost aplicate de către instanţe de grad diferit, competentă să

soluţioneze o astfel de cerere este instanţa superioară in grad (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr.

4725/1969, in R.R.D. nr. 5/1970, p. 170).

3.3. Procedura de soluţionare

- cererea de reabilitare judecătorească se repartizează aleatoriu unuia dintre completele instanţei;

- preşedintele completului dispune citarea petentului, ataşarea dosarului in care se găseşte hotărarea de

condamnare şi solicită o copie de pe fişa cu antecedente penale ale condamnatului;

- la primul termen de judecată instanţa il intreabă pe petent sau pe procuror dacă mai au cereri de formulat

sau probe de administrat in legătură cu condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării; cand din

materialul aflat la dosar sau din cererile formulate nu rezultă date suficiente cu privire la indeplinirea

condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către petent, iar dacă consideră

necesar,

cere de la organele competente relaţii cu privire la comportarea acelui condamnat;

- in situaţia in care condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu

putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind imprejurările, poate dispune

reabilitarea sau poate să acorde, in vederea soluţionării cererii, un termen de maximum 6 luni pentru a achita

in

intregime sau in parte suma datorată; in caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată,

in

vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi; drepturile acordate părţii civile prin hotărarea de

condamnare nu se modifică prin hotărarea dată asupra reabilitării;

- in cazul in care persoana condamnată decedează după depunerea cererii la instanţă şi inainte de

soluţionarea cererii, soţul sau rudele apropiate ale acesteia pot continua procedura de reabilitare;

- dacă inainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă in mişcare acţiunea penală pentru o altă

infracţiune săvarşită de condamnat, examinarea cererii se suspendă pană la soluţionarea definitivă a cauzei

privitoare la noua invinuire;

- in situaţia in care petentul şi procurorul nu mai au cereri de formulat sau probe de administrat, instanţa dă

cuvantul in dezbaterea cererii de reabilitare; mai intai va pune concluzii petentul, iar apoi procurorul;

- după deliberare instanţa poate dispune prin sentinţă:

i) admiterea cererii şi dispunerea reabilitării judecătoreşti;

ii) respingerea cererii de reabilitare: 1. ca prematură, cand a fost introdusă inainte de termenul legal; o

nouă cerere poate fi introdusă după momentul implinirii termenului de reabilitare judecătorească; 2. pentru

neindeplinirea condiţiilor de formă ale cererii in cazul in care cererea nu cuprindea adresa petentului iar

acesta

nu s-a prezentat in faţa instanţei, precum şi atunci cand lipsesc alte menţiuni obligatorii, iar petentul nu a

completat cererea la prima infăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat in vederea completării; o nouă cerere

de

reabilitare poate fi formulată oricand; 3. ca neintemeiată dacă nu sunt indeplinite condiţiile prevăzute de

lege;

in situaţia in care instanţa de judecată a respins cererea de reabilitare judecătorească ca neintemeiată,

petentul

condamnat nu poate formula o nouă cerere decat după trecerea unui termen de 3 ani, in cazul condamnării la

pedeapsa inchisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani, in cazul condamnării la pedeapsa inchisorii

mai mare de 5 ani, respectiv după un an in celelalte cazuri; aceste termene se calculează de la data

respingerii

cererii;

- sentinţa pronunţată de prima instanţă poate fi atacată numai cu recurs;

- după rămanerea definitivă a hotărarii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe

hotărarea prin care s-a pronunţat condamnarea pentru care s-a admis reabilitarea.

Potrivit art. 2 alin. (2) C.proc.pen., actele desfăşurării procesului penal se indeplinesc din oficiu,

afară de cazul cand prin lege se dispune altfel. Legiuitorul a consacrat, totodată, prin art. 4 din

acelaşi cod, rolul activ, ca regulă de bază după care trebuie să se conducă organele judecătoreşti

penale in vederea aflării adevărului, intre cele două principii existand o stransă legătură. Cum

dispoziţiile Codului de procedură penală, sunt de strictă interpretare, rezultă că, in cazul reabilitării,

legiuitorul nu a prevăzut instituţia renunţării la judecarea cauzei, situaţie in care, conform principiilor

enunţate mai sus, prima instanţă avea obligaţia să verifice, din oficiu, indeplinirea condiţiilor

prevăzute de lege, urmand ca in funcţie de aceasta să dispună admiterea ori respingerea cererii

(C.S.J., secţia penală, decizia nr. 2007 din 17.04.2003, www.legalis.ro)

3.4. Anularea reabilitării

- este o măsură ce se dispune de instanţa de judecată cand, ulterior acordării reabilitării judecătoreşti se

descoperă că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la

respingerea cererii de reabilitare;

- nu se aplică in ceea ce priveşte reabilitarea de drept;

- se dispune, la cererea procurorului, de instanţa care a judecat in primă instanţă cauza in care s-a pronunţat

condamnarea sau la instanţa corespunzătoare in grad in a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul

competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti;

- procedura prevăzută de lege pentru soluţionarea cererii de reabilitare se aplică in mod corespunzător şi

pentru soluţionarea cererii de anulare.

§4. Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept

- atat Constituţia Romaniei, in art. 52 alin. (3)I, cat şi Codul de procedură penală, in art. 504-507, prevăd

posibilitatea de a intenta o acţiune civilă in despăgubiri impotriva statului roman in cazul privării ori

restrangerii

de libertate in mod nelegal sau al condamnării pe nedrept.

4.1. Repararea pagubei în cazul privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal sau nejustifîcat

- persoana privată de libertate sau a cărei libertate a fost restransă are dreptul la repararea prejudiciului

material sau moral cauzat dacă sunt intrunite cumulativ următoarele condiţii:

i) privarea sau restrangerea libertăţii a avut un caracter nelegal sau nejustificat;

- este necesar ca măsura preventivă in cauză (reţinerea, arestarea preventivă a invinuitului sau inculpatului

sau obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara) sau măsura de siguranţă a internării provizorii să fi fost

dispusă

cu incălcarea dispoziţiilor legale prevăzute fie de Codul de procedură penală, fie de Convenţia europeană;

- şi in situaţia in care privarea de libertate a fost legală, dar nejustificată, se poate angaja răspunderea

statului, intrucat numai caracterul nejustificat al măsurii poate fi stabilit prin insăşi hotărarea judecătorească

de

achitare sau de incetare a procesului penal;

ii) caracterul nelegal sau nejustificat să fi fost stabilit prin act al procurorului sau hotărare definitivă a

instanţei;

- actele procurorului enumerate de lege sunt: ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate (reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara), ordonanţa procurorului de

scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale dispusă in temeiul art. 11 pct. 1 lit. c)

C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) (amnistie sau prescripţie) sau j) (autoritate de lucru judecat)

C.proc.pen.; hotărarea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate (arestare

preventivă a

invinuitului sau inculpatului, obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara) sau hotărarea definitivă de achitare

ori

de incetare a procesului penal pe temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) C.proc.pen. raportat la art. 10 alin. (1) lit. g)

(amnistie sau prescripţie) sau j) (autoritate de lucru judecat) C.proc.pen.

iii) persoana privată de libertate sau a cărei libertate a fost restransă să nu fi contribuit la dispunerea in mod

nelegal a măsurii vătămătoare;

- potrivit art. 96 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicatăII,

nu este indreptăţită la repararea pagubei persoana care, in cursul procesului, a contribuit in orice mod la

săvarşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror;

- reglementarea acestei condiţii reprezintă o aplicabilitate a principiului nemo auditor propriam

turpitudinem allegans (nimănui nu ii este permis să se prevaleze de propria incorectitudine pentru a obţine

protecţia judiciară a unui drept), ce inlătură dreptul la despăgubiri al persoanei care a contribuit in orice mod

la

privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal.

4.2. Acordarea de despăgubiri în cazul condamnării pe nedrept

- pentru acordarea de despăgubiri in cazul persoanei condamnate pe nedrept trebuie indeplinite in mod

cumulativ următoarele condiţii:

i) existenţa unei hotărari definitive de condamnare;

- hotărarea judecătorească in cauză trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat şi să stabilească

existenţa infracţiunii, săvarşirea acesteia cu vinovăţie de către o persoană fizică sau juridică şi să se dispună

condamnarea acesteia fie la pedeapsa inchisorii, fie la pedeapsa amenzii in cazul persoanelor fizice sau la

pedeapsa amenzii in cazul persoanelor juridice;

I Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin

erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită in condiţiile legii şi nu inlătură răspunderea magistraţilor

care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

II M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

- nu prezintă importanţă, sub acest aspect, dacă pedeapsa inchisorii a fost dispusă cu executarea in regim de

detenţie sau s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea sub supraveghere a

executării pedepsei sau executarea acesteia la locul de muncă;

- de asemenea, nu prezintă importanţă pentru existenţa dreptului dacă pedeapsa inchisorii a fost pusă in

executare sau nu.

ii) hotărarea de condamnare definitivă a fost desfiinţată sau anulată;

- hotărarea de condamnare definitivă poate fi anulată pe calea contestaţiei in anulare, pe calea revizuirii, ori

in cazul rejudecării persoanelor condamnate in lipsă;

iii) in urma rejudecării s-a pronunţat o hotărare de achitare definitivă;

- dreptul la despăgubiri ia naştere numai in cazul in care după anularea sau desfiinţarea hotărarii de

condamnare definitivă, instanţele pronunţă in urma rejudecării o hotărare de achitare definitivă, intemeiată

pe

oricare din cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a)-e) C.proc.pen.

iv) persoana condamnată de nedrept nu a contribuit la comiterea erorii judiciare.

- reglementarea acestei condiţii reprezintă o aplicabilitate a principiului nemo auditur propiam

turpitudinem allegans, ce inlătură dreptul la despăgubiri al persoanei care a contribuit in orice mod la

comiterea

erorii judiciare.

4.3. Felul, întinderea reparaţiei şi acţiunea pentru repararea pagubei

- in cazul constatării existenţei unei condamnări pe nedrept sau a privării ori restrangerii de libertate in mod

nelegal sau nejustificat, persoana prejudiciată are dreptul să solicite repararea prejudiciului material sau

moral

de către statul roman, reprezentat prin Ministerul de Finanţe, pe calea unei acţiuni civile in răspundere

delictuală;

Dispoziţiile art. 998-999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru

antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Reglementarea legală, ce stabileşte in ce

constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C.proc.pen.

raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţia Romaniei, care statuează că statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă,

limitată insă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvarşite in procesele penale. De

asemenea, dispoziţiile art. 504 alin. (1) C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate

de art. 998-999 C.civ., această interpretare putand conduce la ideea că statul, prin Ministerul

Finanţelor Publice, are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie in care normele legale care

reglementează răspunderea statului in alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile

consacrate de art. 998-999 C.civ. sunt general aplicabile (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate

intelectuală, decizia nr. 422/2006, www.legalis.ro)

" Prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la

persoană la persoană, in funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz. Nici argumentul potrivit

căruia persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral poate determina intinderea acestuia nu poate

fi primit, deoarece, dacă ar fi aşa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsată doar la aprecierea

subiectivă a persoanei interesate. De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici

prin aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfăşura activităţi sau de a continua activităţi care

erau in curs la momentul lipsirii de libertate. De aceea, nici Curtea Europeană, atunci cand acordă

despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă in echitate (I.C.C.J.,

secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8801 din 28 octombrie 2009, www.legalis.ro)

- se acordă despăgubiri atat pentru prejudiciul efectiv (damnum emergens), cat şi pentru beneficiul

nerealizat (lucrum cessans)\ reparaţia poate consta fie in plata unei sume de bani, fie in constituirea unei

rente

viagere, ţinandu-se seama de condiţiile celui indreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, fie

in

obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restransă să fie incredinţat

unui institut de asistenţă socială şi medicală;

- la stabilirea intinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrangerii de libertate

suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau

a

cărui libertate a fost restransă; persoanelor indreptăţite la repararea pagubei, care inainte de privarea de

libertate

erau incadrate in muncă, li se calculează la vechimea in muncă stabilită potrivit legii şi timpul cat au fost

private

de libertate;

- calitate procesuală activă in acţiunea in repararea pagubei intemeiată pe dispoziţiile art. 504 C.proc.pen.

are persoana condamnată pe nedrept sau privată de libertate sau a cărei libertate a fost restransă in mod

nelegal;

după moartea acesteia, acţiunea poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau in

intreţinerea

sa la momentul decesului, care dobandesc astfel calitate procesuală activă;

- calitate procesuală pasivă in acţiunea in repararea pagubei are numai statul roman, reprezentat prin

Ministerul Finanţelor Publice;

- persoana prejudiciată nu poate chema in judecată alături de stat şi pe magistratul sau magistraţii care au

pronunţat hotărarile judecătoreşti prin care s-a dispus condamnarea pe nedrept sau privarea sau restrangerea

libertăţii in mod nelegal;

- acţiunea poate fi introdusă intr-un termen de prescripţie de 18 luni, calculat „de la data rămanerii

definitive" a ordonanţei procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, a ordonanţei

procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută in

art.

10 alin. (1) lit. g), amnistie sau prescripţie, ori lit. j), autoritate de lucru judecat, a hotărarii instanţei de

revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate sau a hotărarii instanţei de achitare, de incetare a procesului

penal

pentru cauza prevăzută in art. 10 alin. (1) lit. g), amnistie sau prescripţie, sau lit. j), autoritate de lucru

judecat;

avand in vedere că ordonanţele procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de incetare a urmăririi

penale pot fi atacate cu plangere in faţa instanţei de către persoana vătămată sau de orice persoană interesată

in

condiţiile art. 2781 C.proc.pen., considerăm că prin noţiunea de „data rămanerii definitive a ordonanţelor

procurorului" trebuie avută in vedere fie data expirării termenului de 20 de zile in care se poate formula

plangere la procurorul ierarhic superior in temeiul art. 278

C.proc.pen. sau la judecător in baza art. 2781 C.proc.pen., fie data rămanerii definitive a hotărarilor

judecătoreşti

prin care a fost respinsă plangerea formulată impotriva soluţiilor de netrimitere in judecată;

- competenţa materială de a soluţiona cauza in primă instanţă aparţine tribunalului in a cărui circumscripţie

domiciliază persoana prejudiciată;

- acţiunea in repararea prejudiciului este scutită de taxa judiciară de timbru.

GRILE

Notă:

1. Fiecare grilă are unu sau maximum două răspunsuri corecte. Nu pot fi corecte toate cele trei

variante de răspuns;

2. La elaborarea grilelor au fost avute în vedere şi unele modificări aduse Codului de procedură

penală prin Legea nr. 202/2010.

1. Numai după începerea procesului penal:

a. pot fi efectuate acte de investigatorii sub acoperire;

b. se poate efectua o percheziţie a unui vehicul;

c. se poate realiza o percheziţie informatică.

2. Urmărirea penală are:

a. două etape procesuale;

b. două faze procesuale;

c. trei etape procesuale.

3. Principiul oficialităţii:

a. nu cunoaşte alte excepţii, decat cazurile de disponibilitate;

b. poate fi limitat, prin reglementare expresă de către legiuitor a unor excepţii, care au caracter relativ;

c. funcţionează pe deplin in cazul urmăririi penale a unei infracţiuni pentru care legea penală romană se

aplică in baza principiului realităţii.

4. Constituie limite ale principiului aflării adevărului:

a. descoperirea unei cauze speciale de nepedepsire după inceperea urmăririi penale;

b. aplicarea principiului non reformatio in peius cu ocazia judecării unei căi de atac;

c. neexercitarea rolului activ de către instanţă.

5. Prezumţia de nevinovăţie:

a. poate constitui o regulă de probă;

b. este, in esenţă, o prezumţie absolută;

c. poate fi incălcată şi prin comportamentul reprezentanţilor unor organe nejudiciare.

6. în cazul în care inculpatul, cetăţean străin care nu vorbeşte limba română, a fost asistat în faţa

instanţei de un interpret cheltuielile judiciare reprezentând onorariului interpretului:

a. vor fi suportate de către stat, numai in cazul in care s-a dispus achitarea inculpatului;

b. vor fi suportate de inculpat in caz de condamnare;

c. nu vor fi, in niciun caz, suportate de partea vătămată.

7. în situaţia în care partea vătămată este surdo-mut şi în faţa instanţei îşi manifestă voinţa de a

retrage plângerea prealabilă se va reţine:

a. intotdeauna nulitatea relativă a retragerii plangerii prealabile, dacă nu a existat interpret numit in cauză

pentru aceasta;

b. valabilitatea retragerii plangerii prealabile dacă a fost efectuată prin inscris depus la dosar, chiar şi in

absenţa unui interpret;

c. nulitatea absolută a retragerii plangerii prealabile, dacă nu a existat interpret numit in cauză pentru

aceasta.

8. Temeiul acţiunii penale îl constituie:

a. incălcarea dispoziţiei normei de incriminare;

b. fapta concretă săvarşită;

c. tragerea la răspundere penală a infractorului.

9. în cazul în care în urma unui accident auto persoana vătămată corporal decedează moştenitorii

acesteia:

a. se pot constitui parte civilă in procesul penal in numele persoanei vătămate;

b. pot renunţa la pretenţiile civile, instanţa urmand intotdeauna să ia act de manifestarea acestora de voinţă;

c. pot transmite altei persoane dreptul la despăgubiri.

10. Partea responsabilă civilmente:

a. nu poate fi introdusă in procesul penal niciodată la cererea inculpatului;

b. poate fi introdusă in procesul penal la cererea părţii civile, şi după citirea actului de sesizare, dacă este de

acord;

c. nu poate fi niciodată introdusă in procesul penal din oficiu.

11. în cazul în care comitentul este introdus în procesul penal în calitate de parte responsabilă

civilmente, pentru a răspunde pentru prejudiciul creat de infracţiunea comisă de prepusul său:

a. se poate constitui parte civilă prin formularea unei acţiuni in regres impotriva inculpatului (prepus);

b. are in ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpate;

c. poate solicita introducerea in cauză şi a altei persoane responsabile civilmente.

12. Punerea în mişcare a acţiunii penale:

a. poate fi dispusă odată cu inceperea urmăririi penale, prin ordonanţă;

b. nu mai este necesară in cazul in care după arestarea inculpatului, cercetarea penală este extinsă de

procuror cu privire la alte fapte săvarşite de inculpat in legătură cu cea pentru care a fost arestat;

c. nu poate fi dispusă, in nici un caz, in situaţia in care cauza se află in faţa instanţei de apel.

13.Acţiunea penală:

a. poate fi pusă in mişcare după prezentarea materialului de urmărire penală, şi inainte de intocmirea

rechizitoriului;

b. nu poate fi pusă in mişcare de judecătorul care soluţionează o plangere impotriva unei soluţii de

netrimitere in judecată;

c. nu poate fi pusă niciodată in mişcare in mod legal de instanţă, după sesizarea acesteia prin rechizitoriu.

14. Cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. (1) lit a) C.proc.pen.,

„fapta nu există":

a. se va reţine in caz de dubiu cu privire la săvarşirea unei infracţiuni;

b. nu se poate reţine pentru dispunerea clasării;

c. nu impiedică formularea unei cereri de chemare in judecată in faţa instanţei civile.

15. In cazul în care instanţa a reţinut că inculpatul a lovit din culpă partea vătămată/civilă,

producându-i leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare 10-12 zile de îngrijiri

medicale va dispune:

a. poate dispune obligarea inculpatului la plata de despăgubiri părţii civile;

b. va dispune achitarea inculpatului in baza art. 10 lit. d) C.proc. pen.;

c. va dispune achitarea inculpatului in baza art. 10 Ut. b) C.proc. pen.

16. în cazul intervenţiei graţierii antecondamnatorii a unei fapte organele de urmărire penală:

a. pot incepe urmărirea penală impotriva infractorului;

b. pot pune in mişcare acţiunea penală impotriva infractorului;

c. nu pot dispune trimiterea in judecată a infractorului.

17. Dreptul la opţiune în materia exercitării acţiunii civile:

a. nu este limitat in cazul in care persoana prejudiciată prin infracţiune este o autoritate publică;

b. este Umitat in cazul in care judecata se desfăşoară după regulile procedurii flagrante, iar persoana

vătămată nu se prezintă in faţa instanţei;

c. are caracter definitiv in cazul părţilor vătămate minore.

18. Dacă persoana prejudiciată prin infracţiune a formulat cerere de chemare în judecată a

infractorului în faţa instanţei civile, poate părăsi calea civilă:

a. intotdeauna atunci cand judecata in faţa instanţei penale a fost reluată după suspendare;

b. ori de cate ori urmărirea penală a fost redeschisă după dispunerea incetării urmăririi penale;

c. cand acţiunea penală a fost pusă in mişcare după ce persoana prejudiciată a inregistrat cererea de

chemare in judecată la instanţa civilă.

19. în cazul în care alături de participanţii la săvârşirea unei infracţiuni a fost trimis în judecată şi

favorizatorul:

a. partea vătămată se poate constitui parte civilă impotriva favorizatorului numai in cazul favorizării reale;

b. partea vătămată se poate constitui parte civilă impotriva favorizatorului in cazul favorizării reale;

c. favorizatorul care a ajutat pe participanţii la infracţiune pentru asigurarea folosului infracţiunii răspunde

solidar cu aceştia numai in limitele folosului obţinut.

20. Clasarea se poate dispune după începerea urmăririi penale in rem, în cazul în care nu există

învinuit în cauză, dacă se constată că:

a. există o cauză care inlătură caracterul penal al faptei;

b. nu se poate reţine tipicitatea subiectivă a faptei;

c. amnistia.

21. Persoana vătămată care a ales să se constituie parte civilă în cadrul procesului penal poate părăsi

această cale, adresându-se instanţei civile:

a. in toate cazurile in care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penale;

b. in toate cazurile in care procurorul a dispus incetarea procesului penal;

c. in cazul in care instanţa dispune incetarea procesului penal ca urmare a impăcării părţilor.

22. Atrage sancţiunea nulităţii absolute:

a. incălcarea competenţei teritoriale a instanţei, atunci cand aceasta este prevăzută expres de lege;

b. incălcarea competenţei funcţionale a instanţei;

c. incălcarea competenţei materiale a organelor de cercetare penală.

23. Pierderea, după săvârşirea infracţiunii, a calităţii care atrăgea competenţa personală:

a. determină modificarea competenţei personale a instanţei;

b. nu determină modificarea competenţei personale a parchetului dacă fapta are legătură cu atribuţiile de

serviciu ale făptuitorului;

c. determină modificarea competenţei personale a instanţei care judecă apelul declarat impotriva hotărarii

primei instanţe;

24. Competenţa personală de a judeca infracţiunile săvârşite de procurorii militari pe Ia parchetul

de pe lângă Curtea Militară de Apel aparţine:

a. inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

b. Curţii Militare de Apel;

c. Curţii de apel.

25. în cazul când făptuitorul a fost prins în raza teritorială a unei alte instanţe decât aceea unde a fost

săvârşită infracţiunea, iar urmărirea penală s-a efectuat de organele de cercetare de care aparţine,

teritorial, locul unde făptuitorul a fost prins, competentă să judece cauza este:

a. instanţa in raza căreia s-a efectuat urmărirea penală;

b. instanţa in a cărei rază teritorială a fost săvarşită infracţiunea;

c. intotdeauna instanţa mai intai sesizată.

26. în cazul în care în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale infractorul cetăţean străin, care nu are

domiciliul şi nici nu locuieşte în România, sustrage bunuri din domiciliul părţii vătămate cetăţean

român

situat în Giurgiu precum şi din casa de vacanţă a acesteia situată în Balcic (Bulgaria), fiind prins apoi

în

timp ce se plimba prin Bucureşti de procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria

sectorului

1 Bucureşti care au efectuat urmărirea penală pentru ambele acte ale infracţiunii continuate,

competenţa

de a judeca cauza aparţine:

a. Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti;

b. Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti;

c. Judecătoriei Giurgiu.

27. în cazul în care procurorul din cadrul parchetului de pe lângă tribunal care efectuează urmărirea

penală sub aspectul săvârşirii de către inculpat a unei infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale

în

vederea săvârşirii unei infracţiuni de înşelăciune care a produs consecinţe deosebit de grave, dispune

disjungerea efectuării urmării penale pentru infracţiunea de înşelăciune şi crearea unui nou dosar:

a. trebuie să trimită cauza parchetului de pe langă judecătorie pentru continuarea efectuării urmăririi penale

pentru infracţiunea de fals;

b. competenţa de efectuare a urmăririi penale pentru infracţiunea de fals rămane dobandită parchetului de pe

langă tribunal care poate continua efectuarea urmăririi penale şi pentru această infracţiune;

c. poate trimite cauza parchetului de pe langă judecătorie pentru continuarea efectuării urmăririi penale

pentru infracţiunea de fals.

28. Se va reţine existenţa unui caz de indivizibilitate în situaţia:

a. concursului real de infracţiuni cu conexitate etiologică;

b. concursului real de infracţiuni cu conexitate consecvenţională;

c. concursului ideal.

29. Prorogarea de competenţă în situaţia reţinerii existenţei unui caz de conexitate:

a. va opera atunci cand toate cauzele se află in faza de urmărire penală, dar numai dacă toate parchetele sunt

egale in grad;

b. nu operează in situaţia in care toate cauzele se află in faţa unor instanţe de apel, chiar egale in grad;

c. va opera cand toate cauzele se află in etapa procesuală a judecăţii in primă instanţă, insă unele dintre

acestea provin din trimiteri spre rejudecare din căile de atac.

30. Reunirea cauzelor este obligatorie:

a. in situaţia in care infracţiunile aflate in concurs real cu conexitate consecven- ţională sunt judecate in

cauze diferite;

b. in cazul in care intr-un dosar se efectuează urmărirea penală pentru săvarşirea infracţiunii de furt, iar in

altul pentru ultrajul comis impotriva unui poliţist care a incercat să il prindă pe infractor după comiterea

furtului;

c. in cazul in care 3 acte materiale ale infracţiunii continuate sunt judecate intr-o cauză iar pentru alte 4 acte

materiale ale aceleiaşi infracţiuni a fost pronunţată deja o hotărare definitivă.

31. Chestiunile prealabile:

a. sunt chestiuni de natură penală, de rezolvarea cărora nu depinde soluţia pronunţată in cauza penală;

b. pot fi chestiuni de natură civilă, de rezolvarea cărora depinde soluţia pronunţată in cauza penală;

c. pot fi chestiuni de natură penală in legătură cu situaţia premisă a infracţiunii.

32. în cazul în care schimbarea încadrării juridice a fost dispusă de către instanţa de judecată în

cursul cercetării judecătoreşti se va dispune:

a. declinarea de competenţă in favoarea instanţei ierarhic inferioare, dacă noua incadrare juridică atrage

competenţa materială a acestei instanţe;

b. intotdeauna restituirea cauzei la parchetul competent, dacă noua incadrare juridică atrage competenţa

materială a instanţei ierarhic superioare;

c. in unele cazuri, declinarea judecării cauzei la instanţa ierarhic superioară.

33. în cazul în care instanţa sesizată cu judecarea unei cauze penale admite o excepţie de

necompetenţă:

a. poate dispune prin incheiere declinarea judecării cauzei către instanţa competentă;

b. instanţa la care a fost trimisă cauza in urma declinării poate invoca din oficiu o nouă excepţie de

necompetenţă care poate fi de asemenea admisă şi declinată competenţa către o altă instanţă;

c. hotărarea de declinare poate reprezenta in unele cazuri atat declinator de competenţă cat şi de regulator

de competenţă.

34. Dacă declinarea a fost determinată de competenţa teritorială, instanţa căreia i s-a trimis cauza:

a. poate menţine măsurile legale dispuse de instanţa care s-a dezinvestit;

b. este obligată să menţină actele legal indeplinite de instanţa care s-a dezinvestit;

c. poate menţine actele legal indeplinite de instanţa care s-a dezinvestit.

35. Nu poate exista un conflict de competenţă:

a. intre inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă;

b. intre două secţii ale aceleiaşi instanţe;

c. intre Parchetul de pe langă Tribunal şi Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului General de

pe langă inalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

36. Este incompatibil:

a. să judece o revizuire intemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. (fapte sau imprejurări

noi) judecătorul care a pronunţat sentinţa in primă instanţă in cauză;

b. să soluţioneze o cerere de rcvocare a arestării preventive, judecătorul care, in săptămana anterioară

formulării cererii de revocare, a prelungit arestarea preventivă a inculpatului;

c. să judece cauza in fond, judecătorul care in cursul urmăririi penale a admis cererea de liberare provizorie

formulată de inculpatul arestat.

37. Se va reţine existenţa unui caz de incompatibilitate în cazul în care:

a. procurorul care a efectuat urmărirea penală participă la judecarea cauzei in primă instanţă;

b. procurorul care a participat la judecata in primă instanţă, participă ulterior şi la judecata in apel;

c. procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei in primă instanţă nu poate pune concluzii

la judecarea ei in apel.

38. în cazul în care, după strămutarea judecării unei cauze de la instanţa competentă la o altă

instanţă egală în grad, se dispune restituirea cauzei la procuror, instanţa competentă să judece cauza

după trimiterea în judecată în urma restituirii este:

a. instanţa iniţial sesizată, dacă nu mai există niciun motiv de strămutare la momentul trimiterii din nou in

judecată;

b. instanţa la care judecarea cauzei a fost strămutată, chiar dacă cu privire la instanţa iniţial sesizată nu mai

subzistă vreun motiv de strămutare la momentul trimiterii din nou in judecată;

c. oricare dintre instanţele de mai sus, dacă urmărirea penală a fost refăcută de parchetul de pe langă inalta

Curte de Casaţie şi Justiţie.

39. Sunt mijloace de probă:

a. fotografiile;

b. cercetările la faţă locului;

c. confruntările.

40. Fac parte din obiectul probaţiunii:

a. urme biologice ale suspectului descoperite pe hainele victimei;

b. faptele negative determinate;

c. faptele pozitive nedeterminate;

41. Nu constituie obiect al probaţiunii:

a. faptele similare;

b. faptele auxiliare;

c. prezumţiile legale absolute;

42. Există dispensă de probă în cazul:

a. prezumţiilor legale relative;

b. prezumţiilor legale absolute;

c. faptelor similare.

43. Nu sunt obligaţi să dea declaraţii în calitate de martori:

a. minorii cu varsta sub 14 ani;

b. jandarmii care au intocmit acte de constatare a săvarşirii unor infracţiuni;

c. verii de gradul 4 ai inculpatului.

44. Declaraţia martorului:

a. este divizibilă;

b. are o forţă probantă condiţionată;

c. este retractabilă.

45. înscrisurile care poartă o urmă a infracţiunii vor fi analizate de instanţă:

a. numai ca mijloace materiale de probă;

b. numai ca inscrisuri;

c. numai drept corpuri delicte.

46. Nu este necesară emiterea unei autorizaţii de percheziţie pentru efectuarea:

a. percheziţiei corporale;

b. percheziţiei unui vehicul;

c. percheziţiei informatice.

47. Persoana cu privire la care se efectuează o percheziţie are întotdeauna dreptul de a solicita

participarea unui apărător Ia efectuarea procedeului probatoriu în cazul:

a. percheziţiei domiciliare;

b. percheziţiei corporale;

c. percheziţiei unui vehicul.

48. Autorizaţia de percheziţie domiciliară poate fi folosită:

a. ori de cate ori este necesar, insă numai in intervalul de timp stabilit de judecător;

b. o singură dată;

c. pentru locul indicat de judecător şi pentru spaţiile ori dependinţele invecinate cu acesta.

49. în faza de judecată instanţa:

a. nu poate efectua personal percheziţia domiciliară;

b. poate dispune delegarea procurorului pentru efectuarea percheziţie domiciliare;

c. poate dispune delegarea organelor de cercetare penală pentru efectuarea percheziţiei.

50. în legătură cu convorbirile telefonice interceptate şi înregistrate se poate dispune efectuarea:

a. unei constatări tehnico-ştiinţifice;

b. unei expertize tehnice;

c. unei expertize criminalistice.

51. Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor autorizate cu privire la aceeaşi persoană şi la

aceeaşi faptă nu poate depăşi:

a. 120 de zile;

b. 180 de zile;

c. un an.

52. în cazul infracţiunii de trafic de influenţă:

a. persoana care cumpără influenţa poate inregistra, in mod legal, fără autorizaţia judecătorului,

convorbirile purtate de persoana care işi trafichează influenţa cu funcţionarul public care urmează a efectua

actul;

b. persoana care cumpără influenţa poate inregistra, in mod legal, numai cu incuviinţarea procurorului,

convorbirile purtate de aceasta cu funcţionarul public care urmează a efectua actul;

c. persoana care cumpără influenţa poate inregistra, in mod legal, fără autorizaţia judecătorului,

convorbirile purtate de aceasta cu funcţionarul public care urmează a efectua actul.

53. Instanţa de judecată:

a. nu poate dispune efectuarea unei constatări tehnico-ştiinţifice;

b. poate dispune refacerea unei constatări tehnico-ştiinţifice;

c. poate dispune completarea unei constatări tehnico-ştiinţifice.

54. Efectuarea unei constatări medico-legale este întotdeauna obligatorie:

a. cand in urma exercitării de violenţe asupra victimei, aceasta se sinucide;

b. cand persoana arestată preventiv decedează la locul de deţinere;

c. in cazul săvarşirii unei tentative la infracţiunea de omor.

55. Este întotdeauna obligatorie efectuarea unei expertize:

a. in cazul săvarşirii unei tentative la infracţiunea de omor deosebit de grav;

b. pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a intocmit un raport de constatare medico-legală;

c. in cazul infractorilor minori.

56. Nu pot fi martori asistenţi:

a. minorii care nu răspund penal;

b. personalul care asigură paza unei persoane juridice;

c. persoanele supuse măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.

57. Nu poate forma obiectul unei comisii rogatorii:

a. audierea unui martor cu identitatea protejată;

b. dispunerea şi punerea in executare a măsurii sechestrului asigurator;

c. incuviinţarea folosirii in faza actclor premergătoare a investigatorilor sub acoperire;

58. in cazul delegării:

a. organul căruia i se deleagă efectuarea unui act procedural este inferior in grad celui care dispune

delegarea, şi are competenţa funcţională de a efectua actul;

b. actul procesual a cărui efectuare a fost delegată intră in competenţa materială a organului căruia i se

delegă efectuarea actului;

c. organul judiciar căruia i s-a delegat efectuarea actului procedural nu poate să delege la randul său

efectuarea actului altui organ ierarhic inferior.

59. Măsura preventivă a reţinerii:

a. poate fi dispusă pe o perioadă de 5 ore;

b. nu poate fi in niciun caz prelungită;

c. nu poate fi contestată in faţa instanţei.

60. Durata arestării invinuitului minor care are varsta de 16 ani este de cel mult:

a. 3 zile;

b. 15 zile;

c. 10 zile.

61. in cazul in care in cursul soluţionării propunerii de arestare preventivă a inculpatului durata reţinerii a

expirat:

a. judecătorul nu mai poate dispune admiterea propunerii de arestare preventivă;

b. judecătorul poate admite propunerea şi dispune arestarea preventivă pe o durată de cel mult 29 de zile de

la data incarcerării;

c. judecătorul poate admite propunerea şi dispune arestarea preventivă pe o durată de cel mult 29 de zile de

la data pronunţării.

62. Sunt executorii:

a. incheierile prin care se dispune arestarea preventivă a inculpatului;

b. incheierile prin care se respinge cererea de revocare a măsurii arestării preventive;

c. incheierile prin care de dispune liberarea provizorie a inculpatului arestat.

63. Cauţiunea se restituie cand:

a. se constată că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive;

b. se dispune restituirea cauzei la parchet pentru reluarea urmăririi penale;

64. se pronunţă o hotărâre chiar nedefinitivă de condamnare a inculpatului minor şi

aphcarea măsurii internării într-un centru de reeducare.in cazul in care măsura preventivă a obligării de

a

nu părăsi localitatea a fost dispusă, in cursul urmăririi penale, de către instanţa de judecată, competenţa de a

soluţiona cererea de revocare a acestei măsuri preventive revine:

a. numai instanţei de judecată;

b. numai procurorului;

c. fie procurorului, fie instanţei de judecată.

65. in situaţia in care procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală a invinuitului poate

sesiza instanţa de judecată pentru luarea in mod provizoriu a măsurii obligării la tratament medical:

a. indiferent de temeiul scoaterii de sub urmărire penală;

b. in cazul in care soluţia de netrimitere in judecată s-a dispus pentru că fapta nu prezintă pericol

social;

c. in cazul in care soluţia de netrimitere in judecată s-a dispus pentru că fapta nu este prevăzută

de legea penală.

66. Măsura sechestrului asigurător se poate lua in vederea executării pedepsei amenzii penale:

a. cu privire la bunurile inculpatului reţinut intr-o cauză penală;

b. atat cu privire la bunurile inculpatului cat şi cu privire la bunurile persoanei responsabile

civilmente;

c. asupra bunurilor unei persoane juridice la care inculpatul este administrator in cazul săvarşirii

unei infracţiuni de corupţie.

67. Asistenţa juridică este obligatorie:

a. in cursul judecăţii pentru inculpatul major la data sesizării instanţei dar care a săvarşit

infracţiunea in timp ce era minor;

b. in cursul urmăririi penale, pentru inculpatul major, care este acuzat de săvarşirea unei

infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa intre 2 şi 7 ani inchisoare;

c. in cursul urmăririi penale, pentru inculpatul care este supus măsurii obligării la tratament

medical intr-o altă cauză.

68. Substitutul procesual se deosebeşte de reprezentant prin faptul că:

a. are facultatea, iar nu obligaţia de a acţiona;

b. acţionează in nume propriu, pentru valorificarea unui interes al părţii;

c. are obligaţia de a acţiona.

1

69. Termenul substanţial:

a. expiră la sfarşitul primei zile lucrătoare care urmează ultimei zile a termenul, dacă aceasta

cade intr-o zi nelucrătoare;

b. nu poate fi in niciun caz suspendat;

c. este numai un termen de succesiune.

70. Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate de inculpat:

a. in cazul in care deşi achitat, a fost obligat la repararea pagubelor produse prin

infracţiune;

b. in cazul in care s-a dispus incetarea procesului penal ca urmare a inlocuirii răspunderii penale;

c. in situaţiile in care după intervenţia prescripţiei răspunderii penale, inculpatul solicită continuarea

procesului penal.

71. Pot efectua acte de cercetare penală:

a. toţi ofiţerii poliţiei de frontieră;

b. căpitanii porturilor;

c. comandanţii de nave.

72. Pot efectua acte premergătoare inceperii urmăririi penale:

a. ofiţerii din cadrul Jandarmeriei Romane pentru infracţiunile constatate pe timpul executării misiunilor

specifice;

b. lucrătorii din cadrul Serviciului de Informaţii Externe pentru fapte care, potrivit legii, constituie

ameninţări la adresa siguranţei naţionale;

c. ofiţerii poliţiei de frontieră pentru toate infracţiunile pe care le constată.

73. Nu pot fi investigatori sub acoperire:

a. agenţii poliţiei de frontieră;

b. persoanele care işi desfăşoară activitatea in cadrul organelor de stat cu atribuţii in domeniul siguranţei

naţionale;

c. persoanele care fac parte din cadrul organelor de cercetare penală.

74. Procurorul poate dispune autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire pentru o perioadă de cel

mult:

a. 40 de zile;

b. 60 de zile;

c. 30 de zile.

75. Urmărirea penală mai poate fi incepută de procuror:

a. prin ordonanţă, odată cu punerea in mişcarea a acţiunii penale;

b. prin rezoluţie, odată cu extinderea cercetării penale cu privire la alte fapte;

c. cand infirmă rezoluţia organului de cercetare penală de incepere a urmăririi penale.

76. Durata totală a autorizării investigatorilor sub acoperire, in aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi

persoană este de:

a. cel mult 180 de zile;

b. cel mult un an;

77. cel mult doi ani.in cazul in care urmărirea penală a fost incepută de organul de cercetare penală in rem,

iar ulterior este descoperit făptuitorul:

a. trebuie incepută intotdeauna urmărirea penală şi in personam;

b. trebuie incepută urmărire penală şi in personam numai in cazul infracţiunilor cu subiect activ calificat;

c. nu este necesar să fie incepută urmărirea penală in personam, intrucat in aceeaşi cauză urmărirea penală

nu poate fi incepută de două ori.

78. Neinceperea urmăririi penale se poate dispune:

a. de organul de cercetare penală prin rezoluţie supusă confirmării de către procuror;

b. numai de procuror;

c. de procuror numai in cazul infracţiunilor pentru care acesta are competenţa obligatorie de efectuare a

urmăririi penale.

79. Neinceperea urmăririi penale:

a. nu se poate dispune numai in urma analizei faptelor şi imprejurărilor rezultate din plangerea penală;

b. dispusă de procuror este supusă confirmării procurorului ierarhic superior;

c. poate fi dispusă prin rechizitoriu;

80. Acţiunea penală:

a. nu poate fi pusă in mişcare printr-o singură ordonanţă in situaţia in care in cauză sunt mai mulţi invinuiţi,

intrucat răspunderea penală e personală;

b. nu poate fi pusă in mişcare de judecătorul care analizează o plangere formulată impotriva unei soluţii de

neurmărire penală;

c. nu este necesar să fie pusă in mişcare, după schimbarea incadrării juridice, pentru noua incadrare juridică

a faptei.

81. in cursul urmăririi penale:

a. procurorul nu poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la alte fapte;

b. audierea inculpatului este intotdeauna obligatorie după punerea in mişcare a acţiunii penale;

c. dacă s-a dispus suspendarea urmăririi penale, procurorul nu poate efectua niciun act in cauză;

82. După terminarea cercetării penale şi prezentarea materialului de urmărire penală procurorul poate

dispune:

a. trimiterea cauzei organului de cercetare penală care a efectuat urmărirea penală pentru refacerea acesteia;

b. restituirea cauzei organului de cercetare penală care a efectuat urmărirea penală pentru refacerea acesteia;

c. restituirea cauzei unui alt organ de cercetare penală pentru refacerea urmăririi penale.

83. in cazul in care judecătorul admite o plangere formulată in temeiul art. 2781 C.proc.pen.:

a. poate dispune inceperea urmăririi penale;

b. nu poate trimite cauza la organele de urmărire penală in vederea continuării efectuării actelor

premergătoare;

c. nu poate reţine spre judecare cauza numai cu privire la unele dintre infracţiunile pentru care s-a dispus

scoaterea de sub urmărire penală.

84. Se va reţine că o parte are termen in cunoştinţă:

a. in toate cazurile in care a fost prezentă in instanţă in prezenţa avocatului său;

b. a primit citaţia personal de la avocatul său din oficiu;

c. a fost prezentă in instanţă, deşi in cauză procedura era nelegal indeplinită.

85. in cazul in care o hotărare pronunţată in recurs este adoptată cu opinie majoritară:

a. trebuie intocmită o minută separată pentru opinia minoritară;

b. nu este obligatorie motivarea opiniei minoritare;

c. opinia minoritară trebuie să fie motivată;

86. Poate atrage nulitatea relativă a hotărarii:

a. semnarea hotărarii de un alt grefier decat cel care a participat la judecarea cauzei;

b. semnarea incheierii de amanare a pronunţării numai de grefier;

c. omisiunea instanţei de a se pronunţa cu privire la luarea măsurii arestării preventive cu privire la

inculpatul condamnat.

87. in cursul cercetării judecătoreşti:

a. procurorul poate renunţa la administrarea tuturor probelor incuviinţate in cauză;

b. in cazul in care partea renunţă la audierea unui martor, instanţa va da citire declaraţiei acelui martor in

şedinţă publică;

c. citirea declaraţiilor martorilor poate fi dispusă de instanţă din oficiu.

88. in cazul in care in faza dezbaterilor partea vătămată formulează o nouă cerere prin care solicită

suplimentarea probatoriului, instanţa:

a. va respinge cererea ca inadmisibilă;

b. va respinge cererea ca tardivă;

c. va analiza temeinicia acesteia, cererea fiind admisibilă.

89. Neacordarea ultimului cuvant al inculpatului:

a. atrage sancţiunea nulităţii absolute;

b. nu atrage nicio sancţiune procesuală, in cazul in care in finalul dezbaterilor inculpatul a avut cuvantul

pentru a pune concluzii alături de avocatul său;

90. atrage sancţiunea nulităţii relative.Extinderea procesului penal poate fi dispusă:

a. numai in cursul judecăţii in primă instanţă;

b. in cursul urmăririi penale;

c. in cursul judecăţii in apel;

91. Extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale poate fi dispusă de instanţă:

a. din oficiu;

b. numai la cererea procurorului;

c. la cererea inculpatului.

92. Copie de pe dispozitivul sentinţei se comunică intotdeauna:

a. inculpatului aflat in străinătate, care a lipsit la pronunţare;

b. părţii vătămate obligată la tratament medical;

c. administraţiei locului de deţinere a inculpatului.

93. Copii de pe sentinţă se comunică intotdeauna:

a. procurorului;

b. tuturor persoanelor cărora potrivit legii li se comunică copii de pe dispozitivul hotărarii;

c. inculpatului arestat in altă cauză care a lipsit de la pronunţare.

94. Chiar dacă sentinţa nu este definitivă sunt executorii dispoziţiile acesteia privind:

a. luarea măsurii arestării preventive a inculpatului condamnat;

b. luarea măsurilor asigurătorii;

c. luarea măsurii confiscării speciale.

95. Poate declara apel:

a. soţul părţii vătămate, numai dacă are un mandat special din partea acesteia;

b. o rudă apropiată a inculpatului, cu condiţia ca inculpatul să işi insuşească ulterior apelul;

c. avocatul ales al inculpatului, angajat după pronunţarea sentinţei de o rudă a acestuia, chiar dacă inculpatul

nu i-a dat un mandat special in acest sens apărătorului.

96. in cazul in care instanţa apreciază că se impune extinderea apelului unui inculpat şi cu privire la alţi

coinculpaţi care nu au exercitat calea de atac:

a. nu este obligată să citeze persoanele cu privire se doreşte extinderea, inainte de dispunerea măsurii;

b. este obligată să citeze persoanele cu privire se doreşte extinderea, pentru a pune in dezbaterea

contradictorie a acestora necesitatea extinderii;

c. trebuie să desemneze apărător din oficiu pentru inculpaţii care nu au declarat apel pentru a pune in

dezbaterea contradictorie a acestora necesitatea extinderii.

97. incheierea prin care instanţa sesizată cu un apel peste termen suspendă executarea hotărarii:

a. poate fi atacată cu recurs, in termen de 10 zile de la pronunţare pentru prezenţi, sau de la comunicare

pentru cei lipsă;

b. este definitivă;

c. poate fi atacată cu recurs, numai odată cu fondul.

98. Admisibilitatea in principiu a contestaţiei in anulare se analizează:

a. in şedinţă publică cu citarea părţilor;

b. in şedinţă publică, fără citarea părţilor;

c. in camera de consiliu, fără citarea părţilor.

99. Nu sunt supuse revizuirii:

a. hotărarile pronunţate in legătură cu faza de executare a pedepsei;

b. hotărarile de dezinvestire;

c. hotărarile prin care s-a dispus achitarea inculpatului.

100. Sentinţa primei instanţe rămane definitivă:

a. la data expirării termenului de apel, in cazul respingerii apelului peste termen;

b. la data rămanerii definitive a hotărarii prin care a fost respins apelul peste termen;

c. la data constatării de către instanţa ierarhic superioară a tardivităţii apelului.

101. Soluţionarea cererii de inlocuire a măsurii de siguranţă a internării medicale este in competenţa:

a. instanţei de executare;

b. instanţei corespunzătoare in grad instanţei de executare, in a cărei circumscripţie se găseşte unitatea

sanitară unde s-a făcut internarea;

c. judecătoriei in a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară unde s-a făcut internarea;

102. in cazul in care condamnata se află in executarea pedepsei in penitenciar, are un copil in varstă de 3

luni şi a beneficiat anterior de o intrerupere a executării pedepsei pe motive sociale (art 455 raportat la art

453

alin. 1 lit c C.proc.pen.) pe o durată de 3 luni poate beneficia de o nouă intrerupere a pedepsei:

a. pe o perioadă de maxim 6 luni;

b. pe o perioadă de maxim 9 luni;

c. pe perioada stabilită de normele legale cu privire la concediul ce se acordă salariatelor după naştere.

103. Competenţa de a soluţiona o contestaţie formulată impotriva amenzii judiciare aplicate aparţine

intotdeauna:

a. instanţei de executare;

b. instanţei care a pus in executare măsura;

c. judecătoriei in a cărei rază se află domiciliul persoanei căreia i s-a aplicat amenda.

RĂSPUNSURI GRILE

1. c); 36. a); 71. b);

2. a); 37. c); 72. b);

3. a); 38. b); 73. a), b);

4. a), b); 39. a); 74. b);

5. a), c); 40. a), b); 75. a);

6. c); 41. c); 76. b);

7. b); 42. a), b); 77. a);

8. a), b); 43. c); 78. b);

9. c); 44. a); 79. c);

10. b); 45. a); 80. b), c);

11. b); 46. a), b); 81. a);

12. a); 47. a); 82. b);

13. a), c); 48. b); 83. b);

14. a), c); 49. b), c); 84. c);

15. c); 50. b), c); 85. c);

16. a), b); 51. a); 86. a);

17. b); 52. c); 87. c);

18. c); 53. b), c) 88. c);

19. a), c); 54. a), b) 89. c);

20. c); 55. a), b) 90. a);

21. a), b); 56. a); 91. a), c);

22. b), c); 57. b), c) 92. c);

23. b); 58. c); 93. c);

24. c); 59. a), c); 94. a), b);

25. a); 60. a); 95. a);

26. a); 61. b); 96. a);

27. a); 62. a); 97. c);

28. c); 63. a), c) 98. b);

29. c); 64. a); 99. a), b);

30. b), c); 65. b); 100. a);

31. b); 66. a); 101. c);

32. a), c); 67. a), c) 102. b);

33. b), c); 68. a), b) 103. b).

34. b); 69. b), c)

35. a), b); 70. a), b)

i Instanţa penală investită cu judecarea acţiunii penale in cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt

cele

de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpă săvarşite de un conducător auto, a fost investită să

judece acţiunea civilă, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă,

1 Sunt in competenţa materială de urmărire penală proprie a procurorului: infracţiunile contra siguranţei

statului (art. 155-173 C.pen.); omorul (art. 174 C.pen.); omorul calificat (art. 175 C.pen.); omorul deosebit

de

grav (art. 176 C.pen.); pruncuciderea (art. 177 C.pen.); determinarea sau inlesnirea sinuciderii (art. 179

C.pen.);

lipsirea nelegală de libertate a unei persoane săvarşită in scopul de a o obliga la practicarea prostituţiei [art.

189

alin. (3) C.pen.], lipsirea nelegală de libertate a unei persoane, dacă pentru eliberarea persoanei se cere, in

orice

mod, ca statul, o persoană juridică, o organizaţie internaţională interguvemamentală sau un grup de persoane

să

indeplinească sau să nu indeplinească un anumit act [art. 189 alin. (4) C.pen.]; lipsirea nelegală de libertate a

unei persoane, comisă de o persoană care face parte dintr-un grup organizat [art. 189 alin. (5) C.pen.];

lipsirea de

libertate a unei persoane care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei [art. 189 alin. (6) C.pen.],

sclavia (art. 190 C.pen.); supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 191 C.pen.); talhăria care a produs

consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei [art. 211 alin. (3) C.pen.]; pirateria (art.

212

C.pen.); ofensa adusă unor insemne (art. 236 C.pen.); ultrajul (art. 239 C.pen.); purtarea abuzivă (art. 250

C.pen.); neglijenţa in păstrarea secretului de stat (art. 252 C.pen.); conflictul de interese (art. 2531 C.pen.);

luarea

de mită (art. 254 C.pen.); darea de mită (art. 255 C.pen.); traficul de influenţă (art. 257 C.pen.); omisiunea

de a

incunoştinţa organele judiciare (art. 265 C.pen.); arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C.pen.);

supunerea la rele tratamente prevăzută (art. 267 C.pen.); tortura (art. 2671 C.pen.); represiunea nedreaptă

(art.

268 C.pen.); infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate prevăzute (art. 273-276 C.pen.);

nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive (art. 2791 C.pen.);

nerespectarea

regimului materiilor explozive (art. 280 C.pen.); nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri (art. 2801

C.pen.); nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri (art. 3022 C.pen.); instigarea la

discriminare (art. 317 C.pen.); asocierea pentru săvarşirea de infracţiuni (art. 323 C.pen.); infracţiuni contra

păcii şi omenirii (art. 356-361 C.pen.); infracţiunile săvarşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea sau

sinuciderea victimei [art. 27 pct. 1 lit. b) C.pen.]; infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri

[art.

27 pct. 1 lit. d) C.pen.]; bancruta frauduloasă, dacă fapta priveşte sistemul bancar [art. 27 pct. 1 lit. e)

C.pen.];

extrădarea sau transferul per

1 Domeniul de aplicare a Legii nr. 682/2002 vizează asigurarea protecţiei şi asistenţei martorilor a căror

viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor

informaţii

ori date cu privire la săvarşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le

furnizeze

organelor judiciare şi care au un rol determinant in descoperirea infractorilor şi in soluţionarea unor cauze.

Noţiunea de „martor" are un caracter autonom in sensul Legii nr. 682/2002, incluzand, potrivit art. 2 alin. (1)

lit.

a),

1 Dispoziţii similare există şi in legislaţia specială. Potrivit art. 27 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, respectiv art. 15 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea

şi

combaterea criminalităţii organizate, procurorul poate dispune, pe o durată de cel mult 30 de zile: punerea

sub

supraveghere a conturilor bancare şi a conturilor asimilate acestora, punerea sub supraveghere a sistemelor

de

comunicaţii, punerea sub supraveghere sau accesul la sisteme informaţionale. Deşi legiuitorul nu defineşte

termenul de punere sub supraveghere, apreciem că această măsură presupune desfăşurarea aceloraşi

activităţi ca

in cazul interceptării sau inregistrării comunicaţiilor.

Aceste măsuri se pot dispune cand sunt indicii temeinice cu privire la săvarşirea infracţiunilor prevăzute la

art. 7 din Legea nr. 39/2003, a unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, in scopul strangerii de probe

sau

al identificării făptuitorilor. in toate aceste cazuri, legea menţionează că se aplică in mod corespunzător

dispoziţiile art. 91'-915 C.proc.pen., pentru ipotezele reglementate in cod.

1 Spre exemplu, potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 39/ 2003, prin infracţiune gravă se inţelege infracţiunea

care face parte din una dintre următoarele categorii: 1. omor, omor calificat, omor deosebit de grav; 2. lipsire

de

libertate in mod ilegal; 3. sclavie; 4. şantaj;

1 Pentru analiza competenţei funcţionale, materiale şi teritoriale a organelor de urmărire penală a se vedea

pct. 2.1,3.1,5.1,5.2 din Capitolul IV al Titlului I.

1 Potrivit art. 12 din Legea nr. 544/2001, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1,

următoarele informaţii: a) informaţiile din domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, dacă fac

parte din categoriile informaţiilor clasificate, potrivit legii; b) informaţiile privind deliberările autorităţilor,

precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale Romaniei, dacă fac parte din categoria

informaţiilor clasificate, potrivit legii; c) informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dacă

publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii; d) informaţiile cu privire la

datele personale, potrivit legii; e) informaţiile privind procedura in timpul anchetei penale sau disciplinare,

dacă

se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun in pericol viaţa, integritatea

corporală, sănătatea unei persoane in urma anchetei efectuate sau in curs de desfăşurare; f) informaţiile

privind

procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului

legitim al oricăreia dintre părţile implicate in proces; g) informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile

de

protecţie a tinerilor.

4 Cand inculpatul sau apărătorul său nu au cerut lăsarea cauzei la urma şedinţei de judecată sau amanarea

judecării ei şi au pus concluzii in legătură cu noua incadrare juridică, s-a considerat respectată cerinţa

prevăzută

in art. 334 (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 18/1976, in C.D. 1976, p. 462)

1. Potrivit art. 385 alin. (2) raportat la art. 364 C.proc.pen., repunerea in termenul de recurs se poate dispune

numai dacă instanţa de recurs constată că intarzierea a fost determinată de o cauză temeinică de impiedicare,

iar

cererea de recurs a fost făcută in cel mult 10 zile de la inceperea executării pedepsei sau a despăgubirilor

civile.

Cauza temeinică de impiedicare, in sensul textelor menţionate, constă fie in existenţa cazului fortuit sau a

forţei

majore, fie in existenţa unei alte cauze care 1-a pus pe inculpat in situaţia de a nu putea acţiona in

conformitate

cu interesele sale şi in lipsa căreia ar fi acţionat in conformitate cu aceste interese. 2. in raport cu prevederile

art.

3853 alin. (2) raportat la art. 365 C.proc.pen., recursul peste termen poate fi exercitat numai de partea

potrivit dispoziţiilor cuprinse in Partea specială, Titlul II, Capitolul II, atunci cand acesta nu a fost ascultat la

instanţele de fond şi apel, precum şi atunci cand aceste instanţe nu au pronunţat impotriva inculpatului o

hotărare de condamnare".