Turcisme ,,vechi si noi"

Dan Caragea,

In ciuda vicisitudinilor istorice, intre atarnare si neatarnare, Inalta Poarta nu ne-a strivit neamul, ingaduindu-i asezarea, statul, dainuirea credintelor, religiei, obiceiurilor si limbii. Chestiunea tine de esenta acestui imperiu mahomedan care nu seamana nici cu cel roman, dar nici cu cel britanic.

Lasand de o parte consideratiile politice, influenta turca asupra limbii romane dureaza pana in primele decenii ale secolului al XIX-lea, cand elitele postfanariote arunca la cos salvarii si imineii, reromanizand limba si europenizand statul.

Cand vorbim de imprumuturile turcice ar trebui sa avem poate in vedere si perioada patrunderii elementelor pecenege, cumane si tatare, ale carei inceputuri coboara mult in timp, perioada reconstituita, in mare parte, prin Codex Comanicus, desi, asa cum a aratat G. Ivanescu, ,,e greu de separat imprumuturile pecenege, cumane si tatare de cele turce mai tarziu." Acestor imprumuturi li se vor adauga cele turcesti otomane sau osmanlai, mai evidente in secolele XVI-XVIII (desi se poate cobori pana in veacul al XIV-lea) si culminand cu epoca fanariotilor. Aceasta este epoca unui paralelism greco-turc, ceea ce face adesea dificila stabilirea unui filiere unice.

O lista subiectiva a cuvintelor indispensabile ar putea fi urmatoarea: arpagic (poate prin bulgara), baclava, bacsis, balama, basma, bidinea, bostan, burghiu (poate prin bulgara sau sarba), cafea, capac, catifea, cazan, cantar, cearsaf, ceaun (din tatara, prin ucraineana), chef, chel, chibrit, chihlimbar (poate prin neogreaca, kehlimbari, kehlibari, Scriban), chior, chiosc, cioban, ciorap, ciorba, conac, cutie, degeaba, dud, dulap, dulgher, dusman, dusumea, farfurie (poate prin neogreaca), fildes, geam, geamantan, geanta, ghiveci, ienibahar, magiun, mahala, murdar, musafir, papuc, patlagea, perdea, raft, rahat, salam, salcam, sarma, sidef, sarma, soba, sofa, sufragerie, siret, tacam, tavan, tava, tinichea, turc, tutun, zar, zarzavat si inca cateva.

Dupa cum se poate desprinde cu usurinta, gasim, printre acestea, cuvinte care denumesc plante, condimente sau feluri de mancare, dintre care sarmalele, in mentalitatea romanului, asociate si cu sarbatorile de iarna, au devenit ,,mancarea nationala". In aceasta privinta ne amagim, pentru ca ne lipseste cultura limbii.

Sa ne intoarcem insa la turcismele de care avem nevoie nu in existenta imediata, unde expresivitatea este scazuta prin uz si abuz, ci la acele cuvinte pe care omul deplin trebuie sa le stie, fiindca trebuie sa se comporte ca un peregrin prin timpuri, de unde va extrage invataturi, parfumuri si culori care sa-i innobileze sufletul si sa-i nuanteze simturile.

Intr-o masiva lucrare, Influenta turca asupra limbii romane, I: Studiu monografic, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2009, 726 p.; II: Dictionarul cuvintelor romanesti de origine turca, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 2010, 913 p., Emil Suciu ajunge la urmatoarele concluzii: din cele 2.273 cuvinte reale preluate, 886 au disparut, iar 1.387 s-au transmis pana in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Dintre acestea, 381 au fost eliminate din vorbirea curenta, iar 1.006 au ajuns pana la noi. Astfel, mostenirea turco-osmana este de circa 1.100 termeni, fara a considera si derivatele.

Sa recitim acum primul paragraf al romanului lui Filimon, Ciocoii vechi si noi, pentru a patrunde in Bucurestiul

fanariot. Turcismele apar subliniate:

,,Intr-o dimineata din luna lui octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani, scurt la statura, cu fata oachesa, ochi negri plini de viclenie, un nas drept si cu varful cam ridicat in sus, ce indica ambitiunea si mandria grosolana, imbracat cu un anteriu [haina lunga] de samalagea [damasc] rupt in spate; cu caravani [pantaloni, nota N. F.] de panza de casa vopsiti cafeniu; incins cu o bucata de panza cu marginile cusute in gherghef; cu picioarele goale bagate in niste iminei [pantofi de moda turceasca, ,,din Yemen", ascutiti la varf] de saftian [piele subtire de capra], care fusesera odata rosii, dar isi pierdusera culoarea din cauza vechimii; la incingatoare cu niste calimari colosale de alama; in cap cu cauc [acoperamant de cap inalt si rotund] de sal, a carui culoare nu se poate distinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era carpit, si purtand ca vesmant de capetenie o fermena [= fermenea, haina scurta purtata peste anteriu] de pambriu ca paiul graului, captusita cu bogasiu [stofa] rosu; un astfel de june sta in scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc [ghetra], rezemat de stalpii intrarii si absorbit in niste meditatiuni care, reflectandu-se in trasurile [= trasatura] fetei sale, lasau sa se vada pana la evidenta ca gandirea ce-l preocupa nu era decat planuri ambitioase ce inchipuirea lui cea vie ii punea inainte si obstacolele ce intampina in realizarea lor.

Un asemenea text, care imbina cu mestesug arhaismele cu neologismele, nu mai poate incita imaginatia unui licean fara dictionar, desi ii trezeste cititorului curiozitati de istorie a imbracamintei si modei. Gandul ma duce acum la cartea lui Al. Alexianu, Mode si vesminte din trecut, publicata de editura Meridiane in 1971, o carte pe care o port cu drag in amintiri. Tanarul creator de moda de astazi ar trebui poate sa porneasca de la aceste pioase vestigii care i-ar putea starni creativitatea si originalitatea.

Si pentru ca ne-am apropiat de o chestiune de gust, am sa mai insir cateva vorbe care, mie cel putin, mi se par pline de savoare: abitir, basca, belea, borangic, calabalac, chef, doldora, fistichiu, get-beget, haide, marafet, musteriu, serbet, tabiet, taman, tertip, tiptil, tulumba, zuluf.

O neasteptata revenire o are azi printre tinerii din Romania bre, pe care il folosesc ca apelativ familiar si argotic, indiferent de sexul persoanei careia i se adreseaza. Cei mai varstnici cam stramba din nas, pentru ca il simt cam popular, dar ce sa-i faci, brea Astea-s vremurile, asta-i limba!