true and false gods in shaffers play the royal hunt … 04 29.pdf · este capturat, coroana îi...
TRANSCRIPT
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
239
TRUE AND FALSE GODS IN SHAFFER’S PLAY THE ROYAL HUNT OF THE SUN
Antonia Pâncotan
Assist. Prof., PhD, Partium Christian University, Oradea
Abstract: The present paper aims at analyzing one of the best plays written by the British playwright,
Peter Shaffer, The Royal Hunt of the Sun. The main ideas to be analyzed here are: the idea of faith, of
transcendence or the lack of it, the concepts of honour, of chivalry, and the broader concepts of politics,
of history, of truth, and fiction. The context the author chooses for debating the above mentioned
concepts is the world of the old Peru, in the moment it was conquered by the Spanish.
Keywords: false transcendence, truth, faith, civilization.
Unul dintre cei mai influenți dramaturgi britanici contemporani, Peter Shaffer, a fost
asociat cu gruparea literară foarte însemnată, dar de asemenea foarte eterogenă a „tinerilor
furioși”, care a căpătat contur în Anglia anilor ’50. În ciuda acestei asocieri, putem afirma că
Peter Shaffer s-a plasat adesea în opoziție cu trendurile teatrale ale timpului său. Cu toate
acestea, la fel ca majoritatea dramaturgilor din generația sa, Shaffer își canalizează energiile
creatoare în direcția alimentării revoltei împotriva organizării și a nedreptăților sociale. În piese
precum Equus și Shrivings acest conflict, între individ și societate, este la apogeu. Încercările
personajelor de a se separa de societate se materializează în efortul de a-și construi lumi
imaginare compensatoare. În Equus ei reușesc, însă cu prețul alienării de „normal”, iar în
Shrivings , în ciuda încercărilor personajelor de a-și construi o lume utopică, în care să se
refugieze, aceasta se transformă, în cele din urmă, într-o lume distopică. În Exercițiu pentru
cinci degete, una dintre piesele de început ale lui Peter Shaffer, conflictul cu societatea britanică
tradițională, cât și conflictul dintre generații, prezent în piesă, nu își găsesc o rezolvare.
Accentul cade pe furia crescândă a personajului principal, iar energia sa pulverizantă amintește
de piesele lui John Osborne, Epitaf pentru George Dillon sau Privește înapoi cu mânie, unde
este schițat același conflict între personajul principal și mediocritatea care definește viața
socială, care în cele din urmă îi sufocă și îi învinge pe cei care se revoltă. Dar ceea ce îl separă
pe Shaffer de Osborne este gradul de preocupare față de tematica socială. Shaffer nu este atât
de motivat din punct de vedere literar de factorii sociali precum Osborne, de aceea conflictele
sociale nu sunt plasate în centrul pieselor sale. În schimb, Shaffer pare a fi motivat de
construcția și deconstrucția de lumi ficționale, iar furia personajelor sale provine în mare parte
din obsesia lor pentru adevăr și din lupta lor susținută împotriva ipocriziei, a aparențelor
înșelătoare și a conformismului social.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
240
În piesele lui Shaffer întotdeauna accentul cade pe individ, pe personaj, pe trăirile și
reacțiile acestuia față de factorii exteriori. Dacă în piesele amintite contextul implică socialul
sau conflictul dintre generații, în piesa În căutarea soarelui accentul cade pe conflictul dintre
două lumi diferite, Spania anilor 1529-1533 și lumea incașă a aceleiași perioade, reprezentate
prin două personaje emblematice: Francisco Pizarro, comandantul spaniol al expediției în lumea
incașă „un bărbat între două vârste. Deși puțin cam trecut, încă viguros, cu o înfățișare
poruncitoare, aspru, muncit de gânduri și misterios. Întreaga lui personalitate este satanică;
gesturi hotărâte și adeseori violente, expresie concentrată și energică, capabilă de furie și
cruzime, dar totodată și de accese de melancolie sau umor”1 și Atahuallpa, regele incaș al
Perului „îi vedem chipul dăltuit într-o aroganță calmă. Întreaga lui statură respiră o deplină
demnitateși o grație firească. Ori de câte ori se mișcă sau vorbește, o face conștient de originea-
i divină, de funcția-i sacră și de puterea-i absolută.”2 Pizarro și Atahuallpa reprezintă amândoi
figuri ale autorității, însă autorități percepute fundamental diferit: Pizarro este conchistadorul,
care vine să ocupe cu forța teritoriul ocupat de pașnicii incași, să le fure aurul și bogățiile și să
le impună cu aroganță un nou Dumnezeu și o nouă civilizație. Autoritatea reprezentată de
Atahuallpa este mai degrabă una de natură spirituală. Supușii lui îl divinizează pentru natura sa
și pentru calitatea sa de fiu al soarelui. Cultul solar al acestei civilizații îi imprimă caracterul
fundamental pacifist. Pizarro reprezintă forța fizică, violența, pe când Atahuallpa este forța
spiritului, înțelepciunea.
Peter Shaffer și conceptul de memory play3
Piesa debutează cu relatarea bătrânului Martin, care este naratorul acțiunii, Shaffer
mergând pe linia teatrului epic, trasată de Bertolt Brecht. Opțiunea pentru diegesis și
alternanțele între mimesis și diegesis îl fac pe bătrânul Martin să pară mai degrabă un regizor,
care pune în scenă propriile amintiri, chemând personajele din negura memoriei să își joace
încă o dată trecutul, de această dată în fața unor martori-judecători, la fel cum procedează și
naratorul din Amadeus, Salieri. Diferența dintre cei doi o reprezintă motivația din spatele
confesiunii: în cazul lui Martin aceasta este o purificare de o vină colectivă, aceea a aducerii
Perului la ruină, vină pe care o împarte cu ceilalți 166 de oameni care au luat parte activă la
cucerirea teritoriului incaș; în cazul lui Salieri confesiunea este motivată de dorința de a a-și
legitima acțiunile profund omenești și de a se autolegitima pe sine ca artist, mai mult decât de
a obține iertare. Ambele confesiuni sunt printre cele mai cutremurătoare din literatura
universală, tocmai datorită faptului că în ele vocea naturii umane este asurzitoare.
1 Peter Shaffer, În căutarea soarelui, traducerea de Andrei Bantaș, în Teatru Englez Contemporan, vol .1, Prefață
de B. Elvin, București, Editura Pentru Literatură Universală, 1968, p. 206. 2 Ibidem, p. 251. 3Brian Richardson, Voice and Narration in Postmodern Drama în New Literary History Vol. 32, No3, 2001, pp.
683.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
241
La fel ca în orice memory play, narațiunea este homodiegetică, piesa este parțial narată,
parțial pusă în scenă, iar naratorul este și participant la evenimentele pe care le narează.4 Astfel,
Martin este prezent în piesă în două ipostaze: Bătrânul Martin și Tânărul Martin, de aici și
complexitatea acestui personaj, a cărui evoluție este vizibilă în judecățile pe care le emite în
două momente temporale diferite din viața sa. Introducerea realizată de Bătrânul Martin este
revelatoare, în ceea ce privește calitatea sa de povestitor și natura narațiunii:
„Mă numesc Martin. Sunt soldat al Spaniei și atâta tot. Cea mai mare parte a vieții mi-
am petrecut-o luptând pentru pământ, pentru comori și pentru cruce. Sunt un om neprețuit.
Curând am să mor și au să mă îngroape aici, tocmai în Peru, țara la a cărei ruină mi-am adus
și eu obolul de când eram un băiețandru. În povestea asta tocmai de ruina țării e vorba. De
ruină și de aur. E vorba de mai mult aur decât o să apuce să vadă vreodată măcar unul din voi,
chiar dacă ar lucra într-o monetărie. Am să vă povestesc cum 167 de oameni au cucerit un
imperiu de zece milioane. Și pe urmă o să mai auziți tot felul de alte lucruri, pe care nu le-a
mai povestit nimeni până acum. Lucruri care să vă facă să gemeți și să țipați sus și tare că vă
mint. Și poate că într-un fel chiar vă mint.”5 Acest captatio benevolentiae de la începutul piesei
este o strategie narativă, menită a stimula interesul spectatorului/cititorului și un mod ingenios
de a investi în preliminariile narațiunii. De asemenea Bătrânul Martin avertizează, tot aici, în
legătură cu adevărurile controversate și incomode conținute de mărturia sa. Iar în ultima parte,
în ceea ce privește adevărul celor relatate, naratorul este ambiguu. Înțelegem că adevărul este
al individului, nu al grupului, la fel cum poate fi al ficțiunii, nu al realității. Adevărul nu este
pentru Martin o valoare obiectivă, la fel cum nu este nici pentru autor. La fel ca în Equus sau
Amadeus, și în această piesă avem un narator necreditabil, tipic postmodernist prin felul în care
prezintă istoria dominației spaniole asupra incașilor. Atât Brian McHale, cât și Linda Hutcheon
vorbesc despre această trăsătură comună a textelor postmoderniste și anume tentația de a oferi
alternative ficționale adevărurilor oficiale. În termenii Lindei Hutcheon, piesa lui Shaffer este
o metaficțiune istoriografică6, Shaffer pornește de la evenimente și personaje istorice reale, pe
care le reinvestește fictional, transformându-le în arhetipuri.
Cultul Soarelui și contradicțiile creștinismului
Autorul pune în scenă două personaje istorice antagonice: Francisco Pizarro,
conchistadorul spaniol și Atahuallpa, regele inca. Ca personaje, aceștia sunt investiți de autor
cu o puternică forță simbolică pe parcursul piesei: unul reprezintă o civilizație în expansiune,
cea spaniolă a secolului al XVI-lea, celălalt una apusă, cea a incașilor, unul aduce creștinismul,
iar celălalt întruchipează cultul soarelui. Ei ilustrează două modalități diferite de a percepe
divinitatea.
4 Ibidem, p. 685. 5 Peter Shaffer, În căutarea soarelui, în Teatru englez contemporan, vol I, p. 205. 6 Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, Traducere Dan Popescu, București, Editura Univers, 2002.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
242
Conflictul istoric între cei doi pare simplu: unul este învingătorul, celălalt învinsul, iar
cum istoria ține întodeauna cu învingătorii, acest episod este prezentat ca o victorie a civilizației
asupra sălbaticilor, ca o victorie a creștinismului asupra păgânilor. Tocmai aceste aspecte sunt
răsturnate de piesa lui Shaffer, care arată că un război nu este câștigat niciodată de umanitatea
superioară, ci întotdeauna de cea inferioară. Lumea este un loc dominat de violență și cruzime,
în care cel mai crud învinge întodeauna. Adevăratul conflict este între o reală civilizație
superioară, care cade, doborâtă de o civilizație inferioară, iar totul se înscrie în limitele
firescului unei lumi, care nu este altceva decât un imens lanț trofic: „Asta e lumea. Vulturul îl
sfâșie pe condor. Condorul îl sfâșie pe corb (...) Cei îmbrăcați îi hăituiesc pe cei despuiați”7
Confruntarea finală între spanioli și incași nu are nimic glorios, spaniolii au atacat și au
ucis mii de oameni neînarmați, care încercau să își protejeze regele. În cele din urmă regele inca
este capturat, coroana îi este smulsă de pe cap de către Pizarro, care se încoronează simbolic, la
finalul primului act. De acum începe domnia „Dumnezeului alb”, se intră în era haosului și a
distrugerii.
Întreaga ideologie spaniolă, cultul cavalerului, ideea de virtute și dreptate, toate sunt
reconsiderate, pe bună dreptate, de Martin, la finalul vieții, când își dă seama de artificiozitatea
lor: „Ia uitați-vă la războinicul ăsta, ce fudul umblă! Sabia îi aduce numai glorie. Pintenii lui
sunt mântuirea omenirii. În sfârșit, unul dintre cavaleri. Adevăratul și desăvârșitul cavaler,
blând și plin de virtute, ocrotitorul lui Cristos. Doamne Isuse! Toți scăpăm, încetul cu încetul,
de visurile copilărești, dar care din noi ar putea să fie smuls brusc din ele și să trăiască totuși,
după aceea, păstrându-și dragostea neîntinată? Trei mii de indieni am ucis noi în piața aceea.
Singurul spaniol rănit a fost generalul, pe care l-a zgâriat un vârf de sabie (...) În noaptea
aceea, când eu stăteam în genunchi și vărsam într-un canal, imperiul incașilor s-a oprit din
mers.”8
Tânărul Martin, sedus de mitul cavalerului, a încercat să se conformeze lui pentru ca
apoi să descopere că totul este ideologie goală. Pizarro, pe de altă parte, este cu desăvârșire
lipsit de idealism în ceea ce privește patria sa: „Spania și cu mine – suntem străini unul față de
altul, încă de când eram copil.”9 „Civilizația” spaniolă nu a fost foarte generoasă cu Pizarro,
care a fost copilul din flori al unei femei sărace. Porcar până la vârsta de 22 de ani, apoi ostaș
în armata italiană și spaniolă, sărac și înfometat, el nu poate fi păcălit cu noblețea și cinstea ideii
de cavaler.
Pizarro este singurul dintre spanioli care sesizează și contradicția fundamentală,
minciuna și ipocrizia reprezentanților bisericii: „Ducă-se dracului toate bisericile care există,
sau care ar putea vreodată să existe! Ah, cât de mult vă urăsc! «Ucide pe cel pe care-ți
poruncesc eu să-l ucizi, și-ți făgăduiesc iertarea!» Voi, care cu degetele voastre subțiri înfigeți
cuțitul în om. Cum îndrăzniți voi, preoții, să binecuvântați un bărbat care se duce să-i taie pe
7 Peter Shaffer, p. 223. 8Ibidem, p. 249. 9Ibidem, p. 212.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
243
alții cu sabia la bătălie? (...) Spune-mi, te rog, blândule părinte, dacă Cristos s-ar afla acum
aici, crezi că l-ar ucide pe regele incaș?”10
Falsa superioritate a spaniolilor, care nu sunt altceva decât niște jefuitori, care aduc cu
ei moarte și distrugere sub pretextul încreștinării și civilizării este evidențiată de Pizarro.
Ipocrizia clericilor ale căror acțiuni nu se conformează predicilor lor îl îndepărtează pe Pizarro
de creștinism și îl apropie de Atahuallpa, Dumnezeul incaș. Pizarro crede în Atahuallpa, în
pacea și liniștea pe care o emană, atât de departe de contradicțiile creștinismului, de
mecanismele sociale și religioase ale „civilizaților” spanioli, pe care îi repudiază. În acest
context, alegerea lui Atahuallpa, este firească: „Dacă mă duc la piață după Dumnezei, pe cine
cumpăr? Pe Dumnezeul Europei cu toată moartea pe care o aduce și sângele pe care-l varsă,
sau pe Atahuallpa din Peru? Spiritul lui menține un imperiu blând și liniștit ca grânele de pe
câmp.”11
Mitul cristic reloaded
În urma bătăliei și a capturării lui Atahuallpa, Pizarro și regele incaș petrec mult timp
împreună, discutând. Treptat, regele incaș devine mult mai mult pentru Pizarro decât un simplu
captiv. El va trezi în comandantul spaniol credința pe care creștinismul nu a reușit să o trezească.
Prin Pizarro, Shaffer accentuează ideea aspirației umane fundamentale spre absolut, spre
nemurire. Acest personaj exprimă în cel mai autentic mod posibil nevoia umană de a crede în
Creator, într-o ființă superioară, care se situează dincolo de limitele umane ale vieții și morții.
Prin Atahuallpa autorul reia mitul cristic, care aici se concurează pe sine: Dumnezeu
luptă contra lui Dumnezeu, Atahuallpa luptă contra lui Isus în arena ficțională pregătită de
Shaffer. Pus față în față cu iminența condamnării la moarte de către oamenii lui Pizarro, care
sunt total scăpați de sub controlul conducătorului lor, Atahuallpa spune: „ Eu sunt Dumnezeul
celor patru zări, și dacă mă ucizi astă-seară, mă voi scula din nou în zori, când tatăl meu îmi
va atinge trupul cu primele raze de lumină.”12 Odată cu mitul cristic este de asemenea reluat și
întregul ciclu moarte-înviere. Credința lui Pizarro în eternitate, în ieșirea din timp, în veșnicia
vieții face face pandant cu spiritualitatea lui Atahuallpa. Pizarro vrea să creadă, să asiste la acest
miracol, la întoarcerea la izvorul vieții, găsindu-se pe sine prin Atahuallpa. Însă, scindat între
credință și scepticism, Pizarro nu este consecvent în atitudinea sa față de divin:
„ATAHUALLPA: (...) Pentru tine voi face un lucru mare, voi înghiți moartea și o voi scuipa
afară din mine.
PIZARRO (în șoaptă): Nu poți.
ATAHUALLPA: Ba da, dacă va voi tatăl meu.
PIZARRO: Și dacă nu va voi?
ATAHUALLPA:Va voi. Poporul lui încă mai are nevoie de mine. Trebuie să crezi.
10 Ibidem, p. 284. 11Ibidem, p. 285. 12Ibidem, p. 288.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
244
PIZARRO: Imposibil.
ATAHUALLPA: Crede!
PIZARRO: Dar cum? Cum?... ”13
În cele din urmă, Pizarro e spovedit de Atahuallpa după ritualul incașilor pen tru că
regele incaş îi oferă speranță în transcendență, în învingerea morții și în ieșirea din timp, o
obsesie a conchistadorului spaniol.
Fără să vrea însă, Pizarro este un instrument al istoriei, iar prin el cade Atahuallpa, în
ciuda faptului că vrea să îl salveze de la moarte. Nemaiputându-li-se împotrivi oamenilor săi,
care cer moartea lui Atahuallpa, Pizarro reuşeşte totuşi să schimbe sentinţa arderii pe rud în cea
a spânzurării, pentru a rîmâne întreg, ca tatăl său, Soarele, să îl poată învia. Preţul pentru
schimbarea sentinţei este însă botezul creştin. La insistenţele lui Pizarro, Atahuallpa acceptă,
îşi reneagă originea divină, se închină Dumnezeului albilor, pierzând orice șansă de a reînvia.
Botezul lui Atahuallpa, reprezintă pierderea autorităţii divine a acestuia şi totodată
moartea simbolică a cultului soarelui. Pierzându-şi identitatea, regele incaş moare la vârsta
cristică, spânzurat de oamenii lui Pizarro. La modul simbolic oamenii lui Pizarro distrug
medalionul soarelui, simbol al regalității incașe și totodată simbolul lor spiritual, moment în
care soarele se întunecă. Titlul piesei şi semnificaţiile acestuia trebuie puse în legătură cu acest
moment cheie al piesei.
Finalul aduce în scenă transcendența goală și sufocanta lipsă de speranță. În fața
trupului mort al lui Atahuallpa, reacția profund umană a lui Pizarro este zguduitoare:
„PIZARRO: Mincinosule! M-ai tras pe sfoară! Mincinosule!... (o clipă trupul lui bătrân
e zguduit de suspine;(...) Nu mai mi-aduci pacea, Atahuallpa (...) Nu-mi mai aduci nici o
bucurie, Atahuallpa. Singura bucurie e moartea. Am trăit sfâșiat de ură și dintr-o parte și dintr-
alta: acum mor, între ochi orbi și un cer orb. (...) Dumnezeu e doar un nume, scris pe unghia
ta, și pentru acest nume încep strigătele și cruzimile. Dar a trăi fără speranța unei existențe
ulterioare, și a crea orice Dumnezeu care există, o, asta e fără îndoială o treabă
nemuritoare...”14
Acest final îl lasă pe Pizarro deznădăjduit, neputând să creadă în Dumnezeul crud al
spaniolilor, dar nici în natura divină a regelui incaș, care nu-și respectă promisiunea în privința
învierii. Piesa se încheie cu concluzia amară a lui Martin, martorul și naratorul evenimentelor:
„Așa a căzut Perul. Noi i-am adus lăcomia, foamea și Crucea; trei daruri pentru o viață
civilizată.”15
Shaffer creează prin figura lui Pizarro un arhetip uman, conchistadorul spaniol pare mai
puţin interesat de cucerirea unor spaţii fizice, însă investeşte în cucerirea unor spaţii spirituale.
Aspiraţia lui este de a cuceri nemurirea prin credință și de a învinge moartea prin învierea lui
Atahuallpa, care reprezintă o promisiune a propriei învieri. Speranța de a învinge moartea este
cea mai puternică speranță umană, însă aceasta i se neagă lui Pizarro în momentul în care vede
13Ibidem, p. 290-291. 14Ibidem, pp. 293-294. 15Ibidem, p. 294.
Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature
245
că Dumnezeul său nu învie. Astfel, singura certitudine pentru comandantul spaniol rămâne
moartea. Incapacitatea omului de a-şi depăşi condiţia şi de a învinge moartea este cea mai
sfâşietoare dramă umană.
BIBLIOGRAPHY:
Peter Shaffer, În căutarea soarelui, traducerea de Andrei Bantaș, în Teatru englez
contemporan, vol .1, Prefață de B. Elvin, București, Editura Pentru Literatură Universală, 1968.
Linda Hutcheon, Poetica postmodernismului, Traducere Dan Popescu, București,
Editura Univers, 2002.
Brian Richardson, Voice and Narration in Postmodern Drama în New Literary History
Vol. 32, No3, 2001.