Se ştie că anticii nu tratau politicul ca pe un "obiect" ce revendică o "metodă"

specifică împrumutată din ştiinţele naturii, ci îl considerau un regim (politeia) ce

conferă societăţii semnifi.caţiile sale centrale, "punându-i în ordine institu~iile şi

regulile, modelând moravurile şi stilul de viaţă al membrilor săi,,12 . În

concepţia anticilor, politicul reprezenta concomitent:

un mod de organizare a Cetăţii;

- un mod de viaţă pentru cei din Cetate.

Am prezentat pe larg, în paginile anterioare, care este rolul clasicilor în

elaborările ştiinţei politice de azi, atât în scopulledescoperirii unor criterii

unificatoare, cât şi în demonstrarea "rădăcinilor" ei. Pentru Baudouin există

două tipuri de asumare a moştenirii intelectuale a filosofiei antice:

- prima constă în "reciti rea scrupuloasă" a textelor fundamentale "pentru a

extrage tClmenii unei philosophia perenis", care, "astăzi, încă ne ajută să

înţelegem semnificaţiile finale ale aventurii politice" (această cale aparţine

filosofului german Leo Strauss);

- cea de-a doua cale (considerată de către J. Baudouin specifică teoriei politice şi

antropologiei fiJosofice) se delimitează de "cerinţele seci ale' pozitivismului

sociologic", refuzând facilităţile unei noi "filosofii a reîntoarcerii".

Pentru a doua cale, Baudouin găseşte trei "calităţi evidente":

a) "nu are idei preconcepute asupra problemei dacă politicul e un dat natural

înscris în ordinea cosmică sau este precedat de un pact iniţial de origine incertă,

dar de factură specific umană";

b) politicul "stă sub semnul universalului", respingând evidenţa anistorică a

binelui comun. "Ea recunoaşte că fiecare colectivitate umană se confruntă cu

probleme perene asigurarea vieţii grupului, înlăturarea dezordinii, defmirea unui

minim de utilităţi colective ~ însă adaugă imediat că problemele nu sunt puse

peste tot în aceiaşi termeni şi răspunsurile nu sunt nici ele aceleaşi. Teoria

politică vede în

'29 A se vedea Jean Baudouin, Inrroducere fn sociologia politica, Editura

Amaeord, Timişoara, 1999, pp. 89-90.

politic o aventură, În parte deschisă şi neprevizibilă, care nu. poate :fi

Încarcerată în definiţii rigide şi care, pentru a relua limbajul filosofului

Emmanuel Levinas, are de-a face mall mult cu Infinitul decât cu Totalitatea";

c) "teoria politică nu se recunoaşte în dihotomia ce opune, într~ o manieră

rutinistă, reprezentările «normative» ale' politicului, frământate de căutarea celui

mai bun regim, şi re prezentările «clinice» care preferă să descrie modurile sale

de funcţionare. Ea refuză disocierea explorării sensuri lor şi detectarea

mecanismului şi cultivă o stare de spirit concordatară. Fără a exalta În mod

nechibzuit amestecul. dintre genuri şi rară a contesta caracteristicile proprii

fiecărui demers, ea consideră că trebuie găsit ceea ce este comun, fără a

încremeni în patriotismul disciplinar şi rară stigmatiza «legăturile periculoase»"

130.

Noţiunea de regim politic nu şi-a pierdut nici actualitate a, nici utilitatea, chiar

dacă unele discipline socio-politice îi acordă o atenţie superficială (Philippe

Beneton vorbeşte despre o anumită neşansă ce loveşte azi noţiunea de regim).

Dar secolul al XX-lea şi începutul secolului actuai sunt marcate de războaie ale

regimurilor, cel de-al doilea război mondial, conflictele regionale, conflictele

dintre civilizaţiile occidentale şi terorism etc. reprezentând, în esenţa lor,

conflicte între democraţii şi totalitarisme. Este de reţinut aspectul că majoritatea

analiştilor politici înţeleg regimul politic ca regimul exercitării puterii politice.

Sociologia politică şi filosofia politică au luat, adeseori, În discuţie problematica

politicului, insistând pe o epistemologie corectă a acestuia. Mai mult, noţiunea

de regim politic nu trebuie să opună "punctul de vedere al actorului" şi "punctul

de vedere al spectatorului", adică sfera acţiunii şi sfera cunoaşterii.

Hannah Arendt insistă asupra disputei creatoare de tensiuni ce se. manifestă

între "punctul de vedere al ştiinţei" şi "punctul de vedere al teoriei" ("paradoxul

retragerii şi al apartenenţei", explicat de Jacques Taminaux): gânditorul este

constrâns să se "retragă" provizoriu dintr-o lume căreia "îi aparţine", dar, în

acest mod, asupra sa operează un risc dublu. Pe" de o parte, riscul extragerii

totale, într-o cOIitemplaţie absolută (variantă

1IIIpusă de Platon), pe de altă parte, riscul realizării excesive în societate,

1l"lunţând la orice capacitate critică (linia impusă de Marx).

,,Avem de-a face aici cu un prim motiv de dispută. «Punctul de vedere ,,1

~tiinţei» este cel al observatorului care, în virtutea categoriilor pe care le

lililizează, îşi construieşte cu răbdare obiectivele şi revendică un nivel :lIlperior

de cunoştinţe (episteme). «Punctul de vedere al teoriei» e cel al I'lIrticipantului

(doxa), care are grijă să pornescă de la problemele Cetăţii

- I'l~l1tru a ajunge, apoi, la propuneri mai generale. În contribuţia sa la studiul

illtitulat Originile totalitarismului, Hannah Arendt ne furnizează o rl:rrezentare

deosebit de convingătoare. Se consideră îndreptăţită folosirea :;pontană a

noţiunilor de despotism sau de tiranie, atunci când ne referim la lIazism sau la

stalinism. Dar autoarea adaugă imediat că aceste noţiuni nu Ilmi sunt suficiente

când dorim să explicăm dimensiunile absolut «inedite» "le fenomenului şi, de

aceea, propune un concept nou, acela de totalitarism . . I 'earia politică nu înclină

să o «rupă» cu bunul simţ, ci doreşte să îl clarifice şi să îi confere sensuri noi,

mai riguroase."I3l.

Politicul a fost identificat cu conceptul de putere132, ridicat la rangul dl: sistem

(David Easton), sau confundat cu dominaţia (într-o anumită IIIăsură, "dominaţia

legitimă", despre care vorbeşte Max Weber, exprimă un lIslfel de punct de

vedere).

O amunită aversiune a sociologiei faţă de noţiunea de regim s-a extins ~i s-a

resimţit şi asupra unui inventar al regimurilor politice, cu toate că preocupări în

domeniul clasificării au existat în filosofia lui Platon, Aristotel şi Polybius

(aceştia taxonomizau, deopotrivă, atât caracteristicile regimurilor politice, cât şi

meritele lor). În baza a două criterii - numărul de guvernanţi şi criteriul binelui -

toate clasificările erau normative şi descriptive: "Era de la sine înţeles că

trebuiau făcute departajări, că un regim era, prin natura sa rânduit după o

anumită idee a binelui şi a dreptăţii, dar el suscita, de asemenea, forme

degenerate şi corupte. Filosofia antică ştia să deosebească o republică de o

tiranie"l33.

Separarea descriptivului de normativ, la nivelul ştiinţei politice modeme,

reprezintă, cum aftrmă Baudouin, refuzul lmui demers similar celui din

antichitate. Aceasta şi în condiţiile "prejudecăţii relativiste" dominante la nivelul

ştiinţelor sociale, care exclude ideea că unele regimuri sunt mai dorite decât

altele, în măsura în care o "clasificare inteligentă" a regimurilor politice nu poate

fi realizată în absenţa:

lJJ J, Baudouin, op.cit., pg, 92,

'" Direcţie aleasă de R. Dahl, atunci când afirmă că ,un sistem politic este o reţea

persistentă de raporturi umane care implică o cantitate semnificativă de putere,

de dominaţie şi de autoritate".

1JJ J. Baudouin, op.cit., pg. 177.

a) unei unităţi de măsură cu valoare universală,

b) unui sistem de criterii în baza cărora să se poată realiza ierarhizări. ştiinţa

pol itică este preocupată mai puţin de a demonstra că un regim

politic este mai bun decât altul şi mai mult de r-ecunoaşterea coexistenţei

regimurilor politice, de expunerea diversităţii societăţilor politice şi

complexităţii experienţelor istorice. Baudouin vorbeşte despre necesitatea unei

sociologii istorice a regimurilor politice, prin care se realizează înţelegerea

acestora, exemplificând prin lucrările francezului Guy Hermet. Acesta a

dezvoltat domeniul "sociologiei construcţiilor democratice", analizând sistemul

factorilor istorici, culturali, religioşi, economici şi sociali, "care explică de ce

invenţia democratică s-a dezvoltat în anumite tări, în

timp ce altele manifestă faţă de ea o intoleranţă durabilă" 134. •

Totuşi, istoria reprezintă martorul de control asupra valorilor şi utilităţilor

diferitelor societăţi politice. ,,Dintr-un anumit punct de vedere scrie J. Baudouin

- acest sfărşit de secol (sec. XX, n.a.) este extraordinar de clarificator. Epuizarea

utopiilor totalitare, pe de o parte, tendinţa spre urllversalizare a ideii

democratice, pe de altă parte, conferă legitimitate şi o transparenţă inedită unei

laturi simple şi semnificative: cea care pune faţă în faţă «regimurile

democratice» şi «regimuri non-democratice»,,135.

De ce realizăm analiza acestor tipuri de regimuri politice înainte de a ânaliza

regimurile democratice?

În primul rând, din motive didactice, spaţiul alocat acestor tipuri de regimuri

fiind relativ mai restrâns decât cel alocat regimurilor democratice.

Apoi, pentru că, urmând linia ştiinţei politice actuale, demersul prin care se

realizează clasificările (şi implicit ierarhi zările) trebuie să fie cât mai puţin

normativ.

În al treilea rând, pentru că, la începutul anilor '90, în contradicţie cu ceea ce s-a

numit "al treilea val de democratizare", numărul regimurilor nedemocratice

continua să depăşească pe cel al regimurilor democratice.

Dacă în urmă cu aproape 25 de ani raportul dintre regimurile democratice şi

nedemocratice era 32 la 92, după căderea regimurilor comuniste raportul este de

58 la 71, persistând în lume "o mare varietate de regimuri în care drepturile

cetăţenilor nu au nici o garanţie de a fi respecta te, în care cei care deţin puterea

politică Îşi insuşesc funcţiile nu

134 Idem, pg. 118. m Idem. pg. 119.

prin proceduri electorale, ci folosind forţă, în care guvernanţii exercită puterea

într-o manieră total arbitrară şi o pierd, atunci când o pierd, tot

.. d' lfi ţ ." 136

prin mterme lU or el . .

Huntington prezintă următoarea evoluţie a democratizării în lumea modernă:

Anul State State Procentul

democrati ce nedemocratice democratizării

1922 29 35 45,3

1942 12 49 19,7

1962 36 75 32,4

19731 30 92 24,5

1990 58 71 45,0

Huntington a luat în calcul doar statele cu pe.,ste un milion de locuitori,

constatându-se variaţii atât în ceea ce priveşte numărul statelor existente (64 în

1922, 61 în 1942,111 în 1962,122 în 1973 şi 129 în 1990), dar şi multe fluctuaţii

în privinţa ponderii procentuale a regimurilor democratice, nivelul procentual al

anului 1922 fiind atins abia în 1990137•

Există un larg acord asupra existenţei a două categorii de regimuri la nivelul

regimurilor nedemocratice: regimuri autoritare şi regimuri totalitare, având ca

elemente comune:

- reducerea, până la eliminare, a pluralismului politic;

- criteriile de acc~s la putere şi de distribuire a puterii politice sunt

bazate pe control şi pe recurgerea la folosirea forţei (nu pe alegeri libere,

concurenţi ale şi semnificative)l38.

J. Baudouin consideră că ar fi indecent să se ignore "la modul rezidual şi

negativ constelaţia eterogenă şi poate majoritară a «celorlalte» regimuri

politice", regimuri care nu se caracterizează prin trăsături esenţiale ale

regimurilor democratice; aceasta, spre a se evita căderea într-un "etnocentrism

arogant".

Regimurile autori tare şi cele totalitare reprezintă modalităţi specifice de reglare

a raporturilor de putere între stat şi societate, "modalităţi puse în aplicare în

locuri caracterizate printr-o mai mare S\lU mai mică stabilitate, în runcţie de

originile şi instaurarea lor şi de provocările la care sunt supuse

"6 G. Pasqllino, op.cit., pg. 274.

\1) S. P. Huntington, The 111ird Wave. Democralizotion in the Lale 'I'wentie/h

Cenlury, Nannan, Univcrsity Ill' Oklahoma Press, 1993.

\., G. Pasquino, ap.cit, pg. 291.

aceste regimuri" 139. Din perspectiva duratei regimurilor politice, este"

semnificativa se remarca faptul că, în unele state, regimul democratic odată

instaurat se menţine fără întrerupere, în timp ce un regim autoritar (chiar•

prelungit, precum în Spania şi POltugalia) şi un regim totalitar nu pot avea o

durată comparabilă cu cea a regimurilor democrati ce. Analizele istorice

dovedesc alte două aspecte legate de regimurile nedemocratice:

- regimurile totalitare sunt regimuri fragile şi precare, chiar dacă, în aparenţă,

reprezintă construcţii stabile, puternice şi opresive;

- este posibil ca acelaşi sistem politic "să treacă printr-o frecventăsuccesiune de

regimuri autoritare, chiar cu unele interludii democrati ce" 140

Universul regimurilor totalitare a fost explorat metodic, îndeosebi de

reprezentanţii teoriei politice şi istoriei, iar opera lui Hannah Arendt, în special

Originile totalitarismului, reprezintă un punct de referinţă în domeniu.

Cu toate că paternitate a termenului "totalitarism" este atribuită lui Mussolini, iar

conceptul a mai fost utilizat de F. Borkenan şi F. Neuman, Arendt este cea care-i

conferă consistenţă. Apoi, trebuie remarcat că disputa epistemologică a fost mai

mereu interferată cu pasiunile ideologice, dar nici. istoricii, nici politologii n-au

putut şi nici nu pot aborda nazismul sau . stalinismul Îară a se raporta la H.

Arendt.

Lucrarea lui Arendt, Originile totalitarismului, prezentată practic în trei secţiuni

(Despre antisemitism, lmperialismul şi Sistemul totalitar) demonstrează

convingerea autoarei asupra caracterului ireductibil al fenomenului: "teribila

originalitate a totalitarismului - scria Arendt - nu constă în aceea că s-a născut o

nouă idee, ci în faptul că acţiunile pe care le-a inspirat înseamnă o ruptură faţă

de toate •tradiţiile: ele au pulverizat pur şi simplu categoriile noastre politice,

precum şi criteriile noastre de judecată moraIă"J41.

Pentru exprimarea totalitarismului, Harendt consideră că este îndreptăţit a se

utiliza noţiunile clasice de tiranie sau de despotism: "Funcţia remarcabilă

atribuită totalitarismului e următoarea: a fi la limita lipsei de măsură, aşa cum au

fost fiecare în felul lor, atât stalinismul cât şi

139 [dem. pg. 275. 140 Idem. pg. 276.

14' Apud iean Baudouin. op.cit., pg. 159.

IlilzÎsmul" 142. Nazismul şi stalinismul sunt experienţe similare, care-şi

1II1Inifestă conţinutul prin trăsături absolut noi; caracteristicile inedite nu pot li

evaluate prin instrumente vechi, ci impun instrumente de analiză noi. )

{l:marcăm, aici, o dată cu J. Baudouin, influenţa fenomenologiei asupra

l'oJlcepţiei lui Arendt, fenomenologie ce vorbeşte despre o prioritate

a \'Vcnimentului asupra conceptului: "Există, uneori,. în istorie - scrie Ilaudouin

- momente absolut noi care ne obligă să le abordăm, fără a putea rt:curge la

ajutorul unor categorii preconcepute. Acesta e motivul pentru care II. Arendt s-a

străduit să gândească împreună originile, particularităţile şi IHlroxismele

fenomenului totalitar" 143.

Perspectiva fenomenologică pe care Arendt o utilizează nu reprezintă r/oar o

provocare, ci chiar o sfidare la adresa principiului cauzalităţii, atât de frecvent în

ştiinţele despre natură şi despre societate. Făcând o riguroasă distincţie între

origini şi cauze, Arendt dovedeşte că totalitarismul nu apare pc un teren gol, ci

are rădăcini sociale şi culturale specifice: ,,«contrar ~ti inţei care deduce metodic

din precedente ceea ce este fără precedent», ea vrea să păstreze cu orice preţ

ceea ce este ireductibil «ciudat» în invenţia lotalitară, fără să cadă, totuşi, Într-un

idealism rară margini. Totalitarismul reprezintă un fenomen, fără îndoială

contemporan, care se înscrie pe urmele i mediate ale modernităţii" 144.

Lucrarea lui H. Arendt, La condition de I 'homme moderne, este preocupată de

analiza originilor totalitarismului, autoarea insistând pe ideea că totalitarismul se

fundamentează pe mutaţiile produse la nivelul statelor naţionale europen~ din

perioada capitalismului modern. După înfrângerea militară a Germaniei şi după

accentuarea crizei din 1929, în această Iară au loc procese cu urmări extrem de

grave, precum:

• distrugerea vechilor structuri sociale,

• dezagregarea tradiţiilor,

'" transformarea "poporului" (ca ansamblu concret de indivizi şi de grupuri, de

familii şi sociabilităţi) în "mase" de indivizi atomizaţi şi înstrăinaţi (chiar

însinguraţi),

Germania este supusă, deci, "dezrădăcinării" şi "dezoIării", ceea ce creează

premisele nazismului. Nazismul "furnizează o coerenţă iluzorie acestor mase

gata să-şi sacrifice denmitatea în schimbul înco1porării liniştitoare şi

seducătoare, în numele unui vis colectiv şi al unei «(Umanităţi

142 J. Baudouin, op.cit. pg. 159.

143 Ibidem. Dintr-o perspectivă specială. poate li adusi! În discuţie niei şi

concepţia lui R. Rorty cu privire la ~ntingenţa limbajului.

ldem, pg. 160.

cu dimensiuni gigantice}), pe care FUhrerul o seduce, o organizează şi o

manipulează" 145.

H. Arendt este influenţată în analizele sale de Martin Heidegger, însă trebuie

insistat pe aspectul că modemitatea nu produce, în mod mecanic, totalitarismul,

chiar dacă elemente precum exacerbarea individualismului şi dizolvarea

tradiţiilor eclipsează politicul. Interpretarea lui H. Arendt are eficacitate, cum

spune 1. Baudouin, tocmai prin modul în care reuşeşte să . prezinte "ciudăţeniile

angajamentului totalitar", autoarea făcând distincţie între patru resorturi ale

totalitarismului:

a) înscrierea într-o necesitate istorică,

b) omniprezenţa ideologiei,

c) remodelarea societăţii,

d) dominaţia.

Aceste resorturi sunt indisociabile, dispariţia sau estomparea unuia provocând

degenerarea progresivă a fenomenului 146. Deoarece, în lucrarea de faţă,

conţinutul acestora va fundamenta multe dintre teoriile pe care le vom vehicula

cu privire la totalitarism, considerăm oportun a le explicita şi a le descrie în

esentele lor.

a) Înscrierea in necesitatea istorică

Hannah Arendt face distincţie între regimul totalitar şi regimul arbitrar, prin

punerea îrz discuţie a atitudinii faţă de legea fundamentală. Astfel, atât regimul

nazist, cât şi cel stalinist par arbitrare din perspectiva juridică asupra respectării

dispoziţiilor normative, Constituţia stalinistă din 1936 având, de exemplu, un

pur caracter declarativ, drepturile şi libertăţile proclamate fiind abuziv încălcate

de statul totalitar. Dar aceasta nu înseamnă că nazismul şi stalinismul- ca state

totalitare - se circumscriu arbitrariului, că nu s-ar ghida, în acţiuni, după legi

preexistente.

Asemenea legi sunt legile biologice ale naturii, pentru nazism, şi legile sociale

ale istoriei, pentru stalinism: "Spre deosebire de Nero care cânta din liră în timp

ce Roma ardea, Hitler şi Stalin sunt agenţii supremi ai unei necesităţi istorice,

arogându-şi privilegiul iniţial de a traduce în practică această necesitate istorică.

FUhrerul are ca misiune interpretarea legilor naturii din care deduce ce este bun

şi sănătos pentru poporul german; Stalin, în schimb, interpretează legile istoriei

şi, pornind de la ele, elaborează reguli de acţiune aplicabile imediat societăţii

sovietice şi mişcării comuniste intemaţionale"l47.

1" Idem.

14-1 Idem, pg. 161.

1<7 Ibidem, pg. 161. Aici, punctul de vedere exprimat de Arendt se întâlneşte cu

cel exprimat de Karl Popper care vede "germenele privilegiat al totalitarismului"

în fuziunea dintre iSloricism şi utopie.

Amenintarea totalitarismului devine realitate În momentul În care ,,0 viziune

m~len~ristă as~ra istoriei e asociată cu voinţa de a transforma Indlcal ordmca

socială"} 8.

b) Omnipotenţa ideologiei

Sensul termenului de "ideologie", utilizat de Arendt, este altul decât "ci devenit

dominant. Diferenţierile nu sunt doar importante, ci şi necesare, illlrucât nu orice

model ideologic include elemente coercitive. De pildă, 1 k:ologia concepută ca o

reprezentare a lumii, ca un ansamblu fictiv de idei, nfiludini, chiar pasiun~ nu

evoluează obligatoriu către o administraţie l'iJercitivă; ea devine totalitară doar

dacă se integrează Într-un sistem de l'xplicaţii global şi ştiinţific al lumii. Astfel,

- ura taţă de evrei este periculoasă În sine, dar, În concepţia lui

Arendt, devine "ideologie" atunci când este înscrisă şi propagată printr-un

discurs coerent, solicitându-se exterminarea lor În numele unei "necesităţi

vitale"~

- propagarea idealurilor socialiste şi comuniste devine ideologie

atunci când se transformă in actu, adică atunci când dobândeşte caracter militant

în edificarea societăţii rară clase, în numele unei legi universale a istoriei etc.

Definită în acest mod, ideologia "consubstanţială totalitarismului", elim o

numeşte Baudouin, prezintă următoarele caracteristici (şi ele Ilcdisociabile ):

formează un sistem de interpretare a lumii definitiv, arogându-şi pr~tenţia că

poate explica "totul" atât evenimente trecute, cât şi viitoare,

îşi arogă caracterul irecuzabil şi infalsificabil Încă din momentul

constituirii: ,,Definiţia dată de Arendt ideologiei se apropie de cea dată de

Popper gândirii dogmatice. Ea nu greşeşte niciodată şi este deasupra

realităţii,,149,

prezintă un "logicism" intrinsec, având capacitatea autodotării cu coerenţă

internă, "de a integra În permanenţă contradicţia Într-un proces logic",

mecanismul fiind preocupat de limitele sistemului de interpretare şi nu de

conţinutul acestuia. Ideologia este considerată de Arendt a fi exact "ceea ce

pretinde că este: logica unei idei". "Ea este un al «şaselea simţ» sau chiar un

«suprasimţ» care dă o orientare precisă cuvintelor şi acţiunilor. Ea nu încetează

să impună realităţii o lume fictivă, o

,." Ibidem.

1.19 fdem, pg. 16~.

suprarealitate ce sfârşeşte prin a le închide pe amândouă în? propriile sale logici.

Ea explică, în mare parte, formele «delirante», «patologice» îmbrăcate de

regimul nazist şi cel stalinist" 150.

c) Remodelarea societăţii

Interpretările majoritare ale nazismului şi stalinismului ca regimuri totalitare

identifică totalitarismul cu dominaţia absolută a statului asupra societăţii,

insistând pe aspectele legate de destructurarea societăţii civile, pe < anularea

controlului social asupra puterii etatice, pe denunţarea şi dezagregarea

politicului etc. Harmah Arendt se remarcă şi aici printr-un unghi de vedere

diferit: fără a contesta acţiunea unei voinţe de dominare radicală specifică

totalitarismului, autoarea insistă asupra "naturii informe" a acestuia, "asupra

dezorganizării structurilor de incadrare statală tradiţionaIă"15! .

d) Dominaţia

Totalitarismul propagă iluzia transparenţei sociale, iluzie justificată logic prin

intoleranţa faţă de orice autonomie şi prin negarea pluralităţii. "H. Arendt este

aici de acord cu interpretările clasice care reperează în totalitarism un proiect de

dominaţie totală, cu ajutorul căreia puterea tinde şi reuşeşte într-o mare măsură

să se asimileze cu societatea, să facă să existe o identitate între Şef, Putere şi

Popor" 152. Dominaţia îmbracă, astfel, forma clasică a dominaţiei totale,

acţionând, pe lângă iluzia transparenţei sociale, atât în nazism, cât şi în

stalinism, "o logică a atomizării, a disoluţiei oricărui sţ,aţiu public sau privat,

dovedită prin srarâmarea şi distrugerea metodică a parlamentelor, a partidelor, a

sindicatelor, a bisericilor sau a asociaţiilor, într-un cuvânt a oricărei structuri

susceptibile de a face o diferenţă în mijlocul noii simfonii ideologice,,153.

Dinamica sistemului totalitar este reflectată fidel de epurările staliniste, epurări

ce se declanşează în momentul în care puterea dictatorului nu se mai simte

ameninţată, când teroarea a devenit totală, independentă faţă de orice opoziţie.

Dominaţia Dictatorului devine totală, cum spune Arendt, atunci când nimeni nu

i se mai opune. Arendt demonstrează capacitatea diabolică a regimului totalitar

de a reinventa permanent duşmani, de a crea vinovaţi şi de a-i extermina.

"Revoluţia, - remarcă Baudouin - atunci când se suprapune cu un proiect

totalitar, face mai mult decât să-şi devoreze copiii".

150 Idem, pp. 162-163. ISI Ibidem.

15' Ibidem.

153 Ibidem.

Vocaţia puterii totalitare este aceea de a încerca să reducă gândirea, discursul

public, la interesele sale - obiectiv spre care tinde, dar imposibil de atins; puterea

acţionează conform esenţei regimului şi nu cedează in faţa arbitrarului. Totuşi,

această dominaţie, deşi apare totală şi implacabilă, manifestă, în opinia lui

Arendt, o anumită instabilitate, existând abateri ., ciudate" de la formele clasice

de autoritate publică. Arendt are în vedere două fenomene aflate în conexiune

indestructibilă:

a) locul ~entral ocupat în interiorul struclUlii puterii de către Filhrer sau . de

către "conducător"; în baza analizei weberiene a şefului carismatic, Arendt

susţine că, in ambele cazuri, conducătorul este considerat întruchiparea unei

voinţe superioare - voinţa rasei germane, pentru Filluer, voinţa poporului, pentru

"conducător". "Sarcina cercurilor mai apropiate sau mai îndepărtate ale şefului -

scrie Baudouin, referindu-se la analizele lui H. Arendt - este de a interpreta cât

mai subtil posibil voinţa, mai mult sau mai puţin explicită, pe care el o exprimă

în fiecare moment. Nu putem vorbi de un lanţ ierarhic clasic, ci mai degrabă de

un fel de anarhie organizată, în cadrul căreia responsabilitatea care radiază de la

lider are drept corolar imediat iresponsabilitatea subordonaţilor şi executanţilor"

154;

b) a doua caracteristică a regimului totalitar este extrema diseminare şi

fluiditate a organizării, H. Arendt respingând asemănarea regimului de acest tip

cu un mecanism omogen. Dacă fascismul lui Mussolini reactivează ideea

hegeliană a statului, nazismul şi stalinismul pulverizează statul prin "dedublarea

sistematică" a structurilor de încadrare ale indivizilor, fragmentând "la infinit

centrele însărcinate cu interpretarea şi aplicarea directivelor şefului" 155.

Dedublarea totalitarismului asigură seva existenţială a acestui regim:

"organismele de faţadă" menţin o legătură, în general fictivă, cu poporul, iar

"organismele de elită" formează "anturajul protector al şefului, garda pretoriană

a noului regim,,156. Această dedublare conduce la menţinerea instabilităţii

regimului totalitar, la o dominaţie informă", cum o caracterizează Baudouin.

"Dacă regimul totalitar - scrie el - are ca principiu «ideologia» şi ca natură

«teroarea», motivul său fmal este «mişcarea», cultul şefului, proliferarea

instanţelor de execuţie, desemnarea permanentă de noi obiective vizând

antrenarea maselor

154 Idem, pg. 164. 1>5 Ibidem.

156 Ibidem.

într-un fel de mişcare permanentă, ea însăşi tinzând spre împlinirea

promisiunilor naturii sau ale istoriei"lS7.

Concepţia vitalistă (activistă) pe care Arendt o elaborează în privinţa

totalitarismului o conduce către concluzii (doar) parţi ale, ea considerând că

numai regimul nazist dintre 1938-1945 şi regimul stalinist dintre 1935-1953

întrunesc condiţiile totalitarismului (fascismul italian, peronismul argentinian,

maoismul, comunismul de după Stalin fiind considerate a nu întruchipa

condiţiile totalitarismului).

Universul concentraţional nu intră în atenţia deplină a lui Hannah Arendt,

lagărul reprezentând pentru ea "laboratorul dominaţiei prin excelenţă" 158. În

opinia lui Baudouin, opera lui Arendt conţine unele tensiuni, una dintre ele

reprezentând-o cea dintre "răul radical" şi "răul banal" în analiza regimului

totalitar.

Astfel, susţine că genocidul (cu atât mai mult violenţele şi cruzimile) n-a fost

inventat de regimurile totalitare, însă aceste regimuri l-au împins până la

paroxism, adică l-au radicalizat în forme fără precedent în istorie. Fenomenul

concentraţional din regimurile nazist şi stalinist prezintă o singularitate dată de:

- caracterul instituţionalizat şi permanent al lagărelor de concentrare,

- concentrarea vizându-i, pentru început, pe opozanţii politici, ulterior

aceasta extinzându-se la persoane nevinovate ("singura vină rezidă în

apartenenţa la rase considerate inferioare şi dăunătoare"I59),

- lagărele fără "funcţie aparentă", Arendt criticând teza utilitară, conform căreia

"multiplicarea lagărelor avea ca scop aprovizionarea industriei germane cu o

mână de lucru ieftină", în timp ce sute de mii de muncitori calificaţi sunt

concediaţi,

- universul concentraţional caracterizat printr-o "alianţă monstruoasă" între

ideologie şi industrie, "folosirea unei raţiuni tehniciste şi instrumentale având

drept scop «fabricarea masivă şi demenţială a cadavrelon>" 160.

Caracteristica de sinteză a fenomenului concentraţional nazist şi comunist atestă

"idealul social exemplar al dominaţiei tataIe în genera!". Este vorba pur şi

simplu de a dovedl «inutilitatea omului», de a ucide în el persoana morală,

individul singular, de a-l reduce la starea de animal" 16 J •

'" Ibidem. "'Ibidem. "9 Ibidem. 160 [bidem.

161 lbidem. "Totalitarismul, scrie Arendt, nu tinde spre o dominaţie despoticu

asup," oamenilor, ci spre un sistem în care nameuii sunt în plus. Puterea totală

nu poate fi desăvârşilă şi p~strntă decât Într-o lume a reflexelor condiţionate de

marionete ce nu pot fi bănuite de spontaneitate. '('ocmai pel1tru că deţine atâtea

resurse, omul nu poate fi pe deplin dominat decât dacA ar aparţine speciei I\

l1ill1ul-oll1".

Totuşi, un eveniment produs în anul 1961 o face pe Hannah l\retulf '1 alirme

existenţa unui "rău banal", după ce analizase radicalizarca 1'1\\11111. Asistând

la Ierusalim la procesul lui Adolf Eichmann, răpit de Sl~rvit:i I secrete israeliene

din Argentina, uimită de comportamentul acestui criminll! de război, scrie

Eichmann la Ierusalim, carte care, îndeosebi prin subtitlul Un raport asupra

banalităţii răului, îi atrage nenumărate antipatii prinlr" evreii nord-americani.

"Stângăcia relativă a expresiei - la urma urmellir nazismul nu a fost o dominaţie

«banală»! - nu trebuie, totuşi, să ignore bogăţia reală a subiectului. Arendt a fost

frapată mai întâi de felul în care $-fl apărat Eichmann: el nu a dorit aceasta, el

nu era decât o «rotiţă» în interiorul unei maşini, recurgând chiar la noţiunea

kantiană a imperativului categoric pentru a-şi justifica zelul faţă de ordinele

superiorilor. Itinerariul hli Eichmann o surprinde pe autoare: el nu incarnează

fanatismul na'lisl, ci l.' mai puţin fascinat de naţional-socialism decât de

eficacitatea maşinii pUSC ÎI\ mişcare pentru a constrânge şi a lichida. El este

«de o normalitate terifiul1ln», impunându-se puţin câte puţin ca un telmician al

exterminării, (Il simbolizează perfect figura «călăului obişnuit» care, paralel cu

sarcinile SCII(J, duce, poate, o viaţă familială exemplară şi ordonată. Ceea ce i

se parc lui H. Arendt absolut necuviincios e faptul că acest nazist ordinar face

referiri la Kant. Ceea ce îl caracterizează pe Eichmann este, în primul rând,

pierder ti totală a conştiinţei critice, renunţarea la facultatea de a judeca,

incapacitatcu absolută de a distinge binele de rău,,162.

Remmţă, astfel, Arendt la modul iniţial de interpretare a regimului totalitar?' Sau

este mai mult o reacţie emoţională? Nu. Ea reduce l'olul substanţial atribuit

iniţial ideologiei mutând centrul de greutate .- CUI11 apreciază Baudouin -

asupra devastărilor produse de nihilism şi dt;l relativism în toate straturile

poporului german, şi nu numai în elitelo intelectuale.

Conceptul de totalitarism, acceptat doar parţial de ştiinţa politic~, rămâne destul

de controversat. Mai mulţi critici, printre care Spiro ~i Schapiro, consideră acest

concept inutilizabil, tocmai pentru că ar fi produsul contextual al ideologiei

războiului rece, fiind îndreptat împotriva regimurilor comuniste. Opinia

exprimată în acest domeniu este incorcctă, întrucât conceptul este lansat de

opozanţii lui Mussolini şi acceptat chiar de acesta cu un scop manipulatoriu:

acela de a crea percepţia că el construieşlun regim nou şi puternic (aceasta În

condiţiile În care cei mai mulţi autori consideră că fascismul lui Mussolini poate

fi încadrat mai degrabă Îll regimurile autoritare). Neumann demonstrează - prin

includerea nazislTIulld,

în regimurile totalitare încă din] 942 - că fenomenul totalitarismului precedă

războiul rece şi nu este legat de acesta. "Folosirea ideologică a termenului de

totalitarism - scrie Pasquino - cel puţin pentru fascismul italian şi

naţionalsocialismul german, aparţine înseşi acelor regimuri care intenţionau să-

şi afişeze capacitatea - rară precedent - de control amănunţit asupra vieţii şi

destinelor popoarelor lor şi capacitatea garalelă -. de asemenea tară precedent -

de centrali zare totală a puterii"! 3 (remarcă valabilă şi pentru Fr. Hayek).

Apoi, caracterul de utilitate în ştiinţa politică a termenului de totalitarism nu este

negat nici de transformarea regimurilor comuniste, întrucât "valabilitatea sa

permanentă depinde de eficienţa în descrierea, analiza şi interpretarea

fenomenelor politice, fie deja existente, fie susceptibile să-şi facă iarăşi apariţia"

I 64. Pasquino exemplifică prin autori precum Fisichella - care susţine utilitatea

termenului şi în ştiinţa actuală ., Barber, Curtius şi Friedrich - propunători ai

abandonării conceptului, sau Tarchi - susţinător al ideii reluării dezbaterii în

materie.

De altfel, ceea ce Baudouin numeşte paradigma arendtiană a condus la multe

dispute teoretice, unele continuându-se şi azi prin două categorii de controverse.

Pe de o parte, există opinii lansate de filosofi şi teoreticieni ai politicului, care

acceptă valabilitatea "paradigmei totalitare" însă, contestând unele accepţiuni

date de Arendt, propun interpretări "rectificatoare". Apoi, există opinii

exprimate de către istorici şi sociologi, care resping "paradigma totalitară",

preferând să se limiteze la ,,fapte", folosind tehnici şi instrumente de anallză mai

clasice,,'65.

Interpretările rectţficatoare, cum le denumeşte Baudouin apar la Karl Popper,

Carl Friedrich, Claude Lefort, F. Furet şi îndeosebi la Raymond Aron. Baudouin

se opreşte îndeosebi la interpretarea rectificatoare realizată de R. Aron,

amintind, în treacăt, pe cea propusă de K. Popper, Claude Lefort şi Eric

Voegelin.

Pentru Karl Popper, totalitarismul nu este apanajul exclusiv al modernităţii. El

îşi are rădăcinile intelectuale în matricea originală a tuturor «societătilor

închise» pe care o contine filosofia lui Platon.

În' privinţa lui Claude Lefo~, Baudouin consideră că trebuie reţinută ideea

circumscrierii totalitarismului unor perioade mai largi, propagându-se dincolo de

"momentele sale neurotice". Reprezentarea "fantasmatică a unei societăţi unice

nu se manifestă pe perioade scurte, doar cât conducătorii sunt

16J G. Pasquillo, op. cit., pg. 286. 16' Ibidem.

16l J. Baudouin, uP. cit., pg. 167.

În viaţă; dimpotrivă, ea "supravieţuieşte conducătorilor carismatici şi continuă

să îmbrace forme politice şi sociale singulare,,166.

Eric Voegelin consideră că totalitarismul este analog, în sfera politicului, cu

ceea ce reprezintă unele religii în sfera spiritualului. lmitânduI parţial pe R.

Aron, Eric VoegeLin are tendinţa de a asimila nazismul şi slalinismul cu

"religiile seculare", care pretindeau că aduc salvarea maselor elezmoştenite şi a

popoarelor umilitel67.

aymond Aron a fost slngurul intelectual francez care, în anul 1951, în revista

"Critigue", a remarcat apariţia lucrării lui H. Arendt. Preocupat de tematica

regimurilor politice, în lucrarea Democraţie şi totalitarism, îşi exprimă atât

convergenţe le, dar şi divergenţele cu opiniile lui Arendt.

În domeniul convergenţelor, este ele reţinut că R. Aron acreditează Însăşi

noţiune a de totalitarism, rară a ti şocat de evidenţierea anaJogiilor dintre nazism

şi stalinism. Totodată, Raymond Aron "consideră îndreptăţită inventarea unor

categorii noi pentru a putea r~f1ecta asupra a ceea ce nu putea fi studiat din

perspectiva experienţelor precedente ale despotismului" 168, Discipol al lui Max

Weber, Aron construieşte ceea ce este numit de sociologi "tipul ideal" al

regimului totalitar, "tip" ce conţine şi elemente asemănătoare de scrierilor

arendticne.

Aceste elemente ale "tipului ideal" de totalitarism sunt:

" existenţa unui pal1id monopolist", care-şi asumă în fiecare moment monopolul

elaborării deciziilor,

impunerea unei ideologii ridicate la rangul de raţiune de stat; ideologia - raţiune

de stat este singura ideologie oficială, omniprezentă, căreia nici o persoană nu i

se poate sustrage, monopolul asupra tuturor mijloacelor de comunicare,

propaganda având rolul determinant În suprimarea tuturor libcl1ăţilor de

gândire, de presă, de informare,

controlul statului asupra activităţilor economice şi sociale, existent mai puţin în

sistemul nazist, dar manifestat total În regimul stalinist, aparatul represiv care,

pus În mişcare, se transformă inevitabil Într-un instrument al terorii; eficienta sa

este tot mai mare, în condiţiile În care opoziţia este suprimatăl69.

Pe lângă acreditarea noţiunii de totalitarism şi acordul cu teza comparabilităţii,

Aron manifestă încă o convergenţă cu Arendt: amândoi Îşi

166 J. Baudouin, op. cit., pg. I G8. 167 Ibidem.

1611 Ibidem.

169 Jdem. pg. 169.

asumă atitudinea de doxa, de "spectator angajat" în ideea apărării democraţiei.

Divergenţele provin, cum constată Baudouin, din formaţia celor doi autori:

fenomenologia germană, pentru Hannah Arendt, sociologia lui Max Weber,

pentru R. Aron. Prima divergenţă se manifestă în problema genealogiei

fenomenului totalitar. Ca şi Arendt, Aron refuză explicaţiile deterministe, dar,

spre ~eosebire de ea, nu se manifestă pentru distincţia între "origini" şi "cauze":

"Intre determinismul pur social, proslăvit de anumiţi marxişti, şi exaltarea rară

nuanţe a teoriei contingenţei şi a puterii eruptive a evenimentului promovate de

Arendt, ca un bun discipol al lui Max Weber, el caută să păstreze <<principiul

cauzalităţii reduse»"l7o.

Dar divergenţele cele mai acute se manifestă la nive~ul modului în care Arendt

descrie înrudirea dintre nazism şi stalinism: "Intr-o manieră mult mai clară decât

Arendt, el refuză să convertească analogia formelor şi metodelor de identitate de

proiecte şi de conţinut. El caută, Într-un fel, să salveze ceea ce totuşi. leagă

comunismul de o anumită tradIţie democratică. El refuză să amestece, de-a

valma, intenţiile şi rezultatele. între ideologia marxistă şi cea nazistă există,

totuşi, diferenţe: pe de o parte, universalitatea raţiunii, de cealaltă parte,

problema rasială; pe de o parte un proiect de emancipare al umanităţii, de

cealaltă parte, furia exterminatoare. Perversiunea stalinistă nu ne dă dreptul să

abolim orice fel de diferenţă între cele două regimuri ideologice" 171.

Analizând genocidurile secolului XX, în lucrarea Statul criminal, Yves Temon

se 'Situează tot pe o poziţie rectificatoi).re faţă de H. Arendt. El consideră

totalitarismul "tară" a secolului al XX-lea, regim ce agravează "împingându-le la

lIn exces mortal relele iscate de imperialismele şi co lonismul secol el or 'preced

ente" 172.

Caracteristicile specifice conceptului de totalitarism definit de Temon sunt

prezente atât la Arendt, cât şi la Aron: partidul unic, ideologia ridicată la rang de

valoare absolută de către partidul unic şi care devine adevărul afirmat de stat,

controlul exercitat de către partid asupra economiei, a mijloacelor de

comunicare şi a poliţiei 173. Aceste caracteristici disting, În opinia auto1111ui,

regimurile totalitare de tiranU, despotisme şi dictaturi.

Temon, analizând genocidul, vorbeşte despre mai multe forme ale acestuia, Însă

nu este preocupat de "hecatombele umane provocate în timpul «descoperirii

lumii» de către Europa, şi, în special, de distrugerea indienilor

170 Ibidem.

111 Idem, pp. 169-170.

172 Yves Teman, Sratul criminal. Genocidurilc seco"dlli XX, Ills(i'UIIlI

I-:"rnpellll, 2002. I'g. 71. l7J Ibidem.

din America, cea mai mare catastrofă datorată omului"l74. Asemenea

I~\.;nociduri s-au produs în condiţii extrem de diferite decât cele din secolul al

XX-lea. Aceasta pentru că asasinatele colective ("masacrele genocid are") din

acest secol sunt ,,planificate" şi "perpetuate" de către un stat. "Societăţile

genocidare - scrie Yves Teman - sunt societăţi în care statul dispune liber de

viaţa cetăţenilor săi. Societăţile care produc un partid unic, () poliţie secretă şi

un aparat militar consacrat expansiunE geopolitice sunt slicietăţi genocidare în

putere, iar statele totalitare reprezintă forma cea mai 'implinită a acestor state

criminale. Genocidul nu este necesar menţinerii sau dczvoltării lor şi se poate

întâmpla ca preţul său să fie atât de ridicat, încât L:onducătorii unui stat să

prefere să nu recurgă la el, dar rămâne ca soluţie, pe Gll'e nici un obstacol moral

nu o împiedică să fie luată în seamă. La fel, genocidul poate fi perpetuat de state

non-totalitare, dar totalitarismul rcuneşte toate condiţiile care permit exercitarea

acestei crime, iar studiul său 11crmite în ţelegerea mai corectă a ameninţării

genq,cidare" 175.

Teman reiterează caracteristici ale totalitarismului enunţate de H.

I\rendt, dar, în baza contestării caracterului arbitrariu ale acestui regim, :Iutorul

Statului criminal trece dincolo de analizele arendtiene. El consideră, ;Isemeni lui

Arendt, că totalitarismul analizat de ea a inventat o metodă de dominare

permancntă a tuturor indivizilor în toate sferele vieţii. El a distrus legăturile

sociale dintre cetăţeni "în scopul de a reduce multiplul la unul". Individul este

pretextul atomi zării sociale şi destructurării ordinii anterioare, pentru ca apoi să

fie negat într-un sistem în care unitatea se întemeiază pe teama de difererlţă:

"Totalitarismul observă scrupulos legea sa, o lege pe care a redefinit-o vidând-o

de normele proprii privind binele şi răul, norme Întemeiate pe conduita

individuală. Legea încetează să fie un cadru stabil: ea cste expresia mişcării şi

este utilizată spre a fi fabricat Omul Nou şi pentru a se sacrifica în acest scop

părţile în folosul întregului,,176.

Cinci instrumente sunt esenţiale statului totalitar:

e birocraţia, prin care statul asigură şi menţine influenţa sa asupra tuturor

activităţilor sociale,

• ideologia, rezumată într-o concepţie asupra lumii, prin care statul

"controlează omul în totalitate",

• propaganda, prin care câştigă masele, propunând sloganuri, erniţând

profeţii şi denunţând comploturi imaginare. ,,Aceste discursuri nu trebuie să

justifice absurditate a şi iraţionalitatea conţinutului lor: tocmai aceste caractere

le fac eficace. Scopul acestei propagande nu

114 [dem, pg. 19. '" Jdem, pg. 72. 116 Ibidem.

este, de altfel, să convingă, ci să permită desfăşurarea organizăt, înainte ca

minciunile să fie descoperite,,177, ,

• elita, în centrul căreia se plasează şeful, elita ce a acaparat putere fiind

conştientă că a abandonat lumea veche şi valorile ei normativ~ "Ea s-a angajat

pe calea lipsei de măsură având ca obiectiv cucerir~ lumii",

• teroarea exercitată d;.e poliţia secretă; ea Consolidează puterel\ regimului

totalitar: "In progresia sa către Universal, regimul Il!' încetează să tot dea peste

noi şi noi obstacole, «duşmanii obiectivi)} care nu sunt nişte inamici reali, ci

produsele fantasmelor sale, în această căutare a «dezoIării» - în sensul

etimologic al cuvântului statul totalitar este capabil, fără nici un beneficiu, să

lichideze c milioanele inşi în întregime nevinovaţi în raport cu sine, pe

. 1" fărv' ,,178

«crimma 11 a cnme» .

Aminteam că Temon trece dinColo de analizele arendtiene. Pentru că" el vede în

toate societăţile moderne purtătoare potenţiale de "genneni" ai totalitarismului,

acest regim reprezentând "forma extremă a unei deviaţii criminale" ce se supune

unor legi sociologice "care guvernează

,,179 T t t '\ . . .

compOliamentele umane . oa e pu en e mstltUlte reprezintă pentru

state

"o ameninţare constantă a tentaţiei totalitare". Este edificator modul în care'

Yves Temon continuă interpretarea rectificatoare a concepţiei lui Arendt:

Orice institutie - orice om - tinde, Conform unei aplecări naturale către Tot.

Puterile, ~minteşte Michel Foucault, se repartizează, începând cu' epoca, clasică,

în funcţie de cunoaşteri. Puterea este însăşi ţesătura realităţii sociale şi orice

conduită intră, în mod necesar, într-o grilă etalonată. Cel care acceptă să fie

cetăţean acceptă înlănţuirea, în acelaşi timp cu ordinea legilor şi, 'dacă cetăţenii

unei ţări totalitare nu pot alege decât între statutul de executant şi cel de victimă,

cetăţenii altor state sunt, şi ei, confruntaţi cu amenintările derivei puterii.

Mutaţia visătorului asasin nu este un accident al istoriei,' «un efect de structură

care nu are nimic de a face cu bunăvoinţa individuală, ci care trimite la misterul

puterii»,,18o.

Nici Yves Temon nu împăliăşeşte postura de "spectator neangajat". El îşi

recunoaşte deschis implicarea, mai ales după ce mai bine de douăzeci de ani a

ascultat şi a citit mărturiile supravieţuitorilor celor două genociduri: evreiesc şi

armenesc. "Studierea genocidului nu e un subiect rece -

111 Ibidem. J181bidem. 179 Ibidem.

!SO Idem, pp. 72-73. Aici Yves Temon citează din La Vio/enea tolalilaire

(Michel Maffesoli), Paris, PUF, 1979, pg;. 284.

i11:irlllriscşte el. Cu timpul, durerea şi furia mea nu s-au înmuiat, iar

Ill'illaiilatea veghează la ascuţirea lor ( ... ). Ţelul meu nu este să comentez <1 li

p:1 consumarea evenimentelor şi să port dispute asupra cuvintelor pentru a 1,'

desemna, ci să utilizez ceea ce poate fi utilizat din aceste tragedii irl'vcrsibile,

pentru a întrerupe şi - mai bine - pentru a preveni repetarea lor. I hHlr aşa poate

fi de folos vieţii."I~I.

Yves Temon analizează drept genociduri ale secolului al XX-lea 1'.l:lIoci u]

evreiesc, armean, cambodgian, din Rwanda şi Burundi pentru ca p0ntru fosta

URSS, să vorbească generic, de genociduri. Aceasta întrucât, dacă primele au

fost săvârşite într-un interval de timp limitat (mai puţin de patru ani) şi în

legătură cu o conjunctură precisă (în timpul sau la sfârşitul IIllui război), valul

criminal sovietic traversează secolul, se întinde pe două continente, iar numărul

victimelor produse deliberat de către stat se măsoară In milioane. De aceea,

autorul Statului criminal, utilizând pluralul, Înclină să creadă că au existat

genociduri succesive şi necontenite între 1917 şi 1953

(lI1oartea lui Stalin). •

Interpretările critice

Aceste analize sunt, în primul rând, realizate de către pozitiviştii academiei,

manifestându•se îndeosebi după 1955, când, sub influenţa lui J. IIQugh, M.

Levin şi J. Cohen, se conturează o nouă sovietologie, prin aşanumita "teorie a

grupurilor". Aceasta reprezintă o reinterpretare a societăţii sovietice prin

intermediul categorii/oI' sociologice clasice, susţinând poziţii opuse faţă de

interpre,tările iniţiale ale totalitarismului. Astfel, în locul dominaţiei de tip

totalitar a partidului unic asupra societăţii, noua concepţie susţine manifestarea

unui proces de fragmentare a elitelor conducătoare, "apariţia unor «grupuri» din

ce în ce mai diferenţiate - nomenclatura, tchnocraţia, conducătorii de

întreprinderi, militarii, serviciile secrete - între care se nasc rivalităţi legate de

împărţirea puterii" 182. Este lansat conceptul de "pluralism limitat", ce se

constituie prin apariţia acestor "grupuri" la nivelul societăţii sovietice,

"pluralism" prin care se conturează unele convergenţe cu societăţile din Europa

Apuseană şi America. Clivajul dintre societăţile cu regim democratic şi cele cu

regim totalitar, în opinia pozitiviştilor academici, n-ar mai avea actualitate.

O altă rezistentă fată de paradigma totalitară" dezvoltată de Arendt, este cea a

istoricilor fran~ezi atnaţional-socialismului care, Ulmând linia lui r. Kershaw, D.

Perchanski, F. Bedarida contrapun abstracţiilor lui Arendt preocuparea pentru

"concret'. Referindu-se la această opinie, J. Baudouin

ISlldem, pg. 14.

1i2 J. Baudouin, op. cit., pg. 170.

consideră că "Mare Lazar a descris perfect strategia lor argumentativă: trebuie

descoperite «faptele», identificate «situaţiile» ce dezmint un aspect sau altul al

paradigmei totalitare, ceea ce va permite apoi fie îndepărtarea, fie neutralizarea

ei. Exemplul conceptului «dezo!ării», evocat de Arendt pentru a clarifica

originile totalitarismului în Germania, este, în această privinţă, edificator,

Susţinut de cercetările empirice întreprinse în Bavaria, lan Kershaw arată că

"expansiunea nazismului s-a bazat pe menţinerea stmcturilor familiale,

asociative, religioase" 183,

Pronunţându-se asupra comunismului francez, Baudouin susţine că cercetările

coordonate de Armie KliegeJ, S. Courtonis şi M. Lazar conduc la aceleaşi

concluzii: acest regim ideologic nu apare pe teren atomizat şi gol. Dimpotrivă,

forţa de penetrare a P.C.F. a fost cu atât mai mare şi uimitoare, cu cât acest

partid s-a grefat pe "sociabilităţi preexistente", precum minerii din Nord şi din

Pas de Calais, muncitorii tipografi parizieni, fermierii descreştinaţi din Limousin

etc. "În aceste cazuri, se poate demonstra că «dezrădăcinarea» indivizilor şi

aglutinarea lor colectivă nu au constituit neapărat premisele sociale ale

totalitarismului" 184.

În numele obiectivităţii ştiinţifice, Baudouin consideră îndreptăţite atât criticile

aduse "paradigmei totalitare", cât şi raportările la conceptul lansat de Arendt.

Aceasta şi ca urmare a necesităţii surprinderii diversităţii manifestării materiei

totalitarismului, dar şi ca o consecinţă a respingerii ideii referitoare la rolul

determinant al "imperfecţiunilor" unui regim politic în discreditarea conceptului.

Astfel, aşa cum "imperfecţiunile" regimului democratic nu trebuie să conducă la

abandonarea conceptului de regim democratic, la fel "imperfecţiunile" regimului

totalitar nu pot conduce la o cliză în utilizarea conceptului respectiv.

Baudouin consideră că "obstacolele metodologice'" cu care se confnmtă teoria

politică şi sociologia politică (fondate în realismul politic cultivat de

Machiavelli) în abordarea regimului democratic, obstacole ce se regăsesc şi în

abordarea totalitarismului, nu îndreptăţesc afirmaţia ironică a lui M. Walzer -

"totalitarismul este un totalitarism ratat", căci natura totalitarismului rămâne, în

esenţa ei, aceeaşi, chiar dacă modalităţile de manifestare ale nazismului şi

stalinismului pal' diferite.

Şi Gianfranco Pasquino realizează caracterizări. ale totalitarismului insistând pe

şase coordonate (prezenţa partidului unic, dezvoltarea poliţiei secrete,

monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare, controlul centralizat al

tuturor organizaţiilor politice, sociale, cultul'ale şi constitl.lirea

JOJ ldem, pg. 171. J8< Ibidem.

mecanismului planificării economice, ideologia oficială şi dominantă,

subordonarea completă a forţelor annate faţă de puterea politică). În opinia sa,

pot fi încadrate în regimurile totalitare nazismul, regimurile comuniste sovietic

(îndeosebi cel impus de Stalin) şi chinez (mai ales cel circumscris perioadei

Mao), vietnamez (cel din Vietnamul de Nord, exercitat în cei douăzeci de ani de

război împotriva Franţei şi SUA), din Coreea de Nord, precum şi toate celelalte

regimuri comuniste din Europa Centrală şi de Est, cel puţin până la sfârşitul

anilor '60, cu excepţia Poloniei şi, într-o oarecare măsură, a Ungariei şi

României ... 185.

Desigur că aprecierile sunt orientative, mai ales în condiţiile în care România

este trecută printre excepţii (vom detalia infra), iar Cehoslovacia, de pildă, este

inclusă în regimul comunist totalitar. În ceea ce ne priveşte, ne-am exprimat

poziţia faţă de afirmaţiile lui Huntington privind o anumită formă de reducere a

legitimităţii la stabilitatea unei ordini politice, fiind considerate legitime

guvemele care ... guvernează. ~in această perspectivă, ni se pare edificatoare

opinia lui Pierre Bouretz care, comentând sovietologia nord-americană, observă

că ea "nu încetează să plaseze Uniunea Sovietică în rândul societăţilor de drept";

sovietologia americană "plasează în permanenţă studierea ei (Uniunii Sovietice

n.n.) din perspectiva categoriilor rutinit:.re ale sociologiei: grupuri, actori

sociali, lideri, resurse, interacţiuni etc., ignorând, prin aceasta, trăsăturile sale

ireductibile faţă de democraţie, dar şi faţă de modelele de autoritate tradiţionale"

186.

Binomul "democraţie liberală" - "stat totalitar" analizat de R Aron a condus la o

reacţie chiar împotriva sa: autoritarismul, ca manifestare a unei diversităţi de

societăţi politice. Realizând un studiu amănunţit asupra dictaturii ar militare din

America Latină, Alain Rouquie susţine că "între statul de drept şi statul religios

se întinde o mlaştină vastă, în care campează marea majoritate a regimurilor

moderne ale planetei". Iar acest interval aparţine modelului autoritar care azi

este cam "cel mai bine reprezentat", dar şi cel mai reticent la schimbări, fiind

într-o "pierdere de viteză în toată lumea,,187, ca Ulmare a fragilităţii şi

contradicţiilor sale interne.

Atât sociologia politică, cât şi teoria şi ştiinţa politică dedică o vastă literatură în

scopul dezvoltârii noţiunii de autoritarism; dificultatea demersului este cu atât

mai mare, cu cât

1., G. P.squino, op. cit., pp. 284•285. 1" J. Baudouill, op. cit., pg. 172.

1" lbidcm.

• există o varietate de "situaţii autori tare",

• diversitate a "situaţiilor autoritare" face dificilă descoperirea unor trăsături

comune prin care să se realizeze o identificare a "regimului autoritar" ca model

politic, care să explice acele societăţi care nu pot fi încadrate în componentele

binomului aronian.

Şi Gianfranco Pasquino subliniază dificultatea delimitării regimurilor autoritare,

considerând că sunt de acceptat două definiţii generale ale regimurilor totalitare,

definiţii la care se raportează - fie prin preluare, fie prin critică - majoritatea

autorilor. Este vorba de definiţia lui Linz, pentru prima categorie, şi cea a lui

Friedrich şi Brzezinski, pentru cea de-a doua.

Spaniolul Juan Linz elaborează o definiţie a regimurilor autori tare raportându-

se mai întâi la Spania din timpul lui Franco, pentru ca, ulterior, să-i extindă

conţinutul la alte forme de autoritarisme. Pentru el, regimurile autoritare

reprezintă "sisteme cu pluralism politic limitat, în care clasa politică nu dă

socoteală pentru faptele săvârşite, care nu sunt bazate pe o ideologie clar

articulată, dar sunt caracterizate de mentalităţi specifice, în care nu există o

mobilizare politică la bază şi la scară mare, cu excepţia unor momente din

dezvoltarea lor, şi în care lm lider, sau uneori un mic grup, îşi exercită puterea în

limite slab definite în plan formal, dar în fapt mai degrabă previzibile" 188.

Pluralismul politic trebuie înţeles, cum spune Pasquino, mai mult ca o pluralitate

de organizaţii, iar caracterul său limitat provine din următoarele aspecte:

- număr extrem de redus al organizaţiilor autorizate care menţin şi exercită

puterea politică,

- organizaţiile autorizate sunt "legitimate" de către lider,

- organizaţiile "au sfere de autonomie recunoscute, într-o oarecare măsură

circumscrise" ,

- nu se manifestă forme de competiţie între organizaţiile autorizate,

-absenţa competiţiei (electorale, a competiţiei pentru cucerirea susţinătorilor)

şi absenţa "modalităţilor prin care să se evalueze reprezentativitatea şi puterea

organizaţiilor în scrise în configura.ţia autoritară" fac ca regimurile autori tare să

fie percepute ca imobile în esenţa lor. Aceasta şi pentru că numărul variaţiilor

susceptibile a-şi face apariţia în împărţirea puterii între organizaţiile care

supravieţuiesc instaurării regimului autoritar (organizaţii acceptate de acest

regim) este extrem de redus.

188 J. Linz. AUiorifarisl11O, în Enciclopedia delJe Scien:!CJ Sociali. Homll.

1I1':lill1\o dClJl1 Enciclopedia Italiano, 1991, voI. 1, pg. 444.

Sintagma "clasa politică nu dă socoteală de faptele săvârşite" exprimă derobarea

de răspundere a organizaţiilor cărora li se permite menţinerea în viaţa politică.

Ele nu trebuie să răspundă în faţa vreunui electorat, iar exonerarea de răspundere

în faţa "bazei" este generată de structurare a lor internă sub formă ierarhică.

Răspunderea faţă de "bază" este 1nlocuită cu răspunderea faţă de structurile

superioare, conducătorii organizaţiilor nefiind aleşi, ci desemnaţi (cooptaţi)

dintre cei care demonstrează loialitate şi sprijină atât liderul, cât şi regimul

autoritar. "Puterea coboară de sus în jos scrie Pasquino - şi, in cel mai bun caz,

este atribuită în mod pur birocratic, pe baza vechimii rolului [ .... ], a

cooptării,,189.

Autoritarismul caracterizează şi instituţiile, atât în organizarea, cât şi în

funcţionalitatea lor: instituţiile militare, biserica catolică, birocraţia statală,

asociaţiile de interese care continuă să existe, ca Ulmare a bunăvoinţei celor ce

deţin şi exercită puterea, sunt tipic autori tare.

Criteriile utilizate în selectarea conduc~torilor organizaţiilor sunt adeziunea faţă

de regim, respectul faţă de lider şi, mai rar, competenţele personale ale acestor

conducători, consensul unei "baze" fiind exclus dintre aceste criterii. Pasquino

consideră că acest tip de pluralism politic limitat diferenţiază regimurile autori

tare de cele totalitare, cele de pe urmă fiind prin natura lor, regimuri moniste

(exclud orice formă de pluralism). În acelaşi timp, caracterul limitat al

pluralismului politic specific regimurilor autori tare face ca el să se deosebească,

în esenţa sa, de pluralismul ce caracterizează societăţile democratice:

"Pluralismul democratic va fi mereu -- cel puţin la nivelul principiilor, dar

adesea şi în practică - nelimitat, concurenţial, responsabil. Ar putea să existe

distorsiuni, dar remedierea va fi, de obicei, tocmai libera competiţie între

grupurile care se nasc spontan şi care se transformă în responsabilitate în fata

membrilor şi a celor care vor să

adere la ele,,19o. '

Continuând analiza elaborată de Linz pentru regimurile autoritare, reţinem o altă

deosebire prin raportare la cele totalitare: în timp ce secundele sunt bazate pe o

ideologie articulată riguros, primele sunt caracterizate de mentalităţi specifice.

Juan Linz realizează, în acest sens, o distincţie netă între ideologie şi

mentalitate: ideologia reprezintă un sistem de gândire codificat, rigid, cu o

logică constrângătoare, ce presupune interpretări autorizate, care oferă o lectură

uniformă, şi angajate, în timp ce mentalitatea reprezintă un ansamblu de credinţe

codificate în orice măsură, mai flexibile şi cu o oarecare ambiguitate

interpretativă, "rară oracole investite cu un rol

". G. Pasquino, op. cit., pg. 277. 190 Idem, pp. 277-278.

specific,,191. FLmdamentul mentalităţii autoritare este reprezentat de triada

tradiţională - Dumnezeu, patrie, familie, cu nuanţele tipului de religie în care se

constituie autoritarismul.

Regimurile totalitaTe de tip comunist s-au bazat pe ideologia marxistleninistă,

caracterizată prin unifOlmitate, rigiditate, caracter univoc şi care avea în intenţie

contopirea sistemului politic cu societatea. Pasquino exemplifică cu regimurile

totalitare din URSS şi cu sistemele politice comuniste din Europa Centrală şi de

Est (considerând, ca excepţii, Polonia şi Ungaria), cu China, Coreea de Nord şi

Vietnamul de Nord (pentru perioada amintită anterior). Raportându-se, în

schimb, la regimul totalitar nazist, Pasquino descoperă o primă dificultate:

acesta n-ar avea o ideologie propriuzisă, pentru că "manifestul programatic al lui

Hitler, expus în cartea sa Mein Kampf, nu este sub nici o formă comparabil, prin

consistenţă, prin conştiinţă şi prin coerenţă corpului doctrinar marxist-

leninist,,192.

Această constatare nu-l conduce pe autor la concluzia că nazismului iar scădea

caracterul dur al nucleului regimului totalitar, întlUcât elemente precum

concepţia despre concentrarea puterii politice, centralismul absolut, încercarea

de a fonna, în baza unui sistem de gândire univoc, un Reich milenar, transcend

mentalitatea autoritară, apropiindu-se esenţial de construcţia unei ideologii.

Acest manifest programatic conţine atât elemente tradiţionale şi mitice, cât şi

elemente modemel93. De altfel, chiar şi analiza totalitarismului comunist

demonstrează că nu în toate cazurile este proiectat

. în viitor: dacă în modalitatea de aplicare a lui, în Uniunea Sovietică şi statele

satelite, p~dornină acest tip de prospecţie, în Asia, modalitatea de aplicare

"recuperează unele elemente tradiţionale dintr-un trecut luat ca sursă de

inspiraţie"f94. "

Regimurile autoritare - în majoritatea lor - nu au o ideologie riguroasă,

"mentalităţile" lor, cum spune Pasquino, prezentând diferenţe importante; ele se

construiesc şi se consolidează prin raportare la un sistem de tradiţii (politice,

sociale, culturale şi religioase) şi la o puternică bază naţională, în multe cazuri

mitică. "Esenţialul este că, în scopul unei definiţii convingătoare, exclusive şi

cuprinzătoare, urmărim acele aspecte ale mentalităţii care se referă în mod

special la sfera politică şi societate,,195. Există mentalităţi autoritare

asemănătoare, indiferent de timpul şi spaţiul în care fiinţează asemenea

regimuri.

19' Ibidem. 192 Ibidem.

,O) A se vedea şi L. Cavalli, Carisma e tiranni de ne/o XX secolo. II cnsa !filler.

Bologna, II MulillD, 1982. 1" G. Pasquino, op. eit., pg. 279.

195 Ibidem.

Delimitarea netă între regimurile totalitare, regimurile autoritare şi cele

democratice din această perspectivă este acceptată de către mulţi autori şi din

unghiul de vedere al prezenţei ideologiilor rigide, în prima categorie, de regim al

puterii, al mentalităţilor flexibiJe, în cea de-a doua, şi a absenţei, deopotrivă, a

ideologiilor şi mentalităţilor, în regimurile democratice. Această concluzie

"trebuie să fie precizată în funcţie de refulile, de procedurile, de idealurile şi de

valorile regimurilor democratice,,19 , întrucât, dincolo e ideologie şi de

mentalitate, "se află combinaţii complexe de etici democratice bazate pe

drepturi,,197.

Totuşi, abordările nu pot fi exclusiviste, întrucât, în regimurile democratice, se

poate vorbi atât de existenţa unor mentalităţi, cât şi de existenţa unei ideologii.

Astfel, mentalitatea de tip democratic se exprimă (dar se şi fundamentează) prin:

• toleranţa pentru diversităţi,

• acceptarea competiţiei reglementate şi a rezultatelor competiţiei,

• acceptarea şi recunoaşterea unor conflicte şi a compromisurilor între o

pluralitate nelimitată de actori politici.

În privinţa existenţei ideologiei democrati ce, remarcele noastre pornesc de la

studii elaborate de către Martinelli, Salvati şi Veca şi vizează:

• .caracterul neimpus "de sus" al ideologiei democratice,

• continua reformulare a ideologiei, în funcţie de dorinţele cetăţenilor

(flexibilitatea, caracterul variat al ideologiei),

• formarea ideologi,ei în jurul unor valori precum libertatea, egalitatea,

solidaritatea, idealul democratic, dreptatea, legalitatea etc., în jurul echilibrului

dinamic al acestui sistem de valori 198.

Următorul element din definiţia elaborată de Linz referitoare la regimurile

autoritare este reprezentat de absenţa mobilizării politice (" ... nu există

mobili7Me politică la bază şi pe scară mare, cu excepţia unor momente din

dezvoltarea lor"). Şi la acest nivel de analiză, Linz introduce aspecte

comparatiste, ilustrând, prin segmente graduale, manifestarea mobilităţii în

diferitele regimuri. Diferenţele sunt date de scopul, dar şi de tipul mecanismelor

mobilizării În regimurile în care este prezentă, autorul concretizând şi printr-o

excepţie de la regula cu caracter general, pentl1l regimurile autoritare.

Scopul mobilizării politice a cetăţenilor în regimurile democratice este legat de

atingerea valorilor democratice, promovarea şi protejarea lor;

l"'lbidem. "') Ibidem.

19' Pasquino recunoaşte existenţa mentalităţilor democratice şi a ideologiei

democrate.

participarea politică a cetăţenilor este spontană ŞI, In baza încrederii regimului

în 3istemul de valori, dar şi în proprii cetăţeni, fie încurajează şi favorizează

IRrticiparea politică (spontană), fie, prin proceduri indirecte, o face posibilă li

practicabilă.

Dacă pentru regimurile democrati ce sursa mobilizării politice o reprezintă

"baza", la nivelul regimurilor totalitare, mobilizarea este impusă "de sus", ea

reprezentând o stare permanentă: "o revoluţie permanentă cu scopul de a

schimba societatea, dar şi de a forma un om nou,,199 (o mobilizare caJacterizată

prin frecvenţă, răspândire geografică şi continuitate maximă).

Pentru regimurile autoritare, mobilizarea politică este doar o excepţie,

caracterizând doar unele momente ale evoluţiei lor, intensitatea şi dispunerea

spaţială fiind minime; mobilizarea politică, în regimurile autoritare, nu este

niciodată orientată să realizeze o «revoluţie permanentă»200.

Fiind ]Tezentă doar în unele momente ale evoluţiei regimurilor autoritare, apare

întrebarea care sunt acestea? Analiştii disting dDUă asemenea• momente,

fiecăruia fiindu-i corespondente unele intenţii ale regimului:

- în faza de instaurare, întrucât energia disponibilă trebuie canalizată spre

înfrângerea opDziţiei, dar şi pentru că "este necesară eliberar,e,a altei energii, cu

intenţia de a întări convingerea susţinătorilor mai ezitanţi ai noului regim",

- momentul provocărilor interne (di"versiunea) sau externe (ingerinţele), când

"remotivarea" susţinătorilor regimului devine nu doar oportună, ci şi necesară.

Pasquino dezvoltă aspectele comparatiste în analiza regimurilor totalitare şi

autoritare: "Totuşi, în general, regimurile autoritare, chiar în varietatea lor, diferă

de regimurile totalitare tocmai prin rezistenţa lor (de natură ideologică), şi prin

incapacitatea lor (de natură organizatorică) de a mobiliza mase mari. Odată

instaurat, un regim autoritar renunţă la întruniri grandioase, depnlitizează

masele, menţine, în mod deliberat, un grad scăzut de intervenţie politică în

societate, favorizează şi uneori încw'ajează refugierea în viaţa privată.

Dimpotrivă, regimurile totalitare cer o angajare continuă, impun o mobilizare

frecventă, puternică şi intensă, şterg graniţele între privat şi public, aş!eaptă de

la cetăţeni să dedice politicii tot sau aproape tot til11~ul liber. Işi propun să fie

regimuri de mobilizare, în toate sensurile cuvân1ului. Şi se tem de scăderea

tensiunii susţinătorilor lor şi, în

199 Ibidem. 200 Ibidem.

general, a populaţiei, chiar dacă uneori trebuie să se adapteze la manifestări de

consens pur formale şi rituale,,201.

Remarca noastră este şi aici legată de modul în care diversitatea "se topeşte" în

soluţiile generale. Este vorba de menţinerea unor deosebiri evidente, chiar în

situaţia în care se propun, cu rol metodologie, soluţii globalizante. Iarsituaţia

regimului politic din România, de dinainte de 1989, rămâne un studiu de caz

deschis.

- Defmiţia lui Linz include, drept caracteristică a regimurilor autoritare,

existenţa unui lider, sau, uneori, a unui grup restrâns "care îşi exercită puterea în

limite slab definite în plan formal, dar mai degrabă previzibile".

Această caracteristică demonstrează că, în exerciţiul puterii politice autoritare,

există o componentă personalizată foarte putemică, în cele mai multe cazuri (cel

puţin pentru început) cu elemente carismatice202. "Ba chiar, de obicei - remarcă

Pasquino - regimurile autori tare sunt strâns legate, în ceea ce priveşte originea,

funcţionarea, durata, d~ un anume lider, care şi-a manifestat carisma,

răspunzând În mod eficient la criza de autoritate colectivă care a dat viaţă

regimului autoritar, astfel încât majoritatea regimurilor autoritare depind foarte

mult de figura fondatorului 101',,203.

Dependenţa regimului totalitar de existenţa liderului fondator face extrem de

dificilă menţinerea regimului după dispariţia liderului, deschizându-se adevărate

crize de succesiune. Aceste crize de succesiune pot conduce fie la căderea rapidă

a regimului, fie la o slăbire a acestuia, chiar dacă obiectivele îi sunt redefinite.

Istoria recentă a Portugaliei dovedeşte CUlTI, după regimul lui Salazar,

autoritarismul, slăbit, s-a menţinut doar între anii 1968-1974.

Dificultăţile majore ale succesiunii politice şi transferului de putere în regimurile

autoritare Îşi au cauzele, cum remarcă Pasquino, în mediul politic al propulsării

liderului: liderul autoritar nu este produsul unei organizaţii care să-i mandateze

exercitarea puterii şi care să numească un succesor din interiorul ei, ci produsul

situaţiilor pe care el (liderul) a ştiut să le evalueze şi să le folosească prin calităţi,

virtuţi şi noroc. Depăşirea crizelor de succesiune se poate realiza, deşi cu

dificultate, atunci când liderul este produsul unor organizaţii, cum este cazul

liderului de tip militar sau cazul fundamental ismului islamic (chiar de tip

religios /04,

întrebarea este dacă prin sintagma "mic grup" Linz înţelege existenţa partidului

unic sau doar o oligarhie constituită În jurul liderului autoritar.

'OI Idem, pg. 280.

'''' A se vedea Adrian Gorun, Teorie polilică, Editura P"csa Univcrsitară

Clujcana, Pl'. 149-170. '" G. Pasquino. OI'. cit., pg. 281.

""'Ibidem.

Credem că nu se are în vedere existenţa unui partid, întrucât, la nivelul acestuia,

criza de succesiune ar fi rezolvată cu mai mare uşurinţă. Linz exclude deliberat

din analiza regimurilor autoritare existenţa partidului unic, Întrucât, în optica sa,

acolo unde există un partid bine organizat şi structurat, se manifestă măcar

tendenţial opţiuni totalitare. "Partidul unic este unul din instrumentele principale

pentru obţinerea şi exercitarea puterii politice în regimurile totalitare. Eventuala

construcţie a unui partid bine structurat care monopolizează puterea semnalează

tentativa trecerii de la un regim autoritar la un regim totalitar,,205.

În baza acestei caracteristici, sunt necesare, pe mai departe, unele clarificări

legate de regimul politic instaurat în România în ultimii ani ai domniei lui Carol

al II-lea, ca, de altfel, şi o analiză fundamentată a regimului comunist din

România ca regim de putere (pentru conţinutul opiniei noastre în acest sens, vezi

passim).

Limitele exercitării puterii liderului autoritar sunt, cum spune Linz, "slab

definite în plan jormaf', Întrucât constituţiile, dacă există, ca şi legile organice,

lasă o mare flexibilitate de acţiune. Dar aceasta nu presupune că aceste limite n-

ar exista, sau că el ar acţiona printr-o exercitare arbitrară totală a puterii.

Caracterul limitat al arbitrariului face ca acţiunile liderului să fie exercitate

îndeosebi în limite previzibile. Raportându-se la existenţa unui pluralism politic

limitat, este cert că liderul autoritar este constrâns sa-şi circumscrie acţiunile de

exercitare a puterii în funcţie de configuraţia pluralismului politic; răspunsul

liderului la susţinerea pe care i-o asigură pluralistnul politic este tocmai

acceptarea unor limitări în decizie, a unor "graniţe operative". "Puterea liderului,

aşadar, concluzionează Pasquino, nu va reuşi să ajungă niciodată complet

arbitrară, pentru că ar da posibilitatea la prea multe contralovituri, fie în cercul

restrâns al colaboratorilor liderului, care ar rezista, fie În ampla configuraţie a

organizaţiilor autoritare, care s-ar simţi ameninţate în limita lor de

autonomie,,206.

Analize comparati ve pun în evidenţă şi unele divergenţe între autori.

Astfel, după cum s-a văzut din analiza totalitarismului, H. Arendt face distincţie

între regimul totalitar şi regimul arbitrar, susţinând că nici nazismul, nici

stalinismul - ca regimuri totalitare - nu se circumscriu arbitrariului. Dimpotrivă,

chiar dacă par arbitrare din perspectiva juridică asupra respectării normelor, cele

două regimuri' se ghidează după legi preexistente: legile biologice, ale naturii

pentru nazism şi legile sociale, ale istoriei, pentru stalinism.

205 Ibidem.

20' ldem, pg. 282.

În alte perspective teoretice, analiza totalitarismului generează concluzii diferite.

Dovadă sunt epilogismele lui Linz şi Pasquino, care, Icnomenalizând puterea

liderului totalitar, consideră că aceasta nu cunoaşte limite în arbitraritatea sa, iar

arbitraritatea nelimitată este facilitată de către colaboratori fie din teamă, fie

dintr-un interes precis. "Dimpotrivă, scrie I'asquino referindu-se la absenţa

limitelor arbitrariului, s-a demonstrat că liderul totalitar îşi poate exercita

puterea nu numai într-o manieră arbitrară, ci chiar recurgând la teroare,,201.

În acest spirit, considerăm că sunt necesare unele nuanţări ale problemei

abordate. Pe de o parte, avem în vedere faptul că Arendt nu se limitează, în

stabilirea caracterului nearbitrar al regimw-ilor totalitare, la alitudinea liderului

faţă de normele juridice, ci vizează îndeosebi atitudinea lilţă de alt tip de legi, cu

grad mai mare de obiectivitate (naturale sau sociale). Pe de altă parte, apelul la

teroare şi cultivarea directă (în momentul instaurării) sau difuză (chiar în timpul

maturităţii lor) a terorii nu reprezintă Ilcapărat o expresie a arbitrari ului, întrucât

teroarea" poate fi instrumentul la care recw-ge liderul totalitar chiar în numele

acestor "legi preexistente". Textul la care apelează Pasquino, citând-o pe Arendt,

"dacă legalitatea este esenţa guvernului care nu este tiranic şi ilegalitatea a celui

tiranic, teroarea cste esenţa puterii totalitare" nu este de natură a justifica opinia

lui cu privire Ja absenţa limitelor arbitrariului ca urmare a prezenţei terorii.

Reflecţiile ;Isupra terorii - ca instrument la care apelează liderul totalitar - sunt

diverse. i'n opinia unor autori, teroarea ar caracteriza regimurile totaJitare doar

în faza de instaurare şi consolidare, la maturitate nemaifiind necesară. Sunt, însă,

şi autori care susţin persistenţa terorii, sub fOlme diverse (directe sau voalate) ~i

în regimul consolidat. Trebuie spus că dacă teroarea fizică poate să nu mai

reprezinte o coordonată indispensabilă regimului "atunci când indivizii si-au i

nteriorizat, În totalitate, normele de comportament necesare pentru a supravieţui

În situaţii de nesiguranţă şi de arbitraritate absolută,,208, teroarea psihologică

persistă şi în "absenţa exercitării active a terorii publice şi influenţează, Într-o

manieră decisivă, viaţa cotidiană în regimurile [otalitare,,209. Apoi, exemplele

Chinei (perioada Mao), Ungariei (imediat după 1956), Cehoslovaciei (după

"Primăvara de la Praga"), Poloniei, României, URSS etc. demonstrează că

teroarea politică poate fi resuscitată în momente de criză.

•''''lbidem. ",' Ibidem.

,",J Idem, pp. 282.283. Şi În acest caz, sintagma "arbitraritnle absolută" vizează

poziţia faţă de sistemul normelor juridice.

"În China, valurile de activităţi teroriste (perioada lui Mao, de la «marele salt

înainte» de la sfârşitul anilor '50 la «revoluţia culturală», de la jumătatea anilor

'60) au fost pregătite cu minuţiozitate, încurajate şi alimentate de sus. Nu au fost

explozii iraţionale, ale unor grupuri dezavantajate şi ideologizate. Dimpotrivă,

au fost rezultatul alegerilor raţionale ale actorilor conştienţi care urmăreau

obiective individuale şi intenţionau să desfăşoare activităţi favorabile regimului,

schimbarea claselor conducătoare, orientarea energiilor colective către

industrializare,,2Io.

Textul este edificator şi pentru situaţiile în care, prin procedee asemănătoare, s-

au pregătit evenimentele dorite de liderii totalitari în statele comuniste, în

diferite momente ale existenţci lor.

Linz realizează, în 1975, o identificare a şase regimuri autori tare, insistând pe

aspectul lor de varietate. Acestea sunt:

• regimurile autoritare modernizatoare (Mexicul şi Turcia în jW'ul primului

război mondial),

• regimurile fasciste,

• regimurile de etatism organic cu o puternică prezenţă a elementelor

clerico- fasciste;

• regimurile autoritare, apărute după al doilea război mondial, ca presupuse

"democraţii dirijate de sus" (Indonezia din timpul lui Sukamo, Pakistanul);

• regimurile de presupus socialism african sau islamic;

• regimurile autori tare post-totalitare comuniste (nu cele rezultate în urma

căderii comunismului, ci cele post.stalinisteiJ 1.

La acestea se adaugă cazurile de autoritarisme tradiţionale de tip sultanic, sau

legate de candillos.

De remarcat că, în 1996, Linz şi Stepan propun o nouă clasificare, "mai

parcimonioasă şi mai elegantă" (Pasquino) a regimW'ilor nedemocratice:

• regimurile autori tare,

• regimurile totalitare,

• regimurile post-totalitare,

• regimurile sultanice2l2.

IlO Ibidem. Pasquino face trimitere la lucrarea lui A. Oallin şi W. G. Breslauer,

Political Terror in Comunist ~stems", Stanford, Stanford University Press, 1970.

2 I Apud G. Pasquino, op. cit., pg. 287.

212 l. Linz şi A. Stcpan, Problemy of Democratic Transifioll ami

Co/tHJlir.hllloll. SOlllhern Europe, Soulh America, and Post-Comunist Europe,

Baltimore-Lcndon, 11)c Johns Hlll'kins lillÎvcrsily Press, 1996, pp. 38-54.

În baza acestei clasificări, Pasquino dezvoltă consideraţiile asupra regimurilor

sultanice şi post-totalitare.

În privinţa regimurilor sultanice, Pasquino insistă pe analiza weberiană, unde,

din descrierea patrimonialismului, se desprinde categoria de sultanism. Puterea

tradiţională se orientează către patrimoniaJism, iar printr-o extindere extremă,

către sultanism, în condiţiile în care deţinătorul puterii dispune de un aparat

administrativ (şi militar) exclusiv personal. "Forma sultanică a

patrimonialismului... nu este raţionalizată în mod obiectiv, ci constituie

dezvoltarea extremă a sferei liberului arbitru şi a puterii discretionare. Prin

aceasta, ea se distinge de orice formă de putere lradiţională,,2 IJ.

Categoria sultanismelor, considerată multă vreme a fi de o "relevanţă

marginală", este recuperată de către Linz şi Stepan, fiind importantă nu doar din

perspectiva istorică, ci având relevanţa în actualitate (este o categorie

operaţională). Avem în vedere faptul că, deşi mult mai puţine din punct de

vedere numeric, comparativ cu etapele istorice anterioare, diferite autoritarisme

de tip sultanic există şi în prezent (Linz şi Stepan exemplifică prin regimurile

din Haiti, din perioada lui Davalier - tatăl şi fiul-, Republica Dominicană, în

epoca lui TrujiJlo, Republica Centrafricană, din perioada lui Bokassa, Filipine,

în epoca lui Marcos, It'anul, în timpul Şahului, Coreea de Nord în epoca lui Kim

Il Sung, România, din perioada lui Ceauşescu). În opinia lui Pasquino, regimul

din Coreea de Nord s-ar încadra mai degrabă în totalitarism, ca urmare a faptului

că rolul partidului unic este superior - prin aspectele de dominâţie, comparativ

cu rolul liderului. Totodată, el măreşte numărul exemplificărilor prezentate de

Linz şi Stepan, adăugând Uganda, sub Idi Amin Dada, Nicaragua, sub Samoza,

Zairul, sub Mobutu, şi Irakul, sub Saddam Hussein (ultimele două cazuri fiind

mai recente).

Caracteristicile sultanismelor, prezentate de către analiştii care le-au luat în

considerare ca regimuri autoritare actuale, sunt raportate îndeosebi la definiţia

lui J. Linz. Aceste tipuri de autoritarisme

. nu au nici ideologie bine elaborată şi coerentă,

- nu au o mentalitate distinctivă, ideile liderului (în multe cazuri, prezentate în

volume), fiind cele care definesc limitele acceptabiJităţii şi variabilităţii

poziţiilor politice din interiOl1l1 regimului,

- nu necesită nici o formă de mobilizare a supuşilor,

. distrug orice formă de pluralism preexistent instalării la putere a "sultanului", a

familiei acestuia şi grupului restrâns de colaborator~

- arbitrariul şi capriciile liderului au o sferă vastă de manifestare, chiar şi

colaboratorii apropiaţi putând fi oricând îndepărtaţi (puterea discreţionară a

liderului),

- se elimină orice diferenţă între privat şi public în ceea ce priveşte sfera de

activitate şi sfera de proprietate a liderului,

- sultanismele nu permit nici un fel de tranziţie către democraţie, întrucât, de

obicei, aceste regimuri sfârşesc fie prin moartea liderului (prin moarte naturală

sau prin asasinat, în urma unei conspiraţii de palat), fie printr-o lovitură de stat

militară (dacă forţele almate sunt mai puternice şi mai organizate decât miliţia

personală a sultanului),

- prezintă caracteristici particulare şi distincte legate de figura liderului, de

contextul în care acesta a acţionat pentru dobândirea puterii,

- structura, dinamica şi transformarea regimurilor sultanice sunt diferite de cele

definite de către Linz ca regimuri autoritare c1asice2l4.

Linz şi Stepan defmesc regimurile post-totalitare ca o varietate a regimurilor

autori tare. Acest demers ilustrează, în primul rând, faptul că ei nu percep static

regimurile totalitare, acceptând ideea producerii, în interiorul acestor regimuri, a

unor mutaţii, chiar semnificative, în unele situaţii. Prin urmare, deşi regimurile

post-totalitare sunt considerate varietate a regimurilor autoritare, ele nu sunt

manifestări politice fără nici o legătură cu originea lor: totalitarismul.

în funcţie de caracteristicile pluralismului, ale ideologiei, mobilizării şi

leadership-ului, regimurile totalitare pot evolua către trei subcategorii ale

stadiului post-totalitarismului:

• post-totalitarismul iniţial,

• post-totalitarismul îngheţat,

• post-totalitarismul matur.

Regimurile din post-totalitarismul iniţial sunt acele regimuri care se află la

Începutul procesului de schimbare, evoluţia lor - raportată la cele patru categorii

de caracteristici - conţine aspecte stati ce, pentru pluralism, ideologie şi

mobilizare şi elemente dinamice, pentru leadership. Acesta nu mai poate fi

carismatic, întrucât nu mai este fondatorul regimului; el "s-a transformat Într-

unul birocratic şi a devenit adesea colegial,,215. Aceasta presupune deja că

limitele extinderii puterii leadership-ului sunt mai consistente, dar absenţa

schimbărilor semnificative'în autonomia grupurilor face dificilă şi complicată

tranziţia de la regimurile post-totalitarismului iniţial la regimurile democratice.

'14 Vezi G. Pasquino, op. cit., pp. 288-289. '15 [dem, pg. 290.

Post-totalitarismul îngheţat este superior celui iniţial pe scara illtensităţii

schimbărilor; el presupune, în plus, "tolerarea unor activităţi critice ale societăţii

civile, susceptibilă de a se organiza în grupuri şi IIsociaţii". Atributul de

"îngheţat" vizează menţinerea aproape intactă a mecanismelor proprii de control.

O evaluare a posibilităţii tranziţiei şi a ritmurilor sale, în optica lui Linz şi

Stepan, cum observă Pasquino, presupune raportarea la doi martori de control:

dinamica apariţiei grupurilor ~i asociaţiHor şi dezgheţarea controlului partidului

asupra societăţii216•

În post-totalitarismul matur, se produc schimbări la nivelul manifestării

caracteristicilor de bază, excepţie făcând rolul partidului. Astfel, ideologia

devine "repetitivă" şi "irelevantă", "însoţită sau scoasă din uz de :Ipariţia

elementelor tehnocratice"; mobilizarea este, în mare parte, realizată;

neopluralismul social, din ce în ce mai tolerat, se extinde.

Tranziţia către regimul democratic devine posibilă în momentul în care partidul

acceptă să intre în competiţie cu alte forţe politice şi sociale. Acceptarea

competiţiei intervine în două situaţii contradictorii:

.. excesul de încredere a partidului, ca urmare a încrederii în puterea mijloacelor

proprii, în puterea sa organizatorică, ce-i asigură stabilitatea şi iluzia consensului

dobândit prin conformism,

.. teama de a fi distrus, competiţia reprezentând alternativa acceptabilă a

momentului.

Pasquino prezintă atât tabloul caracteristicilor regimurilor Ilcdemocratice

(adaptare după Linz şi Stepan), cât şi un tablou al L:aracteristicilor regimurilor

post-totalitare (varianta Deutsch), demontând, prin aceasta, schimbările graduale

produse. Pentru surprinderea comparativă ti regimurilor respective, considerăm

relevante tabelele schematice lll'nlătoare: utile aceste tablouri.

Pluralism Ideologie Mobilizare I ,eadership

autoritare limitat neutralitate minimală fondator

totalitare

----

inexistent

rigidă, puternică răspândită carismatic, partinic

ost-totalitare emergent consumată ritualică birocratic colegial

sultanice dispărut arbitraritate manipulată personalizat

Post-totalitarism înghetat emergent golită

Mobilizare Leadership

sporadică, ritualică birocratic-colegial

abandonată birocratic-colegial

matur tolerat

cu element<

tehnocratice

terminată

de partid

Pluralism Ideologie

(Notă: tabloul a) este adaptare după Linz şi Stepan, op. cit., pp. 44-45, iar b} este

adaptare după W. K. Deutsch, Craks in the Monolith: Posibilities and Pattems of

Disintegration in Totalitarism Systems, în C.J. Friedrich (ed.). Totalitarism,

Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1954, pp. 308333).

Linz şi Stepan atrag atenţia asupra unui aspect deosebit de impottant, acela de a

nu confunda procesul reactivării pluralism ului în regimurile care, . din regimuri

autoritare, debutează, în tranziţie, către regimurile democrati ce, cu procesul care

conduce la naşterea unui nou pluralism după depăşirea regimurilor totalitare.

Aceasta datorită complexităţii celui de-al doilea proces, care presupune aspecte

specifice generate de raporturile care se instituie între grupurile noi ce se

organizează în societate şi cele care, intenţionând să se transforme, îşi păstr~ză o

patie din puterea obţinută în cadrul instÎtuţiilor regimului totalitar. In opinia lui

Pasquino, reactivarea pluralismului parcurge drumul de la "inexistent" la

competiţia între grupurile sociale, în regimurile ce depăşesc experienţa

totalitarismului, în timp ce reactivarea pluralismului în regimurile autoritare, în

tranriţia către democraţie, presupune transfOlmarea pluralismului limitat, acesta

"devenind responsabil în faţa propriilor componente, Iărgindu-şi sfera şi făcând

loc noilor grupuri sociale şi economice,,217. Este vorba, deci, despre un nou

pluralism în regimurile instituite după depăşirea experienţei totalitare şi despre o

"extindere" a plw'alismului limitat în regimurile autoritare, noile grupuri sociale

şi economice constituindu-se în interiorul procesului de tranziţie al regimului

autoritar.

Luând în calcul raportul pl}tere politică-societate, în care intervine coordonata

controlului reciproc, (se poate spune că diferenţele dintre experienţele totalitare

au consecinţe majore asupra evolUţiei şi naturii

rcactivării pluralismului. Aceasta se manifestă în funcţie de nivelul capacităţii de

control al societăţii asupra puterii politice (controlul absolut al pllterii eliminând

controlul societăţii asupra ei înseşi).

Analizele comparative pun în evidenţă faptul că se poate naşte pluralismul şi În

regimurile totalitare, atunci când controlul societăţii nu este anulat (pe o scară de

la O la 1, unde O exprimă valoarea nulă a controlului ~ocial' asupra puterii

politice, valoare corespondentă situaţiei în care controlul puterii politice ia

valoarea 1; pluralismul se poate naşte doar dacă controlul puterii politice asupra

societăţii are valori mai mici decât 1, dar niciodată egale cu O şi, implicit,

controlul societătii asupra puterii politice ia valori mai mari decât O, dar

niciodată egale cu' 1). În situaţia controlului reciproc (ponderarea "puterii"

politice asupra societăţii şi ponderarea puterii societăţii asupra puterii politice),

se ajunge la o "fisurare" a regimului lotalitaI', "fisW'are" manifestată, cum spune

Pasquino, sub trei forme, în

funcţie de cazurile ce o produc. •

Astfel, "fisurarea" regimului totalitar poate fi:

a) rezultatul unei alegeri conştiente a leadership-ului totalitar, care are în

intenţie menţinerea puterii păstrând sub control (deci, între anumite limite)

gradul de deschidere al regimului,

b) rezuftatul unei decăderi inexorabile a componentelor totalitare: "golirea"

ideologiei, transformarea mobilizării într-un simplu ritual birocratic, apariţia de

forme de rezistenţă faţă de partid "sau a unor insule de o relativă autonomie",

căderea în desuetudine a liderului ("învechirea leadership-ului"),

c) rezultatul unei cuceriri sociale a unor grupuri cărora, din diverse motive, a

trebuit să li se recunoască unele spaţii de organizare în sfera economică, socială

şi culturală, sau şi le-au cucerit treptat: scriitori, oameni de ştiinţă, manageri,

chiar conducători politici la nivelloca1218•

Printr-o aprofundare a analizei, se poate spune că pentru cazul a) este prezentă

voinţa liderului, în timp ce pentru cazurile b) şi c) evoluţia procesului depăşeşte

voinţa acestuia. Astfel,

- pentru cazul a), liderul alege varianta deschiderii regimului, aceasta fiind o

dorinţă a lui; lideml este conştient de riscuri, le acceptă, dar are certitudinea că

acestea nu se vor produce, considerând că menţine controlul asupra deschiderii

propriului regim,

- pentru cazul b), procesul se desfăşoară concomitent cu "învechirea" lide1Ului,

acesta asistând la "decăderea inexorabilă" a componentelor

totalitare, rară însă a fi conştient de inexorabilitatea decăderii, aceasta fiind

mascată de ritualul birocratic al mobilizării, ritual care face pe lider fie să

minimalizeze forţa în creştere a rezistenţei, fie, în ceea ce psihologii numesc

paranoia, să-şi supraliciteze (în necunoaştere de cauză) poziţia (nu-şi recunoaşte

propriile căderi); deci liderul nu-şi conştientizează riscul şi, prin urmare, nu se

pune problema ca el să accepte deschiderea,

- pentru cazul c), liderul este În situaţia de a accepta rezultatul unui proces care-

şi produce consecinţele în trepte: el asistă neputincios la o serie de "cuceriri

sociale", "cuceriri" pentru care, chiar dacă iniţial şi-a dat tacit consimţământul,

considerând că nu-i pun în pericol statutul, ulterior, este constrâns să le

recunoască, reprimarea acestor "insule" putând multiplica situaţiile de risc

(acţiunea în forţă a lidelUlui poate conduce chiar la îndepărtarea sa).

Aceste consideraţii sunt importante pentru înţelegerea aspectelor ce

caracterizează tranziţia de la regimurile totalitare la regimurile democratica.

Şansele unei tranziţii mai rapide, care conduc spre un regim democratic

consolidat, sunt mult mai mari acolo unde post-totalitarismul a "fost cucerit de

către societate, ca de exemplu, în Ungaria aşa-zisului «comunism gulaş» şi mult

mai mici, când decăderea structurii totalitare se traduce - în absenţa

altemativelor practicabile - printr-un adevărat colaps al re?imului, aşa cum s-a

întâmplat, de exemplu, în Rusia, după Gorbaciov,,21 . Noi adăugăm, pentru

primul caz, fosta Cehoslovacie, Polonia, fosta R. D. Germană şi chiar fosta R. S.

F. Yugoslavia (cu particularităţile sale) şi România, Albania, Bulgaria,

Mongolia, pentru cel de-al doilea caz.

Considerăm relevante şi argumentate consideraţiile lui Pasquino cu privire la

imposibilitatea revenirii la totalitarism a regimurilor care au părăsit această

experienţă. Prăbuşirea regimului totalitar, odată produsă, este ireversibilă,

indiferent dacă s-a realizat ca urmare a carenţelor intrinseci regimului sau printr-

o "implozie", acolo unde puterea a suprimat, în totalitate, controlul social. Dacă

"reanimarea" este imposibilă, cum susţine Pasquino, sistemul politic post-

totalitar va cunoaşte o tranziţie diferenţiată. Acolo unde s-au constituit

alternative aplicabile încă din timpul regimului totalitar şi unde regimul s-a

prăbuşit ca urmare a consecinţelor intrinseci, tranziţia are privilegiul unei durate

mai reduse, iar regimul democratic construit se va caracteriza prin stabilitate.

Dimpotrivă, acolo unde "implozia" a provocat căderea rapidă a regimului şi

unde sistemul politic a cucerit în întregime, sistemul social, tranziţia este de

durată, construirea regimului democratic stabil se dovedeşte dificilă şi

complexă, evoluţia

putând fi contradictorie. Astfel, tranZJţla poate conduce nu doar către r.:gimuri

democrati ce, ci şi la regimuri sultanice sau la regimuri autoritare cu pluralism

limitat şi non-responsabil. Con~nutul evoluţiei este format dintrlin complex de

factori interni (rezistenţa şi numărul celor care au avut privilegii în regimul

totalitar, mentalităţile, nivelul culturii politice, natura c1ivajelor sociale, forţa

serviciilor de poliţie politică, capacitatea de manipulare, natura puterii politice

care accede la putere după "implozie" ~.a.), precum şi din factori internaţionali,

inclusiv existenţa unor sfere de interese şi influenţe.

Pasquino exemp li fi că prin situaţiile de dezechilibru al sistemelor politice din

Europa Centrală şi de Est şi din republicile desprinse din fosta IJRSS, după

1990. Cu precizarea că evaluarea nu trebuie să conducă la concluzii în bloc,

redăm punctul său de vedere referitor la aceste state:

"Înapoi nu se pot întoarce; înainte - către un regim pluralist concurenţial nu ştiu,

nu vor sau nu reuşesc să meargă, din cauza puternicei rezistenţe din pattea

grupurilor care au fost privilegiate în timpul regimului anterior şi care nu sunt

total înfrânte,,22o.

înţelegerea corectă a naturii, funcţionării şi transformării regimurilor

nedemocratice este condiţionată de rezolvarea altor două probleme:

- clarificarea elementelor autoritarismului modernizator şi a elementelor

lascismului,

- explicarea caracteristicilor regimurilor autoritare militare şi a regimurilor /Ii

rocratice-autoritare.

Situaţiile autoritare sunt extrem de variate, mai toţi analiştii fiind interesaţi dc

aceste "varietăţi istorice".

Am prezentat, anterior, opinia lui Jean Baudouin privind apariţia autoritarism

ului ca o reacţie la binomul aronian "democraţie liberală" "stat totalitar". În

opinia lui, "laboratoarele privilegiate ale noţiunilor de autoritarism sau de

tiranie" sunt autoritarismul conservator (spaniol, grec, portughez) şi autoritarism

ele comuniste (polonez, maghiar, cehoslovac) regimuri nedemocratice, dar şi

exceptate de la dominaţia totalitară, regimuri prezente la graniţa regimurilor

totalitare clasice.

în acelaşi timp, Baudouin atrage atenţia asupra dificultăţii conturării l:ategoriei

de autoritarism: dacă pentru identificarea autoritarism ului "de natură

reacţionară" şi a celui "de natură progresivă", operaţia poate porni de la

conceptul de totalitarism conturat de către H. Arendt şi, prin "substrageri

succesive", se poate realiza "portretul relativ elaborat al autoritarismului", pentru

abordarea diversităţii situaţiilor autoritare din lumea a treia de azi,

operaţia este dificilă. "Tentativa «supramăsurii» - conchide el - a învins:.,

spontan pe cea a generalizării conceptuale,,22!. ,',

La rândul său, Pasquino constată dificultatea depistării cauzelor) comune şi

modalităţile similare de instaurare a regimurilor autori tare, ca:'.. urmare a

diversităţii lor excesive. Cu toate că formularea generalităţilor\ poate conduce la

concluzii vagi, el găseşte necesar să se refere la modul în,: care iau naştere

regimurile autoritare.

Pasquino prezintă o frescă destul de interesantă a apariţiei regimurilor'

autoritare. El susţine că, în perioada expansiunii sufragiului şi a participării ..

politice, iau naştere tensiuni între două categorii de grupuri sociale: grupurile "

"deja plasate" în cadrul sistemului politic (care ocupă aprioric o poziţie.'

privilegiată în ierarhia puterii) - deţinătorii puterii - şi grupurile sociale' "relativ,

dar nu complet, marginalizate", grupuri care nu sunt în totalitate, lipsite de

resurse, grupuri pe care le numim "provocatoare", De aici, faţă de ' poziţia

relativă la procesul democratizării, se disting două căi de apariţie a regimurilor

autoritare,

Prima vizează instaurarea regimurilor autoritare ca urmare a victoriei grupurilor

ce se opun democratizării (grupurile deja plasate) asupra grupurilor

"provocatoare", care doresc democratizarea. Pentru a împiedica victoria

"provocatorilor", deţinătorii puterii sunt inevitabil constrânşi să apeleze la o

serie de mijloace, precum:

- utilizarea forţei,

- excluderea deschideri lor politice,

- închiderea spaţii lor participării.

Scopul îl reprezintă menţinerea puterii, iar rezultatul iminent naşterea regimului

autoritar, "prin colaborarea tuturor instituţiilor şi tuturor organizaţiilor care se

simt ameninţate de o democratizare iminentă, dezordonată, neregulată,,222.

Utilizând analizele istorico-sociologice întreprinse de către B. Moore, Pasquino

vorbeşte şi despre cealaltă posibilitate de evolu~e, ce are ca rezultat un regim

democratic. "Dimpotrivă, când procesul democratizării rămâne deschis şi

deţinătorii puterii politice acceptă intrarea în scena politică a grupurilor care,

rând pe rând, se mobilizează, rezultatul va fi un regim democratic,,223.

221 1. Baudouin, op. cit., pg, 173, 222 Q, Pasquino, op. cit.. pg. 293.

"3 Ibidem. Pasquino indică lucrarea lui B, Moore, The Socia! OrigirlS

q( Dlclalorship and Democracy. Lord and Peasant in the Making ofthe Modern

World, Boston, B"a"on Prc", 1966.

Cea de-a doua cale prin care se instaurează regimurile autori tare este ITII a

democratizării întrerupte, Este, în primul rând, vorba de încercările PIl'i! rapide

de democratizare, care conduc la insuficienţa transformărilor, la II d<,;ll1ocraţie

incompletă, "Întoarsă împotriva ei înseşi". Este situaţia creată tillp;\. primul

război mondial, caracterizată printr-o amplificare a cererilor de pllrl icipare şi

influenţă politică din rândul maselor mobilizate, cereri Ilt:!'ormulate anterior şi

care depăşesc limitele considerate raţionale şi lIiT<,;ptabile de către deţinătorii

puterii politice reale (economică, birocratică, Jllilitară). În această tensiune ce se

instituie între emanciparea maselor şi linlitele acceptate de către conducători, în

emanciparea lor, apare ceea ce ( irall1sci numeşte "atitudinea subversivă a

claselor conducătoare", ('lIracterul "subversiv" vizează însăşi democraţia

incompletă: grupurile ce liL~lin puterea, pentru a-şi păstra statutul de potentaţi

şi pentru a-şi menţine privilegiile, permit sau chiar facilitează prăbuşirea

democraţiei incipiente .

. Apelând la analizele în domeniu realizate de către Germani şi Tarchi, j'i\squino

exemplifică prin "solicitata mobilizare secun"dară (adică înnoită a dilua oară) a

unor categorii sociale, cum ar fi clasele de mijloc, care îşi i•i1~tigaseră, totuşi,

un rol important, chiar dacă nu foarte proeminent, în ::istcmul politic,,224.

Îl! altă situaţie, se produce un dezechilibru între exercitarea puterii grupurilor de

conducere (declinul puterii) şi ascensiunea puterii maselor. Semnificaţia dată

acestui fenomen este edificatoare: "De altfel, nici unul d intre cele două grupuri

de protagonişti, nici deţinătorii puterii, nici provocatorii, nu aveau destule

convingeri democratice şi nici unul nu era dispus să facă un compromis în

legătură cu regulile, procedurile, şi instituţiile, compromis care este esenţial în

instaurarea şi apărarea democraţiei,,225.

,,Provocatorii" depăşesc stadiul acţiunilor sporadice: ei se organizează Într-un

partid de masă care conduce la victorie, partid ce devine unic şi dccretează

cucerirea puterii drept "revoluţie". Partidul unic poate să ajungă minoritar în ţară

(cazul partidului mexican sau bolşevic), iar susţinătorii şi rundamentările

ideologice exercită constrângeri asupra sa: susţinătorii (în Mexic) au constrâns

partidul unic la asumarea unor sarcini în drumul modernizării socio-economice,

ceea ce a condus acest partid la crearea unui regim autoritar, iar ideologia

asumată de partidul bolşevic l-a constrâns (alături de factori externi) la crearea,

mai întâi, a unui regim autoritar în

". Tdem, pg. 294. Pentru analiza acestor aspecte. Pasquino face trimitere la G.

Germani, Aulorilarismo, fascismo e dassi sociali, Bologna, II Mulino, 1975, şi la

M. Tarchi, La «rivoluLione legole». ldentila ;zllective e crollo della democrazia

il1 Italia e Germania, Bologna, II Muiino. 1993.

Ibidem.

Rusia care, ulterior, s-a transformat în regim totalitar. Explicaţiile suplimentare

pe care le aduce Huntington în acest domeniu sunt edificatoare:

"Acolo unde instituţiile politice tradiţionale se prăbuşesc sau sunt slabe ori

inexistente, rolul partidului este total diferit de rolul pe care îl joacă în

regimurile care ~u o continuitate instituţională. În asemenea situaţii, organizaţia

de partid puternică este singura soluţie pe termen lung la instabilitatea unei

societăţi corupte sau pretoriene ori de masă. Partidul nu este doar ~ o organizaţie

suplimentară, ci este sursa de legitimitate şi autoritate. In absenţa unor surse

tradiţionale de legitimitate, legitimitatea este căutată în ideologie, carismă,

suveranitate populară. Ca să fie de durată, fiecare dintre aceste principii ale

legitimităţii trebuie să fie întrupate într-un partid. În locul partidului oare reflectă

statul, statul devine creaţia partidului şi instrumentul partidului. Acţiunile

guvernului sunt legitime, în măsura în care reflectă voinţa partidului. Partidul

este sursa legitimităţii, pentru oă reprezintă întruparea instituţională a

suveranităţii naţionale, voinţa populară sau dictatura proletariatului,,226.

Prin urmiue, democraţia poate fi uşor întreruptă aoolo unde bazele sale

instituţionale sunt fragile, iar partidul unic, arogându-şi exclusiv sursa unică de

legitimitate - suveranitatea populară -, va crea un regim politic (autoritar,

totalitar) prin crearea instmmentului propriu: statul. Altfel, partidul însuşi devine

sursa legitimităţii, el fiind "întruparea" instituţională a voinţei populare. Iar cum

suveranitatea este voinţa exprimată de naţiune, dictatura proletariatului este şi ea

exercitată în temeiul legitimităţii. Vorbind despre stabilitate a' regimurilor şi

ordinii sociale, Huntington detaliază un punot de vedere exprimat în capitolul

"Ordinea politică şi decăderea politică. Deoalajul politic", unde stabilitatea

regimului este ridicată la rangul de legitimitate. Astfel, el subliniază aoum oă

funcţia partidului este aceea de a organiza participarea şi de a însuma interesele,

servind "drept legătură între forţele sociale şi guvern" şi nu de a asigura eficienţa

actului de putere: "în realizarea acestor funcţii, partidul reflectă, În mod neoesar,

logica politicii şi nu logica eficienţei,,227.

La rândul său, Jean Baudouin, vorbind despre apariţia modelelor autoritare, se

opreşte asupra apariţiei progresive "a două mari tipuri-ideale"; modelul

dominaţiei patrimoniale şi cel al autoritarism ului modernizator.

Primul, cum am opinat anterior, porneşte de la concepţia lui Weber asupra

patrimonialismului, P. Braud reamintind că, pentru sooiologul german,

"patrimonialismul este o formă politică oe-şi are rădăcinile în

'" Samuel P. Hunlington, Ordinea po/irică a societăţi/oI' Î/I schilllh(/I'(•.

I'nlirolll, 1<)<)<), pg. 85. :m Tdem, pg. 86.

III'incipiul patriarhal", puterea atlându-se la discreţia şefului tradiţional care,

dllpă modelul stăpânului casei, îşi tratează apropiaţii ca pe servitori şi ::lIpuşii ca

pe oameni de încredere. "Adevăratul discriminant - remarcă Ilaudouin - e de

depistat însă în confuzia absolută sau relativă dintre rolurile politice şi rolurile

economice, dar mai ales în amestecarea resurselor «private» cu cele

«publice»"m. Remarca lui P. Braud privind reducerea It'zaurului ,ării la o

"casetă personală", din care liderul miluieşte cu resurse urmata şi toate

activităţile de interes general, dar se şi automiluieşte cu rl'surse pentru asigurarea

plăcerilor personale, este de maximum interes în ducidarea raportului public-

privat.

Puterea de tip patrimonial depăşeşte atât autoritatea clasică. cât şi sFera de

acţiune a patriarhatului. D. Bourmand constată că puterea pntrimonială se

exercită "pe un teritoriu a priori mai vast decât al unei case sau al unui sat";

autoritatea clasică a patriarhatului sporeşte prin lărgirea (;crcu1ui de dependenţi

şi conduce la modificarea mecartismelor de susţinere :,Ii subordonare. Astfel,

patriarhatuJ, care şi-a extins autoritatea, intră în contradicţie cu "procesul de

stabilire şi stabilizare a unei dominaţii raţionale kgale,,229. Este un alt tip de

explicaţie a mecanismului de instaurare a unor rcgimuri autoritare, a succesului

puterii de tip patriarhal într-un număr ::emnificativ de state care şi-au dobândit

de curând independenţa.

Sociologul american Samuel Eisenstadt, observând varietatea

"patrimonialismelor", propune un concept nou, mai nuanţat - conceptul

de ,.Ilcopatrimonialism", concept prin care desemnează "procesul de hibridare

. ~ fi l .' l . fi 1 ( ),,230

tll'Ogreslva a orme or patrlmoma e ŞI a orme or birocratice S.n. .

I ~isenstadt exemplifică prin societăţile arabo-musulmane constatând că

hegemonia sistemului este bazată, totuşi, pe menţinerea şi dezvoltarea unei

"I'clative instituţionalizări statale".

J. Baudouin aminteşte, în acelaşi timp, că lucrăti remarcabile În domeniu,

realizate de "africaniştii" din Franţa (J. F. Bayart, J. Medart, D. Ilourmand, C.

Coulon, D. Compagnon) au demonstrat nu numai resorturile, dar şi contradicţiile

interne ale neopatrimonialismului. "Acesta se dovedeşte t:L1 atât mai stabil şi

mai puternic, cu cât şeful reuşeşte să mentină intactă conversia reciprocă a

capital uri lor politice şi a capitalwilor ec~nomice şi linanciare. Captarea

absolută a puterii politice conferă acces la resursele eoercitive şi simbolice

decisive. Monopolizarea progresivă a resurselor economice şi monetare permite

finanţarea la preţ redus a menţinerii Imei litţade instituţionale minimale, a

întreţinerE reţelelor parentelare, de clan,

1." J. Baudouin, op. cit., pg. 174 . .'.'" lbidem.

""Ibidem.

clientelare, necesare legitimităţii regimului şi, ca un efect secundar, adunarea'

unor averi personale considerabile deseori depuse în conturi elveţiene,,231.

În aceste contradicţii interne ale neopatl'imonialismului stă explicaţi a

longevităţii politice şi impunităţii morale de care s-au bucurat potentaţi':

africani, precum mareşalul Mobutu, în Zair, împăratul Bokassa, în Republica'

Centrafricană, Omar Bongo, în Gabon, care şi-au creat un sisteme, redistributiv

şi prebendial de mari dimensiuni.

Cel de-al doilea tip - ideal, autoritarismul modernizator, este prezentat;" de

Baudouin prin raportare la modelul weberian al dominaţiei raţionale: legale, el

prefigurând "antonimul" neopatrimonialismului. Astfel, pentru, autoritarismul

modernizator, sintagma semnifică alegerea de către elitele; politice a căii

autoritare, în scopul modernizării societăţii în plan politic,': economic şi socio-

culturaL Este o modernizare de sus în jos, "Începând de;' sus" şi continuă spre

"bază". "În timp ce ipoteza patrimonială Îşi bazează' puterea pe sfera

infrapolitică a plăţilor şi a delapidării, autoritarismuh modernizator vizează,

deopotrivă, să ducă la bun sf"arşit un tip de dominalie raţională, în scopul

transformării societăţii şi a secularizării moravurilor,,23 .. ~

Jean Baudouin consideră kemalismul turc drept sursa pe termen lung a ,.

arhetipuiui modernizator: începând cu anul 1923, Mustafa Kemal a convertit.

elitele conducătoare la o politică de reforme drastice, printre care:

- laicizarea brutală a societăţii,

- construcţia unei identităţi naţionale bazate pe o limbă şi un alfabet noi,

- egalitatea Între bărbaţi şi femei,

- promovarea unui individ raţional, eliberat de constrângere a comunităţii

etc233•

Toate aceste aspecte aveau ca scop modernizarea societăţii, Însă modul "brutal"

de realizare a condus către autoritarismul modernizator.

Mutaţii asemănătoare se produc, Începând cu anii 1970, şi pe continentul sud-

american, numai că acestea au loc Într-un context fundamental diferit. În ţări

precum Peru, Ecuador, chiar Brazilia, juntele militare acaparează puterea "şi

încearcă să stabilească un fel de a treia cale Între tiraniile patrimoniale

Întotdeauna înfloritoare În America Latino Somoza, în Nicaragua, Trujillo, în

San-Domingo, Stroessner, În Paraguayşi sociaJismele mai mult sau mai puţin

inspirate de castrism,,234. Şi aici, ca şi în Turcia, se produc, prin impunere de

sus În jos, reforme în agricultură, economie, educaţie, cultură etc., insistându-se

pe alfabetizarea cetăţenilor.

231 Idem, pp. 174-175. 2J21bidem.

2J3 Ibidem.

2J41bidem, pp. 175-176.

Jean Baudouin realizează o sinteză asupra abordărilor :Iutoritarismului,

remarcând că o serie de politologi contemporani, printre l:are Juan Linz, Alain

Rouquie, Guillermo O'Donnel, Philippe Schmiteer ş.a., deşi constată diversitatea

regimurilor autori tare, surprind o serie de l:aracteristici comune ale acestora.

Meritul lor este Îndeosebi acela că au I\:fuzat să considere autoritarismul drept o

"categorie în absenţă", un "concept sacoşă", în care să fie integrate "într-o

manieră pur negati vă" toate n.:gimurile politice care nu se revendică nici În

democraţia liberală, nici în totalitarism; dimpotrivă, ei au fost preocupaţi să

demonstreze "matricea" comună a diverselor situaţii autoritare.

Prezentând, în sinteză, elementele acestei matrice, Jean Baudouin surprinde

printre caracteristicile regimurilor autoritare:

• neacceptarea (directă sau tacită) a principiilor şi regulilor ce

fundamentează societăţile democratice. Aici surprindem, ca esenţiale, două

aspecte: 1) nerecunoaşterea caracterului leg,itim al conflictelor dintre valori şi,

pe cale de consecinţă, refuzul de a organiza o competiţie paşnică şi regulată

pentru cucerirea şi exercitarea puterii; 2) absenţa instituţionalizării

compromisului, reticenţa faţă de crearea locurilor publice propice concilierii

intereselor la faţa locului; refuzul pacificării antaggnismelor apărute în societate;

• coerciţia, cuplată uneori cu represiunea, are prioritate asupra informaţiei,

asupra negocierii şi participării;

• prezenţa unor elemente, moderatoare (chiar concomitent cu sfidarea

normelor sau procedurilor democratice), ceea ce face ca unele dintre

autoritarisme să evolueze tendenţial către forme mai democratice;

• rolul minor al ideologiei: spre deosebire de regimurile totalitare, care se

bazează pe o concepţie fantasmatică despre lume, regimul autoritar oscilează

între «autoritate de legitimare», ce se raportează la sisteme de valori, şi

«autoritarisme de reproducere», bazate îndeosebi pe tehnici de dominaţie şi care

nu caută o justificare ideologică pentru propria dominaţie;

• renunţarea la concepţia activistă a politicului: cele mai multe regimuri

autoritare nu prezintă energia socială specifică totalitarismului (nevoia de

mobilizare permanentă a maselor nu caracterizează autoritarismele); este

preferată şi căutată mai mult apatia individului, decât adeziunea lui entuziastă;

• vizibilitatea limitată a aparatului represiv şi conduita relaxată235•

Există, alături de caracteristici invocate, o variabilă decisivă la care se

raportează acestea: este vorba de faptul că "menţinerea evidentă a unui sistem

necompetitiv, ce funcţionează sub imperiul impunerii, se combină cu forme mai

mult sau mai puţin intense de toleranţă, fie cu privire la individ sau grupuri, fie

cu privire la instituţii de natură religioasă, asociativă şi, mai rar, politice. Fără a

putea trage concluzia că avem de a face cu o poliarhie sau cu un «sistem

semicompetitiv», prezenţa acestor toleranţe permisive şi chiar a acestor «moduri

populare de acţiune politică» denotă Încă autoritariul totalitarismului, care nu

acceptă nici cea mai mică disonanţă şi "pretinde că stăpâneşte spaţiul social în

totalitatea sa,,236.

Gianfranco Pasquino realizează şi o prezentare succintă a fascismului ca regim

autoritar, referindu-se, îndeosebi, la fascismul italian, despre care afirmă că, la

origini, a avut şi tentativa orientării către totalitarism. El consideră că, în Italia,

fascismul nu poate fi conceput fără a lua în calcul "dislocările" produse de

primul război mondial.

Definiţia dată fascismului, ca mişcare politică, este una extrem de simplă:

reacţia claselor conducătoare la o provocare nereuşită a claselor populare.

Succesul acestei mişcări politice este dat de două coordonate ale aceluiaşi

proces, cel al mobilizării:

- promovarea sectoarelor populare organizate de către socialişti şi comunişti,

- mobilizarea secundară conştientă - răspunsul categoriilor sociale medii -

ca răspuns la. provocările socialiste şi comuniste care ameninţau statutul ,

acestor grupuri medii.

Ren1:o de Felice distinge două etape în evoluţia fascismului: etapa în care se

manifestă ca mişcare cu un potenţial totalitar, când încearcă să-şi subordoneze

toate instituţiile, şi etapa manifestării ca regim, în care, în baza unei conştiinţe de

sine, evaluându-şi limitele la nivelul capacităţi lor de subordonare a instituţiilor,

dobândeşte un puternic şi specific caracter autoritar237 ,

Momentul transformării fascismului în regim politic autoritar presupune:

• adecvare la pluralismul limitat neconcurenţial şi neresponsabil al

instituţiilor existente (de care nu s-a eliberat): monarhia, armata, biserica,

organizaţiile patronale,

• o modernizare limitată: manifestările de mobilizare a "mărilor de oameni"

devin limitate şi sporadice,

216 Ibidem.

217 R. D. Felice, Interpretazioni delfascismo, Roma, BII";, ("Iteml, I 'no.

• puterea Ducelui se exercită discreţionar şi arbitrar, dar se manifestă

previzibil,

• renunţare la modernizarea societăţii; chiar în condiţiile în care se bucură

de un consens pasiv, fascismul italian (la fel cu regimurile contemporane

autoritare ale anilor '20 şi '30 în Portugalia, România, Ungaria, Polonia şi Spania

- ceva mai târziu) se limitează la a domina, oprima sau, la intervale d~ timp, a

reprima selectiv societatea.

I{itmul şi natura schimbărilor se află sub control politic, care favorizează doar

acea dezvoltare economico-socială care s-ar fi produs inevitabil în orice regim,

control care, concomitent, menţine modernizarea între limitele pe care fascismul

o acceptăm.

"Mussolini - scrie Pasquino - a înţeles că trebuia să lase monarhia şi curtea să

supravieţuiască; că nu ar fi reuşit să realizeze nici o Gleichschaltung a birocraţiei

şi a forţelor armate sau o asimilare subordonare sub forma «fascizării»; că nu

avea. nici capacitatea, nici interesul să creeze un sistem economic care să

neglijeze marile întreprinderi industriale; că nu ar fi reuşit să evite recunoaşterea

unui cadru discreţionar relativ amplu al bisericii catolice; că avea obligaţia de a

menţine partidul unic, drept instrument de orientare şi de guvernare, dar că nu l-

ar fi putut folosi .niciodată pentru obţinerea unui rol dominant asupra altor

instituţii şi organizaţii care au supravieţuit asaltului asupra Romei şi presiunii

totalitare de mică durată, care a urmat asasinatelor deputatului socialist Giacomo

Matteotti,,239.

Elementele caracteristice regimurilor autoritare fasciste, evaluate de către

Pasquino, îl conduc, în baza analizelor comparatiste, la concluzia că nu există

nici o asemănare cu regimul nazist - regim totalitar. În acelaşi mod, el constată

că diferenţele specifice dintre regimurile fasciste nu sunt diferenţe de esenţă, ci

diferenţe generate de modalitatea în care anumite caracteristici ale regimurilor

autoritare sunt accentuate de către fascism.

Punând în balanţă asemănările şi diferenţele dintre regimurile fasciste, Pasquino

susţine că primele sunt "net superioare": "Totuşi, asemănările între regimurile

autoritare, şi, în mod special, între regimurile fasciste, raportându-se la

pluralitatea limitată a organizaţiilor tolerate, slaba şi rara mobilizare politică, la

persistenţa mentalităţilor tradiţionale, care nu ajung ideologie formală, la puterea

discreţionară, dar cu totul neregulată a liderului sunt net superioare diferenţelor,

cel puţin celor care derivă şi dintro prezentare diferită a factorilor internaţionali

pe care, de fapt, Salazar şi

238 G. Pasquino, op. cit., pag. 295-296. '" Idem, pg. 295.

Franca încearcă, în mod conştient şi prevăzător, să le cuprindă. Salazarismul, în

Portugalia (1932-1968), şi franchismul, în Spania (19391975), au reuşit să

supravieţuiască celui de-al doilea război mondial, confirmând, ulterior,

probabilităţile de supravieţuire ale însuşi fascismului italian, dacă Mussolini nu

s-ar fi fost aventurat în război,,240.

Al treilea plan comparativ introdus de Pasquino. vizează regimurile autoritare

clasice şi regimurile contemporane de acelaşi tip. Diferenţa esenţială desprinsă

de el este cea a durabilităţii, cele c1asice dovedind o capacitate de rezistenţă în

timp mult mai extinsă. Opinia noastră este că durata evidenţiază diferenţierea

acestor regimuri, dar nu este o coordonată esenţială (tabloul politic al lumii după

1945 este edificator în acest sens). Mai importante sunt caracteristicile de

adaptare ale regimurilor autoritare de azI.

O analiză extinsă este realizată de către Pasquino asupra guvernelor şi

regimurilor militare. Ele exprimă profilul majorităţii regimurilor autoritare

instituite după cel de-al doilea război mondial, îndeosebi în state din America

Latină, definindu-se prin rolul - de regulă - esenţial pe care organizaţiile de tip

militar îl îndeplinesc direct în aceste state. Aspectul prim luat în calcul este cel

legat de poziţia armatei în cadrul pluralismului limitat: armata nu mai reprezintă

doar unul dintre grupurile ce configurează, în mod autoritar, pluralismul limitat

şi neresponsabil; ea devine grupul dominant, fară de care raţiunea existenţială a

regimului nu poate fi concepută (fară armată, regimul autoritar nici nu se poate

instala, nici nu se poate menţine). Datorită. importanţei lor specifice în

regimurile autoritare, organizaţiile militare fie că acceptă un rol de guvernare

direct sau explicit, fie că sunt constrânse în a exercita acest rof41, În acest sens

vorbeşte Samuel P. Huntington despre "pretorianismul", definit ca intervenţia

militarilor în politică (el se referă la garnizoanele ce se răzvrăteau la periferia

Romei imperiale şi care procedau de aşa manieră, încât comandantul lor să

ajungă împărat). Huntington identifică trei faze specifice, În funcţie de nivelul

participării politice.

Este vorba de intervenţia militarilor sub forma: a) pretorianismului oligarhic, b)

a pretorianismului radical şi c) a pretorianismului de masă. Pretorianismul

oligarhic se caracterizează prin elementele delimitate in manifestarea puterii

politice: puterea politică se limitează la camarile şi clanuri. Decizia de

intervenţie a militarilor în sfera politicului - atunci când această intervenţie se

produce - este subordonată unui scop particular

240 fdem, pg. 296. 241 Idem. pg. 297.

("limitat"): obţinerea unor privilegii în pnvmţa statutului propliu şi a l:arierei

militare. "Unii dintre ei se anagajează temporar să facă parte din ljuverne,

împărţind, ut singuli, puterea cu civilii ce au aceleaşi afmităţi politice, dar pentru

o perioadă de timp limitată,,242.

O caracteristică a pretorianismului limitat, pe lângă existenţa camarilei şi

elanurilor militare şi preluarea pe perioadă scurtă a demnităţilor guvernamentale

(în coexistenţă cu civilii) o reprezintă şi nivelul de violenţă scăzut. Această

ultimă caracteristică nu se datorează numai caracteTiilui Icmporar al ocupării

portofoliilor, ci şi caracterului neorganizat al opoziţiei civile, lipsei de

mobilizare a susţinătorilor şi neasumării riscului de către opozanţi.

Dacă Huntington analizează o serie de aspecte privind modernizarea politică,

aspecte considerate "mai uimitoare sau mai obişnuite decât intervenţia militară

În politică,,243, pretorianismul este legat de decăderea politică. Juntele şi

loviturile de stat, revoltele militare şi regimurile militare au reprezentat, în

opinia lui Huntington, fenomene permanente în societăţile latino-americane şi

aproximativ de aceeaşi densitate în Orientul Mijlociu. Fenomenul

pretorianismului se extinde în anii '50 şi '60 în Asia de Sud şi de Sud-Est şi în

state din Africa, precum Ghana, Dahomey, Congo Leopo!dville, Republica

Centrafricană, Voita Superioară şi Nigeria (state ce se adaugă regimurilor

pretoriene mai vechi, precum cele din Aigeria, Togo, Sudan şi Congo -

Brazaville).

S. Huntington pune două întrebări fundamentale legate de intervenţiile

•

militare în politica supusă modernizării: care sunt cauzele intervenţiei

militare în politica ţărilor în curs de modernizare şi care sunt consecinţele

interv:nţiei pentru modernizare şi pentru dezvoltarea politică?

In privinţa cauzelor, trebuie reţinut că, deşi Huntington le testează pe rând, el

constată că multe dintre acestea nu sunt convigătoare, ele fiind, în diverse

situaţii, nu generatoare ale intervenţiei militare, ci concurente sau chiar

contingente. Teoreticianul supune investigaţiei o serie de aspecte relevante în

acest sens.

a) Asistenţa militară americană a fosl considerată drept factor semnificativ în

dezvoltarea tendinţelor armatei de a se amesteca în politică. Fenomenul este

explicabil, întmcât un asemenea tip de asistenţă "încurajează independenţa

politică a armatei şi îi dă puteri în plus, mecanisme noi şi o mai mare motivaţie

de a acţiona împotriva liderilor politici civili,,244. Dar valabilitatea

m Ibidem.

'43 S. P. Huntington, op. cit.. pg. 171. Despre modernizarea politică vom vorbi

în capitolul dedicat ordinei politice.

""'Ibidem.

argumentului este contextuală. Astfel, deşi prin întărirea annatei programele de

asistenţă militară pot distruge echilibrul dintre instituţiile input şi output ale

sistemului politic, acest ajutor militar nu se poate considera drept cauza

principală a intervenţiilor militare, întrucât:

• cele mai multe state cunoscuseră lovituri militare înainte de ajutorul

Pentagonului,

• participarea la cursurile de la Leavenworth a condus la asimilarea.

doctrinei anglo-americane privind supremaţia civilă şi la o sporire a Înţelegerilor

dintre militarii autohtoni şi ofiţerii profesionişti americani (o înţelegere a

democraţiei),

• intervenţia în politică a armatei s-a produs atât în state care au primit

ajutor american, sovietic, englez, francez, dar şi În state care n-au cunoscut

această asistenţă,

• abţinerea de la intervenţia în politică a forţelor militare caracterizează

deopotrivă state care au primit şi state care nu au primit asistenţă militară.

Utilizând aprecierile unor autori de prestigiu în analiza Americii Latine (Charles

Wolf, Iohn Duncan Powell, Robert D. Putnam etc.), Huntington ajunge la

umlătoarea concluzie: "Ajutorul militar şi instrucţia militară sunt prin ele însele

steri le din punct de vedere politic: ele nici nu Încurajează, şi nici nu reduc

tendinţe le ofiţerilor militari de a juca un rol politic,,245.

b) Structura internă a armatei şi originea socială a ofiţerilor care participă la

intervenţie. Şi În privinţa acestei cauze, Huntington îşi exprimă o serie de

îndoie1i~ insistând tot pe caracterul contextuaJ al intervenţiilor.

El ia în discuţie poziţia lui Morris Janowitz, care consideră drept cauze

principale de intervenţie "caracteristicile instituţiei militare" ale statului în care

se produce intervenţia şi care încearcă să coreleze înclinaţia predilectă şi

abilitatea ofiţerilor de a inteveni în politică cu "trăsătura lor caracteristică de

serviciu public", de structura capacităţilor lor, "care combină abilitatea

managerială cu poziţia eroică", cu originea socială a ofiţerilor (care aparţin fie

clasei de mijloc, fie clasei inferioare), cu coeziunea lor intemă246.

Dubitaţiile lui Huntington sunt îndreptăţite şi se justifică prin punerea În discuţie

a tipului de motivaţie a ofiţerilor care intervin în politică. Există o ' motivaţie

dată de idealurile superioare ale serviciului public, însă există şi o motivaţie care

nu are nimic comun cu aceste idealuri, respectiv aceea a

'4l Idem, pg. 172.

'46 Huntington face trimitere la Morris Janowitz, The Military In the I'n/itleal

Developmellt of New Nations,

Universi!)' of Chicago Press, Chicago, 1964 pp. 1. 27•29. .

ClÎştigurilor personale. Apoi, situaţiile de intervenţie sau non-intervenţie sunt

valabile şi în acest caz:

• ofiţeri înzestraţi cu carismă, calităţi manageriale, calităţi tehnice şi politice

au intervenit în politică în anumite state, în altele nu,

• la lovituri militare au participat ofiţeri proveniţi din toate straturile sociale,

poziţia socială a acestora nefiind determinantă,

• unitate a şi organizarea internă a annatei nu este o cauză esenţială pentru

intevenţia în politică, existând o tendinţă mai accentuată spre intervenţie acolo

unde armata se caracterizează mai mult prin sciziuni, decât prin unitate.

Huntington consideră că încercarea de a răspunde la întrebarea: "Care IrrlSături

ale instituţiei militare dintr-o naţiune înlesnesc implicare ei în politică?" este

greşit orientată, întrucât "cele mai importante cauze ale intervenţiei militare în

politică nu sunt militare, ci politice, şi nu reflectă Irăsăturile sociale şi

organizaţionale ale instituţiei milttare, ci structura politică şi instituţională a

societăţii,,247, Prin urmare, nu factori strict militmi, ci factori ce caracterizează

sistemul politic şi social generează intervenţia militar1\. în politică, primii fiind,

eventual, condiţii ce facilitează acest proces (condiţii ce depind de factorii

politica-sociali). "Justificarea militară - spune Iiuntington"- nu explică

intervenţia militară. Motivul este simplu: intervenţia 11Iilitar1\. reprezintă doar

o manifestare specifică unui fenomen mai larg în societăţile su~dezvoltate:

politizarea generală a forţelor sociale şi a instituţiilor. In astfel de societăţi,

politicii îi lipseşte autonomia, complexitatea, coerenţa şi adaptabilitatea. Toate

tipurile de forţe şi grupuri sociale ajung direct angajate în politică. Ţări care au

armate politice au şi Il iserici politice, universităţi politice, birocraţii politice,

sindicate 1l1lillcitoreşti politice şi co~oraţii politice. Societatea, ca întreg, şi-a

ieşit din matcă, nu numai militarii" 48.

Este cert că Huntington descoperă o tendinţă generală a implicării în politică a

grupurilor specializate, implicare care nu se rezumă la dispute l:cntrate pe un

interes particular (instituţional, de grup), ci se extind asupra organizării sociale

în ansamblu. Remarca lui Huntington privind amestecul În politică al armatei,

pentru obţinerea unor venituri şi recompense majorate ~i pentru întărirea

numerică a forţelor, este validă .. Rezerva pe care o avem vizează însă un alt

aspect, cel privind considerarea S.U.A. şi Uniunii Sovietice ca "ţări cu sisteme

aproape petf~.de.~trol civil". Considerăm că numai o necunoaştere a

si,tlJa.:ti€fiGf.J.SrbfJ'dln':.fOsta'tlRSS poate conduce

m Idem, pp. 172-173. .// \~.,;.,\ , •.. ~, ~ ~ f"=:..o" .~

'" Idem. pg. 173. ! •C\ \ •r.3 \ .. ~.~j: .~.) .~ 't:t,..;< "'.s?

,-.. 101 ...• ':::~

"':,. ..-::\ '/

:~. r- ::~ ~~~~':..~:::~:;.. ~ __ >.~

'Ş <,Ii

la ideea că aici s-a manifestat un control civil "aproape perfect" (şi d~\

intensitate egală cu cel din SUA) asupra puterii politice. Apoi, în fostelel state

comuniste, armata era direct implicată în politică (ministrul apărării;• ministrul

de interne, uneori chiar şi ocupanţii de alte portofolii fiind militari). Din acest

punct de vedere, situaţia u'R.S.S. este mai apropiată nu de cea a, SUA, ci de cea

din societăţile subdezvoltate unde, cum .afirma HuntingtoU;' militarii nu sunt

interesaţi doar de statutul propriu (recompense, promovări)", ci mai ales de

distribuţia puterii şi de poziţia lor în sistemul politic~~ "Scopurile lor sunt

generale şi neclare, precum şi limitate şi concrete. La feL şi cu alte grupuri

sociale. Colonei şi generali, studenţi şi profesori, ulema; islamişti şi călugări

budişti, toţi, ca unul, se implică direct în politică,,249. .~

Este deosebit de interesantă forma prin care Huntigton realizează o disecare a

modalităţii de intervenţie în politică şi a rezultatelor acestei intervenţii. Astfel,

"într-un sens limitat",

- corupţia vizează intervenţia averii în sfera politică,

- pretorianismul vizează intervenţia armatei în politică,

- clericalismul vizează palticiparea liderilor religioşi în politică.

Şi averea, şi armata, şi clerul, şi studenţii - ca factori implicaţi - reprezintă:

aspecte ale aceluiaşi fenomen: politizarea forţelor sociale. Iar, pentru

demonstrarea politizării forţelor sociale, Huntington utilizează termenul de,.

"societate pretoriană", termen ce exprimă ,,0 asemena societate politizată, cu

înţelesul că aceasta are în vedere nu doar participarea militară, dar şi a altor.,

forţe sociale,,25o. .

Prin, urmare, nu justificarea militară, ci politizarea generală a forţelor' sociale şi

a instituţiilor explică intervenţia militară în politică (aşa cum se motivează şi

intervenţia altor factori). Cele mai multe analize ale instituţiilor sociale din

statele în curs de modernizare evidenţiază gradul înalt de politizare a acestor

instituţii. "Studiile asupra armatei din ţări în curs de modernizare se

concentrează, în mod firesc, asupra rolului ei politic activ, care o deosebeşte de

armata din societăţile mai avansate. Studiile asupra sindicatelor muncitoreşti

scot în evidenţă «sindicalismul politic», ca trăsătură distinctă a mişcărilor

muncitoreşti din societăţile în curs de modernizare. Studiile asupra

universităţilor din ţări în curs de modernizare pun accent pe implicarea politică

activă a facultăţilor şi studenţilor. Studiile asupra organizaţiilor religioase pun

accent pe gradul în care separarea Bisericii de stat rămâne încă un scop

îndepărtat. Fiecare grup de autori analizează un grup social particular în ţările în

curs de modernizare, mai

2A9Ibidem.

250 Ibidem. Anali7.l1 asupra "societăţii pretoriene" este rca1i','t~ de j-

JlIlltingtolllll consonanţă cu autori, precum Amos Perimulter.

mult sau mai puţin izolat de alte grupuri ~ociale, şi subliniază, implicit sau

explicit, angrenarea lui extinsă în politică. In mod clar, o asemenea implicare nu

este specifică doar armatei sau altor grupuri sociale, ci mai curând cuprinde

întreaga societate. Aceleaşi cauze care produc intervenţiile militare sunt

responsabile şi de implicările politice ale sindicatelor muncitoreşti, ale

oamenilor de afaceri, studentilor şi Bisericii. Aceste cauze nu se găsesc în natura

grupului, ci în structu;a societăţii. În particular, ele sunt provocate de lipsa sau

slăbiciunea unor instituţii politice eficiente în societate,,251.

c) De aici rezultă a treia categorie de cauze, faţă de care Huntington nu

manifestă rezerve: absenţa unor instituţii politice eficiente, respectiv

fragmentarea puterii politice. Dar, în toate societăţile, grupurile sociale

specializate se angajează în politică. Diferenţa pentru "societăţile pretoriene"

este dată de faptul că, la nivelul lor, aceste grupuri par mai politizate tocmai ca

urmare a absenţei unor "instituţii politice eficiente, capabile să medieze, să

amelioreze şi să modernizeze acţiunea politică de grup"252. "Societăţile

pretoriene" se caracterizează printr-o confruntare deschisă între grupurile

sociale. Aceasta se manifestă, întrucât

e nici o instituţie politică şi nici un grup de lideri politici profesionişti nu sunt

recunoscuţi sau acceptaţi ca intermediari legitimi în moderarea conflictuJui de

grup (criza de legitimitate),

• nu există nici o înţelegere între grupuri asupra metodelor legitime

autori tare de rezolvare a conflictelor (lipsa consensului şi lipsa reperelor , care

să fie acceptate de către toţi)253.

In baza analizei de contrast, Huntington demonstrează care sunt caracteristicile

regimurilor politice instituţionalizate:

e majoritatea actorilor politici sunt de acord asupra procedurilor ce trebuie

folosite pentru soluţionarea unor dispute politice, respectiv pentru repartizarea

funcţiilor şi stabilirea strategiilor politice de perspectivă,

• funcţiile politice pot fi ocupate plin alegeri, ereditar, prin examene, noroc

sau prin combinarea acestor procedee (sau a acestora cu altele, în funcţie de

context),

• modul de rezolvare a disputelor se bazează pe alte mecanisme şi

proceduri: petiţii, întrevederi, apeluri, vot majoritar, consultaţii, consens etc.,

existând o înţelegere generală asupra regulilor şi mij loacelol',

'" Idom, pg. 184. Sunt citaţi autori precum Rruce H. Millen. Edward Shils,

Sufrin C. Sidney, Seymour Martin Lipset, Donald Eugen Smith. Frederick B.

Pikc. Alfred A. Knopf, Robert Bcllah, Ivan Vallier.

25Z Ibidem.

'" Ibidem.

grupurile participante la jocul politic obligându-se în a respecta şi utiliza aceste

mecanisme254.

Aceste caracteristici sunt, în opinia lui Huntington, valabile atât pentru'

democraţiile constituţionale din Occident, cât şi pentru dictaturile comuniste.

Este cert că pentru el, pe primul loc, se află stabilitatea politică. La criticile pe

care le-am formulat anterior (fondate îndeosebi pe deosebi,'ea

consensconsimţământ), adăugăm încă un aspect: regimul politic al dictaturilor

comuniste, ca regim instituţionalizat, utilizează, în disputele, politice îndeosebi

ceea ce Huntington desemnează prin sintagma "alte mijloace".' Coerciţia,

împinsă uneori până la violenţa de stat, reprezintă mijlocul esenţial de rezolvare

a conflictelor politice, iar despre ea, ca de altfel şi despre stabilitatea doar

vremelnică a acestor regimuri, Hun1ington nu aminteşte nimic.

"Societăţile pretoriene" se caracterizează, concomitent, printr-o schimbare

frecventă atât a actorilor politici, cât şi a metodelor folosite pentru ocuparea

funcţiilor şi strategiilor politice. "Fiecare grup foloseşte mijloace Care reflectă

propriile sale capacităţi şi propria sa natură. Ciubucurile grase, revoltele

studenteşti, grevele muncitorilor, demonstraţiile mulţimii şi loviturile militar~.

În lipsa unor proceduri acceptate, toate aceste forme de acţiune directă se găsesc

pe scena politică. Tehnicile de intervenţie militară sunt mai eficiente decât

celelalte pentru că, aşa cum spunea Hobbes, «când nu se iveşte nici o soluţie,

bâtele încep să cânte»,,255.

Faptul că în "societăţile pretoriene" lipsesc instituţiile politice eficienţe conduce

implicit la fragmentarea puterii. Puterea apare, cum apreciază Huntington, "în

multe forme şi în cantităţi mici". Fragmentarea puterii conduce la

• caracterul tranzitoriu al autorităţii asupra sistemului ca întreg,

• slăbiciunea instituţiilor politice, caracterizată îndeosebi prin aceea că atât

autoritatea, cât şi funcţiile sunt uşor câştigate şi se pierd la fel de uşor,

• nu există nici un fel de motivaţie pentru ca un lider sau un grup să facă

concesii semnificative în stabilirea autorităţii: "Astfel, schimbările pe care

indivizii le fac sunt impuse mai curând de transferul loialităţii de la un grup

social la altul, decât de lărgirea loialităţii de la un grup social limitat la o

instituţie politică ce întrupează o multitudine de interese. De unde fenomenul

obişnuit într-o politică pretoriariă, cel al «vânzării»,,256.

Tipul de "transfer al loialităţii" în "societăţile pretoriene"este pus în contrast cu

"extinderea loialităţii" în sistemele instilu(ionalizate. Astfel, dacă

2l. ldem, pp. J 74-175. '" ldem, pg. liS. 256lbidem.

III societăţile instituţionalizate, politicienii reuşesc să-şi extindă loialitatea, p<.:

măsura ascensiunii în autoritate, de la grupul din care fac parte către o illstituţie

politică şi apoi către comunitatea politică, în "societăţile I lrctoriene" "omul

politic de succes îşi transferă pur şi simplu identitatea şi Illialitatea de la un grup

social la altul. în forme extreme, un demagog pllpulist poate aduna în jurul său

adepţi, dar ei vor fi slab organizaţi; el poate fllneninţa interesele ogaţilor şi

aristocraţiJor, poate fi votat în funcţii politice şi apoi să fie cumpărat chiar de

interesele pe care le-a atacat. În formele mai puţin extreme, indivizi care urcă

scara spre bogăţie şi putere, pur şi simplu, Îşi transferă loialitatea de la mase la

oligarhie. Ei sunt absorbiţi sau prinşi de II forţă socială cu interese mai restrânse

decât aceea faţă de care şi-au IlJanifestat până atunci devotamentul. Ascensiunea

la vârf, într-un regim politic civic instituţionalizat, lărgeşte orizontul unui om;

într-un sistem pretorian îl îngustează,,257.

încercăm aici o detaliere a problemei. În primul rând, este cert că Iluntington

diferenţiază sfera "societăţilor pretoriene" şi pe cea a pretorianismului, cel de pe

urmă fiind mai restrâns (practic, o nuanţă a "societăţii pretoriene"):

pretorianismul exprimă "politizarea" armatei şi accesul ei la puterea politică -

intervenţia militară în politică - în vreme ce societate a prEltoriană vizează

politizarea tuturor grupurilor profesionale, deci nu doar a annatei).

"Societăţile pretoriene" nu presupun neapărat un statut privilegiat din punct de

vedere politic - pentt;U forţele armate. Ele pot fi caracteristici ale proceselor de

tranziţie. România de după 1990 poate fi, în anumite limite, un exemplu.

Astfel, sintagma "forme extreme", despre care vorbeşte Huntington, poate fi

aplicată perioadei calificată În 22 decembrie 1989 drept "vid de putere" când,

demagogia populistă (cu care totuşi românii erau acomodaţi) a lui Ion lliescu,

Petre Roman, Silviu Brucan, Dumitru MazHu, Sergiu Nicolaescu, ş.a. a reuşit să

contracareze atât demagogia lui Ilie Verdeţ (în parte şi a lui C. Dăscălescu), dar

şi spiritul nou, promovat de Doina Carnea, Mircea Dinescu şi Ion Caramitru.

Adepţii în jurul grupului Iliescu se înmulţesc, însă organizarea slabă pune, în

câteva rânduri, în pericol acest grup (evenimentele din ianuarie şi februarie

1990).

După pauza la guvernare (1996-2000), în speţă la alegerile din 2000, populismul

demagogic nu nwnai că este revigorat, ci este exacerbat: grupul rămas loial lui

Iliescu ameninţă interesele celor care s-au îmbogăţit şi au dobândit un statut nou

în societate (nu luăm, aici, în calcul caracterul legitim

.~~ sau nelegitim al îmbogăţirii). Ca şi în 1990 şi 1992, grupul Iliescu este votat

masiv pentru redobândirea puterii politice, dar acest grup va fi înrobit chiar de

interesele pe care le-a atacat (sunt vădite interdependenţele dintre politic şi

afaceri, finanţările campaniilor electol'ale ale FSN, FDSN, PDSR, precum şi

protecţia politică asigurată unor oameni de afaceri care au subminat interesele

economice naţionale). Conflictele de interese, deşi majore, sunt fie' mascate, fie

minimalizate, iar campaniile împotriva corupţiei nu reprezintă decât accente ale

populismului demagogic şi încercări de redresare a imaginii.

Cu nuanţe diferenţiate, situaţia este detectabilă şi pentru administraţia Emil

Constantinescu, dar şi pentru alte partide (şi lideri) care au câştigat demnităţi:

PUNR., PRM, PSM, PDAR, PUR, PD, PNL, PNŢCD, UFD:, Pentru că, deşi

iniţial au câştigat electorat în baza unor programe în care, valori precum

libertatea individuală, egalitatea în faţa legii, dreptatea şi' justiţia socială erau

ridicate şi la rang de repere morale, cercurile de afaceri' ilegale au penetrat şi

partide şi strategii.

Dacă "formele extreme" caracterizează momentele acaparării sau ascensiunii

democratice spre putere, "fonnele mai puţin extreme" caracterizează perioadele

de exercitare pur şi simplu a puterii. Am în vedere transferul de loialitate al

liderilor politici, dar şi al liderilor sindicali." Procesul este complex, însă se

caracterizează prin

• penetrarea în politică a oamenilor de afaceri - exponenţi ai economiei

subterane sau ai cercurilor ce şi-au constituit averi prin fraudă acaparând puterea

şi asigurând "transferul de loialitate" de la mase la o oligarhie (transpartinică şi

transdoctrinară); liderii politici devin - cu voia sau rară voia lor • prizonierii

acestor cercuri, unii dintre ei îmbogăţinduse sau fiind "îmbogăţiţi" prin mijloace

ilegale,

• intrarea oamenilor politici în afaceri, conştienţi de puterea banului în faţa

puterii votului, de generarea voturilor prin forţă economică,

• extragerea liderilor sindicali; o serie de lideri sindicali îşi transferă

loialitatea de la membrii de sindicat la partide politice şi, ulterior, dobândesc

portofolii în guverne sau ocupă locuri pe listele de partid pentru parlament

(cazul V. Ciorbea, M. Mitrea, alţi lideri mai puţin cunoscu~, cei mai mulţi

preluaţi de actualul PSD). Cum pot fi calificate aceste aspecte dacă nu

componente ale fenomenului obişnuit în "societăţile pretoriene", despre care

vorbeşte Huntington - cel al "vânzării"?

Foarte importantă este remarca lui Huntington referitoare le existenţa "societăţii

pretoriene": "o societate pretoriană căreia îi lipseşte comunitate a

~i instituţiile politice eficiente poate exista la aproape orice nivel în evoluţia

flarticipării politice (s.n.). La nivel oligarhic, actorii politici sunt relativ

omogeni, chiar şi în lipsa unor instituţii politice eficiente. Comunitatea este lncă

produsul legăturilor sociale, precum şi al acţiunilor politice, actorii sunt din ce în

ce mai numeroşi, iar metodele lor de acţiune politică sunt diverse. Ca urmare,

conflictul devine mai intens în societatea pretoriană radicală a clasei mijlocii şi

chiar mai intens în societatea pretorienă de masă,,258.

Numâi o dezvoltare a instituţiilor politice, o întărire organizatorică şi a autorităţii

lor poate face ca evoluţia participării politice să conducă la o creştere a eficienţei

acestor instituţii. Evoluţia participării politice poate avea drept consecinţe atât

întărirea instituţionalizării (creşterea eficienţei instituţiilor), cât şi întărirea

comunităţii - înţeleasă ca produs al legăturilor sociale şi al acţiunii politice.

Interesul particular, de grup este direct corelat binelui public, ceea ce face ca

majoritatea actorilor politici să fie de acord asupra procedurilor ce trebuie

folosite pentru soluţionarea disputelor politice.

În acelaşi timp, evoluţia participării politice manifestată la nivelul societăţilor

cărora le lipseşte comunitatea şi instituţiile politice eficiente, conduce la un

anumit tip de pretorianism: "În toate etapele pretorianismului, forţele socjale se

influenţează în mod direct şi fac puţine efo~uri - sau chiar deloc - pentru a lega

interesul lor de binele public. Intr•o oligarhie pretoriană, politica este o luptă

între cHcile personale şi de familie; într-o societate pretoriană radicală, lupta

dintre grupurile instituţionalizate sau profesionale o înlocuieşte pe cea dintre

clici; într-o societate de masă, clasele sociale şi mişcările sociale domină

scena,,259.

Aşadar, nu participarea politică în sine este determinantă, ci spaţiul politic şi

instituţional în care ea se produce, din moment ce evoluţia participării produce

consecinţe diferite, în funcţie de caracterul instituţionalizat sau

neinstituţionalizat al societăţilor. Astfel, în "societăţile pretoriene", creşterea în

mărime, putere şi diversitate a forţelor sociale face ca tensiunile şi conflictele

dintre ele să fie tot mai insuportabile. Dimpotrivă, în societăţile

instituţionalizate, participarea unor noi grupuri în sistemul politic reduce

tensiunile. Acest fapt se manifestă pentru că, în societăţile invocate, noile

glUpuri sunt asimilate în ordinea politică (exemplul lui Huntington vizează

extinderea dreptului de vot în Marea Britanie). "Totuşiconsemnează el - în

societăţile pretoriene, participarea noilor grupuri mai curând exacerbează decât

reduce tensiunile: multiplică resursele şi metodele

2" Idem, pp. 175-176. ". Idem, pg. 176.

folosite În acţiunea politică, contribuind, astfel, la dezintegrarea regimului

politic. Noile grupuri sunt mobilizate, dar nu asimilate. Extinderea patticipării

politice în Marea Britanie a făcut din cele două naţiuni ale lui Disraeli una

singură. Extinderea participării în Argentina a transformat aceleaşi două naţiuni

în duşmani de moarte,,260.

Prin urmare, acelaşi proces - extinderea participării politice generează două

consecinţe diametral opuse, ca urmare a cadrului politic diferit în care el se

produce.

Luând în discuţie, în baza punerii în ecuaţie a stabilităţii politice şi participării

politice, regimurile politice instituţionalizate şi regimurile societăţilor

pretoriene, Huntington ajunge la concluzia că stabilitate a unui regim civil

variază invers (proporţional) cu dimensiunea participării politice. Este logic

atunci că durabilitatea societăţilor pretoriene scade, concomitent cu creşterea

participării. Semnificativă este aprecierea lui Huntington referitoare la instalarea

haosului politic: "Oligarhiile pretoriene pot dura secole; sistemele de clase

mijlocii, decenii, sistemele pretoriene de masă durează de obicei numai câţiva

ani. Fie că sistemul pretorian de masă se transformă prin cucerirea puterii de

către un partid totalitar, ca în Germania din perioada Weimar-ului, fie că elitele

profund tradiţionale încearcă să reducă nivelul de participare prin mijloace

autoritare, ca în Argentina. Într-o societate rară instituţii politice eficiente şi

incapabilă să le dezvolte, rezultatul final al modernizării sociale şi economice

este haosul politic,,261.

Pretorianismul oligarhic a caracterizat America Latină în secolul al XIX-lea~ ca

urmare a modului în care dominaţia imperială a Spaniei şi Portugaliei au

acţionat pentru blocarea dezvoltării instituţiilor politice locale, suprimându-Ie

autonomia. După expresia lui Richard Morse, războiul pentru independenţă "a

decapitat statul", producându-se un vid instituţional, vid pe care creolii au

încercat să-I elimine prin măsuri artificiale: copierea şi aplicarea reglementărilor

constituţionale din SUA şi Franţa. Un asemenea transplant nu avea cum să

reuşească, Întrucât

• măsurile de reglementare împlUmutate "nu puteau prinde rădăcini într-o

societate rămasă profund oligarhică şi feudaIă",

• deşi, în acel timp, America Latină avea forţe sociale întărite, instituţiile

politice erau slabe şi ineficiente şi, prin Ulmare, incapabile să modemizeze

societatea262.

26Q Ibidem. 261 Ibidem.

262 ldem, pg. 177.

"Rezultatul - scrie Huntington - a fost un model de politică a corporaţiilor ~;IIU

sindicalistă care, în cele mai multe ţări, a persistat de-a lungul extindetii

participării politice,,263.

Pretorianismul oligarhic s-a menţinut şi în secolul al XX-lea în state din Caraibe,

America Centrală şi zona Anzilor, precum şi în Paraguay, fiind, lotodată, "un

fenomen obişnuit" În Orientul Mijlociu: "Acolo dezintegrarea autorităţii

otomane şi înlocuirea ei parţială sau totală de către conducerea hritanică sau

franceză a creat un vid de legitimitate şi o lipsă a instituţiilor politice

eficiente,,264.

Huntington realizează, în finalul prezentării pretorianismului oligarhic, o sinteză

a caracteristicilor sale:

• forţele sociale dominante sunt marii proprietari de pământ, elita militară şi

elita clerului,

• instituţiile sociale sunt încă relativ nediferenţiate şi, în consecinţă, la

nivelul clasei care conduce se realizează o îmbinare frecv~ntă a rolurilor politic,

militar, religios, social şi economic,

• caracterul permanent al luptei pentru putere şi bogăţie, pentru o poziţie

socială, lupta desfăşurată între clici, familii, societăţi lignajere,

• modelul asumat de politică este unul hobbesian, individualist,

• absenţa consensului asupra mijloacelor de rezolvare a disputelor şi

conflictelor,

• numărul redus de organizaţii sau instituţii politice, uneori, chiar absenţa

lor265. j

În optica lui Huntington, mai toate oligarhiile pretoriene dau naştere, mai

devreme sau mai târziu, la regimuri pretoriene radicale, însă nu toate

pretorianismele radicale au fost, la origini, oligarhii pretoriene. Analizând

originea pretorianismului radical, el prezintă şi alternativa dezvoltării sale din

monarhiile tradiţionale centralizate care au avut un grad ridicat de legitimitate şi

eficienţă pe toată durata în care participarea politică a fost limitată. Instituţiile

politice ale monarhiilor tradiţionale centralizate îşi dovedesc fragilitatea şi

rigiditatea în faţa acelor schimbări sociale care conduc la creşterea participării

politice. Rigiditatea instituţiilor politice le face inadaptabile la situaţiile în care

clasa de mijloc accedă în politică, iar apariţia acestor grupuri conduce fie la

răsturnarea, fie la prăbuşirea regimurilor monarhice tradiţionale. Apariţia, în

politică, a grupurilor mijlocii este semnul "deplasării societăţii spre o etapă

pretoriană. Societatea

263 Ibidem. ""Ibidem. 265 Ibidem.

evoluează de la o ordine tradiţională civilă la una pretoriană radicală,,2~. Preţul

extinderii participării politice este extrem de ridicat: decăderea instituţională şi

dezordinea civică.

O altă sursă a pretorianismului radical - pe lângă pretorianismul oligarhic şi

monarhiile tradiţionale centralizate - este colonialismul occidental care, în

Africa, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud, a slăbit sau chiar a distrus complet

instituţiile politice indigene267. Sursele tradiţionale de legitimitate sunt

subminate inclusiv în fazele în care colonialismul s-a manifestat sub forma unor

"conduceri indirecte", întrucât "autoritatea conducătorilor locali depindea clar de

puterea statului imperialist". Se dezvoltă acum o opoziţie faţă de colonialism,

constituită din elitele locale şi clasele mijlocii, din intelectualitatea educată la

Londra şi Paris, care "s-~. identificat cu independenţa naţională şi cu guvernul

popular şi a încercat să dezvolte organizaţii de masă, pentru a face din aceasta o

realitate,,268. Calea spre independenţă nu putea fi cea militară (colonialismul

era extrem de puternic, din acest punct de vedere), ci ideologică şi politică,

contribuind la aceasta şi o anumită mobilizare socială (în multe zone,

mobilizarea socială a. fost slabă şi dezorganizată, uşor de anulat de către

colonia1işti). De aceea,' independenţa a fost, deopotrivă, cucerită, dar şi cedată,

şi ea a lăsat fi'ecvent în urmă ,,0 elită intelectuală modernizată, dar restrânsă,

confruntată cu o largă societate profund tradiţională, amortă şi nemobilizată".

Tabloul descris"! de Huntington este extrem de convingător în privinţa terenului

politic~ postcolonial: "Africa anilor '60 nu prea se deosebea de America Latină a

anilor 1820. În cel de-al doilea caz, creolii au încercat să impună instituţii

republicane neadecvate societăţii lor; în primul caz, elita a încercat să, impună

instituţii de masă şi ele neadecvate societăţii. În fiecare exemplu, autoritatea

politică a decăzut, iar instituţiile au dispărut: constituţiile latino-' americane au

ajuns maculatură: statul african cu un singur partid a devenit; un stat fără partid.

Vidul instituţional a fost umplut de o violenţă şi o conducere militară. în

America Latină, nivelul scăzut de monopolizare a însemnat o perioadă destul de

lungă a pretorianismului oligarhic. În Africa, caracterul mai puţin stratificat al

societăţii şi diferenţa de sincronizare: istorică au dat naştere pretorianismului

radical. Astfel, «breşa» spre participarea politică a clasei de mijloc a fost

condusă de intelectualitatea naţionalistă civilă, care a fost ulterior înlocuită de

ofiţerii militari din clasa " mijlocie, deoarece le lipsea sprijinul politic mobilizat

continuu şi forţa

265 Idem. pg. 178. 267 Ibidem.

, •• Ibidem.

politică organizată pentru a umple vidul de autoritate şi legitimitate rămas prin

plecarea coloniştilor,,269.

Dacă în postcolonialism ofiţerii participă, într-o perioadă intermediară, la viaţa

politică - după ce intelectualitate a civilă naţionalistă preluase puterea, dar şi-a

dovedit neputinţa în a mobiliza şi a organiza, ca urmare a absenţei sprijinului

politic - în trecerea de la monarhia absolută, ca şi în trecerea de a oligarhia

pretoriană la pretorianismul radical, militarii joacă rolul primordial. "Clasa

mijlocie - remarca Huntington - îşi face debutul pe scena politică nu în haina

negustorului, ci purtând epoleţii colonelului. În oligarhia pretoriană, lupta pentru

putere implică adeseori lovituri de stat - însă acestea sunt doar «revoluţii de

palat», în care un membru al oligarhiei îl înlocuieşte pe celălalt. Conducerea de

vârf este schimbată, dar nu sunt făcute schimbări semnificative în zona

autorităţii guvernamentale sau a participării politice. Instituţiile şi conducerile

militare nu au existenţă autonomă. Figura dominantă într-o societate Gligarhică

poate fi foarte bine un «general», dar şi un proprietar de pămâ.nt, un antreprenor

sau un lider foarte personalist care, după modelul lui Somoza sau Trujillo, nu

face nici o deosebire între rolurile sale diferite. De fapt, el foloseşte toate

tacticile politice - mita, forţa, linguşirea, ameninţarea, apelul popular - care, într-

o societate complexă, devin tactici distinctive ale grupurilor particulare.

Participarea armatei sau a grupurilor militare drept colectivităţi în politică se

produce numai o dată cu acea diferenţiere a corpului de ofiţeri ca instituţie semi-

autonomă care vine o dată cu ascensiunea clasei miJ•locii,,270. Ofiterii se

, '

profesionalizează şi se civilizează în Occident, devenind, alături de studenţi,

cel mai progresist grup în societate. Mulţi dintre ei sunt exponenţi ai clasei de

mijloc şi obţin sprijinul altor grupuri de mijloc, precum profesorii, funcţionarii

civili, telmicienii, toţi devenind "tot mai dezgustaţi de corupţia, incompetenţa şi

pasivitatea oligarhiei conducătoare". Se produc conspiraţii secrete ("clici",

"societăţi secrete"), care, revoltându-se, răstoarnă oligarhia.

Huntington diferenţiază acest tip de lovitură de cel specific loviturilor

guvemamentale din regimurile oJigarhice, tocmai prin structura socială a

grupurilor ce conduc conspiraţiile. Astfel, conducerea este realizată de ofiţeri de

rang mijlociu (nu superior), ofiţeri uniţi mai mult prin loialitatea faţă de un scop

comun, decât prin aceea că "sunt discipoli ai unui singur conducător". Apoi, în

mod frecvent, ofiţerii au un program de reformă socială şi economică, de

dezvoltare naţională, fapt ce conduce la o recrudescenţă a violenţei care

însoţeşte lovitura. "Această schimbare - scrie

WJ Ibidem.

>70 Idem, pg. 179.

Huntigtoll - marchează trecerea de la modelul oligarhic al loviturilor,

guvemamentale sau al revoluţiilor de palat, la modelul radical al clasei:') mijlocii

de lovitură pentru reformă,,271.

Ca şi trecerea de la oligarhia pretoriană la pretorianismul radical, trecerea de la o

monarhie tradiţională la acest tip de pretorianism, cel al clasei mijlocii, este

mediată de către militari.

Monarhiile investesc în armată, modemizând-o şi sporind-o numeric.

Armata devine, astfel, forţa cea mai modernă şi mai capabilă de coeziune într-un

sistem monarhie birocratizat şi centralizat, monarhia devenind "victimă" a celor

pe care "i-a întărit pentru a-i servi cauza". Deosebirea, la nivelul procesului de

trecere, este dată de modul în care lovitura militarilor distruge legitimitatea

anterioară, producându-se "o ruptură de practicile trecutului şi o învoire cu

sacrificii a tehnicilor militare". Lovitura care-i aduce pe militarii clasei mijlocii

la putere "rupe firele legitimităţii şi pune capăt la ceea ce înainte fusese o

conducere paşnică (dacă nu poliţienească). Astfel, răsturnarea monarhiei

braziliene de către armată, în 1889, a făcut dureroasă trecerea puterii de la

cultivatorii de trestie de zahăr din nord-estul ţării la comerciaţii de cafea din Sao

Paulo şi Rio de Janeiro. «Revoluţia Thai din 1932» Împotriva monarhiei

absolute a dus la afirmarea puterii elementelor birocratice, militare din clasa

mijlocie împotriva clicilor tradiţionale de la conducere, asociate cu familia şi

curtea regală. La fel, lovitura din Egipt, din 1952, i-a adus pe militarii clasei

mijlocii la putere, deşi, în acest caz, monarhia care a fost răstwnată nu avea prea

multă legitimitate sau autoritate"m.

Este de reţi~ut rolul progresist şi modernizator jucat de ofiţerii militari în etapele

timpurii ale modernizării politice, întrucât

• promovează reforma socială şi economică, integrarea naţională şi, pe arii

restrânse, extinderea participării politice,

• înfruntând oligarhia, declanşează lupta împotriva risipei de resurse, a

înapoierii, corupţiei şi "introduc în societate ideile inalte ale clasei mijlocii

privind eficienţa, onestitatea şi loialitatea naţională",

• precum antreprenorii protestanţi din Europa Occidentală, ofiţerii

refonnatori din societăţile non-occidentale "întrupează şi promovează un

puritanism care, poate nu chiar atât de extrem ca al revolutionarilor radicali,

constituie, totuşi, o înnoire deosebită in societatea lor,,27~.

Rolul modernizator al ofiţerilor implicaţi în politică s-a manifestat la sfârşitul

secolului al XIX-lea în state din America Latină (in Brazilia şi

271 Ibidem.

212 Ibidem, pg. 180.

27J Ibidem, pp 180-181.

Mexic, ofiţerii şi aliaţii civili au adoptat pozitivismul ca ftlosofie proprie de

dezvoltare); în secolul al XX-lea, profesionalizarea corpurilor de ofiţeri sporeşte

implicarea lor în modernizarea şi dezvoltarea naţională, "transformând aspectul

tipic al participării militare în politică de la conducătorul individualist la junta

colectivă,,274.

Programe de reforme sociale radicale au impus, în anii '20, grupurile de militari

proveniţi din clasa mijlocie în Chile şi Brazilia, iar, în timpul şi după cel de-al

doilea război mondial, programe asemănătoare se aplică şi în alte ţări latino-

americane, precum Bolivia, Guatemala, Venezuela, EI Salvador, Peru, Ecuador,

state în care oligarhia şi tradi~onalismul încă persistau. Apoi, în Orientul

Mijlociu, "după al doilea război mondial, soldaţii au jucat un rol asemănător,

militarii modernizatori din clasa mijlocie punând mâna pe putere în Siria, în

1949, în Egipt, în 1952 şi în Irak, în 1958. Preluarea puterii de către militari în

Pakistan şi Birmania, în 1958, s-a făcut după un model oarecum similar, deşi

diferenţele sociale tiintre elitele eliminate şi liderii militari proaspăt veniţi erau

mai mici decât în Orientul Mijlociu,,275.

Apariţia pretorianismului radical nu este nici un proces simplu, nici spontan.

Dimpotrivă, în multe cazuri el implică o succesiune de lovituri şi schimbări, de

luptă între grupuri pentru accesul la funcţiile politice, de organizări anterioare.

"Loviturile anticipate", deşi nu izbutesc, au menirea testării forţelor şi

mijloacelor, de căutare a sprijinului, chiar de verificare a puterii monarhiei

conducătoare sau oligarhiei. "Loviturile anticipate" sunt utile chiar atunci când

organizatodi sunt reprimaţi sau exilaţi: slăbesc regimul pe termen lung,

producând o mai mare coeziune a contestatari lor şi o mai bună pregătire a

strategiilor.

Huntington consideră că modehll de politică privind înlocuirea conducerii

tradiţionale sau oligarhice prin lovituri de stat militare se aseamănă, în limitele

specifice, cu modelul de revoluţie prezentat de Brinton: "În construirea coaliţiei

dintre militari şi civili pentru desfăşurarea unei lovituri, de obicei, este necesar

să se pună accent pe obiecţiile cu cea mai mare atracţie şi să plaseze în fruntea

grupului un lider militar moderat şi conciliator, capabIl să obţină încrederea

tuturor grupurilor respective. Astfel, prăbuşirea vechiului regim este urmată de

ascensiune a la putere a moderaţilor. Totuşi, curând, disputele se intensifică,

participanţii la lovitură se împart în diferite grupuri şi, la momentul potrivit,

elementele iacobine

27' ldem, pg. 181. Hunlington citează ca surse: Johnson, The Military and

Soeiety in Latin Americu, Pl>. 77• 79, 113-115; L. N. Mc AJlisler. The

MilitQJy in Johnson (ed.), Continuily ami change;1I (.alin A/llI/riN/, Stanford

University Press, Stanford, 1964, pp. 140-14 J. 275 Ibidem.

\~ cele mai radicale încearcă să ia puterea de la moderaţi, printr-o lovitură de':

consolidare. Lovitma de consolidare înseamnă ultima lovitură dată vechiului'

regim; prin ea, noile elemente ale clasei mijlocii îşi stabilesc dominaţia pe: scena

politică,,276. ~.

Modelul de revoluţie al lui Brinton reprezintă - tot în limitele de,' rigoare - un

punct de plecare în analiza derulării revoluţiei din 1989 îrl~ România. Nu ne

referim la tipul regimului Înlocuit, întrucât, deşi conţineă" suficiente elemente

ale unei oligarhii pretoriene (rolul armatei, al poliţiei, securităţii) a fost mai mult

decât oligarhie. Astfel, au existat organizări ale: conspiraţiei - deşi timide - în

grupări care cuprindeau nume de civili şi; militari: Ion Iliescu, Silviu Brucan,

Alexandru Bârlădeanu, Comeliti~ Mănescu, D, Mazilu, alţi foşti activişti sau

securişti repudiaţi de Ceauşescu;;~ care au colaborat cu gruparea militarilor

condusă de generalul N. Militaru; excluşi din armată.

La acest grup - moderator - s-au adăugat radicali precum Mircea Dinescu, Ion

Caramitru, Petre Roman, studenţi, intelectuali, muncitori de','ă avangardă,

Imediat s-a întărit grupul militarilor prin "vânzările" de servicii')~ ale lui

Athanasie Stănculescu, Ştefan Guşe, Mihai Chiţac, lulian Vlad, dar şi ale

vestitului personaj de la TVR - căpitanul Lupoi (azi în PRM).

Primul element specific este acela că nici unul dintre cei prezentaţi aici nu se

implică într-o lovitură vizibilă, dar evoluţia ulterioară aJ evenimentelor

dovedeşte că grupul "moderaţilor"s-a aflat în umbr1L Fiind o,~ mare mobIlizare

a maselor, obiectivul în jurul căruia s-au grupat toţi a fost: alungarea lui

Ceauşescu şi preluarea puterii de către această coaliţie de',. activişti comunişti

civili, securişti şi militari. în fruntea grupului nu se plasează un militar moderat

şi conciliator, ci un civil, cu experienţă în politica partidului comunist, un lider

civil capabil să obţină încrederea,: tuturor grupurilor participante la lovitură -

Ion Iliescu. Acesta are mult mai multe legătlU'i cu vechiul regim (dar mai

puţine, în ultimii ani, cu Ceauşescu) decât alţi membri ai grupurilor respective

(inclusiv decât militarii).

Mai mult, numele generalilor înlăturaţi de către Ceauşescu din armată erau

legate de KGB şi de poziţia URSS (iar românii mau de moarte cotropitorii

sovietici) ceea ce ar fi condus implicit la o constestare a lor şi ar fi pus în pericol

coaliţia, iar numele ofiţerilor activi erau legate de armata şi mai ales securitatea

obedientă regimului lui Ceauşescu (armata fusese• îndoctrinată ideologic, la fel

cu celelalte instituţii). Apoi, rangurile sunt (cu excepţia lui Lupoi) de generali,

pentru toţi aceşti militari (clasa de mijloc nu exista în România). Deci,

prăbuşirea regimului Ceauşescu este urmată de'

venirea la putere a comuniştilor moderaţi: Ion I1iescu - preşedinte, Alexandru

Bârlădeanu - preşedintele Senatului, Dan Marţian - preşedintele Camerei

Deputaţilor, Militaru, Stănculescu miniştrii la apărare, Virgil Măgureanu la SRI

etc. Se retrag din eşalonul întâi Silviu Brucan, Dumitru Mazilu, unii generali din

grupul Militaru (în scurt timp şi el) şi, cu excepţia lui Petre Roman (meţinut atât

pentru că se revendică din trecutul tatălui său comunistul Va ter Roman - cât şi

pentru menţinerea unei unităţi a coaliţiei, inclusiv pentru imaginea externă), iar

foşti disidenţi, precum Mircea Dinescu, Doina Cornea, sunt îndepărtaţi.

Aceasta face ca etapa preluării puterii de către "elementele radicale" prin

lovitura de consolidare să nu se producă. Apar disputele vizibile între Alexandru

Bârlădeanu şi Petre Roman (accente timide de reformare în Guvern, elemente

vizibil frenatorii în Senat). Disputa este coordonată tacit de către Ion Iliescu, cel

care va folosi detaşamentele de mineri (aceleaşi pe care le-au folosit cei doi în

13-15 iunie 1990) pentrlJ înlăturarea şi suprimarea ultimelor elemente mai

radicale. Prin aceasta se produce nu o revoluţie de consolidare, ci o

contrarevoluţie, care va întări elementele conservator-comuniste şi secUliste.

Clasa de mijloc nu numai că nu preia puterea politică (aici avem în vedere

grupurile profesionalizate), dar este îndepărtată complet de putere.

Perioada 1996-2000 a fost, pentru început, interesată - prin liderii politici - de

înfăptuirea revoluţiei de consolidare - însă s-a încheiat lamentabil. Ba mai mult,

a redeschis calea pentru o a doua lovitură a aşazişilor moderatori, instituţiile'

politice fiind reacaparate de gruparea Iliescu. Totul a fost posibil şi ca urmare a

capacităţii de mobilizare în ceea ce analiştii numesc participarea pasivă (votul).

Azi, în contrapondere, gruparea reformatoare este inventată de către moderaţi,

premierul Adrian Năstase fiind pus într-un rol delicat, dar cu scop precis:

manipularea furiei maselor către reformatori (în situaţiile de criză) sau culegerea

roadelor politice de către PSD (în situaţia unei eventuale reuşite în reforme).

Oricum, disputa politic~ într;;?ersoane. şi ~alate. p:egăteşte acum o a tr.eia

contrare.voluţie la consolldare- . Numai ca eXista un element suplunentar azi: o

altă conjunctură internaţională.

La jumătatea secolului al XX-lea, pretorianismul radical se găsea poziţionat

între pretorianismul oligarhic ce se mai manifestă în societăţile mai înapoiate din

America Latină şi Orientul Mijlociu şi, la cealalaltă extremă, pretorianismul de

masă, apărut în Argentina sub forma peronismului (dar a persistat în cele mai

multe ţări în curs de modernizare).

Cele mai multe societăţi pretoriene din Asia, Africa, şi America Latină se'

găsesc în acest mijloc de secol în etapa medie a extinderii participării politice.

Analizând rădăcinile sociale ale pretorianismului radical, . Huntington consideră

că ele îşi au originea în decalajul dintre oraş şi sat, .. decalaj care face din oraş

atât spaţiul public principal al acţiunii politice, dar şi principala sursă a

instabilităţi politice27R.

"Într-o societate pretoriană radicală - remarca Huntington - oraşul nu .

• poate furniza baza unei instabilităţi guvernamentale. Extinderea

instabilităţii; depinde de măsura în care guvernul poate şi vrea să folosească

zona rurală: pentru a stăpâni şi împăca oraşul. Dacă guvernul poate constlUi un

pod spre, zona rurală, dacă poate mobiliza lm sprijin de acolo, atunci poate

stăpâni şi .~ depăşi instabilităţile oraşului. Dacă satul este pasiv şi indiferent,

dacă elita şi masele lUrale sunt excluse din politică, atunci guvernul este pus

într-o închisoare urbană a instabilităţii, fiind supus capriciilor mulţimii de la

oraş, garnizoanei din capitală şi studenţilor din universităţile centrale. Totuşi,

dacă. satul se întoarce împotriva sistemului politic, dacă masele rurale se

mobilizează împotriva ordinii existente, atunci guvernul nu se mai conil'untă cu

o instabilitate, ci cu o revoluţie şi cu schimbări fundamentale .. Caracteristica

distinctivă a pretorianismului radical este instabilitatea urbană,

a cărei durabilitate depinde de excluderea zonei rurale din politică,,279.

Calea instalării pretorianismului radical este revolta ofiţerilor progresişti,

occidentalizaţi, care, răsturnând ordinea oligarhică sau tradiţională, realizează

loviturile-breşă prin care se deschide posibilitatea participării gr1;lpurilor mij

locii în politică (îndeosebi intelectualitatea profesională şi literară, comercianţii

şi industriaşii, avocaţii, studenţii). G. Pasquino prezintă, într-o sinteză maximă,

pretorianismul radical:

• extinderea participării politice până la nivelul cuprinderii claselor de

mijloc,

• intervenţia militarilor în politică se realizează prin susţinerea lor de către

grupuri (ale clasei de mijloc) care, ca şi militarii, se opun grupurilor ce susţin

extinderea participării către "clasele populare",

• convergenţa intereselor militarilor şi claselor de mijloc,

• guvernele militare sau cu o prezenţă consistentă a militarilor "prelungesc

în linii mari timpul de pregătire a alegerilor generale şi fac să scadă temperatura

politică, încercând să excludă din competiţia electorată, pentru o perioadă,

forţele politice nedorite",

m James Harrington considcră că "influenţa mai puternică" II ol1lşului ÎII "i"llI

politicii a statului conduce la turbulenţe politice mai mari; "oceane", J. B.

Liljengren (od.) I Icidel"c,!,. 192~, "g.1 O.

'79 S. P. Huntington, op. cit, pg. 186.

• nivelul de violenţă poate fi ridicat, doar dacă partidul claselor de mijloc

excluse de la putere se opune loviturii de stat şi reuşeşte mobilizarea propriilor

susţinători280.

Rezistenţa pretorianismului radical depinde atât de loialitatea armatei Illţă de

guvern (armata carc rcprimă acţiunile de protest ale grupurilor de mijloc), cât şi

de diversificarea tehnicilor politice, în vederea extinderii participării politice .•

În opinia lui Huntington, participarea politică a muncitorimii marchează

începutul trecerii unei societăţi pretoriene de la etapa ei radicală, la cea de masă.

"Totuşi, - scrie el - din punct de vedere economic şi social, muncitorimea

organizată dintr-o societate în curs de modernizare nu reprezintă pe de-a-ntregul

o mişcare a claselor inferioare. Cei care sunt organizaţi, de obicei, au în

rândurile lor elita economică a j'orţelor muncitorimii industriale, iar sindicatele

cele mai puternice sunt adeseori alcătuite din reprezentanţi ai clasei mijlocii.

Dacă tactica predominantă a studenţilor este demonstraţia şi revoltq. de masă,

tactica principală a muncitorilor este, bineânţeles, greva, şi în mod special greva

generală. Abilitatea muncitorimii de a purta o astfel de acţiune, ca şi abilitatea

militarilor de a desfăşura o lovitură, depinde în parte de unitatea ei. Dacă există

un grad rezonabil de unitate, succesul acţiunii politice depinde de măsura în care

ea accelerează acţiunea coordonată sau paralelă cu a alto grupuri, cei mai

impOltant fiind annata,,281.

Huntigton vorbeşte despre existenţa a patru modele de relaţii în cadrul acţiunii

politice de acest tip:

1. muncitorime vs. guvern şi armată, relaţie în care acţiune a politică eşuează

aproape în toate cazurile; greva generală este învinsă prin acţiunile conceltate

ale guvernului, armatei şi poliţiei (Peru, 1962; Chile, 1966),

2. muncitorime plus armată vs. guvern, situaţie în care greva generală are

aceeaşi funcţie cu revolta studenţească - ea polarizează situaţia, iar dacă armata

a câştigat teren în faţa guvernului, poate folosi conjunctura creată, angajându-se

într-o acţiune paralelă (doar coordonată) cu muncitori mea, de doborâre a

guvernului (model rar, dar produs în Haiti, 1946; Venezuela, 1958),

3. muncitorime plus guvern vs. armată, cazul în care armata iniţiază acţiuni

directe de răsturnare a guvemului susţinut de muncitorime; muncitori mea

declară greva generală, dar de spriji...'l a guvernului, pentru subminarea loviturii

de stat (modelul puciului Kapp din Germania, din Mexic în 1923 - când

muncitorii l-au sprijinit pe Obregon împotriva rebelilor militari

28. G. Pasquino, op. cit., pg. 298.

281 S. P. Huntinglon. op. cit, pg. 190.

care voiau să-I îndepărteze, din Guatemala, în 1949 - când un grup de militari s-

a revoltat împotriva preşedintelui Arevalo, muncitorimea chemând la grevă

generală şi furnizând voluntari pe care militarii care-l. susţineau i-au înarmat).

Coaliţia muncitorime - guvern este eficientă în condiţiile în care armata este

dezorganizată,

4. muncitorirne vs. guvern vs. armată, situaţie în care muncitorimea exercită

presiuni asupra guvernului ameninţând cu greva şi dezordinea civilă, dezordine

care poate determina armata să răstoarne guvernul cu scopuJ reprimării

muncitorilor şi restabilirii ordinei; guvernul este confruntat cu o alternativă: [le

schimbă politica, fie demisionează. Este manifestarea a ceea ce Edwin Lieuwen

sau Payne desemnează prin conceptul d~• "democraţie prin violenţă" (modelul

"democraţie prin violenţă" este prezentat de Huntington ca predominant în

politica peruviană, dar se regăseşte şi în alte ţări, precum: Bolivia - 1964 - când

grevele muncitorilor de la minele de cositor împotriva guvernului Paz

Estenssoro' au introdus dezordine şi tulburăti civile care au instigat armata la•

răsturnarea lui Paz. Aici, conducătorii militari nu aveau simpatii pentru

muncitori, însă slăbiciunea guvernului în faţa dezordinii create a condus la

deschiderea căii de acces a militarilor la poziţiile politice; un model asemănător

s-a repetat în Ecuador, faţă de preşedintele ales - dar care şi-a dezamăgit adepţii

- Velasco Ibarra etc.)282.

Acest cerc vicios al acţiunii directe Într-o societate pretoriană îl determină pe

Huntington să afirme că modelul respectiv de conflict face ca pretorianismul să

se hrănească din sine însuşi: " ... probabilitatea unei acţiuni' directe a militarilor

încw'ajează acţiunea directă a muncitorilor şi studenţilor. Puterea unui grup

social întăreşte puterea altuia, În detrimentul autorităţii politice,,283.

Intervenţia militară în societăţile pretoriene radicale reprezintă, de regulă, un

răspuns la un conflict creat şi escaladat: conflictul social susţinut de câteva

grupuri şi partide legate de declinul eficienţei şi legitimităţii instituţiilor politice.

Intervenţia militară are un dublu scop: stoparea mobilizării rapide a forţelor

sociale în politică (mobilizarea care, într-o societate pretoriană, se identifică cu

lupta de stradă) şi dezamorsarea situaţiei politice explozive, prin "anularea ţintei

şi stimulilor imediaţi ai escaladării". Finalitatea intervenţiei militare este

stoparea unui şir permanent de violenţe în politică. Intervenţia militară se

deosebeşte fundamental de tacticile

,., ldem, pp. \ 90-191.

183 Ibidem. Huntington prezintă opinia lui Edwin Lieuwen referilOare la ccrclIl

vicios al acţiunii directe Intro societate pretoriană prin prezentarea poiiticii

dominatoare În perioada 1961-1965, care, pentru Înlăturarea haosului creat, a

condus la intervenţia SUA.

lolosite de alte gmpuri sociale. Astfel, dacă revoltele, grevele şi demonstraţiile

pot obliga direct sau indirect un guvern să-şi modifice politica, dar ele nu-i pot

schimba pe guvernanţi, atunci lovitura militară este () formă de acţiune directă,

care nu schimbă doar politica guvernului, ci guvernul284,

Huntington prezintă caracteristicile loviturii de stat: "Caracteristicile deosebite

ale loviturii de stat ca tehnică politică sunt: (a) este efortul unei coaliţii politice

de a înlocui ilegal pe liderii guvernului aflat la putere prin violenţă sau prin

ameninţatrea cu violenţa; (b) violenţa folosită este de obicei redusă; (c) numărul

celor implicaţi este mic; (d) participanţii posedă deja baza instituţională a puterii

în cadml sistemului politic"285,

Eficienţa loviturii de stat este condiţionată de doi factori:

a) dacă numărul total de patticipanţi din sistemul politic este mic,

b) dacă numărul de participanţi este mare şi o parte importantă a lor susţine

lovitw'a (situaţie mult mai dificilă, coaliţia necesară fiind aproape

imposibil de realizat). •

far, în absenţa coaliţiei, "lovitura ori va fi înfrântă de apariţia altor glUpuri, ca în

puciul Kapp, ori va duce la un război civil de mare amploare, cum s-a întâmplat

cu revolta armatei spaniole din 1936,,286,

Spre d.eosebire de lovitura de stat "ca tehnică politică", lovitura care aduce

armata la putere "este deopotrivă o acţiune politică şi una militară". Făcând

această distincţie la nivelul unui sistem pretorian radical şi matur, Huntington

consideră că lovitw'a militară are aspecte care o identifică.

Astfel, •

• este rezultatul unei coaliţii de clici şi grupuri ce include, de obicei, atât

elemente militare, cât şi civile,

• este o acţiune pregătită într-un timp îndelungat,

• în perioada pregătirii, diferite grupuri de actori politici se fac cunoscute,

îşi asigură sprijin şi neutralizează (pe cât posibil) opoziţia,

• uneori, lovitura este precedată de o serie de tulburări civile, ea fiind

rezultatul acestor tulburări, un rezultat previzibil dacă ne raportăm la aceste

tulburări; chiar dacă lovitura nu este precedată de violenţe sau tulburări sociale,

caracterul previzibil al producerii sale nu este eliminat, întrucât semnalele

producerii sunt reprezentate de schimbarea 10ialităţilor politice şi alianţelor287,

,,, Idem, pg, 192. ::: Ide"" pg. 193. - [de"" pg. 194. 287 Ibidem.

"Colonelul care plănuieşte o lovitură - consideră Huntington - dacă i este

înţelept, se pregăteşte cam în acelaşi fel în care liderul majorităţii din, Senatul

Statelor Unite pregăteşte votul deschis asupra unei legi cruciale: duce tratative

cu preferaţii săi din trecut, promite beneficii pe viitor, face" apel la patriotism şi

loialitate, încearcă să distragă şi să dividă opoziţia, după care se asigură de două

ori că toţi susţinătorii săi sunt mobilizaţi şi gata de acţiune. Tocmai această

pregătire atentă, această construcţie migăloasă a unei majorităţi politice este cea

care face ca lovitura să fie suportabilă şi rară vărsări de sânge. Acapararea

puterii poate fi acţiunea doar a unui grup de oameni, dar, în mod normal,

sprijinul unui mare număr de actori politice din' societate se realizează înainte de

lansarea loviturii. Într-adevăr, în loviturile: cu succes deplin, ţintele atacului nu

opun nici o rezistenţă: ele ştiu că sunt învinse c~d se anunţă lovitura şi, pe

nesimţite, se îndreaptă rapid spre aeroport. In acest sens, luarea puterii reprezintă

srarşitul luptei politice şi înregistrarea rezultatelor sale, Ia fel cum se întâmplă în

ziua alegerilor într-o ţară democratică,,288.

O apreciere asupra rolului jucat de armată în modernizarea vieţii politice nu

poate avea decât o valoare contextuală. Dacă pentru Orientul Mijlociu " se

exprimă acordul majorităţii analiştilor politici asupra rolului progresist, militarii

fiind partizanii schimbării, referirile la America Latină sunt diferite, oscilând

între recunoaşterea rolului reformator sau decretarea drept conservatoare a

annatei. Dacă în Orientul Mijlociu armata este considerată "avangarda

naţionalismului şi reformei sociale" (Halpern) având, prin caracterul său

organizat, un impact predominant progresist asupra societăţii, în America Latină

rolul armatei este progresist în state mai avansate (Argentina, Chile, Brazilia la

începutul secolului al XX-lea), dar şi în Bolivia, El Salvador, Guatemala,

Honduras şi Venezuela (în timpul şi după cel de-al doilea război mondial), dar

devine conservator în anii '50, chiar în aceleaşi state (Brazilia, Argentina, dar şi

Bolivia, Guatemala, Honduras).

Un tablou al rolului jucat de armată în evoluţia politică - tablou construit în baza

unor analize realizate de Huntington, Manfred Halpern, Iose Nun, Gino

Germani, Kalman Silvert ş.a. - poate surprinde aspecte precum:

a) caracterul variat al intervenţiilor militare, în funcţie de nivelul procesului

de extindere - de la oligarhie la pretorianismul de masă; acolo unde disputele

esenţiale asupra politicii conduc la înlocuirea oligarhiei şi la accederea la putere

a clasei mijlocii, militarii se

situează de pattea reformei, acolo unde clasa politică de rang mijlociu constituie

15-36% din totalul populaţiei, armata fie nu s-a implicat în politică, fiind doar o

forţă profesională (Chile, Uruguay, Costa Rica, Mexic), fie joacă un rol

conservator prin implicarea sa (Argentina, Cuba, Venezuela, Columbia,

Braziliai89,

b) rolul annatei se schimbă o dată cu societatea. "În lume este un patticipant

au un arbitru: când societatea de masă îşi face apat'iţia la orizont, el devine

protectorul conservator al ordinii existente. Astfel, în mod paradoxal, dar de

înţeles, cu cât o societate este mai avansată, cu atât rolul at'matei este mai

conservator şi mai reacţionar,,290. Loviturile de tip "veto" apar în două situaţii:

a) situaţia în care un paltid căruia i se opune armata câştigă alegerile sau este pe

punctul de a le câştiga; b) situaţia în care un guvern aflat la putere începe să

promoveze o politică radicală şi să facă apel la grupuri pe care militarii doresc să

le excludă.de la putere (Peru, 1948; Republica Domincană, 1963, Brazilia, 1964;

Turcia, 1960; Indonezia, 1965)291,

Pretorianismul de masă apare în situaţia în care participarea politică cste atât de

extinsă, încât cuprinde şi largi grupări ale maselor organizate în pattide de

stânga sau mobilizate în mişcări de multe ori populiste. Intervenţia militară

produsă fie pentru blocarea accesului la guvernare al reprezentaţilor maselor, fie

pentru excluderea lor din guvern, atunci când deja au accedat, se pot transforma

în adevărate guvernări militare. Durata acestor guvernări este variabilă: în 'multe

cazuri scurtă, atâta timp cât este posibilă punerea din nou în funCţiune a

procedurilor electorale, proceduri "manipulate măcar atât cât să restituie puterea

civililor preferaţi"; în alte situaţii (mai rare), durata este nedeterminată,

instituindu-se un adevărat regim militar, care va genera un sistem politic total

diferit.

Nivelul de violenţă în regimul pretorian de masă depinde de gradul de

organizare şi dispunerea în teritoriu a structurilor partidului claselor populare:

violenţa este cu atât mai mare, cu cât partidul acestor clase este bine organizat şi

obţine consensul pentru iniţierea unei rezistenţe persistente.

Durata, dar şi probabilitatea guvernelor militare este dependentă de:

289 Huntil,'lon dovedeşte neimplicarea (la nivelul anilor '50) in statele in care

clasele superioare şi mijlocii deţin mai pUlin de 8% din lotalul populaţiei

(Nicaragua, Hon~uras, Rep, Dominicană, Haiti), politica având îne~ Ull stil

oligarhic şi pcrsonalist. In state precum Guatemala, Boliv;a, EI Salvador,

Eeuador, unde clasele mijlocii, deţineau În anii '30 şi '40, 8-15% din totalul

populaţiei, armata joacfi un rol moderator (excepţie Panama şi Paraguay),

290 S, p, HUl1ligton, ap, cit. pg. 196. 291 ldcm, pp. 197.198.

• încrederea organizaţiei militare în propriile capacităţi de a guverna,

• convingerea că integritatea organizatorică a armatei nu va fi slăbită prin•

participarea la guvernare.

De aceea, cel mai important indiciu asupra probabilităţii loviturilor de stat

militare şi guvernării militare este reprezentat de cunoaşterea organizaţiei

militare, a gradului în care armata îşi asumă riscul guvernării, fără a-şi pune în

pericol propria integritate şi organizare. Implicarea activă a militarilor în .

• politică este prezentată de Pasquino, în baza analizelor lui I-Iuntington" ~

astfel:

Pretori an i sm Participare Violenţă Guveme Prezenţă

militară \

Oligarhic Limitată, Limitată Civile/militare Scurtă ~

grupuri,

elanuri

Radical Extinsă la Medie Militare/civile Circa un an

elasele

mijlocii

De masă Extinsă la Ridicată RegimUl'i Mulţi ani

sectoarele militare .)

populare ~

Anterior, au fost prezentate modalităţile şi factorii prin care forţele militare se

implică în politică. Ieşirea instituţiilor militare din sfera politioă este un proces

complex. Pasquino prezintă trei forme ale acestui proces: înfrângerea,

dezangajarea şi prin "puci la puci".

Înfrângerea politică a militarilor este, în general, rezultatul unei înfrângeri

militare: cazuljuntei greceşti din 1974 care eşuează în tentativa de a anexa

Ciprul, sau cazul generalilor argentinieni în 1982, învinşi într-un război fulger

împotriva Marii Britanii pentru cucerirea insulelor FalklandMalvine. Pasquino

prezintă şi un alt tip de înfrângere a militarilor în politică: delegitimarea

electorală - cazul produs în 1988 în Chile, unde, ca urmare a referendumului

popular, i s-a negat lui Pinochet continuarea mandatului electoral.

Dezangajarea apare ca un proces asumat voluntar de către militari, consecinţă a

creşterii ostilităţilor societăţii. Dezangajarea poate fi:

- negociată, precum s-a realizat în 1 985 În Uruguay,

- repetată, precum în Thailanda,

- de pe poziţii de forţă, ca în Brazilia, în 1982.

,,Puci în puCI"' este forma prin care militarii ies din politică prin înlocuirea

conducătorilor "intervenţioruşti" cu conducători "constituţiona1işti", care se

angajează în restituirea puterii către oamenii politici (Peru, după 1974, Nigeria,

în mai multe rânduri, în anii '70 şi '80). Această înlocuire se realizează în

schimbul scutirii de pedeapsă şi al ob~nerii unor privilegii.

În intervalul 1945-1990, s-au produs numeroase lovituri de stat militare în ţări

din America Latină, Africa, Asia, Orientul Mijlociu. Acestea au avut ca urmare

instaurarea unor guverne militare, în care foarte rar au predominat civilii. "În

general - remarcă Pasquino - guvernele exclusiv militare nu se menţin prea mult.

Totuşi, în Orientul Mijlociu, de aproximativ cincizeci de ani militarii constituie

o parte integrantă, adesea decisivă, a coaliţiei guvernamentale dominante în

diferite ţări: în Ira!< cu puternice componente sultanice, în Siria, în Egipt. Şi în

America -Latină au existat tentative de construire şi instituţionalizare a unor

adevărate regimuri militare: în Argentina, în Brazilia, în Peru, în Chile,,292.

Pasquino îşi exprimă unele convingeri privind reuşita acestor tipuri de

constituţionalizare. În acest sens, autorul prezintă încercarea argentinianului

Guillermo G'Donnel de a teoretiza ,,naşterea şi consolidarea regimurilor ce pot fi

nun1ite birocratico-autoritare", regimuri caracterizate printr-o mai mare durată

decât cele predecesoare.

Regimurile birocratico-auţoritare au o serie de caracteristici pe care Guillermo

O'Donnelle sintetizează în opt elemente:

1) baza socială este reprezentată de o burghezie oligopolistă şi

transnaţională,

2) specialiştii coerciţiei, militarii, au rol decisiv,

3) sectoarele populare sunt excluse,

4) instituţiile democrati ce şi drepturile de cetăţenie sunt lichidate,

5) sistemul de acumulare capitalistă întăreşte inegalitatea în împărţirea

resurselor sociale,

6) structura productivă este "transnaţionalizată",

7) sunt folosite criterii de presupusă neutralitate, obiectivitate şi raţionalitate

tehnică pentru a depolitiza tematicile importante,

8) canalele de acces la reprezentare, închise pentru sectoarele populare şi

interesele de clasă, servesc forţele armate şi marile întreprinderi oligopoliste293.

Regimurile birocratico-autoritare au ca obiectiv, în concepţia lui O'Donnell,

realizarea procesului de industrializare cu minimum de interferenţă din partea

sectoarelor populare, mal exact, cu maximum de excludere a acestora. Acest

obiectiv realizează cea mai importantă distincţie între regimurile birocratico-

autoritare, predominant militare, şi. regimurile autoritaTe tradiţionale.

Regimurile autoritare tradiţionale se deosebesc prin obiectivul lor şi de

regimurile comuniste. Aceasta, în, măsura în care obiectivul regimurilor

autoritare tradiţionale este acela de a . controla şi încetini ritmul schimbării, în

timp ce regimurile comuniste sunt interesate de "producerea schimbării, crearea

dezvoltării economice, transformarea societăţii de cele mai multe ori prin

industrializare şi alfabetizare forţate, atingerea bunăstării,,294.

Diferenţa esenţială între obiectivele urmărite face ca şi condiţiile În care eşuează

cele două regimuri să fie diferite: regimurile autori tare ajung să eşueze când se

produc schimbări pozitive, când are loc o dezvoltare socioeconomică, îndeosebi

atunci când schimbarea nu este dorită de reginml autoritar. "Atunci încep

tensiunile care vor duce la tranziţie pentru că nedoritele schimbări socio-

economice creează condiţiile, printre care apariţia unei pluralităţi de grupuri şi

de asociaţii, pentru o depăşire a pluralismului limitat,,295. Regimurile

comuniste eşuează tocmai ca urmare a înfaptuirii schimbărilor, 'constituidu-se o

stare de insatisfacţie generală, chiar şi în gruparea politică dominantă. Această

insatisfacţie generală "deschide drumul tranziţiei, dar cu toate diferenţele,

explorate înainte, care derivă din gradul post-totalitarismului: iniţial, îngheţat,

sau matur, deja fonnat,,296.

In opinia lui Pasquino, utilitatea regimurilor birocratico-autoritare este limitată,

ea exprimând un stadiu aparte al apariţiei regimurilor autoritare în America

Latină.

Pasquino face şi o apreciere critică asupra acestui concept:

- a exagerat caracterul compact al elitelor care se coagulează pentru a menţine

controlul asupra guvernării,

- a exagerat operaţiunile practice destinate excluderii claselor popu1are din

sistemul politic,

293 Idem, pg. 301. Pasquino utilizează G. O'DonneJl, Modemi=atioll on

IJureaucratic-Aulhoritarism. Studies il/ SOl/th Americal/ Politics. Berkeley,

Institute of1nternational Studies, J 973 (1979).

m G. Pasquino, op. cit, pg. 302.

:: Idem, pp. 301-302.

< Ibidem.

.. a sub estimat, Într-o oarecare măsură, tensiunile interne ale organizaţiilor

militare.

"De fapt, scrie Pasquino, nu a trecut mult timp de la formularea modelului până

când, între anii '70 şi '80, regimurile birocratico-autoritare din America Latină au

început decompresiunea, pentru a folosi un termen brazilian, pornind pe drumul

lung al unei complicate tranziţii către regimurile democratice care apar, la

sfârşitul anilor '90, mai stabile decât în trecut,,297.

Analiza lui O'DonnelJ are meritul de a fi surprins raporturile dintre dezvoltarea

economică, participarea politică şi acţiLmea guvernului, Însă analizei îi este

imanent şi un mare defect: absolutizarea acestor raporturi (lăsând în umbră

contradicţiile proprii). Astfel, Pasquino observă corect că O'Donnell "a

subevaluat vitalitatea persistentă a unor grupuri - organizaţii civile, confesÎlmi

religioase, mişcări pentru drepturi, partide, sindicate - care nu au putut fi

eliminate de regimurile militare"m. Supraev.aluarea vizează, deopotrivă,

caracterul organizat şi operativitatea instituţiilor militare, dar şi gradul de

coincidenţă a intereselor acestor instituţii cu interesele asociaţiilor

antreprenoriale şi patronale299. Însă regimurile autoritare, atât în versiunea

strict militară, cât şi în versiunea lor mai amplă - birocratică, sunt, în primul

rând, instabile. De altfel, modalităţi le de transformare a regimurilor totalitare

sunt diferite de modalităţi le de transformare a regimurilor autoritare: regimurile

totalitare eşuează, "atenuându-şi cel puţin căderea", prin caracterul limitat al

transformărilor anterioare în plan intern; dimpotrivă, regimurile autoritare pot,

cel puţin aparent, să-şi controleze schimbările. Acest control presupune, pe de o

parte, dirijarea acestor transformări, pe de altă parte, o acceptare - În anumite

limite - a auto transformării. "Dacă sistemul sodo-economic al regimurilor

birocratico-autoritare se dezvoltă, se creează condiţiile necesare, chiar dacă nu şi

suficiente, pentru tranziţia către democraţie: adică se pune în mişcare un

potenţial pluralism de grupuri, al cărui control nu mai poate fi menţinut de către

guvernanţi, nici de către militari, pentru că este prea angajant, iar controlul poate

fi prea costisitor pentru organizaţiile antreprenoriale. Dacă sistemul socio-

economic al regimurilor birocratico-autoritare nu creează resurse şi intră Într-o

stagnare sau Într-o criză, se dezlănţuie tensitmi care, chiar dacă nu conduc către

instaurarea democraţiei impun din nou schimbăti şi ajustări în coaliţia autoritară.

Încă o dată, aceste ajustări ar putea ataca integritatea organizaţiei

m Idem, pg. 302. 298 [dem, pg. 303. '" Idem, pg. 304.