the poetics of space in sadoveanu’s ‘dumbrava minunatĂ’ 05 96.pdf · cu specificele accente...

Iulian Boldea (Editor) - Literature, Discourses and the Power of Multicultural Dialogue

Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2017. eISBN: 978-606-8624-12-9

699

Section: Literature

THE POETICS OF SPACE IN SADOVEANU’S ‘DUMBRAVA MINUNATĂ’

Simona-Marilena Crăciun (Pogan) PhD Student, ”1 Decembrie 1918” University of Alba-Iulia

Abstract: Mihail Sadoveanu contributed in an innovative way to the resurrection of the canons of

stories, assuming the mantle of a poet of nature. Therefore, it is easy to understand the reason why, for the next couple of pages, we will be focusing our attention on Sadoveanu in his role as a

narrator. We will found our exegesis on the short story ŘDumbrava minunatăř (ŘThe Wonderful

Groveř), a story which is anchored in the meanders of a pure universe and a space of refuge,

encompassing a fascinating picture of the wild, enigmatic nature. In the present article, we aim to analyse the symbolism of the various topoi represented in this short story of Sadoveanuřs,

uncovering the secrets it hides and revealing the meanings and typologies of the topoi, goals

which lend this research paper an air of innovation.

Keywords: poetics, topos, story, meaning, typology

Vasta operă sadoveniană ne plasează într-un univers paralel unic, unicitatea

revendicându-se din amalgamul de arhetipuri, simboluri și semnificații care încarcă

fiecare rând așternut pe hârtie. Originalitatea acestor scrieri survine din capacitatea

povestitorului absolut de a așeza pe un piedestal elemente ale banalului aparent. Natura,

cu capriciile ei, înrămează tabloul feeric al unei lumi a inițiaților, în care propriile-i valori

și legi nescrise redau această aură poetică. Limbajul acestei lumi se dovedește a fi unul

încifrat, iar puntea de trecere spre acest tărâm se clădește prin intermediul capacității

fiecăruia de a depista acele matrici, simboluri și semnificații care predomină în scrierile

sadoveniene. Astfel, ne propunem ca în cuprinsul lucrării de față să inserăm, într-o primă

instanță, câteva direcții ale teoriei spațiului autohton și nu numai, respectiv procesele de

depistare și analizare a matricilor și a semnificațiilor toposurilor întâlnite în povestirea lui

Sadoveanu, Dumbrava minunată..

În opera sadoveniană, problematica spațiului implică o generoasă semnificație.

Căutând prin sertarele scrierilor de specialitate, regăsim problematica spațiului la Ernest

Bernea, tratată în lucrarea sa Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român. Intenția

acestuia a fost aceea de a depista valențele celor trei elemente fundamentale ale acestui

popor: spațiu, timp și cauzalitate. Pășind în universul acestei scrieri, ne vom concentra

atenția asupra unor noțiuni generale, noțiuni emise de Ernest Bernea, în periplul

intreprins de acesta printre accepțiunile celor trei elemente, însă focalizându-ne doar

asupra reprezentării spațiului. Pornind de la ideea conform căreia problema spațiului este

specifică epocii moderne, acesta dezvoltă: „am putea-o numi o dominantă a ei ŕ a păstrat

amprenta a două mari concepții, una venind din filozofie, iar cealaltă din fizică: e vorba

de apriorismul kantian şi de teoria relativității a lui Einsteinˮ1. Astfel, Bernea sesizează

două aspecte fundamentale ale acestui element, aspecte care provin din teorii antitetice,

deoarece: „Apriorismul filozofic afirmă că spațiul, ca şi timpul, face parte dintre condițiile

transcendentale ale experienței şi că ideea de spațiu nu poate fi în vreun fel schimbată

1 Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Editura Humanitas, București, 2017, p.15.



700

Section: Literature

(influențată) de experiență. Nu avem de-a face cu o noțiune empirică, deoarece experiența

nu este cu putință fără existența categoriei de spațiu; spațiul, ca şi timpul, este o condiție a

producerii fenomenelorˮ2. La polul opus, susține Bernea, teoria relativității, implică ideea

potrivit căreia „aceste categorii nu sunt apriorice şi, pentru a putea fi aplicate realității, ele

trebuie definite în funcție de sistemul de referință al observatorului; este un punct de

vedere nou care, fără să contrazică total teoriile kantiene, aduce o profundă schimbare în

însăşi baza fizicii contemporaneˮ3. Astfel, problema spațiului se revendică, într-o primă

instanță, atât din principii de sorginte filosofică, cât și din principii aparținătoare fizicii,

cele din urmă, deși antitetice celor dintâi, venind, oarecum, în completarea acestora.

În acest studiu al lui Ernest Bernea, reprezentarea spațiului constituie o problemă de

ştiință umanistă, adică o problemă de ştiință, ci nu de filozofie, o problemă de ştiință

morală, ci nu de fizică matematică. Acesta vine în întâmpinarea acestor spuse, semnalând

antecedentele din domeniul istoriei artelor, al etnologiei şi al filozofiei culturii, care s-au

produs în Germania, la începutul secolului al XX-lea. Astfel, „Spengler şi Frobenius au

încercat să dovedească faptul că spațiul nu este o «constantă a intuiției umane», aşa cum

apare în apriorismul kantian, ci este un sentiment care generează cultură. Pentru ei,

cultura este ceva concret şi organic, produs al unui anumit mod de a gândi spațiul, care în

acest fel poate deveni un adevărat simbol; din determinant al stilurilor în artă, la etnologii

şi filozofii culturii spațiul devine un determinant al culturilor. Pentru Frobenius şi

Spengler, la baza oricărei culturi stă un suflet generator, iar pentru modul de expresie, un

spațiu specific, un simbol spațialˮ4.

Reîntorcându-ne spre semnificațiile spațiului autohton, Bernea emite o convingere

potrivit căreia, pentru satul românesc, spațiul poate fi o intuiție, o reprezentare sau chiar o

concepție. Mai mult decât atât, spațiul, după cum satul românesc tradițional îl relevă,

constituie, mai întâi, o problemă practică, impusă de mediul înconjurător, iar abaterea de

la acest principiu i-ar putea pune ființei umane în pericol existența fizică. Până să atingă

această graniță, însă, spațiul, pe plan sufletesc şi mintal, presupune o înlănțuire de

reacțiuni necesare comportării şi orientării ființei umane.

Această problematică a spațiului a fost tratată și de Mircea Eliade, în lucrarea sa Le

sacre et le profane (1965), spațiul fiind invocat în strânsă legătură cu istoria religiilor.

Sinteza acestor pagini dominate de semnificația spațiului ne este redată de însuși Eliade,

care conchide: „Există deci un spațiu sacru, prin urmare puternic, semnificativ, și există

alte spații, neconsacrate, prin urmare, lipsite de structură, de consistență, într-un cuvânt:

amorfe. Ba mai mult: pentru omul religios, această lipsă de omogenitate spațială se

traduce prin experiența unei opoziții între spațiul sacru, singurul care ar fi real, care există

cu adevăratˮ5.

O altă personalitate care a sesizat această problematică a spațiului este Lucian

Blaga. În Trilogia culturii (1944), acesta pledează pentru o concepție similară celei

enunțate de Frobenius şi Spengler. Ernest Bernea citează spusele lui Blaga, care sesizează

un incipit în ideea potrivit căreia: „«inconştientul posedă orizonturi proprii [...] la baza

aşa-numitului sentiment specific al unei culturi stă un orizont sau o perspectivă pe care şi-

o creează inconştientul uman ca un prim cadru necesar existenței sale». Pe această cale el

ajunge să afirme: «cultura românească populară posedă şi ea o viziune spațială specifică,

care ia forma determinată a infinitului ondulat. Să numim acest cadru inconştient al vieții

2Ibidem.

3Ibidem. 4Ibidem, p. 16. 5 Mircea Eliade, Sacrul și profanul, Traducere din limba franceză de Rodica Chira, Editura Humanitas, București, 1992, p. 21.



701

Section: Literature

noastre spațiul mioritic»ˮ6. Mai mult decât atât, Lucian Blaga definește spațiul mioritic

prin prisma spațiului-matrice: „cum orizontului spațial al inconștientului îi atribuim o

funcție plastică și determinantă, putem să-l numim și «spațiu-matrice»ˮ7. Astfel,

subliniază filosoful, „să numim acest spațiu-matrice, înalt și indefinit ondulat, și înzestrat

cu specificele accente ale unui anume sentiment al destinului: spațiu mioriticˮ8.

Preluând idei din teoriile emise de cei pe care tocmai i-am amintit, în cea de-a doua

parte a exegezei noastre vom reveni asupra câtorva aspecte, penetrând, totodată, universul

povestirii lui Sadoveanu, Dumbrava minunată.

Depășind registrul autothton și îndreptându-ne spre un registru universal al acestor

scrieri de specialitate, vom lua în considerare și viziunea lui Gaston Bachelard, viziune

expusă în Poetica spațiului. Insistând asupra ideii de „spațiu fericitˮ, sesizăm că „în

această orientare, anchetele noastre ar merita numele de topofilie. Ele ţintesc să determine

valoarea umană a spaţiilor de posesiune, a spaţiilor apărate împotriva unor forţe adverse, a

spaţiilor iubite. Pentru motive adeseori foarte diverse şi cu diferenţele pe care le comportă

nuanţele poetice, acestea sunt spaţii lăudate. Valorii lor de protecţie care poate fi pozitivă,

i se adaugă şi valori imaginate, iar acestea din urmă devin în curând valori dominante. [...]

Pe de altă parte, spaţiile de ostilitate sunt de-abia evocate în paginile care urmează. Aceste

spaţii de ură şi luptă nu pot fi studiate decât referindu-ne la materii arzânde, la imagini de

apocalipsăˮ9. Preluând câteva idei din studiul introductiv al operei lui Bachelard, dibuim

capacitatea acestuia de a se ancora în meandrele unui spațiu încărcat de conotații pozitive,

itinerariul său printre elemente precum casa, pivnița, podul, coliba, sertarul, dulapul,

cuiburile, colțurile, miniatura, imensitatea intimă, dialectica lui „afarăˮ și „înăuntruˮ,

fenomenologia rotundului înrămând, mai ales, peisajul unui spațiu benefic, și nu a unui

spațiu ostil.

Întrucât natura reprezintă cadrul comun al povestirilor lui Sadoveanu, aceasta poate

fi percepută ca un topos general, generator al multitudinii de forme pe care spațiul le

posedă în scrierile sale. Perceperea semnificațiilor acestor toposuri facilitează procesul de

inițiere a cititorului pe meleaguri virgine, străbătute doar de sufletul unui autentic iubitor

al naturii. Prin urmare, elemente precum sălbăticia, izolarea, inițierea, liniștea, tăcerea,

ocrotirea întregesc acel tablou fascinant al povestirilor lui Sadoveanu, devenind, totodată,

tipologii de spații prezente în aceste opere.

Inițierea, caracteristică fundamentală a spațiilor întâlnite în operele lui Sadoveanu,

prinde conturul a două mari direcții. Într-o primă instanță, povestitorul își făurește o

potecă spre sufletul cititorului numai prin prisma acestui proces de inițiere, cel din urmă

fiind apt să transcendă granițele lumii materiale, îmbălsămându-se, apoi, cu miresmele

unui tărâm fascinant prin sălbăticia sa. Subliniind aspectele nefaste pe care mâna omului

le reflectă asupra naturii, autorul potențează ideea de neinițiat, căci însăși respectarea

legilor nescrise impuse de natură constituie proba edificatoare a acestui proces de inițiere.

Mai mult decât atât, Ion Vlad ne însumează toate aceste aspecte, relatând că „textul pare

un discurs încifrat al inițierii în natură, pregătindu-se parcă să ne călăuzească pentru o

mai profundă și mai fertilă intrare in timpul Naturiiˮ10

. În cea de-a doua instanță, autorul

supune personajele unui soi de probe, menite să ateste capacitatea acestora de a se adapta

întru totul noului spațiu, de a se conforma normelor fizice, spirituale și morale impuse de

acesta.

6 Lucian Blaga apud Ernest Bernea, op. cit., pp. 16-17. 7 Lucian Blaga, Trilogia culturii II, Spațiul mioritic, Editura Humanitas, București, 1994, pp. 14-15.

8 Lucian Blaga, Op. cit., p. 17. 9 Gaston Bachelard, Poetica spațiului, Traducere de Irina Bădescu, Prefaţă de Mircea Martin, Editura Paralela45, Pitești, 2003, p. 29. 10 Ion Vlad, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 98.



702

Section: Literature

Invocând povestea unei fetițe alungate de mama sa vitregă, Mihail Sadoveanu, în

mod inedit, remaniază semnificația dumbrăvii, redând suflul naturii, îmbibând grai și

viață în țesuturile celulare atât ale florei, cât și ale faunei. Referindu-ne, bineînțeles, la

povestirea copilăriei, Dumbrava minunată, sesizăm virtuțile unui suflet nobil, capabil să

traverseze acest proces inițiatic, acceptând legile acestui nou topos și încrezându-se în

capacitatea acestuia de a o proteja: „Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel și îngust, da-i

mai frumos decât în târg. Și la dreapta și la stânga s-au adunat păpușoi. Se mișcă și sună

ca niște săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă înainte și ne pot apăra de multe jivine

rele. Vezi tu? păpușoii au și împărăteasa, Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zicea

că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici lângă eaˮ11

. Trecând toate întâmplările din

acest nou spațiu prin filtrul gândirii unui copil, Sadoveanu dezvăluie imaginea drumului

precum un spațiu asumat de protagonist, care a izbutit a înțelege tainele acestuia, ferindu-

se de primejdii și manifestându-și virtuțile față de elementele componente ale acestui

topos.

În incipitul povestirii Dumbrava minunată este surprins zbuciumul sufletului fraged

al Lizucăi, personajul central. Învăluită de simțăminte malițioase, răspândite din partea

mamei vitrege, și profund afectată de lipsa temporară a tatălui, Lizuca se leapădă de acest

mediu ostil, alegând să parcurgă un drum lung, necunoscut (și inițiatic, am spune noi) spre

casa bunicilor, spațiu care constituie universul ideal. Astfel, se accentuează ideea conform

căreia „casa și curtea sunt socotite în general ca locuri bune, rodnice [...] Sunt însă unele

cazuri când ele apar și ca locuri rele; acestea sunt anumite cazuri bine definite, dar ca

excepții. În această categorie de fapte, locuri rele sunt socotite casele și locurile

părăsiteˮ12

. Casa în care Lizuca își duce traiul alături de câteva personaje negative

desemnează un spațiu ostil, un spațiu lipsit de sentimente nobile, paterne și materne, iar

casa bunicilor reprezintă spațiul bun, încărcat de iubire, de candoare. Aflate în antiteză,

aceste două spații o supun pe eroină unui proces de inițiere, anume parcurgerea distanței

care desparte aceste două puncte de reper.

Urmând drumul, pentru ca mai apoi să pătrundă în inima dumbrăvii, Lizuca

parcurge întru totul acest spațiu inițiatic: „În dumbravă se făcuse deplină tăcere și un

întuneric tainic, prin care totuși ochii vedeau cu ușurință. [...] − Nu știu de ce, dar mie nu

mi-i somn deloc. Așa-i de frumos și de bine... Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava asta.

Acum văd că-i o pădure ca-n poveștile pe care mi le spunea mamaˮ13

. Nu doar că o inimă

frântă de copil percepe frumusețile cu care Divinitatea a înzestrat natura, ci chiar le

asemuiește peisajelor imaginate de ea, ca rod al poveștilor rostite mama sa.

Vietățile acestei dumbrăvi fermecate, ale cărei taine au fost deslușite și asumate de

Lizuca, sunt cele care sesizează atitudinea onestă a acesteia față de acest topos necunoscut

până acum, descoperindu-i, totodată, motivul pentru care i s-au revelat: „− Noi ieșim de

multe ori noaptea și petrecem cu vietățile care fug de om. Mie-mi pare foarte bine că ai

venit în noaptea asta. Am trimes un iepure să deie de veste în toate părțile că ieșim în

lumina lunii. Noaptea, dumbrava asta este o împărăție fermecată pe care oamenii de rând

n-o pot niciodată cunoașteˮ14

. Astfel, aceste rațiuni dezvăluie tocmai tainele unui topos

inițiatic, străbătut de Lizuca, fapt irealizabil pentru oamenii de rând, pentru neinițiați.

Întâlnirea Lizucăi cu Sfânta Miercuri, dar, mai ales, întâlnirea cu vietățile

miraculoase ale dumbrăvii, confirmă ipotezele enunțate în incipitul lucrării, deoarece „tot

numai prin teoria noastră despre spațiul-matrice ca factor inconștient, se poate lămuri de

11 Mihail Sadoveanu, Dumbrava minunată, Editura Ion Creangă, București, 1978, p. 17. 12 Ernest Bernea, Op. cit., p. 35. 13 Mihail Sadoveanu, Op. cit., p. 24. 14Ibidem, p. 26.



703

Section: Literature

ce uneori același, sau chiar foarte adesea, în unul și același peisaj pot să coexiste culturi

sau duhuri cu orizonturi spațiale fundamental diferiteˮ15

. Insistând pe ultima parte a

citatului, conchidem că doar sufletul nobil al Lizucăi a permis lumii, personajelor

necunoscute și miraculoase să capete proporții concrete, să coexiste într-un spațiu fabulos,

într-o dumbravă minunată.Reamintindu-ne de concepția lui Mircea Eliade, potrivit căreia

„un semn oarecare ajunge pentru a indica sacralitatea loculuiˮ16

, constatăm că tot în

această fază Lizucăi i se revelează nu doar niște ființe dintr-o altă lume, ci niște făpturi

sacre, astfel „experiența spațiului sacru face posibilă «fundarea lumii»: acolo unde sacrul

se manifestă în spațiu, se dezvăluie realul, Lumea începe să existeˮ17

. Aceasta este și clipa

în care „lumeaˮ începe să existe pentru protagonistă, adică năzuințele acesteia încep să

prindă contur.

Stabilind, într-un prim-plan, o fundamentală caracteristică a toposurilor

sadoveniene, inițierea, înțelegem că, în cadrul naturii, aceasta se dobândește respectând

anumite coduri arhaice. Analizând cele amintite până acum, conchidem că spațiile inițierii

precum drumul, dumbrava, codrul, pădurea sau lacul trebuie dibuite într-o liniște solemnă,

care să reflecte deferența față de fermecătoarele monumente ale naturii. Astfel,

solitudinea, chiar izolarea și tăcerea denotă aspecte esențiale ale povestirilor sadoveniene.

Dumbrava este percepută de protagonistă ca un refugiu, motiv pentru care aceasta

s-a dezis de orice sentiment negativ, teama negăsindu-și sălaș în sufletul acesteia, într-o

dumbravă a tăcerii depline, deoarece „era în juru-le tăcere și singurătate; ș-o lumină dulce

se cernea printre crengile sălciilor. Nu se auzea nici lătrat de câne, nici chemare de pasăre.

Parcă intraseră în ținutul unui basmˮ18

. Tăcerea reflectă, însă, o semnificație vastă, căci

sunetele naturii nu tulbură, ci completează această liniște, desăvârșind-o cu codurile sale

încifrate. Zburătoarea din dumbrava Lizucăi confirmă spusele noastre, deoarece „de acolo

de sus, curgea parcă pe sub arcurile ramurilor un păienjeniș de ape trandafirii. Și în

tăcerea poienițelor, pe un gheb de pădureț bătrân, o ciocănitoare vesti sosirea

drumețilorˮ19

. Așadar, Lizuca se situează în mijlocul unui loc ferit, iar „locul ferit e un loc

bun, dar care, în general, nu poate deveni rău, așa cum deseori se întâmplă cu celelate

locuri atunci când pe ele se produc fapte care le transformă calitatea, fie că aceasta se

produce pe cale naturală [...], fie pe cale artificială, ținând de voința omului ˮ.20

În Dumbrava minunată, Sadoveanu creează un cadru desăvârșit al miraculosului,

unde nu doar că viețuitoarele au grai, dar vegetația este pătrunsă de însușiri omenești,

astfel încât, spune Lizuca, „păpușoii au și împărăteasa, Patrocle. O floare mare și mândră:

bunica zicea că o cheamă Sora-Soarelui. Să ne oprim aici lângă eaˮ21

. Suflet nobil, Lizuca

posedă toate virtuțile pentru ca acest univers miraculos să i se dezvăluie, netemându-se de

necunoscut și bucurându-se de tot ceea ce sălășluia în acea dumbravă minunată. Creaturile

magice ale acestei păduri resimt pașii Lizucăi, dar și virtuțile pe care aceasta le posedă,

înțelegând, astfel, că fetița este capabilă să treacă frontiera spre lumea lor, spre deosebire

de ceilalți oameni, neinițiați: „Am pus de pândă, la marginea pădurii, pe țăncul

pământului, și, când te-a primit răchita în căsuța ei, el s-a coborât în peșterile noastre și

ne-a dat de știre. Noi ieșim de multe ori noaptea și petrecem cu vietățile care fug de om.

Mie-mi pare foarte bine că ai venit în noaptea asta. Am trimes un iepure să deie de veste

în toate părțile că ieșim în lumina lunii. Noaptea, dumbrava asta este o împărăție

15 Lucian Blaga, Op.cit., p. 15. 16 Mircea Eliade, Op. cit., p. 27. 17 Mircea Eliade, Op. cit., p. 61.

18 Mihail Sadoveanu, Op. cit., p. 19. 19Ibidem, p. 20. 20 Ernest Bernea, Op. cit., p. 24. 21 Mihail Sadoveanu, Op. cit., p. 17.



704

Section: Literature

fermecată pe care oamenii de rând n-o pot niciodată cunoașteˮ22

. În sprijinul argumentelor

noastre vine și Fănuș Băileșteanu, care mărturisește că „întreaga natură, tot universul

cunoaște, la Sadoveanu, un proces de animare, de participare la fluxul vital. Totul poartă,

parcă, un suflet, o animaˮ23

.

Tipurile de spații prezente în povestirile lui Sadoveanu se află într-o relație de

interdependență. Într-o primă instanță, am depistat spațiile inițierii, pentru ca mai apoi să

dibuim conexiunea acestora cu spațiile singurătății și ale tăcerii, apoi, lăsându-ne conduși

de aceste legi nescrise, pe care aceste spații le presupuneau, am izbutit a păși în spațiile

miraculoase. În Dumbrava minunată, toposul îmbracă o nouă tipologie, cea protectoare,

maternă. Plecând de acasă tocmai în căutarea acestor stări afective, spre casa bunicilor,

Lizuca le descoperă în drumul său, chiar în inima pădurii, căci, spune ea: „− Aicea-i

foarte bine, Patrocle. [...] Văd că este saltea și pernuță de mușchi. Mă învelesc cu

paltonașul și-mi pun bereta în cap și pot dormi împărătește. Uite, este loc și pentru tineˮ24

.

Liniștea și protecția pe care Lizuca nu le-a mai resimțit de când mama ei și-a făcut loc

printre îngeri, le redezvăluie în acest spațiu matern, din inima naturii. Ba chiar întreaga

natură a trepidat la sosirea noilor oaspeți: „De acolo de sus, curgea parcă pe sub arcurile

ramurilor un păienjeniș de ape trandafirii. Și în tăcerea poienițelor, pe un gheb de pădureț

bătrân, o ciocănitoare vesti sosirea drumeților. Ca și cum erau așteptați, păsărele mărunte

apărură legănându-se pe vârfuri mlădioase de sânger. Priveau pe Lizuca cu ochișori ca

vârfuri de ace și-o întrebară toate deodată ce caută în împărăția lorˮ25

. Astfel începe

aventura Lizucăi în acea minunată dumbravă, pentru ca, în cele din urmă, creaturile

miraculoase să o protejeze și să o conducă spre casa bunicilor mult dorită. Acesta

constituie momentul în care toposul matern și protector își atinge apogeul în scrierile

sadoveniene, căci după ce este adoptată și îngrijită în cadrul naturii, cu ajutorul ființelor

magice, protagonista se trezește în odaia bunicilor săi. Inevitabil, personajul central al

povestirii Dumbrava minunată se întipărește în mințile noastre precum o imagine în

oglindă a lui Sadoveanu, care, de asemenea, s-a refugiat în nenumărate dăți în natură,

povestirile-i vânătorești și pescărești stând mărturie acestui fapt.

Așadar, protagonista cunoaște o evoluție în procesul său inițiatic, parcurge drumul

prin dumbrava minunată, lasă în urmă un cămin rece și, fiind călăuzită de speranța

regăsirii paradisului pierdut, ajunge în casa bunicilor. Acest periplu al protagonistei

cunoaște, în cele din urmă, trei momente-cheie cărora le corespund trei tipuri de toposuri

diferite (locuința bunicilor, casa pe care o părăsește, dumbrava), deoarece „locurile sunt

de două feluri: loc bun și loc rău. Primul este rodnic, aducător de bine, întotdeauna cu un

sens pozitiv; cel de-al doilea este nerodnic, aducător de rău, întotdeauna cu un sens

negativ. La aceste două categorii se mai adaugă și locul feritˮ26

. Adică celor trei spații

(respectiv locuința bunicilor, casa pe care o părăsește, dumbrava) le revine, după cum am

citat, o semnificație profundă. Pornind de la partea teoretică, apoi îndreptându-ne spre

ilustrare și argumentare, lucrarea izbutește să atingă scopurile propuse, deoarece spațiile

au fost încadrate în limita a câtorva categorii, aflate într-o puternică relație de

interdependeță, una față de cealaltă, fapt stabilit pe parcursul deducțiilor.

BIBLIOGRAPHY

22Ibidem, p. 26.

23 Fănuș Băileșteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Editura Minerva, București, 1977, p. 107. 24 Mihail Sadoveanu, Op. cit, p. 23. 25Ibidem, p. 20. 26 Ernest Bernea, Op. cit., p. 23.



705

Section: Literature

Bachelard, Gaston, Poetica spațiului, Traducere de Irina Bădescu, Prefaţă de Mircea

Martin, București, Editura Paralela45, 2003.

Băileșteanu, Fănuș, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, București, Editura

Minerva, 1977.

Bernea, Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura

Humanitas, 1997.

Blaga, Lucian, Trilogia culturii. Spațiul mioritic, București, Editura Humanitas,

1994.

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Traducere din limba franceză de Rodica Chira,

București, Editura Humanitas, 1992.

Sadoveanu, Mihail, Dumbrava minunată, București, Editura Mihail Sadoveanu,

2016.

Tomuș, Mircea, Mihail Sadoveanu-universul artistic și concepția fundamentală a

operei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978.

8. Vlad, Ion, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981.

the poetics of space in sadoveanu’s ‘dumbrava minunatĂ’ 05 96.pdf · cu specificele accente...

Documents