Obiectul actului juridic civil reprezinta conduita părţilor stabilită prin acel act, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

În doctrină problematica obiectului actului juridic a fost una controversata. Aceasta deoarece nu toti autorii au fost de aceeasi parere cu privire la sensul notiunii de “obiect al actului juridic civil”. Totusi, opinia majoritara considera ca obiectul actului juridic este insusi obiectul raportului juridic civil nascut din acel act juridic. Obiectul actului juridic civil se delimiteaza de continutul sau efectele actului juridic civil, de drepturile si obligatiile civile nascute prin acel act. De exemplu, nu se poate pune semn de egalitate intre obligatia vanzatorului de a preda cumparatorului lucrul si predarea insasi.

Altfel spus, deşi se află într-o strânsă legătură, nu trebuie confundate acţiunile ori inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile actului juridic civil – care constituie obiectul actului juridic civil – cu drepturile subiective civile şi obligaţiile la care dă naştere actul juridic – care formează conţinutul ori efectele actului juridic civil. 

Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic civil

Obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii generale de valabilitate:

să existe (1) să fie în circuitul civil (2)

să fie determinat sau determinabil (3)

să fie posibil (4)

să fie licit şi moral (5)

Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile:

în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul să fie titularul acelui drept (6)

în actele intuitu persone obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al debitorului (7)

unele actele juridice necesita obţinerea unei autorizaţii administrative (8).

De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor sa priveasca numai anumite bunuri. Ex: imprumutul de folosinta - numai bunuri neconsumptibile, imprumutul de consumatie - doar bunuri fungibile si consumptibile potrivit naturii lor, gajul se refera la un bun mobil, ipoteca se poate constitui numai cu privire la un bun imobil etc.

1) Obiectul trebuie să existe

Aceasta este o condiţie primordială de valabilitate pentru că în măsura în care nu există obiectul, nu se mai pune problema celorlalte condiţii.

Dacă obiectul actului juridic se referă la un bun sau un lucru, această condiţie implică următoarele:

dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului, condiţia nu este îndeplinită şi deci actul juridic este nul; Daca bunul piere numai in parte, conform codului civil, cumparatorul poate renunta la contract sau pretinde reducerea pretului;

bunul care există în momentul încheierii actului juridic indeplineste condiţia in discutie;

bunurile viitoare pot forma obiectul unor acte juridice (casa care se va construi, o recolta viitoare, masina care se va fabrica, etc.). Exceptii: succesiunile viitoare nu pot forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul unilateral de renunţare la moştenire. De asemenea, bunurile viitoare ale debitorului nu pot forma obiectul unei conventii de ipoteca; in schimb, in conditiile Legii 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investitii imobiliare, ipoteca poate avea ca obiect chiar imobilul ce se va construi sau cumpara cu creditul garantat (bun viitor).

2) Obiectul trebuie să fie în circuitul civil

Această cerinţă se referă la bun, ca obiect derivat al actului juridic civil si este prevăzută în mod expres de art.963 C.civ. : “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract”. De asemenea, conditia in discutie se regaseste si în materia vânzării, in cadrul art. 1310 C.civ : “toate lucrurile care sunt în comerţ pot să fie vândute, afară numai dacă o lege a oprit aceasta”.

Bunurile aflate in circuitul civil sunt acelea care pot fi dobandite sau instraintate prin acte juridice civile, indiferent ca pot circula neingradit sau in conditii restrictive.

Este nul absolut actul juridic incheiat cu incalcarea interdictiei de instrainare sau a cerintelor restrictive de circulatie a anumitor bunuri. Totusi, bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte juridice (ex: bunurile proprietate publica pot constitui obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de inchiriere).

3) Obiectul actului juridic să fie determinat sau determinabil

Obiectul este determinat când se precizează în act elementele care îl individualizează şi determinabil când se prevăd suficiente elemente necesare determinării lui în viitor.

Condiţia obiectului determinat este prevăzută la art.948, pct.3 C.civ. printre conditiile esentiale de validitate ale unei conventii. De asemenea art.964 C.civ., prevede că “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, dar este posibilă determinarea sa”.

Cerinţa trebuie respectată în toate cazurile indiferent în ce ar consta obiectul conduitei părţilor (acţiune, abstenţiune sau bun). Nerespectarea acestei conditii atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic,

Când obiectul actului juridic consta intr-un bun individual determinat (res certa), cerinţa de valabilitate a obiectului este îndeplinită.

Dacă este vorba de bunuri determinate generic (res genera), cerinţa poate fi îndeplinită prin:

stabilirea precisă a cantităţii, calităţii, valorii (caz in care obiectul este determinat) stabilirea numai a unor criterii de determinare care se vor folosi în momentul executării

actului juridic (caz in care obiectul este determinabil).

Cititi mai multe detalii aici: Obiect determinat sau determinabil.

4) Obiectul actului juridic să fie posibil

Regula de drept conform căreia nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad impossibilium, nulla obligatio) sta la baza acestei cerinţe de valabilitate a obiectului actului juridic. Imposibilitatea obiectului echivalează cu lipsa obiectului, fapt sanctionat cu nulitatea absolută a actului juridic. Imposibilitatea trebuie să fie absolută (obiectivă), adică să existe pentru oricine. Imposibilitatea rezultată din nepriceperea debitorului ori din cauze relative, este irelevantă. Dacă imposibilitatea este relativă si obiectul este imposibil doar pentru debitor, se considera ca obiectul actului juridic este posibil. Prin urmare, actul juridic ar fi valabil si daca debitorul nu-l executa in mod  culpabil, se va angaja răspunderea sa civilă.

Imposibilitatea poate să fie:

de ordin material - dacă obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit datorită unei stări de fapt.

de ordin juridic  - dacă se datorează unei împrejurări de drept. 

Imposibilitatea se apreciază în raport de momentul încheierii actului juridic. Dacă în momentul încheierii unui contract sinalagmatic obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci se va pune problema riscului contractului. Dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.

În cazul obligaţiei de a da un lucru cert (individual determinat), imposibilitatea obiectului poate proveni doar din pieirea lucrului respectiv (imposibilitate fizică) sau din scoaterea lui din circuitul civil (imposibilitate juridică). În cazul obligaţiei de a da lucruri de gen,  obiectul nu poate fi imposibil atât timp cât lucruri de genul respectiv există ori pot fi produse sau procurate (genera non pereunt).

5) Obiectul trebuie să fie licit şi moral

Conduita (acţiunea sau inacţiunea) părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă cu legea şi regulile de convieţuire socială (licit si moral). Aceasta cerinţa rezulta din prevederile art. 5 C. civ..

Cand obiectul actului juridic este ilicit, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv, după cum norma imperativă încălcată este de ordine publică ori privată.  Interdictia rebuie să rezulte din lege, dar poate rezulta şi numai din spiritul ordinii de

drept. Intinderea aplicării unei norme nu este dată numai de litera legii, ci şi de scopul urmărit de ea. În multe privinţe această condiţie se suprapune cu altele (obiectul să fie posibil, să fie în circuitul civil, să existe, cauza actului să fie licită, morală etc.). 

Actul juridic ce cuprinde un obiect imoral este sancţionabil cu nulitatea absoluta.

Este de menţionat că dacă obiectul actului juridic este imoral sau ilicit, atunci şi cauza actului va avea aceste trasaturi.  Totusi, viceversa nu este valabilă deoarece cauza poate fi ilicită sau imorală, dar obiectul actului juridic să fie unul licit şi moral.

6) În actele intuitu personae obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă

Cerinţa este necesară în cazul în care obiectul actului juridic constă într-un fapt ( o actiune de a da sau a face). Ea are la baza un vechi principiu de drept roman potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa. Prin urmare, o parte poate promite într-un act juridic numai propria sa faptă, nu si pe cea a alteia. O excepţie de la aceasta regula este cazul în care promisiunea se face în calitate de reprezentant al acelei persoane. Altfel spus, sub aspectul opozabilităţii, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică în privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă. In schimb, este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice un act juridic (convenţie de porte-fort) deoarece ar fi fapta proprie a celui ce şi-a asumat obligaţia, iar dacă terţul consimte ulterior, el însuşi încheie un contract, aderă la un contract sau îl ratifică, prin voinţa sa.

In actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae) precum: contractul de mandat, antrepriză,  angajare a unui avocat etc., obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui care se obligă, deoarece cocontractantul a încheiat actul juridic în considerarea însuşirilor acestuia. Actul promis se va încheia de către acel terţ care va deveni debitor prin propriul său consimţământ la încheierea actului.

7) Cel care se obligă să fie titularul dreptului

Această cerinţă este o aplicaţie a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la mai mult decât are (nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet). Indeplinirea acestei conditii este necesară în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi. Ex: vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut; cel ce subînchiriază un spaţiu locativ trebuie să fie cel puţin chiriaş al acelui spaţiu, dar poate fi şi uzufructuar sau chiar proprietar.

Cerinţa pune in discuţie valabilitatea sau nevalabilitatea vânzării (înstrăinării) lucrului altuia. Se pot deosebit următoarele situaţii:

a) lipsa calităţii de proprietar în momentul încheierii actului juridic nu atrage nevalabilitatea acestuia dacă înstrăinarea priveşte bunuri de gen sau viitoare. Aceasta deoarece, întrucât, în astfel de cazuri, dreptul de proprietate nu se transmite din momentul încheierii actului juridic;

b) dacă vânzarea priveşte un bun individual determinat, se pot face următoarele distincţii:

actul juridic este lovit de nulitate relativă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului atunci când părţile sau cel puţin cumpărătorul (dobânditorul) au fost de bună-credinţă, crezând că bunul aparţine vânzătorului;

actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită când ambele părţi au fost de rea-credinţă, ştiind că lucrul vândut (înstrăinat) este proprietatea altei persoane

actul juridic este valabil  în cazul înstrăinării unui bun mobil ce aparţine altuia, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a art. 1909 alin. (1) C. civ.

c) în cazul coproprietăţii sau indiviziunii, dacă unul dintre coproprietari (coindivizari) înstrăinează bunul în materialitatea sa, nu se aplică, de la început, regulile de la înstrăinarea bunului individual determinat al altuia. Soarta acestui act juridic va depinde de rezultatul partajului (care are caracter declarativ si produce efecte retroactiv). Astfel, actul juridic rămâne valabil şi dreptul dobânditorului se consolidează retroactiv dacă bunul este atribuit la partaj copărtaşului înstrăinător. Insa, actul juridic de vanzare se va desfiinţa retroactiv pentru lipsa calităţii de proprietar a înstrăinătorului dacă bunul vandut cade în lotul altui copărtaş.

8) Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege

Anumite acte juridice prevazute de lege se pot încheia valabil doar cu obţinerea unei autorizaţii administrative sau chiar judiciare. Sanctiunea civila a nerespectarii acestei conditii este nulitatea absoluta.

Alte cerinţe privitoare la obiectul actului juridic condiţionează valabilitatea numai a anumitor acte juridice civile. Astfel, obiectul unui contract de ipotecă poate fi doar un bun imobil; obiect al unui contract de împrumut de folosinţă poate fi  doar un bun neconsumptibil; obiect al unui contract de împrumut de consumaţie poate fi doar un bun fungibil şi consumptibil etc.

Definiţia legală a capacitatii civile de exercitiu este data in art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954. Conform acestui articol, capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei  de a indeplini acte juridice prin care işi exercita drepturile şi işi asuma obligaţii.

De asemenea, conform unei definitii elaborate de doctrina, capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şt exercita drepturi subiective civiie, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt existenţa capacităţii civile de folosinţă si a discernământului, adică existenţa puterii individului de a realiza care sunt consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă. Această premisă se apreciază în raport cu vârsta, dar şi cu starea sănătăţii mentale.

Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu se referă numai la încheierea actelor juridice civile. Totusi, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa discernământului. De exemplu, lipsa discernamantului la savarsirea unei fapte va antrena lipsa vinovăţiei.

Referitor la capacitatea civila de exerciţiu a persoanei fizice, pot exista urmatoarele situaţii:

lipsa capacităţii civile de exerciţiu ; capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;

capacitatea civilă de exerciţiu deplină.

Caracterele juridice ale capacitătii civile de exerciţiu depline şi restrânse a persoanei fizice sunt: legalitatea (1), generalitatea (2), inalienabilitatea (3), intangibilitatea (4), egalitatea (5).

(1) Legea reglementează toate aspectele ce privesc instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea capacităţii civile de exerciţiu. Deci, această capacitate tine exclusiv de domeniul legii, nu de cel al voinţei individuale. De aceea, unul din caracterele juridice ale capacitatii civile este legalitatea.

(2) Generalitatea este acel caracter care constă în faptul că prin capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice se exprimă aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile subiective civile şi de a executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor pe care legea le interzice. Gradui de generalitate al capacităţii de exerciţiu diferă după cum este vorba de capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă.

(3) Prin inalienabilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se desemnează caracterul, instituit expres prin art. 6 din Decretul nr. 31/1954. Conform acestui articol,  nimeni nu poate renunţa la capacitatea de exercitiu, nici măcar parţial.

(4) Prin intangibilitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice se înţelege acel caracter, consacrat expres de art. 6 alin. (1)din Decretul nr. 31/1954. Potivit articolului precitat, lipsirea totală sau parţială de capacitate de exerciţiu poate interveni numai în cazurile şi în condiţiile expres stabilite de lege.

(5) Egalitatea capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice este consacrată, împreună cu egalitatea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice, de art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, de art. 3 şi art. 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, precum şi de art. 14 din CEDO.

ipsa capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice este reglementata de art. 11 din Decretul nr. 31/1954, conform caruia sunt lipsiţi de aceasta capacitate:

minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani; persoanele puse sub interdicţie judecătorească.

De asemenea, codul civil reglementeaza faptul ca cele doua categorii de persoane fizice (minorii sub 14 ani si interzisii) nu pot contracta.

Lipsirea de capacitatea civilă de exerciţiu a minorilor ce nu au implinit 14 ani şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească are ca scop ocrotirea acestor persoane de consecintele ce ar putea rezulta din nepriceperea lor în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.

Reprezentarea legala

Reprezentanţii legali ai celor doua categorii de persoane (părinţi, tutore sau curator) vor incheia actele juridice pentru acestia. Aceasta deoarece persoanele lipsite de capacitatea civilă de exerciţiu nu pot participa personal la încheierea actelor juridice civile, ci numai prin reprezentare legală. Aceste persoane au capacitate de folosinţă, dar nu îşi pot exercita drepturile şi nu îşi pot asuma obligaţiile. De asemenea, când reprezentantul legal încheie pentru incapabil un act juridic de dispoziţie, este necesară si încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Totusi, cei lipsiti de capacitate civila de exercitiu pot incheia si fara reprezentare anumite acte in mod valabil. Astfel, lipsa capacităţii de exerciţiu are un caracter relativ. Scopul pentru care este instituita situaţia juridica a lipsei apacităţii de exerciţiu este ocrotirea minorilor si incapabililor. Prin urmare, nu ar avea sens ca situatia juridica in discutie să funcţioneze împotriva acestui scop sau finalitate, ci numai atât cât este necesar incat cele doua categorii de persoane sa fie ocrotite. Prin urmare, se poate recunoaşte celor lipsiţi de capacitate civilă de exerciţiu, uneori, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, dreptul de a efectua în mod valabil anumite acte juridice.

Aşadar, chiar pentru lipsa capacităţii de exerciţiu există un minim de conţinut, exprimat în două categorii de acte juridice patrimoniale, precum şi în anumite acte juridice nepatrimoniaie pe care un incapabil le poate încheia valabil.

Ţinând cont de împrejurarea potrivit căreia capacitatea civilă de folosinţă constituie premisa capacităţii civile de exerciţiu, precum şi de incapacitatea specială de folosinţă instituită prin art. 806 Cod civil, rezultă că, în materia testamentului (act juridic unilateral şi esenţialmente personal), limita nu este de 14 ani, ci de 16 ani.

Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate de către cel lipsit de capacitate civilă de exerciţiu, deci fără a interveni reprezentarea legala, sunt:

- actele juridice de conservare (somaţia, punerea sigiliilor, înscrierea unui privilegiu sau a une ipoteci în documentele de publicitate, întreruperea unei prescripţii). Posibilitatea celui lipsit de capacitate civilă de exerciţiu de a încheia personal şi singur acte juridice de conservare este justificata de faptu că printr-un asemenea act se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil, deci întotdeauna este vorba de un act profitabil titularului dreptului subiectiv respectiv;- actele juridice mărunte, care se încheie frecvent pentru nevoi obişnuite (cumpărarea de alimente, rechizite, încheierea de contracte de transport cu întreprinderile de transport în comun .etc.). Explicaţia încheierii valabile de către cel lipsit de capacitate civilă de exerciţiu a actelor juridice patrimoniale mărunte o găsim în caracterul curent al unor astfel de acte, in natura acestor acte juridice, în faptul că ele nu pot să aducă atingere intereselor autorului lor, deci nu în existenţa unui mandat tacit din partea reprezentantului legal.

De asemenea, legea prevede posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu de a face anumite acte iuridice nepatrimomale, precum: ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani în vederea adopţiei, ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea stabilirii domiciliului sau legal, a încredinţării ori, după caz, a reîncredinţării sale unuia dintre părinţi etc.

Incetarea situaţiei juridice a lipsei capacităţii civile de exerciţiu

Starea juridică a lipsei capacităţii civile de exerciţiu încetează:- pentru minor, la împlinirea vârstei de 14 ani (când minorul dobândeşte capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă) sau prin moarte;- pentru cei pusi sub interdicţie judecătorească, situatia juridica a lipsei capacitatii civile de exercitiu inceteaza prin ridicarea interdicţiei (când cel în cauză dobândeşte capacitatea civilă de exerciţiu deplină sau, dupa caz, capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă) sau prin moarte.

ondiţiile de valabilitate a actului juridic civil reprezintă elementele esenţiale fără de care un act juridic civil nu poate exista, precum şi cerinţele pe care fiecare dintre aceste elemente trebuie sa le îndeplineasca.

Elementele (condiţiile) actului juridic civil difera ca semnificatie de elementele raportului juridic civil (subiectele, conţinutul şi obiectul). De asemenea, nu trebuie confundate condiţiile de valabilitate a actului juridic civil şi acele modalităţi ale actului juridic denumite “condiţii” (evenimente viitoare şi incerte, de îndeplinirea cărora depinde existenţa unui act juridic civil). În sfârşit, “termenul de condiţii” mai este folosit in vorbirea curentă  şi cu sensul de clauze contractuale.

Actul juridic civil valabil incheiat, conform codului civil, presupune îndeplinirea a patru condiţii sau elemente de valabilitate:

1. capacitatea de a contracta ;2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

3. un obiect determinat;

4. o cauză licită.

Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie viciat.Obiectul actului juridic civil trebuie să existe, să fie licit şi moral, determinat sau determinabil, posibil şi să se afle în circuitul civil.Cauza actului juridic civil trebuie să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.

Clasificarea conditiilor de valabilitate a actului juridic civil

I. După aspectul la care se referă:

a. condiţii de fond (sau intrinseci), referitoare la conţinutul actului juridic: capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza;b. condiţii de formă (extrinseci), referitoare la modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă: forma cerută pentru validitatea actului juridic (forma ad validitatem), forma cerută pentru proba actului juridic (forma ad probationem) şi forma cerută pentru ca anumite acte juridice să fie opozabile terţelor persoane.

II. După criteriul obligativitatii sau neobligativitatii lor:

a. condiţii esenţiale, care trebuie în mod obligatoriu îndeplinite pentru valabilitatea actului juridiccapacitatea, consimţământul, obiectul, cauza, la care se adaugă forma, în cazul actelor juridice solemne. Lipsa unei conditii esentiale atrage nevalabilitatea actului juridic;b. condiţii neesenţiale (sau intamplatoare), stabilite prin voinţa părţilor, sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic. Lipsa conditiilor neesentiale nu afecteaza valabilitatea actului juridic.

III. După sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării condiţiilor:

a. condiţii de validitate, a căror neîndeplinire atrage nulitatea actului juridic;b. condiţii de eficacitate, a căror neîndeplinire are drept consecinţă lipsa anumitor efecte ale actului, fără a atrage însă nevalabilitatea acestuia.

IV. După vocaţia lor:a. condiţii generale, referitoare la toate actele juridice civile;b. condiţii speciale, referitoare doar la anumite categorii de acte juridice civile (ex.: respectarea unei anumite forme în cazul actelor juridice solemne; îndeplinirea unui termen, a unei condiţii sau a unei sarcini, în cazul actelor juridice afectate de modalităţi).

Cauza sau scopul actului juridic civil este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea unui asemenea act. Consimţământul şi cauza formează împreună voinţa juridică. Astfel, cauza reprezintă un element distinct faţă de consimţământ şi de obiectul actului juridic. Cauza actului juridic este un element independent şi faţă de izvorul raportului juridic civil concret, deoarece partea nu se poate confunda cu întregul.

Cauza ori scopul se poate identifica uşor, punând întrebarea „de ce" sau "pentru ce" s-a încheiat actul juridic civil?

Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte. De aici si concluzia că în materia contractului (rezultat al manifestării de voinţă a două sau mai multe părţi), obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie (motivul pentru care actul juridic civil s-a încheiat), fără a exista o cauză comună contractului. Altfel spus, în contractele sinalagmatice nu există o singură cauză, comună părţilor, ci cate o cauză a fiecăreia dintre obligaţiile reciproce ale părţilor.

Noţiunea de cauză a obligaţiei prezintă utilitate deosebită, ca instrument juridic prin intermediul căruia se poate desprinde semnificaţia socială a voinţei juridice a părţilor, spre a putea fi anulate

actele juridice care, prin scopul concret urmărit de părţi, ar fi contrare ordinii politice, sociale şi economice sau regulilor de convieţuire socială.

Reglementare cauzei în codul civil

Conform art. 948 pct. 4 Cod civil, cauza licită este o condiţie esenţială a convenţieiPotrivit art. 966 cod civil, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu are niciun efect.Art. 967 cod civil dispune că o convenţie este valabilă chiar dacă scopul sau cauza nu este expresă. Aceasta deoarece cauza se prezumă până la dovada contrarie.Art. 968 cod civil defineşte cauza ilicită ca fiind cea interzisă de legi şi contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.

Elementele cauzei

În structura cauzei actului juridic civil intră două elemente componente: scopul imediat (1) şi cel mediat (2).(1) Scopul imediat (causa proxima), numit şi scopul obligaţiei, este un element abstract (fiind rezultatul unui proces de generalizare) şi invariabil (întrucât este acelaşi, este comun), în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. Pentru mai multe detalii cititi: scopul imediat.

(2) Scopul mediat (causa remota) sau scopul actului juridic, constă în motivul principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei persoane. Pentru amănunte, accesaţi: scopul mediat

Conditiile cauzei

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:

să existe; să fie reală;

să fie licită şi morală.

Mai multe informaţii, găsiţi aici: conditiile cauzei

Proba cauzei

Art. 967 Cod civil prevede că o convenţie este valabilă şi când nu este expresă cauza. Cauza se prezumă până la dovada contrarie.

Prin această dispoziţie se instituie, de fapt, două prezumţii:

prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent că se menţionează ori nu acest element în instrumentam probationis;

prezumţia coexistenţă a cauzei; în consecinţă, cauza nu trebuie dovedită (existenţa ei fiind prezumată de lege).

Ambele prezumţii sunt relative, iuris tantum. Prin urmare, cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic, trebuie să şi dovedească aceasta pentru a răsturna prezumţia. Sau, altfel spus, sarcina probei îi incumbă celui care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei actului juridic. Deoarece este vorba de un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă. Dacă, însă, cauza obligaţiei este menţionată expres în înscrisul constatator al obligaţiei, partea care neagă existenţa ei nu poate face dovada decât tot printr-un înscris, sau printr-un început de dovadă scrisă completat cu martori sau prezumţii