temeiuri pentru cinstirea sfinţilor şi a icoanelor în biserica ortodoxă
TRANSCRIPT
1
TEMEIURI PENTRU CINSTIREA
SFINŢILOR ŞI A ICOANELOR
ÎN BISERICA ORTODOXĂ
Cuprins
Cuprins…………………………………….……………………..…..1
Introducere………………………………………………….…….......3
1. Cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă…………………….……...4
1. 1. Preacinstirea Maicii Domnului…………………………….……6
1. 2. Cinstirea sfinţilor…………………………………………..…...15
1. 3. Cinstirea sfintelor icoane……..…………………….………….21
Încheiere…………………………………………….……………….31
Mic dicţionar de cuvinte liturgice………………………….………..32
Bibliografie……………………………………………….…………37
Anexă 1….…………………………………………………………..40
Anexă 2….…………………………………………………………..47
Anexă 3….…………………………………………………………..51
2
Introducere
Termenul de „sfânt” (άγίος şi οσίος) înseamnă închinat lui Dumnezeu; care
îşi însuşeşte sau deprinde starea de sfinţire şi care atinge sfinţenia sau care este
sfinţit. De la natura nimeni şi nimic nu este sfânt. Numai Dumnezeu singur este
prin fire sfânt şi el împărtăşeşte din sfinţenia Sa şi celor credincioşi şi chiar
lucrurilor şi locurilor. Biserica este trupul şi fiecare creştin este articulat ca un
mădular solidar şi împreună-simţitor: de pătimeşte sau se bucură unul, pătimesc
sau se bucură toate. Rugăciunea circulă în acest organism, ca sângele ce întreţine
viaţa în corp, în comuniune cu Sfinţii. Dacă Sfinţii au refuzat cinstire de la oameni,
au făcut-o pentru smerenie şi pentru că erau luaţi drept zei: „Şi numeau pe Barnaba
Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Iar preotul lui
Zeus, care era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă
jertfă împreună cu mulţimile.”(Fapte14,12-13).
Cuvântul grecesc „είκων”, de la „είκω”( a asemăna) înseamnă la
origine asemănare (în limba latină, „imago”; în slavă, „ikona sau obraz”) şi poate
avea mai multe înţelesuri: imagine, chip, portret, reprezentare.
Cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă
3
Sfânta Biserică Ortodoxă, ne învaţă că este un lucru bun, mult
folositor sufletului nostru şi bineprimit de Dumnezeu, ca să ne aducem aminte de
mai-marii noştri, care ne-au grăit nouă cuvântul lui Dumnezeu şi privind cu luare
aminte cum şi-au încheiat viaţa, să le urmăm credinţa (Evrei 13, 7).
Între aceşti „mai-mari ai noştri”, care au sârguit şi au reuşit să ducă o
viaţă în curăţie şi sfinţenie, rămânând chip de trăire cu adevărat creştinească pentru
toţi închinătorii lui Hristos, se numără sfinţii Bisericii.
Între sfinţi, la locul cel dintâi, o preamărim pe Maica Domnului,
preacurata Fecioara Maria, cea mai presus decât toate puterile cereşti, „mai
cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii” şi care a
atins cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii între oameni.
Cinstirea pe care o datorăm ei se numeşte supravenerare, fiindcă ea a
întrecut pe toţi sfinţii în desăvârşire.
Sfântul Grigorie de Palama care arată că Sfânta Fecioară Maria este
hotarul dintre lumea zidită şi Fiinţa nezidită – Dumnezeu, învaţă că „Maica
Domnului nu este numai instrumentul, ci condiţiunea directă şi pozitivă a
întrupării, aspectul ei omenesc”.5
Biserica cinsteşte pe sfinţi printr-un cult închinat lor. Şi această
cinstire, adânc înrădăcinată în sufletele credincioşilor, îşi are temei în aceea că
Biserica de pe pământ este în legătură organică cu aceea din cer şi că în aceeaşi
iubire leagă pe cei de pe pământ cu cei din cer, în Hristos. Prin Acelaşi Hristos au
şi unii şi alţii, adică şi sfinţii din cer, dar şi cei de pe pământ, apropierea către Tatăl
în Duhul Sfânt (Efes. 2, 18). De aceea, credincioşii, deşi trăiesc pe pământ, sunt
împreună-locuitori cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19). Rugăciunile
noastre merg la sfinţi, iar sfinţii apar şi ne ajută, ca unii care cunosc şi aud, prin
dumnezeiască descoperire, trebuinţele celor care îi cheamă pe dânşii. Sfinţilor ne
rugăm, însă nu ca lui Dumnezeu, ci ca unor persoane bineplăcute lui Dumnezeu şi
care tocmai pentru acest motiv ne pot ajuta.
Bucuria pe care o încercăm pe urma măririi de care s-au învrednicit
aleşii lui Dumnezeu, o arătăm prin cinstirea lor cu toată vrednicia, prin pomenirea
5 Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului, „În slujba credinţei străbune şi a înţelegerii între
oameni”, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1987, p. 54
4
numelui lor cu laudă, prin urmarea faptelor lor, prin chemarea lor în ajutor şi prin
cinstirea în acelaşi timp, a icoanelor care îi înfăţişează şi a moaştelor lor.6
Preacinstirea Maicii Domnului
Biserica Ortodoxă acordă Sfintei Fecioare Maria în cadrul
cultului o cinstire deosebită care stă în strânsă legătură cu elementele ce alcătuiesc
învăţătura mariologică: theotokia, sau învăţătura despre Sfânta Fecioară ca
Născătoare de Dumnezeu; Purureafecioria Maicii Domnului (aiparthenia); lipsa de
păcate personale sau curăţia sufletească a Sfintei Fecioare şi rolul ei de
mijlocitoare pe lângă Fiul ei după trup. Toate acestea îndreptăţesc pe deplin ca
Biserica Ortodoxă să atribuie Sfintei Fecioare denumirile de „Preasfântă” şi
„Preacurată”, şi s-o cinstească în mod cu totul deosebit mai mult decât pe oricare
dintre făpturile Creatorului.
Încă din primele veacuri evlavia creştină a înconjurat persoana
Sfintei Fecioare cu o cinstire, care a întrecut cinstirea celorlalte persoane sfinte,
fiind mai presus decât cinstirea acordată îngerilor sau sfinţilor. Între sfinţii pe care
îi cinsteşte Biserica Ortodoxă, primul loc îl ocupă Sfânta Fecioară Maria, Maica
Domnului. Căci după cum Sf. Ioan Botezătorul a fost cel mai mare dintre prooroci,
ca Înaintemergator al lui Iisus Hristos (Matei 11, 9-11), tot aşa Preacurata şi Pururi
Fecioara Maria este mai presus decât toţi drepţii deoarece este cea mai apropiată de
Iisus Hristos,prin unitatea teandrică dintre Mamă şi Fiu, fiind astfel „mai cinstită
decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
Dar, în strânsă legătură cu cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare
şi în cadrul acestei cinstiri, se face evidentă şi calitatea ei de mijlocitoare a
credincioşilor pe lângă Iisus Hristos, Fiul ei cel după trup. Acţiunea ei de
mijlocitoare pe lângă Mântuitorul se face vădită încă din timpul activităţii
pământeşti a Domnului Iisus Hristos. Posibilitatea de mijlocire şi puterea
rugăciunii ei pe lângă Iisus Hristos, o dovedesc cele petrecute la nunta din Cana
Galileii (Ioan 2, 3-10). Cuvintele rostite aici: „Nu mai au vin” (Ioan 2, 3) constituie
rugămintea Maicii Domnului pe lângă Fiul ei care, ascultând şi împlinind ruga
maicii Sale, săvârşeşte prima minune. În cadrul cultului de cinstire deosebită a
6 „Carte de învăţătură de creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 128-129
5
sfintei Fecioare Biserica Ortodoxă se îndreaptă cu rugăciunile ei spre Maica
Domnului, împlinindu-se ceea ce a mărturisit şi ea la Bunavestire, că de acum o
vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48), fiind mijlocitoare a întrupării lui Iisus
Hristos prin care se va realiza mântuirea tuturor. Ca Maică a Domnului, Sfânta
Fecioară se află în cea mai mare apropiere de Fiul ei, iar prin întrupare, în deplină
solidaritate şi cu neamul omenesc, astfel că ea este în cea mai mare măsură
persoana ce face legătura între cer şi pământ, ce mijloceşte între om şi Dumnezeu,
purtând rugăciunile adresate ei de către credincioşi înaintea tronului ceresc, în
scopul izbăvirii de păcate şi al mântuirii. Dar această mijlocire a Maicii Domnului
nu este decât o „mijlocire prin rugăciune” pentru obţinerea harului mântuitor de la
Iisus Hristos, o mijlocire „de aceeaşi natură cu mijlocirea sfinţilor, numai de un
grad mult superior”(Prof. Dr. Isidor Todoran, Consideraţii mariologice, în rev.
„Mitropolia Ardealului”, an. 1958, nr. 3-4, p.221), aşa cum şi Sfânta Fecioară este
mai presus decât îngerii şi toţi sfinţii. În acest sens sunt şi rugăciunile Bisericii
care, îndreptându-se spre Maica Domnului o roagă: „Prea Sfântă Născătoare de
Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”, consfinţind în acest fel mijlocirea pe lângă Fiul ei
după trup spre mântuirea tuturor. În Mărturisirea Ortodoxă, mijlocirea Sfintei
Fecioare este pusă în legătură cu cinstirea ei deosebită, statornicind datoria
creştinilor de a i se închina cu toată evlavia şi a o ruga „să fie mijlocitoare, căci
mult poate rugăciunea Maicii la Fiul ei binevoitor” (Mărturisirea Ortodoxă, 1, 42).
Cinstirea deosebită a Sfintei Fecioare Maria şi calitatea ei de
mijlocitoare îşi au izvorul de început în însăşi alegerea ei de către Dumnezeu de a
fi Maică după trup a Mântuitorului Iisus Hristos. Această alegere marchează de
altfel clipa în care, pentru omenire, începe o nouă epocă, Sfânta Fecioară Maria
fiind piatra de hotar cu care începe epoca de realizare din istoria mântuirii a
întregului neam omenesc, concretizată în întruparea Fiului lui Dumnezeu din
Preacurata Fecioară care apoi, prin naşterea lui Iisus Hristos devine nu numai
Maică a lui Dumnezeu, ci şi Maică a tuturor creştinilor.
Temeiurile revelaţionale pentru deosebita cinstire a Sfintei
Fecioare, aleasă pentru a fi Mireasă a Sfântului Duh şi Maică a Domnului, le vom
găsi exprimate mai întâi în mărturia îngerului Gavriil, care o asigură că s-a
învrednicit de alegerea divină pentru că „a aflat har de la Dumnezeu” (Luca 1,
30). Şi tot îngerul o cinsteşte după cuviinţă, adresându-i urarea: „Bucură-te cea
plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 28).
O cinsteşte în mod deosebit şi Elisabeta atunci când mărturiseşte că este „Maica
Domnului” şi o fericeşte în urarea: „Binecuvântată eşti tu între femei” (Luca 1, 42-
43).
6
Însuşi Mântuitorul, care se va naşte după trup din ea, îi acordă
cinstea cuvenită unei Maici, atunci când o ascultă şi i se supune la Nazaret în
vremea copilăriei (Luca 2, 51); îi ascultă şi împlineşte rugămintea la nunta din
Cana Galileii (Ioan 2, 3-10); iar când se afla pe cruce, se îngrijeşte de soarta ei,
încredinţând-o ucenicului pe care-l iubea (Ioan 19, 26-27).
Sfânta Fecioară este cinstită de mulţimile care, ascultând
cuvintele Mântuitorului şi cunoscând darurile şi binefacerile aduse de El în lume, o
fericesc pe Maica care L-a născut. Căci o femeie din mulţime se adresează
Mântuitorului cu urarea: „Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânii la care ai
supt” (Luca 11, 27). Însăşi Sfânta Fecioară, pe deplin conştientă de mărirea de care
s-a învrednicit de la Dumnezeu, mărturiseşte că „de-acum mă vor ferici neamurile,
căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1, 48-49).
Toate acestea depun mărturie pentru împlinirea celor prezise de psalmist despre
„împărăteasa ce stă de-a dreapta lui Hristos”, mărturisind cu veacuri înainte că
numele ei va fi pomenit în tot neamul, iar „popoarele o vor lăuda în veac şi în
veacul veacului” (Ps. 44, 11, 20-21). De altfel însăşi numele Sfintei Fecioare Maria
(Miriam sau Mariam) înseamnă: doamnă, stăpână, distinsă sau graţioasă.
Respectând întru totul învăţătura bazată pe mărturiile
revelaţionale, Biserica Ortodoxă a acordat Sfintei Fecioare o cinstire deosebită,
redată prin termenul de „hiperdulie = preacinstire”, aşa cum a fost statornicit prin
Sinodul VII ecumenic (Niceea 787), redată în cuvintele: „Noi păzim cuvintele
Domnului, cuvintele apostolice şi prooroceşti, prin care ne-am învăţat a cinsti şi a
mări mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu şi sfintele puteri
îngereşti, pe apostoli, prooroci, şi martirii cei măriţi, pe sfinţii şi purtătorii de
Dumnezeu purtători Părinţi şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi, şi a cere mijlocirea lor,
pentru că ei pot să ne facă pe noi plăcuţi împăratului tuturor, lui Dumnezeu” (Al.
Comoroşan, Dogmatica ortodoxă, II, 695).
După învăţătura ortodoxă, Biserica cinsteşte în primul rând pe
Dumnezeu, cinstire exprimată prin termenul de adorare (latria), fiindcă este
Creatorul şi Proniatorul tuturor; apoi pe Sfânta Fecioară Maria, cinstire redată prin
termenul de preacinstire (hiperdulia); şi apoi pe îngeri şi pe sfinţi, consfinţită în
termenul de cinstire (dulia). Deci cinstirea Sfintei Fecioare în ierarhizarea cultică
se află pe o treaptă intermediară, fiind inferioară cinstirii de adorare cuvenită
exclusiv lui Dumnezeu, dar superioară cinstirii îngerilor şi sfinţilor.
Preacinstirea Sfintei Fecioare, prin deosebita evlavie creştină s-a
exprimat prin formule cât mai variate. După mărturiile Sfintei Tradiţii această
preacinstire începe să se manifeste în cadrul cultului încă din cele mai vechi
7
timpuri cu reprezentarea iconografică a chipului ei, continuând cu locaşurile de
cult care îi poartă hramul şi cu sărbătorile închinate Născătoarei de Dumnezeu
(Naşterea Preacuratei Fecioare Maria – 8 septembrie; Intrarea în biserică – 21
noiembrie; Bunavestire – 25 martie; Adormirea Maicii Domnului – 15 august;
Soborul Maicii Domnului – 26 decembrie; ş. a.) în care i se aduce laudă prin imne
speciale, predici, cuvântări şi panegirice, încă din primele veacuri. Cuvintele de
preacinstire a Maicii Domnului nu lipsesc din nici una din cel şapte Laude
bisericeşti. Cu o bogăţie de cuvinte şi expresii, preacinstirea Sfintei Fecioare îşi
găseşte exprimarea în acele slujbe speciale, acatiste şi paraclise în care pietatea
credincioşilor îmbracă cel mai înalt grad de manifestare şi expresivitate, dând glas
tuturor învăţăturilor care alcătuiesc mariologia ortodoxă. Imnografia mariologică
exprimă cu multă gingăşie şi pietate lauda adusă Sfintei Fecioare rezultată din
calităţile ei de Maică după trup a lui Iisus Hristos sau Născătoare de Dumnezeu,
de Pururea Fecioară, lauda lucrării ei de a fi rugătoare şi mijlocitoare înaintea lui
Dumnezeu pentru toţi cei credincioşi, lauda pentru curăţia ei trupească şi
sufletească, pentru sfinţenia vieţii ei. Imnele liturgice închinate preacinstirii Sfintei
Fecioare împodobesc cultul ei cu cele mai frumoase epitete, cum sunt
Purureafericită, Preanevinovată, Biserică sfinţită şi Rai cuvântător, Lauda fecioriei,
Uşă cerească, Cer nou, Locaş împărătesc, mai cinstită decât serafimii şi mai mărită
decât serafimii.
De multe ori imnografii mariologiei, pentru alcătuirea cântărilor
lor, apelează la unele profeţii şi simboluri din Vechiul Testament care îşi ajung
împlinirea odată cu naşterea după trup a Mântuitorului din Sfânta Fecioară. În acest
sens Sfânta Fecioară a fost preînchipuită prin rugul care ardea fără mistuire (Exod.
3, 2), trecerea minunată a lui Israel prin Marea Roşie (Ex. 14, 29), scara lui Iacob
(Gen. 28, 2), corabia lui Noe (Gen. 7, 23), toiagul lui Aaron care a odrăslit (Num.
17, 8), piatra netăiată de mână (Dan. 2, 34), poarta cea închisă (Ezechil 44, 1-2),
vasul de aur cu mană (Ex. 16, 33). ş. a.
Biserica Ortodoxă aduce Sfintei Fecioare un cult de preacinstire
nu numai pentru calităţile ei deosebite de Născătoare de Dumnezeu şi Pururea
fecioară, ci pentru că şi acum, aflându-se în stare preamărită în ceruri, de-a dreapta
Mântuitorului, este Maica tuturor dreptcredincioşilor creştini pentru care se roagă
şi mijloceşte, fiind în acelaşi timp deci rugătoare şi mijlocitoare.7
Preacinstirea Maicii Domnului are mai multe temeiuri:
7 Pr. Prof. Mircea Chialda, „Preacurata Fecioara Maria, Maica Domnului”, în Revista Studii
Teologice, Seria II-a, Anul XXXIII, Nr. 5-6, Mai-Iunie, Bucureşti, 1981, p. 333-336
8
1. Însuşi Dumnezeu a învrednicit-o pe ea de cinstea cea mai mare, de a fi
Maică Fiului Său şi a naşte pe Mesia; şi a vestit lucrul acesta prin proorocii Săi
(Facere 3, 15; Isaia 7, 14; 31, 4; Iezechiel 44, 1-3).
2. Însuşi Arhanghelul Gavriil, când a fost trimis de la Dumnezeu să-i
binevestească că va naşte pe Mesia, Mântuitorul lumii, i s-a închinat ei şi a numit-o
pe ea „plină de har şi binecuvântată între femei” (Luca 1, 26-29).
3. Sfânta Elisabeta, maica Sfântului Ioan Botezătorul, a cinstit-o pe ea şi a
numit-o: „Maică a Domnului şi binecuvântată între femei” (Luca 1, 40-43).
4. Însuşi Fiul ei, Hristos Dumnezeul nostru, a cinstit-o pe ea din copilărie şi i
S-a supus ei (Luca 2, 51).
5. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, chiar atunci când era în chinuri, răstignit
pe Cruce, a avut mare grijă de ea şi a dat-o pe ea în seama celui mai iubit ucenic al
Său, spre a-i purta de grijă la cele de trebuinţă (Ioan 19, 26-27).
6. Oamenii din mulţime au cinstit-o şi au fericit-o pe ea, iar Fiul ei a întărit
această cinstire, zicând „aşa este” (Luca 11, 27-28).
7. Ea însăşi prin Duhul Sfânt a mărturisit că i-a făcut ei „mărire Cel
Puternic” şi că de acum „o vor ferici toate neamurile” (Luca 1, 48-49).
8. Ea a fost cinstită şi ascultată de Fiul ei, ca mamă a Lui; căci Iisus
Mântuitorul, plinind porunca care zice: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”
(Deuteronom 5, 16), a cinstit pe mama Sa şi a purtat de grijă de ea în toată vremea
vieţii Sale, până şi la moartea Sa de pe Cruce (Ioan 19, 26-27).
9. Ea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, după mărturia Sfântului Duh care zice:
„De faţă a stătut împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină aurită şi prea
înfrumuseţată” (Psalm 44, 11-14).
10. Ea a fost preacinstită de Dumnezeu decât toată făptura, deoarece a născut
pe Ziditorul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, Care ne-a răscumpărat pe noi din
moarte (Romani 5, 17-19; 3, 23-24).
11. Ea, zămislind de la Duhul Sfânt şi fiind umbrită de puterea Celui
Preaînalt, a fost curăţită cu totul de păcate, mai mult decât oricare alt sfânt ce stă
înaintea lui Dumnezeu, deoarece nu a avut numai un dar de la Dumnezeu, ci a fost
„plina de har” (Luca 1, 29-35).
12. Ea a născut şi alăptat pe Sfântul Sfinţilor, pe Iisus Hristos, Dumnezeul şi
Mântuitorul nostru (Daniel 9, 24; I Regi 2, 2).
9
13. Biserica lui Hristos o cinsteşte şi-i cântă ei: „Ceea ce eşti mai cinstită
decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii…”
Maica Domnului este un al doilea cer sau o a doua lume, cum
zice Sfântul Ioan Damaschin.
Acestea sunt câteva mărturii despre preavenerarea Fecioarei
Maria ce se găsesc în vasta operă a Părintelui Cleopa.8
Cinstirea sfinţilor
Termenul de „sfânt” (άγίος şi οσίος) înseamnă închinat lui
Dumnezeu; care îşi însuşeşte sau deprinde starea de sfinţire şi care atinge sfinţenia
sau care este sfinţit. De la natura nimeni şi nimic nu este sfânt. Numai Dumnezeu
singur este prin fire sfânt şi el împărtăşeşte din sfinţenia Sa şi celor credincioşi şi
chiar lucrurilor şi locurilor.9
Aghiografii Vechiului Testament folosesc termenul de „sfânt” şi
de „sfinţenie” într-o strânsă legătură cu ideea de Dumnezeu (Ieşire 29, 43-44;
Iezechiel 28, 25), care binecuvintează pe cei care i se supun, cu promisiune fericirii
pământeşti întrucât n-au primit harul Sfântului Duh, necesar pentru dobândirea
împărăţiei veşnice. Cei ce au dovedit supunere adevărată faţă de Iahve s-au
învrednicit de daruri speciale şi în acest sens amintim pe profetul Ahia din Şilo,
care a cunoscut cu ajutorul lui Dumnezeu că soţia regelui Ieroboam a venit la el
(III Regi 14, 5-6), sau pe profetul Ilie Tezviteanul, care în Sarepta Sidonului a
salvat de la moarte o femeie văduvă şi i-a înviat fiul (II Regi 17). De asemenea
ucenicul Sfântului Ilie, proorocul Elisei a avut darul facerii minunilor consemnate
la (IV Regi 4-6), relatări care sunt un argument indiscutabil al cinstirii sfinţilor
pentru puterea lor minunată şi pentru dragostea lor nemăsurată faţă de oameni.10
Biserica este trupul şi fiecare creştin este articulat ca un mădular
solidar şi împreună-simţitor: de pătimeşte sau se bucură unul, pătimesc sau se
bucură toate. Rugăciunea circulă în acest organism, ca sângele ce întreţine viaţa în
8 Ieromonah Petru Bălan, „Credinţa ortodoxă în opera Părintelui Cleopa Ilie”, Editura Trinitas,
Iaşi, 2005, p. 87-89 9 Preot Dr. Ioan Mircea, „Dicţionar al Noului Testament (A-Z)”, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 473 10
Diac. asist. Emilian Corniţescu, „Cinstirea sfinţilor după Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie”, în Revista Glasul Bisericii, Anul XXXIX, Nr. 3-5, Martie-Mai, 1980, p. 381
10
corp, în comuniune cu Sfinţii. Dacă Sfinţii au refuzat cinstire de la oameni, au
făcut-o pentru smerenie şi pentru că erau luaţi drept zei: „Şi numeau pe Barnaba
Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Iar preotul lui
Zeus, care era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă
jertfă împreună cu mulţimile.”(Fapte14,12-13).11
În concepţia Părintelui Cleopa12
, treizeci sunt motivele cinstirii
sfinţilor, motive care sunt expuse foarte detaliat:13
1. Cel ce primeşte pe sfinţi, primeşte pe Hristos pe Hristos şi pe Cel ce L-a
trimis pe El (Matei 10, 40-41).
2. Sfinţii sunt „prieteni” ai lui Dumnezeu (Ioan 15, 14).
3. Sfinţii sunt „casnici” ai lui Dumnezeu (Efes. 2, 19).
4. Sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu după moarte cu slavă în ceruri
(Ierusalimul ceresc) (Luca 20, 36).
5. Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2; Matei 19, 28)
6. Sfinţii încă din viaţa de aici sunt înzestraţi de Dumnezeu de Dumnezeu cu
diferite daruri şi sunt puternici înaintea lui Dumnezeu (Fac. 20, 7; Iov 42, 8; Iacov
6, 16).
7. Sfinţii au putere de la Dumnezeu de a pedepsi pe cei răi (Fapte 5, 1-12).
8. Sfinţii au putere de la Dumnezeu de a vindeca bolnavii (Fapte 9, 32-42).
9. Sfinţii au putere de la Dumnezeu de a învia morţii (Fapte 20, 9-12).
10. Dumnezeu spune toate sfinţilor Săi (Ioan 15, 15).
11. Sfinţii după moarte sunt membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 22,
32; Marcu 12, 26-27; Luca 20, 37-38; Efes. 1, 23; 4, 4; 5, 30).
12. Sfinţii se îngrijesc şi se roagă pentru oameni (Ieş. 32, 31-32; Apoc. 5, 8;
8, 3-4; Zah. 1, 12, 17; Filip. 1, 4).
11
Pr. Octavian Popescu, „Cultul sfinţilor”, în Revista Glasul Bisericii, Anul XXXVII, Nr. 5-6,
Mai-Iunie, 1978, p. 525 12
Este vorba despre Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie (1912-1998), de la Mănăstirea Sihăstria –
Neamţ 13
Ieromonah Petru Bălan, „Credinţa ortodoxă în opera Părintelui Cleopa Ilie”, Editura
Trinitas, Iaşi, 2005, p. 102
11
13. Sfinţii şi îngerii ajută credincioşilor (Tob. 5, 4).
14. Sfinţii fac minuni mari (Ieş. 7, 10-12; Evrei 11, 29-35; Luca 9, 1-6).
15. Sfinţii şi îngerii Domnului duc rugăciunile şi faptele noastre cele bune
înaintea lui Dumnezeu (Tob. 12, 12-13; Apoc. 4, 10-11; 5, 8, 14).
16. Sfinţii compătimesc cu credincioşii în vreme de necazuri şi încercări (I
Cor. 12, 25-26).
17. Sfinţii se roagă pentru noi (Filip. 1, 3-4; I Tes. 1, 2-3; II Tes. 1, 11; Efes.
1, 16-18; 3, 14-21; II Cor. 13, 9; II Tim. 1, 3) ş. a.
18. Sfinţii în cer duc viaţă conştientă, că Dumnezeu este Dumnezeul celor vii
şi al celor morţi (Marcu 12, 27).
19. Sfinţii în cer au posibilitatea de a mijloci la Dumnezeu pentru oameni şi
de a contribui la mântuirea noastră (Apoc. 5, 8; Iacov 5, 16).
20. Avem datoria să îi rugăm pe sfinţi să ne ajute, căci şi bogatul nemilostiv
l-a rugat pe Avraam, deşi n-a putut să fie miluit în viaţa de dincolo (Luca 16, 19-
30).
21. Avem datoria de a-i cinsti (Fapte 16, 29)
22. Avem datoria de a-i ferici pe sfinţi (Iacov 5, 11)
23. Avem datoria de a-i iubi şi de a-i respecta (Fac. 20, 7)
24. Avem datoria să-i chemăm în rugăciune (Fac. 20, 7; Iov 42, 10; Efes. 6,
18).
25. Avem datoria să venerăm pe sfinţi (II Regi 14, 4; III Regi 1, 23; IV Regi
2, 15).
26. Avem datoria să le urmăm credinţa (Evrei 13, 3, 7; 12, 1-2; Rom. 4, 12;
Filip. 3, 17 ş. a.)
27. La fel trebuie să cinstim şi pe sfinţii îngeri şi să ne rugăm către ei, căci ei
sunt slugile lui Dumnezeu trimise spre a ne mijloci nouă mântuirea sufletului (Ps.
90, 11; 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7, 14).
28. Sfinţii îngeri trebuie cinstiţi deoarece ei vin în ajutorul nostru (Iosua 5,
13-15; Jud. 13, 10).
12
29. Îngerii lui Dumnezeu sunt puternici (Ps. 102, 20; II Petru 2, 11; Iuda 5,
9).
30. Sfinţii îngeri cercetează şi ajută celor aflaţi în necazuri (Fac. 16, 7 ş. a.). 14
În concepţia ortodoxă cinstirea sfinţilor înseamnă, pe de o parte,
un omagiu pe care credincioşii îl aduc lui Dumnezeu prin sfinţi, iar, pe de altă
parte, nevoia de a primi ajutor pentru mântuire, pe care unii creştini nu o pot obţine
din cauza slăbiciunilor lor fireşti, ci numai prin mijlocirea sfinţilor cei ce sunt
părtaşi la slava cerească a lui Dumnezeu. Adevăratul creştin este conştient că prin
cinstirea sfinţilor se întăreşte trupeşte şi sufleteşte şi că nimeni dintre oameni nu
poate fi fără de păcat în afară de Dumnezeu. Deci, el nu renunţă la rugăciunile de
invocare a sfinţilor socotind că este perfect şi egal cu cei prin care Dumnezeu, aşa
cum exclamă psalmistul se face minunat. Pentru a nu fi ispitit de acest gând
impropriu Bisericii Ortodoxe, el îşi aminteşte de cuvintele sfântului Apostol Pavel,
care ruga pe credincioşii săi să se roage pentru el şi, pentru cei ce-l însoţeau în
activitatea sa misionară: „Fraţilor rugaţi-vă pentru noi”(I Tesaloniceni 5, 25).
Încă de la întemeierea Bisericii, creştinii au înţeles că sfinţii pot
fi cinstiţi nu numai prin acte cultice, ci şi prin purtarea numelor lor, fie că erau din
Sfânta Scriptură sau ale altor oameni luminaţi şi aleşi ai lui Dumnezeu.
Aşadar cinstirea sfinţilor trebuie socotită ca un cult de venerare,
care nu micşorează cultul lui Dumnezeu şi nici nu înlocuieşte mijlocirea
Mântuitorului Hristos pentru mântuirea noastră.15
14
Arhimandrit Ilie Cleopa, „Călăuză în credinţa ortodoxă”, Editura Episcopiei Romanului, p.
463-465 15
Diac. asist. Corniţescu Emilian, „Cinstirea sfinţilor după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie”,
în Revista Glasul Bisericii, Anul XXXIX, Nr. 3-5, Martie-Mai, Bucureşti, 1980, p. 388
13
Cinstirea sfintelor icoane
Cuvântul grecesc „είκων”, de la „είκω”( a asemăna)
înseamnă la origine asemănare (în limba latină, „imago”; în slavă, „ikona sau
obraz”) şi poate avea mai multe înţelesuri: imagine, chip, portret, reprezentare.12
Sfintele icoane sunt chipuri ale lui Dumnezeu, atât cât noi
oamenii am putut să ştim şi să pricepem (Is. 6, 1-5; Daniel 7, 9; Ioan 14, 8-10),
ale îngerilor (Ex. 26, 1, 31; III Regi 6, 23), ale lui Iisus, ale Maicii Domnului,
ale Sfinţilor Apostoli şi ale tuturor sfinţilor ca cei ce au trăit pe pământ şi sunt
prietenii lui Dumnezeu (Fac. 15, 6; Efes. 2, 19; Ev. 12 22; Apoc. 5, 8-14). Se
opreşte închinarea la chipuri ale făpturilor din apă, de pe pământ şi al celor ce
zboară în aer, pe care păgânii le socoteau dumnezei, (Ex. 20, 2-5; Deut. 5, 6-9;
Rom. 1, 23), dar nu şi chipurile care se fac în cinstea lui Dumnezeu-Tatăl, Cel
ce s-a făcut cunoscut lumii de Fiul Său (Ioan 12, 45; 19, 9), pe care l-au văzut
proorocii şi sfinţii (Fac. 18, 1-2; 32-30; Ex. 33, 11; Ist. 6, 1-5; Daniel 7-9; III
Regi 22, 19; Amos 9, 1). Pe Sf. Duh (Fac. 1, 2; Matei 13, 16; Luca 3, 21-22; F.
Ap. 2, 1-3), şi după descrierea lor se pictează ca semne ale evlaviei sfinte şi
bineplăcute ale Sfintei Treimi (Matei 28, 20-22). Maica Domnului se cinsteşte
prin supra-veneraţie (iperdulia) ca ceea ce este cea mai sfântă dintre femei
(Luca 43, 49) iar pe toţi ceilalţi sfinţi se cinstesc ca prieteni ai lui Dumnezeu şi
membri desăvârşiţi ai bisericii triumfătoare (Apoc. 22, 11-14).
Sfinţii Părinţi au avut grija să înlăture orice icoană care ar
reprezenta vreun chip necuviincios, sau simbol nepriceput uşor, ca să nu se dea
prilej celor neştiutori sau necredincioşi să defaime cele sfinte, zicând că sunt
himere mitologice, etc. „Pe unele icoane sfinte se pictează mielul cel arătat de
Sfântul Ioan Botezătorul, despre care el a vorbit ca despre mielul darului
simbolic arătat nouă prin legea veche, (Ex. 12, 3; Is. 53, 7; F. Ap. 8, 32) în
locul adevăratului miel Hristos, Dumnezeul nostru, (Ioan 1, 29-36). Deci noi
primim cu respect figurile proorocilor vechi ca pe nişte simboluri şi prototipuri
ale adevăratului mai înainte predanisite bisericii, iar noi cinstim cu mai mult
harul adică pe Iisus cel întrupat real, care a fost împlinirea simbolurilor legilor
vechi. Deci numai ceea ce a fost real trebuie să se reprezinte prin picturi în faţa
oamenilor”.
„Hotărâm ca de acum înainte, să se picteze pe icoane numai
chipul cel real după înfăţişarea omenească a lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel
ce a ridicat păcatele lumii, oprindu-se de a se mai zugrăvi în chipul mielului.
Prin aceasta noi vom pricepe mai bine smerenia lui Dumnezeu Cuvântul (Ioan
12
Arhim. Lect. Univ. Dr. Miron Vasile, „Noţiunea de icoană”, în Revista Actualitatea
Ortodoxă, publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a Eparhiei Dobrogei, Anul IV, nr. 32,
august, 2004, p. 6
14
1, 1-4) şi ne vom aduce aminte de petrecerea lui în trup, de patimile şi moartea
Sa mântuitoare şi desăvârşirea mântuirii lumii prin această întrupare şi
moarte”. – VI ec. 82.13
Cu toată această profundă credinţă în dogme despre cinstirea
şi închinarea sfinţilor şi a icoanelor lor în Biserica ortodoxă, încă din o profundă
vechime s-au găsit oameni destul de reci în credinţă şi care nu se îngrijeau pe
atâta pe relaţiile între lumea spirituală cu cea corporală, pe cât de îmbunătăţirea
cât mai mult posibil materiale a omului din lumea aceasta, şi tinzând a realiza
din învăţăturile Evangheliei şi ale Apostolilor mai mult partea morală şi
privitoare la relaţiile omeneşti din această lume, ceea ce face şi şcoala
materialistă de astăzi. Această tendinţă cu timpul s-a dezvoltat tot mai mult în
Imperiul Ortodox de Răsărit, şi în veacul al VII-lea şi al VIII-lea a format un
puternic partid nu atât de religios, pe cât de politic, numit al iconomahilor, sau
al luptătorilor de icoane. În fruntea acestui partid au fost câţiva împăraţi, care au
expoatat în profitul lor politic această tendinţă antiortodoxă de a desfiinţa din
creştinătate cinstirea sfintelor icoane, pe care ei în derâdere le numeau idoli, iar
pe cinstitorii lor – idolatri, şi afirmau împreună cu iudeii, că închinarea
icoanelor ar fi oprită de Dumnezeu prin porunca a II-a care zice: „Să nu-ţi ţie
idol şi orice fel de asemănare din câte sunt în cer sus, şi câte sunt sub ape sub
pământ, să nu te închini lor, nici să slujeşti” (Ieş. 10, 4).
Această tendinţă antiortodoxă, protejatată activ de împăraţii
iconomahi, s-au prefăcut într-o persecuţie pe faţă asupra cinstirii icoaneleor şi a
cinstitorilor lor. Icoanele au fost scoase de prin Biserici şi de prin case de
oamenii stăpânirii şi de mulţimea asmuţită de ei, batjocorite, jefuite de podoabe
şi arse. Cinstitorii icoanelor care s-au împotrivit cu bărbăţie iconomahilor, au
fost bătuţi, aruncaţi în temniţe, alţii omorâţi ca în timpul prigoanelor de sub
împăraţii păgâni, Episcopii Ortodocşi au fost izgoniţi şi înlocuiţi cu alţi eretici,
care au adunat şi un sobor de 388 de Pseudo-Episcopi de aceştia, şi care au
osândit cinstirea icoanelor şi au anatematizat pe cinstitorii lor. Pacea nu s-a
putut însă restabili, până ce în fine n-a triumfat ortodoxia. După moartea
împăraţilor iconomahi, în anul 787 după Hristos s-a adunat al VII-lea Sinod
Ecumenic, care a restabilit dogma ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane.
Iată, hotărârea Sinodului Ecumenic al VII-lea, despre dogma
cinstirii şi închinării sfintelor icoane: „Păstram fără novisme (inovaţii) toate
tradiţiile bisericeşti cele aşezate pentru noi prin scrisoare sau fără scrisoare,
dintre care una este şi închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce concordă
cu povestirea propovăduirii Evanghelice, şi care ne serveşte spre încredinţarea
adevăratei, iar nu închipuitei întrupări a Dumnezeu Cuvântului, şi spre un
asemenea folos. Căci cele ce una pe alta se arată, fără îndoială una pe alta se
explică. Aceasta fiind aşa, mergând oarecum pe o cale împărătească, urmând
învăţăturii celei grăite de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţilor noştri şi tradiţiei
13
Ieromonah Nicodim Sachelarie, „Pravila Bisericească”, ediţia a III-a, Editată de Parohia
Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999, p. 227-228
15
Bisericii universale (căci ştim că aceasta este a Sfântului Duh, care vieţuieşte
încă), cu toată asigurarea şi cu sârguincioasă observare hotărâm: Asemenea
închipuirii cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, a se pune în sfintele lui
Dumnezeu Biserici, pe sfinţitele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în
case şi la drumuri, cinstitele şi sfintele icoane, scrise cu culori şi făcute din
pietre mărunte (mozaic) şi din alt material capabil de acesta, precum icoanele
Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ale neprihănitei Stăpânei
noastre Sfintei Născătoare de Dumnezeu, asemenea şi ale sfinţilor îngeri şi ale
bărbaţilor celor cuvioşi. Căci cu cât mai adeseori se văd închipuirile pe icoane,
cu atât cei ce le privesc sunt mişcaţi a aminti şi a iubi pe prototipurile lor şi de
a-i cinsti prin sărutare şi prin respectuoasă închinare, care după noi nu este
adevărata închinare dumnezeiască, care se cuvine numai fiinţei Dumnezeieşti,
ci cu o cinstire de felul acela, care se dă închipuirii cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci şi Sfintei Evanghelii şi celorlalte obiecte sfinte, prin tămâierea
şi punerea de lumânări, care obicei cucernic îl aveau şi cei vechi. Căci cinstea
ce se dă chipului trece la prototip şi cel ce se închină icoanei, se închină fiinţei
închipuite pe ea. Căci aşa se întăreşte învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri,
adică tradiţia Bisericii catolice, care a primit Evanghelia de la o margine a
pământului la alta” (Vezi Pidalion, în prolegomena Sinodului al VII-lea f. 210-
212).
Sinodul al VII-lea, compus din 367 Episcopi, şi asistat de
136 arhimandriţi şi monahi din cele mai renumite mânăstiri, nu numai a
pronunţat hotărârea mai sus citită, dar şi cu fapta a arătat lumii cinstirea şi
închinarea ce trebuie să dea adevăraţii creştini sfintelor icoane. Ele au fost aduse
în Sinod, în şedinţă publică, şi toţi cei prezenţi le-au sărutat; apoi au dat
mulţumire lui Dumnezeu pentru triumful Ortodoxiei asupra ereticilor, au
exprimat ascultarea lor de Biserică, şi au rostit mărturisirea credinţei; au
proclamat anatema ereticilor, mulţumire persoanelor împărăteşti, - protectorii
Bisericii, iar răposaţilor apărători ai Ortodoxiei – veşnica pomenire!
Acest Sinod a liniştit pe un timp Ortodoxia orientală de
discordia produsă în ea prin dezordinile iconomahilor, sau iconoclaştilor. Însă
după trecere a câteva zeci de ani, iarăşi se ivi un împărat iconomah, anume
Teofil, care din nou a început să producă tulburările iconomahismului în
Biserica Ortodoxă. Dar moartea lui a pus capăt pentru totdeauna acestei
încercări; căci soţia sa, împărăteasa Teodora, ca regentă, a convocat la 18
Februarie, anul 842 un Sinod, pentru afirmarea din nou şi restabilirea dogmei
pentru cinstirea şi închinarea sfintelor icoane. Restabilirea aceasta s-a săvârşit
printr-un solemn bisericesc, cu procesiune pe uliţele Constantinopolului. Tot
atunci s-a stabilit a se săvârşi în fiecare an rânduiala ortodoxiei, în Duminica I-a
a Postului Mare, care se numeşte de atunci în termeni bisericeşti „Duminica
Ortodoxiei”, când să se rostească anatema ereticilor, tulburătorilor Bisericii şi
veşnica pomenire apărătorilor ortodoxiei.14
14
Melchisedec Ştefănescu, Episcopul Romanului, „Cinstirea sfintelor icoane în Biserica
Ortodoxă”, Editura Agapis, Bucureşti, 2002, p. 10-16
16
Învăţătura Bisericii dreptmăritoare a lui Hristos a avut de la
începutul ei şi până azi cultul icoanelor, bazându-se pe următoarele temeiuri ale
Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii:
1. Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-
27).
2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).
3. Iisus Hristos este „chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).
4. În Iisus Hristos, Dumnezeu s-a arătat în Trup (I Tim. 3, 16) şi cu chip
de om. (Filip. 2, 7-8).
5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).
6. Sfântul Duh la Cincizecime S-a arătat în chip de limbi de foc (Fapte 2,
3). Şi toate acestea sunt chipuri fără să fie idolatrie
7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu porunca lui
Dumnezeu (vezi Ieş. 25, 18-22; 26, 31 ş. a.).
8. Dumnezeu Însuşi – Care a poruncit categoric prin porunca I a
Decalogului a nu ne închina la idoli – a poruncit să se facă chipurile de
heruvimi ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de mână de om sunt
icoane şi nu idoli.
9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau „heruvimii slavei”
(Evrei 9, 5).
10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche au fost făcute cu
chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ieş. 36, 8 şi 37,7-9; II Parl. 3,
10-14; III Regi 6, 23-28).
11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi
3, 15).
12. înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu
cântări de laudă şi de preamărire (Ps. 137, 1).
13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele,
preoţii le tămâiau cu mare cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii le
venerau şi se închinau la ele (vezi Ieş. 30, 1-6; 27, 20-21; Iosua 7, 6).
14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodată
nu a fost dezaprobată de Hristos sau de Sfinţii Apostoli.
15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în
templu înaintea acestor chipuri făcute de mâini omeneşti (Marcu 11, 7; Fapte
24, 11 ş. a.).
17
16. În Noul Testament închinarea la idoli este oprită cu anatema, iar
închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind icoana totuna cu idolul; idolii se
socoteau a fi zei sau dumnezei, pe când icoana este numai o închipuire, a cărei
cinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit pe ea: fie a lui Dumnezeu,
fie al Macii Domnului sau al vreunui sfânt.
17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica de totdeauna a Bisericii, arată că de
începutul Bisericii şi până azi, sfintele icoane au fost cinstite şi venerate.15
Cultul ortodox se întrepătrunde cu icoana ortodoxă într-o
împletire armonioasă, plină de semnificaţii religioase. Oricine intră în bisericile
ortodoxe poate urmări slujbele, ajutat de icoane. Icoana şi Evanghelia stau într-o
perfectă legătură, se sprijină reciproc şi amândouă contribuie la răspândirea şi
întărirea învăţăturii de credinţă. Icoana a fost numită în mai multe feluri:
„Evanghelie în culori”16
, „Biblia celor neştiutori de carte”.
Prin Sfintele icoane ni se asigură posibilitatea unei legături
vii şi neîntrerupte cu lumea cerească a lui Dumnezeu şi a Sfinţilor. Icoanele
mijlocesc coborârea cerului pe pământ, în Biserică. Icoanele adeveresc cuvintele
uneia din Cântările Bisericii: „În Biserica slavei Tale stând, în cer mi se pare că
stăm…”17
.
Pentru creştinul ortodox, icoana nu este o simplă imagine
sacră, ci ea ne dă sentimentul real al prezenţei lui Dumnezeu şi al Sfinţilor.
Icoanele sunt ferestre sau ochi prin care Dumnezeu ne priveşte pe noi şi noi Îl
privim pe El.18
Icoana ortodoxă românească nu are culori ţipătoare, nici
podoabe şi înflorituri de prisos; ea arată, dimpotrivă, modestie, simplitate,
frumuseţe adevărată, aşa cum se vede mai ales în icoanele din mânăstiri, ca şi
cele din bisericile de mir. Uneori, icoanele sunt împodobite cu motive de artă
populară românească, arătând simţul pentru frumos al credincioşilor Bisericii
noastre.19
15
Ierom. Petru Bălan, „Credinţa ortodoxă în opera Părintelui Cleopa Ilie”, Editura Trinitas,
Iaşi, 2005, p. 111-112 şi Arhimandrit Cleopa Ilie, „Călăuză în credinţa ortodoxă”, Editura
Episcopiei Romanului, p. 469-471 16
Preot Ioan, „Cuvânt către creştinii ortodocşi despre: Cinstirea sfintelor icoane” 17
Troparul de la sfârşitul Utreniei de luni, săptămâna I-a din Postul Mare 18
Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului, „În slujba credinţei străbune şi a înţelegerii între
oameni”, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1987, p. 72-73 19
Carte de Învăţătură Creştină Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p.136
18
Încheiere
Biserica cinsteşte pe sfinţi printr-un cult închinat lor. Şi
această cinstire, adânc înrădăcinată în sufletele credincioşilor, îşi are temei în
aceea că Biserica de pe pământ este în legătură organică cu aceea din cer şi că în
aceeaşi iubire leagă pe cei de pe pământ cu cei din cer, în Hristos. Prin Acelaşi
Hristos au şi unii şi alţii, adică şi sfinţii din cer, dar şi cei de pe pământ,
apropierea către Tatăl în Duhul Sfânt (Efes. 2, 18). De aceea, credincioşii, deşi
trăiesc pe pământ, sunt împreună-locuitori cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu
(Efes. 2, 19). Rugăciunile noastre merg la sfinţi, iar sfinţii apar şi ne ajută, ca
unii care cunosc şi aud, prin dumnezeiască descoperire, trebuinţele celor care îi
cheamă pe dânşii. Sfinţilor ne rugăm, însă nu ca lui Dumnezeu, ci ca unor
persoane bineplăcute lui Dumnezeu şi care tocmai pentru acest motiv ne pot
ajuta.
Bucuria pe care o încercăm pe urma măririi de care s-au învrednicit
aleşii lui Dumnezeu, o arătăm prin cinstirea lor cu toată vrednicia, prin
pomenirea numelui lor cu laudă, prin urmarea faptelor lor, prin chemarea lor în
ajutor şi prin cinstirea în acelaşi timp, a icoanelor care îi înfăţişează şi a
moaştelor lor.
Mic dicţionar de cuvinte liturgice 20
ARHIMANDRIT = provine din cuvintele o arhon care înseamnă
stăpân, conducător şi mandra, care înseamnă gard,
împrejmuire. În perioada monahismului primar,
mânăstirile nu erau împrejmuite cu gard, însă 20
Arhimandrit Ioanichie Bălan, „Călăuză ortodoxă în Biserică”, Editura Mănăstirea
Sihăstria, 2004, p. 189-206
19
obştile aveau un gard duhovnicesc al lor. Monahii
se aflau în grija sau împrejmuirea duhovnicească a
unui părinte care se numea arhimandrit
BISERICA = este obştea celor care s-au botezat, au crezut, cred şi
mărturisesc pe Iisus Hristos de Fiu al lui Dumnezeu şi
Mântuitor
CATEHEZĂ = activitate didactică a Bisericii.
CTITOR = întemeietor al unui locaş sfânt
CUVIOS = sfânt, bărbat ales de Dumnezeu, care trăieşte toată viaţa în
post şi rugăciune, de obicei în mănăstiri sau în pustie
DICŢIONAR AGHIOGRAFIC = dicţionar ce cuprinde numele
sfinţilor
DUH NECURAT = diavol
DUHOVNIC = preotul care a primit binecuvântarea episcopului
locului de a spovedi şi dezlega păcatele în locul lui,
printr-o slujbă specială numită hirotesie
EGUMEN = conduce un schit sub directa îndrumare a Centrului
eparhial sau a stareţului mănăstirii de care depinde
schitul
EPISCOP = cel mai înalt grad al ierarhiei bisericeşti. Episcopul are
puteri depline în biserică şi închipuie pe Hristos
(a) FONDA = (a) întemeia
ICOANĂ = obiect de cult sfinţit ce reprezintă chipul Mântuitorului, al
Maicii Domnului şi al sfinţilor. Cinstea adusă icoanei se
înalţă chipului reprezentat pe ea, nu la materia din care
este făcută.
IERARH = denumire generală a oricărui episcop.
20
IEROMONAH = preot călugăr
LITURGICA = carte care explică toate părţile Sfintei Liturghii, cele
şapte laude şi obiectele bisericeşti
MARTIR = mucenic, orice sfânt care pătimeşte chinuri grele şi îşi dă
viaţa pentru credinţa în Hristos
MĂNĂSTIRE = lavră, aşezare retrasă de lume, în care trăiesc călugări
sau maici. Primele mănăstiri au fost întemeiate prin
secolele III-IV, în Egipt, de Sfinţii Antonie cel Mare
şi Pahomie cel Mare
MĂRTURISITOR = acel sfânt care suferă pentru credinţa în Hristos,
dar nu moare în timpul pătimirii ca mucenic.
MITROPOLIT = episcop cu rang administrativ mai mare, care are sub
conducerea sa unul sau mai mulţi episcopi.
MOAŞTE = relicve, rămăşiţe pământeşti ale unor cuvioşi sau
mucenici, care de obicei sunt neputrezite, întotdeauna
făcătoare de minuni şi binemirositoare.
MONAH = călugăr, persoană care se consacră lui Dumnezeu să
trăiască singură în mănăstire, în post, rugăciune, sărăcie,
feciorie şi supunere până la moarte. În monahism se
deosebesc trei trepte: rasofor, monah şi schimonah.
Monah înseamnă singur, iar călugăr, bătrân frumos sau
bun
NEVOITOR = ostenitor
PARACLIS = biserică mică în care se slujeşte ocazional, în anumite
împrejurări sau iarna, mai ales în mănăstiri
PATRIARH = părinte, şeful spiritual al unei Biserici Ortodoxe
naţionale, preşedintele Sfântului Sinod. El se alege pe
21
viaţa dintre episcopi şi mitropoliţi
PATRISTIC = ce ţine de operele şi vieţile marilor sfinţi
PREOT = presbiter, păstor de suflete sfinţit canonic de episcop. El
lucrează în numele episcopului său şi săvârşeşte în parohia
sa toate Tainele, afară de hirotonie
PROLOAGE = Vieţile Sfinţilor pe scurt, unite cu cuvinte de folos pe
toate zilele anului. Proloagele au fost traduse la
Mănăstirea Neamţ în timpul Cuviosului Paisie
(1769 - 1794)
(a) RESTAURA = a readuce la starea iniţială
SCHIT = este un aşezământ monahal în care vieţuieşte, după aceeaşi
rânduială ca şi în mănăstire, o obşte mai mică de călugări
sau de călugăriţe, cu personalitate juridică, aflându-se sub
administrarea unei mănăstiri sau direct a Centrului Eparhial
SFÂNT = creştin cu viaţă îngerească, ales de Dumnezeu, care a trăit
pe pământ în rugăciune, post şi fapte bune, dându-şi chiar
viaţa pentru Hristos. Sfinţii sunt toţi creştinii mântuiţi, care
formează în cer Biserica biruitoare şi se roagă pentru
Biserica luptătoare de pe pământ.
SFÂNTUL MUNTE ATHOS = este cea mai mare şi
cea mai importantă comunitate a monahilor ortodocşi
răsăriteni din lume. Exista 20 mănăstiri, numeroase schituri,
sihăstrii şi mici colibe pustniceşti împrăştiate în peninsula ce
are lungimea de 35 de mile. Peninsula se află în nordul
Greciei şi are o capitală, Kareea.
SIHASTRU = pustnic, călugăr care se nevoieşte singur în linişte, în
rugăciune, post şi iubire de Dumnezeu.
SINAXAR = calendar bisericesc ce cuprinde numele şi viaţa pe scurt
22
a tuturor sfinţilor ortodocşi dintr-o zi, dintr-o lună şi de
pe tot anul.
STAREŢ = cel care conduce o mănăstire
(a) TĂMĂDUI = a vindeca
Bibliografie
1. „Biblia sau Sfânta Scriptură”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005
2. Arhimandrit Bălan Ioanichie, „Călăuză ortodoxă în biserică I”, Editura
Mănăstirea Sihăstria, 2004
3. Idem, „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România”, Editura
Mănăstirea Sihăstria, 2004
4. Ierom. Bălan Petru, „Credinţa ortodoxă în opera Părintelui Cleopa
Ilie”, Editura Trinitas, Iaşi, 2005
5. „Carte de Învăţătură Creştină Ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978
6. Cavarnos Constantin, „Sfântul Munte Athos”, Editura Cartea Ortodoxă-
Alexandria, Editura Agapis-Bucureşti, 2005
7. Preot. Prof. Călugăr Dumitru, „Catehetica”, Editura Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2005
8. Pr. Prof. Chialda Mircea, „Preacurata Fecioara Maria, Maica
Domnului”, în Revista Studii Teologice, Seria II-a, Anul XXXIII, Nr. 5-6, Mai-
Iunie, Bucureşti, 1981
9. Arhimandrit Cleopa Ilie, „Călăuză în credinţa ortodoxă”, Editura
Episcopiei Romanului
10. Diac. asist. Corniţescu Emilian, „Cinstirea sfinţilor după Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie”, în Revista Glasul Bisericii, Anul XXXIX, Nr. 3-5,
Martie-Mai, Bucureşti, 1980
23
11. Preot Ioan, „Cuvânt către creştinii ortodocşi despre cinstirea sfintelor
icoane”
12. Preot Dr. Mircea Ioan, „Dicţionar al Noului Testament (A-Z)”,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1995
13. Norocel Epifanie, Episcopul Buzăului, „În slujba credinţei străbune şi
a înţelegerii între oameni”, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1987
14. Pr. Popescu Octavian, „Cinstirea sfintelor icoane”, în Revista Glasul
Bisericii, Anul XXXVII, Nr. 5-6, Mai-Iunie, 1978
15. Ieromonah Sachelarie Nicodim, „Pravila Bisericească”, ediţia a III-a,
Editată de Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 1999
16. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, „Regulamentul pentru
organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a
mănăstirilor”, Editura Trinitas, 1998
17. Sfântul Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, „Tratat asupra tuturor
dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru
Iisus Hristos şi urmaşii Săi (Volumul I)”, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor, 2002
18. „Sinaxar Ortodox General şi Dicţionar Aghiografic”, îngrijit de
Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1998
19. Ştefănescu Melchisedec, Episcopul Romanului, „Cinstirea Sfintelor
Icoane în Biserica Ortodoxă”, Editura Agapis, Bucureşti, 2002
20. Arhim. Lect. Univ. Dr. Vasile Miron, „Noţiunea de icoană ”, în
Revista Actualitatea Ortodoxă, publicaţie de spiritualitate creştin-ortodoxă a
Eparhiei Dobrogei, Anul IV, nr. 32, august, 2004,
24
Anexa 1
Tabel cu sfinţii Bisericii Ortodoxe Române (sec. I –XX) 21
21
Extras din cartea Sinaxar Ortodox General şi Dicţionar Aghiografic, îngrijit de Arhim.
Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 365-368; şi din Calendar creştin-
ortodox , Editat de Sfânta Arhiepiscopie a Tomisului, 2007
Numele şi locul de provenienţă a Sfântului / Sfintei
Secolul /
anul în care
a trăit
Ziua de
prăznuire
în calendar
Anastasia, muceniţă din Sirmium sec. II-III 22 dec.
Andrei, apostol din cei 12, al românilor sec. I 30 nov.
Antim Ivireanul, sfinţit mucenic 1716 27 sept.
Antipa Atonitul, cuvios, de la Calapodeşti 1882 10 ian.
Antonie, cuvios, de la Iezeru-Vâlcea sec. XVIII 23 nov.
Argheu, mucenic, din Tomis sec. III-IV 2 ian.
Astion, mucenic, în Halmyris 290 8 iul.
Atal, mucenic, din Noviodunum Sec. III-IV 4 iun.
Calinic de la Cernica, Episcop de Rm.Vâlcea 1868 11 apr.
Camasie, mucenic, din Noviodunum sec. III-IV 4 iun.
Casian (Ioan), cuvios, din Sciţia Mică sec. V 28-29 febr.
Castor, mucenic, din Sirmium sec. III-IV 9 nov.
Chindeu, mucenic din Axiopolis sec. III-IV 26 apr.
Chiril, mucenic, din Axipolis sec. III-IV 26 apr.
Claudie, mucenic, din Sirmium sec. III-IV 9 nov.
Constantin Brâncoveanu, mucenic, voievod al Ţării
Româneşti, cu fiii săi
1714 16 aug.
Cvintilian, mucenic, din Ozovia sec. III-IV 28 apr.
Dada, mucenic, din Ozovia sec. III-IV 28 apr.
Daniel Sihastrul de la Voroneţ, cuvios sec. XV 18 dec.
25
Dasie, mucenic, din Axiopolis sec. III-IV 20 nov.
Dimitrie cel Nou, cuvios, din Basarabov sec. XIV 27 oct.
Dimitrie Diaconul, mucenic, din Sirmium sec. III-IV 9 apr.
Donat Diaconul, mucenic din Cibele sec. III-IV 21 aug.
Dosoftei, Mitropolit al Moldovei 1693 13 dec.
Efrem, mucenic, Episcop de Tomis sec. IV 7 mar.
Emilian, mucenic, din Durostorum sec. III-IV 18 iul.
Epictet Preotul, sfinţit mucenic, în Halmyris 290 8 iul.
Ermil Diaconul, mucenic, din Singidunum sec. III-IV 13 ian.
Filie (Tit), mucenic, Episcop de Tomis sec. IV 3 ian.
Filip, mucenic, din Noviodunum sec. III-IV 4 iun.
Filofteia, muceniţă din Târnovo (Bulgaria), cu moaştele la
Curtea de Argeş
sec. XIV 7 dec.
Ghelasie de la Râmeţ, Arhiepiscop al Transilvaniei sec. XIV 30 iun.
Gherman, cuvios, din Sciţia Mică sec. V 29 febr.
Gordian, mucenic, Episcop de Tomis sec. IV 13 sept.
Grigorie Decapolitul, cuvios, M-rea Bistriţa, Olt sec. IX 20 nov.
Hermes, mucenic, din Bononia (Vidin) 31 dec.
Ianache Văcărescu, mucenic, sfetnic 1714 16 aug.
Ilie, mucenic, din Tomis sec. III-IV 13 sept.
Ioan cel Nou de la Suceava, mucenic 1332 2 iun.
Ioan cel Nou de la Neamţ, cuvios 1960 5 aug.
Ioan, mucenic, preot din Galeş sec. XVIII 21 oct.
Ioan Valahul, mucenic, în Constantinopol 1662 12 mai
Ioan, cuvios, de la Prislop sec. XV-XVI 13 sept.
Iorest, mărturisitor, Mitrop. Al Transilvaniei 1657 24 apr.
26
Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolit al Banatului 1656 15 sept.
Iosif Mărturisitorul, Episcop al Maramureşului 1711 24 apr.
Irineu, mucenic, Episcop de Sirmium sec. III-IV 6 apr.
Isihie, mucenic, din Durostorum sec. III-IV 15 iun.
Iuliu, mucenic, din Durostorum sec. III-IV 27 mai
Leontie, ierarh, Episcop de Rădăuţi sec. XV 1 iul.
Luchian, mucenic, din Tomis sec. III-IV 13 sept.
Lup, mucenic, din Novae sec. III-IV 23 aug.
Macrovie, mucenic, din Tomis sec. III-IV 13 sept.
Marcelin, mucenic, din Tomis sec. II-III 2 ian.
Marchian, mucenic, din Durostorum sec. II-III 8 iun.
Matei Brâncoveanu, mucenic, fiul voievodului 1714 16 aug.
Maxim, mucenic, din Ozovia sec. III-IV 28 apr.
Maxima, muceniţă din Singidunum sec. III-IV 26 mart.
Moise „Măcinic”, mucenic, preot din Sibiel sec. XVIII 21 oct.
Montan, mucenic, preot, în Singidunum sec. III-IV 26 mart.
Narcis, mucenic, din Tomis sec. III 2 ian.
Nicandru, mucenic, din Durostorum sec. III 8 iun.
Nichita Romanul, mucenic 330 15 sept.
Nichita, Episcop de Remesiana sec. IV 7 ian.
Nicodim de la Tismana, cuvios, mare stareţ 1406 26 dec.
Nicostrat, mucenic, din Sirmium sec. II-III 9 nov.
Nifon, Patriarh de Constantinopol 1508 11 aug.
Oprea Miclăuş, mucenic, din Săliştea Sibiului Sec. XVIII 21 oct.
Paisie de la Neamţ, cuvios, din Poltava (Ucraina) 1794 15 nov.
Parascheva de la Iaşi, cuvioasă, din Epivat (Macedonia) 1050 14 oct.
Pasicrat, mucenic, din Durostorum sec. III 28 apr.
27
Petru Movilă, Mitropolit al Kievului 22 dec.
Radu Brâncoveanu, mucenic, fiul voievodului 1714 16 aug.
Romulus, mucenic, preot, din Cibele sec. III 21 aug.
Sava Brancovici, Mitropolit al Transilvaniei 1683 24 apr.
Sava Gotul, mucenic, înecat în râul Buzău 372 12 apr.
Secund, mucenic, din Sirmium sec. III 20 iul.
Sempronian, mucenic, din Sirmium sec. III 9 nov.
Silvan Diaconul, mucenic, din Cibele sec. III 21 aug.
Simpliciu, mucenic, din Sirmium sec. III 9 nov.
Sofronie de la Cioara, mărturisitor, ierom. sec. XVIII 21 oct.
Stratonic, mucenic, din Singidunum sec. III 13 ian.
Ştefan Brâncoveanu, mucenic, fiul voievodului 1714 16 aug.
Ştefan cel Mare, binecredincios voievod al Moldovei 1504 2 iul.
Tasie, mucenic, din Axiopolis sec. II-III 26 apr.
Teodora de la Sihla, cuvioasă, pustnică sec. XVIII 7 aug.
Teodosie de la Brazi, ierarh, mucenic 22 sept.
Teotim I, Episcop de Tomis sec. IV-V 20 apr.
Venust, mucenic, din Cibele sec. II-III 21 aug.
Vetranion (Bretanion), Episcop de Tomis sec. IV 25 ian.
Visarion Sarai, mărturisitor, de la Cioara sec. XVIII 21 oct.
Valentin, mucenic, din Durostorum sec. II-III 28 apr.
Valerian, mucenic, din Tomis sec. III 13 sept
Vasile de la Poiana Mărului, cuvios 1767 25apr.
Zotic, mucenic, din Noviodunum sec. III-IV 4 iun.
28
Anexa 2
Listă incompletă de Cuvioşi şi Ierarhi români
propuşi pentru canonizare22
Cuviosul Dometian, arhimandrit, egumenul Mânăstirii Neamţ – Bistriţa
Cuviosul Silvestru, sihastru, pe Muntele Ceahlău, sec. XV
Cuviosul Vasile de la Moldoviţa, sihastru, sec. XV
Cuviosul Iosif de la Bisericani cu şapte ucenici ai săi, sec. XV
Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (1452-1477)
Cuviosul Ioasaf, arhimandrit, primul stareţ al Mânăstirii Putna
(1470- 1484)
Cuviosul Simeon Sihastrul, de la Pângăraţi; unul din povăţuitorii
Sf. Ştefan cel Mare
Cuviosul Inochentie de la Mânăstirea Probota, sec. XV-XVI
Cuviosul Evstatie, de la Probota
Cuviosul Pahomie, ctitorul Mânăstirii Bistriţa – Vâlcea
Cuviosul Peon, sihastru; duhovnicul pustnicilor de pe Ceahlău
Cuviosul Amfilohie, egumenul Mânăstirii Pângăraţi (†1564)
Episcopul Macarie al Romanului (†1558)
Cuviosul Pahomie Sihastrul, Mânăstirea Slatina, sec. XVI
Mitropolitul Teofan II al Moldovei, cu mormântul la M-rea Dochiaru –
Athos (†1598)
Cuvioşii sihaştri, din Schitul Agapia Veche, descoperiţi în cimitirul
mânăstirii (†1838)
Cuviosul Isaia Pustnicul, Mânăstirea Moldoviţa
Mitropolitul Atanasie Crimca al Moldovei (†1631)
Voievodul Neagoe Basarab, ctitorul Mânăstirii Curtea de Argeş (†1621)
22
Extras din „Sinaxar Ortodox General şi Dicţionar Aghiografic”, îngrijit de Arhim.
Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului, 1998, p. 405; şi din „Sfintele moaşte din
România”, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 200
29
Voievodul Moldovei Miron Barnovschi, martirizat de turci în 1633
Cuvioşii Neofit, Meletie, Daniil şi Misail, mari sihaştri la Mânăstirea
Turnu – Vâlcea
Cuviosul Epifanie, de la Mânăstirea Voroneţ, sec. XV
Cuviosul Atanasie Sihastrul, cu şapte ucenici ai săi; fondatorul Mânăstirii
Sihăstria (1655)
Cuviosul Ioan Sihastrul, Schitul Sihăstria, sec. XVI
Cuvioşii Rafail şi Partenie, egumeni de la Mânăstirea Agapia, sec. XVI -
XVII
Cuviosul Chiriac de la Bisericani, nevoitor în peşteră, sec. XVII
Cuviosul Varsanufie, egumenul Schitului Sihăstria, sec. XVII
Cuviosul Pavel, duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla, sec. XVII-XVIII
Cuviosul Eleodor, sihastru, Schitul Sihla – Neamţ
Episcopul Pahomie al Romanului, mare nevoitor (†1724)
Cuviosul Onufrie, de la Mânăstirea Vorona
Monahia Nazaria, fondatoarea Mânăstirii Văratic, sfârşitul sec. XVIII
Cuviosul Iosif Pustnicul, mare duhovnic, de la Mânăstirea Văratic
(†1828)
Cuviosul Irinarh Roset, fondatorul mânăstirii de pe Muntele Tabor
(†1859)
Cuviosul Nifon Ionescu, întemeietorul Schitului Prodromu – Athos
(†1901)
Mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu cel milostiv (†1902)
Cuviosul Dometie cel smerit, Mânăstirea Neamţ (†1905)
Cuviosul Irodion Ionescu, egumenul Schitului Lainici, duhovnicul
Sf. Calinic
Moşul Gheorghe Lazăr, mare nevoitor, cu moaştele la Mânăstirea Văratec
(1846-1916)
Cuviosul Vichentie Mălău, mare duhovnic şi stareţ al Mânăstirii Secu
(†1945)
30
Episcopul Ioan, făcător de minuni, sihastru în Munţii Sihlei (†1951)
Cuviosul Nicodim Măndiţă, mare duhovnic la Mânăstirea Agapia (†1975)
Cuviosul Paisie Olaru, mare duhovnic, în obştea Mânăstirii Sihăstria
(†1990)
Cuviosul Cleopa Ilie, mare duhovnic şi povăţuitor, în obştea Mânăstirii
Sihăstria (†1998)
Cuviosul Onufrie Frunză, schimonah, mare pustnic, (†2001)
Anexa 3
Cele mai renumite icoane făcătoare de minuni din România 23
1. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamţ, donată de Manuil
Paleologu, voievodului Alexandru cel Bun în anul 1401, numită şi
„Închinătoarea”.Vindecă bolile.
2. Icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului, din Mănăstirea Bistriţa –
Neamţ, se scoate pentru ploaie şi vindecă bolile. Aceste două icoane (1 şi 2) au
fost trimise ca dar împărătesc lui Alexandru cel Bun de împăratul bizantin
Manuil Paleologu în anul 1402.
3. Icoana Maicii Domnului din comuna Trifeşti – Roman. Se scoate
pentru ploaie şi vindecă bolile.
4. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Agapia – Neamţ; se scoate
pentru ploaie. Unii o datează din perioada domniei lui Alexandru cel Bun.24
5. Icoana „Tânguirea” Maicii Domnului de la fântâna Mănăstirii Agapia.
6. Icoana Maicii Domnului din catedrala mitropolitană din Iaşi. Vindecă
bolile. Se crede că ar fi cea de la Mănăstirea Socola – Iaşi, care a lăcrimat în
anul 1854 câteva săptămâni.
7. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Sihăstria – Neamţ. Se scoate
pentru ploaie. (Nu este menţionată de episcopul Melchisedec).
23
Arhim. Ioanichie Bălan, „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România”, Editura
Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 160-163 24
Această icoană este transferată din Mănăstirea Gârcina – Neamţ, la Mănăstirea Agapia, în
anul 1803
31
8. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Dălhăuţi – Vrancea. Se scoate
pentru ploaie şi tămăduieşte bolile.
9. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Horaiţa – Neamţ. Se scoate
pentru ploaie.
10. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Durău – Neamţ. Se scoate
pentru ploaie.
11. Icoana Maicii Domnului cu trei mâini din Mănăstirea Neamţ, o copie
după cea din Mănăstirea Hilandar – Sfântul Munte. Se scoate pentru ploaie. (Nu
este menţionată de episcopul Melchisedec).
12. Icoana Maicii Domnului de la Schitul Rarău – Suceava.
13. Icoana Sfântului Ioan Botezătorul din Mănăstirea Gorovei – Dorohoi.
Se scoate pentru ploaie. (Nu este menţionată de episcopul Melchisedec).
14. Icoana Maicii Domnului „Adormirea” din Schitul Cozancea –
Botoşani. Se scoate pentru ploaie.
15. Icoana Maicii Domnului („Iconiţa”) de la Mănăstirea Bisericani –
Neamţ (din stejar). Vindecă bolile. În prezent se află în paraclis, alături de
stejar.
16. Icoana Maicii Domnului din Schitul Horăicioara – Neamţ. Vindecă
bolile.
17. Icoana Maicii Domnului din comuna Rădăşeni – Suceava. Se scoate
pentru ploaie.
18. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Golia – Iaşi, recunoscută ca
miraculoasă şi de domnitorul Vasile Lupu.
19. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Giurgeni – Roman (azi
parohie). Vindecă bolile.
20. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Adam (un timp dusă la
Mănăstirea Celic-Dere – Tulcea). Tămăduieşte bolile; se scoate şi pentru ploaie.
21. Icoana Maicii Domnului din satul Păşcani – Galaţi. Se scoate pentru
ploaie. (Această icoană a lăcrimat ca şi cea de la Socola – Iaşi).
22. Icoana Maicii Domnului din biserica „Mavromol” Galaţi.
Tămăduieşte bolile. Icoana este adusă din Mănăstirea Mavromolul –
Constantinopol, sub domnitorul Duca Vodă.
23. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un Lemn – Vâlcea.
Este renumită pentru vindecarea bolnavilor de tot felul.
24. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nămăeşti – Muscel.
Tămăduieşte bolnavii şi ajută la toată neputinţa.
32
25. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Nicula – Cluj. Este cea mai
vestită icoană făcătoare de minuni din Transilvania.
26. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Hodoş-Bodrog – Arad.
Tămăduieşte bolile şi ajută la toată neputinţa.
27. Icoana Maicii Domnului din biserica Banu – Buzău. Tămăduieşte
bolnavii.
28. Icoana Maicii Domnului de la biserica „Oloi” din Bucureşti. Este
adusă de peste Dunăre, între anii 1806-1812, de preotul Iani, care, de frica
turcilor, a emigrat în Bucureşti cu enoriaşii săi, din localitatea bulgară Razgrad.
Icoana a stat mai întâi la biserica Batiştei. Apoi la cea de la Pitar-Moşu. Apoi s-
a stabilit definitiv la biserica Olari.
29. Icoana Maicii Domnului de la „Biserica Icoanei” – Bucureşti. Ajută la
cereri şi vindecă bolile.
30. Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea (azi parohia) Sărindar –
Bucureşti.
31. Icoana Maicii Domnului de la Schitul Ostrov – Vâlcea, restaurată în
anul 1791 de Ion Zugravu. Tămăduieşte bolnavii.
32. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Putna – Suceava, donată de
Ştefan cel Mare, îmbrăcată în argint. Această sfântă icoană, în ultimii ani, a
izgonit demonii din cei bolnavi de duhuri necurate.
33. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Dragomirna – Suceava,
îmbrăcată în argint. Se păstrează în Sfântul Altar şi ajută la vindecarea
bolnavilor.
34. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Dragomireşti – Maramureş,
din secolul XVII, descoperită în cenuşă, după incendiul din anul 1949.