TEMA POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENȚEI

1. Teoria concurențială. Aspecte introductive comunitare.

2. Politica concurenței în UE. Aspecte evolutive.

3. Sistemul ajutoarelor statelor în domeniul concurenței.

1.

Importanța concurenței reiese din necesitatea de alocare eficientă a resurselor, o structură

mai bună a ofertei, calitate mai superioară a produselor și serviciilor și impulsionarea inovației.

Teoretic,politica în domeniul concurenței se fundamentează pe modelul economiei de

piață, complet competitive, model care nu se regăsește în practica economiei actuale.

Concurența este imperfectă, ceea ce înseamnă că consumatorii nu sunt perfect informați,

mai sunt înțelegeri între concurenți sau monopoluri, care pot duce la prețuri mai mari decât

costul marginal și la profituri nemeritate. De aceea este necesară o anumită intervenție pentru a

stabili reguli de comportament și luarea unor măsuri împotriva unor înțelegeri tacite între firme,

măsuri de control a monopolurilor sau de control a prețurilor pe care acestea le fixează, astfel

important este de a avea pe Piața Comună o competiție funcțională.

Comportamentul anticoncurențial poate avea diferite forme:

A: -Acordurile orizontale între firme de același domeniu (carteluri), acestea

comportamente pot avea următoarele manifestări:

1. fixarea independenței prețurilor;

2. interzicerea, blocarea sau descurajarea intrării pe piață a altor firme;

3. fuziunea sau achiziția în scopul dobânzii unei poziții dominante;

4. înțelegeri de cooperare în domeniul cercetării și dezvoltării.

B: -Acordurile verticale - acordurile între furnizori și client, care au următoarele forme:

1. fixarea nivelului minim al prețului de desfacere cu amănunte;

2. exclusivitatea comercializării produselor unui singur furnizor;

3. exclusivitatea teritorială care reprezintă comercializarea fără concurență într-

o anumită zonă(împărțirea piețelor);

4. bonus acordat în funcție de cantitatea vândută(comerciantul va fi interesat să

comercializeze mai multe produse ale unui anumit producător);

5. clause contractuale de vînzare-cumpărare în care se acordă priorități unui

anumit comerciant sau unei anumite categorii de produse.

C: - prețurile de dumping sunt prețuri scăzute fixate pe o anumită perioadă pentru

înlăturarea concurenței.

Domeniile asupra cărora se îndreaptă în general măsurile din cadrul politicii concurențiale sunt

următoarele:

a. Structura piețelor, gradul de concentrare acestora și de monopolizare;

b. Examinarea comportamentelor firmelor cu privire la practicile anti-concurențiale ale

acestora;

c. Reglementarea performantelor economice, ceea ce are în vedere controlul asupra

prețurilor practicate de către firme monopoliste.

2.

Exista mai multe rațiuni (considerente) care justifică o politică a concurenței la nivelul UE.

Aceste pot fi sintetizate în felul următor:

1. economia UE este o economie de piață, iar concurența este o componentă a pieței;

2. economia europeană se construiește având o piață mare cu cele 4 libertăți de circulație

a mărfurilor, a serviciilor , a persoanelor și capitalului.

În cadrul pieții interne, competiția este un mijloc de a realiza o dezvoltare economică armonioasă

și echilibrată, ocrotind mediul înconjurător cu un grad înalt de convergență a performanțelor

economice cu un grad înalt standardelor de piață si cu coeziune economică și socială.

3. În condițiile economiei actuale concurența nu se limitează doar la spațiul național sau

chiar regional ci devine o concurență care se manifestă la nivel global.

Obiectivele pe care le poate avea politica concurențială a UE sunt următoarele:

a. Integrarea Piețelor prin fluidizarea comerțului peste frontiere și alocarea resurselor de

muncă sau materiale în funcție de cele mai avantajoase condiții;

b. Protejarea întreprinderilor mici si mijlocii care contribuie la menținerea unui mediu

competitiv;

c. Protejarea consumatorilor asigurând cu un maxim de beneficii;

d. Favorizarea atingerii obiectivelor coeziunii economice și sociale;

e. Dezvoltarea întreprinderii de dimensiuni optime pentru a face fața concurenței la nivel

global.

Se poate spune ca UE practică o politică mixtă concurenței în care se au în vedere ambele

obiective atât protejarea consumatorilor cît și a firmelor mici,dar și favorizarea dezvoltării

firmelor în context global.

Comisia Europeană prin Direcția Generală pentru Concurență are atribuții în privința aplicării

legislației în următoarele domenii:

1. Comportamentul întreprinderii;

2. Intervențiile statului.

1. Comportamentul firmelor se referă la:

A: încheierea unor înțelegeri secrete anticoncurențiale(Articolele 81,82 ale tratatului

asupra Comunității Europene și Articolul 65 al tratatului asupra CECO) sunt interzise conform

articolului 81, toate înțelegerile pe orizontală și pe verticală între întreprinderi, cartelurile și

practicile care au ca obiect sau efect ocolirea, restricționarea sau distorsionarea concurenței în

statele membre. Asemenea înțelegeri sau practici pot îmbrăca următoarele forme:

o fixarea în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare sau cumpărare sau a oricărei

condiții de comercializare;

o înțelegeri de împărțire a piețelor;

o atitudini discriminatorii fața de anumiți clienți aflați în concurență cu alții ceea ce

provoacă celor discriminați un dezavantaj competitiv;

o boicotul colectiv, adică înțelegere între firme pentru a restricționa intrarea unor

potențiali concurenți sau forțează ieșirea de pe piață a unor competitori;

o impunerea în contracte a unor obligații suplimentare și anume de a cumpăra și alte

produse odată cu produsul care face obiectul contractului (contracte legate).Aceasta

se întâmplă mai ales când cererea de un anumit produs este asigurată de un singur

ofertant (cazul produselor de marca) excepții pot fi admise doar atunci când se

dovedește după examinarea cazului că respectiva cooperare are efecte pozitive pentru

producție, comercializare sau consumatori.

B: afluxul de poziții dominante pe piață. Acest lucru poate lua următoarele forme:

o Promovarea de către firme a unor politici care amenință intrarea în domeniu a unor

noi competitori sau dezvoltarea producătorilor existenți;

o Condiții directe, discriminatorii aplicate diferitor parteneri comerciali la tranzacții

similare, impunerea directă sau indirectă de prețuri de cumpărare sau a altor practici

comerciale, incorecte;

o În absența concurenței firma poate restricționa sau ajusta prețurile produselor sale în

detrimentul consumatorilor;

o Limitarea producției a piețelor, a dezvoltării tehnice dezavantajând astfel

consumătorii;

o Refuzul de a vinde mărfuri unui anumit client;

o Modificarea structurii competitive a unei pieții prin achiziționarea de noi firme.

C: Furnizarea și achizițiile de întreprinderi care duc la monopol. Articolul 82 a tratatului

de la Roma se referă la fuziuni ca metoda care permite întărirea poziției dominante a unei firme.

Piața internă a produs o reorganizare industriala în condițiile unei noi dimensiuni în

special în bunurile de vârf.

Două laturi a fenomenului concentrării s-au avut în vedere:

Concentrarea devine o condiție a sporirii competitivității făcând posibilă finanțarea cercetării

și inovării;

Concentrarea este impulsionată și de nevoia sporirii competitivității externe în fața

concurenței firmelor de mari dimensiuni în special cele Americane și Japoneze. Astfel se

impunea reglementarea controlului comunitar asupra unui asemenea fenomen prin definirea

noilor dimensiuni ale firmelor. Controlul asupra dimensiunii firmelor rezultate din fuziuni

sau achiziții.

În iunie 1997, reglementările privind aceste procese au fost revizuite, iar pe baza acestei

reviziuni se consideră, că, o fuziune intră sub controlul Comisiei dacă aceasta atinge dimensiuni

foarte mari la nivel global.

Pe baza celei mai recente reviziuni se consideră că o fuziune poate fi realizată doar în

cazul când sub controlul Comisiei intră cifra de afaceri a întreprinderii care are anumite

dimensiuni.

3.

Ajutoarele de stat reprezintă anumite susțineri pe care statul le acordă întreprinderilor

private sau publice, unor regiuni, instituții sau consumatori.

Reieșind din legea concurenței ajutoarele de stat distorsionează mediul concurențial atât

în interiorul țării cât și în comerțul cu alte state sau zone, deoarece creează un avantaj competitiv

anumitor întreprinderi, produse sau sectoare în raport cu altele.

Tratatul de la Roma stabilește că orice ajutor de stat acordat de statele membre sau prin

resursele acestora sub orice formă amenință concurența favorizând astfel anumite întreprinderi

sau producția anumitor bunuri, astfel încât este afectat comerțul între statele membre și este

incompatibil cu piața comună.

Ajutoarele care se consideră compatibile pe piața internă sunt ajutoarele acordate în urma

lichidării urmărilor calamităților naturale, cele pentru regiuni subdezvoltate cu grad ridicat a

șomajului și cu un nivel de viață scăzut. De asemenea ajutoarele compatibile cu Piața Internă

sunt acelea care facilitează dezvoltarea anumitor sectoare economice, dacă acestea nu au un

caracter advers asupra comerțului de natură să afecteze interesul comunitar, ajutoare pentru

promovarea culturii și conservarea tradițiilor, ajutoare sociale acordate unor consumatori

individuali cu condiția nediscriminării privind originea produselor. Toate categoriile de ajutoare

compatibile pieții interne pot fi acordate prin decizii cu majoritatea calificată ale Consiliului de

Miniștri la propunerea Comisiei.

În cazul întreprinderilor publice domeniul utilităților ține de apă, energie (gaz natural,

electricitate) transport feroviar, comunicații ce tradițional au aparținut statului, gestionate de

întreprinderile publice, având practic monopolul în domeniile respective. Aceste întreprinderi

necesită deseori masive subvenționări din partea statului și deseori modul de gestionare și

funcționare duce la ineficiență. Astfel apare necesitatea deschiderilor către concurență prin

intermediul privatizării, separării a diferitor verigi și procese sau dezvoltarea unor noi

mecanisme pentru eficientizarea activității lor.

Primul domeniu care s-a deschis în domeniul utilităților publice a fost domeniul

telecomunicațiilor.

Progresul tehnologiei a adus la apariția unor modalități alternative de telecomunicații:

telefax, telefonie mobilă, poșta electronică precum și la dezvoltarea într-un ritm înalt a producției

și a echipamentului aferent. Piața energiei este mai puțin accesibilă concurenței nu numai

datorită monopolului caracteristic acesteia, dar și aspectelor tehnice, infrastructură nefăcând

posibilă furnizarea de cât a unui anumit tip de servicii.

La 18 ianuarie 1999 ideea modernizării regulilor de concurență Parlamentul European a

aprobat următoarele condiții:

1. Să existe certitudinea legalității;

2. Să funcționeze legile comunitare;

3. Să existe transparența pieții;

4. Comisia să ia în considerare prevenirea abuzului de poziție dominantă;

5. Existența unor criterii clare în împărțirea cazurilor ce revin autorităților

naționale și acele care revin Comisiei Europene.

Politica concurențiala este politica ce sta la baza funcționării mecanismului economic comunitar,

realizarea reușită a acestor politici presupune un mediu concurențial economic și un grad înalt de

competitivitate a produselor.

TEMA: POLITICA INDUSTRIALA a UE

1. Rolul industriei în economia europeană

2. Politica industrială a comunității

3. Perspectivele politicii industriale comunitare

1.

Conceptul de politica industrial este astăzi complet diferit de industrie si component ei de

acum 30 de ani. Daca în anii ’60 – ’70 ai secolului trecut politica industriala era orientata la

protecționism și utilizarea normelor si barierelor comerciale discriminatorii pentru a-si proteja

companiile de concurenta externa . La moment este amplu acceptata ideea ca izolarea nu poate

aduce decât la stagnare si liberalizarea piețelor, aduce cele mai mari beneficii atât pentru

consumatori cit și pentru companiile comunitare si permite sa se menține rentabile pe piața din

ce în ce mai competitiva si globalizata.

Problema principala, la moment, care încearcă sa o rezolve politica industrial a UE , este

ce trebuie de făcut pentru a ajuta întreprinderea sa concureze pe piața mondiala. Inevitabil

această problemă afectează și alte politici, astfel politicile UE contribuie la întărirea

competitivității industriei europene într-o maniera în care sa genereze o creștere rapidă

economica si mai multe locuri de munca.

Fundamentul politicii industrial comunitare este pus prin Tratatul de la Roma si actualizat

în Tratatul cu privire la UE (Maastricht) din 1992. Astfel se stabilește că tema fundamentală a

politicii industriale este asigurarea existentei, condițiilor necesare pentru competitivitatea

industriei comunitare.

Tratatul de al Maastricht stabilește 4 obiective:

1. Accelerarea adoptării industriei la schimburile structural;

2. Dezvoltarea unui climat favorabil inițiativei si dezvoltării întreprinderii în cadrul

comunitarii si întreprinderilor mici si mijlocii în particular;

3. Dezvoltarea unui climat favorabil cooperării intre întreprinderi;

4. Favorizarea unei mai buni utilizări a potențialului industrial al politicilor de inovare,

investigare și dezvoltare tehnologică.

Față în față cu aceste obiective UE încearcă mereu să simplifice condițiile în care lucrează

întreprinderea si să minimizeze formalitățile demografice, astfel gestionează și sprijină programe

și proiecte de dezvoltare și aplicarea noilor tehnologii, susține schimbările în interiorul industriei,

fiind una din cheile succesului pe piețele interne mereu în mișcare.

Pentru a crea acest cadru favorabil UE realizează 2 tipuri de activități:

1. Acționează în reglementarea accesului la piață în funcționarea piețelor, asupra

politicii comerciale și celei de concurență;

2. Acționează în relație cu factorii care afectează capacitatea industriei de a se adapta la

schimbări cum ar fi:

3. Stabilirea cadrului macroeconomic;

4. Necesitatea de a ține cont de așteptările cumpărătorului, promovarea investițiilor în

domeniu industriei;

Industria poate avea avantaj de pe urma acestor activități daca acestea se produc împreuna

cu cele a le statelor membre. Prioritățile UE în ceea ce privește crearea unui cadru favorabil în

domeniul industriei sunt următoarele:

1. Creșterea investițiilor intangibile în domeniul tehnologiilor si formarii

profesionale;

2. Dezvoltarea cooperării industriale;

3. Menținerea si întărirea concurentei;

4. Modernizarea administrațiilor publice responsabile de industrie.

Sistematizate în aceste 4 grupe Comisia Europeană stabilește anual o lista de obiective destinate

asigurării complementarității dintre diferite acțiuni, stabilirii priorităților în problemele

industriei.

2.

În anii ’60 s-a înregistrat o creștere economica rapida, inflație scăzuta, dezvoltare

importanta a schimburilor externe și liberalizarea acestora, preturi mici la energie și materie

primă, orientarea economiei de la agricultură la industrie, grad ridicat de ocupare a forței de

muncă în unele regiuni cererea depășind oferta de muncă. Prima încercare de formulare a unei

politici industriale comunitare are loc în 1970 în raportul cu titlul “Memorandum asupra politicii

industriale“ în care se atrage atenția asupra necesitații de a orienta structura industriei și asupra

unor acțiuni comune.

Tratatul de la Maastricht în continuare formulează pentru UE competența în domeniul

asigurării condițiilor pentru competitivitatea externă, în acest sens să promoveze măsuri de

ajustare a industriei la schimbările structurale, să încurajeze cooperările intrafirmă precum și

întărirea potențialului industrial de renovare, cercetare și dezvoltare tehnologică.

Politica de cercetare-dezvoltare (R&D) a început în 1984 și a constatat dintr-un program

cadru, de 4 ani, privind coordonarea și integrarea întregii asistențe acordate domeniului în UE.

Odată cu extinderea spațiului comunitar în 1995 s-a constat rămânerea în urma în domeniu

informaticii, fapt care a dus la adoptarea programului sub numele “ESPRIT” finanțat 50% din

cadrul surselor bugetare ale UE și celelalte 50% din sursele naționale și private.

Majorarea gradului de mecanizare a industriei tradiționale formează obiectul unui

program de cercetare fundamentală în domeniul tehnologiilor industriale.

În comunicatul Comisiei Europene referitor la starea industriei în anii 2000 se stipulează

că industria trebuie să se desfășoare în cadrul unei politici comerciale libere în concordanță cu

alte politici comune, iar soluționarea problemelor industriale ale regiunilor sau în cadrul

industriilor să se facă prin măsuri care țin de piața internă. După anul 2000 comunitatea

europeana participă la finanțarea programelor de cercetare științifică în domeniul

biotehnologiilor și a geneticii, care la moment sunt considerate direcții prioritare de cercetare

științifică.

3.

Actualmente Politica Industrială a UE continuă să se bazeze pe o serie de factori

importanți pentru competitivitatea și dezvoltarea acestui sector, cum ar fi climatul

macroeconomic, inovarea și cunoașterea, antreprenoriatul și dezvoltarea durabilă.

Climatul macroeconomic este relativ stabil, există o piață internă unică și o monedă unică,

există un nivel înalt de coeziune economică și socială și o forță de muncă performantă, dialogul

social are deja o practică îndelungată, serviciile de interes general sprijină competitivitatea

industriei, industrii de rețea (energie, telecomunicații, transport) sunt piloni importanți ai

dezvoltării industriale, care trebuie consolidați în țările noi membre.

Activitatea și performanțele în domeniul inovării trebuie îmbunătățită, prin creșterea

treptată a alocațiilor sau a fondurilor pentru investițiile în activitatea de cercetare-dezvoltare,

până la nivelul de 3% din PIB în anul 2010. De asemenea, se prevede crearea unui cadru

favorabil de încurajare a investițiilor în sectorul de cercetare-dezvoltare și, desigur, necesitatea

asigurării utilizării mai eficiente a fondurilor publice alocate cercetării industriale. Pentru

depășirea fragmentării la nivelul UE s-a lansat inițiativa Spațiului European al Cercetării

(European Research Area).

Industriile cu grad înalt tehnologic sau cele cu valoare adăugată mare nu pot progresa fără

un suport de inovare, iar politica industrială și cea de cercetare-dezvoltare trebuie să creeze

condițiile pentru potențarea inovării. Soluțiile prevăzute de Comisia Europeană constau în

stabilirea unor platforme tehnologice și în elaborarea unui plan strategic pe termen lung pentru

dezvoltarea unor tehnologii specifice care determină schimbări majore de ordin economic și

social.

O altă prioritate identificată de UE în acest sens este dezvoltarea de concentrări și rețele

inovative (clusters) și pe această linie comunitatea recunoaște necesitatea redirecționării

cheltuielilor publice pentru valorificarea (pregătirea) capitalului uman și sprijinirea activității de

cercetare- dezvoltare. Pentru susținerea acestei activități UE folosește instrumente care țin de

cadrul regulator al pieței (politica concurenței), de stimulente fiscale (facilități la impozitare

pentru cheltuieli de inovare), de posibilitățile de finanțare (cercetare, servicii financiare, politica

regională).

Antreprenoriatul este o altă coordonată a politicii industriale a UE. Promovarea

antreprenoriatului în primul rând înseamnă crearea, dezvoltarea și consolidarea IMM-urilor, iar

în al doilea rând, crearea de firme și găsirea de noi nișe pe piață. Capacitatea inovativă a IMM-

urilor pot fi întărite printr-o cooperare și interacțiune mai eficiente între diversele țări membre,

precum și printr-un acces mai ușor la programele de cercetare comunitare. Strategia de la

Lisabona are ca obiectiv crearea unui climat de afaceri prielnic pentru noii antreprenori, la fel și

Carta Europeană pentru IMM, adoptată în iunie 2003.

Promovarea unei structuri durabile a producției industriale ca factor de antrenare a

creșterii economice și a productivității muncii este un alt obiectiv al politicii industriale

comunitare, ce poate fi atins prin produse mai puțin poluante și dezvoltarea de piețe sau

segmente noi de piață în concordanță cu cerințele consumatorilor și a politicilor de reglementare.

La Summitul mondial de la Johannesburg în privința UE și-a asumat unele angajamente referitor

la structurile de producție și consum, care se bazează atât pe inițiative existente cât și viitoare.

TEMA: POLITICA SOCIALĂ A UE

1. Importanța și evoluția politicii sociale comunitare

2. Premisele aplicării politicii sociale

3. Acordul de la Shengen și importanța lui pentru UE

1.

În anul 1972, la întâlnirea de la Paris se lansează, pentru prima oară, ideea unei politici

sociale comune, afirmându-se că expansiunea economică nu este un scop în sine; prioritare

trebuie să fie atenuarea disparităților între condițiile de viață și o acțiune susținută în domeniul

social, care au aceeași importanță ca și realizarea Uniunii Economice și Monetare. Aceasta se

concretizează în anul 1974 în primul program de acțiune în materie socială, când sunt adoptate

directive privind procedurile de concedieri masive sau menținerea drepturilor câștigate de

muncitori în cazul fuziunii de întreprinderi.

În anul 1989, la întâlnirea de la Strasbourg, unsprezece țări (cu excepția Marii Britanii) au

adoptat Carta socială europeană, Carta drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor; este o

declarație fără impact juridic imediat, dar cu o însemnătate simbolică și politică pentru pregătirea

și adoptarea unor norme sociale minimale. Domeniul social, care nu se referă la întreaga Europă

comunitară, contribuie totuși la formarea Unei Europe cu o geografie variabilă.

În anul 1992, aceleași unsprezece țări au semnat un protocol social anexat Tratatului de la

Maastricht, care reprezintă un progres, prin redefinirea domeniilor de competență europeană și

stimularea negocierii colective europene.

Fig. Numărul populației în Europa, comparativ cu alte regiuni

La Maastricht, ca și la Strassbourg cu trei ani înainte, Europa preferă s-ă adopte dispoziții

sociale în unsprezece și să consolideze Europa cu două viteze decât să excludă Marea Britanie

din construcția europeană.

În anul 1997, Tratatul de la Amsterdam (pus în practică la întâlnirea de la Luxemburg

șase luni mai târziu) a însemnat un dublu progres: pe de o parte prevederile protocolului social

au fost integrate în tratat (și se aplică tuturor statelor membre, inclusiv Marii Britanii), iar pe de

altă parte este promovată coordonarea politicilor naționale privind ocuparea forței de muncă.

2.

Fig. Speranța la viață în UE comparativ cu alte regiuni

Una din premisele importante în vederea aplicării politicii este fărâmițarea pieței muncii

în Uniunea Europeană. Piața muncii se diferențiază foarte clar de alte piețe prin eterogenitatea

sa funciară. Formarea unei piețe unificate a muncii este frânată, în primul rând, de probleme de

natură politică, precum libertatea totală de circulație a persoanelor, care pune probleme mult mai

dificile decât circulația liberă a bunurilor și serviciilor sau a capitalurilor, așa cum rezultă din

discuția asupra acordurilor de la Schengen; este vorba în mod deosebit de problemele polițienești

și de practicile în materie de terorism, de lupta contra traficului de droguri, de imigrare.

Nivelul de trai

Mai jos se află un tabel, care prezintă PIB-ul nominal total, PIB-ul nominal per capita,

PIB-ul per capita (PPP) în funcție de cel mediu pe uniune pentru cele 25 de state membre, pentru

întreaga Uniune, pentru România și Bulgaria care au aderat la 1 ianuarie 2007 și pentru

Republica Moldova (cu rol comparativ). Datele sunt estimări pentru 2005 ale Fondului Monetar

Internațional.

Stat Anul

integrării

Populație

(Mil.)

Suprafață

(km²)

PIB 2006

(Mld.

dolari

intl.)

PIB per

capita

(dolari

intl.)

PIB per

capita

(PPC¹)

EU15=100

Locuri²

2005

Contribuții

la

buget (2005)

Austria 1995 8,1 83.858 306,83 37.688 111,4 18 2.209

Belgia 1958 10,4 30.510 364,98 35.068 105,8 24 4.091

Danemarca 1973 5,4 43.094 252,46 46.691 117,9 14 2.066

Finlanda 1995 5,2 337.030 190,92 36.522 104,7 14 1.512

Franța 1958 59,6 547.030 2113,42 33.855 98,5 78 16.888

Germania 1958/1990 82,4 357.021 2799,75 33.785 102,4 99 21.313

Grecia 1981 11,0 131.940 219,58 20.006 73,1 24 1.848

Irlanda 1973 4,0 70.280 200,10 48.753 135,9 13 1.366

Italia 1958 57,3 301.320 1718,90 29.635 99,2 78 13.996

Luxemburg 1958 0,4 2.586 33,57 73.147 226,9 6 238

Portugalia 1986 10,5 92.931 229,88 22,677 65,8 24 1.385

Țările de Jos 1958 16,2 41.526 622,77 38.180 103,8 27 5.412

Regatul Unit 1973 59,3 244.820 2196,83 36.429 102,6 78 12.339

Spania 1986 41,6 504.782 1124,46 27.175 84,2 54 8.901

Suedia 1995 8,9 449.964 354,02 39.101 100,3 19 2.817

Total (UE-15) - 380,3 3.283.692 12672,41 33.234 100 570 96.381

Bulgaria 2007 7,7 111.001 25,80 3.328 31,3 18 -

Cipru 2004 0,7 9.250 16,90 20.866 70,2 6 157

Estonia 2004 1,4 45.226 12,73 9.424 55,9 6 99

Letonia 2004 2,3 64.589 15,72 6.793 44,3 9 126

Lituania 2004 3,5 65.200 24,89 7.268 48,7 13 211

Malta 2004 0,4 316 5,43 13.742 67,9 5 51

Polonia 2004 38,2 312.685 285,71 7.487 45,6 54 2.367

Republica

Cehă 2004 10,2 78.866 121,79 11.929 66,2 24 999

România 2007 22,1 238.391 79,91 3.603 28,0 35 -

Slovacia 2004 5,4 48.845 46,23 8.549 54,7 14 382

Slovenia 2004 2,0 20.253 36,94 18.527 73,7 7 285

Ungaria 2004 10,1 93.030 107,93 11.059 56,5 24 896

Total (UE-27) - 484,3 4.322.989 13452,39 27.776 88,2 785 -

Moldova 3 - 3,6 33.843 2,98 828 7,7 - -

1 PPC: Indexul de volum al PIB în funcție de paritatea puterii de cumpărare per capita este afișat relativ la media Uniunii Europene (UE15), care a fost stabilită la 100. Dacă valoarea atribuită unui stat este mai mare de 100, atunci acest stat are un PIB per capita peste media UE și viceversa.

Valorile se bazează pe o sursă Eurostat. 2Locuri: La 1 ianuarie 2007. 3 Apariția Republicii Moldova în acest tabel are doar rol comparativ. Moldova are puține șanse de a adera în viitorul apropiat. Vezi și Extinderea

Uniunii Europene.

Caracterul fărâmițat al pieței muncii europene ține însă de factori economici și sociali,

între care diferențialitatea muncii în sine atât din punctul de vedere al întreprinderii, cât și din

punctul de vedere al ofertei de muncă. Unii specialiști în domeniu au evidențiat, în cadrul unor

studii comparative internaționale, un efect social care include ansamblul diferențelor sistematice

între țări în ceea ce privește uzanțele și itinerariile forței de muncă; de exemplu, structurile

organizaționale ale întreprinderilor germane și franceze sunt mult diferite; diferențele de salarii

între muncitorii necalificați și cadrele de conducere sunt mult mai mari în Franța decât în

Germania; diviziunea muncii este, și ea, foarte contrastantă. Diferențele sociale privesc însă nu

numai întreprinderea și cererea de muncă, ci și oferta de muncă și calificarea persoanelor; astfel

forța de muncă (în termeni de abilități), folosită în procesul de producție, este diferențiată

puternic, nu numai din motive lingvistice evidente, ci și datorită unor structuri educative profund

variate.

Dimensiunea socială a construcției europene a rămas întotdeauna în planul secund, într-un

proiect axat în principal pe integrarea pieței bunurilor și a pieței capitalului. Întârzierea relativă a

construcției Europei sociale se explică prin conjugarea a trei factori, și anume: a) eterogenitatea

profundă a raporturilor sociale, b) marile inegalități de dezvoltare și c) absența unei voințe

politice reale. Acquis-urile nu sunt totuși neglijabile, iar măsurile luate sunt numeroase și se

inspiră din logici variate.

Fig. Nivelul de trai în diferite țări

Din acest motiv, conținutul Europei sociale poate fi analizat cu ajutorul unei grile care ia

în considerare șase elemente de inspirație a politicii sociale, după cum urmează: a) promovarea

libertății de circulație a muncii și stimularea mobilității - intervenția publică urmărește să

creeze și să amenajeze o piață a muncii ale cărei mecanisme sunt a priori benefice; b)

promovarea unei reglementări minime comune - pornește de la o viziune mai puțin optimistă

a pieței muncii și vizează corectarea pieței printr-o intervenție publică; c) politica

redistribuitivă pe calea fondurilor structurale - se situează la marginea pieței muncii și nu

alterează mecanismele pieței, dar se localizează în aval de aceasta, pentru a-i corecta efectele; d)

politica de relansare pleacă, de asemenea, de la neajunsurile jocului liber al pieței, dar, i) spre

deosebire de intervențiile precedente, se localizează la nivel macroeconomic printr-o politică

bugetară și/sau monetară; e) incitarea la negociere I colectivă europeană este un mod de

intervenție calitativ diferit; f) în sfârșit, afișarea obiectivelor comune de politică socială - se

bazează mai mult pe fundamente politice decât pe fundamente economice.

Fig. Regiuni subalimentate pe Glob

Prin urmare, Europa socială presupune două tipuri majore de acțiuni, și anume: acțiunea

asupra pieței muncii și acțiunea globală asupra activității economice. Acțiunea asupra pieței

muncii se desfășoară în două direcții: a) asupra regulilor de piață, în două ipostaze: 1) cu

încredere în piață, în care caz se promovează circulația liberă a lucrătorilor, și 2) cu neîncredere

în piață, în care caz se urmărește definirea unei reglementări minimale, și b) asupra actorilor, cu

ipoteza încredere în dialogul social, în care caz este favorizată politica contractuală.

Componentele Europei sociale sunt următoarele: circulația liberă, politica socială,

partenerii sociali, coordonarea, coeziunea (implică o acțiune sau intervenția asupra veniturilor) și

locurile de muncă sau ocuparea (implică definirea obiectivelor comune ale politicii locurilor de

muncă. într-un mod implicit, această tipologie, care localizează intervențiile în raport de piață,

permite opunerea modurilor de intervenție de inspirație liberală celor de inspirație mai

voluntaristă.

3.

Acordul de la Shengen vizează crearea unui sistem comun de eliberare de vize și o listă

comună de țări ai căror rezidenți trebuie să aibă o viză pentru a pătrunde pe teritoriul uneia dintre

țările grupului Shengen.

Istoria si dezvoltarea Acordului Schengen

La 14 iunie 1985, Republica Federala Germania, Franța, Belgia, Luxemburg si Olanda au

semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea

treptata a controlului vamal comun acestor țări.

La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenția cu privire la Implementarea Acordului

Schengen. Punctele cheie ale acordului vizează masurile de creare, în urma abolirii controlului

vamal comun, a unui spațiu comun de securitate și justiție. Obiectivele principalele ale acordului

sunt:

- armonizarea prevederilor legate de intrarea și șederea de scurtă durată în spațiul

Schengen a cetățenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);

- problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre Statele Membre se va supune

solicitantul azilului);

- probleme de combatere vamala a crimelor legate de droguri;

- cooperarea poliției;

- cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiție.

Pentru cetățenii UE si cetățenii tarilor-terțe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are

drept rezultat creșterea substanțială a libertății de călătorie și îmbunătățirea siguranței în

interiorul țărilor Schengen și frontierelor lor externe. Pentru a călători în țările UE care nu au

semnat acordul Schengen (Marea Britanie si Irlanda), este necesară obținerea în prealabil a vizei

turistice de la reprezentanțele diplomatice ale respectivelor țări. Odată intrați pe teritoriul altei

țări Schengen, turiștii sunt obligați să-și declare prezența autorităților locale, conform legilor în

vigoare din respectiva țară. Dacă declarația survine după termenul prevăzut, puteți risca o

amendă pentru întârziere, iar dacă declarația nu este făcuta deloc, turistul risca expulzarea.

Statele membre Schengen solicita îndeplinirea următoarelor condiții de intrare în

spațiul respectiv:

1. Pașaport valabil pentru încă cel puțin 6 luni de la data intrării, în spațiu Schengen;

2. Persoana să nu fie indezirabilă (sa nu aibă interdicție de intrare în vreuna din țările

membre Schengen);

3. Asigurare medicală - prin care se acoperă riscul de asistență oferită persoanelor aflate în

dificultate în cursul unor deplasări sau al unei absențe de la domiciliu sau de la locul

reședinței permanente;

4. Asigurare auto de răspundere civilă (Cartea verde);

5. Starea tehnica bună a autoturismului.

La 21 decembrie 2007, spațiul Schengen s-a extins și cuprinde următoarele țări: Austria,

Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania,

Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia,

Spania, Suedia, Ungaria precum Norvegia și Islanda. În același timp unii membri ai UE,

Bulgaria, Cipru, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britaniei și Romania nu participă la cooperarea

Schengen.

Punctele cheie ale Convenției cu privire la Implementarea Acordului Schengen:

Cetățenii țărilor ce implementează Acordul Schengen pot trece frontierele interne ale

țărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal.

O viza fără restricții teritoriale, acordată unui cetățean dintr-o tara-terță de una din

țările semnatare, îndreptățește deținătorul, în același scop și pe durata validității

vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei dintre țările semnatare.

Orice cetățean dintr-o țară-terță cu permis de reședință valid în una dintre țările

semnatare poate călători cu un pașaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile

intr-o perioada de șase luni, în alte țări semnatare.

Armonizarea politicii de vize în țările Schengen (lista comună a cetățenilor din țările-

terțe care solicita vize).

Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen.

Accesul tuturor țărilor Schengen la Sistemul Informațional Schengen (SIS) furnizând

date despre identitatea personală sau alte informații din spațiul Schengen.

Cooperare apropiată dintre poliție și justiție.

Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri.

Reguli ce determină acordarea competenței pentru procedurile de azil (în prezent,

înlocuite de întrevederile similare ale Convenției de la Dublin, din 15 iunie 1990).

INTEGRAREA ACORDULUI SCHENGEN ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Începând cu 1 mai 1999 Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2

octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene.

Astfel, Comunitatea Europeană și-a asumat competența pentru lărgirea de spații ale acqui-

urilor Schengen (Acordul Schengen și variatele prevederi adoptate în acest context), precum și

pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda și Danemarca s-au făcut

aranjamente speciale. Deși, Marea Britanie și Irlanda nu sunt părți ale Acordului Schengen, ele

pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acqui-urile Schengen în întregime sau în parte și să

participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca va decide pe baza de analiză de caz daca participă,

sub prevederile legislației internaționale, la dezvoltarea ulterioară a acqui-urilor și dacă va

integra în legislația sa națională și legislația Comunității, dezvoltata fără participarea sa.

Acordurile de cooperare dintre țările semnatare Schengen și Norvegia, Irlanda au fost

înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la conținut, încheiate în

baza Tratatului de la Amsterdam.

Pentru cetățenii UE și cetățenii țărilor-terțe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are

drept rezultat creșterea substanțiala a libertății de călătorie și îmbunătățirea siguranței în

interiorul țărilor Schengen și frontierelor lor externe.

TEMA: POLITICA MONETARĂ A UE

1.Principalele instrumente ale politicii monetare.

2.Costurile și riscurile participării la Uniunea Monetară Europeană.

3.Evoluția procesului de integrare monetara europeană.

4. Banca Centrală Europeană și funcțiile ei.

1.

Politica monetară reprezintă una din politicile macroeconomice fiind de competență

exclusivă a băncii centrale și a guvernului țării respective.

Funcțiile specifice și tradiționale a unei bănci centrale sunt următoarele:

a. Emisiunea de monede și bancnote divizionare;

b. Acordarea autorizației și stabilirea condițiilor și a modului de funcționare ale băncilor

comerciale din țara respectivă;

c. De a elabora și pune în aplicare o politică monetară conform statului și a gradului său

de independență apelând la instrumentele politicii monetare care să corespundă mai bine

necesitaților.

Instrumentele la care apelează banca centrală pentru punerea în practică a politicii sale sunt

următoarele:

1. Refinanțarea băncilor comerciale și stabilirea plafoanelor de credit, efectuarea

licitațiilor la dobânda pieții;

2. Stabilirea de rezerve minime obligatorii printr-o mărime procentuală aplicat asupra

disponibilităților băncii pentru a servi acoperirii unor nevoi în caz de dificultăți

financiare. Este o metoda de prudență și totodată metoda de finanțare asupra

lichidităților financiare;

3.Stabilirea unor reguli de prudență bancară,cele mai importante reguli se referă la:

capitalul social minim pentru a înființa o bancă este echivalent cu 5 milioane euro din

care se plătește efectiv cel puțin 50% fie în valuta națională sau în euro;

lichiditate suficientă în raport cu capitalul;

expunerea maximă să nu depășească 20% din fondurile proprii ale băncii;

împrumuturile către proprii membri să fie sub 20% din fondurile proprii ale băncii;

expunerea în valută străină să fie până la 10% din fondurile proprii ale băncii;

dețineri de acțiuni în companii non-bancare nu pot depăși 20% din capitalul companiei

respective;

dețineri de acțiuni în capitalul altor bănci să fie maximum 5% din capitalul noii bănci;

constituirea unor depozite de risc în mărime de un anumit procent în raport cu soldul

creditului;

4.Răspunde de elaborarea și aplicarea politicii valutare ca parte componentă a politii

monetare și stabilește tipul regimului de curs valutar,intervine pe piața valutară în caz de

necesitate,gestionează rezervele valutare și stabilește regimul mijloacelor de plată.

Tipul regimului valutar reprezintă deetatizarea diferitor forme care reiese din situație creată pe

piața valutară și tipurile fundamentale de cursuri valutare sunt:

1. cursul fixat la mărimea respectivă cu ajutorul intervențiilor pe piața valutară a băncii

centrale și respectiv modificat reieșind din devalorizarea sau revalorizarea;

2. raportul flotant în funcție de cererea și oferta de pe piață valutară, astfel ca sensul de

schimb valutar semnifica deprecierea sau aprecierea unei valute în raport cu alta.

Raportul dintre monedele a doua țări reprezintă un preț care exprimă nivelul și starea relațiilor

economice externe cu caracter comercial,financiar ori operațiuni cu capital ale țarilor respective.

2.

Integrarea monetară este denumirea procesului de formare a unei zone monetare, a unui

spațiu în care monedele a mai multor țări să fie legate irevocabil între ele sau fiecare monedă se

leagă irivocabil de o singură monedă fiind stabilit un anumit raport sau monedele naționale sunt

înlocuite cu o singură monedă care va fi utilizata în întreaga zonă. În ambele cazuri ne aflăm în

fața unui proces de unificare monetara.

O uniune monetară formată în acest mod trebuie să corespundă unei zone monetare

optime înțelegându-se prin aceasta cu spațiu economic care poate urma aceeași politică monetară

în cazul în care țările respective renunță la politica monetară proprie, la instrumentele de politică

monetară utilizate la nivel național, la instrumentul de curs valutar în favoarea unei politici

monetare și de curs comune.

Odată cu renunțarea la politica monetară proprie națională apar anumite costuri care

reiese din creșterea bruscă a prețului la energie sau materiilor prime importate, sporirea bruscă a

prețurilor pe piața internă , scăderea competitivității externe, criza economică, șomaj.

Dacă țara respectivă promovează o politică monetară independentă poate apela la

instrumentul de curs valutar, deprecierea monedei prin efectul stimulator asupra exporturilor,

fapt care ar putea eventual absorbi o parte din rata șomajului, iar aprecierea valutară ar putea

majora importurile.

Dispariția instrumentului de curs valutar obligă țara respectivă să recurgă la alte politici

macroeconomice pentru a menține competitivitatea, a restabili echilibrul extern și a menține

locurile de munca, sau a absorbi excedentul de forță de muncă.

Mobilitatea factorilor de produse a forței de muncă și a capitalului trebuie să poarte un

caracter intensiv pentru a compensa costurile la care poate fi supusă o țară în cazul trecerii la

valuta unică. În condițiile UE s-au stabilit anumite aspecte care în mod inevitabil duc la

favorizarea formării uniunii monetare. Economiile naționale a țărilor membre UE ce au un nivel

înalt de dezvoltare se caracterizează prin creșterea interdependențelor economie, exprimată prin

creșterea ponderii, schimburilor reciproce în PIB. Aceasta determină expresia gradului de

deschidere spre piața externă.

Existența pieții interne și buna funcționarea a ei prin prisma celor 4 libertăți(a capitalului,

forței de muncă, serviciilor, mărfurilor) realizează activități care evită costurile înalte chiar în

cazul utilizării monedelor diferite. Astfel Uniunea Monetară este de fapt o continuitate a etapelor

anterioare de integrare, etape în care un factor a contribuit la procesul integrării.

Odată cu înlăturarea tuturor barierelor comerciale, inclusiv a controlului la frontiere s-a

stabilit un comerț liber lipsit de protecții naționale , iar în cazul absenței unei Uniuni Monetare

unele țări pot fi înclinate sa practice devalorizări în scop competitiv.

Liberalizarea mișcării de capital obligă țările în mod voluntar să coordoneze politicile lor

monetare sau să aplice o singură politică monetară pentru a răspunde efectelor produse de

mișcarea libera a capitalului.

Argumentul cel mai important în favoarea creării unei Uniuni Monetare în spațiul

comunitar se referă la faptul ca UE dorește să sporească forța competitivă în context global,

utilizarea unei singure monede contribuind la amplificarea schimburilor comerciale nu numai în

interiorul zonei sau al UE,dar și în relații de schimburi economice externe. În acest mod apare

efectul favorabil al economiilor , datorate dimensiunii activității economice(economie de scara)

3.

Evoluția procesului de integrare monetară în spațiul monetar e reprezentat prin 3 faze:

- PRIMA FAZĂ debutează la 1 iulie 1990 și care prevede:

1. libertatea totală de circulație a capitalului în cadrul UE;

2. sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene(fondurile

structurale);

3. convergența economică prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice

ale țărilor membre.

10 decembrie 1991: semnarea Tratatului Uniunii Europene. Decizia creării unei Uniuni monetare

si adoptarea a cinci criterii de convergenta referitoare la datoria publica, deficitul public, rata

inflației, tipurile de dobânzi si stabilitatea ratelor de schimb.

7 februarie 1992: Tratatul de la Maastricht făcând cunoscut calendarul in trei etape al scopurilor

ce trebuie atinse.

-A DOUA FAZA debutează la 1 ianuarie 1994 și prevede:

1. înființarea instituției monetare europene cu sediul la Frankfurt din Germania care e compus

din guvernatorii băncilor centrale ale țărilor membre;

2. independența băncilor centrale naționale;

3.reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.

16 decembrie 1995: Consiliul European din Madrid

Adoptarea numelui de "euro"

Fixarea sistemului tehnic de introducere a euro si a calendarului pentru trecerea la

moneda unica

14 decembrie 1996: Consiliul European de la Dublin

Adoptarea unui pact de stabilitate bugetar si de creștere

Statutul juridic al euro

16 iunie 1997: Consiliul European de la Amsterdam

Confirmarea pactului de stabilitate si dezvoltare

Aprobarea reglementarilor statutului juridic al euro

Rezoluția "SME bis" destinata tarilor ce nu participa in zona euro

Alegerea modelului monezilor.

13 decembrie 1997: Consiliul European de la Luxembourg

Rezoluția coordonării politicilor economice, în timpul celei de-a treia faze a UEM

(supravegherea multilaterala) si a articolelor 109 si 109B din Tratat (politica de schimb si

reprezentare a Comunității la scara internațională).

1998: Consiliul European determina lista tarilor ce participa la euro pe baza criteriilor de

convergenta

stabilirea Băncii Central Europene (BCE) si numirea comitetului sau executiv

Începerea producerii bancnotelor si monezilor.

- ETAPA A TREIA reprezintă crearea monedei euro și formarea zonei euro la 1

ianuarie 1999 când 11 țări adoptă moneda euro care devine astfel moneda

Austriei,Belgiei, Franței, Finlandei, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburg,

Portugalia, Spania, Olanda.

1 ianuarie 2002: Introducerea euro; punerea în circulație a monezilor si bancnotelor.

1 iulie 2002: anularea statutului de moneda legala a monezilor si bancnotelor naționale.

La 1 ianuarie 2001 la aceasta grupa de țări se alătură și Grecia, iar la 1 ianuarie 2008

Slovenia. La aceasta etapa instituția monetară este înlocuită cu Banca Centrală Europeană care

devine responsabilă de politica monetară care este definită și pusă în aplicare în valuta euro.

La 1 ianuarie 2002 bancnotele și monedele euro sunt puse în aplicare în 12 țări , iar două

luni mai târziu valutele naționale sunt retrase din aceste țări. Din acest moment euro e singura

moneda care poate fi utilizată în tranzacții bancare, operațiuni cu numerar în țările din zona euro.

Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de 5 criterii de convergență pentru a

ajunge în faza a treia. Acestea sunt:

1 .Stabilitatea prețurilor-rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5% ratele medii

de inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rata de inflație;

2. Ratele dobânzii-rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% in

raport cu ratele dobânzii medii ale celor 3 state membre cu cea mai scăzută rata de

inflație;

3. Deficitele bugetare-trebuie sa fie sub 3% din valoarea PIB;

4. Datoria publica-nu poate depăși 60% din PIB;

5. Stabilirea cursului de schimb-ratele de schimb trebuie să rămînă în limetele marjei de

fluctuație autorizate pentru ultimii 2 ani anterior.

Criteriile de convergență reprezintă condiții dure însa ele caracterizează gradul înalt de

competitivitate a economiei naționale.

Consiliul european a adoptat pactul de stabilitate și de creștere economica în iunie 1997.

Aceasta a reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, astfel permițând

sancționarea a unui stat membre din zona euro care se expunea unui deficit mai mare de 3%. La

momentul actual moneda euro este valuta unică a peste 310 mil. de cetățeni ai UE. Eurogrup-ul -

reprezintă reuniunea informala a miniștrilor de finanțe, a statelor din zona euro.

Noile state membre ale UE urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor

îndeplini criteriul de convergență necesar.

Slovenia este prima dintre noile state după extinderea din 2004 care a făcut acest pas.

4.

Sistemul european al băncilor centrale este compus din Banca Centrală Europeană cu

sediul în orașul Frankfurt și băncile centrale ale statelor membre și este condus de organele de

conducere a băncii centrale Europene.

Funcțiile Băncii Centrale Europene(BCE) sunt:

1.Definirea și execuția politicii comunitare UE având ca obiectiv principal de a menține

prețurile;

2.Stabilește și gestionează rezervele oficiale, valutare ale statelor membre;

3.Realizează funcționarea sistemului de plăți în valuta euro pe între spațiu UE;

4.Contribuie la o bună gestionare în ceea ce privește prudența sistemului de creditare și la

stabilirea sistemului financiar bancar în țările membre.

BCE are dreptul exclusiv de a autoriza emisia hârtiilor de valoare a băncii în UE.

Organele de conducere sunt:

- Consiliul de guvern;

- Comitetul executiv.

Consiliul de guvern e compus din membrii comitetului executiv și guvernatorii băncilor

centrale naționale. El adoptă orientări și decizii necesare pentru a garanta îndeplinirea funcțiilor

atribuite sistemului european a băncilor centrale. De asemenea el formulează Politica

Comunitară a Comunității.

Comitetul executiv e compus din: președinte, vicepreședinte și patru membri. Toți sunt

numiți în comun acord de către guvernul statelor membre.

Pe baza unei recomandări ai Consiliului de Miniștri cu o consultare preliminară cu

Parlamentul UE.

Mandatul membrelor comitetului executiv are o durată de 8 ani și nu este reînoibil fapt

care garantează independența Politicii Monetare Europene. Comitetul executiv este responsabil

de gestiunea ordinară și curentă a Băncii Centrale Europene.

Relațiile dintre BCE și Băncile Naționale reiese din executarea și realizarea operațiunilor

ce corespund sistemului european al Băncilor Centrale.

Atît BCE cît și cele naționale își mențin independența,iar băncile naționale sunt prezente

în Consiliul de Guvern al Băncii Centrale European astfel având un rol important în

instrumentarea acțiunilor Politicii Monetare a UE.

În cazul altor funcții cum ar fi deținerea și gestiunea de rezerve , sistemul de

plăți,emiterea de bancnote , băncile naționale își mențin compatibilitatea cu direcțiile date de

către Consiliul de Guvern a BCE.

Băncile Naționale dezvoltă funcțiile de supraveghere a creditelor acordate(politica de

creditare),gestiune a trezoreriei administrațiilor publice fără ca să implice finanțările privilegiate.

Actualmente sistemul european al băncilor centrale este în curs de perfecționare și

ajustare la condițiile Uniunii Monetare.

TEMA: BUGETUL COMUNITAR al UE

1. Principiile și procedurile de formare a bugetului

2. Principiul de contribuție a statelor membre

3. Distribuirea bugetului comunitar

1.

Bugetul comunitar este elaborat conform unei proceduri anuale clasice cu implicarea

Comisiei Europene, Consiliului de Miniștri și Parlamentului UE. Ca și bugetele naționale,

bugetul UE respectă toate principiile și procedurile de elaborare, astfel bugetul comunitar este

întocmit pe baza următoarelor principii:

Principiul unității - înscrierea tuturor operațiilor economice din cadrul comunității intr-

un document unic care este supus votării de către autoritatea bugetară. Aceasta permite

asigurarea unui control eficient a condițiilor de utilizare ale surselor comunitare;

Principiul universalității - veniturile bugetare sânt destinate finanțării necesităților

stabilite în bugetul comunitar;

Principiul anualității - prevede programarea operațiunilor bugetare și este supusă unui

exercițiu anual pentru facilitarea controlului asupra activității executivului comunitar;

Principiul de echilibru – prevede ca structura bugetului comunitar să dispună de aceeași

sumă de venituri și cheltuieli și comunitatea nu este autorizată de a recurge la

împrumuturi pentru acoperirea cheltuielilor neprevăzute;

Principiul specialității – conform căruia bugetul este structurat în secțiuni, titluri,

capitole, articole și posturi, astfel nici o suma de venit sau cheltuieli nu sunt determinate

decât prin atribuirea la un articol bugetar.

La început bugetul comunitar cuprindea numai procedura clasică anuală, însă

aprofundarea progresului de integrare europeană, adoptarea unor noi politici comunitare, a dus la

creșterea progresivă a necesitaților de cheltuieli bugetare în timp ce veniturile erau limitate la

sursele de existență.

Pentru prima dată în 1987 este propusă procedura multianuală de planificare a veniturilor

de сel puțin 4 ani. Astfel primul buget comunitar multianual a fost planificat pentru perioada

1988-1992. În cadrul reglementării bugetului multianual Consiliul de Miniștri garantează

disponibilitatea resurselor necesare pentru finanțarea bugetului, în timp ce Parlamentul UE se

angajează să respecte limitele de cheltuieli adoptate împreună. Acest eveniment a dus la faptul că

comunitatea a hotărât de a menține programarea bugetară multianuală fiind prevăzută pentru

următoarele perioade: 1993 – 1999 , 2000 – 2006 , 2007 – 2013.

Procedura de elaborare a bugetului UE asociază Comisia UE, Consiliu de Miniștri și

Parlamentul UE.

Procedurile de stabilire a bugetului comunitar

Anual Comisia Europeana prezintă Consiliului de Miniștri un proiect bugetar. Consiliul de

Miniștri adoptă varianta finala și transmite Parlamentului proiectul de buget. Parlamentul la

rândul său îl discută în prima lectură și are dreptul de a-l aproba sau de a înainta unele propuneri

referitoare la modificarea cheltuielilor obligatorii și de a vota forma respectivă.

Etapele procedurii bugetare de programare anuală sunt următoarele:

I. La 1 iulie a fiecărui instituțiile comunitare prezintă o previziune a cheltuielilor care sânt

grupate în proiectul bugetar;

II. La 1 octombrie Consiliul de Miniștri discută proiectul cu includerea cheltuielilor

obligatorii;

III. Timp de 45 zile Parlamentul examinează proiectul bugetului, proces ce se finalizează cu

aprobarea lui sau modificarea;

IV. În prima jumătate a lunii decembrie Consiliul examinează în a doua lectură modificările

efectuate în Parlament;

V. La sfârșitul lunii decembrie Parlamentul propune ultima decizie asupra bugetului spre

aprobare.

2.

Solidaritatea reprezintă un principiu esențial al proceselor de integrare. Un spațiu integrat

este un spațiu de “solidaritate”. Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea și echilibrul

noii entități. Mecanismele și instrumentele aplicate trebuie să asigure acea stare în care

“legăturile de solidaritate care există sunt astfel încât libertatea totală a schimburilor nu dăunează

nimănui și este în profitul tuturor”.

Aplicarea principiului solidarității s-a dovedit a fi însă dificil de aplicat, generând

conflicte de interese, conflicte agravate de extinderile succesive ale UE. Tensiunile provin din

faptul că unele țări sunt beneficiare nete în timp ce altele, mai puține la număr, sunt

contribuitoare nete. Conflictul de interese a fost accentuat după 1988 de transferul important de

fonduri spre economiile mai puțin prospere (țările mediteraneene și Irlanda) antrenat de politica

de convergență structurală adoptată pentru realizarea coeziunii economico-sociale în UE. În

principiu, statele membre au căzut de acord asupra modului de finanțare a mecanismelor de

integrare instituțională. Dar, de fapt, aplicarea solidarității financiare s-a lovit de gradul scăzut de

integrare care menține diferențele structurale, regionale și de venituri semnificative și de

prezența intereselor naționale care și-au păstrat forța politică. Cel mai puternic penalizată de

structura sistemului de resurse și repartizarea cheltuielilor a fost Marea Britanie.

Sursele financiare ale comunității pot proveni din contribuțiile statelor membre sau din

resursele proprii. Fiecare stat membru poate defalca în regim autonom o parte din mijloacele

naționale în bugetul comunitar. Conform Tratatului de la Roma pe lângă atribuirea puterii

bugetare, Consiliul de Miniștri a prevăzut crearea unui sistem de resurse proprii în cazul

comunității.

Autonomia financiara a determinat crearea Curții de Conturi cu scopul de a examina și de

a verifica activitatea de gestiune financiara și de a determina legalitatea regularității veniturilor și

a cheltuielilor .

Susrsele bugetului comunitar sunt următoarele, care provin de la fiecare stat membru și

anume:

Prelevările agricole

Taxele vamale

TVA

PIB

Prelevările agricole constituie o taxa variabila impusa produselor agricole importate în

comunitate, în scopul diferenței intre prețul mondial și сel de pe piața interna.

Taxele vamale reprezintă transferuri în bugetul comunitar din partea statelor membre , a

veniturilor provenite din taxele vamale impuse celorlalte tari pentru produsele importate din

afara comunității și la care se aplica tariful extern comun.

Veniturile în urma TVA obținute de către tarile membre sunt transmise sub forma de o

cota procentuala în bugetul comunitar. Mărimea acestei cote procentuale se modifica anual și

diferă de la o tara la alta.

PIB-ul cunoscut ca a 4-a forma intervine ca un supliment la veniturile destinate finanțării

unor cheltuieli care nu sunt acoperite de către celelalte surse. Sursele respective urmărește și

scopul de a asigura echilibru bugetului comunitar prin variația cotei din PIB național stabilit .

Ceea ce ține de evoluția structurii veniturilor comunitare se stabilesc 2 tendințe

importante:

Diminuarea rolului resurselor tradiționale (prelevările agricole, taxele vamale), fapt care

se explica prin reducerile tarifare, negociate în cadrul aportului general de taxe vamale,

extinderea succesiva a comunității, progresele obținute în domeniul agriculturii europene,

limitarea importului și prelevărilor agricole;

Majorarea plății TVA și PIB la formarea bugetului comunitar se datorează în principal

creșterii PIB-ului național a tarilor membre UE.

Toate aceste finanțe publice au fost afectate și de unele probleme, una dintre ele fiind

finanțarea activității comunitare, această problemă reiese din dezechilibru de contribuție când

bugetul UE în raport cu beneficiile obținute din acest buget în favoarea câtorva țări considerate

principalele țări donatoare în bugetul comunitar.

Diferența contribuțiilor pentru țările membre în bugetul comunitar, precum și mijloacele

primite din acest buget determină apariția beneficiarilor neți (Bulgaria, România, Polonia,

Slovacia, Ungaria) și a contribuitorilor neți ca Marea Britanii, Olanda, Luxemburg, Germania,

Austria, Franța.

La Summitul de la Berlin din 2000, Comisia Europeană s-a reunit pentru ameliorarea

funcționării sistemului financiar comunitar și referitor la planificarea multianuală a bugetului

comunitar pentru viitor.Rezultatul acestei reuniuni a fost realizarea a 4 măsuri esențiale

referitoare la sistemul resurselor proprii al UE și anume:

Majorarea cotei părți a resurselor tradiționale;

Reducerea ratei maxime a TVA;

Ajustarea tehnică a corecției dezechilibrelor bugetare;

Stabilirea unui mod de finanțare pentru țările donatoare rezultat din suma totală de

contribuție la bugetul comunitar.

Astfel, la 1 ianuarie 2006 pentru prima dată în istoria UE este prezentat raportul referitor

la funcționarea sistemului de resurse proprii și efectivele extinderii asupra finanțării bugetului și

asupra corecției bugetare în vigoare.

Astfel structura bugetului comunitar prezintă un mecanism echilibrat, ce reflecta

necesitățile comunitare referitoare la extindere, la resursele proprii financiare și la ajustarea

nivelului social în comunitate.

3.

Principiul major de utilizare a resurselor financiare comunitare consta în stabilirea unor limite

pentru fiecare categorie de cheltuieli, astfel în structura cheltuielilor comunitare sunt stabilite 8

categorii principale pentru fiecare stabilindu-se anual un plafon propriu. Aceste categorii sunt:

1. Politica agricola comuna (PAC)

2. Acțiuni structurale

3. Politici interne

4. Acțiuni externe

5. Cheltuielile administrative

6. Rezerve

7. Cheltuieli pentru preaderare

8. Cheltuieli pentru extindere.

În urma Summit-ului de la Berlin s-a stabilit că categoriile 7 și 8 sa fie realizate doar prin decizia

Comisiei Europene și la necesitatea comunității.

Pentru prima dată categoriile 7 și 8 au fost destinate conform prescripțiilor bugetare începând cu

anul 2003, când se realizează procesul de extindere în Europa Centrala și de Est.

Cea mai ponderată categorie este categoria I, în care se prevede cca. 45mlrd. euro alocări anuale,

fapt care se explica prin faptul că în cadrul PAC este introdus un nou instrument; la moment

absoarbe circa jumătate din resursele destinate acestei categorii.

Acțiunile structurale vizează orientarea geografică a intervențiilor financiare din partea

comunității căreia sunt rezervate anual până la 30mlrd. euro.

Importanță acordată politicii interne promovate realizează programe în așa domenii: învățământ,

cercetarea, mediu înconjurător, dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii. Pentru anul 2006 au

fost rezervate aproximativ 6,6mlrd. euro.

Acțiunile externe reprezintă sistemul de activități de ordin politic, economic și social pe plan

internațional, astfel pentru această categorie anual se aloca până la 5mlrd. euro.

Cheltuielile administrative reprezintă suma cheltuielilor destinate pentru întreținerea

instituțiilor UE, inclusiv salarii, asigurări, transport și absoarbe anual până la 5mlrd. euro.

Referitor la categoriile 7 și 8 programarea financiară s-a realizat reieșind din următoarele

ipoteze:

Către anul 2003 numărul țărilor pentru aderare era stabilit din 12;

Procesul de aderare nu a fi produs simultan, însă în 2 etape;

Anul 2004 a fost considerat anul aderării a grupului format din 10 țări reieșind din

indicatorii de performanta impuși de UE.

În categoria ajutoare spre aderare s-a stabilit un plafon de cheltuieli de 3.12mlrd. euro,

resurse acordate prin intermediul Politicii Agricole Comune, programelor de preaderare și a

programului PHARE (1992), care realizează programe de restructurare în cadrul economiilor

naționale a țărilor precandidate. Anual prin intermediul acestui program sânt realizate proiecte cu

o valoare totală de 1.5mlrd. euro.

Categoria a 8-a include doar cheltuielile suplimentare ce reiese din extinderea UE.

Pentru anul 2007 au fost planificate cca. 17mlrd. euro pentru susținerea procesului de aderare a

țărilor România și Bulgaria, conform etapei a 2-a de aderare.

Conform prevederilor bugetului comunitar, transferul din categoriile 1-7 pentru

acoperirea unor cheltuieli imprevizibile reciproce și de asemenea cheltuielile din categoria a 8-a

nu pot fi utilizate pentru alte necesități decât cele care sunt destinate conform necesităților.

În mod practic suma rămasă din fiecare categorie poate fi transferata pentru anul următor

în aceeași categorie sau poate fi folosita în scopuri de caritate și filantropie.

Tema: RELAȚIILE UE CU ALTE ZONE ECONOMICE

1. Relațiile UE cu organizația EFTA. Crearea spațiului economic European

2. Relațiile UE – NAFTA

3. Regimul preferențial acordat țărilor în curs de execuție

1.

În 1960 la Stocholm, la întrunirea țărilor din Europa Centrală s-a hotărât formarea

Asociației Europene de Comerț Liber (EFTA) cu participarea următoarelor țări: Austria,

Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia, Marea Britanie. Mai târziu la aceasta

organizație adera Finlanda si Islanda .

Noua organizație a cuprins tari cu un nivel mai ridicat al dezvoltării – mai mare

omogenitate a economiilor sale.

Scopul acestei organizații interguvernamentale – liberalizarea comerțul cu produse

industriale între țările participante, cu excluderea produselor agricole, fără a renunța la propria

lor politică comercială față de țările terțe.

Aceasta organizație nu avea ca scop realizarea unei uniuni politice, astfel nu era

necesitatea creării unor organisme instituționale.

Deoarece participanții nu si-au propus realizarea unei uniuni politice, nu era necesitatea

creării de organisme supranaționale. Luarea deciziilor, în general, s-a făcut cu unanimitate de

către toate țările membre.

În 1973, Marea Britanie, Irlanda si Danemarca, au intrat în CEE, iar tarile rămase încheie

acorduri individuale de liber schimb cu comunitatea. Aceste acorduri au stat la baza dezvoltării

în continuare a relațiilor comerciale dintre UE și Asociația Europeană de Comerț Liber.

În ianuarie 1984, eliminarea taxelor vamale în comerțul dintre CEE și asociații s-a produs

în mod complet.

La 2 Mai 1992, se semnează Acordul privind Spațiul Economic European sau Zona

Economică Europeană, însă odată cu extinderea spațiului comunitar numărul țărilor a acestei

asociații devine mai mic, însă nivelul de colaborare dintre UE și organizația (EFTA) devine mai

înalt, în deosebi în aspect economic.

Începând cu 1 ianuarie 1995 relațiile dintre UE și asociație se limitează în cele din urmă

doar la relațiile cu Elvetia, Islanda, Norvegia, țări care nu sânt membre a UE. Din punct de

vedere economic, relațiile dintre aceste 2 organizații sau contopit și formează un sistem unic,

fiind deosebite doar după structura politică și socială.

Treptat aceasta organizație î-si pierde din importanța ca entitate distinctă, deoarece

numărul țărilor este mic iar avantajele pe care le oferă sânt similar celor din UE, cu excepția

avantajelor politice.

2.

În 1989 intre SUA si Canada s-a încheiat un Acord de Liber Schimb care și-a propus

liberalizarea schimburilor comerciale între cele doua țări, liberalizare impulsionată și de

puternica dependență comercială reciprocă și de dovada existenței unui anumit grad de integrare

economică, în special în domeniul construcțiilor de mașini.

Mai târziu acest acord mai este semnat de către Mexic, astfel la 17 decembrie 1992

această organizație capătă denumirea de NAFTA.

NAFTA acoperă o piață de 375 milioane de consumatori, cu posibilitatea extinderii și mai

spre sudul continentului și o suprafață de 21,3 milioane Km2.

Scopul acestui acordul este liberalizarea comerțului cu produse și servicii, prin eliminarea

barierelor tarifare și netarifare între părți și prin liberalizarea investițiilor intra-zonale.

Domeniile prioritare vizate de NAFTA sunt următoarele:

1. Comerțul cu produse materiale – în decursul a 10 ani fiind înlăturate toate taxele vamale

aplicabile produselor considerate ca “nord – americane”, în conformitate cu regulile de

origine, astfel ca către anul 2004 s-a format o vastă piață liberă.

2. Comerțul cu produse de servicii – serviciile dețin un loc important în comerțul din zona

respectivă, ceea ce caracterizează gradul înalt de competitivitate în tarile membre

NAFTA.

3. Liberalizarea investițiilor directe de capital – astfel fiind favorizate investițiile în

domeniul construcțiilor de infrastructură, mai cu seama în Mexic.

4. Stabilirea unor reguli comune în privința dezvoltării concurenței, a proprietății

intelectuale, aflarea temporară a oamenilor de afaceri, protecția mediului.

Astfel către sec.XXI, NAFTA este considerată o organizație de liber schimb de mare

anvergură, model de cooperare de tip interguvernamental, fără organizații supranaționale și fără

obiective de natura politică. După indicatorii economici NAFTA este similar UE, fiind depășită

doar prin importanța politica la nivel regional.

3.

Regimul preferențial realizat în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, constă în anumite

facilitări în plan comercial acordate de către țările dezvoltate. Acest acord a fost promovat în

cadrul UE de către Germania și Italia încă la începutul anilor ’80 ai secolului XX, astfel UE a

încheiat acorduri preferențiale cu anumite țări în curs de dezvoltare și în calitate de donator de

preferințe în favoarea țărilor în curs de dezvoltare. UE stabilește o lista de produse, mărfuri și

servicii care beneficiază de acest regim, totodată acest regim pentru bunurile ușor alterabile

aplică scutiri în mărimi fixe pentru unele țări sau se aplică plafoane tarifare altor țări. Sunt

excluse din acest regim produsele textile care în general pe piața unică internă nimeresc sub

incidența acordului de multifibre ce presupune virarea, comercializarea, circulația tuturor

produselor textile. De asemenea sunt excluse produsele agricole, inclusiv de origine animaliera.

În cazul produselor de cărbune și siderurgice (după Tratatul CECO), regimul este diferențiat pe 2

grupe:

Prima grupă prevede scutiri de taxe vamale cu stabilirea de contigente tarifare sau

plafoane tarifare naționale;

A doua grupă prevede scutirea de taxe pentru fiecare dintre țări luate individual, dar în

limitele unui plafon comunitar.

Țările în curs de dezvoltare sau bucurat de asemenea de regimul de anulare a taxelor

vamale asupra anumitor produse agricole, neinstituirea de contingente tarifare doar cu excepția

produselor ce conțin cafea, reducerea prelevărilor agricole pentru anumite produse, scutirea de

taxe vamale pentru toate produsele industriale fără limitări cantitative, inclusiv chiar și pentru

produsele textile.

Regimul preferențial acordat de UE țărilor în curs de dezvoltare poate fi aplicabil doar

după semnarea acordului dintre UE și țara beneficiară cu condiția ca produsele care cad sub

incidenta acestui regim corespund standardelor de calitate și criteriilor de circulație pe teritoriul

Pieței Unice Interne.

Actualmente asemenea acorduri sânt semnate între UE și majoritatea țărilor vecine sau

din apropiata vecinătate cu UE, inclusiv Republica Moldova. Mai mult ca atât, pentru țările cu

un mod specific de dezvoltare cum ar fi Moldova, UE le acorda un regim preferențial la

produsele tradiționale ale țărilor respective cu scopul facilitării comercializării lor pe Piața Unica

Interna a UE.

TEMA: RELAȚIILE UE CU REPUBLICA MOLDOVA

1. Planul de acțiuni UE-RM

2. Investițiile UE în economia națională

3. Ajustarea economiei naționale la cerințele UE (conform planului de

acțiuni din UE).

1.

Extinderea de la 1 ianuarie 2007 a schimbat istoria în termeni politici, geografici și

economici astfel considerând în continuare interdependența politică și economică dintre UE și

RM. Extinderea a oferit atât UE cât și RM oportunitatea de a dezvolta o relație continue de

apropiere depășind procesele de cooperare, de a implica într-o măsură semnificativă integrarea

economică și de a aprofunda cooperarea politică,astfel UE și RM sunt determinate să utilizeze o

asemenea ocazie pentru a-și consolida relațiile și a promova stabilitatea, securitatea și

bunăstarea. Acordarea planului de acțiuni RM-UE e făcută pe principii de parteneriat, proprietate

comună și diferențiere.

Scopul planului de acțiuni RM-UE este de a contribui la dezvoltarea în continuare a

parteneriatului strategic dintre UE și RM. Politica europeană de vecinătate stabilește obiective

ambițioase bazate pe angajamente pentru valorile comune și implementarea efectivă a reformelor

politice, economice și instituționale.

Moldova stabilește cu UE relații politice, economice și de securitate mai intensive în

scopul intensificării transfrontaliere și divizarea responsabilităților pentru prevenirea și

soluționarea conflictelor de ordin intern și extern. Unul din obiectivele planului de acțiuni RM-

UE este susținerea în continuare a soluționării viabile a conflictului din stânga Nistrului.

Nivelul de ambiție dintre UE și RM depinde de gradul de angajament al RM pentru

valorile comune, precum și capacitatea sa de implementare a priorităților prevenite în comun.

Acest document este primul pas în procesul de cooperare intensă dintre RM și UE. El este un

document politic care stabilește obiectivele strategice ale procesului de cooperare.

Prima perioadă a fost de 3 ani având ca scop contribuția la îndeplinirea prevederilor,

acordurilor de parteneriat și cooperare și de a încuraja și susține obiectivul Moldovei privind

integrarea pe viitor în structurile economice și sociale ale UE. O alta latură a planului de acțiuni

RM-UE e ajustarea cadrului legislativ a normelor și standardelor naționale la cerințele UE. În

acest context se formează o baza solidă pentru integrarea economică bazată pe adaptarea și

reglementările lor economice, având potențialul să sporească comerțul investițiilor și creșterea

economiei. Aceasta e una din măsurile ce contribuie la obiectul pe termen lung al dezvoltării

durabile . Prin acest document UE recunoaște aspirațiile RM către integrarea europeană,el

stabilește un set de măsuri și priorități în domenii importante pentru dezvoltarea RM.

Cele mai importante priorități fiind :

1. eforturile susținute privind soluționarea viabilă a conflictului din stânga Nistrului;

2. continuarea consolidării,stabilității și a eficienței instituțiilor ce garantează

democrația si supremația legii , asigurarea derulării democratice ale alegerilor

parlamentare în conformitate cu standartele eruopene;

3. asigurarea respectării libertății presei și a opiniei de exprimare;

4. consolidarea capacitaților administrative și judiciare;

5. cooperarea cu instituțiile financiare internaționale implementarea vizînd reducerea

sărăciei, consolidarea creșterii economice în sectorul privat;

6. ameliorarea climatului investițional prin reforme structurale , adecvate în vederea

asigurării condițiilor nediscriminatorii, transparente și previzibile;

7. progresul spre un sistem eficient și cuprinzător cu management al cooperării

transfrontaliere;

8. asigurarea eficienței fluxului migrațional către țările membre UE.

Progresul în realizarea acestor priorități crește monitorizat în cadrul organismelor stabilite

de acordări de parteneriat și cooperare și Comisia Europeana care va elabora un mijloc de

activitate în urma programului obținut. De asemenea ambele părți vor prezenta un raport asupra

evoluției procesului de implementare a acestui document . În baza cărora vor fi luate hotărâri

privitor la unele modificări al acțiunilor din cadrul panului de acțiuni RM-UE. Dezvoltarea

relațiilor economice,sociale și politice ale RM în direcția integrării europene sunt bazate pe

planul de acțiuni RM-UE care e considerat și recunoscut ca document principal al RM în raport

cu UE.

2.

Investițiile provenite din UE în economia națională a RM a luat un caracter instabil și

practic nu sunt pe deplin coordonate la nivel statal. Lipsa politicii investiționale în cadrul RM

este rezultatul discriminării dintre nivelul de dezvoltare a întreprinderilor autohtone din UE și

RM.

La nivel statal investițiile sunt realizate prin intermediul băncii europene de reconstrucții

și dezvoltare(BERD). Investițiile respective poartă un caracter indirect și vizează dezvoltarea și

menținerea instituțională (organizații de dezvoltare a întreprinderilor mici și mijlocii,de

informare cu privire la drepturile consumatorilor, drepturile femeilor, a confesiunilor și

minorităților religioase,toleranța relațiilor interetnice , susținerea gradului de democratizare a

societății), protecția socială, dezvoltarea elementelor a infrastructurii de piață, măsuri de

școlarizare , reorientare a funcționarilor publici. Actualmente până la 15% din totalul investițiilor

de origine comunitară au fost realizate prin intermediul proiectelor de asistență tehnică și anume,

circa 30% din totalul investițiilor sunt investiții în sectorul privat și au ca scop dezvoltarea unor

noi activități, extinderea volumului de producere în cadrul întreprinderii, perfecționarea utilajului

și a capitatului de producere. Aceste investiții au ca țintă așa domenii ca sistemul energetic

electric și liniile de distribuție, sectorul de confecții și textile, industria de construcții, transport.

De menționat că totuși până la momentul actual, interesul investitorilor privați din UE față de

RM, rămân doar sectoarele cele mai profitabile. Un loc aparte îl ocupă ramura de prelucrare a

producției agricole, care din ce în ce mai frecvent este luată în considerație de către investitorii

din UE.

Agricultura rămâne totuși o ramură interesată de către investitorii europeni și interesul lor

crește față de această ramură, odată cu creșterea stabilității economice și respectarea cadrului

legislativ autohton.

Actualmente investițiile din UE contribuie direct cu o valoare adăugată de până la 11% în

PIB național. La 1 ianuarie 2007 intră în vigoare acordul semnat dintre RM și UE referitoare la

sistemul generalizat de preferințe vamale pentru RM(GSP+), care oferă RM exportul produselor

într-un regim privilegiat având în conținut circa 7200 poziții de mărfuri. Anume acest acord a dat

posibilitate de reorientare a mărfurilor și produselor naționale pe piața UE, care inevitabil a dus

la sporirea comerțului în această zonă începând cu 1 ianuarie 2007.

Actualmente RM acoperă numai 2000 din cele 7200 poziții din următoarele motive:

1. lipsa fizică a unor produse pe piața Moldovei;

2. produsele nu corespund cerințelor pieții unice;

3. lipsa relațiilor contractuale ale agenților economici din ambele părți.

Astfel putem trage concluzia că investițiile UE pe piața RM sunt într-o continuă creștere și

diversitate,ceea ce realizează faptul de creștere a interesului investitorilor europeni pentru RM.

3.

Una din problemele principale în ajustarea cerințelor economiei naționale,la cele interne

este reforma și dezvoltarea social-politică din țară. Unul din componentele ei fiind creșterea

bunăstării populației,măsură menționată și în planul de acțiuni.

Implementarea acțiunilor majore în această direcție se realizează prin intermediul planului

de măsuri: Strategia de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei (SCERS) care a fost aprobat

de Guvern în 2003 având o perioadă de referință anul 2004-2006. În acest document sunt

identificate prioritățile pe termen lung și scurt aprobate de către organismele economice,

internaționale în baza unor capitale menționate în acest document. Alte direcții prioritare pentru

RM sunt: creșterea durabilă a economiei naționale; consolidarea finanțelor publice; soluționarea

problemei, datoriei publice.

Consolidarea creșterii economice și asigurarea durabilității prevede combinarea unei

politici fiscale rigide și credibile cu restructurarea datoriei publice.

1. Adoptarea și progresarea în implementarea Strategiei de Creștere Economică și

Reducere a Sărăciei (SCERS), identificând prioritățile pe termen lung și scurt,

aprobate de comunitatea donatorilor în baza celor trei piloni ai reducerii sărăciei,

stabiliți în strategia interimară (SCERS-I) din 2002

2. Implementarea condiționalităților relevante privind eradicarea sărăciei și securitatea

socială identificate în contextul Programului de Securitate Alimentară al UE.

3. Dezvoltarea măsurilor de protecție a copiilor bazate pe principiul comunității, în

special în localitățile rurale, în colaborare cu autoritățile publice locale.

4. Raționalizarea beneficiilor pentru copii și sporirea eficacității asistenței pentru

familiile nevoiașe.

5. Eliminarea factorilor ce limitează accesul la învățământ pentru copiii din familiile

nevoiașe și îmbunătățirea accesului acestora la învățământul primar și secundar, în

special în localitățile rurale.

6. Ca pas vital spre creșterea economică durabilă, consolidarea stabilității

macroeconomice prin promovarea unei politici monetare raționale, orientate, printre

altele, spre menținerea inflației și a unei politici fiscale, orientate, printre altele, spre

achitarea datoriilor.

7. În acest context, acordul preliminar asupra unui nou program de reforme cu

Instituțiile Financiare Internaționale (IFI) este un element cheie în consolidarea

credibilității politicii și în deschiderea accesului la asistența externă concesională,

inclusiv din partea UE.

8. Identificarea, în comun cu creditorii, a unei soluții pe termen lung a problemei

datoriei externe prin combinarea unei politici fiscale riguroase și credibile cu

restructurarea datoriei externe.

9. Adoptarea Cadrului de Cheltuieli pe Termen Mediu (CCTM) pentru perioada 2004-

2006, integrând bugetul central, bugetele autorităților publice locale, bugetul

asigurărilor sociale, fondurile extrabugetare, precum și asistența financiară externă.

CCTM urmează a fi bazat pe pronosticuri macroeconomice raționale și va fi în

concordanță cu SCERS și cu programele care vor fi convenite cu IFI.

10. Realizarea progreselor în reducerea poverii excesive a datoriei de stat, în particular a

celei externe.

11. Implementarea măsurilor concrete întru sporirea eficientizării, transparenței și

responsabilității în administrarea cheltuielilor publice, consultând experții IFI și ai

UE. În particular, amplificarea impactului cheltuielilor sociale asupra nivelului

sărăciei. Implementarea măsurilor vizând colectarea impozitelor și extinderea bazei

impozabile, în particular prin eliminarea graduală a scutirilor fiscale.

12. Stabilirea procedurilor pentru detectarea, soluționarea și urmărirea cazurilor de fraude

(suspectate) și altor iregularități ce afectează fondurile naționale și internaționale.

13. Asigurarea compatibilității depline a SCERS cu CCTM, fapt ce garantează

durabilitatea fiscală.

14. Elaborarea unui program de lucru în contextul reformei regulatorii în baza (1) listei

de acțiuni ce urmează a fi realizate și legislației ce urmează a fi examinată după

ordinea de priorități, și (2) identificării instituțiilor responsabile și a unor termene

realistice pentru implementarea acestor acțiuni, susținute de resurse financiare și

umane adecvate și instruirea acestora, precum și a structurilor care să asigure

coordonarea între diferite autorități administrative implicate.

15. Asigurarea funcționalității depline a organismelor principale de reglementare.

Elaborarea unui program de măsuri „flanking”, incluzând standarde îmbunătățite de

elaborare a actelor normative și a regulamentelor, asigurând funcționarea adecvată a

organismelor de reglementare și urmărind implementarea măsurilor.

16. Optimizarea cerințelor administrative pentru companii (aprobarea cadrului juridic

relevant; implementarea; simplificarea schemei de raportare și a obligațiilor

administrative; limitarea la minim a numărului de licențe și permise necesare pentru

inițierea activităților economice)

17. Examinarea și implementarea celor mai bune practici privind consultarea și

notificarea agenților economici cu referire la noile măsuri de reglementare

(transparența) și asigurarea unei perioade suficiente de timp necesare pentru

adaptarea la aceste noi regulamente ale desfășurării afacerilor (previzibilitatea).

Dezvoltarea dialogului cu investitori și antreprenori privind modalitățile de

îmbunătățire a climatului de afaceri.

TEMA: PARTICULARITĂȚI ALE INTEGRĂRII REPUBLICII MOLDOVA ÎN

ECONOMIA UE

1. Asistența tehnică și financiară ca premisă a integrării în UE

2. Sistemul generalizat de preferințe SGP+

1.

Procesele de integrare în spațiul european afectează în mod involuntar și țările din

vecinătate care în mare parte au stabilit relații cu caracter economic și comercial cu țările UE.

Pentru o dezvoltare coerenta UE a aprobat politica de vecinătate care prevede un

ansamblu de măsuri pentru aprofundarea relațiilor dintre UE și țările vecine având caracter

economic, social și politic, de asemeni în dependent de nivelul de dezvoltare a țărilor vecine, UE

stabilește anumite criterii după care se realizează politica de vecinătate și colaborare cu țările

vecine .

Relațiile UE – Moldova sunt în plină ascensiune și reiese din interesele economice pe

care le urmărește UE în Moldova cât și Republica Moldova pe piața UE. Reieșind din nivelul de

dezvoltare diferit precum și abordările diferite a funcționării sistemelor economice, UE acordă

unele înlesniri și privilegii Republicii Moldova în aspect de colaborare, aceste privilegii sunt

realizate sub formă de ajutoare din partea instituțiilor UE sau din partea țărilor din UE, înlesniri

cu caracter vamal, realizarea unor proceduri vamale în avantajul producătorilor autohtoni pe

piața UE, acordarea asistenței tehnice pentru depășirea anumitor probleme concrete cu care se

confruntă Republica Moldova. Deseori Comisia Europeana participa în calitate de garant între

RM și instituțiile financiare internaționale. Adesea UE în calitate de instituții de referință pentru

RM i-a parte pe arena politică mondială. Asistenâa tehnică este acordată pentru măsuri de

reorganizare, restructurare, perfecționare a proceselor, a activităților din cadrul economiei

naționale. Asistența tehnică se realizează la acordul dintre donatori și beneficiari, beneficiarul de

cele mai dese ori fiind guvernul RM.

În mod generalizat asistența tehnică prevede următoarele etape :

Evaluarea nivelului de dezvoltare a activității sau a stării obiectului ce va beneficia de

suport tehnic din partea UE;

Stabilirea unui plan de activități de comun acord cu beneficiarii, reieșind din necesitățile

și scopurile urmărite de către beneficiari;

Evaluarea financiară a activităților propuse și stabilirea unui buget pentru realizarea

acestor măsuri ;

Stabilirea planului de măsuri cât și a perioadei de acțiune pentru fiecare activitate în

parte;

Formarea echipei de lucru din care fac parte reprezentanți donatorilor cât și din partea

beneficiarilor . De obicei, raportul dintre reprezentanții naționali si cei străini este de 10

la 1.

Orice măsura de asistență tehnică este aprobată și pusă în discuție de către guvernul

Moldovei la inițiativa și argumentarea ei din partea unui minister sau a altei instituții de stat care

este responsabilă de problema respectivă și va beneficia de rezultatele obținute în urma acestor

proiecte. Anume guvernul aprobă totalitatea proiectelor de asistență tehnică care se desfășoară pe

teritoriul țării. Modul de finanțare poate avea un caracter mixt atunci când o parte de resurse sunt

alocate din partea beneficiarilor și a doua din partea donatorilor.

Deseori resursele financiare sunt suportate integral din partea donatorilor comunitari. În

mod tradițional mijloacele financiare care sunt alocate prin intermediul proiectelor de asistență

tehnică sunt prevăzute în bugetul consolidat a țării.

Din partea donatorilor comunitari sursele de finanțare pot fi:

Fondurile de restructurare și coeziune;

Sursele bugetare comunitare;

Fonduri financiare private.

În dependență de destinație și scopul urmărit, finanțarea se execută din sursele fondurilor

respective.

În componența mijloacelor financiare destinate pentru realizarea măsurilor prevăzute sunt

stabilite totalitatea cheltuielilor care vor fi suportate de echipa de lucru, inclusiv fondul de

salarizare, ca și orice activitate economică, proiectele de asistență tehnică sunt supuse auditului

intern în vederea conformizării destinațiilor resurselor acordate.

Valoarea totala a proiectelor de asistenta tehnica din Moldova este cca. 500 mln. dolari

din care 170 mln. din parte fondurilor comunitare europene.

Asistența financiară este o măsura de finanțare a unor activități cu caracter financiar, fiind

planificate și prevăzute în bugetul de stat sau local, sau alte activități inclusiv cu caracter

comercial pentru unele acțiuni din cadrul economiei naționale.

Asistența financiară se realizează prin următoarele forme:

Linii de creditare prin intermediul băncii naționale și băncilor comerciale;

Investiții directe în cadrul unor proiecte investiționale acordate prin intermediul

guvernului;

Participări în calitate de fondatori sau cofinanțatori la formarea diferitor întreprinderi pe

teritoriul Moldovei;

Investiții directe de achiziționare de întreprinderi sau fuziuni de întreprinderi.

În totalul capitalului în ponderea celui comunitar este de 25 %, iar daca analizăm după țări,

Spania ocupă locul I după volumul investițiilor în economia națională a Moldovei.

Actualmente pe piața Moldovei activează cca. 500 companii cu capital comunitar.

2.

Datorită amplasării și poziționării geografice, R. Moldova beneficiază de anumite facilități în

vederea dezvoltării comerțului cu țările vecine. Un loc aparte îl ocupă relațiile R.M. cu țările UE.

Relațiile dintre acești 2 subiecți sunt prevăzute în acordul de parteneriat și cooperare dintre

Moldova și UE semnat și ratificat de ambele părți. Domeniile de activitate și de colaborare sunt

cele mai diverse și nu presupune anumite limite în dezvoltarea lui.

Problema principală rămâne a fi nivelul calității producției autohtone și recunoașterea reciprocă a

standardelor tehnice și de calitate. În privința ultimei probleme Moldova a făcut I pas

recunoscând standardele tehnice și certificatele de origine din UE cît și cele recunoscute de țările

UE.

De la 1 ianuarie 2006 Republica Moldova va beneficia de noul sistem generalizat de preferințe

(GSP+) acordat de UE. Schema noului GSP a fost aprobată de UE la mijlocul anului 2005 și de

ea beneficiază un șir de țări în curs de dezvoltare și cu economii în tranziție.

Noul sistem GSP presupune 3 nivele de reducere a taxelor vamale: sistemul standard GSP care

oferă preferințe comerciale combinate acces liber și reducere de taxe vamale; GSP Plus care

oferă un acces liber pe piața UE pentru toate produsele menționate în directivă (cca 7200 grupe

de produse din 11 mii posibile); Inițiativa „Totul cu excepția la arme”, care presupune acces liber

pe piața UE pentru toate produsele cu excepția munițiilor și unor produse sensibile la import.

Această inițiativă este destinată în exclusivitate țărilor slab dezvoltate (50 țări).

În baza informației obținute de la organizațiile internaționale, în particular ONU și Organizația

Internațională a Muncii, UE a decis extinderea gradului de preferințe comerciale pentru

produsele nominalizate, fiind denumite GSP Plus. Astfel, 7200 grupe de produse obțin acces

liber fără aplicarea taxelor vamale pe piața UE.

În scopul obținerii GSP Plus țările urmau să corespundă următoarelor criterii: să dețină statutul

de membru la diferite convenții și tratate internaționale, 23 la număr, în domeniul protecției

muncii; de a prezenta o informație detaliată privind respectarea prevederilor convențiilor

internaționale în domeniul muncii și efectuarea unei solicitări în scris privind accesul la GSP

Plus până la 31 octombrie 2005; necesitatea de a demonstra că economia națională este

„dependentă și vulnerabilă”.

Ca urmare a deciziei Comisiei Europene din 21 decembrie curent Republica Moldova a fost

inclusă în lista țărilor care beneficiază de preferințe comerciale extinse sau GSP Plus. Din cadrul

țărilor CSI doar Republica Moldova și Georgia beneficiază de astfel de preferințe comerciale.

UE a acordat GSP Plus doar pentru 15 țări.

Avantajele comparative oferite de noul GSP:

1. Gradul de acoperire cu bunuri. Noul GSP cuprinde 7200 grupe de produse sau cu 300

grupe mai mult ca sistemul actual. În rezultat a fost extins asupra unor produse agricole,

pește și produse din pește.

2. Nivelul de acces pe piață s-a majorat considerabil. Noul GSP Plus oferă acces liber fără

achitarea taxelor vamale la importul produselor incluse în anexă. Sistemul precedent

oferea un acces combinat pe piață și anume acces liber și o reducere de taxă vamală, care

se majora în baza clauzei sociale.

3. Simplificarea administrării GSP. Noul sistem a extins perioada de revizuire a condițiilor

GSP de la 1 an la 3 ani, fapt ce a făcut acest regim mai previzibil și mai static pentru

comunitatea oamenilor de afaceri. De asemenea, există angajamentul UE de a oferi GSP

pană în anul 2015.

Pentru a beneficia de sistemul „SGP+” al Comunității Europene trebuie să fie îndeplinite trei

condiții:

1. Mărfurile trebuie să fie originare dintr-o țară beneficiară;

2. Mărfurile trebuie să fie transportate direct din țara beneficiară în Comunitatea

Europeană;

3. Să fie prezentată o dovadă a originii (certificatul de origine Forma A, eliberat de

autoritățile competente din țările beneficiare sau o declarație de facturare).

Totodată, „SGP+” urmează a fi aplicat cu condiția ca volumul exportului în UE să nu depășească

15% în importurile europene, pe cînd în cazul produselor textile și a articolelor de îmbrăcăminte,

limita fiind de 12,5 % în importurile europene.

În scopul identificării avantajelor cantitative oferite de noul sistem GSP, Ministerul Economiei și

Comerțului a efectuat o analiză detaliată a comerțului exterior cu UE prin prisma preferințelor

comerciale oferite. În rezultatul analizei s-a identificat că din totalul grupelor de mărfuri, care

constituie aproximativ 1093 de poziții la nivel de patru cifre conform Nomenclatorului

mărfurilor, Republica Moldova efectuează export în Uniunea Europeană produse clasificate la

circa 700 grupe de mărfuri, din care 607 grupe cad sub incidența noului GSP Plus. Mai mult ca

atât, în 10 luni ale anului 2005 exportul către UE a constituit 248,4 mln USD sau 28,8 % din

totalul exporturilor Republicii Moldova. Din totalul mărfurilor exportate către UE doar 137,3

mln. USD sau 51,65 % au beneficiat de GSP standard existent.

În condițiile noilor preferințe comerciale acordate de UE, circa 87,77 % din exporturile

Republicii Moldova către UE vor beneficia de acces liber. Avantajul cantitativ de pe urma GSP

Plus este de aproximativ 19,79 mln USD, ceea ce însemnă că exportatorii din Republica

Moldova vor plăti mai puține taxe vamale pe piața UE și nivelul de competitivitate a produselor

autohtone pe piața UE se va majora considerabil.

Obținerea GSP plus este o îmbunătățire considerabilă a regimului comercial cu UE. Cu toate

acestea, se aspiră la un regim mai avantajos bazat pe Preferințe Comerciale Autonome, obținerea

cărora a fost condiționată de necesitatea reformării sistemului instituțional în domeniul

certificării originii mărfurilor exportate și fortificării administrării vamale. Preferințele

Comerciale Autonome reprezintă un regim de comerț preferențial acordat în mod unilateral de

UE și cu un grad extrem de sporit de liberalizare (acces liber pentru orice produs, cu unele

excepții pentru produsele destul de sensibile pentru UE de regulă băuturile alcoolice, carnea de

bovină, pește, etc. pentru care se stabilesc contingente tarifare preferențiale la import).

TEMA: CARACTERISTICA ECONOMIEI NAȚIONALE A ȚĂRILOR MEMBRE UE

1. Dezvoltarea economiei comunitare de la momentul formării

comunității economiei europene.

2. Economia națională a Republicii Federative Germane.

3. Caracteristica economiei Republicii Franceze.

4. Economia națională a Marii Britanii.

5. Economia națională a Italiei.

1.

Din momentul semnării tratatului de la Roma și formarea CEE, integrarea europeană s-a

dezvoltat în progres astfel atingând cele mai înalte cicluri de dezvoltare și creștere economică.

Formarea Pieții Unice Interne și a Uniunii Monetare Valutare a oferit noi posibilități de

cercetare a funcționării mecanismului integrării economice europene. Necătând la dezvoltarea

economiei comune și interdependența economiei naționale un interes aparte îl constituie

dezvoltarea economiilor naționale a țărilor membre reieșind din independența anumită a lor.

În primul rând diferența existentă dintre economia națională a țărilor membre în domeniul

economic, politic și social. Astfel pentru dezvoltarea în continuare a proceselor integraționiste

din cadrul UE este necesar ajustările la un anumit nivel al economiei naționale a țărilor membre.

Pentru aceasta este necesară și armonizarea tuturor politicilor realizate de către comunitate.

Fiecare sistem economic din cadrul UE dispune de un sistem economic și politic propriu, tradiții

de afaceri, care reflectă particularități ale dezvoltărilor sale istorice, politica guvernamentală,

amplasarea economică geografică.

Anume pe aceste particularități se pune accentul în continuare a dezvoltării proceselor de

integrare în cadrul UE și chiar amplificarea lor. Integrarea economică astfel poate contribui la

intensificarea specializării țărilor precum și a diviziunii muncii în cadrul unor regiuni sau țări

aparte.

Concurența internațională va contribui la utilizarea mai efectiva a factorilor de producere

și repartizarea forței de muncă să fie realizată pe baza modelului teoriei avantajelor relative și

dezvoltarea unor noi forme de relații reciproce.

În interiorul UE există deosebiri esențiale între nivelul de dezvoltare economic, mărimea

PIB-ului național, numărul populației, factori de producție, resursele naturale. Astfel mărimea

PIB al Germaniei constituie circa 27% din PIB-ul consolidat al UE, Franța 0,15%, Italia-10%,

Marea Britanie-13%, pe când celelalte țări având o pondere ce variază de la 0,1%-4,6%.

2.

După nivelul de dezvoltare economic, după volumul PIB, Germania intra în primele 10

țări după nivelul de dezvoltare în cadrul economiei mondiale. După volumul exportului

Germania deține locul 2 fiind depășită doar de SUA.

În cadrul UE economia Germaniei este considerată o economie cu cei mai înalți indicatori

macroeconomici. După caracteristica naturală și condițiile naturale Germania nu dispune de cele

mai favorabile condiții,însă creșterea economiei se datorează în principal utilizării factorilor

progresului tehnico-științific, calificarea înaltă a forței de muncă, participarea la procesul de

globalizare economică și politică economică adecvată în condițiile economiei de piață.

Economia contemporană a Germaniei este o economie cu orientări sociale în condiții de

piață. Un rol deosebit în dezvoltarea economiei îl ocupă statul, iar modelul de dezvoltare a ei

reprezintă un compromis dintre creșterea economiei și distribuirea uniformă a elementelor.

Nivelul înalt de impunere fiscală la momentul actual reprezintă o piedică pentru atragerea

investițiilor străine, iar costurile înalte la forța de muncă scade competitivitatea Germaniei față

de alte țări care se bazează pe dezvoltarea companiilor transnaționale.

Dezvoltarea economică a Germaniei are următoarea structură: agricultura ocupa circa

1,1% în formarea PIB, industria 34,5 % în PIB și sfera serviciilor 64,4%.

Agricultura Germaniei reprezintă ramura unde sunt realizate pe deplin componentele

PAC a UE. După lărgirea spațiului în 1990 agricultura Germaniei trece printr-un proces de

modificare și restructurare, astfel după reforma agrară din 1995 numărul gospodăriilor de

fermieri se reduce din contul dispariției fermelor cu suprafețe mici de teren agricol și crește

numărul gospodăriilor agricole cu suprafețe medii.

Procesul de concentrare a terenurilor agricole și a capitalului adus la creșterea eficienței

economiei și reducerea numărului de angajați în acest sector de la 850 mii pîna la 200 mii către

anul 2000.

Politica agrară se realizează în Germania prin intermediul procesului de integrare

verticală. Aceasta include integrarea proceselor agricole cât și a proceselor non-agricole în cadrul

complexului agroindustrial.

Industria. Dezvoltarea industriei asigură competitivitatea atât a economiei germane cât și

a întregului spațiu comunitar. Accesul în dezvoltarea industrială este pus pe construcții de

automobile, industria aerospațial, prelucrarea petrolului și energia atomică. Cele mai mari

monopoluri industriale din economia Germaniei sunt :

1.Compania “Daimler-Benz”(construcția de automobile, construcții de aparate de zbor);

2. Compania ” Volkswagen”;

3.”Siemens”(aparate electronice, aparate de măsurat de înalta precizie);

4.Compania “Fega”(obținerea energiei, industria de extragere a bogățiilor subpămîntene);

5.Companiile “Bayer” și “Basf”(industria chimica);

6.Compania “Thyssen”(metalurgie, construcții de mașini).

Aceste companii asigură potențialul industrial al economiei germane.

Sectorul de servicii.

Creșterea productivității muncii în sfera materială și creșterea bunăstării populației a dus

la modificarea structurală a consumului populației caracteristică țărilor dezvoltate. Datorit

acestui fenomen are loc dezvoltarea altor sectoare cum ar fi învățământul, ocrotirea sănătății,

construcția spațiului locativ, ocrotirea mediului înconjurător.

La moment circa 53% din populație aptă de muncă este ocupată în sectorul de servicii și

anume partea cea mai mare în comerț și transport. Această structură se explică prin infrastructura

dezvoltată a țării: calitatea drumurilor și a căilor ferate, terminale aero (Frankfurt, Munchen),

porturi maritime (Hamburg și Bremen). În domeniul transportului Germania ocupă locul 1 după

utilizarea tehnologiilor avansate.

În structura economiei naționale sistemul serviciilor bancare și financiare ocupă un loc

important. În cadrul economiei mondiale sistemul bancar german e un sistem competitiv și

credibil.

În sistemul relațiilor internaționale exportul german constituie 23,6% din PIB național și

până la 10% importul.

3.

Franța după teritoriul ocupat se află pe locul 2 după Germania. Populația activă constituie

25 mil sau 40% din populația țării.

Comparativ cu alte țări ponderea populației active în populația totală este înaltă. În anii

’80 economia franceză a fost supusă procesului de privatizare fapt care a dus la denaționalizarea

companiilor din domeniul bancar, din sectorul de asigurări, petrolier și chimic.

Structura PIB e următorul:

2,4% - agricultura;

18,5 - industria;

4,1 - energia electrica și distribuția;

4,5 - construcții;

70,4 - sfera serviciilor.

În domeniul atragerii companiilor străine pe teritoriul țării astfel 20% din toți angajați

activează în companii străine. Companiile străine asigură circa 25% din volumul total de

investiții din cadrul uniunii comunitare.

Agricultura ocupa doar 2,4% din PIB, însă în cadrul UE deține locul 1 după volumul

exportului de producție agricolă și locul 2 după SUA în exportul mondial.

În această ramură sunt angajați circa 1 mil. persoane, iar gradul de clasificare a angajaților

este în continuă creștere. De asemenea Franța ocupă locul 1 după gradul de mecanizare a

lucrărilor tehnologice, în agricultură e considerat exportatorul principal de producție fitotehnică

din UE.

Sectorul de Servicii s-a dezvoltat mai cu seamă după apariția rețelelor de magazine mari

(supermarketuri) ceea ce a permis dezvoltarea unei game largi de produse și segmentarea

cumpărătorilor după venituri. Astfel, prin intermediul acestor magazine se realizează circa 53%

din totalitatea mărfurilor, numărul de angajați este de circa 60 mii.

Serviciu de transport este o tendință actuală a țării și după densitatea drumurilor ocupă

locul 2 din UE.

Serviciul transportului aerian este considerat unul din cel mai competitiv din lume prin

intermediul companiei AirFrance și AirInter. Franța dispune de circa 80 porturi aeriene ocupând

locul 1 în UE. Creșterea economiei pentru 2007 a fost de 3,3% ceea ce a dus la stabilitate deplină

a economiei naționale. Exportul constituie 1885 mlrd. euro, iar importul 1685 mlrd. euro, astfel

balanța comercială fiind pozitivă.

4.

Marea Britanie ocupă un teritoriu de 224 mii km2 și o populație de 59 mil. Circa 415 din

populație locuiește în zone urbane. Economia engleză și locul ei în componența economiei

mondiale reflectă particularitățile dezvoltării țării în secolul trecut.

În sistemul relațiilor mondiale economice, Marea Britanie ocupă al 5-lea loc contribuind

cu circa 4,2% în PIB-ul mondial. Venitul pe cap de locuitor ajunge pîna la 22.000 $. Principala

deosebire în dezvoltarea și funcționarea economiei față de Germania și Franța constă în

principiul liberal de dezvoltare economic. Ponderea sectorului privat în volumul producției este

de circa 80%. Deasemenea sectorul privat asigură circa 75% din nr. total de locuri de muncă.

Politica guvernului asigură condiții avantajoase pentru dezvoltarea sectorului privat.

Structura economiei naționale după ramuri este următoarea:

1. Agricultura, pescuitul și gospodăriile silvice asigură până la 1,8 % din PIB-ul național;

2. Industria și construcția circa 30% din PIB-ul național și 26% din locurile de muncă;

3. Sectorul serviciilor asigură 66% din PIB-ul național și în jurul la 70% din locurile de

muncă.

Astfel după ultimul indicator Marea Britanii ocupă primul loc în spațiul UE.

Dezvoltarea în dinamică se observă la sectorul financiar-bancar, asigurări,

telecomunicații, servicii de afaceri și consultanță. Totodată se micșorează ponderea industriei

prelucrătoare care în mare parte sunt înlocuite cu sectoare care necesită forța de muncă calificat

(producție aerocosmica, construcția mașinilor de extragere a petrolului de la fundul mării,

electronica, producția chimică). Economia Marii Britanii are un grad înalt de internaționalizare și

până la 15% din PIB cele obținute înafara țării, iar cota la taxele de import ajunge până la 20%.

În sectorul serviciilor cele mai dezvoltate ramuri sunt turismul și serviciile financiare

unde sunt angajați circa 6 mil. lucrători. În domeniul relațiilor economice internaționale Marea

Britanie ocupă un loc important mai cu seamă în aspectul exportului de producție finită astfel

90% din producția electronică este exportată, 70% din producția chimică și până la 50% din

utilaje de producere. De asemenea ramuri cu un grad înalt de orientare spre export sunt:

construcția de tractoare, producția textilă, mașini de extragere a bogățiilor subpământene și

armamentul.

Începând cu anul 1999-2000 Marea Britanie își reorientează exportul către țările membre

UE. Astfel până la 50% din potențialul de export este realizat pe piața UE. De asemenea

ponderea companiilor transnaționale în economia europeană ajunge pînă la 20%, iar în

investițiile directe crește anual de 2,5 ori mai mult decât celelalte țări ale UE în total. Către anul

2003 din 5000 de companii din întreaga lume un nivel cel mai dezvoltat 156 aparțineau Marii

Britanii.

5.

Italia este o țară cu economia de piață funcțională având o populație de 57,3 mil oameni.

După nivelul de dezvoltare Italia ocupă locul 6 după M. Britanie. Specificul economic este că

Italia dispune de cea mai mare pondere a sectorului de stat în economia țării. Astfel până la 50%

din întreprinderile de produceri și 70% din sectorul bancar sunt un capital public.

Realizarea acestei măsuri se face prin intermediul întreprinderilor de tip holding și care

activează în domeniul siderurgic, construcții de mașini transport,telecomunicații,sectorul

financiar bancar. Către anul 2002 Italia intră intr-o noua faza, faza “post industrială”, crescând

rolul sectorului de serviciu. Structura PIB național și a ocupării forței de muncă este următoarea:

1. Industria asigură 28,2% din PIB și 32% din locuri de muncă;

2. Agricultura 3,3% și respectiv 8% din locurile de muncă;

3. Serviciile 68% și respectiv 60%.

În industrie cele mai dezvoltate sectoare sunt considerate transportul, mașini agricole,

industria de textile, automobile, transport feroviar. Agricultura mai cu seama este specializată în

ramura fitotehnică, având ponderea 60% în mărfurile agricole.

Sectorul servicii este format din următoarele elemente: turism, servicii financiar bancare,

servicii transport.

TEMA: VIITORUL UNIUNII EUROPENE ÎN ASPECT GLOBAL

1. Uniunea Europeana – actor global

2. Factorii ce condiționează poziția economica a Uniunii Europene în

contextual mondializării

3. Sistemul Politicii Europene de Vecinătate

4.Misiunea Europeană în timp

1.

Constituirea blocurilor economice regionale este argumentată prin avantajele liberului

schimb pe piețe de mari dimensiuni, care permit atingerea economiilor de scară în condiții de

concurență și, astfel, asigură optimizarea aparatului productiv. Dar, aceeași funcție o îndeplinește

și globalizarea prin accelerarea fenomenelor de internaționalizare a economiilor, liberalizarea

piețelor, multinaționalizarea firmelor, diminuarea rolului politicilor naționale. Procesul de

integrare a debutat într-un context general, mondial, de deschidere spre exterior a economiilor

europene. Crearea OCDE, participarea la negocierile GATT după 1947 și diferitele acorduri

bilaterale ce prevedeau concesii comerciale au condus la o liberalizare continuă a schimburilor

internaționale. În aceste condiții, crearea blocurilor regionale nu produce distorsiuni și nu intră în

contradicție cu logica liberală, constituind o piedică în calea liberalizării schimburilor

internaționale?

În Uniunea Europeană, principiul progresivității în înlăturarea barierelor din calea

schimburilor internaționale - instituit pentru a permite ajustări suportabile și o dezvoltare

echilibrată în ansamblul Comunității - a condus la un ritm de liberalizare mai încet decât cel

global stimulat în special de negocierile multilaterale OMC.

UE nu este mai puțin deschisă spre exterior decât economia SUA considerată "prima

voce" a liberului schimb global. Spre exemplu, rata de dependență comercială (raportul

procentual între importurile unei țări sau regiuni și produsul intern brut) și rata de deschidere

spre exterior (raportul procentual între exporturile unei țări sau regiuni și PIB), ca indicatori ai

inserției relative în economia mondială, precum și nivelul mediu al taxelor vamale, ca expresie a

gradului de protecție externă, relevă o situație apropiată pentru UE și SUA. Uniunea Europeană

are o rată de dependență de 11, 19%, o rată de deschidere de 11,31% și o medie ponderată a

taxelor vamale (la produsele industriale) de 4,6% față de 10,22%, 7,61% și, respectiv, 4,3%

aceiași indicatori pentru SUA.

Deschiderea comercială a UE a fost, în același timp, însoțită de fenomene de

internaționalizare a economiilor europene care au contribuit esențial la accelerarea globalizării.

Un rol important a revenit liberalizării fluxurilor de capital care au afectat în mare măsură

autonomia politicilor naționale – ca expresie a internaționalizării accentuate. Economiile și-au

creat structuri financiare tot mai variate și mai suple pentru a atrage capitalurile străine, ducând

la o expansiune fără precedent a piețelor financiare. Dacă în 1975 fluxurile financiare mondiale

zilnice erau de 10-15 miliarde $, în 1985 se ridicau la 200 miliarde $, ajungând, în prezent, la

peste 1000 miliarde $. Europa comunitară participă activ la această mișcare de mondializare a

fluxurilor financiare. Actul unic european a permis realizarea pieței interne a capitalurilor în

cadrul unei mișcări mondiale de reglementare și deschidere a piețelor financiare.

Din primele 100 de firme industriale cel mai sus clasate în ierarhia mondială, după cifra

de afaceri, 34 sunt europene. Peste 45% din investițiile directe mondiale provin din țări ale UE

care atrage 37-40% din investițiile externe directe. Prin urmare, Uniunea Europeană participă la

procesul globalizării în măsură comparabilă cu SUA, economiile europene cunoscând un grad

ridicat de internaționalizare și deschidere spre exterior.

Avantajul esențial al integrării economice este dat abordarea graduală a strategiei de

integrare, debutând cu liberalizarea schimburilor reciproce de bunuri, servicii și factori de

producție. Conform unei logici cumulative de integrare, determinată de efectul de propagare,

libertățile de circulație obligă la dezvoltarea progresivă a politicilor comunitare (prin împărțirea

competențelor între guvernele naționale și Comunitate, în baza principiului de subsidiaritate) și a

politicilor comune (prin transferul total de competențe) și, în final, „prin forța lucrurilor”, asigură

integrarea politică.

În concluzie, Uniunea Europeană este mai mult decât un proces de regionalizare și nu

trebuie privită ca etapă sau ca simplă expresie a liberalizării schimburilor la nivel global. UE

participa la eforturile de dezvoltare a unui comerț liber, conform opticii sale liberale, dar fără sa

considere liberul schimb ca scop în sine. În tratatele de baza, dar mai ales prin Tratatul de la

Maastricht, iar în prezent prin Constituție, UE a afirmat dorința sa de a promova un model de

societate bazat pe concurență și principiile eficienței economice, dar definit, în egală măsură,

printr-un nivel ridicat de solidaritate și de coeziune între națiunile Europei, un model care să

răspundă principiul durabilității atât în plan intern, cât și al relațiilor externe. Este soluția pe care

europenii o consideră potrivită pentru a menține pacea și stabilitatea pe continentul european

concomitent cu întărirea rolului său pe scena economică și politică mondială. În procesul

globalizării, UE poate veni cu contribuția sa economică, dar și cu valorile și principiile sale,

dovedind fermitate și forță în promovarea lor.

2.

În fața problemelor legate de mondializare precum și în asumarea rolului pe care și-l

impune de la începuturi pe scena lumii, actualmente Uniunea Europeana răspunde următoarelor

priorități și condiții:

1. Ameliorarea gradului de coeziune economică, socială și teritorială. Rezultat al unui

proces de integrare între țări diferite ca nivel de dezvoltare, capacitate competitivă și structuri ale

specializărilor, Uniunea Europeană este caracterizată, în prezent, de disparități teritoriale

semnificative, care riscă să se transforme în factori de dezintegrare prin disfuncționalitate în

condițiile funcționării monedei unice concomitent cu extinderea spre Europa Centrală și de Est.

2. Ameliorarea competitivității internaționale, în condițiile unei participări active la

circuitul economic mondial. Ponderea Uniunii Europene în totalul fluxurilor comerciale a

înregistrat o tendință de scădere, ponderea produselor IT&C este relativ scăzută, atât în realizarea

PIB-ului comunitar, cât și a exporturilor, UE este mai puțin prezentă pe piețele dinamice (cele

din Asia), iar liberalizarea globală a schimburilor amplifică riscurile de dezechilibre în spațiul

european și ridică probleme de competitivitate pentru unele dintre țările membre.

3. Reducerea decalajului între puterea economică și cea politică. Statutul UE de

putere mondială se datorează forței sale economice. Pe primul loc după populație, cu o pondere

în PIB-ul mondial de 23% și ca principal partener comercial al lumii (locul 1 la import cu 18,2%

în total mondial față de 16,2% SUA și locul 2 la export, cu 19,1% față de 23,1 % SUA), Uniunea

Europeana este cu certitudine o putere mondiala din punct de vedere economic. Specificul

procesului de integrare europeană a dus însă la un recul al puterii politice și de reglementare a

țărilor membre, fără ca aceasta să fie compensată cu o creștere efectivă a puterii politice la nivel

comunitar.

4. Politica de dezvoltare mai activă, gestionată conform principiului dezvoltării

durabile. Globalizarea, în condițiile accentuării gradului de liberalizare a schimburilor

internaționale, riscă să accentueze decalajele globale.

Uniunea Europeana nu se poate construi și dezvolta durabil într-o lume răvășită de

conflicte politice și militare, de probleme de subzistență, de acces minim la educație și un mediu

sănătos de viață. UE este astăzi organizată și poate deveni puternică prin întărirea dimensiunii

sale politice.

3.

Ultimul val de extindere a Uniunii Europene, numit the «bing-bang» enlargement, a

modificat esențial contextul geopolitic în Europa și a creat condițiile pentru afirmarea vocației

externe a UE.

Inclusă în proiectele fondatoare, dar marginalizată prin adoptarea metodei neo-

funcționaliste de integrare, dimensiunea externă a procesului de integrare s-a conturat cu

dificultate și a rămas în domeniul cooperării inter-guvernamentale. Robert Schumann, în

Declarația de la 9 mai 1950 spunea: “Contribuția pe care o Europă organizată și puternică

poate să o aducă civilizației este indispensabilă menținerii relațiilor de pace”.

UE este astăzi suficient de organizată și poate deveni puternică prin întărirea dimensiunii

sale politice, pentru a contribui activ la pacea și prosperitatea globală. Conștientă și interesată de

creșterea rolului său pe plan extern, Uniunea Europeană a inițiat în deceniul trecut un proces din

ce în ce mai coerent de cooperare regională și de deschidere în proximitatea sa geografică,

definită prin 3 arii de interes: Europa Centrală și de Est, Balcanii de Vest și Mediteraneeni .

Elementele comune diverselor abordări regionale au fost: pacea, stabilitatea, promovarea

valorilor comune (în special democrația și libertățile fundamentale), dezvoltarea și integrarea

comercială.

Cea mai de succes componentă a politicii externe a fost indiscutabil procesul de

extindere. Dar, extinderea UE nu poate continua la nesfârșit; cel puțin, nu raportat la opțiunea

pentru menținerea actualelor structuri de integrare și perspectiva unificării politice. Limitele

sistemului instituțional, nivelul redus de coeziune socială, slaba solidaritate și identitate

europeană, dificultățile de armonizare și coordonare a politicilor naționale în măsura necesară

funcționării pieței interne și a realizării obiectivelor comune sunt doar cele mai vizibile aspecte

care atrag atenția asupra faptului că Uniunea Europeană a atins punctul critic în procesul de

extindere.

Conform art.49 al Tratatului Uniunii Europene, orice stat european poate cere aderarea la

UE, dacă respectă valorile comune ale țărilor membre și criteriile de aderare. În pofida

dificultăților pe care le întâmpină și a imaginii sale externe nu foarte favorabilă, UE își menține

forța de atracție și unele țări vecine și-au exprimat deja aspirația lor europeană. Accentuarea

disparităților intra-europene prin aderarea unor țări cu niveluri scăzute de dezvoltare prezintă

însă importante riscuri de dezintegrare, putând merge chiar până la transformarea spațiului

european doar într-o simplă zonă de liber schimb.

Politica Europeană de Vecinătate (PEV) a fost concepută ca un cadru de referință pentru

relațiile între Uniunea Europeană și țările membre, pe de o parte, și țările din vecinătatea estică și

sudică, pe de altă parte. Ea nu creează noi structuri și noi obligații, ci doar urmărește să ofere un

plus de motivație, concentrare pe obiective prioritate și valoare adăugată pentru relațiile de

cooperare regională derulate în cadrul Acordurilor de Asociere sau a Acordurilor de Parteneriat

și Cooperare.

Elementele definitorii ale Politicii Europene de Vecinătate sunt:

a) documentul de strategie;

b) planurile de acțiune;

c) rapoartele de țară;

d) noul instrument pentru vecinătate și parteneriat (NIVP).

Conform Comunicării Comisiei, obiectivul strategic al PEV îl constituie ”împărțirea cu

țările vecine a beneficiilor extinderii UE spre Europa Centrală și de Est, pentru a întări

stabilitatea, securitatea și bunăstarea tuturor popoarelor acestora. PEV va încerca să prevină

emergența unor noi linii de divizare între Uniunea extinsă și noii săi vecini și să le ofere

posibilitatea de a participa la diverse activități ale UE printr-o cooperare întărită în domeniul

politic, economic, al securității și în domeniul cultural.” Relațiile privilegiate cu vecinii sunt

condiționate de angajamentul în direcția promovării și respectării “valorilor comune”.

Obiectivele majore ale politicii de vecinătate pot fi sintetizate astfel: prevenirea

conflictelor și a actelor de agresiune în vecinătatea Uniunii Europene; soluționarea disputelor și

conflictelor existente; stabilirea unor relații strânse de parteneriat în domeniul politic, economic

și cultural, bazate pe valori comune, prosperitate și securitate; controlul migrației și a tuturor

formelor de trafic ilegal; protecția securității cetățenilor Uniunii și ai țărilor vecine.

4.Misiunea europeană în timp

Misiunea Europei pentru secolul XXI este:

• garantarea păcii, a prosperității și a stabilității pentru cetățenii Europei;

• consolidarea reunificării continentului;

• asigurarea securității pentru cetățenii săi;

• promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;

• soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității popoarelor europene;

• favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și protecția mediului, respectarea

drepturilor omului și a economiei sociale de piață;

I. Pacea și stabilitatea

Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un

vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale

Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele

războaie care au devastat continentul în prima jumătate a secolului XX.

O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război mondial.

Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau

hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și rivalităților în Europa și și astfel să creeze

condițiile necesare unei păci durabile. Între 1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum Robert

Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi și Winston Churchill, s-au hotărât să convingă

cetățenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei

Occidentale, bazată pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul de drept și

egalitatea între toate țările membre. Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert

Schuman (ministru de Externe al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității

Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul

de luptă decid să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități

supreme comune. Din punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a fost

transformat într-un instrument al păcii și reconcilierii.

II. Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat

reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic, fostele țări comuniste

din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela

Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat de cel al marii familii a națiunilor democratice

din Europa.

Procesul de extindere continuă și astăzi. Astfel, în timp ce Turcia și Croația au început

negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de țări din Balcani și-au depus și ele

candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie

europeană.

III. Siguranța și securitatea

În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate. De

aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și securitatea statelor sale

membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de

granițele sale, respectiv țările din Balcani, din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul

Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să își apere interesele militare și strategice, prin colaborarea

cu aliații săi, în special cu NATO și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de

securitate și de apărare.

Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea

terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele polițienești din toate

țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție” în sânul UE, unde fiecare

cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel

european, necesitând o coordonare sporită a acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale.

Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliție și Eurojust, care promovează

cooperarea între procurori, judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate

să joace un rol mai activ și mai eficient.

IV. Solidaritatea economică și socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv

politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și să

încununeze cu succes această construcție europeană.

La ora actuală, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație cu

celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult pentru a

asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la nivel mondial. Niciun stat

membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în domeniul

comerțului. Astfel, piața unică le oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-

le competitivitatea pe piețele mondiale.

Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă drept

corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive asupra cetățenilor

europeni: prin urmare, atunci când cetățenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale

inundațiilor sau ale altor calamități naturale, bugetul UE prevede fonduri de asistență în acest

sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile

depuse de autoritățile naționale și locale ale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între

diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din bugetul UE și creditele oferite de

Banca Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de

transporturi (de exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare

viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale

transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieței

sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare

de consumatori și întreprinderi.

V. Identitatea și diversitatea în contextul globalizării

Societățile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de trai

al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între bogați și săraci

persistă totuși. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste diferențe, întrucât noile

state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea, colaborarea

statelor membre este crucială pentru a se reuși reducerea acestor discrepanțe.

Totuși, toate aceste eforturi nu au fost realizate în detrimentul identității culturale și

lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activitățile întreprinse de instituțiile europene au

contribuit la realizarea creșterii economice, având în vedere particularitățile regionale și bogata

diversitate culturală și tradițională a țărilor membre.

Uniți în diversitate – în Malta, o plăcuță bilingvă cu numele străzii

După jumătate de secol de construcție europeană, UE în ansamblul său este mai

impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influență economică, socială,

tehnologică, comercială și politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acționeze

individual. Faptul că UE întreprinde acțiuni comune și se exprimă printr-o singură voce

constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.

De ce?

• Fiind prima putere comercială in lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile

internaționale, respectiv cele din cadrul organizației Mondiale a Comerțului (OMC),

compusă din 149 țări, precum și în punerea în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind

schimbările climatice și poluarea atmosferică;

• Deoarece adoptă poziții clare în ceea ce privește unele teme sensibile, importante pentru

cetățeanul de rând, precum protecția mediului, resursele de energie regenerabilă,

„principiul precauției” în materie de securitate alimentară, aspectele etice ale

biotehnologiilor și necesitatea protejării speciilor pe cale de dispariție;

• Deoarece a lansat o serie de inițiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii

planete, în legătură cu „Summitul Pământului” de la Johannesburg, în 2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de

azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele moduri de viață, tradițiile și

culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea

Europeană.

VI. Valorile Uniunii Europene

UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că ființa

umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile

cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor de piață și nici nu pot fi

impuse în mod unilateral.

De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care

este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori,

printre care se numără drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii,

distribuirea echitabilă a roadelor creșterii economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea

diversității culturale, lingvistice și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului.

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în decembrie 2000 la

Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre și de cetățenii UE.

Aceste valori creează un sentiment de apartenență la aceeași familie europeană. Un exemplu bun

în acest sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.