1. Principiile măsurării unghiurilor orizontale şi verticalePrin definiţie unghiul orizontal este format de proiecţiile orizontale a două linii de vizare.

a) Metoda simplă constă în măsurarea unghiurilor orizontale o singură dată procedeul prin diferenţa citirilor, reprezintă cazul general, valoarea unghiului se

obţine din diferenţa citirilor efectuate pe limb, faţă de cele două direcţii; procedeul cu zerourile în coincidenţă este un caz particular al procedeului anterior,

citirea pe limb pentru prima direcţie a unghiului măsurat, are valoarea zero.b) Metoda repetiţiei constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori. Citirea pe cercul

orizontal (limb) se face la începutul măsurătorii, către prima direcţie şi la sfârşitul repetiţiilor pe a doua direcţie a unghiului măsurat.

c) Metoda reiteraţiei constă în măsurarea unui unghi de mai multe ori, iar pentru fiecare reiteraţie se schimbă originea de măsurare de pe cercul orizontal.

d) Metoda seriilor (turului de orizont)Se utilizează pentru măsurarea mai multor unghiuri dintr-un punct de staţie. Prin această metodă se

măsoară direcţii care se compensează în staţie, iar din diferenţa direcţiilor compensate se determină unghiurile orizontale. O serie este formată din două tururi de orizont, fiecare tur începe şi se termină pe punctul de referinţă (de plecare).

Unghiul vertical este unghiul determinat de direcţia orizontală cu direcţia de vizare, pozitiv spre zenit şi negativ spre nadir.

Pentru măsurarea unghiurilor verticale se procedează în felul următor:- se măsoară înălţimea aparatului (notată cu i);- se vizează semnalul din punctul B, fie la înalţimea aparatului fie la înăţimea semnalului,

prin aducerea firului reticular orizontal la unul din cele două repere menţionate mai sus; se citeşte unghiul vertical la dispozitivul de citire.

Aparatele şi instrumentele pentru măsurarea unghiurilor poartă denumirea de goniometre.

2. Orientarea - generalităţiOrientarea unei direcţii de vizare (θ) reprezintă unghiul orizontal măsurat în sens orar de la

direcţia N topografic la direcţia respectivă.Calculul orientării unei direcţii ca problemă inversă frecventă se realizează prin

intermediul

tg sau ctg, dedusă prin coordonatele a două puncte: tg θA-B = ; BA = AB 200G

3. Îndesirea reţelelor topografice – principiiReteaua Geodezica de stat sau Reteaua de Triangulatie : reprezinta reteaua de puncte de sprijin

ce formeaza baza tuturor ridicarilor planimetrice.In functie de distanta dintre puncte, de precizia masuratorilor si calculelor, punctele ce formeaza

Reteaua Geodezica se clasifica astfel :- ordinul  I , avand baze de la 20-60 km, medie 30 km; precizie 10-15 cm- ordinul  II, sunt intercalate in Ordinul I si la 10-20 km, medie 15 km;- ordinul  III, sunt intercalate in Ordinul II , la distante de 5-10 km, in medie 7 km;- ordinul  IV , sunt intercalate in Ordinul III la distanta medie de 3 km;- ordinul  V, sunt intercalate in Ordinul IV la distanta medie de 1,5 km.Triangulatia geodezica  de ordin superior este formata din punctele de Ordinul I, II si III,

desfasurate de-a lungul paralelelor si meridianelor, alcatuind asa numita Retea Primordiala , care face legatura cu retelele statelor vecine.

Triangulatia geodezica de ordin inferior, numita si Triangulatie Topografica, constituie Reteaua de Indesire si este alcatuita din punctele de Ordinul IV si V.

Triangulatia topografica se foloseste pentru indesirea retelei de puncte de sprijin, in vederea legaturii masuratorilor de detaliu de puncte geodezice.

Caracteristici:- alegerea punctelor se face cat mai aproape de suprafetele pe care se vor efectua masuratorile in

detaliu. densitatea de un punct la 2.5 – 5 km patrati;- distanta intre puncte sa fie de 1 – 3 km;

1 | P a g e

- triunghiurile aprox. echilaterale, 40g<unghi<160g;- raportul lungime vize să nu fie mai mare de 3 : 1 ;- laturile bazelor de triangulatie sa fie măsurabile direct, 600-1500 m.

În funcţie de forma terenului , de obstacolele pe care trebuie să le evităm şi de relief se aleg diferite tipuri de reţele de triangulaţie locală.

Tipurile principale de reţele de triangulaţie locală sunt: - poligon cu punct central – cu baza normală şi baza scurtă

Reţeaua de triunghiuri care formează un poligon cu punct central se aplică în cazul terenurilor întinse în toate direcţiile şi cu suficientă vizibilitate.

- patrulater cu diagonale observate – cu baza normală şi baza scurtăSe aplică în cazul terenurilor cu o suprafaţa mică.- lanţ de triunghiuriSe aplică în cazul suprafeţelor alungite, în special al văilor înguste.

4. Poligonaţii planimetrice – măsurare, calcul, compensareMetoda drumuirii este un procedeu de îndesire a reţelei geodezice în vederea ridicării

detaliilor topografice din teren.Drumuirea este o linie poligonală frântă, în care poziţia reciprocă a punctelor este

determinată prin măsurători de distanţe şi unghiuri între punctele de frângere ale traseului poligonal.

În funcţie de elementele de constrângere de care se dispune în teren, dar şi a obiectivelor topografice care trebuie ridicate se fac următoarele clasificări ale drumuirilor:

- Drumuire liberă (neconstrânsă);- Drumuire sprijinită la capete;- Drumuire sprijinită la capete pe puncte de coordonate cunoscute şi orientări cunoscute

(pe laturi cunoscute);- Drumuirea închisă pe punctul de plecare;- Drumuire cu punct nodal.

Executarea unei drumuiri este condiţionată de respectarea unor condiţii şi anume: -punctele de drumuire să fie fixe, între ele să existe vizibilitatea reciprocă şi să fie situate

cât mai aproape de punctele radiate; -distanţa între punctele de drumuire poate varia între 30 şi 300 m, media 80-150 m; -lungimea laturilor drumuirii să nu depăşească 2 000 m în intravilan şi 3 000 m în

extravilan; -numărul laturilor drumuirii variază între 15-18, max. 30. Operaţiuni de teren- Măsurarea direcţiei de referinţă către cel puţin un punct al reţelei geodezice de stat; -Măsurarea lungimii laturilor drumuirii se realizează cu aparatura electrooptică, se

măsoară, dus-întors, eroarea admis în funcţie de precizia instrumentului (max.2-3pe, unde pe = precizia instrumentului).

- Unghiurile verticale se măsoară în fiecare punct de staţie în ambele poziţii ale lunetei, spre punctul din spate, şi spre punctul din fată al traseului poligonal.

- Unghiurile orizontale se determină din direcţiile măsurate în fiecare punct de staţie.- Din punctele de staţie de pe traseul drumuirii se poate aplica metoda radierii în vederea

ridicării detaliilor topografice;Operaţiuni de birou

Calculul orientărilor provizorii Calculul neânchiderilor unghiulare Încadrarea în toleranţe şi calculul corecţiilor Compensarea orientărilor (unghiulară) Calculul coord. relative provizorii Calculul neânchiderilor pe coordonate (ΔX şi ΔY) Calculul corecţiilor unitare

Compensarea unei drumuiri planimetrice se realizează astfel:

2 | P a g e

- Compensarea orientărilor – se determină eroarea de neînchidere unghiulară pe orientări, corecţia unghiulară şi aplicarea acesteia în mod progresiv. În final se calculează orientările definitiv compensate.

- Compensarea coordonatelor relative X şi Y – se calculează neînchiderile pe axele X şi Y, corecţia de neînchidere în funcţie de lungimea totală a drumuirii care se aplică apoi coordonatelor relative pentru fiecare latură a drumuirii rezultând coordonatele relative definitiv compensate;

-Calculul coordonatelor absolute definitive ale punctelor de drumuire – se calculează pe baza coordonatelor punctului de sprijin din care se construieşte drumuirea planimetrică şi a coordonatelor relative definitive.

Pentru ridicarea punctelor de detaliu, de pe suprafaţa terestră se utilizează metoda radierii, cu care se determină poziţia în plan a punctelor de detaliu.

5. Nivelment topografic – profileSe foloseşte la lucrările în vederea proiectării de drumuri sau căi ferate. Profilele pot fi

longitudinale sau transversale. Din punct de vedere al executării lucrărilor topografice, această metodă este o combinaţie de drumuire de nivelment (determină cotele punctelor situate în axul căii), simultan cu radierile de nivelment (măsoară puncte situate pe un aliniament perpendicular pe axul căii). Atât punctele de drumuire cât şi cele situate pe profilele transversale se aleg la schimbările de panta ale terenului.

6. Automatizarea lucrărilor topo – geodezice de terenAutomatizarea lucrărilor topo – cadastrale începe chiar în faza de culegere a datelor.

Procesul de automatizare a preluării datelor diferă după cum datele din teren sunt achiziţionate.Automatizarea achiziţionării datelor direct în terena.Automatizarea autonomăReprezintă o formă de semi automatizare deoarece foloseşte un teodolit clasic şi un

terminal portabil controlat de un microprocesor. Terminalul poate fi conectat la un calculator pentru transferul şi prelucrarea datelor, sau poate fi conectat la un modem direct în teren pentru ca datele să fie transmise la birou.

b.Automatizarea automatăToate hărţile şi planurile topografice sunt redate în forma grafică obişnuită, la diferite scări

şi realizate cu diferite precizii, în funcţie de metodele folosite. Tendinţa actuală este folosirea tuturor datelor sub formă digitală.

În mod practic, datele topografice se pot culege si se pot prelucra in sistemul automat in patru moduri, separat sau combinat si anume:

(1) date ale statiilor totale, (2) date GPS, (3) date fotogrammetrice,

7. Automatizarea lucrărilor topo – geodezice folosind programul Microsoft Excel

Cu ajutorul programului de calcul Microsoft Excel putem calcula din coordonate folosind anumite formule:

- distanţe: - orientări: Pentru calculul unei orientări trebuie setat cadranul în care se află orientarea.

Astfel trebuie pusă condiţia de cadran, cu funcţia IF.

- suprafeţe:

- operaţii cu matrici: - MMULT(matricea1,matricea2) : înmulţeşte două matrici- MINVERSE(matricea): inversa unei matrice pătratică- MDEDERM(matricea): calculează determinantul unei matrice pătratică

- compensare măsurătorilor topo-geodezice cu modulul SOLVER.

3 | P a g e

8. Conţinutul datelor descărcate din staţiile totale

DESCARCAREA APARATULUI

Descaracarea aparatului consta în conectarea acestuia la un calculator cu ajutorul unui cablu de date şi transferul acestora în PC.

Descarcarea se face cu programe speciale de ex.: Leica Survey Office, Topcon Link, TopoLT, etc.”, programe uşor de folosit pentru descarcarea sau încarcarea datelor în aparat. Fiserul descărcat conţine: Raw data ( Unghiuri orizontale şi verticale, distanţe înclinate, înălţimea prismei, ID punctului măsurat, codul atribuit punctului măsurat, ora data şi minutul măsurării), date derivate (distanţa orizontală, diferenţa de nivel, coordonatele punctului măsurat).

9. Principii de funcţionare ale programelor de calcul topo-geodezice

Funcţionarea programelor de calcul topo-geodezice se bazează pe formulele clasice ale geodeziei cu aplicarea teoriei erorilor pentru compensarea rezultatelor şi obţinerea soluţiei optime.

Programele de calcule topografice au ca date de intrare un fişier ASCII de tipul .dat sau .gsi, fişier ce se descarcă din staţia totală. Exemple de programe: caltop, Toposys, Terramodel, etc.

10. AutoCad – setări, import de dateÎnaintea unei sesiuni în Autocad, acesta trebuie setat pentru modul de lucru topografic,

astfel: - din bara de Meniu, alegem comanda Format apoi Units şi apare o fereastră de dialog care

cuprinde unităţile de măsură.- vom alege sistemul Decimal (stânga sus) cu o precizie de 3 zecimale, în partea stânga jos

vom alege sistemul metri. În dreapta casetei de dialog avem setările unghiulare de unde vom alege tipul de grade, în cazul nostru cel centesimal (Grads), la precizie vom seta 4 zecimale (g.mmss – grade, zeci de minute, zeci de secunde) apoi bifăm casuţa cu gradele în sensul acelor de ceasornic. În final, din butoanele din partea de jos a căsuţei de dialog alegem butol inscriptionat “Direction” iar în noua căsuţă vom bifa direcţia Nord, validăm cu comanda OK, se revine în prima căsuţă de dialog, din nou validăm prin opţiunea OK. Acum Autocadul este setat din punct de vedere topografic.

Accesarea căsuţei de dialog se poate face tastând în linia de comanda UN (comandă rapidă provenind de la prescurtarea cuvântului UNITS – unităţi de măsură).

Autocadul fiind un mediu de proiectare flexibil ne permite să importăm o multitudine de date. După tipul lor distingem următoarele tipuri de date:

- date alfanumerice;- date grafice;- date geografice introduse prin sistemul GPS.Datele alfanumerice, cum ar fi coordonatele unor puncte se pot introduce:- fie manual, de la tastatură în cazul coordonatelor rectangulare (E, N şi H) sau pe cele

polare (distanţă, unghi) folosind combinaţia de taste @ urmată de distanţă şi tasta < pentru unghiuri . Metoda prezintă un mare inconvenient în situaţia unui număr mare de puncte.

- Fie prin altă metodă care poate fi o rutină (subprogram) Autolisp care poate raporta liste mari de coordonate din fişiere de tip ASCII sau deasemenea prin Excel VBA se poate concepe o rutină ce poate transforma o lista de coordonate în fişier DXF.

- Noua generaţie de Staţii Totale au incluse în pachetele de bază atât programe de prelucrare cât şi cele care generează fişiere de tip DXF(data exchange File, drawing exchange format).

Dintre cele mai cunoscute fiind:- Leica prin pachetul de programe “Leica Geo Office Tools”;- Trimble prin pachetul TerraModel;- Topcon prin Topcon Tools şi Topcon Link ( pentru descarcare date).

Datele grafice o reprezintă imagini de tip raster, care pot fi georeferenţiate şi vectorizate.

4 | P a g e

11. Prelucrarea datelor şi exportul folosind programul AutoCadUnirea punctelor în funcţie de coduri sau după coordonate polare, rectangulare absolute sau

relative, organizarea tematică a layerelor în funcţie de date, calculul suprafeţelor, trasarea curbelor de nivel şi construcţia de profile prin programe care rulează integrate în Autocad gen TopoLt, profLt. Alte lucrări de grafică pentru desen tehnic, arhitectură, construcţii, mecanică, etc.

Exportul din Autocad se poate face prin :- fişier DXF pentru mediile de proiectare CAD şi CADD; - fişier WMF (windows metafile) format grafic pentru aplicaţii Microsoft Windows

(Microsoft Office – Word , Power Point şi Publisher);- SAT (standard ACIS text) al diviziei Dassault Systemes of France, mediu CAD pentru

modelare 3D;- EPS (Encapsulated PostScript), pentru programe precum Adobe Illustrator;- BMP (Bitmap – format de imagini digitale bidimensionale);- 3DS , fişier specific aplicaţiei 3D Studio.

12. Realizarea curbelor de nivel şi calculul volumelor folosind programul Surfer

1. Presupunem urmatorul fişier de coordonate în format Excel având coloanele urmatoare:- Coloana A – denumirea punctului;- Coloana B – coordonatele X ale punctelor;- Coloana C – coordonatele Y ale punctelor;- Coloana D – coordonatele Z ale punctelor;

2. IMPORTUL FISIERULUI DE COORDONATE X,Y,Z din Excel în programul Surfer.- Meniu: Grid-Data

3. SELECTAREA FISIERULUI X,Y,ZFişierul de coordonate fiind în Excel se vor specifica coloanele aferente fiecărei coordonată

(coloana aferentă coordonatelor X, coloana aferentă coordonatelor Y şi coloana aferentă coordonatelor Z)

Fereastra de dialog se completeaza astfel:Data Colums:X: Column B (deoarece in Excel coordonatele X se afla in coloana B)Y: Column C (deoarece in Excel coordonatele Y se afla in coloana C)Z: Column D (deoarece in Excel coordonatele Z se afla in coloana D)Griding Method: Kriging (Se selectează o metodă de interpolare a punctelor)Output Grid File:Se selecteaza locaţia unde programul va crea un fişier cu extensia *grd şi se poate denumi

acest fişier după preferinţe.În vederea realizării hărţii curbelor de nivel şi calculul volumelor se va utiliza acest fişier

creat de software-ul Surfer.Se apasă OK şi se va genera un raport cu privire la coordonatele importate din Excel.

4. CREAREA HĂRŢII CURBELOR DE NIVELMeniul Map – Contour Map – New Contour MapÎn acest moment se va selecta fişierul cu extensia *grd creat anterior.

5. HARTA CURBELOR DE NIVEL6. CALCULUL VOLUMELOR

Meniu: Grid - VolumeÎn acest moment se va selecta fişierul cu extensia *grd creat anterior.Surfer va genera un raport cu privire la volumul suprafeţei determinate de coordonatele

importate din Excel.

5 | P a g e

13. Elemente de bază în teledetecţieTeledetecţia reprezintă totalitatea metodelor care fac posibilă obținerea informațiilor referitoare la un

obiect aflat la distanţă fără a intra în contact direct cu acesta.Rezolutia spatiala este o masura a celui mai mic obiect care poate fi distins de catre senzor, sau

dimensiunea suprafetei de teren reprezentata de fiecare pixel. Rezolutia spectrala se refera la intervale specifice de lungimi de unda ale spectrului

electromagnetic, pe care un senzor le poate inregistra.:- pancromatic – AN (o singura banda sau monocroma)- multispectral - color (datele inregistrate in doua sau mai multe benzi.)

Imagistica pancromatica este imagistica pe o singura banda sau monocroma.Imagistica multispectrala este imagistica cu datele inregistrate in doua sau mai multe benzi.Rezolutia temporala Fiecare satelit are propriul sau program de revizitare, care este unic, pentru a

obtine imagini dintr-o anumita zona. Frecventa cu care senzorul reviziteaza o zona este cunoscuta sub numele de rezolutie temporala.

Aparatele de fotografiat “vad” o suprafata de pe pamant, si dupa ce lumina trece prin lentile este inregistrata pe planul de expunere. Zona captata de catre aparatul de fotografiat este afectata de:

Distanta focala a lentilelorAltitudinea platformeiFormatul si dimensiunea filmului

Distanta focala este distanta din centrul lentilei pana la planul de expunereAparatele de fotografiat folosesc filme sensibile la lumina, care inregistraza lungimi de unda din spectrul ultraviolet, vizibil si infrarosu apropiat. Sunt posibile trei tipuri de imagini:

- alb-negru- color adevarat- color infrarosu sau fals color

14. Interpretarea vizuală şi tematică a imaginilor

Interpretarea imaginilor constituie un ansamblu de metode, procedee, criterii ce au ca scop extragerea, pe baza de analiză calitativa şi cantitativă a informaţiilor despre obiectele din teren cuprinse in imagine. Interpretare geografică a imaginilor realizează legaturile dintre domeniile teledetecţiei şi diferitele domenii ale ştiinţelor geografice. Orice element al mediului geografic poate constitui obiectul interpretării imaginilor (roci, păduri, relief, aşezări, drumuri etc.). Este o metodă ce s-a perfecţionat în special în latura exploatării digitale, cantitative a imaginilor, la nivelul signaturilor spectrale. Se aplică într-un timp mai scurt decât alte metode, permite analiza zonelor greu accesibile dar necesită şi verficare sau validare în teren.

Interpretarea imaginilor prezintă două aspecte: - calitativ (INTERPRETAREA VIZUALA), care se bazează pe examinarea vizuală a

imaginilor, în vederea extragerii de informaţii de natură calitativă – descrieri, localizări, diferite schiţe sau reprezentări simple; aceasta inseamna doar o abordare descriptiva .

- cantitativ (INTERPRETAREA TEMATICA), se referă la utilizarea imaginilor în vederea obţinerii de informaţii cantitative legate de obiectele şi fenomenele din teren; rezultatul interpretării cantitative înseamnă de multe ori hărţi şi planuri topografice şi cadastrale şi hărţi tematice;

Există două tipuri de tehnici de clasificare a imaginii:1. Clasificarea nesupervizata – implica “grupuri” spectrale generate de computer.2. Clasificarea supervizata – abilitează introducerea unor informatii obţinute a priori pentru “a-l antrena” pe clasificator.

15. Componentele şi funcţiile GISRezolvare:

GIS nu trebuie privit ca un sistem pur hardware, el este un ansamblu constituit din: - Hardware – componentele fizice pe care va rula sistemul. - Software – nucleul sistemului GIS; - Date – informaţiile necesare care stau la baza aplicaţiei;

6 | P a g e

- Utilizatorii sistemului; - Procesuri – procesele si programele utilizate pentru atingerea scopurilor dorite; Componente hardware

Aceasta constă din staţie grafică sau PC,: procesor CPU, memoria de bază –RAM, dispozitive de stocare – hard disc şi/sau floppy – disc, CD- writer, dispozitive de input şi output- monitor cu înaltă rezoluţie grafică, tastatură, mouse.

O serie de periferice: digitizorul; scanner-ul; modem-ul,; imprimanta sau plotter-ul

Componente softwaresoft special proiectat pentru dezvoltarea GIS (cum ar fi ARCGIS); soft pentru proiectare

asistată de calculator (CAD) sau cartografiere asistată de calculator (Computer Aided Mapping –CAM); soft cu scop general, cum ar fi Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date (SGBD)

Componente dateDatele reprezintă cea mai importantă componentă a sistemelor informatice geografice.

Datele geografice şi datele tabelare asociate pot proveni din sursele interne ale unei organizaţii sau pot fi procurate de la distribuitori specializaţi.

Crearea şi menţinerea datelor reprezintă faza cea mai de durată şi mai costisitoare în implementarea unui proiect GIS. De aceea, este foarte importantă cunoaşterea tipurilor de date cu care lucrează un GIS, cum sunt acestea stocate şi cum pot fi achiziţionate.

GIS dispune de un model specific de date pentru reprezentarea hărţilor. Există două tipuri principale de date referitoare la o hartă:

- datele spaţiale (grafice), care descriu locul şi forma obiectelor geografice, precum şi relaţiile lor spaţiale cu alte obiecte;

Datele spaţiale sunt reprezentate grafic prin următoarele elemente (numite primitive grafice): - puncte, pentru obiecte geografice ca: stâlpi telefonici, puncte de transformare;- linii, pentru obiecte geografice ca: drumuri, cursuri de ape, reţele de conducte;- poligoane, pentru obiecte geografice ca: lacuri, hotare de teritorii administrative, clădiri.

- datele descriptive (non-grafice) despre obiectele geografice(atributele).Atributele sunt reprezentate ca simboluri grafice. De exemplu, drumurile sunt desenate cu diferite

grosimi de linii, modele, culori şi etichete pentru a reprezenta diferite tipuri; cursurile de apă sunt reprezentate cu linii albastre şi etichetate cu numele lor; lacurile sunt colorate cu albastru; pădurile sunt colorate cu verde; şcolile sunt reprezentate folosind un simbol special.

În linii mari, un GIS trebuie să îndeplinească următoarele funcţii sau operaţii:- captarea şi introducerea datelor (input)- manipulare (prelucrare)- gestiune- interogare şi analiză- vizualizare

16. Sisteme de reprezentare a datelor spaţialeSISTEMUL DE REPREZENTARE RASTER În cazul sistemului raster obiectul reprezentat este divizat într-o serie de celule pătrate

dispuse pe rânduri şi coloane. Celula se numeşte pixel, iar în funcţie de fenomenul reprezentat aceştia primesc anumite valori.

Avantajele acestui model sunt: - structură de date simplă; - suprapunerea şi combinarea straturilor este mai uşor de realizat; - simplitatea, care este legată de posibilitatea de efectuare a analizei spaţiale; - facilitează realizarea simulărilor -fiecare entitate spaţială are aceeaşi mărime şi formă ; - reprezentarea grafică se face fără prelucrări suplimentare;

7 | P a g e

- similitudinea sa cu datele de teledetecţie. Dezavantajele acestui model sunt:

- este un mare consumator de memorie - nu este util pentru reprezentări ale elementelor de tip liniar (ex: căi ferate), sau la o

rezoluţie mare o casă nu mai poate fi reprezentată; - calitatea prezentării datelor grafice este inferioară.

SISTEMUL DE REPREZENTARE VECTORSistemul vector se bazează pe primitive grafice. Primitiva grafica este cel mai mic element

reprezentabil grafic utilizat la crearea si stocarea unei imagini vectoriale şi recunoscut de sistem. Sistemul vectorial se bazează pe urmatoarele primitive grafice: PUNCTUL; ARCUL (sau

linia ce uneşte punctele); NODUL (punct care marchează capetele unui arc sau care se afla la contactul dintre arce); POLIGONUL (arie delimitată de arce);

17. Domenii de utilizare ale GISDomeniile de utilizare ale unui GIS sunt multiple, printre cele mai importante fiind: administraţia

publică locală –; utilităţi municipale – reţele de telefonie, apă, gaz, etc.; administraţia guvernamentală; transporturi; afaceri; telecomunicaţii; educaţie; petrol; demografie, arheologie; exploatări miniere, turism, repartizarea forţei de muncă, asigurări, justiţie, bănci, hidrografie, silvicultură, energie electrică, construcţii, cadastru, cartografie, agricultură, apărare, protecţia mediului, urbanism, poştă gestionarea dezastrelor, servicii de urgenţă, sănătate, pompieri, poliţie, topografie; geologie; cercetare.

18. Consideraţii generale asupra conceptului GPS. Segmentele sistemului GPSSistemul GPS este conceput din 3 segmente principale :

- segmentul spaţial:o sateliţii sistemului;o semnalul transmis de sateliţi;

- segmentul de control:o staţiile de controlo staţiile master;

- segmentul utilizator:opoziţionare terestrăonavalăoaerianăo topo-geodezică

Segmentul spaţial este compus din Sistemele satelitare – Navstar GPS, Glonass iar în viitor vor deveni operaţionale Galileo şi Compas Sarcina principală a sateliţilor este de a emite semnale, care să poată fi recepţionate cu receptoare adecvate.

Segmentul de control este compus din statiile de urmărire şi control de la sol, are următoarele atribuţii:

Calcularea efemeridelor sateliţilor; Determinarea corecţiilor pentru efemeridele satelitare; Menţinerea standardului de timp, prin supravegherea stării de funcţionare a

ceasurilor satelitare şi corectarea mersului acestora; Transferul mesajelor de navigaţie spre sateliţi; Controlul integral al sistemului.

Segmentul utilizator include diferite tipuri de receptoare şi echipament periferic, necesare pentru poziţionarea pe teren ale receptoarelor GPS

19. Semnale GPS. Structura semnalelor GPSSarcina principală a sateliţilor este de a emite semnale, care să poată fi recepţionate cu

receptoare adecvate. Pentru aceasta fiecare satelit este prevăzut un generator de semnal, cu ceasuri (oscilatoare), un microprocesor şi o antenă. Asigurarea cu energie este realizată de baterii solare.

8 | P a g e

Satelitul GPS are un oscilator de înaltă precizie cu frecvenţa fundamentală de 10.23Mhz (banda L de frecvenţe).

Toate celelalte frecvenţe derivă din aceasta.Semnalul de navigaţie actual constă în: unda purtătoare din banda L modulată cu codul P sau

cu codul C/A(S) şi mesajul de navigaţie.Codul are caracteristicile unui zgomot aleator, dar este de fapt un cod binar generat cu un

algoritm matematic şi de aceea este denumit "zgomot pseudo-aleator" (PRN – Pseudo Range Noise). Codul P şi codul C/A sunt defazate cu 90° unul faţă de celălalt.

Codul C/A se repetă la fiecare 1ms, pe când codul P are o perioadă de 267 zile. Această secvenţă de 267 zile este divizată astfel încât fiecărui satelit îi este asociată o porţiune unică de o săptămână din cod, care nu se suprapune cu nici o altă secvenţă a altui satelit.

Codul P este generat la frecvenţa ceasului GPS-ului de 10.23 MHz (Mbps). De aceea o secvenţă de cod corespunde la un interval de timp de aproximativ 100ns, ceea ce

este echivalent cu o distanţă de 50 m.Codul C/A nu este atât de complex. El reprezintă o secvenţă de cod cu frecvenţa de

1.023MHz, corespunzând la o rezoluţie în distanţă de aproximativ 300m.

20. Metode de măsurare cu ajutorul tehnologiei GPSMetoda statică – folosită pentru linii lungi, reţele geodezice, studiul plăcilor tectonice, etc.

Oferă o precizie mare pentru distanţe lungi, dar este lentă comparativ celelalte metode.Metoda static rapidă – folosită pentru organizarea reţelelor de control locale, îndesirea de

reţele, etc. Oferă o precizie ridicată pentru măsurarea bazelor de până la 20 km lungime şi este mult mai rapidă decât metoda statică.

Metoda cinematică – folosită pentru măsurarea de detalii şi măsurarea de mai multe puncte într-o succesiune rapidă. Este o modalitate foarte eficientă pentru măsurarea mai multor puncte situate aproape unul de altul.

Metoda de măsurare în timp real RTK – foloseşte o legătură de transmitere a datelor radio pentru a transmite corecţii de la bază la receptorul mobil. Aceasta face posibilă calcularea coordonatelor şi afişarea acestora în timp real, în timpul desfăşurării măsurătorilor. Este folosită pentru aplicaţii similare metodei cinematice.

21. Observaţii de teren, strategii de lucru şi prelucrarea datelor GPSSesiunea se defineşte ca perioada când două sau mai multe receptoare colectează simultan

datele furnizate de sateliţi. Începutul acestei "sesiuni" depinde de mai mulţi factori, cel mai important fiind legat de disponibilitatea satelitului, adică de perioada lui optimă de emisie.

Planificarea unui proiect GPS constă în alegerea unei metode optime de măsurare, a aparaturii necesare, precum şi planificarea observaţiilor .

Planificarea se deosebeşte de planificrea observaţiilor geodezice clasice, întrucât măsurătorile GPS pot fi executate practic pe orice vreme şi la orice oră din zi. În plus, nu trebuie să existe vizibilitate între punctele reţelei, dar se pretinde un orizont liber spre cer de la o elevaţie de 150 în sus.

La planificarea observaţiilor într-un proiect GPS trebuie ţinut cont de mai mulţi factori:- Configuraţia sateliţilor;- Numărul şi tipul receptoarelor avute la dispoziţie;- Aspecte economice.

Configutaţia reţelei joacă un rol mai mic în măsurătorile GPS, ea trebuind să fie luată în seamă doar când reţeaua GPS trebuie legată la reţeua naţională. Pentru aceasta trebuie să dispunem de minimum 3 puncte cunoscute bine distribuite faţă de reţeaua GPS.

Planificarea unei sesiuni de măsurători satelitare se realizează cu programe speciale livrate de firmele constructoare împreună cu softurile de prelucrare.

9 | P a g e

22. Sisteme de referinţă. Parametrii elipsodului de referinţă. Ecuaţiile parametrice ale elipsei meridian şi ale elipsodului

Suprafeţele de referinţă de bază sunt: - geoidul - elipsoidul - planul de proiecţieFaţă de suprafaţa de referinţă, se individualizează mai multe sisteme de coordonate cu

ajutorul cărora se poate exprima poziţia punctelor. Geoidul, se defineşte ca fiind figura ce ar rezulta prin prelungirea pe sub continente a

nivelului mediu al mărilor şi oceanelor. Geoidul este o figură echipotenţială, perpendiculară în orice punct al ei la direcţia acceleraţiei gravitaţionale, adică la verticala dată de firul cu plumb.

Suprafaţa geoidului, numită şi suprafaţă de nivel zero, reprezintă suprafaţa de referinţă pentru determinarea cotelor.

Suprafaţa geoidului este neregulată datorită eterogenităţii masei Pământului, denivelărilor scoarţei terestre şi curenţilor oceanici. În acest sens este necesar ca geoidul să fie definit faţă de o figură geometrică cât mai apropiată de forma lui. Acesta este elipsoidul de rotaţie.

Elipsoidul este o figură geometrică convenţională, faţă de a cărei suprafaţă se defineşte suprafaţa geoidului cu elementele proiectate pe ea. Se obţine prin rotaţia elipsei meridiane în jurul semiaxei mici b.

Reţelele de triangulaţie care se desfăşoară pe suprafeţe mari (o ţară sau un grup de ţări) sunt reprezentate de regulă pe suprafaţa elipsoidului de referinţă sau în raport de această suprafaţă.

Parametri geometrici ai elipsoidului de rotaţie sunt: semiaxa mare (raza ecuatorială) semiaxa mică

turtirea (geometrică

excentricitatea liniară

prima excentricitate (numerică)

a doua excentricitate (numerică)

raza de curbură polară

Un elipsoid de rotaţie poate fi definit prin doi parametri dintre care unul trebuie să fie neapărat liniar. Parametri a, b, f sunt denumiţi parametri geometrici principali, iar semiaxa mare şi turtirea (a, f) sunt cei doi parametri care definesc de regulă un elipsoid de rotaţie.

Ecuaţiile parametrice ale elipsei meridian şi ale elipsoduluiElipsoidul de referinţă, adică elipsoidul folosit la un moment dat într-o ţară sau în mai

multe ţări pentru rezolvarea problemelor geodezice, este un elipsoid de rotaţie cu turtire mică la poli.

Ecuaţia generală a unui elipsoid de rotaţie, exprimată sub formă implicită se poate scrie:

Ea este puţin folosită în geodezia elipsoidală. În mod frecvent se operează cu ecuaţiile parametrice, în funcţie de coordonatele B şi L, adică: Ecuaţiile parametrice ale elipsei meridian:

10 | P a g e

Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de referinţă

23. Rezolvarea triunghiurilor geodezice elipsoidale

Considerând că pe suprafaţa elipsoidului de referinţă există trei puncte de latitudini şi longitudini diferite şi din aceste puncte se fac observaţii de unghiuri orizontale cu teodolitul, în triunghiul elipsoidic care se formează (fig. 1.21). Marcând în fiecare punct A, B, C, prin săgeţi, secţiunile normale directe, obţinem că unghiurile orizontale măsurate în vârfurile triunghiului sunt BaAaC, AbBbC şi AcCcB, definite de secţiunile normale directe. Se observă în figură că din cauza existenţei secţiunilor normale reciproce, unghiurile orizontale măsurate în cele trei puncte A, B, C, de pe elipsoidul de rotaţie nu se referă la un triunghi cutbiliniu bine definit. De aceea este nevoie să se treacă de la secţiunile normale pe elipsoid la linii geodezice, pe considerentul că între două puncte pe o suprafaţă există o singură linie geodezică şi numai astfel pentru cele trei puncte triunghiul va fi bine definit.

Pentru lungimile obişnuite ale triunghiurilor geodezice ( 30 25÷km puncte de ordinul I), secţiunile normale şi liniile geodezice pe elipsoidul de rotaţie terestru diferă foarte puţin în sens unghiular azimutal şi se poate trece de la unele la altele prin aplicarea unor mici corecţii, care se vor determina ulterior.

24. Probleme geodezice fundamentaleRezolvare:

Stabilirea şi utilizarea acestui punct fundamental implică în principiu următoarele probleme:

1.Problema amplasamentului punctului zero fundamentalSoluţionarea acestei probleme se poate face prin:a) Amplasarea punctului zero fundamental în imediata apropiere a coastelor mărilor şi

oceanelor care oferă avantajul unor legături directe cu volum minim de lucrări între acest punct şi instrumentele prin care se controlează şi se înregistrează variaţia în timp a nivelului mării respective.

11 | P a g e

Stabilitatea reperului însă este mică din cauză că în zonele de coastă se produc mişcări pe verticală destul de însemnate în decursul anilor.

b) Amplasarea punctului zero fundamental în zone stabile (zone stâncoase) din punct de vedere geologic la o depărtare oarecare de nivelul mării.

2.Problema verificării stabilităţii punctului zero fundamentalÎn acest sens se prezintă următoarele soluţii practice:a) Stabilitatea reperului este urmărită în raport cu nivelul mării cu care reperul se află în

legătură. Rezultatele nu sunt însă edificatoare întrucât şi nivelul mărilor este în continuă modificare în timp.

25. Rezolvarea reţelelor de triangulaţieReţeaua geodezică este privită ca mulţimea punctelor de pe suprafaţa terestră pentru care se cunosc

coordonatele într-un sistem unitar de referinţă.Exemple de reţele: reţea de triangulaţie, reţea de trilateraţie, reţea de nivelment, reţea

poligonometrică, reţea gravimetrică.Triangulaţia este o metodă de determinare a coordonatelor B, L pe elipsoidul de referinţă sau a

coordonatelor X, Y în planul de proiecţie pentru o reţea materializată pe suprafaţa terestră. Pentru determinarea celei de-a treia coordonate H (cota), se utilizează nivelmentul trigonometric

sau geometric. Poziţia în spaţiu a oricărui punct din reţeaua de triangulaţie este definită în mod curent în raport cu două suprafeţe distincte de referinţă:

- pentru determinări plane ( X, Y, B, L ) → elipsoid de referinţă;- pentru cote (H) → geoidul, funcţie de sistemul de altitudini adoptat oficial.

26. Nivelment geodezic. Compensarea reţelelor de nivelment geodezicNivelmentul geodezic cuprinde nivelmentul geometric geodezic şi trigonometric geodezic.Nivelmentul geometric geodezicBaza alitmetrică pentru ridicările nivelmetrice la noi este nivelmentul geometric de ord. I,

II, III şi IV.I şi II - geodezic de înaltă precizie, III şi IV- nivelmentul geometric-geodezic de precizie.Instrucţiunile nivelmentului de stat ale ţării noastre din anii 1958 şi1966 precizează geografic liniile de

nivelment de ordinul I ale ţării noastre care se leagă într-un sistem general internaţional cu liniile de nivelment similare ale ţărilor vecine şi unesc de asemenea şi punctele fundamentale altimetrice – origine ale mărilor deschise şi oceanelor.

Drumuirile de nivelment geometric de ordinul I se execută dus şi întors, astfel că fiecare diferenţă de nivel pe tronson să rezulte ca medie din 8 valori- eroarea medie pătratică T= ± 2 mm/km.

Traseele niv. de ord. I - în lungul căilor ferate - poligoane închise până la 1500 km.Ord. II se sprijină pe nivelmentul de ord. I, - poligoane cu perimetre de 500 – 600 km, sau se

construieşte în mod independent luând forma de poligoane închise - se execută dus şi întors cu medii din patru valori, toleranţa admisă fiind (L este lungimea traversei sau poligonului în km.).

Ord. III se dezvoltă în interiorul poligoanelor de ordinul I şi II, formând traverse sau poligoane cu perimetre de 150 – 200 km - se execută dus şi întors cu medii din 4 valori, toleranţa admisă fiind .

Reţeaua nivelmentului de ord. IV se obţine prin îndesirea reţelei de nivelment de ord. I, II şi III.Perimetrele poligoanelor sau traverselor au lungimea de 50 km-se execută dus, cu medii

din două valori, toleranţa admisă fiind .Înălţimile punctelor ce alcătuiesc reţelele nivelitice de orice ordin au ca origine un punct de

sprijin de bază numit punct fundamental sau punct de nivel 0 (zero).Acest punct reprezintă nivelul mediu al mărimilor deschise şi oceanelor şi rezultă din

observarea acestui nivel pe o perioadă de cca. 30 – 50 ani.Întrucât nivelul mediu diferă de la un loc în care se determină la altul, s-a necesitat legătura

tuturor zerourilor altimetrice la nivelul european şi s-a adoptat în 1958 ca punct de plecare, unul şi acelaşi punct de bază, punctul 0 de la Marea Baltică.

12 | P a g e

Sistemul de nivelment folosit actualmente în ţara noastră este denumit „Sistem Marea Neagră zero 1975”.

Reţeaua nivelmentului de stat la noi este exprimată în cote normale.Nivelmentul trigonometric geodezic Nivelmentul trigonometric geodezic este nivelmentul trigonometric la distanţe mari. Acesta se

foloseşte în reţelele geodezice planimetrice şi are ca scop principal determinarea prin măsurători a diferenţelor de nivel între punctele geodezice şi pe baza lor a înălţimilor faţă de suprafaţa de referinţă, deci a cotelor absolute.

Spre deosebire de nivelmentul trigonometric la distanţe mici (sub 0,4 - 0,5 km) unde corecţia de curbură şi refracţia atmosferică nu influenţează, la nivelmentul trigonometric geodezic acestea au valori foarte apreciabile.

Atât corecţia de sfericitate sau curbură, cât şi corecţia de refracţie atmosferică sunt direct proporţionale cu pătratul distanţei şi invers proporţionale cu dublul razei medii pământeşti.

Relaţiile de calcul ale acestor corecţii sunt:

- corecţia de curbură - corecţia de sfericitate

- în care K – este coeficientul de refracţie.Efectul cumulat al sfericităţii şi refracţiei determină corecţia totală, care datorită sensului

opus de acţiune al lui c2 faţă de c1, se stabileşte cu relaţia: ct=c1-c2 sau:

„K” poate varia în limitele 0 0,26, valorile extreme fiind pentru latitudinea φ=90. În condiţiile României, la latitudinea medie de 450, se ia K=0,13. Cu valoarea lui K şi a razei medii de curbură de cca. 6380 km se obţine:

ct=0,0000000682 D2

27. Definiţia, caracteristicile, rolul, scopul şi importanţa cadastruluiRezolvare:

Legea nr. 247/2005, Titlul XII, a modificat Legea nr. 7/1996, care introduce o nouă definiţie a cadastrului general, astfel:

Cadastrul este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul ţării.

Entităţile de bază ale acestui sistem sunt parcela, construcţia şi proprietarul. Imobilul, este una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii, de pe teritoriul

unei unităţi administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosinţă, aparţinând unui proprietar sau mai multor proprietari, în cazul coproprietăţii, care se identifică printr-un număr cadastral unic şi se înscrie într-o carte funciară.

Sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca finalitate înscrierea în registrul de publicitate imobilară.

Obiectul cadastrului general îl constituie fondul funciar al întregii ţări, adică totalitatea terenurilor din unităţile administrativ-teritoriale comunale, orăşeneşti, municipale, în limitele teritoriului de stat, indiferent de categoria de folosinţă, de destinaţia economică sau de domeniul public sau privat din care fac parte şi de proprietarii acestora.

Parcela de teren are o singură categorie de folosinţă. Cadastrul are drept scop să rezolve probleme precum:a) stabileşte prin metode matematice topografice sau fotogrammetrice poziţia, configuraţia

şi întinderea imobilelor (terenuri cu sau fără construcţii);b) identifică proprietarii imobilelor şi stabileşte situaţia juridică a imobilelor prin sistemul

de publicitate imobiliară al cărţilor funciare;c) constituie unul din mijloacele prin care statul garantează dreptul de proprietate al

persoanelor;d) facilitează şi susţine circulaţia juridică a imobilelor pe piaţa imobiliară;e) susţine acordarea creditului agricol;f) efectuează alipiri sau dezmembrări de terenuri, rectificări de hotare etc.;

g) identifică categoriile de folosinţă a terenurilor;

13 | P a g e

28. Aspectele şi funcţiile cadastruluiFuncţia tehnică a cadastrului general are un aspect cantitativ, în sensul că se realizează

prin determinarea, pe bază de măsurători, a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor terenurilor pe destinaţii, categorii de folosinţă şi pe proprietari, precum şi ale construcţiilor.

Functia tehnica a cadastrului se realizează prin operaţiuni geodezice, topografice, fotogrammetrice şi cartografice care, stabilesc cu precizie amplasamentul, forma, poziţia, dimensiunile şi întinderea imobilelor şi ale parcelelor necesare stabilirii valorii de impozitare a imobilelor şi calculării impozitelor asupra veniturilor de teren, cu sau fără construcţii edificate pe el.

Funcţia economică a cadastrului are un aspect calitativ, care evidenţiază elementele tehnice realizate din tranzacţii imobiliare.

În cadrul funcţiei economice a cadastrului se evidenţiază valoarea economică cadastrală a imobilelor, potrivit legii. Valoarea economică a terenurilor şi construcţiilor se stabileşte prin metode specifice fiecărei categorii de cadastru, prin aprecierea lor economică, care pune în evidenţă diferenţierea capacităţii de a produce venit economic a terenurilor sau construcţiilor.

Funcţia juridică a cadastrului general se realizează prin identificarea proprietarului pe baza actului de proprietate şi prin înscrierea în cartea funciară.

În cadrul lucrărilor de cadastru general se identifică proprietarii imobilelor inventariate.

14 | P a g e

29. CATEGORII DE TERENURI ŞI DE FOLOSINŢE

Categorii de

terenuri

Categorii de

folosinţă

Subcategoriade folosinţă

Simbol (cod)

Categorii de

terenuri

Categorii de

folosinţă

Subcategoria de folosinţă

Simbol (cod)

A G

R I

C O

L E

(T

DA

)

1. A

rab

il(A

)- arabil propriu-zis - pajişti cultivate- grădini de legume - orezării- sere- solarii şi răsadniţe- căpşunării- alte culturi perene

AAPAGAOAS

ASOACAD

S U

B A

P E

(T

DH

)

7.T

eren

uri

cu

ap

e şi

ap

e cu

stu

f (H

) - ape curgătoare - ape stătătoare - lacuri de acumulare - amenajări piscicole - ape cu stuf - canale - marea teritorială

HRHBHAHPHSHCHM

D E

S T

I N

A Ţ

I E

S P

E C

I A

L Ă

(TD

S)

8. D

rum

uri

(D

R)

şi c

ăi f

erat

e (C

F)

- autostrăzi - drumuri naţionale - drumuri judeţene - drumuri comunale - străzi şi uliţe - drumuri de exploatare (agricole, silvice, petroliere, industriale) -drumuri şi poteci turistice - căi ferate

DADNDJDCDSDE

DT

CF

2. P

ăşu

ni

(P)

- păşuni curate- păşuni împădurite- păşuni cu pomi fructiferi- păşuni cu tufărişuri şi mărăciniş

PPPPL

PT

3. F

âneţ

e(F

)

- fâneţe curate - fâneţe cu pomi fructiferi - fâneţe împădurite - fâneţe cu tufărişuri şi mărăciniş

FFL

FPFT

I N

T R

A V

I L

A N

(TD

I)

9. T

eren

uri

cu c

onst

rucţ

ii (

C)

- construcţii - curţi şi construcţii - diguri - cariere - parcuri - cimitire - terenuri de sport - pieţe şi târguri - pajişti şi ştranduri - taluzuri pietruite - fâşie de frontieră - exploatări miniere şi petroliere - alte terenuri cu construcţii

CCCCDCACPCICSCTCPJCTZCFFCMP

CAT

4. V

ii(V

)

- vii nobile- vii hibride- plantaţii hamei- pepiniere viticole

VNVH

VHAVP

5. L

ivez

i(L

)

- livezi clasice- livezi intensive şi superintensive - plantaţii de arbuşti fructiferi - plantaţii de duzi - pepiniere pomicole

LLI

LF

LDLP

FO

RE

ST

IER

E(T

DF

)

6. P

ădu

ri ş

i alt

e te

ren

uri

cu v

eget

aţie

for

esti

eră

(F)

- păduri - perdele de protecţie - tufărişuri şi mărăcinişuri - răchitării - pepiniere silvice

PDPDPPDT

PDRPDPS

I

10. T

eren

uri

degr

adat

e şi

nep

rodu

ctiv

e (N

)

- nisipuri zburătoare- bolovănişuri, stâncării, pietrişuri- râpe, ravene, torenţi- sărături cu crustă- mocirle şi smârcuri- gropi de împrumut, deponii- halde

NNNB

NRNSNMNG

NH

15 | P a g e

30. Introducerea cadastrului general într-un teritoriu administrativ. Succesiunea lucrărilor la introducerea cadastrului general

Rezolvare:1. Documentarea.- căutarea, identificarea, cercetarea şi analiza tuturor documentelor de cadastru general,

planuri topografice şi cadastrale care există pentru teritoriul ce va fi cadastrat. 2. Recunoaşterea terenului.Se parcurge terenul din teritoriul admnistrativ de cadastrat, cu planul cadastral vechi în

mână, dacă acesta există, şi se consemnează principalele probleme observate.3. Întocmirea proiectului tehnic de ansamblu şi a proiectului tehnic de execuţie a

lucrărilor de cadastru.Pe baza constatărilor făcute pe teren, a analizei lucrărilor existente şi a mărimii şi

complexitătii teritoriului se stabilesc: - lucrările, topo-geodezice şi cadastrale care trebuie realizate şi se evaluează volumul lor; - se stabileşte scara planului cadastral şi precizia necesară a măsurătorilor şi calculelor; 4. Delimitarea cadastrală a hotarelor teritoriului admininistrativ şi a limitelor

intravilanelor componente.- se indentifică punctele de hotar, limitele intravilanelor localităţilor;- se materializează cu borne cadastrale punctele de hotar;-se determină topografic hotarul terit. admin. şi limitele intravilanelor localit. componente; 5. Determinarea punctelor de îndesire a reţelei geodezice de sprijin.Se asigură densitatea de puncte geodezice necesare pentru efectuarea ridicărilor topografice

sau reperajului fotogrammetric.6. Măsurarea topografică a elementelor de planimetrie şi de relief din teren. Se determină poziţia, forma şi dimensiunile parcelelor şi alte date topografice necesare

pentru întocmirea planului cadastral şi calculul suprafeţelor;7. Prelucrarea datelor de măsurători topografice din teren. 8. Întocmirea originalului de teren al planului cadastral (planul topografic).- pe baza noilor măsurători sau - prin derivare din planul topografic de bază.9. Înregistrarea categoriilor de folosinţă a terenurilor şi identificarea proprietarilor

acestora.10. Numerotarea cadastrală - pe plan. - sectoarele cadastrale (grupuri de tarlale sau cvartale); - imobilele şi parcelele de teren.11. Calculul suprafeţelor.Se calculează analitic din coordonatele x,y ale punctelor de contur suprafeţele: teritoriului

administrativ; sectoarelor cadastrale; tarlalelor sau cvartalelor; imobilelor; parcelelor de teren cu categorii de folosinţă distincte din cuprinsul unui imobil.

12. Încărcarea fişierelor de date şi organizarea bazei de date a cadastrului general al teritoriului unităţii administrativ-teritoriale

13. Întocmirea şi editarea registrelor cadastrale.Registrele cadastrale care se întocmesc sunt: registrul cadastral al imobilelor (parcelelor);

indexul alfabetic al proprietarilor cu domicilul acestora; registrul cadastral al proprietarilor.14. Cartoeditarea planurilor cadastrale de bază.- completarea şi finisarea planului cadastral de bază cu tot conţinutul şi inscripţiile necesare.- multiplicarea planului cadastral de bază în numărul de exemplare necesar.15. Întocmirea şi cartoeditarea planului cadastral de ansamblu al teritoriului unităţii

administrativ-teritoriale.- extragerea datelor de cadastru si generalizarea lor pentru reprezentarea la scara planului

cadastral de ansamblu.- multiplicarea planului cadastral de ansamblu în numărul de exemplare necesar.16. Verificarea, recepţia şi aprobarea lucrărilor de cadastru general.

16 | P a g e

31. Unităţi administrativ teritoriale. Delimitarea unităţilor administrativ teritoriale. Documentaţia necesară efectuării delimitării

Rezolvare:Delimitarea cadastrală – denumită şi hotărnicie – cuprinde ansamblul de lucrări cadastrale;

prin care se stabileşte, în cadrul oficial, liniile de hotare ale teritoriilor administrative nominalizate de legea privind Împărţirea administrativă a României.

Delimitarea cadastrala şi marcarea pe teren a hotarelor se execută în mod obligatoriu la începutul lucrărilor de introducere a cadastrului general . Trasarea şi marcarea pe teren, a hotarelor naţionale ale României intră în competenţa altor instituţii.

După importanţa lor din punct de vedere cadastral, hotarele se clasifică astfel:- hotare ale UAT, comunale, ale intravilanelor (rurale, orăşeneşti, municipale) şi judeţene;- hotare ale terenurilor cu diferite destinaţii (unităţi agricole, păduri, ape, transporturi etc.);- hotare ale terenurilor persoanelor fizice;Obiectivul delimitării cadastrale - stabilirea hotarelor unităţilor administrativ- teritoriale.Lucrările etapei de delimitare cadastrala a teritoriilor administrative sunt:- lucrările pregătitoare;- lucrările de stabilire a liniilor de hotar şi de materializare în teren a punctelor de hotar;- lucrările de întocmire a documentelor de delimitare cadastrală.DOCUMENTELE DE DELIMITARE CADASTRALĂLucrările de delimitare cadastrală a teritoriilor administrative şi de marcare a hotarelor se

finalizează prin întocmirea „dosarelor de delimitare” care trebuie să conţină următoarele părţi: - nota de prezentare şi informare asupra lucrărilor;- procese verbale de delimitare; - schiţa generală a hotarelor;- calcule şi explicaţiile privitoare la rectificarea hotarelor sau dezmembrărilor, dacă au fost

efectuate cu ocazia delimitării;- copii ale scrisorilor de convocare a reprezentanţilor din comunele vecine.

Nota de prezentare a lucrărilor se întocmeşte de către delegatul cadastral şi cuprinde asupra desfăşurării întregii lucrări de delimitare începând cu lucrările pregătitoare şi terminând cu cele de marcare pe teren a tuturor punctelor de hotar

Procesele verbale de delimitare se întocmesc separat pentru fiecare comună vecină, în trei exemplare.

Schiţa generală a hotarelor se întocmeşte la scara 1:25 000 sau 1:50 000, în funcţie de mărimea teritoriului.

32. Metode de reambulare a planurilor cadastrale (prin metoda intersecţiilor liniare, metoda intersecţiilor unghiulare, metoda radierii)

Rezolvare:Reambularea reprezintă ansamblul operaţiilor necesare pentru completarea planului

cadastral cu noile detalii corespunzătoare modificărilor produse pe teren, de la momentul întocmirii planului. Reambularea trebuie să vizeze cele trei aspecte ale cadastrului: cantitativ, calitativ şi juridic.

Reambularea din punct de vedere cantitativ presupune aducerea la zi a planurilor cadastrale din punct de vedere topografic.

Decizia ca într-o anumită zonă să se recurgă la reambulare sau să se efectueze o nouă ridicare topografică, se ia în urma recunoaşterii terenului. Dacă procentul modificărilor apărute pe teren nu depăşeşte 75,60,50,40 sau 30 pentru categoriile de complexitate I, II, III, IV şi respectiv V – stabilite conform normelor "0" de deviz, atunci se justifică operaţia de reambulare.

Procentul K de modificări se stabileşte cu relaţia: K =

- unde: N – numărul total al liniilor de contur planimetrice şi nivelitice şi al drumuirilor existente pe plan înaintea reambulării;

17 | P a g e

n – numărul total al aceloraşi elemente nou apărute sau modificate.

Metoda intersectiei liniare consta in masurarea pentru fiecare punct de detaliu a doua distante si anume distantele de la punctul de detaliu respectiv la doua puncte de pe un aliniament (de ex. O latura a poligonatiei), Cunoscandu-se si distanta intre punctele vechi se formeaza un triunghi cu toate cele trei laturi cunoscute, triunghiul fiind perfect determinat.

Metoda intersecţiei unghiulare

Se utilizează pentru îndesirea triangulaţiei geodezice cu puncte de ordinul V, plecând de la puncte din reţeaua de ordinul I – IV. Metoda constă în determinarea poziţiei planimetrice (X, Y) a punctelor noi în funcţie de coordonatele punctelor vechi şi unghiurilor orizontale măsurate.

După locul de staţionare se disting: intersecţia înainte, intersecţia înapoi (retrointersecţia) şi intersecţia combinată.

Intersecţia înainte. Determină poziţia planimetrică a unui punct necunoscut (P) şi de obicei inaccesibil, prin vizarea lui din cel puţin 3 puncte de triangulaţie cunoscute şi accesibile, dispuse cât mai uniform în tur de orizont (fig. 1.).

Fig. 1. Intersectie unghiulara inainte

Intersecţia înapoi (retrointersecţia). Determină poziţia unui punct necunoscut (N) accesibil, prin staţionarea cu teodolitul în punctul respectiv şi vizarea a 3 – 4 puncte de triangulaţie de ordinul I – V, cu coordonate cunoscute şi dispuse cât mai uniform în tur de orizont (fig. 2.).

Fig. 2. Intersectie unghiulara inapoi

Intersecţia combinată (laterală). Este o combinaţie între intersecţiile înainte şi înapoi, constând atât în staţionarea cu teodolitul în punctele de triangulaţie cunoscute, cât şi în punctul necunoscut (fig. 3.). Pentru aplicarea acestei intersecţii este necesar să existe cel puţin trei direcţii, dintre care două să poată fi vizate reciproc, iar unghiul de întretăiere a vizelor să fie de 50g – 150g. Această intersecţie se aplică în cazul când numărul punctelor de triangulaţie nu este suficient pentru utilizarea intersecţiei înainte sau înapoi.

18 | P a g e

Fig. 3. Intersectie unghiulara combinata

Metoda radierii sau a coordonatelor polare se utilizează pentru determinarea poziţiei planimetrice a punctelor de detaliu. Se numeşte metoda radierii deoarece punctele determinate cu ajutorul ei sunt dispuse radial faţă de punctul de staţie.

Metoda radierii poate fi utilizată atât ca metodă independentă cât şi ca metodă ajutătoare la metoda drumuirii.

Radierea ca metodă independentă se aplică în cazul ridicărilor suprafeţelor mici de teren, care pot fi măsurate dintr-o singură staţie amplasată aproximativ în mijlocul terenului şi de unde există vizibilitate spre punctele de detaliu (fig. 1.). De la staţie spre punctele radiate se măsoară distanţe, unghiuri sau orientări.

Fig.1. metoda radierii

În cazul suprafeţelor mai mari şi cu detalii mai multe se aplică o drumuire combinată cu radiere, în care punctele de drumuire constituie reţeaua de sprijin pentru determinarea poziţiei punctelor radiate.

33. Numerotarea cadastrală în extravilan şi intravilanRezolvare:

Numerotarea cadastrala în extravilanAtribuirea numerelor cadastrale în extravilan se face la nivel de parcelă care se

individualizează astfel în cadrul teritoriului administrativ. Operaţia se execută pe planul parcelar, unde unităţile sunt constituite şi reprezentate prin conturul lor, urmărind numerotarea provizorie care, la nevoie, se ajustează.

Numerotarea efectivă se face cu cifre arabe, de la 1 la n, începând cu sectorul 1 situat în partea de NV a unităţii teritoriale şi se continuă într-o succesiune firească spre zona de SE. În acest sens se urmăreşte reţeaua principală a căilor de comunicaţie, reţeaua hidrografică şi după caz, formele de relief pentru ca numerele cadastrale să poată fi identificate uşor .

La parcelele de formă alungită - detaliile liniare, ca apele curgătoare, canalele, digurile, căile ferate, drumurile clasate, se

numerotează separat în cadrul fiecărui intravilan sau extravilan;- apele curgătoare primesc, prin excepţie, un singur număr pe toată lungimea lor din

teritoriul administrativ;- restul detaliilor liniare se notează în procesul de numerotare a parcelelor şi vor primi mai

multe numere cadastrale, atribuite pe tronsoanele rezultate din întretăierea lor;

19 | P a g e

- la intersecţii, unde parcelele (detaliile liniare) se suprapun, proprietatea la numerotare se menţine în ordinea: ape (H), (CF), (DN), (DJ), (DC), (DE);

- la pasajele de nivel îşi menţine continuitatea reţeaua de rang superior, respectiv drumul naţional faţă de cele judeţene sau comunale, calea ferată faţă de drumuri, etc.;

- digurile de apărare şi canalele mari au prioritate după apele curgătoare, când nu sunt paralele cu căile de comunicaţie.

- Numerotarea cadastrală incepe cu parcela nr. 1 din tarlaua nr.1 iar ultimul numar de parcela trebuie sa se gaseasca in ultima tarla, incluzindu-se in aceasta numerotare si detaliile liniare care separa tarlalele (drumurile, canalele, etc);

- Apele curgatoare primesc un singur numar cadastral pe toata lungimea lor, iar celelalte detalii liniare se numeroteaza pe fiecare tronson rezultat din intretaierea cu alte detalii liniare, respectindu-se urmatoarea ordine :

- caile ferate intretaiate de ape;- drumurile nationale intretaiate de ape si cai ferate;- drumurile judetene intretaiate de ape, cai ferate si drumuri nationale;- drumurile comunale intretaiate de ape, cai ferate si drumuri nationale;- drumuri de exploatare intretaiate de ape, cai ferate si drumuri nationale si drumuri

comunale;- digurile de aparare si canalele mari au prioritate dupa apele curgatoare atunci cind nu

sunt paralele cu caile de comunicatie.În consecinţă, rezultă că în perimetrul unui teritoriu administrativ cadastral:- calea ferată primeşte unul sau mai multe numere, după apele curgătoare sau canalele care

o intersectează;- drumului naţional i se acordă un singur număr dacă străbate numai extravilanul şi nu

întâlneşte ape, canale sau căi ferate;- drumurile judeţene, comunale şi de exploatare urmează în continuare în această ordine.

Prin fragmentarea şi numerotarea cadastrală separată a detaliilor liniare se evită înscrierea de două ori în evidenţe a suprafeţelor porţiunilor intersectate.

Numerotarea cadastrală în intravilan- intravilanele unui teritoriu administrativ se numerotează separat, fiecăruia atribuindu-se

codul de identificare în baza de date „2”, „3” şi în continuare câte unul pentru fiecare sat (cartier);- iniţial se trece la numerotarea sectoarelor cadastrale şi apoi efectiv a corpurilor de

proprietate din cadrul acestora. Numerele atribuite de la 1 la n începând de la primul sector în succesiunea lor normală se înscrie practic o singură dată pe plan cu cifre de 3 mm;

- în continuare se numerotează parcelele componente ale corpului tot cu cifre arabe de la 1 la n dar urmate de categoria de folosinţă începând cu „construcţii, curţi”.

Alte recomandări, prevăzute în normative şi demne de reţinut, sunt:- străzile şi celelalte detalii liniare, ce delimitează sectoarele cadastrale, se înregistrează

separat, constituind „cvartalul zero” a cărui numerotare urmează ordinea arătată anterior;- bulevardele şi străzile principale vor avea un singur număr cadastral, iar restul străzilor

vor fi divizate pe tronsoane, suprafaţa din intersecţie atribuindu-se celei de rang superior.

20 | P a g e

34. Calculul mărimii suprafeţelor prin metode numerice (procedeul analitic)Rezolvare: Suprafata reprezinta in cadastru un element de identificare a unui teren, respectiv a unei

parcele alaturi de numar si de proprietar. Stabilirea marimii ei constituie o problema topografica curenta si uneori obiectivul principal al ridicarii.

Indiferent de relief pe planuri se reprezinta si valoric se da intotdeauna, suprafata productiva, utila constructiilor, respectiv suprafata terenului proiectata in planul orizontal de referintă.

Calculul numeric al suprafeţelor se bazează pe cunoaşterea unor valori numerice ale determinării punctelor, distanţe, coordonate rectangulare şi coordonate polare.

Calculul suprafeţelor cu ajutorul coordonatelor rectangulareAceastă metodă este cea mai precisă şi mai des utilizată dintre metodele numerice.

Aplicarea ei impune cunoaşterea coordonatelor rectangulare ale punctelor caracteristice ale suprafeţei. Calculul propriu-zis se poate efectua în sistem automatizat cu ajutorul calculatoarelor electronice.

2 Striunghi = Y1(X3– X2) + Y2(X1– X3) + Y3(X2– X1)

Generalizând, pentru un poligon cu n laturi, formulele de calcul vor fi:

2 S = Xn (Yn+1 – Yn-.1)

2 S = Yn(Xn-1 – X n+1)

Considerând proiecţia triunghiului pe axa lor şi efectuând aceleaşi operaţii se vor obţine alte două relaţii pentru calculul suprafeţei unui poligon cu n laturi:

2 S = Xn (Yn-1 – Yn+.1)

2 S = Yn(Xn+1 – X n-1)

Calculul suprafeţei unui poligon dat prin coordonatele rectangulare ale punctelor caracteristice se efectuează cu una din formule şi se verifică printr-o a doua formulă, din cele patru existente.

35. Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietateRezolvare:

Dreptul de proprietate este dreptul real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.

Posesia (uzus) constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul care îi aparţine în materialitatea sa, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate.

Folosinţa (fructus) conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce.

Dispoziţia (abuzus) este prerogativa titularului dreptului de proprietate de a înstrăina bunul sau de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane (dispoziţie juridică) sau de a dispune de substanţa bunului (de a-l transforma, consuma, distruge) cu respectarea reglementărilor în vigoare.

21 | P a g e

Dezmembrămintele dreptului de proprietateUneori dreptul de proprietate se exercită, în ce priveşte posesia si folosinţa, prin

intermediul altei persoane decât proprietarul. Proprietarul încredinţează unele bunuri ale sale prin acte de autoritate, sau după caz, pe temeiul unor acte si fapte juridice civile, unei persoane fizice sau juridice, în vederea punerii lor în valoare. Persoanele care primesc bunurile dobândesc asupra lor, fie un drept personal, fie un drept real principal.

Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt drepturi reale principale derivate din dreptul de proprietate privată, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului.

Potrivit Codului civil în vigoare există următoarele drepturi reale principale derivate din dreptul de proprietate: dreptul de uzufruct; dreptul de uz; dreptul de abitaţie; dreptul de servitute; dreptul de superficie.

Dreptul de uzufruct este un drept real principal derivat, cu cracter temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin altei persoane (nudul proprietar), care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului.

Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, drept real în temeiul căruia o persoană poate folosi un bun aparţinând altei persoane, bun de la care poate trage numai acele foloase (fructe) necesare satisfacerii trebuinţelor sale şi familiei sale.

Dreptul de abitaţie este, de asemenea, o varietate a dreptului de uzufruct, este dreptul real al unei persoane de a locui împrenă cu familia, chiar dacă nu a fost căsătorită la timpul cănd i s-a dat acest drept, pe toată viaţa sa o locuinţă care este proprietatea altei persoane.

Dreptul de superficie dreptul real principal, dezmembrământ al dreptului de proprietate, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane, numită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări ce se află pe terenul proprietatea altei persoane, teren asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.

Dreptul de servitute constituie o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân.

Servitutea este un drept real principal derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond servit sau dominant, imobile care aparţin la proprietari diferiţi.

36. Cărţile funciare şi publicitatea imobiliară (cuprinsul cărţilor funciare)Cartea funciară cuprinde evidenţa juridică integrală şi exactă a imobilelor, proprietatea

persoanelor fizice şi juridice din aceeaşi localitate, ca unitate administrativ-teritorială: comună, oraş, municipiu.

Cărţile funciare reprezintă un sistem de publicitate imobiliară real şi complet a drepturilor reale imobiliare. Cărţile funciare sunt un sistem de publicitate real întrucât se bazează pe identitatea topografică a bunurilor, şi sunt un sistem complet deoarece realizează publicitatea integrală a transmiterii bunurilor imobile.

Cartea funciară este compusă din: titlu şi trei părţi: A, B şi C.Titlul cărţii funciare cuprinde numărul cărţii funciare şi denumirea unităţii administrativ-

teritoriale în care este situat imobilul.A. Partea I (Foaia de avere) cuprinde descrierea imobilului cu indicarea numărului de

ordine şi a numărului cadastral al imobilului conform numerotării imobilelor din planul cadastral, suprafaţa, împreună cu Anexa la Partea A , care cuprinde planul imobilului cu vecinătăţi, geometria parcelei, descrierea imobilului, inventarul de coordonate.În antet se menţionează numărul cărţii funciare, ca şi în partea A.

B. Partea a II-a (Foaia de proprietate) cuprinde înscrieri privitoare la proprietate, adică privind dreptul de proprietate şi documentele pe care se întemeiază acesta. În antet se menţionează numărul cărţii funciare, ca în partea A.

În această parte se face:- menţionarea înscrisului pe care se întemeiază proprietatea, transmiterea proprietăţii,

modificarea sau stingerea dreptului asupra întregului imobil sub forma proprietăţii exclusive, comune în devălmăşie sau indivize;

22 | P a g e

- faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la proprietate;

- servituţile constituite în folosul imobilului înscris în Partea A;- orice modificări, îndreptări sau însemnări, fapte juridice care determină apariţia,

modificarea sau stingerea drepturilor reale ce se înscriu în Partea B şi drepturile personale sau alte raporturi juridice, acţiunile referitoare la proprietate, precum şi modificările, îndreptările sau însemnările cu referire la titlu din Partea A sau B.

C. Partea a III-a (Foaia de sarcini) cuprinde înscrieri privitoare la sarcini, adică sarcinile ce revin proprietarului sau imobilelor (drepturi reale principale - dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: uzufruct, uz, abitaţie, servituţi în sarcina imobilului, superficie şi drepturi reale accesorii-ipoteci, privilegii, precum şi fapte juridice, drepturi personale referitoare la drepturile reale înscrise în această parte, urmăriri imobiliare etc.) cu privire la imobilele înscrise în Partea A. În antet se menţionează numărul cărţii funciare, ca în partea A.

Orice schimbare adusă vreunei înscrieri în cartea funciară se evidenţiază prin sublinierea vechii înscrieri şi prin trecerea în rubrica observaţii a numărului de ordine sub care s-a operat noua înscriere.

37. Modul de întocmire şi conţinutul documentaţiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară

Documentaţiile se întocmesc într-un dosar unic, ce include atât partea tehnică necesară recepţiei cadastrale cât şi actele juridice necesare înscrierii în cartea funciară.

După recepţia cadastrală şi înscrierea documentaţiilor în cartea funciară beneficiarului i se eliberează încheierea de carte funciară, extrasul de carte funciară pentru informare şi planul de amplasament şi delimitare a imobilului.

Realizarea documentaţiilor necesare înscrierii în cartea funciară a actelor şi/sau faptelor juridice referitoare la imobilele prevăzute mai sus din prezentul regulament presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) stabilirea amplasamentului imobilului;b) realizarea lucrării de către persoană autorizată, care presupune documentarea tehnică,

execuţia lucrărilor de teren şi birou, elaborarea documentaţiilor;c) depunerea documentaţiilor, la oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară (denumit în

continuare oficiu teritorial) sau la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară (denumit în continuare birou teritorial) şi înregistrarea în Registrul General de Intrare;

d) recepţia documentaţiilor, cu înregistrarea în registrul cadastral al imobilelor, denumit în continuare index cadastral, recepţia cadastrală, transmiterea documentaţiei asistentului-registrator;

e) înscrierea în cartea funciară.Documentaţia pentru intabularea dreptului de proprietate asupra unui imobil neînscris în

cartea funciară cuprinde:a)cererea de solicitare informaţii şi convenţie;b)cererea de recepţie şi înscriere;c)declaraţia pe proprie răspundere cu privire la înstrăinarea şi identificarea imobilului

măsurat;d)descrierea lucrărilor topografice şi geodezice;e)plan de încadrare în zonă sc. 1:2000 - 1:5000, în mod excepţional, pentru imobilele de

mari dimensiuni admiţându-se scara 1:10000, după caz;f) plan de amplasament şi delimitare a imobilului sc. 1:200 - 1:5000, după caz;g)extras din planul parcelar avizat pentru conformitate de primar;h)releveele sc. 1:50 - 1:500, după caz, pentru construcţiile care fac obiectul unor sarcini,

construcţiile care au mai mulţi proprietari sau la solicitarea proprietarului;i) tabel de mişcare parcelară cu indicarea situaţiei actuale din titlul de proprietate şi a

situaţiei viitoare, cu atribuirea numărului cadastral pentru fiecare imobil din titlu;j) măsurători efectuate în reţeaua de îndesire şi ridicare şi pentru ridicarea detaliilor

topografice, prin metode clasice şi prin tehnologia GPS (Global Positioning System);k) calculul suprafeţelor;l) descrierile topografice ale punctelor noi din reţeaua de îndesire şi ridicare;

23 | P a g e

m) dovada plăţii tarifelor pentru recepţie şi înscriere în cartea funciară;n) actul de proprietate;o) certificatul fiscal.

38. Principii fundamentale ale evaluărilorCâteva principii importante formează modul de înţelegere a valorii de către societate.

Aceste principii oferă o analiză raţională a comportamentului pieţei şi, de aceea, explică schimbările intervenite în valoarea proprietăţii.

Principiul anticipaţiei este perceperea valorii ca fiind creată de perspectiva unor beneficii viitoare.

Principiul schimbării susţine că forţele economice, sociale, guvernamentale şi fizice afectează valoarea în mod continuu. Deprecierea fizică, economică sau funcţională a proprietăţii sunt tot atâtea manifestări ale inevitabilităţii schimbării.

Principiul ofertei şi cererii susţine că preţul proprietăţii imobiliare variază direct, dar nu neapărat proporţional cu cererea şi invers, dar nu neapărat proporţional, cu oferta. Teoretic, oferta şi cererea de bunuri tind către un echilibru acolo unde valoarea, preţul şi costul de pe piaţă sunt egale. Atât cererea, cât şi oferta au dimensiuni calitative şi cantitative.

Principiul substituţiei arată că atunci când mai multe servicii şi bunuri similare sunt disponibile, acela care are preţul cel mai mic va atrage cea mai mare cerere şi va avea cea mai mare distribuţie. Costul de oportunitate este un concept înrudit şi reprezintă costul opţiunilor pierdute sau neselectate.

Principiul echilibrului susţine că valoarea proprietăţii imobiliare este creată şi susţinută când elementele contrastante, opuse sau interactive, sunt într-o stare de echilibru. Aceste elemente pot include componentele fizice ale proprietăţii (de exemplu pământul şi construcţiile), costurile de producţie şi dezvoltare şi relaţia dintre proprietate şi mediu. Legile randamentelor crescătoare sau descrescătoare guvernează modul în care este stabilit echilibrul. Conceptele de contribuţie, surplus de productivitate şi conformitate sunt legate de principiul echilibrului. Pentru că proprietatea imobiliară este imobilă din punct de vedere fizic, valoarea ei este supusă efectelor pozitive şi negative ale unor factori externi, adică realizării unor economii sau pierderi şi care pot proveni dintr-o influenţă locală, regională, naţională sau internaţională.

39. Abordări, metode şi tehnici de evaluare a bunurilor imobiliareProcesul de evaluare reprezintă o procedură sistematică utilizată pentru a oferi un răspuns

la întrebarea clientului referitoare la valoarea proprietăţii imobiliare. Este un plan al activităţii de evaluare, reflectând o înţelegere a valorii şi a metodelor folosite în estimarea valorii.

Pentru a obţine o valoare finală bine susţinută, analiza datelor se poate face prin trei abordări. Cu toate că metodele se corelează, tipul şi destinaţia proprietăţii vor determina care din aceste metode este cea mai adecvată.

Abordarea prin comparaţia directă este folositoare atunci când dispunem de informaţii referitoare la proprietăţi similare celei ce se evaluează şi care au fost recent vândute sau scoase la vânzare. Aceste date comparabile sunt ajustate pentru a reflecta diferenţele dintre proprietăţile comparabile şi proprietatea analizată.

Abordarea prin costuri este eficientă în evaluarea construcţiilor noi şi a proprietăţilor care nu sunt tranzacţionate frecvent pe piaţă. În această abordare, o valoare estimată a terenului este adăugată la estimarea costului curent de reconstrucţie sau de înlocuire a construcţiilor. Se adaugă, de asemenea, profilul întreprinzătorului imobiliar. Din acest total se scade valoarea estimată a deprecierilor datorate tuturor cauzelor.

Abordarea bazată pe venit este folosită pentru a evalua proprietăţile generatoare de venit. Se măsoară valoarea prezentă a beneficiilor viitoare ale proprietarului, fluxului viitoare de venituri şi valoarea de revânzare, sunt convertite în valoarea prezentă. Formula de bază a capitalizării poate fi exprimată în trei moduri: valoare = profit/ rata de capitalizare, valoare = profit x multiplicator (unde multiplicatorul = 1/rata de capitalizare) şi profit/ valoare = rata de capitalizare. În analiza actualizării cash-flow –ului, venitul periodic şi valoarea reziduală pot fi, de asemenea, convertite într-o valoare prezentă prin aplicarea unei anumite rate de actualizare.

24 | P a g e

40. Principii de întocmire a raportului de evaluare. Formă şi conţinutFuncţia unui raport de evaluare este sa il conduca pe cititor de la definitia problemei de

evaluat, prin analiza datelor relevante, la o concluzie specifica. O evaluare trebuie comunicata inr-o maniera inteligibila si simpla.

Rapoartele de evaluare pot fi verbale sau scrise; rapoartele scrise pot fi scrisori de opinie, rapoate tip sau rapoarte explicative. Indiferent de forma in care este realizat raportul, toate informatiile si insemnarile, precum si un rezumat al analizei si concluziilor trebuie pastrate in fisierul permanent al evaluatorului.

PROCESUL DE EVALUARE - ETAPE I. Prezentarea problemei evaluării trebuie să includă următoarele etape:- identificarea proprietăţii imobiliare.- identificarea drepturilor de proprietate care urmează a fi evaluate.- utilizarea evaluării, adică scopul ei.- definirea tipului de valoare.- data pentru care a fost estimată valoarea.- descrierea extinderii sferei evaluării.- alte condiţii limitative.- contractul încheiat cu clientul.

II. Analiza preliminară, culegerea şi selectarea datelor:Generale:

- regiune, oraş şi vecinătate;- sociale;- economice;- guvernamentale;- fizice.

Specifice:- proprietatea imobiliară în cauză şi proprietăţi comparabile;- amplasament şi construcţii;- costul şi deprecierea;- veniturile/cheltuielile şi rata de capitalizare;- trecerea în revistă a proprietarilor şi utilizărilor pe care le-a avut proprietatea

imobiliară.Cererea şi oferta competitivă:

- piaţa proprietăţii imobiliare în cauză;- inventarierea proprietăţilor comparabile;- tranzacţii şi oferte;- spaţii neocupate şi oferte;- ratele de absorbţie;- examinarea cererii.

III. Analiza celei mai bune utilizăriPământul ca teren liber.Proprietatea construită.Specificarea în termeni de utilizare, timp şi participanţii pe piaţă.IV. Valoarea estimatăV. Aplicarea celor trei abordăriCost – comparaţie directă – venitVI. Reconcilierea rezultatelor şi estimarea valorii finale

VII. Raportarea valorii definite

25 | P a g e

41. Principiile de funcţionare a staţiilor totale şi a nivelmetrelor digitaleDistanţa dintre două puncte se poate deduce în funcţie de două elemente de bază: D = v*t.- viteza v de grup a undelor electromagnetice, calculată în funcţie de cea în vid respectiv

v0=299792,458 km/s redusă cu indicele de refracţie n, variabil, respectiv v=v0/n;- timpul t necesar undelor pentru a străbate această distanţă, element mai greu de cuantificat

cu precizie din cauza dimensiunilor sale reduse.Din aceste motive în cadrul sistemelor de măsurare a distanţelor prin unde, se apelează la căi

specifice, de determinare a timpului şi de stabilire a indicelui „n” de refracţie a atmosferei.Procedeul fizic, comun instrumentelor moderne, uzuale, se bazează, în principiu pe

măsurarea diferenţei de fază, între modulaţiile transmise şi cele recepţionte, apelând la o tehnologice simplă.

Procedeul impulsurilor se bazează pe un semnal cu o durată foarte scurtă, generat de emiţător. Distanţa D rezultată pe baza timpului t în care este parcursă cu viteza v. D = t*v

Măsurarea timpului t se realizează cu un contor electronic.În conclzie staţiile totale folosite în lucrările geotopografice au la bază atât măsurarea

diferenţei de fază dintre semnalul primit şi cel emis de reflector, cât şi procedeul cu impulsuri.Nivelmentre digitaleÎn principiu nivelmetrele realizează o viză sau un plan orizontal pe baza unei resurse sigure

şi inepuizabile – gravitaţia.Nivelemetrele digitale sunt instrumente care asigură citirea şi înregistrarea automată a

înălţimii şi a distanţei orizontale pe stadie. Aparatul este de fapt un nivelmetru compensator, la care s-a ataşat o cameră digitală, dublat de o stadie specifică, din invar, având gradaţii cu coduri de bare.

42. Principiile de funcţionare a Sistemelor de Poziţionare Globală

Principiul măsurătorilor GPS

Receptorul GPS măsoară timpul necesar unui semnal pentru a se propaga de la satelit la receptor. Distanţa „satelit – receptor” o putem determina înmulţind acest timp cu viteza luminii

P = t x c

P – distanţa t – întârzierea între codul generat şi codul recepţionat c – viteza luminii

Măsurătorile de distanţe pe care receptorul le face sunt afectate de către erorile de ceas ale satelitului şi ale receptorului, de aceea acestea sunt denumite pseudodistanţe. Utilizând ceasuri sincronizate şi, în absenţa altor influenţe perturbatoare, măsurând o singură distanţă spre satelit putem determina poziţia receptorului undeva pe o sferă centrată pe satelit, având raza egală cu distanţa măsurată. Efectuând măsurători simultane spre cei doi sateliţi, poziţia receptorului va fi pe un cerc care reprezintă locul geometric de intersecţie al celor două sfere centrate pe aceşti sateliţi.Efectuând o a treia măsurătoare simultană de distanţă, rezultă o a treia sferă care intersectează pe celelalte două numai în două puncte, dintre care, de obicei, numai unul este credibil, celălalt aflându-se foarte departe de Pământ şi considerându-se eroare. De aici se trage concluzia că precizia măsurătorilor creşte direct proproţional cu numărul de sateliţi de la care se recepţionează semnal. În principiu, determinările simultane de distanţe spre trei sateliţi asigură suficiente informaţii pentru a putea determina o poziţie fixă în trei dimensiuni.Dacă presupunem existenţa erorii ceasului receptorului - Δ şi considerând că ceasul receptorului nu este sincronizat cu ceasul satelitului în timp GPS, atunci nu este matematic posibil să determinăm în mod unic valorile celor patru parametri (x, y, z, Δt) dându-se numai trei măsurători. Aceasta implică faptul că trebuie să măsurăm simultan o pseudodistanţă spre un al patrulea satelit . Această a patra măsurătoare, cea de verificare, nu se va intersecta cu primele trei, ci va fi folosită

26 | P a g eFig. 3.2 Schiţa măsuratorilor GPS cu doi sateliţiFig. 3.2 Schiţa măsuratorilor GPS cu doi sateliţi

ca element de corecţie pentru restul valorilor, pentru aducerea ceasului receptorului înapoi, sincronizat cu timpul universal.

43. Trasarea unghiurilor Rezolvare:

Trasarea pe teren a direcţiilor cu precizie scăzutăProcedeul poate fi aplicat la execuţia drumurilor de exploatare precum şi la construcţiile din

anrocamente sau pământ unde nu sunt necesare măsurători de precizie. Staţia totală se aşează în staţie în punctul A, (figura 2.1) şi cu luneta în poziţia 1 se vizează punctul B, efectuând citirea C’B.

Se calculează C’C = C’

B + β corespunzătoare unghiului din proiect.

Se deblochează mişcarea înregistratoare şi se roteşte luneta în sens orar până când la cercul orizontal

vom obţine citirea C’C – calculată.

Direcţia astfel rezultată se materializează la distanţă corespunzătoare pe un ţăruş obţinând, pe teren, punctul C.

Fig. 2.1. Trasarea unghiurilor cu precizie scăzută

În caz că pe direcţia de referinţă se introduce citirea zero (C!B = 0), vom avea C!

C = β, restul

trasării decurgând identic.Trasarea pe teren a direcţiilor cu precizie medie

Trasarea pe teren a direcţiilor dintr-un proiect, se efectuează cu sataţia totală, cu echerul topografic sau prin aplicarea de lungimi, în funcţie de precizia necesară trasării a instrumentului folosit şi de condiţiile locale.

Pentru trasarea unui unghi din proiect se fac următoarele operaţiuni:- sataţia totală se instalează în punctul A (figura 2.2), se vizează cu luneta spre punctul B,

considerând latura de orientare A-B;- se face citirea CB la cercul orizontal;- se deblochează alidada, care se roteşte împreună cu luneta, pânăseobţine citirea CC: CC = CB + β

În aliniamentul găsit al axei de vizare a lunetei teodolitului, la distanţa corespunzătoare din proiect b se fixează pe teren punctul C’. Se repetă aceleaşi operaţii în poziţia a două a lunetei.

Datorită erorilor de măsurare inerente, punctul fixat în această poziţie pe direcţia liniei de vizare se va transforma în punctul C" în loc de C’. La jumătatea segmentului determinat de cele două puncte se va materializa pe teren punctul C, prin admiterea unghiului trasat BAC ca fiind unghi proiectat β .

Trasarea pe teren a direcţiilor cu precizie ridicatăPentru trasarea unghiului β din proiect cu precizie ridicată se măsoară prin metoda reiteraţiei (cu

câteva serii) sau prin metoda repetiţiei unghiului aproximativ ABC' (figura 2.3) determinându-i-se o valoare mai precisă β'.

Diferenţa dintre unghiul proiectat β şi cel măsurat β' o reprezintă corecţia Δβ = (β-β'), care se va introduce pentru a creşte precizia unghiului trasat: β=β'+Δβ

27 | P a g e

Fig. 2.3. Trasarea unghiurilor cu precizie ridicată

Cunoscând din proiect distanţa =b, se calculează corecţia liniară (sau

reducţia) CC’= q.

Se deduce apoi din teorema sinusului: q = b

- unde: - factorul de transformare în radiani ( = 636.620cc); b - lungimea orizontală BC’ din proiect (sau BC’=60...100m);Se aplică pe teren corecţia liniară q în C' pe perpendiculara pe latura BC’ găsindu-se punctul C.

Unghiul ABC va fi egal cu unghiul proiectat β.Pentru control se măsoară unghiul ABC care trebuie să fie egal cu cel din proiect.

44. Trasarea distanţelorTrasarea distantelor pe teren se poate face, la fel ca si masurarea, direct sau indirect.

Indiferent de procedeul ce se va adopta, fie din coordonatele proiectate ale punctelor ce definesc distanta, fie din proiect, se cunoaste marimea ce urmeaza a fi trasata, totdeauna valoarea reprezentând distanta orizontala. Aceasta înseamna ca daca avem de trasat o distanta si punctele ce o definesc se afla la cote diferite, va fi necesar sa trecem de la distanta orizontala la lungimea înclinata. Trasarea propriu-zisa se va compune, indiferent de metoda aleasa, din doua etape: prima în care se traseaza o distanta apropiata ca valoare cu cea proiectata si a doua în care se traseaza diferenta pâna la valoarea proiectata.

Trasarea pe cale directaPentru a putea face o trasare de distanta pe cale directa va trebui sa dispunem de o ruleta,

sau pentru trasari foarte precise de un fir invar.Trasarea pe cale indirectaÎn practica se pot întâlni cazuri în care avem de aplicat distanta orizontala, iar între

punctele A si B terenul este fie orizontal, fie are o diferenta de nivel δh sau face cu orizontala un unghi de panta α.

Când valorile pentru δh sau α nu se dau prin proiect, ele se vor determina prin masurare la teren. Trasarea propriu-zisa presupune aplicare unei distante D sau a unei lungimi înclinate L, care vor diferi de valoarea proiectata. Diferenta pâna la valoarea proiectata se va aplica cu o ruleta, direct în teren, fata de punctul B'.

Trasarea pe teren a lungimilorTrasarea pe teren a lungimii unei linii de lungime data, fata de un punct fix consta în

materializarea pe o directie data a unei distante orizontale egala cu valoarea din proiectTrasarea lungimilor proiectate se realizeaza prin:

Masurare directa cu panglici si rulete În functie de precizia ceruta, distanta D se masoara cu:

- ruleta (panglica) asezata pe pamânt sau pe o podina orizontala, construita special- ruleta (panglica) sau firul invar suspendate pe porti si întinse cu dinamometru, cu o

forta de întindere egala cu cea folosita la etalonare (0,03kN)Masurare indirecta cu tahimetre opticeMasurare indirecta cu tahimetre electronice

Trasarea aliniamentelorUn aliniament se materializeaza în teren prin puncte de capat. În cazul aliniamentelor de

lungime mare (trasarea drumurilor si cailor ferate) sau/si a terenurilor accidentate, fara vizibilitate între capete, se traseaza puncte intermediare ale aliniamentului, la distante de 20-200m interval.

Metoda de trasare tine seama atât de precizia necesara cât si de conditiile terenului.Trasarea cu precizie a aliniamentelor se foloseste la.

- Trasarea stâlpilor si fundatiilor- Trasarea podurilor rulante- Trasarea benzilor transportoare- Trasarea conductelor- Trasarea axelor cailor ferate si drumurilor- Trasarea retelelor electrice

28 | P a g e

- Montarea liniilor tehnologiceCapetele aliniamentului se marcheaza în teren cu borne pilastru, cu scopul de a centra si

instala precis teodolitul.La trasare cu precizie a aliniamentelor se folosesc doua metode:

- Metoda vizarii optice- Metoda aliniamentelor succesive

45. Trasarea cotelor şi a liniilor de pantăDatele cunoscute în acest caz se refera la existenta în teren a reperului de nivelment a carui

cota este cunoscuta, HA, cota punctului ce urmeaza a fi trasat pe înaltime,HB, precum si distanta orizontala D, între reperul de nivelment si punctul ce se va trasa pe înaltime (acolo unde este cazul). Trasarea se poate face prin nivelment geometric, de mijloc sau de capat, nivelment trigonometric sau nivelment hidrostatic.

Trasarea cotelor prin nivelment geometricLa trasarea cotelor folosind acest procedeu, se foloseste principiul vizelor orizontale; la fel

ca si la masurarea cotelor, nivelmentul poate fi de mijloc sau de capat. Cel de al doilea se foloseste foarte rar datorita erorilor ce intervin la determinarea înaltimii aparatului. Aparatura necesara se compune din instrumentul de nivelment si cel putin o mira.

Trasarea liniilor de pantă datăO linie de panta data se poate trasa prin nivelment geometric, nivelment trigonometric sau,

mai rar, prin nivelment hidrostatic. Indiferent de metoda aleasa, problema se reduce la a trasa un punct a carui cota sa asigure panta proiectata. Se considera ca date cunoscute ale problemei, pozitia altimetrica, în teren a punctului A, lungimea dsi valoarea pantei ce urmeaza sa fie trasata.

46. Trasarea construcţiilor Rezolvare:

1.Principiul trasării pe teren a construcţiilor, metoda coordonatelor rectangulare;Metoda se recomandă în situaţiile când lucrările se

execută în zone în care sunt posibile atât măsurătorile unghiulare cât şi cele liniare, iar baza de trasare este alcătuită dintro drumuire poligonometrică sau reţea topografică de construcţii.

Trasarea pe teren a punctului C se face prin aplicarea, din punctul A al reţelei de trasare, a unghiului orizontal din proiect (unghi polar), faţă de latura reţelei (direcţie de referinţă) şi a distanţei D din proiect (rază vectoare)

Coordonatele punctelor A şi B sunt cunoscute (puncte ale reţelei de trasare) iar coordonatele punctului C sunt indicate în proiect.Trasarea punctului C se efectuează astfel:– se staţionează cu teodolitul în punctul A şi faţă de direcţia de referinţă AB se trasează unghiul (procedeul de trasare, stabilit în faza de proiectare topografoinginerească, se alege în concordanţă cu precizia cerută de trasare).– pe direcţia astfel obţinută se va aplica distanţa D, la capătul ei materializânduse punctul de trasat.

29 | P a g e

2.Principiul trasării pe teren a construcţiilor, metoda intersecţiei unghiulare înainte;Această metodă se aplică în cazul punctelor construcţiilor situate în apropierea aliniamentului ce uneşte două puncte ale reţelei de sprijin (de trasare). Eficienţa metodei este condiţionată de poziţia punctelor reţelei de trasare pe direcţia unei axe de coordonate (de exemplu: în cazul reţelei topografice de construcţii, când calculul elementelor este foarte facil).Metoda constă în materializarea pe teren a punctului C al construcţiei prin aplicarea unui segment x în lungul aliniamentului ce uneşte cele 2 puncte de sprijin (A, B) iar din punctul P astfel obţinut a unei perpendiculare de lungime y.Pregătirea topografică constă din determinarea coordonatelor relative x,y.

Trasarea punctului C prin această metodă presupune următoarele operaţii: se aşează teodolitul în staţie în punctul A şi se vizează abscisa x şi se materializează punctul P; se instalează teodolitul în punctul P şi faţă de direcţia PA se trasează un unghi de 100g; pe direcţia astfel obţinută se va aplica ordonata y rezultând poziţia pe teren a punctului C din proiect.

3.Principiul trasării pe teren a construcţiilor, metoda intersecţiei unghiulare înapoi;Metoda intersecţiei liniare se recomandă la trasarea punctelor construcţiilor aflate în apropierea punctelor reţelei topografice de sprijin, pe teren plan, fără obstacole. Această metodă se poate utiliza şi la trasarea în plan a axelor în halele industriale, precum şi la montaj.Poziţia pe teren a unui punct al construcţiei se obţine prin aplicarea, din punctele A şi B ale bazei de trasare a distanţelor a şi b

Trasarea se efectuează cu ajutorul benzilor de oţel (rulete sau fire de invar) în lungime maximă de 20…24 m. Aplicarea distanţelor orizontale a şi b se poate face concomitent (cu două instrumente de măsurare a distanţelor de acelaşi tip), sau prin trasarea pe teren de arce de cerc de rază a şi b, din punctele A şi B cu aceeaşi ruletă. La intersecţia acestor arce de cerc se va găsi punctul C.

47. Trasarea căilor de comunicaţie Rezolvare:

Proiectarea si constructia unor cai de comunicatie - drumuri sau cai ferate - presupune parcurgerea unor etape obligatorii pentru fiecare obiectiv:

1. Faza de proiectare care presupune- lucrari preliminare care constau din culegerea de informatii asupra materialelor existente

cum ar fi harti si planuri cât mai recente, la diverse scari (1:100000 ... 1-2000), informatii asupra geologiei regiunii, perspective si necesitati economice ce urmeaza sa se dezvolte. Pe materialul astfel cules se aleg variantele informative ale traseului viitorului obiectiv. Aceste variante trebuie sa tina seama ca traseul trebuie sa aiba o panta longitudinala care nu trebuie sa depaseasca o

30 | P a g e

anumita valoarea impusa, iar racordarea aliniamentelor sa se faca cu raze mai mari decât o valoare minima stabilita de proiectant;

- lucrari definitive care constau din trasarea axei drumului, masurarea unghiurilor de frângere ale aliniamentelor si calculul elementelor principale ale curbelor de racordare, calculul si trasarea în detaliu a curbelor de racordare, nivelmentul traseului pichetat si calculul elementelor de racordare în plan vertical;

2. Faza de executie care presupune:- trasarea pe teren a profilului longitudinal al drumului pe varianta definitiva;- trasarea profilelor transversale;- orice alte trasari curente solicitate de activitatea de santier.Stabilirea traseului se va face, în faza preliminara, pe harti sau planuri cu curbe de nivel,

cea mai folosita fiind metoda axei zero. Traseul astfel ales nu va putea ramâne definitiv deoarece are prea multe schimbari de directie.

Atunci când racordarea aliniamentelor se face cu arce de cerc cu raza mare de curbura, trasarea în teren numai a punctele de intrare si iesire, respectiv a bisectoarei nu sunt suficiente pentru realizarea curbei. În aceasta situatie, conditiile de santier reclama existenta mai multor puncte amplasate pe curba. Acest lucru se poate face prin diverse metode de trasare în detaliu cum sunt : coordonate rectangulare pe tangenta, coordonate polare, coordonate pe coarda, tangente succesive, corzi prelungite, toate fiind metode riguroase, sau prin metode aproximative dar foarte rapide cum este metoda sfertului. 

48. Transcalculări de coordonate fotogrammetrice în coordonate spaţiale geodezice

Sisteme de coordonate tridimensionaleSe au în vedere aici doar sistemele de coordonate rectangulare spaţiale (triedre rectangulare),

care pot fi de dispunere pozitivă sau negativă (fig.2.1.a şi b), după cum sensul rotaţiei axei X către Y pe drumul cel mai scurt coincide sau nu cu sensul pozitiv al rotaţiei în jurul axei Z. Această definiţie poate fi formulată similar, dacă în locul axelor X, Y, Z, se consideră Y, Z, X, sau Z, X, Y.

Fig.2.1 Sistem de dispunere pozitivă (a) şi de dispunere negativă (b)

După cum se ştie, sensul pozitiv al rotaţiei în jurul unei axe este dat de "regula şurubului (sau, a burghiului)" şi anume, rotaţia este pozitivă dacă imprimă şurubului (burghiului) înaintarea în sensul pozitiv al axei.

49. Ecuaţia de baza a fotogrammetrieiCazul generalPrin ecuatia de baza a proiectiei centrale se poate efectua legatura analitica între pozitia

punctului imagine de pe fotograma si corespondentul acestuia din spatiu real, tinând seama de legile proiectiei centrale.

Se considera ca punctele spatiului real P sunt ordonate în spatiu fata de un sistem de referinta XYZ, cu originea în C si axele X si Y continute în planul geometralului, iar axa Z axa verticala.

31 | P a g e

Punctele imagine corespunzatoare pe planul imagine (fotograma) sunt ordonate fata de un sistem de referinta x,y,z, cu axele x,y continute în planul fotogramei, iar axa z dirijata pe directia de fotografiere.

Deoarece punctele sunt ordonate fata de doua sisteme de referinta independente între ele, nu se poate scrie o relatie analitica de legatura.

Cele doua sisteme pot fi legate prin translare, în asa fel încât originile lor sa se gaseasca în acelasi punct.

Punctul comun se considera centrul de proiectie O.Prin translarea celor doua sisteme astfel încât sa aiba aceeasi origine axele X,Y,Z devin

X',Y',Z', iar axele x,y,z vor deveni x',y',z'. În aceasta situatie axele sistemului real X',Y',Z' si axele sistemului fotogrammetric x',y',z' sunt într-o miscare de rotatie, între ele exista legatura prin centrul de proiectie O.

50. Aparate de preluare a fotogramelor. Fototeodolitul PHOTHEO 19/1318Executarea fotointerpretării necesită aparatură de la cea mai simplă până la cea mai

complexa, în funcţie, în primul rând, de metoda utilizată şi posibilităţile de dotare tehnică.Fotointerpretarea clasică se realizează cu instrumente relativ simple, cum ar fi: lupe,

stereoscoape, mese luminoase, sau cu aparatură mai perfecţionată: interpretoscoape, aparate de exploatare analogică (stereoplanigrafe, stereometrografe, aviografe s.a.) şi aparatură complexa în cazul fotointerpretării automate, cum ar fi: aparatura de exploatare numerica (convertoare A/D, D/A, microcalculatoare, staţii grafice cu sisteme de programe specializate).

Trusa cu lupe se utilizează pentru fotointerpretarea atât în condiţii de birou, cât şi la descifrarea pe teren.

Fototeodolitele sunt aparate destinate pentru înregistrarea fotogramelor terestre. Ele se compun dintr-o cameră fotogrammetrică şi un teodolit.

Fototeodolitul Photheo 19/1318 are un obiectiv Orthoprotar 1/25, cu distanţa focală 190 mm şi distorsia maximă ±6fi. Formatul fotogramei este 13 X 18 cm. Câmpul orizontal în care se poate mişca aparatul este de 50°, iar cel vertical de 38°. Ca şi camera fotoaeriană, fototeodolitul are un cadru aplicat (cu indici reperi), care apare pe fotogramă. Pe fotogramă mai apare distanţa focală a camerei şi numărul de ordine al fotogramei. Fototeodolitul nu are obturator, acţionându-se la expunere cu ajutorul capacului obiectivului. Obiectivul poate fi deplasat în locaşul său după direcţia axei ZxZX (cu 30°), fapt care permite alegerea celei mai bune poziţii (în funcţie de poziţia obiectului care se fotografiază), faţă de planul orizontal al aparatului.

În plan orizontal, axa de fotografiere poate fi fixată pe indici care corespund cazului stereogramelor normale, perpendicular pe bază, sau paralel – deviate la stingă sau la dreapta (±35°). Vizîndu-se pe o miră care se aşază pe trepiedul din capătul opus al bazei de fotografiere, se poate fixa un unghi oarecare între bază şi axa de fotografiere.

În completul de lucru pe teren, în afară de fototeodolit se mai află: un teodolit de precizie 30cc, miră de invar de 2 m, trepiede etc. Greutatea totală a completului de lucru este de 132 kg.

51. Vederea stereoscopică. Vederea binoculară naturală. Vederea stereoscopică artificială

Pentru o mai bună înţelegere a tehnicii măsurătorilor stereoscopice este necesar să se studieze fenomenul psihologic al vederii umane.

Simţul vederii, ce ne permite să cunoaştem vizual obiectele şi să aprecieze calităţile lor, este un fenomen complicat care se produce pe suprafaţa scoarţei cerebrale.

Vederea stereoscopicăSe defineşte ca fiind cea mai mică valoare a paralaxei stereoscopice pentru care un

observator indică în mod cert sensul unei diferenţe de depărtare.Este variabilă de la observator la observator şi este mai bună decât acuitatea vizuală a

fiecărui ochi, luat independent. Experienţele au arătat că un foarte bun observator percepe o diferenţă de depărtare între două puncte A şi B, atunci când paralaxa stereoscopică este de cel puţin 30".

Se poate calcula dy, ţinând cont că baza oculară medie are o valoare de cca. 65 mm.

32 | P a g e

Atunci când paralaxa stereoscopică are valoarea inferioară de 30", observatorul nu percepe diferenţa de depărtare, iar la depărtări foarte mari percepţia stereoscopică încetează.

Distanţa limită este de aproximativ 1300 m şi se numeşte raza vederii binoculare normale.Pentru majoritatea indivizilor şi în condiţii medii, valorile de mai sus se reduc la jumătate,

ceea ce înseamnă că paralaxa stereoscopică minimă perceptibilă este de 50" ÷ 60" şi raza vederii binoculare este de 600 m.

Vederea binoculară naturalăÎn mod obişnuit un observator, cu ochii în stare normală, vede în mod analog, concomitent

cu ambii ochi.Când este examinat un obiect, fiecare ochi fixează detalii ale obiectului astfel încât pe

“foveea” fiecărui ochi se formează două imagini sensibile identice.Creierul nu percepe însă decât o singură imagine, această percepţie unică fiind denumită

fuziunea binoculară. Aceasta se explică prin faptul că atunci când cele două imagini se formează în două puncte sau zone corespondente celor două retine, există o legătură între cele două fibre ce transmit fluxul luminos la creier ceea ce face ca punctul observat să fie simplu relaţionat.

Dacă observatorul îşi concentrează atenţia asupra detaliilor, el percepe cu o mare sensibilitate variaţia depărtărilor în jurul acestui punct.

Vederea binoculară a reliefului este deci o senzaţie diferenţială care ne permite să apreciem cu o mare sensibilitate inegalitatea depărtării între două puncte.

Vederea stereoscopică artificialăVederea stereoscopică poate fi realizată şi-n mod artificial atunci când fiecare ochi este

obligat să privească în mod separate câte o imagine perspectivă plană, a obiectului din spaţiu real, cu condiţia ca aceste imagini să fie obţinute din două puncte de vedere diferite.

Acest proces mental de a percepe stereoscopic cu toate că observatorul priveşte două imagini plane, este elementul esenţial al vederii stereoscopice artificiale. Mulţimea punctelor astfel percepute spaţial formează aşa-numitul model stereoscopic, iar cele două imagini plane cu ajutorul cărora putem realiza modelul stereoscopic poartă numele de cuplu stereoscopic.

52. Elementele matematice ale stereoscopiei. Ecuaţia de bază a stereofotogrammetriei. Cazuri particulare

Determinarea expresiei ecuaţiei de bazăSe consideră fotogrammele F1 şi F2, care constituie cuplul stereoscopic utilizat pentru

măsurătorile stereofotogrammetrice. Cele două fotograme înclinate cu unghiurile υ1 şi υ2, conţin punctele imagine P' şi P" ale aceluiaşi punct P din spaţiul real.

Punctele spaţiului real P sunt ordonate faţă de sistemul de referinţă XYZ, iar punctele imaginare P' şi P" sunt ordonate faţă de sistemele x'y'z' i x''y''z'', ale fotogramelor F1 şi F2.

Schema cuplului stereofotogrammetricDeoarece sistemul de referinţă al spaţiului real XZY şi sistemele de referinţă plane x'y'z',

respectiv x''y''z'' sunt independente între ele, nu poate fi scrisă direct o relaţie de legătură între coordonatele punctului spaţial real şi coordonatele fotogrammetrice măsurate în cele două fotograme.

Din această cauză se apelează la un artificiu şi anume se translează sistemul de referinţă spaţial şi sistemele de referinţă plane în origini comune, constituite de punctele O1 şi O2.

Precizia de determinare a unor mărimi spaţiale funcţie de măsurătorile efectuate pe fotograme stereoscopice sau pe modele optice este funcţie nu numai de calitatea imaginilor fotografice ale fotogramelor şi a metodelor de lucru folosite ci şi de valoarea unor elemente

33 | P a g e

(relaţii) caracteristice stereogramei. O astfel de relaţie este raportul bazei, ce reprezintă raportul dintre baza de fotografiere b şi înălţimea de zbor relativă h (figura 6.1)

Figura 6.1 - Raportul bazei cu distanţa de fotografiereDacă se consideră că axele de fotografiere sunt nadirale se poate considera că şi razele

limită sunt paralele, astfel că plecând de la relaţia

, unde

sau , unde este procentul de acoperire;înlocuind obţinem:

Mărimea raportului bazei caracterizează mărimea unghiului de convergenţă al razelor conjugate. Cu cât va fi mai mare unghiul corespunzător lui L, cu atât va fi definită mai precis poziţia punctelor de intersecţie şi cu atât mai precise vor fi determinările făcute pe modelul optic.

53. Sistemul de proiecţie Stereografic 1970Proiectia azimutală perspectivă stereografica oblica conforma, cu planul de proiectie secant

unic 1970, fiind denumita si „Proiectia STEREO – 70”, a fost folosita incepand cu anul 1973 la intocmirea planurilor topografice de baza la scarile 1:2 000, 1:5 000 si 1:10 000, precum si a hartii cadastrale la scara 1:50 000. Acest sistem de proiectie s-a adoptat, avand la baza elementele elipsoidului Krasovski – 1940 si planul de referinfa pentru cote MAREA NEAGRA – 1975.

La adoptarea proiectiei stereografice – 1970 s-au avut in vedere o serie de principii, care satisfac atat cerintele de precizie, cat si avantajele reprezentarilor cartografice, din care se mentioneaza:

- teritoriul de reprezentat are o forma aproximativ rotunda, ce poate fi incadrat intr- un cere cu raza de circa 300 km ;

- suprafata teritoriului Romaniei se poate reprezenta pe un singur plan de proiectie, obtinandu-se un sistem unic de coordonate plane rectangulare, cu originea in puncrul central al proiectiei;

- suprafata terestra se proiecteaza dupa legile perspectivei liniare, in cazul proiectiilor azimutale perspective stereografice oblice, cu latitudinea punctului central al proiectiei fo cuprinsa intre 0° si 90°;

- proiectia fiind conforma (w = 0), indeplineste conditiile de simetrie fata de meridianul de longitudine l0 al punctului central;

- deformarile liniare si areolare din planul secant al proiectiei nu influenteaza precizia elementelor reprezentate pe planurile topografice de baza la scarile 1 : 2 000 ; 1 : 5 000 si 1 : 10 000 ;

- valorile deformatiilor liniare si areolare, ce se produc pe planul secant unic la marginile teritoriului Romaniei au fost analizate in vederea optimizarii lor, in cazul distantelor de 275 km, 300 km si 380 km dintre centrul de proiectie Qo ((folo) si punctele extreme;

- distantele masurate de la centrul de proiectie la punctele extreme, incadreaza in cea mai mare parte (90 %) limitele de hotar ale tarii in cercuri cu raza de 280 - 300 km , iar cele maxime sunt de circa 380 km la Beba Veche, Mangalia si Sulina;

34 | P a g e

- deformarile liniare negative ce se produc in centrul de proiectie sunt aproximativ egale cu deformarile liniare pozitive de la marginile zonei de reprezentat;

- deformarile areolare negative si pozitive trebuie sa fie relativ egale si sa se compenseze, adica prin reprezentarea teritoriului considerat in planul de proiectie sa fie mentinuta valoarea suprafetei totale a tarii noastre.

În etapa actuala de introducere a lucrarilor de cadastru general si de publicitate imobiliara, in baza prevederilor din Legea nr. 7/1996, se preconizeaza efectuarea de noi masuratori geodezice si topografice, care sa asigure cartografierea completa si exacta a teritoriilor cadastrale.

54. Sistemul de proiecţie Gauss-KrügerAcest sistem de proiectie a fost conceput in anii 1825-1830 de catre celebrul matematician

german Karl Friedrich Gauss (1777-1855), iar mai tarziu Johannes Kriiger (1857-1923), a elaborat, in anul 1912, formulele necesare pentru trecerea coordonatelor punctelor de pe elipsoidul de rotate in planul de proiectie. Deoarece primele formule de calcul au fost elaborate de catre J. Kruger, a fost adoptata denumirea de "proiectia Gauss - Kruger", precum si "reprezentarea conforma Gauss", iar in practica curenta, "proiectia Gauss".

In Romania, proiectia Gauss a fost introdusa in anul 1951, cand s-a adoptat si elipsoidul de referinta Krasovski - 1940. Sistemul de proiectie Gauss s-a folosit la intocmirea planului topografic de baza la scara 1:10000, a haritii topografice de baza la scara 1:25000, precum si a hartilor unitare la diferite scări, pana in anul 1973.

PRINCIPII GENERALE SI ELEMENTE DE DEFINIRE

In proiectia Gauss se considera elipsoidul de rotatie ca forma matematica a Pamantului, iar pentru proiectare, suprafata interioara desfasurata in plan a unui cilindru imaginar, tangent la un meridian, adica in pozitie transversala. Axa cilindrului (AB) coincide cu axa ecuatoriala (WE), fiind perpendiculara pe planul meridianului.

Pentru reprezentarea unitara a elipsoidului terestru in planul de proiectie au fost stabilite meridianele de tangenta pentru intregul Glob, rezultand un numar de 60 fuse geografice de cate 6° longitudine, incepand cu meridianul de origine Greenwich (de 0° longitudine). Meridianele de tangenta la suprafata cilindrului au longitudinile de 3°, 9°, 15°, 21°, 27°, 33°,..., 171°, 177° in emisfera estica a Globului terestru.

Meridianele ce delimiteaza un fus geografic poarta denumirea de meridiane marginale, iar diferenta de longitudine (Dlo) dintre cele doua meridiane determina marimea fusului, care din punct de vedere practic este de 6° sau de 3°. Fiecare fus de 6° sau de 3° longitudine are un meridian axial a carui longitudine (l0) se stabileste in raport cu meridianul Greenwich, atat in emisfera estica, cat si in emisfera vestica a Globului terestru. Din punct de vedere geometric, se considera infasurarea elipsoidului in 60 cilindri succesivi, in pozitie orizontala, unde fiecare cilindru este tangent la meridianul axial al celor 60 de fuse. Deci, pe fiecare cilindru urmeaza sa se proiecteze un fus de 6° longitudine, cu varfurile in cei doi poli geografici Nord si Sud.

55. Poligonaţia minierăPoligonaţia este o metodă de ridicare topografică bazată pe o reţea de poligoane.Poligonaţia minieră se poate face prin ridicări cu teodolitul, cu busola sau giroteodolit.

35 | P a g e

RIDICĂRI CU TEODOLITULDatorită formei lucrărilor miniere, drumuirea este aproape unica metodă întrebuinţată pentru

determinarea planimetrică a punctelor topografice din subteran. Din punctul de vedere al execuţiei, drumuirile din subteran nu diferă de cele de la suprafaţă, în schimb, trebuie să înde-plinească anumite condiţii : să urmărească reţeaua lucrărilor de deschidere şi pregătire, să fie foarte precise şi să asigure executarea în bune condiţii a lucrărilor miniere şi trebuie să fie legate de suprafaţă pentru crearea unui sistem unic de referinţă.

1. Marcarea şi semnalizarea punctelorSpre deosebire de ridicările de la suprafaţă, în subteran punctele sînt marcate, de obicei, în

tavanul lucrărilor miniere sau, eventual, în pereţii acestora. Fixarea punctelor în vatră nu este recomandabilă din cauza transportului intens, a noroiului şi apei din galerii şi a tendinţei de umflare a vetrei.

După importanţa şi durata lor, punctele topografice se materializează cu repere temporare sau cu repere permanente. Reperele temporare sînt utilizate, pentru ridicarea curentă a lucrărilor miniere.

Ele se fixează direct în rocă, dacă aceasta este tare, sau în susţineri.Reperul uzual este cuiul topografic care se fixează orizontal sau înclinat.

2. Măsurarea lungimilor în subteranIn subteran lungimile se măsoară direct cu aceleaşi instrumente ca şi la suprafaţă. Ruleta se

întinde orizontal, între două fire cu plumb. Aşezarea ruletei pe vatra galeriei nu este întotdeauna posibilă, datorită umezelii, la fel şi proiectarea punctelor din tavan este anevoioasă, din cauza curentului de aer care circulă cu viteză mare. Citirile se efectuează în dreptul firelor cu plumb. Cînd lungimea laturii este mare aceasta se împarte în mai multe segmente prin plasarea unor fire cu plumb intermediare, distanţa totală fiind obţinută prin însumarea distanţelor parţiale.

La drumuiri mai importante pentru întinderea uniformă a ruletei se pot folosi două trepiede prevăzute cu câte un scripete. Trepiedele se montează astfel ca ruleta întinsă între ele să aibă capetele libere, pentru ca să se poată agăţa de ele greutăţi.

3. Măsurarea unghiurilora. Teodolite adaptate pentru subteran. Teodolitul de mină nu diferă principial de cel folosit la

suprafaţa, însă este adaptat la condiţiile şi posibilităţile specifice de lucru din subteran. Este prevăzut cu dispozitiv pentru iluminarea firelor recticulare şi a organelor de lectură. Pe lunetă, exact în axul vertical, este montat un buton de centrare care serveşte la centrarea instrumentului sub plumbină. Pentru punerea în staţie se folosesc trepiede cu picioarele culisabile.

b. Măsurarea unghiurilor verticale. Înainte de citirea unghiurilor se calează în mod obligatoriu cercul vertical, aşezând bula nivelei torice între repere. Unghiurile se citesc în cele două poziţii ale cercului vertical şi se iau mediile lor. Vizele se dau la vîrful plumbinei sau pe semne fixate pe fir, deoarece măsurarea unghiurilor este urmată de măsurarea distanţelor.

c. Măsurarea unghiurilor orizontale. Unghiurile adiacente fiind mai rare, se vor folosi metodele de măsurare a unghiurilor izolate : prin diferenţa citirilor, prin repetiţie sau prin reiteraţie. Turul de orizont se aplică numai în ramificaţii.

4. Tipuri de drumuiri subteraneÎn subteran se folosesc aceleaşi tipuri de drumuiri ca la suprafaţă, deosebirile constă în

următoarele:- în cazul drumuirii cu două capete şi două orientări, punctele A, P şi B R sunt puncte

obişnuite de drumuire. Ele pot fi amplasate în rampele a două puţuri şi în acest caz sînt transmise de la suprafaţă sau de la alt orizont, dar cazul general se referă la o poziţie oarecare. Distanţa între ele este egală cu lungimea unei laturi obişnuite de drumuire.

Drumuirea în circuit închis este frecventă peste tot unde forma reţelei lucrărilor miniere permite executarea ei. Latura şi punctele de sprijin, şi în acest caz, sunt de drumuire.

Drumuirea cu punct nodal se foloseşte mai ales sub forma descrisă la transmiterea orientării prin mai multe puţuri verticale.

36 | P a g e

Drumuirea flotantă, cu toate inconvenientele pe care le prezintă, este cea mai întrebuinţată în subteran, deoarece numai acest tip poate servi la conducerea lucrărilor de săpare şi la ridicarea lucrărilor în fund de sac. Se dă calculul unei drumuiri flotantă.

Drumuirea minieră, descrisă la transmiterea orientării prin două puţuri, poate interveni şi atunci cînd exista două puncte tari, iar într ele trebuie reconstituite punctele distruse, însă modul de rezolvare nu va diferi cu nimic, faţă de cel descris.

RIDICĂRI CU BUSOLAÎn ridicările subterane se folosesc busole fixe şi busole suspendate. Busolele fixe se

instalează pe trepied, iar cele suspendate pe sfoară.Avantajele şi dezavantajele busolei:In subteran acul magnetic este influenţat de materiale feroase, curent electric şi minereuri

magnetice. Influenţa acestora din urmă însă nu este simţită la toate exploatările de minereuri. Nici curentul electric nu este aşa de periculos, dacă se ia în considerare că asupra acului magnetic curentul alternativ are influenţă numai de la distanţe de cîţiva centimetri. Nici prezenţa materialelor feroase nu trebuie să fie supraestimată.

Un alt avantaj este că se lucrează uşor în locurile accidentate, strimte, putînd fi instalate oriunde de-a lungul sforii.

Dezavantajele care limitează folosirea busolei sînt:b) precizia la citirea azimutelor magnetice este de 20c ;c) acul magnetic îşi ia poziţia de echilibru greu, ceea ce face să sufere viteza de execuţie ;d) nu se poate folosi în orice loc, din cauza maselor metalice feroase.

RIDICAREA DETALIILORRidicarea detaliilor se sprijină pe reţeaua de puncte topografice determinată prin drumuiri.

Operaţiile de ridicare a detaliilor pot fi executate simultan sau independent de măsurarea elementelor drumuirii.

Ridicarea peşterilor şi ridicarea detaliilor în galerii.

37 | P a g e