Sturm und Drang (Furtuna si Avant) a fost un curent al literaturii germane de la sfarsitul sec. al XVIII-lea, care afirma natura, simtirea si individualismul uman, cautand sa rastoarne cultul iluminist al rationalismului. Goethe si Schiller si-au inceput carierele ca membrii ai acestei miscari.

Exponentii miscarii Sturm und Drang erau puternic influentati de gandirea lui Rousseau si Johann Georg Hamann, care au sustinut ca adevarurile de baza ale existentei sunt intelegerea prin credinta si experienta prin simturi. De asemenea, tinerii scriitori erau influentati de poetul englez Edward Young, de poezia pseudo-epica a lui James Macpherson si de recentele traduse lucrari ale lui Shakespeare.

Sturm und Drang este in mod frecvent asociata cu tanarul Goethe. In timp ce era student la Strasbourg, a facut cunostinta cu Johann Gottfried von Herder, un fost elev al lui Hamann, fiind interesat de arhitectura gotica, de cantecele populare germane si de Shakespeare. Inspirat fiind de ideile lui Herder, Goethe incepe o perioada de extraordinara creativitate. In 1773 publica o piesa de teatru bazata pe cavalerul german al sec. XVI, Gtz von Berlichingen, si a colaborat cu Herder si altii la pamfletul Von deutscher Art und Kunst, care era considerat manifestul miscarii Sturm und Drang. Nuvela sa Die Leiden des jungen Werthers (Suferintele tanarului Werther), a sintetizat nazuintele si spiritul miscarii artistice si l-a facut celebru la nivel mondial.

Literatura dramatica a Sturm und Drang a fost cel mai specific produs al sau. Intr-adevar, insasi numele Sturm und Drang a fost imprumutat de la o piesa de teatru a lui Friedrich von Klinger, care a fost inspirat de dorinta de a prezenta pe scena figuri ale grandorii lui Shakespeare, subordonand consideratii structurale cu privire la caracter si respingand gandirea neoclasicismului francez, care a fost importat de Johann Christop von Gottsched. Odata cu productia Die Ruber (Hotii) de Schiller, teatrul curentului Sturm und Drang a intrat intr-o noua faza.

Autodisciplina nu a fost tocmai o regula a miscarii, ceea ce a dus in scurt timp la disolutia acesteia. Cei mai binecuvantati reprezentanti ai sai, Goethe si Schiller, au continuat sa produca lucrari remarcabile care au constituit trupul si sufletul literaturii clasice germane.