Specificitatea scolii marginaliste engleze s - a bazat pe doua considerente

Specificitatea scolii marginaliste engleze s - a bazat pe doua considerente. n primul rnd, britanicii au avut al sau fondator W.S.Jevons. n al doilea rnd, scoala liberala clasica, de la care doreau sa se dezica in Austria si Elvetia, a fost cu precadere engleza. Noua generatie de economisti nu dorea sa-si subaprecieze invatatorii numai pe motivul ca au aparut noi teorii. Ei au preferat sa modernizeze tezaurul clasic.

4.1. Utilitarismul economic a lui William Stanley Jevons

W.S.Jevons a fost primul dintre pionerii neoclasicismului. El dorea mult sa creeze o teorie economica originala si exacta, asemenea matematicii. Daca cercetarile lui ar fi fost mai minutioase si consistente, el si-ar fi atins scopul, insa multe din ideile lui reprezentau doar ipoteze. Cnd rationamente analogice au fost aprofundate in lucrarile reprezentantilor scolii austriece, argumentarea riguroasa le-a asigurat un deplin succes.

Teoria utilitatii

Jevons a fost serios influentat de doctrina filosofica utilitarista a lui Jeremy .Bentham, care considera drept temelie a tuturor actiunilor umane si criteriu al moralitatii tendinta oamenilor spre atingerea utilitatii, spre obtinerea placerii maximale cu suferinte minimale. Aplicnd aceasta doctrina filosofica la stiinta economica, el a creat modelul homo economicus rational, care in permanenta apreciaza in memorie diversele variante de consum, comparnd costurile lor (suferintele) cu intensitatea satisfacerii nevoii (placerile).

Maximizarea utilitatii, afirma Jevons, reprezinta problema de baza a cercetarii in cadrul stiintei economice. n acest scop el delimiteaza doua categorii de utilitate. Utilitatea totala a unitatilor existente de bun depinde de cantitatea lor: U = f(x), dependenta fiind directa. nsa exista si utilitate a sporului de bunuri, pe care Jevons a numit-o grad de utilitate, apreciat ca raport intre DU/DX, iar in cazul sporului extrem de mic - u/x. Pe economisti, mentiona Jevons, ii intereseaza in primul rnd utilitatea ultimului spor al bunurilor, acesta fiind denumit grad final de utilitate. Pe masura cresterii cantitatii bunurilor consumate acest ultim spor are tendinta de a se reduce, sublinia el. Totodata, Jevons a precizat ca nu el a fost acela care a descoperit acest major principiu, insa lui ii apartine formularea lui mai exacta.

Valoarea bunurilor, mentiona Jevons, este determinata de gradul final de utilitate. nsa aceasta nu inseamna ca costurile de productie nu joaca nici un rol. Rolul lor in formarea valorii este indirect, deoarece costul de productie determina oferta, oferta determina gradul final de utilitate, iar gradul final de utilitate determina valoarea.

Consumul optimal al bunurilor, in opinia lui Jevons, trebuie sa fie repartizat intre perioade in asa portiuni, inct in fiecare moment dat gradul final al utilitatii bunurilor consumate, cu rectificarea probabilitatii obtinerii lor si apropierii in timp, sa fie identic. V1 p1 q1 = V2 p2 q2 == Vn pn qnunde V - gradul final de utilitate, p probabilitatea, q coeficientul apropierii in timp

Teoria schimbului.

Din teoria utilitatii Jevons a dedus teoria schimbului, explicnd-o in baza urmatorului grafic:

Figura 7.11. Modelul schimbului la W.S.Jevons

Pe axa orizontala sunt indicate cantitatile de bunuri schimbate, spre exemplu gru si carne. Cantitatea grului schimbat creste de la stnga la dreapta, iar cantitatea de carne invers, de la dreapta la stnga. Pe axe verticale sunt indicate utilitatile finale ale bunurilor schimbate.

Daca pna la schimb individul A dispunea de a unitati de carne, dupa schimbul unei anumite cantitati de carne pe gru in posesia lui va ramne doar a unitati de carne. Pentru dnsul utilitatea grului cumparat va alcatui marimea aagd, pe cnd utilitatea carnii vndute doar aach, astfel inct sporul net al utilitatii de la schimbul efectuat va corespunde suprafetei hdgc. Devine evident ca in interesul lui A este de a prelungi schimbul pna la punctul m, in care utilitatile finale ale bunurilor schimbate se vor egala. Acelasi lucru se refera si la individul B, posesorul grului.

Jevons a propus forma algebrica a schimbului. Fie x cantitatea de carne schimbata pe cantitatea y de gru. Dupa efectuarea schimbului in posesia lui A vor ramne a-x carne si y gru, iar in posesia lui B x carne si b-y gru. n acest caz gradul final de utilitate a carnii pentru A poate fi apreciat ca FDU1(a-x), iar pentru B ca FDU2(x), unde 1 reprezinta individul A, iar 2 individul B. Consecutiv gradul final de utilitate a grului va fi FDU1(y) pentru A si FDU2( b-y) pentru B.n punctul de echilibru, pentru A pierderea utilitatii carnii si sporul utilitatii grului vor fi identice FDU1(a-x) *x = FDU1(y) *y; pentru B vor fi identice sporul utilitatii carnii si pierderea utilitatii grului FDU2(x)* x = FDU2( b-y)*y.

n final se obtine formula schimbului:

==

Acest raport, indica Jevons, demonstreaza ca raportul de schimb al bunurilor este invers proportional gradului final de utilitate a bunurilor schimbate. Sau, mai simplu, cu ct utilitatea unui bun pentru individ este mai mare, cu att cantitatea lui schimbata pe alt bun va fi mai mica.

Jevons a fost nu doar un reprezentant al teoriei economice pure, ci si un precursor al economiei aplicative, manifestnd interes deosebit fata de diverse observari legate de viata economica practica. Astfel, in 1862 el editeaza Studii asupra fluctuatiilor comerciale periodice, in 1863 observa si cerceteaza legatura dintre descoperirea minelor de aur in California si Australia si cresterea nivelului general al preturilor. n 1865 in centrul atentiei lui se plaseaza dependenta intre prosperitatea natiunii engleze si asigurarea ei cu carbune ieftin. nsa pasiunea lui pentru cercetari statistice a cauzat si erori metodologice. n lucrarea Crizele comerciale si petele solare(1878-1979) el pune in evidenta corelatia intre petele solare si ciclurile economice ( aceeasi durata de 10 ani), considernd ca radiatia sporita in momentul aparitiei petelor solare determina recolte abundente care influenteaza productia globala.

4.2 John Bates Clark: varianta marginalista a repartitiei veniturilor

Marginalismul american a fost dominat de personalitatea economistului J.B.Clark. Realizarile lui stiintifice sunt de o dubla importanta: metodologica si teoretica. n primul caz se are in vedere noutatea metodologica ce tine de o noua delimitare a structurii stiintei economice, in al doilea fundamentarea asa-numitei legi a productivitatii marginale a factorilor de productie.

Conceptul cu privire la statica si dinamica

Clark considera depasita divizarea clasica a stiintei economice in 4 compartimente:

1. productia bogatiei;

2. repartitia veniturilor;

3. circulatia;

4. consumul.

propunnd o principial noua delimitare a structurii ei:

1. fenomene social-economice universale;

2. economia statica;

3. economia dinamica.

Ce intelegea Clark sub notiunile de statica si dinamica ? Statica el numea o asemenea stare a economiei in care se produc in permanenta aceleasi cantitati de bunuri, in acelasi asortiment si prin utilizarea acelorasi tehnologii de productie. n aceasta stare constanta, mentiona Clark, economia isi asigura echilibrul si stabilitatea, iar valoarea bunurilor si veniturile posesorilor factorilor de productie isi obtin dimensiunile lor naturale.

Clark insa recunostea ca in realitate societatea se afla in stare dinamica, care presupune diverse schimbari ce dezechilibreaza economia. Ce fel de schimbari ? Iata unele din ele:

cresterea populatiei;

multiplicarea si diversificarea nevoilor umane;

majorarea capitalului;

ameliorarea tehnicilor de productie;

schimbarea formelor organizatorice ale intreprinderilor.

n urma acestor schimbari valoarea bunurilor si a veniturilor factoriale incep sa oscileze in jurul dimensiunilor lor naturale, aceste oscilari, considera Clark, fiind obiectul de studiu al viitoarei stiinte despre dinamica social-economica.

Teoria marginalista a repartitiei

Problema repartitiei functionale a venitului national intre principalele clase sociale a avut o importanta primordiala in economia politica clasica, mai ales in teoria lui D.Ricardo. Problema legitatii distribuirii veniturilor intre salariati (salariu), proprietari funciari (renta) si proprietari ai capitalului (profit) purta nu doar un caracter stiintific, ci si unul politic. n plus, problema repartitiei era indisolubil legata de cea a izvorului valorii: daca izvor al valorii era considerat doar un singur factor de productie (munca), veniturile tuturor posesorilor celorlaltor factori de productie erau apreciate ca avnd un caracter exploatator; daca izvor al valorii erau considerati toti factorii de productie, exploatarea devenea efemera.

n economia politica clasica venitul fiecarui factor de productie era tratat in mod deosebit. Teoria salariului se baza pe conceptul marimii fixe a fondului salarial, aflat la nivelul minimului de subzistenta; renta era privita ca supliment diferential aparut in urma actiunii legii fertilitatii descrescnde a solului; profitul era conceput ca venit rezidual. Meritul lui Clark a fost acela de a propune un nou concept de repartitie a veniturilor, bazat pe productivitatea marginala a factorilor de productie.

Figura 7.12. Corelatia intre salariu si dobnda

Drept reper a acestui concept a servit teoria rentei diferentiale a lui D.Ricardo. Acesta considera ca, spre deosebire de alte venituri, renta este un venit diferential, care pentru fiecare lot de pamnt este o diferenta intre valoarea de piata a produsului si valoarea produsului marginal (adica de pe lotul mai putin fertil). Clark a iesit cu ideea caracterului analogic al salariului si dobnzii.

Studiind salariile, Clark presupune ca in economie se foloseste o cantitate fixa de bunuri-capital( pamntul, datorita transformarilor si ameliorarilor succesive efectuate de multiple generatii, fiind conceput ca forma derivata a capitalului si nu factor de productie distinct). n acest caz, pe masura ce economia va utiliza un numar crescnd de unitati de munca (presupuse omogene), randamentul total obtinut va creste, dar mai putin dect proportional cu numarul unitatilor de munca angajate. Fiecare unitate angajata va adauga un randament mai scazut dect cele precedente. Ca urmare, se obtine situatia randamentului descrescator. Suprafata sub curba ABCD va reprezenta intregul produs al muncii dotat cu capital. Totodata, deoarece toate sporurile de munca sunt calitativ identice, in urma concurentei ofertantilor de locuri de munca intre ei si a lucratorilor intre ei, salariul va tinde spre valoarea produsului marginal, a ultimului angajat (cel ce activeaza cu cel mai scazut randamentul). Marimea lui va fi reprezentata prin suprafata AECD, suprafata BCE reprezentnd venitul de la utilizarea factorului capital dobnda.

Situatie inversa se stabileste in cazul cnd este fixata cantitatea muncii, cantitatea capitalului majorndu-se succesiv. Pentru aceste conditii, in urma actiunii legii randamentului descrescator suprafata AECD va reprezenta dobnda, iar BCE salariul.

Aceasta este explicatia teoretica a procesului repartitiei veniturilor. Dar cum el se infaptuieste in practica? Repartitia reala a veniturilor, in opinia lui Clark, se petrece in modul urmator.

Figura 7.13. Procesul repartitiei in viziunea lui J.B. Clark

Venitul total ABCD este nu altceva dect incasarea antreprenorului. Din acest venit el plateste posesorilor factorului munca salariul AECD, iar posesorilor factorului capital dobnda. Daca BCE depaseste produsul marginal al capitalului, diferenta intre ele va alcatui venitul antreprenorului sub forma profitului ( venit rezidual ). De mentionat ca in conditii statice excedentul lipseste, profitul antreprenorului fiind egal cu zero (ca si in modelul lui Walras ).

Aceasta modalitate de repartitie a veniturilor conform productivitatii lor marginale asigura lipsa oricarei exploatari, posesorul fiecarui factor de productie obtinnd acea parte a bogatiei sociale pe care a creat-o.Deci, prin noul sau concept Clark a utilizat o unica abordare marginalista a valorii si a repartitiei, legitatile formarii diferitor venituri devenind identice. Totodata, acest concept poseda si unele lacune. n primul rnd, Clark a studiat doar cererea la factorii de productie, oferta lor fiind considerata constanta. n al doilea rnd, conditia randamentului descrescator devine gresita din momentul trecerii din starea statica in cea dinamica, cnd factorii cresc cantitativ si se perfectioneaza calitativ. nsa aceste lacune nu reduc din valoarea conceptului propus, el fiind in marea lui parte utilizat si astazi in cercetarile economice.