SPECIALIZAREA : MANAGEMENT

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE CONSTANTA

AN 1 ZI

INFORMATICA

SINTEZA

1. BAZELE TEORETICE ALE PRELUCRARII

AUTOMATE A DATELOR

1.1. Noţiuni de bază şi definiţii

Informatica: activitate pluridisciplinară orientată spre proiectarea şi exploatarea sistemelor de

prelucrare a informaţiilor, în scopul eficientizării şi rentabilizării activităţii umane. După dicţionarul

explicativ DEX, informatica este ştiinţa care se ocupă cu studiul prelucrării informaţiei cu ajutorul

calculatoarelor.

Sistemul: o secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de elemente, interconectate printr-o

mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea

realizării unor obiective bine definite. Fiecare sistem are un comportament specific, determinat de

natura elementelor din care este compus şi de relaţiile dintre ele. Un exemplu de sistem (mecanic)

este cutia de viteză din compunerea automobilelor.

Sistemul informaţional: o definiţie sumară care “ţine aproape” de definiţia sistemului, ar putea

prezenta sistemul informaţional drept ansamblul elementelor de structură organizatorică din

compunerea unei secţiuni a societăţii umane, împreună cu legăturile funcţional-informaţionale dintre

ele şi cu mediul social exterior, care acţionează în comun pentru îndeplinirea scopului şi obiectivelor

stabilite.

O definiţie mai riguroasă consideră sistemul informaţional ca fiind un ansamblu tehnico-organizatoric

de proceduri de constatare, consemnare, culegere, verificare, transmitere, stocare şi prelucrare a

datelor, în scopul satisfacerii cerinţelor informaţionale necesare conducerii procesului fundamentării şi

elaborării deciziilor.

Obiectivul sistemului informaţional este satisfacerea cerinţelor informaţionale necesare conducerii în

procesul de elaborare a deciziilor.

Activităţile care se derulează în cadrul sistemului informaţional sunt următoarele:

▫ culegerea şi consemnarea datelor primare de la locurile unde au loc procesele şi fenomenele economice, precum şi din spaţiul economic extern;

▫ verificarea, transmiterea şi stocarea datelor pe diferiţi purtători tehnici de informaţii;

▫ prelucrarea manuală sau automată a datelor în concordanţă cu cerinţele conducerii;

▫ selectarea informaţiilor necesare conducerii conform principiului selecţiei şi informării prin excepţie.

Sistemul informatic constă din partea automatizată a sistemului informaţional (utilizatorii implicaţi în

automatizare şi cadrul organizatoric aferent) căreia i se adaugă şi alte elemente necesare pentru

automatizarea obţinerii informaţiilor necesare conducerii în procesul de fundamentare şi elaborare a

deciziilor şi anume : echipamente (hardware), programe (software), comunicaţii, o bază ştiinţifică şi

metodologică precum şi baza informaţională.

Baza ştiinţifică şi metodologică constă din modele matematice ale proceselor şi fenomenelor

economice, metode şi tehnici de realizare a sistemelor informatice.

Baza informaţională se referă la datele supuse prelucrării, fluxurile informaţionale, sistemele şi

nomenclatoarele de coduri.

Odată cu dezvoltarea cercetării operaţionale, a teoriei deciziei, a Internetului şi a performanţelor

calculatoarelor, au apărut sisteme informatice dedicate cum ar fi sistemele suport de decizie şi

sistemele expert, dar şi unele sisteme informatice de tip nou ca cele pentru proiectare asistată de

calculator, sistemele multimedia, sistemele pentru comerţul elctronic şi sistemele deschise.

Sistemele suport de decizie sunt colaboratori ai decidentului, în timp ce sistemele expert sunt sisteme

de inteligenţă artificială şi se comportă ca un expert, adică rezolvă o mare parte din procesul elaborării

deciziilor, dar bineînţeles sunt avute în vedere numai deciziile referitoare la problemele pentru care

sistemul expert a fost conceput.

Sistemele suport de decizie trebuie să dispună de o componentă de gestiune a modelelor, una de

gestiune a datelor, una de asigurare a comunicaţiei şi interfaţa cu utilizatorii.

Sistemele expert trebuie să dispună de o bază de cunoştinţe, o bază de fapte, un spaţiu de lucru,

mecanisme rezolutive (de raţionament şi de inferenţă) mecanisme explicative şi interfaţa utilizator.

În general cei care produc soft aplicativ nu prea au de ales în ce priveşte tipurile de sisteme

enumerate mai sus, pentru că tipul de sistem depinde de natura datelor şi prelucrărilor ce se vor

executa în acel sistem. Astfel dacă într-o problemă criteriile sunt preponderent cantitative, iar

caracteristicile problemei se formulerază cantitativ, modelarea se face foarte bine algoritmic şi deci

vom alege un sistem informatic.

Dacă avem de a face cu formulări mai mult calitative decât cantitative atunci ne vom orienta asupra

unui sistem suport de decizie sau a unui sistem expert, care nu exclud algorimii, dar presupun şi baze

de cunoştinţe.

Sistemele informatice tradiţionale folosesc baze de date relaţionale, dar în prezent se afirmă tot mai

mult sistemele orientate obiect.

Baza de date este un sistem de colecţii de date între care există o interdependenţă logică multiplă,

potrivit unor relaţii prestabilite cu ocazia definirii structurii datelor, destinat satisfacerii operative a celor

mai diverse solicitări provenite din partea unor grupuri diferite de utilizatori. Utilizatorii bazelor de date

sunt: administratorul, programatorii de aplicaţii şi utilizatorii finali. Pentru lucrul cu baza de date ei

dispun de o interfaţă soft, numită Sistemul de Gestiune a Bazei de Date (SGBD). Unele aplicaţii

încă mai folosesc fişiere.

Fişierul este o colecţie de date omogene din punct de vedere al naturii, conţinutului informativ şi a

criteriilor de prelucrare, conservată pe o memorie externă, în concordanţă cu restricţiile impuse de

procesul de prelucrare automată a datelor, pentru satisfacerea cerinţelor de informare a unuia sau

mai mulţi utilizatori.

Obiectul constituie componenta elementară dintr-un sistem orientat obiect.

Fiecare obiect posedă o stare, un comportament şi o identitate. Starea este formată din ansamblul de

valori ale atributelor sau proprietăţilor obiectului, comportamentul poate fi definit ca ansamblul de

operaţii pe care le poate executa obiectul, setul de responsabilităţi asumate sau de servicii oferite altor

obiecte, iar identitatea se referă la modul de reprezentare şi de conservare a individualităţii fiecărui

obiect, indiferent de transformările sau sau schimbările de stare prin care va trece.

Practic pentru a genera un obiect trebuie să avem definită clasa de care aparţine obiectul.

Clasa seamănă foarte bine cu tabelul din bazele de date, adică putem să o descriem şi apoi să

generăm exemplare (instanţe) din acea clasă de obiecte numai că ea nu are numai atribute ci are şi

operaţii, adică comportament. O operaţie este implementată printr-o metodă.

Obiectele se interacţionează prin mesaje.

In programarea cu obiecte se disting aspecte ca moştenirea, polimorfismul, abstractizarea,

încapsularea, reeutilizarea şi persistenţa.

Analistul de sisteme informatice este specialistul care concepe şi realizează sisteme informatice.

Această funcţie poate fi ocupată de specialişti proveniţi din rândul absolvenţilor de facultate având

specializarea matematică-informatică, cibernetică economică, contabilitate şi informatică de gestiune

sau alte specializări asemănătoare, dar şi de alţi specialişti cu studii superioare cum ar fi ingineri,

fizicieni, economisti, etc. care au făcut ulterior cursuri de analişti-programatori.

Se impune să remarcăm că elaborarea sistemelor informatice este un act de mare răspundere.

Această afirmaţie este justificată de investiţia relativ mare care trebuie făcută pentru a informatiza o

intreprindere/instituţie, de volumul mare de muncă necesar pentru realizarea sistemului informatic (de

regulă de ordinul a 1-2 ani-om şi chiar mai mult), de impactul social al trecerii activităţii pe calculator.

Ca urmare, între proiectant (unitatea/societatea de informa-tică, unde sunt angajaţi analiştii) şi

beneficiar, adică intreprinderea sau instituţia care va folosi sistemul informatic, se încheie un contract

având ca obiect realizarea sistemului informatic.

Este de la sine înţeles că analiştii ar trebui să cunoască specificul intreprinderii/instituţiei în care va

funcţiona sistemul informatic, intreprindere care în raport cu unitatea de informatică la care lucrează

analistul, este o unitate beneficiară. Cum analiştii nu pot, să cunoască specificul tuturor unităţilor

beneficiare cu care ar putea veni în contact în decursul timpului, în echipa de realizare a sistemului

informatic se cooptează şi specialişti din partea unităţii beneficiare, care să aibă idee de ceea ce se

poate face cu calculatorul, dar mai ales să ştie foarte bine ce vor de la calculator, în contextul viitorului

sistem informatic. Se crează deci o echipă mixtă de realizare a sistemului informatic

Este bine să se ştie că orice aplicaţie, pe lângă faptul că rezolvă problema pentru care a fost

concepută, trebuie să respecte şi legislaţia în domeniu, astfel încât rezultatele obţinute cu ea să fie

recunoscute de organele de control cum ar fi garda finaciară, curtea de conturi, ş.a. Nerespectarea

unor prevederi legale în vigoare, referitoare la procedura (modelul matematic şi algoritmul) prin care

se redactează anumite documente, competenţa celor care avizează şi semnează astfel de

documente, termenele de elaborare, numărul de exemplare, durata lor de păstrare, siguranţa datelor,

păstrarea secretului (dacă este cazul), etc., pe considerentul că problema a fost rezolvată pe

calculator, nu absolvă pe cel în cauză, de răspundere pentru încălcarea legislaţiei!

1.2. Structura sistemelor informatice

În conformitate cu abordarea funcţională, sistemele informatice sunt organizate pe subsisteme,

aplicaţii şi unităţi funcţionale sau proceduri logice. Pentru programatori mai sunt relevante încă două

nivele, inferioare unităţii funcţionale şi anume, unitatea de prelucrare sau procedura automată şi

modulul program . În general, subsistemul vizează o funcţie a unităţii beneficiare sau un domeniu de

activitate din unitatea în care este conceput sistemul. Aplicaţia vizează o activitate, iar unitatea

funcţională o subactivitate sau sarcină.

Aplicaţia este un pachet de programe ce serveşte la automatizarea prelucrării datelor aferente unei

activităţi distincte din cadrul unui domeniu de activitate (de exemplu poate exista o aplicaţie pentru

elaborarea statelor de plată, denumită pe scurt aplicaţia “salarii”). Într-o aplicaţie pot fi implicate mai

multe elemente de structură organizatorică. De exemplu în elaborarea statelor de plată este implicat

nu numai biroul financiar, care este titular pentru această activitate, ci şi serviciul personal, sau dacă

sistemul de plată presupune pontaj, va fi implicat dispeceratul, secretariatul, etc.. Împlicarea mai

multor elemente de structură organizatorică într-o aplicaţie complică schema funcţională a aplicaţiei,

dar de cele mai multe ori, prezenţa mai multor elemente este inevitabilă.

De regulă aplicaţiile se derulează ciclic şi pentru a fi mai uşor trecute pe calculator, ciclul lor de viaţă

se descompune în subactivităţi cum ar fi preluarea datelor şi actualizarea bazei de date, sau cea de

elaborare liste de ieşire sau rapoarte, sau etapa de elaborare informaţii pentru alte aplicaţii, etc.

Procedura logică sau unitatea funcţională este corespondentul subactivităţii din cadrul unei aplicaţii

din domeniul informatizării. Numai la acest nivel se poate face uşor, trecerea directă de la structura

logică a aplicaţiei la programe, ceea ce înseamnă că unei unităţi funcţionale i se pot asocia din softul

aplicaţiei, una sau mai multe unităţi de prelucrare sau proceduri automate. Ultima situaţie este

necesară mai ales atunci când şi în cadrul unei unităţi de prelucrare, sunt implicate mai multe

elemente de structură organizatorică.

În contextul unităţilor funcţionale, elementele de structură organizatorică folosesc calculatorul în

sesiuni de lucru la calculator când, de cele mai multe ori, nu se rulează un singur program, ci una sau

mai multe proceduri automate.

Procedura automată este o secvenţă bine definită de programe (module program), care odată

lansată în execuţie, se rulează după o schemă logică, fără întrerupere, până la sfârşit. De exemplu

preluarea pe calculator, validarea şi stocarea fişelor de pontaj pentru salarii poate constitui o

procedură în cadrul aplicaţiei numită salarii. Faptul că procedura se rulează întotdeauna până la

sfârsit, nu înseamnă că programele care fac parte din procedură se vor rula toate de fiecare dată;

rostul schemei logice care stă la baza procedurii, este tocmai acela de a decide în funcţie de

parametrii introduşi de utilizator şi de felul cum decurge rularea, care program să se ruleze şi care să

fie sărit, astfel încât procedura să înfăptuiască un act coerent, raţional, să permită utilizatorului să

controleze situaţia, mai precis să înfăptuiască o etapă sau măcar acea parte dintr-o etapă din ciclul de

viaţă al unei aplicaţii, care-i revine biroului sau secţiei din care face parte utilizatorul respectiv.

Există şi proceduri manuale care deşi nu fac obiectul programării, ele pregătesc prelucrarea

automată a datelor, sau după caz, finalizează această acţiune. Proiectantul sistemului infor-matic,

trebuie să ţină seama de procedurile manuale şi să facă referiri la ele în cadrul etapei de proiectare

logică şi fizică precum şi ulterior în cadrul manualelor de utilizare şi respectiv de exploatare, pentru că

abia împreună cu aceste proceduri sistemul informatic este complet.

Structura sistemului informatic trebuie să fie cât mai puţin dependentă de structura organizatorică a

intreprinderii/instituţiei pentru care s-a conceput sistemul. Acest lucru asigură sistemelor informatice o

viaţă mai lungă, făcându-le să nu depindă de frecventele schimbări de structură organizatorică, care

au loc de obicei în secţiunile sociale unde sunt implementate şi care, dacă sistemul s-ar baza pe ele,

ar face ca acesta să trebuiască a fi actualizat, pentru fiecare modificare de structură.

1.3. Concepţia logică de principiu a sistemului informatic

În secţiunea 2 s-a specificat că sistemele informatice sunt structurate pe subsisteme, aplicaţii, unităţi

funcţionale, unităţi de prelucrare sau proceduri şi module program. Merită remarcat că, indiferent de

nivelul său, orice componentă a sistemului informatic presupune intrări, prelucrări şi ieşiri, iar relaţiile

dintre componente se realizează prin intermediul unei baze informaţio-nale, care există şi în sistemul

informaţional, dar în condiţiile informatizării, va fi reflectată în colecţii omogene de date ce pot fi

organizate în baze de fişiere sau date în funcţie de sistemul specific de gestiune a datelor (SGF sau

SGBD).

Concepţia logică concretă a unui sistem informatic dat se elaborează în etapa de proiectare logică,

dar este bine să ştim încă de pe acum ce este o concepţie logică de principiu a sistemului informatic.

Un asemenea model cuprinde:

a) Intrările în sistemul informatic: sunt acele modificări ale sistemului informaţional care produc

schimbări în colecţiile de date, adică tranzacţiile externe. Adeseori, modificările pe care tranzacţiile

externe le produc direct colecţiilor de date induc şi un al doilea val de modificări ale acestora, sub

forma tranzacţiilor interne. Astfel o factură ce însoţeşte o tranşă de materiale venite de la furnizor este

o tranzacţie externă, pentru că modifică soldul materialelor cuprinse în factură, dar ea induce şi o

modificare a soldului furnizorului respectiv, ceea ce este o tranzacţie internă.

Tranzacţiile externe provin din exteriorul sistemului electronic de calcul, în timp ce tranzacţiile interne

sunt produse de procedurile de actualizare şi exploatare a colecţiilor de date. Este de datoria

analistului de sisteme informatice să identifice încă din etapa de proiectare logică efectele secundare

ale intrărilor în sistem şi să consemneze necesitatea procedurilor care vor materializa aceste efecte

asupra colecţiilor de date, adică vor efectua tranzacţiile interne ce se impun logic.

b) Prelucrările sistemului informatic: sunt efectuate de procedurile sistemului informatic şi prin ele se

urmăreşte să se realizeze actualizarea şi exploatarea colecţiilor de date. Dacă baza informaţională

este formată din ansamblul entităţilor informaţionale şi a atributelor pe care acestea le au, colecţiile de

date preiau numai mulţimea atributelor entităţilor din baza informaţională, aşa numitul nucleu de

informaţii. Legăturile dintre entităţi apar atunci când ele au atribute comune. Mulţimea entităţilor

informaţionale din baza informaţională trebuie să fie unică şi neredundantă. Ea trebuie să asigure un

fond centralizat de informaţii care să asigure obţinerea ieşirilor solicitate de beneficiarul sistemului

informatic.

c) Ieşirile sistemului informatic: sunt grupate în patru categorii:

▫ indicatori sintetici (ex. cifra de afaceri, profitul brut, fondul de rulment, capitalul propriu, rata rentabilităţii, etc.);

▫ liste sau situaţii de ieşire, care grupează indicatori sintetici sau analitici sub formă de tabel;

▫ grafice care redau dinamica indicatorilor sintetici sau analitici;

▫ indicatori sintetici şi analitici stocaţi pe suporturi magnetice care urmează a fi transmişi altor sisteme informatice;

Dată fiind complexitatea actului de elaborare a unui sistem informatic, de-a lungul timpului în acest

domeniu s-au aplicat diferite concepţii/paradigme şi metodologii.

1.4. Metode de abordare a sistemelor informatice

Nu este greu de înţeles că realizarea unui sistem informatic, sau doar a unei aplicaţii, presupune

modelarea situaţiei reale şi utilizarea modelului creat, în realitatea cu care operează calculatorul.

Modelarea este reprezentarea într-un mediu controlat, a proprietăţilor şi/sau fenomenelor şi

proceselor care caracterizează un obiect sau un sistem real. Cu alte cuvinte în modelare nu există

adevăr absolut; modelarea presupune abstracţie şi aducerea în atenţie numai a unor aspecte ale

realităţii studiate şi anume acele aspecte care prezintă interes pentru modelator. Unul din mediile

controlate în care se poate reproduce realitatea, deci unul în care se pot face modele, este

calculatorul. Pe calculator se realizează modele informaţionale.

Modelul informaţional este o abstracţie a unei entităţi şi această abstracţie poate fi făcută fie pentru

a crea un model general (de referinţă) care să fie apoi folosit pentru a crea exemple concrete de

sisteme informatice (cazul arhitecturilor de referinţă), fie pentru a crea modelul informatic al unei

entităţi anume, deci un model de transpunere. În cele ce urmează ne vom referi exclusiv la modele de

transpunere.

La crearea modelului intervine viziunea analistului despre realitatea pe care o studiază, adică

paradigma. Paradigma reprezintă "ochelarii" prin care analistul vede sistemul informaţional real, acela

pe care vrea să-l modeleze, dar nu toate viziunile sau concepţiile analiştilor ajung să fie considerate

paradigme. La începuturile existenţei sistemelor informatice, atenţia analiştilor a fost concentrată spre

latura funcţională a activităţii umane studiate şi cum o funcţie a unui birou sau secţie nu putea fi

analizată şi nici prelucrată în bloc, ea a fost descompusă în activităţi (rezultând aplicaţiile informatice),

activităţile au fost descompuse în subactivităţi (rezultând procedurile), care la rândul lor au fost

descompuse în operaţii, cărora în calculator le corespondeau modulele program. S-a dezvoltat în

aceste condiţii o abordare funcţională a sistemelor informaţionale.

În informatica industrială funcţiei îi corespunde procesul, ceea ce a dus la abordarea orientată spre

proces.

Ulterior, locul fişierelor a fost luat de bazele de date şi corespunzător, locul sistemelor de gestiune a

fişierelor a fost luat de sistemele de gestiune a bazelor de date (SGBD).

Pe parcursul perfecţionării SGBD-urilor, s-a trecut la baze de date relaţionale, creându-se impresia că

elementul principal pe baza căruia trebuie perfecţionate SGBD-urile îl reprezintă structura datelor.

Avem astfel de a face cu o abordare orientată spre date.

Când s-a pus problema aplicaţiilor în timp real, factorul cel mai important se părea a fi evenimentul. A

apărut astfel orientarea spre evenimente.

Structurarea programelor a evoluat şi ea odată cu metodele de analiză, dar era din ce în ce mai greu

de ţinut pasul cu metoda de analiză, mai exact cu orientarea abordării sistemelor informatice.

Preocupările analiştilor-programatori pentru a pune în concordanţă structura programelor cu metoda

de analiză a sugerat o nouă abordare şi anume legarea evenimentelor de obiect şi a programelor

(numite de astă dată metode) de evenimente.

A apărut astfel orientarea pe obiecte, numai că spre deosebire de celelalte abordări, ea se extinde şi

în alte domenii de activitate, devenind un mod de a concepe realitatea, adică o paradigmă.

Dată fiind complexitatea sistemelor informatice ele nu se pot obţine dintr-odată şi nici nu se pot

realiza după cum crede fiecare programator. Desigur la început aşa a fost, dar pe măsură ce s-a

acumulat experienţă, ea a fost materializată în metodologii.

Metodologia elaborării sistemelor informatice a fost concepută iniţial ca un ansamblu de principii

şi indicaţii, tehnici şi metode grupate şi ordonate ca să ducă la realizarea sistemului informatic.

Cuvântul “metodă” folosit în această definiţie nu are nimic de a face cu metoda-program asociată

evenimentelor unui obiect şi nici cu metoda de abordare a sistemelor informaţionale. Aici prin metodă

se înţelege un set de reguli aplicabile unui domeniu restrâns din cadrul unei metodologii.

In prezent metodologia este văzută ca setul finit, particular definitoriu al unei metode (metodă de

abordare a sistemelor informatice), prin intermediul unui sistem coerent de formulare şi/sau procese

informatice, necesare pentru modelarea şi formalizarea totală a unui sistem informatic.

Metodologiile evoluează odată cu tehnologia informaţiei, dar o metodologie de realizare a sistemelor

informatice trebuie să cuprindă:

▫ etapele/procesele de realizare a unui sistem informatic structurate în subetape , activităţi sarcini precum şi conţinutul lor;

▫ fluxul realizării acestor etape sau procese, subetape şi activităţi;

▫ modalitatea de derulare a ciclului de viaţă a sistemului informatic;

▫ modul de abordare a sistemului;

▫ strategiile de lucru/metodele de realizare;

▫ regulile de formalizare a componentelor sistemului informatic;

▫ tehnicile, procedurile, instrumentele, normele şi standardele utilizate;

▫ modalităţile de conducere a proiectului (planificare, programare, urmărire) şi modul de utilizare a resurselor financiare, umane şi materiale.

În legătură cu sistemele informatice se mai folosesc două noţiuni şi anume ciclul de dezvoltare a

sistemului informatic şi ciclul de viaţă al dezvoltării sistemelor.

Ciclul de viaţă al dezvoltării sistemelor (CVDS ) se extinde pe intervalul de timp cuprins între

decizia de elaborare a sistemului informatic şi decizia de abandonare sau de înlocuire cu alt sistem

informatic.

Ciclul de dezvoltare a sistemului informatic se extinde de la decizia de elaborare a sistemului

informatic până la momentul intrării sistemului în exploatare.

Ciclul de dezvoltare a sistemului este inclus în ciclul de viaţă al dezvoltării sistemelor.

2. STRUCTURA CALCULATOARELOR ELECTRONICE

Un calculator este un echipament electronic capabil de a procesa informaţii, de a efectua calcule

complexe şi de a furniza rezultate utilizatorului uman într-un timp foarte scurt. Calculatoarele

procesează (prelucrează) date prin intermediul unor seturi de comenzi, instrucţiuni. Aceste seturi de

instrucţiuni se numesc programe sau aplicaţii.

2.1. Un istoric al evoluţiei calculatoarelor

Calculatoarele electronice sunt succesoarele unor dispozitive de calcul mai rudimentare dar foarte

ingenioase, născute din pasiunea şi ambiţia oamenilor de a efectua calcule din ce în ce mai precise.

Primele probleme de calcul erau exclusiv numerice, dar calculatoarele de astăzi pot soluţiona

probleme complicate, prelucrând informatii complexe, de tipuri diverse.

Vom enumera în continuare etapele evolutiei dispozitivelor de calcul până la aparitia calculatoarelor

moderne.

2.1.1. Dispozitive simple de calcul

John Napier (1550-1617) a inventat un dispozitiv de înmulţire cu bastonaşe de forma unei prisme pe

care erau înscrise produsele cu 1,2,...,9 ale cifrelor de la 1 la 9.

E. Gunter (1581-1626) a redus înmulţirea a două numere la operaţia de adunare a două segmente în

care a utilizat formula baba loglog)log( .

E. Wingate (1593-1656) a creat rigla logaritmică perfecţionând scara logaritmică descoperită de E.

Gunter. Rigla logaritmică constă în două rigle gradate care pot aluneca una de-a lungul celeilalte.

Rigla logaritmică se mai foloseşte şi astăzi.

Dispozitivele de mai sus necesită operare exclusiv manuală.

În 1642, Blaise Pascal (1623-1662) a inventat prima maşină mecanică de adunat. Maşina consta din

şase cilindri cu cifrele 0,1,...,9 pe câte o bandă. La fiecare rotaţie cu 1/10 din lungimea cercului

corespunzător, se schimba cifra, iar la fiecare 10 atins de un cilindru maşina determina trecerea

automată, pe cilindrul următor, a unei unităti de ordin superior. Astfel, suma a două numere rezulta în

urma rotatiilor succesive făcute pentru primul şi al doilea număr. Maşina lui Pascal a fost simplificată

de Lepine (1725), iar în 1851, V. Schilt a prezentat la Londra o maşină de adunat în care cifrele se

înscriau pe clape.

Leibniz (1646-1716) a construit maşini de adunat si înmulţit (1694, 1704). Maşina avea prevăzut un

cilindru suplimentar care permitea repetarea adunărilor în vederea efectuării unei înmultiri.

Thomas de Colmar a construit în 1820 prima maşină de adunat si înmulţit care a fost utilizată în

domeniul economic.

Charles Babbage a proiectat, între 1834 si 1854, o maşină care putea să execute o adunare într-o

secundă dar care n-a fost, din păcate, complet realizată. Babbage a colaborat în realizarea maşinii cu

Ada Byron, numele celor doi rămânând de referinţă în istoria informaticii prin intuirea unor principii

general valabile în informatică, cum ar fi separarea memoriei şi unităţii de execuţie în construirea unui

calculator sau posibilitatea utilizării acestuia pentru rezolvarea unor probleme complexe.

P. L. Cebîsev (1821-1894) a construit o maşină de adunat si înmulţit cu mişcare continuă, care

semnala sonor momentul de stopare a manivelei. Viteza de lucru a acestor maşini a crescut în timp

până la câteva zeci de operaţii pe secundă prin înlocuirea învârtirii manuale a manivelei cu învârtirea

cu un motor electric electric.

Torres y Quevedo a prezentat la expozitia de la Paris, din anul 1920, o maşină care efectua înmultiri si

împărţiri, numerele fiind introduse prin apăsarea pe clape.

În prima jumătate a secolului al XX-lea au fost inventate maşini analogice care transformau o

problemă matematică (teoretică sau practică) într-una bazată pe mărimi fizice (segmente, unghiuri,

intensitatea curentului electric, variatii de potential) pe baza unei analogii. În final se obţinea un

rezultat aproximativ dar convenabil din punct de vedere practic. Un exemplu de transpunere a unei

probleme numerice în termeni analogici este reducerea înmultirii a două numere la adunarea a două

segmente folosind scara logaritmică.

Către mijlocul secolului al XX-lea apar calculatoarele electronice (care pot fi şi ele numerice sau

analogice), capabile să rezolve probleme complexe.

2.1.2. Generaţii de calculatoare

Evolutia calculatoarelor electronice este descrisă în continuare sub forma generatiilor de calculatoare.

Se poate observa că dezvoltarea performantelor calculatoarelor a fost extraordinar de dinamică,

calculatoarele având cea mai rapidă evolutie dintre industriile si tehnologiile secolul nostru.

Generatia 1 (1943-1956). Calculatoarele din generaţia 1 erau construite cu tuburi electronice iar ca

memorie aveau un tambur magnetic rotativ. Viteza de lucru era de 50-30.000 operatii pe secundă iar

memoria internă de 2KB. Aceste calculatoare aveau dimensiuni foarte mari. Câteva date sunt

sugestive în acest sens: Un calculator din generaţia 1 conţinea 18.000 de tuburi electronice, 7.500 de

relee, 7.000.000 de rezistenţe , ocupa o suprafaţă de 145m2 şi cântărea 30t. Programarea acestor

calculatoare se făcea numai în limbajul maşină şi ulterior limbajul de asamblare. Reprezentantul cel

mai cunoscut al acestei generatii este calculatorul ENIAC.

Dintre primele calculatoare românesti de generaţia 1 amintim: Calculatorul Institutului de Fizică

Atomică din Bucuresti (CIFA), Masina Electronică de Calcul a Institutului Politehnic Timisoara

(MECIPT), Dispozitivul Automatic de Calcul al Institutului de Calcul din Cluj (DACICC-1).

Generatia 2 (1957-1963). Calculatoarele din generaţia 2 erau construite cu tranzistori (diode

semiconductoare) si memorii din ferite. Viteza atinsă era de 200.000 de operaţii pe secundă iar

memoria internă de aproximativ 32KB. Programarea acestor calculatoare se putea face si în limbaje

de nivel înalt (Fortran, Cobol) prin apariţia unor programe care le traduc în limbaj masină

(compilatoare). Apare şi conceptul de multiprogramare (existenţa mai multor programe în memoria

internă).

Dintre calculatoarele românesti ale generatiei a doua, amintim DACICC-200, CIFA 101 si 102.

Generatia 3 (1964-1971). Calculatoarele din generaţia 2 erau construite cu circuite integrate digitale,

memoriile interne fiind alcătuite din semiconductoare. Ca suporturi de memorare se foloseau discurile

magnetice. Viteza de lucru ajunge până la 5 milioane de operaţii pe secundă. Cel mai cunoscut

reprezentant al generatiei a treia este IBM 360 iar dintre calculatoarele românesti - FELIX,

calculatoare universale realizate sub licenţă franceză.

Generatia 4 (1982-1989). La realizarea generaţiei a patra de calculatoare se folosesc circuite integrate

pe scară largă (LSI – Large Scale of Integration) si foarte largă (VLSI – Very Large Scale of

Integration) (echivalentul a 50.000 de tranzistoare pe chip), memoria internă creşte la 8MO, iar viteza

de lucru - la 30.000.000 de operaţii pe secundă. Apar discurile optice şi o nouă directie în programare:

conceptul de programare orientată pe obiecte .

Calculatoarele generatiilor 1-4 respectă principiile arhitecturii clasice stabilite de von Neumann şi au

fost concepute pentru a realiza operatii numerice. Calculele matematice complicate, după algoritmi

complecşi care să furnizeze rezultate exacte (de exemplu integrare, limite, descompuneri de

polinoame, serii), numite calcule simbolice, au apărut doar în ultimele decenii şi au fost favorizate de

un soft puternic, bazat pe algoritmi performanţi.

Generatia 5 (1990-). Generaţia a cincea este generatia inteligentei artificiale şi este în mare parte

rezultatul proiectului japonez de cercetare pentru noua generatie de calculatoare. Aceste calculatoare

sunt bazate pe prelucrarea cunostintelor (Knowledge Information Processing System - KIPS), în

conditiile în care aceste prelucrări devin preponderente în majoritatea domeniilor stiintifice. Din punct

de vedere tehnic, se folosesc circuite VLSI (echivalentul a peste 1 milion de tranzistoare pe chip),

atingându-se o viteză de lucru foarte mare, pentru care apare o nouă unitate de măsură: 1LIPS

(Logical Inferences Per Second) = 1000 de operatii pe secundă. Astfel, viteza noilor calculatoare se

estimează la 100 M LIPS până la 1 G LIPS. Apare programarea logică, bazată pe implementarea unor

mecanisme de deductie pornind de la anumite "axiome" cunoscute, al cărei reprezentant este limbajul

Prolog.

Generatia 6 apare sub forma conceptului ipotetic de “calculator viu”, despre care încă se filozofează si

despre care oamenii se întreabă dacă va putea fi obtinut în viitor prin ataşarea unei structuri de tip

ADN la un calculator neuronal.

Calculatoarele personale au apărut pe piaţă în anul 1977, când firma Apple Computer a construit

primul calculator. În anul 1981, firma IBM a lansat calculatorul personal IBM. Evoluţia de la primul

calculator IBM PC şi până la cele din ziua de astăzi a fost extrem de rapidă, iar performanţele

calculatoarelor depăşesc de multe ori nevoile personale ale utilizatorului.

2.2. Tipuri de calculatoare

Sistemele de calcul se diferenţiază după mărime, capacitate de prelucrare, preţ şi viteză de operare.

Există mai multe categorii de sisteme de calcul :

▫ Mainframe

▫ Servere

▫ Calculatoare desktop

▫ Staţii de lucru

▫ Laptop-uri

▫ Dispozitive portabile de calcul

Din tipurile de calculatoare enunţate mai sus Mainframe-urile sunt o categorie aparte. Acestea sunt

calculatoare extrem de performante, care operează cu viteză mare, au capacitate de stocare mare.

Acest tip de calculator se găseşte la firme foarte mari, la bănci, ministere,...

Server-ul

Serverele sunt calculatoare performante utilizate în organizaţii, firme comerciale care oferă servicii

calculatoarelor client. Caracteristici ale serverelor :

▫ optimizate pentru a răspunde rapid la cererile din reţea ;

▫ dispun de capacitate de memorare RAM mare, capacitate de stocare mare şi au mai multe CPU ceea ce asigură un timp scurt de răspuns la cereri;

▫ conţin elemente redundante pentru a mări fiabilitatea în funcţionare (au mai multe unităţi de memorie, mai multe unităţi de discuri)

▫ grad de securitate ridicat. Accesul la servere este strict controlat.

Desktop

Calculatoarele desktop sunt utilizate pentru sarcini obişnuite cum ar fi prelucrarea textului, prelucrarea

tabelelor, navigare internet sau poştă electronică. Desktop-urile permit ataşarea unei largi varietăţi de

dispozitive periferice ceea ce le face ideale pentru a fi utilizate acasă sau la serviciu pentru rezolvarea

unor sarcini curente.

Staţia de lucru

Staţia de lucru este un calculator puternic destinat aplicaţiilor complexe cum ar fi cele de tip CAD

(Computer Aided Design). Staţiile de lucru sunt utilizate în proiectarea 3D, animaţie, realitate virtuală.

Aceste tipuri de calculatoare pot fi utilizate şi în echipamentele medicale sau în telecomunicaţii. La fel

ca şi serverele acestea au o structură hardware performantă cu mai multe CPU, un spaţiu mare de

memorie RAM, capabilităţi grafice deosebite.

Laptop (Notebook)

Calculator uşor de transportat, construit pentru a fi folosit în afara biroului. Laptop-ul are o sursă

independentă de alimentare (baterie sau acumulatoare). Au componente uşoare, de mici dimensiuni,

monitor cu cristale lichide, tastatură şi mouse încorporate.

Dispozitive portabile de calcul

PDA (Personal Digital Assistant)

Dispozitiv de dimensiuni mici care combină facilităţi de calculator, telefon/fax, reţea. Unele folosesc un

stilou special pentru a introduce datele. Sunt capabile să recunoască scrisul de mână.

Pocket PC (Palm PC, Palmtop)

Se utilizează ca blocnotes, agendă telefonică, calculator de buzunar, calendar. Are facilităţi de

conectare la Internet, transfer de date către PC, recunoaşterea scrisului de mână. Are dimensiuni

reduse ceea ce face ca prelucrarea textului să se facă cu greutate.

2.3. Structura hardware a unui sistem de calcul

2.3.1. Modelul von Neumann al unui PC

John von Neumann (1903 – 1957) a fost un matematician care a pus bazele structurii calculatoarelor.

Structura propusă de John von Neumann este valabilă şi pentru calculatoarele de astăzi. Un

calculator are 5 părţi componente :

▫ CPU (unitate centrală de prelucrare)

▫ Intrare

▫ Ieşire

▫ Memorie de lucru

▫ Memorie permanentă

Structural, calculatorul are următoarele elemente:

1. Unitatea de memorie internă. Memoria internă va conţine instrucţiunile programului care va fi executat şi datele asupra cărora se efectuează operaţiile.

2. Unitatea aritmetică şi logică (UAL) - locul în care se execută operaţiile aritmetice şi logice.

3. Unitatea de comandă (UC) decodifică instrucţiunile, coordonează toate operaţiile efectuate.

4. Unitatea de memorie externă unde se stochează volume mari de date

5. Unităţi de intrare/ieşire care permit schimbul de informaţii cu exteriorul.

UAL şi UC formează împreună ceea ce numim în mod obişnuit procesor.

2.3.2. Componentele hardware ale unui calculator personal

Termenul hardware desemnează partea electronică a calculatorului împreună cu dispozitivele

periferice.

Un calculator personal este alcătuit din următoarele componente:

1. Procesorul ;

2. Dispozitive de intrare/iesire cum ar fi:

▫ monitorul;

▫ tastatura;

▫ mouse-ul;

▫ CD Rom-ul.

Aceste dispozitive se cuplează la calculator prin intermediul porturilor de intrare/iesire sau ale adaptoarelor. Adaptoarele se vor cupla la calculator prin intermediul magistralelor de date, adrese şi control.

3. Memoria principală şi memoria externă a calculatorului. Memoria externă este formată din dispozitive de memorare mai lente cum ar fi: discurile floppy sau discurile de capacitate mare;

4. Magistrale cu rolul de a conecta anumite părţi ale calculatorului între ele. De fapt, acestea sunt nişte căi de comunicaţie între părţile calculatoarelor;

5. Adaptoare care permit microprocesorului să controleze şi să comunice cu dispozitivele de intrare/iesire;

6. Porturile se ataşează adaptoarelor şi asigură conectarea dispozitivelor de intrare/iesire. Comunicaţia în exterior se face prin porturi;

7. Conectori de extensie care permit ataşarea unei game largi de adaptoare ale utilizatorului.

8. Dispozitive de memorare externe cum ar fi: CD ROM-uri, dischete,discuri de capacitate mare, etc.

2.4. Unitatea centrală a unui calculator personal

2.4.1. Microprocesorul

Elementul de bază al unui calculator este reprezentat de microprocesor, adeseori denumit şi CPU, un

circuit deosebit de complex, care de obicei este plasat pe placa de bază. Unitatea centrală de

prelucrare (CPU) interacţionează în mod continuu cu celelalte componente ale plăcii de bază. Sarcina

principală a CPU–ului este de a executa instrucţiuni.

Având în vedere instrucţiunile pe care le execută, un microprocesor are trei sarcini de bază:

▫ executa operaţii matematice ( adunare, scădere, înmulţire, împărţire) sau operaţii în virgulă mobilă utilizând UAL (Unitatea Aritmetică şi Logică;

▫ transfer de informaţii de la o zonă de memorie la alta;

▫ salt la un nou set de instrucţiuni în urma execuţiei unor comenzi de decizie sau de salt.

Fig 2.1. Fazele execuţiei unei instrucţiuni

Microprocesorul (CPU) este alimentat cu informaţii prin intermediul magistralelor. CPU recepţionează

două tipuri de informaţii :

▫ instrucţiuni de manipulare a datelor

▫ date care se prelucrează conform instrucţiunilor.

Ciclul de execuţie a unei instrucţiuni este ilustrat în figura de mai sus.

Ciclul de citire (1)– citeşte următoarea instrucţiune ce se va executa;

Ciclul de decodificare (2) – analiza instrucţiunii pentru a determina tipul ei şi efectele instrucţiunii;

Ciclul de execuţie (3) – execută instrucţiunea.

Unităţi centrale de prelucrare moderne utilizează proceduri mai complexe pentru execuţia

instrucţiunilor. Putem aminti tehnici ca :

▫ Pipelining;

▫ SuperScalar;

▫ Super Pipelining.

Caracteristicile de baza ale microprocesorului sunt:

▫ Setul de instructiuni

▫ Instructiunile pe care le poate executa microprocesorul

3

1

2

▫ Numarul de biti prelucrati intr-o singura instructiune

▫ Frecventa

▫ Determina cate operatiuni pe secunda poate executa microprocesorul

▫ Este data in Mhz sau Ghz

2.4.2. Memoria PC-ului

Prin memorie, se înţelege în general, un sistem electronic capabil să reţină informaţii şi date pe o

perioadă de timp, informaţii utilizate în procesul prelucrării.

Timp de acces – intervalul de timp scurs între furnizarea unei cereri către o memorie şi obţinerea

informaţiilor din memoria respectivă.

Acces aleator- timpul de acces necesar obţinerii unei anumite informaţii nu depinde de poziţia

informaţiei în memoria respectivă.

Fig. 2.2. Circuite de memorie pe un modul SIMM

Tipuri de circuite de memorie

RAM (Random Access Memory)

Memoria RAM este o memorie cu acces aleator utilizată ca memorie temporară. RAM-ul este o

memorie volatilă (îşi pierde conţinutul la dispariţia tensiunii de alimentare). Memoria RAM este la

rândul ei de mai multe tipuri:

SRAM (Static RAM) – memorie rapidă care are la bază celule de memorie formate din elemente

bistabile. Nu necesită operaţii de refresh (reîmprospătare).

DRAM (Dynamic RAM) – memorie construită din celule bazate pe condesatoare. Este o memorie care

necesită reâmprospătare la un interval de timp bine definit.

Există mai multe tipuri de memorie DRAM care se utilizează în construcţia calculatoarelor electronice:

▫ FPM (Fast Page Mode)

▫ ECC (Error Correcting Code)

▫ EDO (Extended Date Output)

▫ SDRAM (Synchronous Dynamic RAM).

▫ DDR SDRAM (Double Data Rate-Synchronous DRAM)

Memoria cache

Într – un sistem de calcul există două categorii de memorie cache :

▫ memorie cache internă

▫ memorie cache externă.

Memoria cache asigură prin prezenţa ei un acces mai rapid la informaţie. Accesul la memoria RAM

poate dura zeci de nanosecunde, chiar peste 100 ns astfel că se impune prezenţa unei memorii mai

aproape de microprocesor şi mult mai rapidă. Memoria cache se interpune între microprocesor şi

memoria RAM şi reţine ultimele informaţii accesate de microprocesor.

În CPU mai vechi şi chiar în unele CPU moderne, cache- ul intern este localizat în interiorul CPU, iar

cel extern este aşezat între RAM şi CPU. Memoria cache internă este denumită cache de nivel 1 sau

L1 cache, iar memoria cache externă este denumită cache de nivel 2 sau L2 cache.

L2 cache este o memorie de dimensiune mică localizată între CPU şi memoria principală şi în general

este de tipul SRAM. Ea este utilizată pentru a stoca date sau instrucţiuni care sunt foarte des utilizate.

Accesul la această memorie este foarte rapid, de ordinul a 4–8 ns. L2 cache acţionează ca un buffer

între RAM şi L1 cache din CPU. L2 cache are dimensiunea între 64 KB şi 1 MB.

Cache–ul L1 este între 1KB şi 64 KB. În procesoarele Pentium II, III, IV atât cache–ul 1 cât şi cache –

ul de nivel 2 sunt interne procesorului.

Memoria ROM(Read Only Memory)

Spre deosebire de memoria RAM, acest tip de memorie scrisă prin procedee industriale, nu mai poate

fi ştearsă prin procedee aflate la îndemâna utilizatorului. De asemenea, memoria ROM este o

memorie nevolatilă care-şi păstrază conţinutul la decuplarea calculatorului de sub tensiune.

Alături de memoria ROM, mai există memoria PROM (conţinutul ei poate fi scris prin procedee

speciale), memoria EPROM (conţinutul ei poate fi şters, după care memoria poate fi scrisă din nou),

memoria FLASH (scrierea în memorie are un caracter reversibil, putându-se efectua de către

utilizator, folosind un soft specializat). Toate tipurile de memorie ROM enunţate sunt nevolatile.

2.4.3. Placa de bază

Placa de bază conţine circuitele fundamentale pentru funcţionarea sistemului. Ea este prevăzută cu

socluri şi sloturi pentru conectarea diferitelor componente.

Magistralele plăcii de bază

Magistralele sunt căile pe care circulă datele sau adresele. Putem considera magistralele ca fiind

sistemul nervos al calculatorului. Ele conectează CPU (Unitatea Centrală de Prelucrare – creierul

calculatorului) cu toate componentele sistemului.

Există mai multe tipuri de magistrale :

▫ magistrale sistem care conectează CPU cu RAM

▫ magistrale de intrare/ieşire care conectează CPU cu alte componente.

Magistralele de intrare–ieşire se împart şi ele în trei componente diferite :

▫ magistrala ISA – de tip mai vechi, simplă şi lentă

▫ magistrala PCI – permite transferuri de date foarte rapide

▫ magistrala USB - cel mai nou tip de magistrală care în timp va înlocui magistrala ISA

▫ magistrala AGP – utilizată pentru interfeţele video.

Magistrala sistem

Magistrala sistem conectează CPU cu memoria RAM şi cu buffere de memorie (L2–cache). Magistrala

sistem este magistrala cea mai importantă, toate celelalte magistrale se desprind din ea.

Magistrale de intrare/ieşire

Magistralele de intrare – ieşire conectează CPU la alte componente, în afară de RAM. Datele sunt

transferate pe magistrale de la o componentă la alta sau de la componente la CPU. Magistralele de

intrare/ieşire diferă de celelalte magistrale prin viteza magistralei.

Pe calculatoarele moderne există 4 magistrale :

▫ magistrale ISA – care este o magistrală veche ce va fi exclusă în curând din proiectarea PC–ului

▫ magistrala PCI – o magistrală nouă, rapidă

▫ magistrala USB – o magistrală nou introdusă de viteză mică

▫ magistrala AGP – utilizată pentru interfeţele video.

Din punct de vedere fizic, magistralele de intrare/ieşire sunt alcătuite din trasee pe placa de circuit.

Există:

▫ trasee de date pe care se transportă date

▫ trasee de adrese, pe care se transmit adrese (locaţia destinatarului)

▫ trasee de semnale de ceas, tensiuni de alimentare, etc.

Numărul de trasee pe placa de circuit determină capacitatea de transfer. Magistrala ISA are viteză

mică deoarece are capacitatea de 16 biţi. Calculatoarele moderne transmit 32 (64) de biţi la fiecare

perioadă a ceasului. Dacă magistrala este mai lentă decât CPU, atunci controlerul de magistrală

trimite la CPU nişte stări de aşteptare care–i permit magistralei să se sincronizeze cu CPU-ul.

a) Magistrala ISA (Industry Standard Arhitecture) a fost introdusă în anul 1987 şi aprobată ca

standard de către IEEE. Magistrala ISA este o magistrală care are dimensiunea de 8 biţi sau 16 biţi şi

lucrează la o frecvenţă de 8,25 MHz sau 4MB/s rată de transfer pentru o magistrală de 8 biţi şi 8 MB/s

rată de transfer în cazul 16 biţi. În timp, magistralele ISA au fost înlocuite cu tipuri de magistrale mai

moderne PCI sau USB. ISA era utilizată pentru conectarea plăcilor de reţea şi a plăcilor de sunet. In

prezent se utilizează pentru conectarea dispozitivelor care nu necesită viteză foarte mare. Pentru

plăcile de reţea se recomandă să fie conectate la magistrale PCI. Perifericele PnP pot fi conectate

fără probleme la o magistrală ISA.

b) Magistrala PCI (Peripheral Component Interface)

Acest tip de magistrală a fost introdus de către compania Intel în anul 1992. PCI a fost proiectat pentru

CPU cu viteze de 33 MHz sau mai mari. Această magistrală asigură viteze de transfer foarte mari

comparativ cu ISA. O magistrală PCI poate asigura un transfer de 533 MB/s la o frecvenţă a

magistralei sistem de 66 MHz şi dimensiune de 64 de biţi.

c) Magistrala USB (Universal Serial Bus)

USB este un tip de magistrală apărut în anul 1996, ce permite conectarea unor periferice care

comunică serial. Pe placa de bază pot exista mai multe porturi USB la care se pot conecta periferice.

USB 1.1.

Aceste porturi USB au o viteză de transfer de 1,5 MB/s pentru dispozitive cum ar fi tastaturi, modemuri

şi respectiv de 12 MB/s pentru imprimante, monitoare etc. La un port USB se pot conecta până la 127

de dispozitive. Cablurile de conectare pot avea până la 5 m lungime. Comparând cu porturile seriale şi

paralele care au viteze destul de mici (115 Kbps pentru porturile seriale şi 2,5 Mb/s pentru porturile

paralele) rezultă că USB 1.1. este o opţiune bună pentru a creşte performanţa.

USB 2.0

USB 2.0 este un standard apărut în 2001 şi permite performanţe superioare pentru magistrala USB.

Viteza maxima de transfer este de 480 Mb/s. Acest lucru face ca transferul de date între un hard-disk

extern şi calculator să fie eficient.

d) Magistrala AGP

AGP (Accelerated Graphics Port) este o magistrală introdusă în anul 1997, special pentru interfeţele

video. AGP a fost introdus din două motive:

▫ pentru a elibera magistrala PCI de sarcini suplimentare

▫ pentru o rată de transfer mai bună cu sistemul video.

AGP a fost introdusă odată cu procesorul Pentium II şi chip-setul Intel 82440 LX. Prin introducerea

AGP, rata de transfer cu sistemul video a crescut la 1066 MB/s.

Software-ul plăcii de bază

Circuitele de memorie ROM de pe placa de bază conţin instrucţiuni care sunt specifice pentru o placă

de bază. Fiind o memorie cu conţinut nevolatil, conţinutul lor nu poate fi alterat.

De obicei, circuitele ROM conţin instrucţiuni necesare procesului de start-up precum şi funcţii

necesare funcţionării perifericelor:

▫ Secvenţa de instrucţiuni pentru POST (Power On Self Test)

▫ Instrucţiunile Setup pentru modificarea memoriei CMOS

▫ Instrucţiuni BIOS care oferă servicii pentru lucrul cu periferice

▫ Încărcătorul sectorului de boot.

Printre producătorii importanţi de software pentru placa de bază sunt:

▫ Phoenix

▫ AMI (American Megarends Inc)

▫ Award

Aceştia sunt şi producătorii BIOS–ului. Numele producătorului poate fi citit la iniţializarea

calculatorului.

POST (Power On Self Test) este prima secvenţă de instrucţiuni ce se execută şi care verifică

componentele PC–ului.

Post oferă informaţii despre :

▫ adaptorul grafic

▫ BIOS (nume, versiune)

▫ RAM (dimensiune).

Unele sisteme permit întreruperea secvenţei de test sau dezactivarea testului de RAM, de exemplu.

Dacă se obţin erori, acestea vor fi afişate pe monitor. Dacă eroarea este în placa video, atunci eroarea

va fi semnalată prin mesaje sonore. De asemenea, POST citeşte datele utilizator pe care le găseşte în

CMOS.

Programul de Setup

Valorile standard care se pot modifica la Setup sunt :

▫ timpul şi data;

▫ tastatura;

▫ monitorul;

▫ unitatea de floppy;

▫ numărul de unităţi IDE

▫ ...

Data sau timpul se pot schimba la Setup sau din sistemul de operare (DOS, Windows, OS/2).

Tastatura poate fi scoasă din configuraţie. Dacă ea este scoasă fizic, dar nu este eliminată din CMOS,

se va obţine o eroare. Display-ul este întodeauna VGA. Setup-ul oferă şi alte opţiuni, cum ar fi EGA,

CGA, MDA, dar nu este nevoie de ele pentru display-urile moderne. Unitatea de floppy poate fi

deselectată. Dacă este selectată, i se atribuie de obicei litera A şi dimensiunea 1.44 MB. Hard discul

este o componentă cheie în sistem. Plăcile de bază moderne au ca opţiune Auto detect. Prin această

opţiune, tipul de hard disc se detectează automat.

BIOS-ul

BIOS (Basic Input Output System) este o colecţie de funcţii care controlează elementele hardware ale

calculatorului. BIOS-ul ocupă 64 KB în mod obişnuit, iar programele BIOS sunt memorate în circuite

ROM pe placa de bază. Sistemul de operare şi alte programe ale sistemului de operare accesează

hardware-ul sistemului de calcul prin intermediul acestor funcţii BIOS.

Încărcătorul sectorului de boot

Încărcătorul sectorului de boot (bootstrap loader) este un program de dimensiuni mici (care face parte

din software-ul plăcii de bază) care încarcă în memorie sectorul de boot de pe un disc (hard disc,

floppy disc sau alt mediu de boot–are). La rândul lui sectorul de boot conţine un program care va

încărca sistemul de operare de pe disc.

Memoria CMOS (Complementary Metal Oxide Semiconductor)

Memoria CMOS este o memorie volatilă, însă fiind alimentată de o baterie, ea îşi va menţine

informaţiile atât timp cât este alimentată.

Memoria CMOS conţine date importante despre structura calculatorului, date care vor fi utilizate în

procesul de start–up. Dimensiunea datelor reţinute este între 100 şi 200 de octeţi.

Valorile care se găsesc în CMOS se referă la :

▫ unităţi de floppy disc şi de hard disc;

▫ tastatură;

▫ CPU, cache, tipul de RAM;

▫ data şi timpul, etc.

Datele conţinute de CMOS se grupează în două categorii :

▫ date pe care POST nu le poate găsi în timpul secvenţei de test;

▫ date care conţin opţiunile utilizatorului.

În timpul secvenţei de test, POST nu poate detecta dacă există floppy disc sau nu, sau ce tip este

floppy–discul. De asemenea, POST nu poate detecta decât cantitatea de RAM şi nu întotdeauna tipul

de RAM. Datele din memoria CMOS sunt scrise din fabrică, iar ele trebuie doar actualizate când se

instalează componente hardware adiţionale.

Utilizatorul poate modifica unele date, cum ar fi data calendaristică sau secvenţa de bootare.

Modificarea unor parametri ai circuitelor plăcii de bază nu se face de către utilizatori. Comunicarea cu

programele BIOS şi memoria CMOS se poate face printr–un program de Setup. Accesul la programul

Setup se face prin acţionarea tastei Delete după iniţializarea calculatorului.

Modificarea secvenţei de bootare

Secvenţa de bootare poate fi modificată, astfel că hard discul poate fi primul în secvenţa de bootare.

Implicit însă, floppy discul este primul.

3. Dispozitive periferice

Dispozitivele periferice sunt componente externe plăcii de bază, care se conectează la sistemul de

calcul şi realizează funcţii de introducere sau extragere a datelor. În categoria dispozitivelor periferice

intră imprimanta, unitatea de floppy disc, unitatea de hard disc, unitatea CD-ROM, monitorul,

tastatura, mouse-ul, etc.

3.1.1. Dispozitive periferice de intrare

Tastatura

Tastatura este cel mai utilizat dispozitiv periferic de intrare, fiind asemănătoare unei maşini de scris

obişnuite. Rolul ei este de a introduce, prin apăsarea tastelor, informaţii în memoria calculatorului.

Acţionarea unei taste generează un cod care reprezintă caracterul asociat tastei, respectiv combinaţiei

de taste.

Fig. 3.1 Tastatura

Categorii de taste

Tastatura conţine două categorii de taste: taste alfanumerice şi taste speciale.

a) Tastele alfanumerice sunt dispuse pe tastatura principală şi pot fi recunoscute prin faptul că au

scrise pe ele fie caractere alfabetice, fie caractere numerice. În categoria tastelor alfanumerice se

găsesc:

▫ taste alfabetice – pentru tipărirea literelor

▫ SHIFT apăsat

▫ pentru litere mari;

▫ pentru semnele de deasupra tastelor care au 2 semne;

▫ CAPS LOCK - tastatura blocată pe litere mari;

▫ taste numerice – pentru tipărirea cifrelor.

▫ se găsesc pe tastatura principală;

▫ ocupă al doilea rând de taste;

▫ se mai pot găsi în partea dreaptă accesibile cu (NUM LOCK)

▫ taste funcţionale

▫ dispuse pe primul rând al tastaturii F1, F2,..., F12.

▫ au efecte diferite

▫ uşurează munca programărilor, prin apăsarea unei taste funcţionale se poate realiza o anumită operaţie.

b) Taste speciale

▫ dispuse pe întreaga tastatură, unele dintre ele fiind grupate în partea de mijloc a tastaturii;

ESC - întreruperea unei acţiuni;

TAB - saltul la urmatoarea zonă de tabulare;

CTRL şi ALT - se utilizează în combinaţie cu alte taste obţinându-se diferite

efecte.

CAPS LOCK - blocarea tastaturii pe litere mari;

BACKSPACE - ştergerea caracterului aflat înaintea poziţiei curente a

cursorului;

ENTER - încheierea mesajului transmis la cale;

- încheierea unei comenzi;

PRINT SCREEN - preluarea imaginii ecranului şi memorarea într-o zonă de

memorie specială numită CLIPBOARD;

SCROLL LOCK - originea defilării ecranului;

NUM LOCK - tastatura numerică este utilizată ca şi tastatura numerică;

▫ taste de navigare şi prelucrare a unui text;

INSERT - trecerea din modul înserare în modul suprascriere;

DELETE - ştergerea caracterului pe care se găseşte cursorul;

HOME - mută cursorul la început de rând;

END - mută cursorul la sfârşit de rând;

PAGE UP - începutul paginii anterioare;

PAGE DOWN - începutul paginii următoare.

▫ tastele săgeţi;

josin

susin

dreaptaspre

stangaspre

Mouse

Mouse-ul este un dispozitiv care controlează mişcarea cursorului pe ecranul monitorului. Cu ajutorul

lui se pot selecta sau activa unele obiecte pe ecran, prin acţionarea unor butoane.

Mouse-ul mecanic este format din:

▫ o carcasă mică, de forme variate;

▫ o bilă de cauciuc care se roteşte la mişcarea mouse-ului. Mişcările bilei sunt convertite în semnale electrice care vor fi transmise prin intermediul cablului de conectare la sistem.

Fig. 3.2. Mouse

Dispozitivele de tip mouse pot fi de următoarele tipuri:

▫ mouse-mecanic - mişcarea bilei sesizată de senzori mecanici;

▫ optico-mecanic - mişcarea bilei este sesizată de senzori optici;

▫ optic - mişcarea mouse-ului este sesizată cu ajutorul unui laser.

Scanner-ul

▫ dispozitiv periferic de intrare care permite culegerea imaginilor prin digitizare.

▫ Pentru aceasta se utilizeaza un mecanism precis care utilizeaza laser sau lampa halogen.

▫ se poate conecta la calculator prin porturi seriale (USB) sau paralele.

3.1.2. Dispozitive periferice de ieşire

Monitoare

Monitoarele sunt dispozitive periferice de ieşire care permit afişarea informaţiilor. Ele sunt de mai

multe dimensiuni şi tipuri. Dimensiunile se pot situa între 12 şi 21 inch diagonala.

Tipuri de monitoare

Din punctul de vedere al tehnologiei utilizate în producerea monitorului avem două tipuri de monitoare:

a) CRT-Cathode Ray Tube

Monitoarele CRT (cu tuburi catodice) sunt cele mai utilizate tipuri de monitoare. Aceste monitoare

utilizează sistemul clasic de afişare al televizoarelor cu tub catodic.

b) Monitoare LCD

Monitoarele LCD utilizează tehnologia LCD (Liquid Crystal Display), cu alte cuvinte tehnologia bazată

pe imagini cu cristale lichide.

Caracteristici ale monitoarelor CRT

a) Dimensiunea ecranului

Prin dimensiunea ecranului se înţelege diagonala ecranului, exprimată în inch. Monitoarele color cele

mai uzuale au diagonala 14" sau 15".

b)Rezoluţia

Rezoluţia este o caracteristică ce defineşte precizia de afişare a monitorului. Ea se exprimă ca produs

al numărului de elemente afişabile pe orizontală şi a celor pe verticală. O rezoluţie caracteristică

monitoarelor de 14" este de 1024 x 768. Pentru cele de 15" rezoluţia caracteristică este de 1024 x

1200.

c) Modul de lucru

În modul de lucru întreţesut, ecranul este baleiat în două treceri. La prima trecere, se reîmprospătează

liniile impare, iar la a doua trecere se reîmprospătează liniile pare. În modul de lucru neîntreţesut,

ecranul este reîmprospătat într-o singură trecere.

d) Rata de reîmprospătare

Pentru a da senzaţia de imagine continuă, stabilă, imaginea trebuie reîmprospătată periodic. Rata de

reîmprospătare se măsoară în hertzi.

e) Nivelul de radiaţie emis

În general, se încadrează în clasa LR (Low Radiation). Există două standarde pentru nivelul de

radiaţie :

▫ MPR-II, normă apărută în 1990, care stabileşte valorile maxime admisibile ale emisiei de radiaţie de frecvenţă joasă

▫ TCO-normă suedeză mult mai restrictivă.

Caracteristici ale monitoarelor LCD

a) Dimensiunea ecranului

Prin dimensiunea ecranului se înţelege diagonala ecranului, exprimată în inch. Monitoarele color LCD

cele mai uzuale au diagonala 15" sau 17" .

b)Rezoluţia

Rezoluţia este o caracteristică ce defineşte precizia de afişare a monitorului. Ea se exprimă ca produs

al numărului de elemente afişabile pe orizontală şi a celor pe verticală. Spre deosebire de monitoarele

CRT, monitoarele LCD au o rezoluţie nativă şi funcţionarea lor este optimă la rezoluţia nativă dată de

producător.

c) Timpul de răspuns

Timpul de răspuns este un parametru care ne dă informaţii despre viteza de afişare a imaginilor pe

monitor. Este de ordinul milisecundelor. Monitoare cu timp de răspuns de 8 ms au devenit obişnuite.

d) Contrastul

Contrastul este diferenţa de intensitate între cel mai luminos alb posibil şi cel mai întunecat negru

posibil.

e) Rata de reîmprospătare

Pentru a da senzaţia de imagine continuă, stabilă, imaginea trebuie reîmprospătată periodic. Rata de

reîmprospătare se măsoară în hertzi.

Adaptorul video

Sistemul video al unui calculator este format din trei elemente de bază :

9. adaptorul video

10. monitorul

11. driverul de placă video.

Adaptorul video este o placă cu circuite integrate care se conectează la una din magistralele de

intrare/ieşire – PCI, AGP. Calculatoarele moderne care posedă sloturi AGP permit utilizarea unor plăci

grafice performante. Monitorul se va conecta la sistemul de calcul prin intermediul adaptorului video.

Driverul este utilizat de Windows pentru a controla funcţionarea adaptorului video. Calitatea imaginii

video depinde de toate cele trei componente.

Adaptorul video este o componentă extrem de importantă a sistemului video, el fiind cel care

controlează funcţionarea monitorului. Adaptorul video are trei părţi componente:

▫ un chip-set video responsabil cu crearea semnalelor care se trimit la monitor

▫ memorie RAM- necesară pentru că placa video reţine o întreagă imagine la un moment dat. Prin utilizarea AGP, placa video poate utiliza memoria internă.

▫ un circuit RAMDAC- circuit care converteşte semnalele digitale în analogice şi invers.

Standardul cel mai cunoscut pentru plăcile video este standardul VGA. Evoluţia sistemului de operare

Windows a dus în mod continuu la îmbunătăţirea acestui standard.

Acceleratoare video

Apariţia acestor acceleratoare a crescut foarte mult viteza de lucru a adaptoarelor video.

Acceleratoarele degrevează CPU şi sistemele de operare de sarcina efectuării unor calcule necesare

afişării imaginilor şi afişării unor elemente de imagine (puncte, linii, etc). CPU poate transmite doar

modificările survenite de la ultima imagine.

Driverul de adaptor video

Driverele de adaptoare video sunt realizate de producătorii adaptoarelor video. Calitatea imaginilor

depinde foarte mult de calitatea driverelor. Driverele permit modificări ale rezoluţiei, numărului de

culori sau chiar a frecvenţei de refresh la o anumită rezoluţie.

Afişarea imaginilor pe monitor

Pixelul este elementul de bază într-o imagine. El este de fapt un punct pe ecran. Cu cât sunt mai

mulţi pixeli, cu atât imaginea este mai clară şi mai precisă. Fiecare pixel este constituit din trei culori:

roşu, verde, albastru. Deci există de fapt trei subpuncte ale fiecărui pixel. Imaginea pe ecran este

alcătuită din pixeli, care sunt aranjaţi sub forma unei matrice pe ecran. O imagine poate fi formată din

480.000 sau chiar 1.920.000 pixeli. Rezoluţiile (număr de pixeli) cele mai întâlnite sunt:

▫ 1280 x 1024

▫ 1024 x 768

▫ 800 x 600

Primul număr reprezintă numărul de pixeli pe orizontală, iar al doilea număr reprezintă numărul de

pixeli pe verticală.

Fiecare pixel poate fi afişat într-un număr de culori. Numărul de culori este dat de numărul de biţi

alocaţi (8, 16, 24, 32), astfel se poate ajunge la milioane de nuanţe de culori.

Dispozitive de imprimare

Imprimantele sunt dispozitive exterioare calculatorului. Ele se cuplează la calculator pe portul paralel

sau USB cu un cablu special.

Imprimanta se compune din:

▫ sistemul mecanic de antrenare a hârtiei;

▫ sistemul mecanic de antrenare a capului de scriere (mai puţin imprimantele laser);

▫ sistemul electronic de comandă;

▫ modul de prelucrare a datelor.

Imprimantele moderne sunt nişte adevărate calculatoare. Ele conţin memorie ROM pentru BIOS-ul

imprimantei, memorie RAM cu rol de buffer ce stochează datele care trebuie afişate şi o unitate de

comandă (uneori dotată cu un microprocesor) care supraveghează toate operaţiunile pe care le

efectuează imprimantă.

Din punctul de vedere al modului de imprimare există următoarele tipuri de imprimante:

▫ matriciale;

▫ cu jet de cerneală;

▫ laser;

▫ termice.

Imprimantele sunt caracterizate de nişte parametri de bază precum:

▫ viteza de imprimare – se măsoară în caractere/secundă la imprimantele matriciale şi în pagini pe minut la cele laser şi jet

▫ rezoluţia – se măsoară în puncte/inch (dpi – dots per inch).

a) Imprimanta matricială

Imprimanta matricială tipăreşte caractere formate într-un mod asemănător cu un terminal CRT.

Punctele sunt imprimate cu ajutorul unor ace care apasă pe o panglică tuşată şi apoi pe hârtie.

Imprimantele matriciale pot fi de diferite tipuri, depinzând de numărul de ace. Fiecare ac este acţionat

individual de un solenoid. Acele sunt organizate sub forma unei matrici. Capul de scriere se mişcă de

la stânga la dreapta şi se vor acţiona toate acele de pe coloană. După ce toate coloanele au fost

imprimate, se poate considera că s-a tipărit un caracter.

Imprimantele cu ace pot tipări orice tip de caracter şi chiar desene sau imagini, atunci când operează

în mod grafic.

b) Imprimanta cu jet de cerneală

Imprimanta cu jet de cerneală funcţionează pe baza emiterii unui jet foarte fin de cerneală printr-un

orificiu. Jetul este format din picături de dimensiuni microscopice. Principiul de funcţionare a acestui tip

de imprimantă este asemănator funcţionării unui tub cinescop. În acest caz, particulele fine de

cerneală sunt încărcate electrostatic şi deviate în câmpul electrostatic. Astfel, picăturile de cerneală

pot atinge hârtia în orice punct din zona de tipărire. Preţul unei imprimante cu jet este destul de scăzut

şi viteza de tipărire mai mare decât a celor cu ace.

O imprimantă cu jet de cerneală conţine următoarele elemente:

▫ rezervorul de cerneală;

▫ filtrul;

▫ pompa;

▫ cristal piezoelectric, care prin vibraţie fragmentează jetul în picături foarte fine;

▫ electrod de încarcare electrostatică;

▫ unitate de control a încarcării electrostatice;

▫ plăci de deflexie orizontală;

▫ plăci de deflexie verticală.

c) Imprimanta laser

Imprimanta laser are un principiu de funcţionare foarte asemănător cu al unui copiator. De fapt, este

un copiator modificat, astfel încât să accepte date de la calculator. Piesa de bază a unei imprimante

laser este cilindrul. Cilindrul unei imprimante laser are o lăţime egală cu a foii de hârtie şi este acoperit

cu un strat de seleniu (material fotosensibil). Seleniul are proprietatea că atunci când este iluminat

devine bun conductor de electricitate. In urma iluminarii cu o raza laser seleniul va deveni un bun

conducător de electricitate. După încărcarea cilindrului cu tensiune, acesta se roteşte în apropierea

unei pulberi foarte fine, negre, care se numeşte toner.

d) Imprimanta termică

Imprimantele termice utilizează o hârtie termică specială care-şi schimbă culoarea atunci când este

încălzită. Aceste imprimante tipăresc caracterul sub forma unei matrici, fiecare punct fiind încălzit

pentru a putea fi imprimat. Imprimantele termice le putem găsi la unele case de marcat sau la fax-uri.

3.1.3. Dispozitive de stocare a datelor

Sistemele de calcul, indiferent de scopul în care sunt utilizate, au nevoie de un mediu de stocare a

datelor şi a programelor. În ziua de azi, software-ul de performanţă are dimensiuni mari, de ordinul

zecilor de megaocteţi, astfel că suporturile pe care se pot păstra programele şi datele sunt cele de

stocare a datelor.

Floppy discul

Floppy discurile sunt dispozitive periferice cu acces direct. Accesul la informaţie se face prin

combinarea mişcării de rotaţie a discului cu cea de translaţie a capului de citire. Viteza de rotaţie a

unui floppy disc este de 300 rot./min., de unde rezultă că o rotaţie completă se desfăşoară într-o

cincime de secundă. Capul magnetic al discului se poate deplasa dinspre interiorul discului spre

exterior şi invers. Pentru floppy disc timpul necesar să ajungă în orice poziţie dorită este de 1/16

secunde.

Suprafaţa unui disc (floppy sau hard) este împărţită în piste. Pistele sunt cercuri concentrice care

încep din partea exterioară a discului. Numărul de piste variază în funcţie de tipul discului. De

asemenea, pistele sunt împărţite în sectoare. Pistele şi sectoarele se stabilesc prin operaţiunea de

formatare.

Cele mai uzuale tipuri de floppy discuri sunt cele de 1,44 Mo.

Un asemenea tip de disc conţine 80 piste pe o suprafaţă, 2 feţe utile, 18 sectoare pe pistă. Un sector

are capacitatea de 571 octeţi, din care 512 octeţi pentru date, iar restul de 59 pentru a codifica diferite

informaţii.

Floppy discul este format dintr-un disc flexibil de celuloid sau material plastic special pe care este

depus un strat de oxid de crom cu proprietăţi magnetice. Procesul de înregistrare/redare este

asemănător cu cel folosit la benzile audio sau video.

Hard discul

Hard discul este un dispozitiv de stocare utilizat pentru memorarea volumelor mari de date. El este

format din mai multe discuri suprapuse (a căror construcţie este asemănătoare floppy discurilor), care

se rotesc împreună cu axul motorului unităţii de disc.

Hard discul are mai multe capete de citire/scriere (câte două pentru fiecare faţă). Capetele de

citire/scriere nu ating suprafaţa discului, ci ele plutesc deasupra discului.

Caracteristici ale HDD

▫ Capacitatea

▫ de ordinul zecilor, sutelor de GB

▫ Timpul de acces

▫ de ordinul milisecundelor

▫ Numar de rotatii pe minut

▫ in mod uzual 5000-7000, pentru hd performante 10000 si mai mult

▫ Viteza de transfer sute Mb/s

▫ sute de mB/s

La fel ca şi floppy discul, hard discul este împărţit în piste şi sectoare. Toate pistele cu acelaşi număr

de ordine formează un cilindru. Pistele de asemenea sunt împărţite în sectoare. Capacitatea unui hard

disc se poate afla utilizând formula:

C N xN xN x octeticp cil s 512

Ncp numărul de capete ale discului

N cil. numărul de cilindri

N s numărul de sectoare/pistă

512= dimensiunea în octeţi a unui sector

CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory)

Compact discul constituie un alt suport de memorie externă cu caracteristici superioare faţă de

discurile flexibile. Stocarea şi accesarea datelor de pe CD-ROM-uri se realizează prin mijloace optice

cu o viteză mult mai mare, ceea ce reduce numărul de componente mecanice şi măreşte fiabilitatea

suportului.

Istoria CD-ROM-urilor nu este prea îndepărtată de zilele noastre. Preocupările în acest domeniu se

remarcă îndeosebi după anul 1980, în urma unei inţelegeri între renumitele companii Philips şi Sony.

Până la acea dată, fiecare dintre cele două companii realizase, după propriile concepţii şi tehnologii,

anumite variante de CD-ROM-uri, însă abia în anul 1982, ca urmare a înţelegerii stabilite, acestea au

definitivat standardul actualelor CD-ROM-uri. Discurile CD-ROM şi discurile CD-audio sunt

asemănătoare, dar în acelaşi timp sunt şi diferite unele faţă de altele. Ele sunt identice ca suport, ca

principiu de citire, ca mărime şi format fizic, însă diferă din punctul de vedere al conţinutului

informaţional şi al unităţilor hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-audio, introdus într-o unitate

hard de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme.

Tipuri de CD

CD-ROM

▫ este un CD înscris cu informaţii de către producător. Odată scris, informaţiile de pe el nu mai pot fi modificate.

CD-R (Recordable)

▫ este un CD care permite scrierea informaţiilor de către utilizator, eventual adăugarea informaţiilor la altele existente.

CD-RW(ReWritable)

▫ este un CD care permite scrieri şi ştergeri repetate. Este un suport care se comportă ca un floppy disk sau un hard disk.

Principalele caracteristici de performanţă ale unităţilor de CD sunt :

▫ capacitatea de stocare ;

▫ timpul de acces ;

▫ rata de transfer ;

▫ viteza de lucru.

Capacitatea de stocare la un CD depăşeşte 650 MB, fiind cu mult superioară floppy discului.

Timpul de acces reprezintă, ca şi la HD, durata de timp ce se consumă din momentul emiterii unei

cereri de citire sau scriere şi până în momentul când începe efectiv operaţia respectivă. Acest

parametru se măsoară în milisecunde şi este mai mare ca la HD, fiind cuprins, în medie, între 100 ms

şi 400 ms, iar la cele mai moderne scade sub 100ms.

Rata de transfer se referă la cantitatea de informaţie ce se transferă într-o secundă şi poate fi

cuprinsă între 150KB/s (la primele tipuri de unităţi de CD-uri) şi peste 3000 KB/s (la unităţile moderne).

Rata de transfer depinde, în primul rând de timpul de acces şi de viteza de lucru a unităţii CD.

Viteza de rotaţie reprezintă un parametru care influenţează direct rata de transfer şi timpul de acces

şi se stabileşte în raport cu primul tip de unitate CD numit single-speed, care lucra cu un transfer de

150KB/secundă şi faţă de care s-au dezvoltat apoi viteze de 2xSpeed, de 4xSpeed, de 8xSpeed etc.

Deşi mult superior faţă de floppy disc, CD-ul prezintă şi unele dezavantaje. Astfel, timpul de acces

este mai mare şi rata de transfer mai mică faţă de HD. Suporturile moderne de CD-ROM permit

reînscrierea informaţiilor, astfel că un CD-ROM poate fi scris cu informaţii de mai multe ori.

DVD

DVD-ul este un disc optic de capacitate mare. Standardul a fost dezvoltat de Sony si Philips.

DVD= Digital Versatile Disk

DVD-ul are forma unui CD, iar datele sunt memorate pe o pista in forma de spirala la fel ca la CD.

Citirea se face cu o raza laser.

Scrierea datelor se poate face pe 2 nivele :

▫ Nivelul de deasupra este transparent pentru a permite citirea nivelului 2

▫ Raza laser este setata la doua intensitati

▫ Intensitatea mai mica pentru a citi nivelul 1

▫ Intensitatea mai mare pentru a citi nivelul 2

Tipuri de DVD-uri :

▫ DVD-ROM - Utilizat pentru distributia de software

▫ DVD-uri cu un singur nivel – 4,7 GB

▫ DVD-uri cu doua nivele – 8,5GB

▫ DVD-uri cu 2 fete – 9,4 GB si 17 GB

▫ DVD-R

▫ Recordable DVD – se pot scrie o singura data ca CD-R

▫ Capacitate 3,95 GB pe o parte

▫ DVD – video disk

▫ Cel mai important standard

▫ Capacitate de 4,7 GB/disk, 135 min video de calitate

▫ Protejat impotriva copierii ilegale

3.1.4. Dispozitive de transmitere date

Modemuri

Un modem este un dispozitiv caracteristic reţelelor WAN care face posibilă comunicarea între

calculatoare prin intermediul liniilor telefonice. Denumirea de modem vine de la modulator –

demodulator. Un modem face conversia semnalelor binare pe care le primeşte, în semnale analogice

care pot fi transmise prin sistemul telefonic. Aceste dispozitive modulează semnalele digitale în

semnale analogice şi demodulează semnalele analogice în semnale digitale. Modemul primeşte

semnalele digitale de la calculator şi le converteşte în semnale cu frecvenţe din domeniul audio.

Modemurile mai sunt cunoscute ca dispozitive de transmitere a datelor şi conţin o interfaţă de

comunicaţie serială şi o interfaţă pentru linia telefonică. Aceste dispozitive pot fi conectate la exteriorul

calculatorului sau în interiorul lui, într–un slot al calculatorului. Modemul extern se va conecta la postul

serial al calculatorului. Cel mai important parametru al unui modem este banda de trecere sau rata de

transfer.

4. Sisteme de operare

4.1. Noţiuni de bază

Calculatoarele electronice sunt nişte sisteme complexe capabile să efectueze calcule cu viteză foarte

mare. Când ne referim la calculator, deseori asociem acest concept cu cele de hardware şi software.

Astfel, termenul de hardware se referă la componenta fizică a calculatorului, iar termenul de software

la cea logică, adică la programe.

Pentru ca un calculator să funcţioneze nu este suficient ca acesta să fie pus sub tensiune. Cu alte

cuvinte, componenta hardware nu funcţionează fără o componentă software de bază. Acest program

foarte important mai este denumit şi software de bază sau sistem de operare. El trebuie rulat

(executat) în mod obligatoriu pe un calculator şi constituie interfaţa dintre utilizatorul uman şi

calculator. Prin intermediul acestui program sunt puse la dispoziţie toate resursele calculatorului.

Definiţie

Un sistem de operare este un ansamblu de programe de control şi de serviciu care coordonează

activitatea unui calculator şi asistă aplicaţiile şi utilizatorii prin intermediul unor funcţii. Sistemul de

operare asigură o interfaţă între calculator şi utilizator. Interfaţa poate fi grafică sau de forma unui

limbaj de control.

Funcţiile unui sistem de operare sunt:

▫ gestionează resursele unui calculator;

▫ asigură interfaţa cu echipamentele hardware;

▫ coordonează activitatea mai multor aplicaţii care rulează simultan;

▫ oferă o interfaţă cu utilizatorul permiţând accesul acestuia la resurse şi la aplicaţii.

Un sistem de operare are trei componente de bază:

▫ Interfata utilizator-componenta a SO care permite utilizatorului sa introduca comenzi printr-o interfata de tip limbaj de control sau o interfata grafica

▫ Kernel-componenta centrala a sistemului de operare. Raspunde de:

▫ incarcarea si rularea programelor

▫ gestiunea intrarilor si iesirilor

▫ Sistemul de gestiune al fisierelor-componenta care se ocupa cu organizarea si gestiunea fisierelor

4.1.1. Noţiunea de multitasking

Multitasking-ul (rularea simultană a mai multor aplicaţii) a apărut ca urmare a nevoii utilizatorilor de a

executa mai multe programe în acelaşi timp. Sistemul de operare MS-DOS nu permitea acest lucru.

Un sistem de operare monotasking care rulează o aplicaţie de tipărire a unui document, operaţiune

care poate dura ore în şir, nu mai poate executa simultan altă operaţie. S-a încercat simularea unui

multitasking sub DOS utilizând programe TSR (Terminate and Stay Resident), dar acest “multitasking”

nu a fost satisfăcător.

Deoarece microprocesorul nu poate rula decât un singur program la un moment dat, toate sistemele

cu multitasking alocă microprocesorul pentru o mică perioadă de timp fiecărui program în execuţie,

astfel că se crează iluzia unei execuţii simultane a task-urilor.

4.1.2. Gestiunea memoriei

Variantele mai vechi de procesoare Intel utilizau o schemă de adresare cu 16 biţi de adresă. Această

limită permitea un maxim de memorie de 64 KO memorie internă. Începând cu microprocesorul 8088,

numărul de biţi de adresă a crescut la 20 ceea ce permitea adresarea a 1 MO de memorie internă.

Memoria era împărţită în porţiuni de 64 KO numite segmente. Fiecare octet putea fi adresat utilizând

două adrese: adresa de segment si adresa de offset (deplasamentul în cadrul segmentului). PC-urile

clasice utilizau 384 KO din 1 MO ca zonă alocată dispozitivelor periferice, iar restul de 640 KO pentru

sistemul de operare şi aplicaţii.

Odată cu microprocesorul 80386, care permitea adresarea memoriei cu 32 de biţi de adresă (4 GO de

memorie) s-a trecut de la sistemul de adresare segmentat la sistemul de adresare liniar.

SO Windows (98, 2000, XP) utilizează modelul de memorie cu adresare liniară. Fiecare adresă de

memorie este de 32 de biţi, ceea ce permite fiecărui program o memorie de 4 GO. Întrucât fiecare

program are o memorie adresabilă de 4 GO, rezultă că memoria fizică devine insuficientă la un

moment dat. Pentru a depăşi această problemă s-a implementat conceptul de memorie virtuală.

Memoria virtuală

Memoria virtuală este o memorie fictivă capabilă să conţină toată memoria necesară programului

(procesului).

Fig. 4.1. Proiecţia adreselor logice în adrese fizice

Pentru a realiza un sistem de memorie virtuală, sistemul de operare ”proiectează“ spaţiul procesului în

memoria fizică. Cea mai bună soluţie pentru a realiza această proiecţie este de a face translaţia de

adrese (adrese fizice – adrese virtuale) în momentul execuţiei programului.

Funcţia de proiecţie furnizează adresa reală dorită în funcţie de adresa virtuală sau semnalează că

adresei virtuale nu i s-a asociat nici o adresă din spaţiul real.

Spaţiul proceselor

Funcţia de proiecţie

Memoria fizică

Microprocesoarele Intel moderne au implementat un mecanism hardware de paginare. Acest

mecanism presupune că memoria internă este împărţită într-un număr de zone de dimensiune fixă,

numite pagini de memorie fizică. În mod analog, spaţiul de memorie virtuală alocat procesului este

divizat şi el în pagini virtuale, iar fiecărei pagini virtuale i se alocă o pagină de memorie fizică.

Transformarea adreselor virtuale în adrese reale se realizează în mod automat, iar încărcarea

paginilor virtuale în pagini fizice se face la cerere sau printr-o operaţie de preîncărcare.

Fig. 4.2. Sistemul de operare comunică cu perifericele prin drivere

4.1.3. Gestiunea perifericelor

Drivere de dispozitiv

Driverele de dispozitiv sunt componente software ale sistemului de operare care lucrează cu

dispozitivele periferice. Există drivere diferite pentru fiecare dispozitiv în parte, placă video, interfeţe

de hard disc, porturi de comunicaţie. Accesul programelor la dispozitivele periferice se face numai prin

utilizarea driver-elor.

Cererile de intrerupere (IRQ)

IRQ ( Interrupt ReQuests) sunt cereri ale dispozitivelor către microprocesor prin care ele anunţă că au

de trimis nişte date către procesor sau semnalează anumite evenimente. Fizic, întreruperile sunt linii

de semnal între dispozitiv si procesor.

IRQ se mai numesc întreruperi hardware. Spre deosebire de întreruperile hardware, întreruperile

software sunt semnale ale aplicaţiilor către sistemul de operare prin care acesta solicită anumite

servicii sistemului de operare.

În cazul în care un dispozitiv hardware solicită printr-o cerere de întrerupere hardware un anumit

serviciu, procesorul îşi suspendă activitatea sa din acel moment şi caută să rezolve cererea

dispozitivului. După rezolvarea cererii procesorul îşi reia activitatea. Secvenţa de instrucţiuni care se

execută pentru rezolvarea cererii dispozitivului poartă denumirea de secvenţă de tratare a întreruperii.

Întreruperile au alocate nivele de prioritate şi pot fi mascate. Prin mascare, un anumit nivel de

întrerupere nu va fi luat în considerare .

Accesul direct la memorie (DMA )

Accesul direct la memorie este o tehnică prin care dispozitivele pot să transfere direct în memorie

cantităţi mari de date fără a fi nevoie de controlul procesorului. În felul acesta, timpul necesar de

Program (aplicaţie)

Dispozitiv

hardware driver

transfer este mult mai scurt. În acest timp, procesorul poate executa alte operaţiuni. Un exemplu de

transfer DMA este al hard discurilor care pot scrie în memorie cantităţi mari de date fără ca procesorul

să fie implicat. Un alt exemplu de utilizare a DMA este cel al plăcilor de reţea, iar uneori şi plăcile de

sunet pot apela la acest serviciu.

Plug and Play

Plug and Play (PnP) este un standard dezvoltat de producătorul de software Microsoft pentru sistemul

de operare Windows 95 şi cele care i-au urmat, care permite calculatorului ca la conectarea unui

dispozitiv să-l recunoască şi care asigură configurarea automată a dispozitivelor care respectă

standard-ul PnP. Sistemele de operare anterioare necesitau intervenţia utilizatorului care trebuia să

specifice sistemului de operare că un nou dispozitiv a fost adăugat. Acest standard a fost înlocuit de

către un standard industrial numit Universal Plug and Play (UPnP) care utilizează protocoalele internet

pentru recunoaşterea dispozitivelor introduse în sistem.

Pentru a putea utiliza facilitatea PnP, calculatorul trebuie să aibă un BIOS capabil să ofere suport

PnP. PnP lucrează în mod diferit pentru diverse tipuri de magistrale.

4.2. Tipuri de sisteme de operare

4.2.1. Sistemul de operare MS-DOS

Sistemul de operare MS-DOS este un sistem de operare monoutilizator, monotasking, care rulează pe

microprocesoarele Intel în modul neprotejat. Interfaţa utilizator este simplă şi constă din linii de

comandă. La sistemul de operare DOS adresele de memorie sunt formate din segment şi deplasare

în cadrul segmentului. Dimensiunea unui segment este stabilită la 16KB.

Sistemul de fişiere

Descrierea următoare a sistemului de fişiere este valabilă pentru sistemul de operare MS-DOS.

Informaţiile se stochează pe suporţi magnetici sub forma fişierelor şi directorilor. Fişierul este o

colecţie de date cu o structură bine definită organizată pe un suport de memorare.

Fişierul este desemnat prin:

nume.extensie unde:

▫ nume este o succesiune de maxim 8 caractere, şi desemnează denumirea sugestivă a acelui fişier. Pentru numele fişierului nu se utilizează caracterele speciale ca: punct, virgulă , spaţiu, *, ?. Se poate utiliza linia de subliniere ( underscore _ ).

▫ extensie este un grup de trei litere ce descrie tipul fişierului. Ca şi la numele fişierului, nu se utilizează caracterele speciale.

În sistemul de operare MS-DOS fişierele executabile sunt de 2 tipuri:

▫ direct executabile;

▫ indirect executabile .

Fişierele direct executabile sunt fişiere care conţin programe, adică se pot executa (rula) nemijlocit.

Acestea au extensia COM sau EXE.

Fişierele indirect executabile sau fişiere batch, sunt fişiere care conţin instrucţiuni sau comenzi DOS

direct executabile. Aceste fişiere au extensia BAT. În general, aceste fişiere sunt utilizate pentru

uşurarea muncii utilizatorilor. De exemplu: fişierul AUTOEXEC.BAT este un fişier care este executat

automat, atunci când acesta există, la lansarea sistemului de operare.

Alte exemple de fişiere executabile:

COMMAND.COM

FORMAT.COM

FDISK.COM

WINWORD.EXE

FOX.EXE

TC.EXE etc.

Fişierele neexecutabile sunt fişiere oarecare ce conţin informaţii diverse, dar care nu sunt într-un

format direct interpretabil de calculator, adică nu conţin instrucţiuni. Acestea conţin de la date în

format text, cum ar fi documente, scrisori, tabele de calcul etc., până la date în format binar,

neinteligibile pentru un operator obişnuit, cum ar fi imagini grafice, baze de date etc.

De exemplu:

CONFIG.SYS

TC.BIN

LECTIA1.DOC

README.TXT

IMAGINE.BMP

În practică extensiile unor anumite fişiere rezultate în urma execuţiei unor programe au devenit

consacrate. Iată câteva astfel de fişiere:

▫ .DOC documente WORD;

▫ .XLS documente EXCEL

▫ .MDB documente ACCES

▫ .WRI documente WRITE

▫ .BIN fişier BINAR

▫ .C fişier cod sursă C,

▫ .CPP fişier cod sursă C++,etc.

Informaţia stocată pe suporţi magnetici de informaţie, în formatul sistemului de operare MS- DOS, este

organizată în: DIRECTORI, SUBDIRECTORI şi FIŞIERE.

DIRECTOR este o denumire ce semnifică o locaţie de pe disc şi poate fi asemănată cu un capitol

dintr-o carte.

SUBDIRECTOR este similar cu un director, cu deosebirea că el se află în interiorul unui alt director.

Directorul care conţine un alt director este părinte pentru cel din urmă.

FIŞIERUL este conţinut de un director, subdirector. Acesta nu poate conţine directori sau subdirectori.

Fişierul reprezintă entitatea logică de memorare a informaţiei la nivelul suportului de stocare a

acesteia.

Fiecare suport de informaţie ( disc, hdd, cdrom) are asociat un singur DIRECTOR principal şi numai

unul, numit RĂDĂCINĂ ( ROOT). Acesta este desemnat prin literele alfabetului, astfel:

A: sau B: pentru discul flexibil

C: sau D: în general discul rigid

E: CDROM etc.

F: drivere de reţea.

Fig. 4.3. Structura sistemului de fişiere DOS

Vom numi prompt o construcţie de forma C:\DOS> unde :

C: reprezintă unitatea de disc de lucru;

DOS reprezintă directorul de lucru spre care pointează prompterul.

C:

WINDOWS

DOS

TC

SYSTEM

COMMAND

FONTS

BIN

INCLUDE

FISIERE

COPIL

PÃRINTE

COPIL

LUCRU

README.DOC

Promptul calculatorului este afişat în partea din stânga cursorului şi descrie totdeauna locul unde se

află cursorul. Cursorul este reprezentat de o imagine clipitoare pe ecranul calculatorului şi ne arată

că sistemul de calcul este gata de a primi comenzi.

Structura sistemului de fişiere este o structură arborescentă formată din directori, subdirectori şi

fişiere. În figura 4.3. este prezentată o astfel de structură.

Sirul de caractere care desemnează locaţia fişierului readme.doc (fig 4.3.) se numeşte cale (path).

Calea reprezintă descrierea locului de dispunere a fişierului parcurgând drumul de la rădăcină sau din

locaţia curentă la acesta.ă

Astfel:

C:\LUCRU\README.DOC reprezintă această cale.

Calea poate fi:

▫ absolută atunci când se face referire la fişier descriind locaţia începând cu directorul rădăcină;

▫ relativă atunci când se face referire la fişier având ca punct de plecare calea curentă .

Totdeauna prompterul ne arată calea curentă de lucru. Dacă în comenzile pe care le vom utiliza vom

face referire la această cale, atunci calea respectivă este o cale relativă.

În sistemul de operare MS-DOS şi WINDOWS sunt folosite câteva notaţii de substituţie, astfel:

▫ * substituie orice tip de caracter

▫ ? substituie un singur caracter.

Iată câteva exemple de utilizare a acestor substituţii:

▫ document.* - toate fişierele care se numesc document indiferent de extensie;

▫ doc*.* - toate fişierele a căror nume începe cu doc;

▫ denumire.?at - toate fişierele cu numele denumire a căror extensie se

termină cu at;

▫ *.* - toate fişierele;

▫ at?.bat - fişierele a căror nume începe cu at, a treia literă din

denumire poate fi oricare, iar extensia este bat.

4.2.2. Sistemul de operare Windows

4.2.2.1. Evoluţia sistemului de operare Windows

Versiunea Windows 3.0 aparută in 1990 a fost considerata ca fiind un mare succes al interfeţei grafice

de exploatare, după sistemul W/386. Produsul W 3.0. a fost versiunea care a început să ofere

utilizatorilor un motiv serios pentru a prefera Windows aplicaţiilor DOS. Aspectul lui Windows s-a

îmbunătăţit, iar programul funcţiona mai bine. Versiunea 3.0. a utilizat pe scară largă pictogramele

pentru a reprezenta aplicaţiile. Windows 3.0. putea rula în regim de multitasking cooperativ, aplicaţii

scrise pe 16 biti. Deficienţa majoră a versiunii 3.0. consta în instabilitatea sistemului, în sensul că

unele aplicaţii violau integritatea sistemului.

In 1991 apare pe piaţa binecunoscuta versiune a lui Windows, Windows 3.1. Versiunea 3.1. permitea

rularea aplicaţiilor pe 16 biţi, dar le putea exploata şi pe 32 biţi. Ca elemente de noutate se pot aminti:

▫ a fost introdus mecanismul "obiectele legate si incluse" OLE, care permitea legarea dinamică a unor obiecte într-un document complex;

▫ problema fonturilor a fost rezolvată prin introducerea posibilităţilor de actualizare a lor prin promovarea caracterelor True Type (corpurile de litera True Type sunt scalabile, adica micşorate sau mărite îşi păstrează forma lizibilă - tehnologiile anterioare necesitau un set diferit de corpuri de literă pentru fiecare dimensiune în parte);

▫ aplicatiile File Manager si Print Manager au fost îmbunătăţite;

▫ integrarea unor facilităţi multimedia - prin introducerea interfeţei MCI (Media Control Interface);

▫ posibilitatea utilizării memoriei virtuale prin folosirea unui spaţiu de pe harddisk pentru a simula o memorie RAM;

▫ utilizare si gestionare a driverelor mult îmbunătăţită;

▫ creşterea siguranţei generale a sistemului.

O variantă desprinsă din Windows 3.1, pentru ca sistemul să răspundă şi nevoilor de prelucrare a

unor grupuri de lucru, a fost versiunea pentru reţea peer to peer, cunoscută sub numele de Windows

for Workgroups sau Windows 3.11. Printre avantajele versiunii W 3.11. se numără facilitatea de poştă

electronică şi o siguranţă sporită în funcţionare.

Windows 95, lansat in iunie 1995, a fost produsul care a înlocuit vechea platformă Windows 3.x cu un

sistem de operare performant. Windows 95 poate fi caracterizat succint prin:

▫ multitasking preemptiv (controlat): W '95 deţine tot timpul controlul asupra timpului de calcul si asupra aplicaţiilor;

▫ rulează aplicaţii pe 32 biţi;

▫ este un sistem de operare - nu mai are nevoie de DOS pentru a se încărca ci doar pentru a executa aplicaţiile scrise pentru DOS;

▫ include standardul Plug & Play ca parte integrantă a sistemului de operare;

▫ are o interfaţă de programare a aplicatiilor API (Aplications Programs Interface) pe 32 de biti.

Windows NT este o versiune de 32 de biţi a care oferă modul de lucru multitasking pentru

calculatoarele personale bazate pe microprocesoare Intel. Windows NT (New Technology) rulează

exclusiv protejat, permiţând proiectanţilor de aplicaţii să folosească până la 4 GB de memorie fizică.

Windows NT are facilităţi avansate de gestionare a fişierelor, funcţii de reţea, fiind un sistem client –

server performant.

Windows 98 este sistemul de operare ce imbunătăţeşte fiabilitatea si stabilitatea lui Windows 95.

4.2.2.2. Windows XP

Windows XP are o nouă imagine care îl va face mai uşor de folosit şi mai puternic pentru toate

categoriile de utilizatori de PC-uri. Noul design vizual facilitează modul de lucru bazat pe task-uri şi

aduce cele mai semnificative modificări al interfeţei Windows de la lansarea Windows 95.

Windows XP există în două variante:

▫ Windows XP Home Edition – pentru utilizatorii de acasă

▫ Windows XP Professional - pentru utilizatorii din mediul business.

Windows XP Home Edition este proiectat pentru persoane sau familii şi include noi facilităţi pentru

multimedia digitală, reţea pentru acasă şi comunicaţii. De asemenea, acesta include un număr de

îmbunătăţiri faţă de Windows 2000 Professional. Astfel:

▫ software îmbunătăţit şi compatibilitate hardware;

▫ securitate simplificată;

▫ log-are simplificată cu nou ecran “welcome”;

▫ schimbare de utilizator rapidă;

▫ o nouă interfaţă;

▫ suport îmbunătăţit pentru multimedia (filme, poze, muzică);

▫ DirectX 8.1 multimedia pentru jocuri.

Windows XP Professional este sistemul de operare destinat oamenilor de afaceri şi firmelor de toate

dimensiunile, precum şi tuturor acelor utilizatori individuali care doresc să exploateze la maximum

posibilităţile de calcul oferite de PC. La Windows XP Professional se adaugă accesul la distanţă,

securitate, performanţă, uşurinţă în utilizare, operare în mai multe limbi, pentru a-i ajuta pe utilizatori

să-şi îmbunătăţească productivitatea, posibilităţile de conectare, să lucreze mai inteligent.

Cea mai evidentă deosebire însă între Windows XP Home Edition şi Windows XP Professional este

securitatea, care este simplificată pentru Windows XP Home Edition.

Partitionarea hard-disc-ului sub Windows XP

Operatiune prin care hard-disc-ul este impartit in sectiuni logice numite partitii. Acestea pot fi

considerate ca hard-disc-uri individuale. Sub sistemul de operare Windows pot exista partitii primare si

partiţii extinse.

Partiţia primară este partiţia din care se incarcă sistemul de operare iar partiţia extinsă este cea care

contine alte date si programe in afara de sistemul de operare. Exista o singura partitie extinsa pe

fiecare hard disc.

Partiţia extinsă poate fi împărţită în alte unităţi logice numite drive-uri logice.

Utilitare de partitionare

Utilitarele de partiţionare sunt programe care pot crea partiţii, le pot modifica dimensiunea, le pot

şterge, etc. Dintre utilitarele de partiţionare mai importante putem enumera:

▫ Computer management (local) (Start-Control Panel-Administrative Tools-Computer management)

▫ Partition Magic

Fig. 4.4. Partiţionarea unui hard disk

Formatare

După partiţionare urmează operaţiunea de formatare care pregăteşte suportul de stocare pentru a fi

utilizat de sistemul de operare. In urma formatării sistemul de operare şterge informatiile din tabelele

care au informaţii despre fişiere, marchează sectoarele defecte şi crează noi tabele cu informaţii

despre fişiere. Deci formatarea nu şterge datele de pe un hard disk ci doar tabelele cu informaţii

despre fişiere. Există programe speciale care pot recupera datele dacă s-a formatat discul din

greşeală.

Sistemul de fişiere

Sistemul de fişiere este sistemul responsabil cu organizarea informatiilor pe un suport de stocare.

Sistemul de fisiere FAT (File Allocation Table)

FAT este un tabel mentinut de sistemul de operare pentru a asocia clustere (cele mai mici unitati de

stocare) la fisierul care a fost scris pe disc.

Cand fisierele sunt scrise pe disc, ele pot fi memorate in unul sau mai multe clustere care pot fi

localizate oriunde pe disc. Tabelul permite Windows-ului sa regaseasca piesele componente ale

fisierului cand acesta se deschide.

Exemple de sisteme de fişiere sub sistemul de operare Windows

FAT16

▫ Intrari in tabele de 16 biti;

▫ Dimensiunea discului se reduce la 2GB

FAT32

▫ Creat pentru a asigura un management mai eficient;

▫ Dimensiunea discului 32GB.

NTFS (New Technology File System)

▫ Sistem de fisiere utilizat incepand cu Windows NT;

▫ Ofera securitate si fiabilitate sporita fata de celelalte sisteme de fisiere.

NTFS5

▫ Utilizat de Windows XP

▫ Posibilitate de criptare a informatiilor pe disc

▫ Disk Quota – limitarea spatiului de disc pentru un utilizator

▫ Defragmentare

▫ Compresie

▫ Indexare – localizarea mai rapida a fisierelor

▫ Dimensiunea discului-2TB

Registry

Registry în Windows este o bază de informaţii pentru Windows XP şi aplicaţii. Acesta conţine:

▫ Informatii despre nume utilizator

▫ Configurare hardware – setari pentru imprimanta, adaptor video, modem,…

▫ Asocierea fisierelor la icoane

▫ Informatii ale aplicatiilor

Conturi utilizatori si grupuri

Conturile de utilizatori şi grupuri pot fi create cu Computer management. Grupurile reprezintă categorii

de utilizatori. Acestora li se pot asocia drepturi diferite asupra fişierelor şi folderelor. Windows XP

crează automat următoarele conturi:

▫ Administrator – acces total la sistem, este utilizat de administratorul de sistem

▫ Guest – acces limitat

Alte conturi pot fi create cu Computer Management sau cu User Account. Un utilizator face parte

obligatoriu dintr-un grup de utilizatori.

Pentru crearea unui cont utilizator se precizeaza:

▫ Numele de conectare al utilizatorului;

▫ Numele complet;

▫ Parola.

Drepturi asupra obiectelor (fisiere, foldere,…)

▫ Full control (control absolut asupra obiectului respectiv)

▫ Modify (posibilitatea de modificare a obiectului)

▫ Read & execute (citire şi execuţie)

▫ List folder contents (pentru foldere – citirea conţinutului folderului)

▫ Read (citire)

▫ Write (scriere)

4.2.3. Operarea cu sistemul Windows

Interfaţa grafică Windows

Sistemul de operare Windows operează cu conceptul de obiect. Prin obiect se înţelege orice

document, aplicaţie, fişiere, short-cut, etc. Fiecărui obiect îi este asociată cel puţin o fereastră, de

unde şi numele sistemului de operare. Aceste obiecte sunt reprezentate vizual şi pot fi manevrate atât

cu tastatura cât şi cu mouse-ul.

Funcţiuni şi acţiuni ale mouse-ului:

▫ O singură apăsare se numeşte clic, iar o apăsare dublă dublu-clic;

▫ Butonul stâng al mouse-ului are următoarele efecte:

▫ Selecţii şi manipulări de obiecte;

▫ Lansare în execuţie a unei aplicaţii;

▫ Deschideri/închideri de meniuri verticale sau orizontale;

▫ Butonul drept este utilizat în mod deosebit pentru operaţiuni speciale sau pentru meniuri contextuale.

Interfaţa grafică MS Windows conţine următoarele elemente:

▫ Ferestre

▫ Meniuri

▫ Pictograme (Iconuri)

Fig. 4.5. Desktop Windows

Elementele din figura 4.5. au următoarele semnificaţii:

a) Desktop sau suprafaţa de lucru se referă la ecranul calculatorului afişat imediat după lansarea

sistemului de operare. Se mai numeşte şi ecranul principal al sistemului de operare Windows. Pe

această fereastră se află obiectele utilizate în mod curent de către utilizator, cum ar fi: icon-urile şi

short-cut-urile aplicaţiilor utilizate în mod frecvent;

b) Icon-uri sau pictograme: sunt imagini de dimensiuni reduse ce desemnează un obiect. Acestea pot

referi aplicaţii, fişiere, foldere, documente de diferite tipuri sau alte obiecte. Există şi câteva icon-uri

dedicate anumitor obiecte specifice mediului Windows, cum ar fi:

▫ My Computer: afişarea unităţilor de disc existente în sistem, gestiunea imprimantelor, accesul la funcţiile de gestionare a sistemului (Control Panel), precum şi a legăturilor la distanţă;

▫ My Network Places: elementele componente ale reţelei, în cazul când acestea sunt configurate;

Short-cut

Icon

▫ Recycle Bin: locaţie în sistemul de fişiere unde sunt stocate temporar obiectele şterse. Obiectele stocate în această locaţie pot fi restaurate (opţiunea Restore) sau pot fi şterse definitiv din sistem ( Empty Recycle Bin).

În funcţie de versiunea sistemului de operare, mai pot fi: My Documents, Internet Explorer, Outlook

etc.

Fig. 4.6. Efectele butoanelor de control

c) Bara de evenimente conţine toate evenimentele active la un moment dat. Bara de evenimente

conţine şi butonul START, precum şi elemente referitoare la timp, dată, evenimentul de tipărire, etc.

d) Butonul START permite accesul la aplicaţii, la funcţiile de control ale sistemului de operare şi la

anumite funcţii sistem.

Aşa cum arătam anterior, fiecărei aplicaţii îi corespunde cel puţin o fereastră. Iată în continuare

elementele componente ale unei ferestre Windows.

Fig 4.7. Elementele unei ferestre Windows

Bara de meniu Bara de titlu Bara de instrumente

Butoane de control

Minimizare

Maximizare

Închidere / Exit

Caracteristicile unei ferestre sunt:

Bara de titlu

Conţine numele aplicaţiei deschise şi butoanele de control. Executând clic dreapta în bara de titlu se

activează meniul sistem.

Butoanele de control conţinute în bara de titlu în partea dreaptă au semnificaţiile conform figurii 4.6.

▫ Minimizare: fereastra este adusă în bara de evenimente, sub forma unui buton. Aducerea ei în zona ecran, la dimensiunea normală de lucru se face prin clic stânga de mouse pe butonul din bara de evenimente.

▫ Maximizare: aducerea ferestrei la dimensiunea întregului ecran Desktop. Repetarea acestei operaţiuni aduce fereastra la dimensiunea dinaintea maximizării.

▫ Închidere / Exit: terminarea aplicaţiei şi în mod implicit închiderea ferestrei.

Pe lângă aceste operaţiuni, asupra unei ferestre se mai pot face următoarele operaţiuni:

▫ Mutarea poziţiei ferestrei pe ecran;

▫ Redimensionarea mărimii ferestrei, dacă fereastra nu ocupă dimensiunea întregului Desktop. Aceste operaţiuni se pot executa fie din meniul sistem, fie cu ajutorul comenzilor de mouse, astfel:

▫ Cu clic stânga acţionat pe bara de titlu se poate muta fereastra într-o altă poziţie. Poziţionând cursorul mouse-ului pe una din laturile ferestrei până când cursorul îşi schimbă forma într-o săgeată dublă moment în care se poate redimensiona fereastra acţionând clic stânga de mouse.

Bara de meniu

Conţine întotdeauna meniul principal al aplicaţiei. Meniul principal este orizontal, iar fiecare opţiune

are asociat un meniu vertical. În cazul nostru acest meniu este alcătuit şi are următoarele acţiuni:

File

lucrul cu fişiere;

Edit

cu privire la editare;

View

modul de afişare pe ecran a ferestrei şi a obiectelor din fereastră;

Tools

pentru anumite instrumente;

Help

pentru asistenţă a lucrului, referitor la acel program.

Bara de instrumente

Este o bară specifică în general fiecărei aplicaţii şi conţine short-cut-uri pentru anumite operaţiuni care

se execută prin intermediul meniurilor. Utilizatorul, de cele mai multe ori, poate configura această bară

de instrumente conform nevoilor personale.

Bara de stare

Este o zonă în care sunt afişate diferite mesaje cu privire la contextul ferestrei.

Aplicaţia My Computer

Pentru a vizualiza informaţii conţinute în unul din obiectele existente în My Computer se execută dublu

clic stânga de mouse pe obiectul respectiv, sau se alege din meniul File Open.

Configurarea imprimantelor

Pentru vizualizarea imprimantelor existente în sistem se deschide obiectul Printers din My Computer.

Acesta are conţinutul ca în figura 4.8.

Din figura 4.8. se observă că imprimanta HP Laserjet este imprimanta de sistem. Într-un sistem pot

exista mai multe imprimante declarate, dar numai una dintre ele este imprimantă implicită (Set As

Default). Imprimanta implicită poate fi schimbată în funcţie de nevoi. Prin imprimantă implicită se

înţelege imprimanta care va fi aleasă pentru imprimare de către sistem în mod automat.

Fig. 4.8. Obiectul Printers din My Computer

Adăugare de noi imprimante în sistem

Imprimanta declarată cu

numele HP LaserJet

Control Panel

În figura 4.9. sunt prezentate unele obiecte conţinute în Control Panel (Panoul de Control).

Fig 4.9. Control Panel Cele mai importante obiecte sunt:

▫ Add New Hardware - adăugare de componente hard în sistem;

▫ Add-Remove programs – adăugare/ştergere de programe din sistem, precum şi adăugare/ştergere componente ale sistemului de operare Windows;

▫ Date/Time – setarea datei şi timpului sistemului;

▫ Display – configurare adaptor video şi monitor;

▫ Fonts – adăugare/ştergere de fonturi din sistem;

▫ Keyboard – configurarea tastaturii, inclusiv adăugarea de emulatoare de tastatură;

▫ Modems – adăugare/ştergere, configurare parametri pentru modem;

▫ Network – configurarea elementelor reţelei;

▫ System – informaţii diverse despre sistemul de calcul.

Browser-ul My Computer

My Computer se poate utiliza şi pentru efectuarea de operaţii cu fişiere şi foldere, cum ar fi:

▫ Vizualizarea fişierelor şi folderelor (Folderul este o structură de organizare a informaţiilor pe discul magnetic. Intr-un folder putem memora fişiere sau alte foldere. Operaţiunile care se execută cu fişierele se vor executa şi cu folderele.);

▫ Crearea de fişiere, foldere şi shortcut-uri;

▫ Copieri de fişiere şi foldere;

▫ Mutări de fişiere şi foldere;

▫ Ştergeri de fişiere şi foldere.

Folderele ce se manevrează sub aplicaţia My Computer sunt de două tipuri:

▫ Foldere de date: conţin fişiere şi alte foldere de date. Exemple de foldere de date: folderul pentru sistemul de operare, foldere pentru aplicaţii, foldere pentru documentele utilizatorului, etc.

▫ Foldere sistem: conţin obiecte ale sistemului sau alte foldere sistem. Exemple de foldere sistem: Control Panel, Printers, etc.

Caracteristicile ferestrei din figura 4.10. sunt identice cu cele ale unei ferestre Windows. Fereastra

cuprinde obiectele: bara de titlu, bara de meniu, bara de instrumente, bara de stare. Fereastra My

Computer este compusă din două panouri ( panel), dispuse în zona centrală a ferestrei, lateral stânga

şi dreapta liniei mediane.

Panoul din stânga al ferestrei afişează lista de foldere , atât cele de date cât şi cele sistem.

Bara de meniu conţine opţiunile:

File , Edit , View , Tools , Help.

Bara de instrumente poate fi configurată în funcţie de nevoile utilizatorului.

Se observă că în panoul stâng sunt afişate folderele disponibile în sistem, iar în dreptul unora există

un pătrat în interiorul căruia există semnul + sau –, cu următoarea semnificaţie:

▫ Semnul + arată că acel folder la rândul său conţine alte foldere, iar afişarea lui pe ecran nu este desfăşurată în întregime, adică nu este afişat şi conţinutul detaliat ( structura sa arborescentă).

▫ Semnul – arată că structura subfolderelor este afişată în întregime.

În figura de mai jos este prezentată o astfel de situaţie:

Fig. 4.10. Fereastra My Computer în modul browser

Comutarea între cele două moduri de afişare a folderelor se face prin clic stânga de mouse în pătratul

respectiv. Funcţionarea este similară cu a unui comutator.

În sistemul de fişiere al Windows-ului există un folder numit folderul părinte al tuturor folderelor din

sistem. Acesta este folderul Desktop, şi aşa cum se observă în figura 4.10. este primul folder afişat în

panoul stâng, iar sub el este afişată în formă arborescentă întreaga structură a sistemului de fişiere.

Subfolderele folderului Desktop sunt:

▫ My Computer, care la rândul lui conţine foldere cu referire la mediile de stocare din sistem, adică: unităţi de disc flexibile (FD), unităţi de disc rigide (HDD ), unităţi CD-ROM, DVD, folderele sistem Control Panel, Printers, Dial-Up Networking;

▫ My Network Places, este un folder sistem care la rândul lui poate conţine subfoldere cu referire la resursele reţelei, acolo unde există şi se referă la: resurse puse în comun, drivere de reţea, grupuri;

▫ Recycle Bin;

Poziţionarea cursorului de mouse pe un anumit obiect din panoul stâng este marcat prin trecerea în

scriere video invers a respectivului obiect.

Vizualizarea fişierelor şi folderelor

Vizualizarea conţinutului unui folder se realizează şi prin intermediul aplicaţiei My Computer. Aşa cum

am arătat anterior, în panoul stâng al ferestrei My Computer sunt afişate folderele şi subfolderele

conţinute de întregul sistem, subordonate folderului unic Desktop. Întotdeauna în panoul stâng vor fi

afişate foldere şi subfoldere iar în panoul drept conţinutul folderului selectat din stânga (Acest fapt

depinde de butonul Folders din bara de instrumente.

Crearea folderelor

Pentru crearea de foldere se utilizează opţiunea New din meniul File sau cu ajutorul mouse-ului din

meniul contextual (clic dreapta), cu observaţia că mouse-ul trebuie să fie poziţionat în panoul din

dreapta. Meniul contextual va avea opţiunea New Folder.

Imediat după alegerea opţiunii mai sus amintite se va crea un folder cu numele New Folder, afişat în

video invers, iar utilizatorul trebuie să-i introducă numele dorit. Numele va fi validat după apăsarea

tastei ENTER.

Selecţia folderelor şi fişierelor poate fi individuală sau multiplă. Selectarea multiplă la rândul ei poate fi

compactă sau selectivă.

Selectarea poate fi realizată astfel:

1. Selectare individuală:

Cu ajutorul mouse-ului se acţionează butonul stâng pe fişierul sau folderul pe

care dorim să-l selectăm. Automat acel fişier/folder va fi afişat în video invers.

2. Selectare multiplă:

Compactă:

Se execută clic stânga de mouse pe primul fişier din selecţia dorită, iar cu

tasta SHIFT apăsată se execută clic stânga pe ultimul fişier din selecţie.

Toate fişierele conţinute între cele două poziţii vor fi afişate în video invers,

ceea ce înseamnă că aceea este selecţia executată. Sau, se execută clic

stânga de mouse pe primul fişier din selecţia dorită iar cu tasta SHIFT

apăsată şi cu ajutorul săgeţilor cursorului (DOWN ) se execută selecţia

fişierelor unul câte unul, în zonă compactă.

Selectivă:

Se execută clic stânga de mouse pe primul fişier din selecţia dorită iar cu

tasta CTRL apăsată se execută clic stânga pe fiecare fişier care se doreşte a

face parte din selecţie. Toate fişierele astfel selectate vor fi afişate în video

invers. Modul de efectuare a selecţiei este valabil pentru orice tip de obiect:

fişier, folder, shortcut, icon, etc. Pentru anularea selecţiei realizate se execută

un clic stânga de mouse pe oricare alt obiect.

Există şi operaţiunea de inversare a selecţiei efectuate, adică deselectarea fişierelor selectate şi

selectarea celor neselectate. Această operaţiune se execută astfel: din meniul Edit Invert Selection.

Această opţiune este folositoare când avem de realizat o selecţie multiplă într-o zonă necompactă, a

mai multor fişiere.

Copierea folderelor şi fişierelor

Copierea fişierelor reprezintă operaţia de multiplicare a fişierelor şi folderelor cu păstrarea sursei

acestora. Într-o locaţie nu pot exista două fişiere sau foldere având acelaşi nume. Cu ajutorul

aplicaţiei My Computer se pot copia folderele şi fişierele în mai multe moduri:

▫ utilizând comenzile Copy şi Paste; Operaţiunea Copy realizează o copie a obiectului sau grupului de obiecte selectate;

▫ utilizând tehnica drag and drop;

▫ utilizând funcţia Send To;

▫ utilizând tehnica drag and drop sau Copy şi Paste şi combinaţia de taste CTRL şi clic stânga de mouse;

Mutarea fişierelor şi folderelor

Mutarea fişierelor sau folderelor reprezintă copierea acestora într-o altă locaţie cu ştergerea sursei. În

urma efectuării operaţiei de mutare, fişierul sau folderul rămâne stocat într-o singură locaţie, adică la

destinaţie. Operaţia de mutare se poate efectua numai dacă sursa şi destinaţia obiectelor (fişier sau

folder) sunt diferite.

Cu ajutorul aplicaţiei My Computer operaţia de mutare se poate efectua astfel:

▫ utilizând comenzile Cut şi Paste;

▫ utilizând tehnica drag and drop;

▫ utilizând tehnica drag and drop sau Cut şi Paste şi combinaţia de taste SHIFT şi clic stânga de mouse;

Ştergeri de fişiere şi foldere

Operaţiunea de ştergere a folderelor sau fişierelor presupune ştergerea obiectului din locaţia

respectivă şi mutarea acestuia într-o zonă temporară, numită Recycle Bin. Din această locaţie un

obiect poate fi restaurat dacă operaţiunea a fost efectuată dintr-o eroare, sau poate fi şters definitiv din

sistemul de fişiere prin opţiunea Empty Recycle Bin.

Ştergerea obiectelor selectate (compact sau individual) se realizează fie utilizând comanda din meniul

File – Delete, fie din meniul contextual (executând clic dreapta) cu subopţiunea Delete, fie din bara de

instrumente acţionând butonul de ştergere.

Proprietăţile fişierelor şi folderelor

Afişarea proprietăţile fişierelor şi folderelor se poate realiza astfel:

▫ Se selectează obiectul ( cu clic stânga de mouse în cadrul ferestrei Explorer), apoi se apelează opţiunea Properties din meniul File;

▫ Se selectează obiectul cu un clic dreapta de mouse, iar din meniul contextual se selectează opţiunea Properties;

▫ Utilizând butonul Properties din bara de instrumente a aplicaţiei Explorer.

La apelarea opţiunii Properties, indiferent de metodă, se va activa fereastra Properties ataşată

obiectului respectiv. O astfel de fereastră cuprinde o etichetă General, cu informaţii şi date generale

relative la acel obiect, şi o etichetă Sharing pentru situaţia punerii în comun a anumitor resurse la

nivelul sistemului de fişiere ( în cazul existenţei unui grup ). In cazul Windows XP profesional mai pot

apărea şi alte opţiuni cum ar fi Security.

În fereastra de proprietăţi sunt afişate următoarele informaţii:

▫ Numele fişierului ;

▫ Tipul fişierului (Type);

▫ Calea unde se află în sistemul de fişiere (Location);

▫ Dimensiunea (Size);

▫ Numele fişierului în format Dos (MS_DOS Name);

▫ Data şi ora creerii (Created);

▫ Data şi ora ultimei modificări (Modified);

▫ Atributele fişierului.

Atributele fişierului sunt:

▫ Read only: fişierul poate fi doar citit, nu şi modificat;

▫ Hidden: fişierul nu este afişat la listarea conţinutului unui folder, în situaţii obişnuite;

▫ Archive: este un atribut utilizat de anumite programe de copiere;

▫ System: este un fişier system, adică este un fişier special ce aparţine sistemului de operare.

Cu ajutorul aplicaţiei My Computer se mai pot executa următoarele operaţiuni:

▫ Redenumiri de obiecte;

▫ Creare de short-cut-uri pentru anumite obiecte;

▫ Selectarea modului de afişare pe ecran a obiectelor: modurile Large sau Small Icons, List sau Details.

▫ Ordonarea afişării obiectelor după anumite criterii: nume, dimensiune, data creerii, tipul acestora, precum şi o ordonare automată, în ordinea creerii acestora.

▫ Căutarea unor obiecte în sistemul propriu sau în reţea.

Căutarea fişierelor. Comanda Search

Căutarea după nume

▫ Se va utiliza comanda Find-Files or Folder;

Fig. 4.11. Fereastra aplicaţiei Search

▫ In caseta All or part of the file name se va introduce numele fişierului sau folderului care se caută;

▫ In caseta Look In se va introduce calea pe care se găseşte fişierul, dacă dorim o restrângere a ariei de căutare. Dacă nu cunoaştem folderul în care se presupune că se găseşte fişierul atunci se va specifica discul care conţine fişierul;

▫ Se apasă butonul Search.

Căutarea după anumite caractere din nume sau extensie

▫ Pentru a utiliza acest criteriu de căutare se vor folosi caractere ambigue. In caseta All or part of the file name se va introduce numele fişierului care conţine caractere ambigue. De exemplu, pentru a căuta fişiere executabile al căror nume începe cu litera A se va utiliza A*.exe.

Căutare după tipul fişierului

▫ Pentru a utiliza acest criteriu de căutare se vor folosi caractere ambigue. In caseta All or part of the file name se va introduce în loc de numele fişierului caracterul * iar extensia se va introduce integral. De exemplu, pentru a căuta fişiere cu formatul jpeg

se va utiliza *.jpg.

Fig. 4.12. Opţiunea”When was it modified” din cadrul aplicaţiei Search

Căutare după criteriul dată

▫ Acesta este un criteriu de căutare care va utiliza Opţiunea”When was it modified”

din cadrul aplicaţiei Search;

▫ Se pot efectua căutări după următoarele criterii:

▫ fişiere modificate într-un interval de timp;

▫ fişiere care au fost accesate într-un interval de timp;

▫ fişierer care au fost create într-un interval de timp.

▫ Se pot combina aceste criterii cu cele de la punctul anterior referitoare la numele fişierului sau al extensiei.

Căutare după criteriul dimensiune

▫ In caseta What size is it se precizează tipul fişierului, în caseta Specify size se precizează dimensiunea minimă sau maximă a fişierelor care se caută.

Fig. 4.13. Opţiunea”What size is it” din cadrul aplicaţiei Search

Aplicaţia Recycle Bin

Aplicaţia Recycle Bin este destinată gestiunii fişierelor care au fost şterse de pe disc. Recycle Bin

permite recuperarea fişierelor şterse (opţiunea File-Restore), permite ştergerea definitivă a fişierelor

de pe disc (golirea coşului de gunoi – Empty Recycle Bin), ştergerea definitivă individuală a fişierelor,

precum şi operaţiuni de Cut-Paste cu fişierele.

4.2.4. Sistemul de operare Linux

In anul 1991, Linus Torvalds, student al Universităţii din Helsinki, din dorinţa de a învăţa programarea

80386, a scris un sistem de operare rudimentar pe care l-a denumit Linux. La început, Linux-ul era o

variantă a sistemului de operare Minix proiectat de Andrew Tanenbaum. Cu trecerea timpului,

proiectul Linux a devenit din ce în ce mai complex şi a fost promovat sub o licenţă GPL (General

Public License). Acest lucru a făcut ca foarte mulţi pasionaţi de calculatoare să contribuie la

îmbunătăţirea nucleului acestui sistem de operare.

Linux este un sistem de operare de tip UNIX, ceea ce a făcut ca foarte multe aplicaţii specifice UNIX

să fie implementate sub Linux. Gcc, Emacs, Bash sunt doar câteva exemple.

In 1992, Linux putea fi instalat pe majoritatea maşinilor Intel fără un efort prea mare. Dezvoltarea

Linux-ului a fost posibilă şi datorită principiilor susţinute de FSF (Free Software Foundation) , o

fundaţie întemeiată de Richard Stallman, profesor la MIT. Richard Stallman nu dorea ca inovaţiile din

domeniul software-ului să devină apanajul marilor companii producătoare de software. De aceea

scopul FSF a fost şi rămâne încurajarea dezvoltării şi distribuţiei libere a software-ului. Pentru a

promova acest obiectiv el a creat GPL (General Public License). GPL îşi propune ca:

▫ oricine achiziţionează software sub licenţă GPL are dreptul de a obţine codul sursă al software-ului fără un cost suplimentar

▫ orice software obţinut dintr-un software GPL devine software GPL

▫ oricine este în posesia unui software GPL are dreptul de a-l redistribui cu condiţia ca acesta să fie de asemenea software GPL

Linux-ul include cod sursă UNIX de la Universitatea Berkeley din California, de la consorţiul X (

producătorii sistemului X-Window) şi de asemenea cod sursă GPL produs de mulţi programatori

pasionaţi.

Odată cu maturizarea Linux-ului, unele instituţii (universităţi, companii,..) s-au concentrat mai ales

asupra procesului de instalare, creând distribuţii care au uşurat foarte mult acest proces. Distribuţiile

conţin nucleul sistemului de operare, utilitare, compilatoare, interpretoare, biblioteci, instrumente de

configurare,...Manchester Computer Center (MCC) a fost prima instituţie care a creat o distribuţie

Linux. A urmat apoi distribuţia SLS (Softlanding Systems) din care a apărut Slackware. Slackware a

fost prima distribuţie de linux care a putut fi folosită de utilizatori fără cunoştinţe semnificative de UNIX.

Red Hat Linux, deşi recent în lumea Linux-ului, produce una din cele mai populare distribuţii.

5. Limbajul HTML

HTML (Hypertext Markup Language) este un set de marcaje de tip text care se inserează pentru a

specifica informaţii despre formatare şi despre legături. Fişierele în format HTML au extensia implicită

.html sau .htm. Toate marcajele HTML încep cu semnul < şi se termină cu >. Aceste marcaje sunt

interpretate de de către programe specializate printre care se numără browser-ele. Ca browser-e mai

cunoscute putem enumera Internet Explorer şi Netscape Navigator.

5.1. Noţiuni HTML de bază

Orice fişier HTML conţine la început marcajul <HTML> care specifică faptul că fişierul respectiv va fi

interpretat ca fişier HTML. Marcajul este de tip pereche <HTML>, </HTML>.

Trecerea la o linie nouă sau la un paragraf nou se face utilizând marcajele <BR> şi <P>. Browser-ul

nu ţine cont de formatarea în linii şi paragrafe pe care a avut-o textul scris cu un editor de texte

(NOTEPAD)

5.1.1. Împărţirea documentului în secţiuni

Fişierele HTML sunt împărţite deseori în două secţiuni: antetul şi corpul fişierului. Aceste marcaje de

antet şi corp nu modifică afişarea fişierului HTML dar sunt necesare pentru a uşura prelucrarea

ulterioară a fişierului. Marcajul de antet este <HEAD>, </HEAD>, iar cel care defineşte corpul fişierului

este <BODY>, </BODY>. In general, în antet se specifică titlul documentelor HTML, iar corpul

defineşte conţinutul paginii HTML.

Un alt marcaj foarte des utilizat este TITLE. Utilizarea acestui marcaj permite afişarea unui titlu pe

bara de sus a ferestrei afişate de browser.

5.1.2. Subtitluri

Pentru evidenţierea subtitlurilor se utilizează un marcaj de forma <H i>. <H1> </H1> este cel mai mare

ca dimensiune iar <H6> </H6> este cel mai mic ca dimensiune.

Rigla orizontală

Rigla orizontală este un marcaj util pentru a organiza documentul HTML în mai multe părţi. Acest

marcaj produce o linie subţire orizontală. Sintaxa marcajului este <HR>.

5.2. Stiluri de text

Limbajul HTML permite evidenţierea anumitor porţiuni dintr-un text într-un mod asemănător cu cel al

unui editor de text. Se pot formata caractere în stilul italic, bold sau underline. Pentru asta, regiunea

care se doreşte scrisă cu italic se va încadra între caracterele <I> şi </I>. Pentru formatare îngroşată

se utilizează <B> şi </B>. Pentru subliniere utilizăm <U> şi </U>, iar pentru text tăiat se utilizează

<STRIKE> şi </STRIKE>

Marcajele HTML pentru stiluri de text pot fi combinate astfel încât efectele se cumulează.

Culori, dimensiuni şi seturi de caractere

Limbajul HTML are posibilitatea modificării fonturilor pentru textele afişate. Astfel, se pot modifica

dimensiunea, culoarea, corpul de literă a fontului utilizat. Dimensiunile fonturilor HTML variază de la 1

la 7, 1 este cel mai mic iar 7 este cel mai mare.

Pentru modificările asupra fontului utilizat se foloseşte marcajul <FONT> cu atributele specifice.

Atributele se precizează prin construcţii de forma nume=valoare. Pentru a modifica dimensiunea unei

porţiuni de text se va utiliza:

<FONT SIZE=7>...text...</FONT>

Modificarea relativă a dimensiunii fontului se face cu următoarea construcţie:

text1....<FONT SIZE=+n>...text2....</FONT>

În exemplul de mai sus, dimensiunea fontului va creşte cu n unităţi pentru text2 faţă de text1.

Creşterea sau descreşterea (-n) cu n unităţi nu se poate face peste limitele impuse ( de la 1 la 7). In

mod similar, se poate specifica o culoare pentru o porţiune de text utilizând marcajul:

<FONT COLOR=cod_culoare> ... </FONT>

Pentru specificarea altor culori, care nu sunt în tabel se utilizează notaţia hexazecimală.

Pentru modificarea setului de caractere se utilizează marcajul <FONT> împreună cu atributul FACE.

Sintaxa este:

<FONT FACE=”Arial”> ... Text....</FONT>.

Dacă se doresc modificări mai complexe, se pot specifica mai multe atribute în marcajul FONT.

5.3. Liste

Listele pot fi descrise cu ajutorul limbajului HTML utilizând:

▫ liste de tip definiţie

▫ liste ordonate

▫ liste neordonate

Pentru listele de tip definiţie se vor utiliza marcaje <DL> </DL> şi <DT> </DT>.

Lista va fi cuprinsă între marcajele <DL. </DL>. Pentru termenul care se defineşte se va utiliza marcajul <DT> iar pentru descrierea definiţiei se va utiliza <DD>. Listele neordonate (marcate) reprezintă tipul de listă cel mai des utilizat. Lista neordonată (marcată) este cuprinsă între elementele <UL. </UL> iar fiecare element al listei este definit prin controlul <LI>. Cele două tipuri de liste pot fi combinate.

Listele numerotate sunt utilizate pentru a afişa ordinea unor operaţii sau anumite succesiuni care trebuie ordonate. Spre deosebire de listele neordonate elementele listei vor fi numerotate şi nu marcate cu un semn distinctiv. Marcajul pentru lista ordonată este de forma <0L> </0L> şi <LI>, element care era prezent şi la listele neordonate.

5.4. Referinţe

Referinţele externe descriu legăturile către alte resurse Web (pagini html, imagini,..). Marcajul HTML pentru referinţele externe este: <A>, </A>. Pentru a stabili o referinţă externă acest marcaj conţine atributul HREF=valoare. Valoarea specificată poate fi vidă.

Exemplu

Adresa Web a Ministerului Educaţiei Şi Cercetării este www.edu.ro. Pentru a specifica acest lucru în

cadrul unui document HTML se va utiliza notaţia: <A HREF=http://www.edu.ro/> </A>. Efectul este că

în momentul în care cursorul ajunge deasupra adresei, forma lui se schimbă într-o “mânuţă”, iar la

efectuarea unui click pe adresa respectivă se va efectua saltul la pagina respectivă.

Pentru a referi un obiect care nu este document Web se va utiliza un URL adecvat.

Dacă se doreşte referirea unui fişier HTML de pe calculatorul propriu, atunci se va utiliza o referinţă în

următorul mod:

<A HREF=”nume_fisier.html”>. Fişierul nume_fisier.html se va găsi în acelaşi director cu pagina HTML

principală. Dacă fişierul la care se doreşte accesul se găseşte într-un alt arbore de directoare, fişierul

se va specifica sub forma:

Referinţele interne se utilizează de obicei pentru a alcătui cuprinsul la documente Web de dimensiuni

mari. O referinţă internă se specifică utilizând marcajul <A NAME=nume_referinţă> şi </A>.

Prin NAME=”nume_referinţă” se specifică locaţia destinaţie a saltului. Sursa saltului se specifică prin:

<A HREF=”#nume_referinta”> </A>. Se observă că nume_referinţă este precedat de simbolul #.

Adăugarea imaginilor la paginile Web

Formatele permise de HTML 4 sunt GIF (Graphics Interchange Format), JPEG (Joint Photographic

Expert Group). Există de asemenea şi un format mai recent-formatul PNG (Portable Network Graphic)

care oferă multe din proprietăţile ambelor formate. GIF permite formate pe maxim 256 culori, iar JPEG

permite milioane de culori distincte într-o imagine.

Includerea imaginilor în paginile Web se face utilizând marcajul <IMG>. Marcajul <IMG> are ca atribut

principal SRC=nume_fisier_imagine. Prin atributul SRC se precizează numele şi locaţia imaginii. O

imagine se specifică în felul următor:

<IMG SRC=grafic.gif>

Pentru browser-ele care nu pot încărca imagini, se poate preciza atributul ALT=text_alternativ, ceea

ce reprezintă un text care va fi afişat în locul imaginii.

<IMG SRC = “imagine.gif” ALT= “[imaginea experimentului]”

Opţiuni de aliniere a imaginii

Imaginile pot fi aliniate în plan vertical faţă de text astfel:

ALIGN=TOP, ALIGN=MIDDLE, ALLIGN=BOTTOM

În plan orizontal imaginile pot fi aliniate stânga, dreapta, utilizând atributele ALIGN=right sau

ALIGN=left. De asemenea se pot specifica dimensiunile imaginilor prin WIDTH (lăţime) şi HEIGHT

(înălţime). Se mai pot utiliza VSPACE şi HSPACE care specifică numărul de pixeli între text şi

imagine.

5.5. Tabele şi cadre

Realizarea tabelelor în HTML este o operaţiune destul de dificilă. Pentru a descrie un tabel se vor

utiliza marcaje pentru fiecare celulă din tabel. Marcajele utilizate sunt:

<TABLE> </TABLE> semnalizează începutul şi sfârşitul tabelului.

<TR> </TR> descrie un rând de tabel. El se poziţionează la începutul şi sfârşitul descrierii unui rând.

<TD> </TD> marchează începutul şi sfârşitul descrierii unei celule.

Fiecare linie poate avea o aliniere proprie ca parte a marcajului <TR>. <TR ALIGN=center>. De

asemene, la marcajul <TABLE> se pot adăuga atributele:

BORDER = n – specifică lăţimea zonei umbrite din jurul tabelului

CELLSPACING = n – spaţierea dintre celule în pixeli

CELLPADDING=n – spaţierea dintre chenar şi conţinutul celulei (pixeli)

WIDTH = n –lăţimea dorită în pixeli sau procente

Cadre

Cadrele au fost introduse pentru prima oară de Netscape anterior versiunii HTML 3.2. Un cadru

reprezintă o porţiune dintr-o pagină Web care se comportă ca o pagină Web separată. Cadrele se

specifică utilizând marcajele FRAMESET (acesta indică volumul de spaţiu alocat fiecărui panou) şi

FRAME (acesta indică cadrele individuale). Cu alte cuvinte, marcajul FRAME va indica pagina Web

care va fi afişată în acel panou.

Marcajul FRAMESET utilizează atributele COL=x (reprezintă numărul şi dimensiunea relativă a

cadrelor pe orizontală) şi ROW=x (reprezintă numărul şi dimensiunea relativă a cadrelor pe verticală).

5.6. Formulare. Introducerea datelor

Formularele permit construirea unei pagini Web care dă posibilitatea introducerii datelor de către

utilizatori. Paginile Web care conţin formulare preiau datele de la utilizator şi le transmit la distanţă

unui server Web. Există două metode prin care informaţiile pot fi transmise de la browser la serverul

Web:

Metoda GET

GET este cea mai simplă şi frecvent utilizată metodă de interogare. Este folosită în mod uzual pentru

a accesa resurse statice precum documente HTML sau imagini. GET poate fi folosită şi pentru a

accesa informaţie în mod dinamic prin includerea parametrilor de interogare în cererea URL. De

exemplu, se poate trimite un parametru "nume_cont", cu valoarea "Ionescu.Vasile", ataşate la un URL

ca http://adress?nume_cont=Ionescu.Vasile.

Metoda POST

Metoda POST de interogare este utilizată în general pentru accesarea resurselor dinamice. Cererile

POST sunt utilizate pentru transmiterea informaţiei care depinde în mod dinamic de cerere sau atunci

când o cantitate foarte mare de informaţii trebuie trimisă la server.

Cu metoda GET cererea este trimisă ca un şir de interogare ataşat la URL. În cazul metodei POST,

parametrii sunt trimisi în corpul cererii. Unele servere impun anumite restrictii asupra lungimii cererii

URL ceea ce duce la utilizarea metodei POST pentru interogări.

Formularele HTML sunt delimitate de marcajul <FORM> care se specifică prin <FORM ACTION=url

METHOD=metoda> şi de marcajul pereche </FORM>. URL-ul specifică fişierul sau aplicaţia de pe

serverul Web de la distanţă care va prelucra informaţiile, iar metoda este fie GET, fie POST. De

obicei, câmpurile destinate introducerii datelor se specifică prin intermediul marcajului INPUT şi a unor

atribute:

TYPE=tipul câmpului de intrare

Tipul câmpului de intrare poate fi:

▫ text=câmp de tip text

▫ password=câmp de text iar datele introduse de utilizator sunt afişate prin caracterul *

▫ checkbox = casetă de validare

▫ hidden = ascuns : se transmit informaţii programului de la distanţă, iar aceste informaţii nu vor fi afişate pe ecranul monitorului.

▫ radio = afişează un buton cu interblocare

NAME = specifică numele simbolic al valorii câmpului

VALUE = specifică conţinutul prestabilit al câmpului de tip text

SIZE = numărul de caractere al casetei de text afişate

Cele mai importante tipuri <INPUT> sunt:

SUBMIT (transmite) care determină apariţia în formular a unui buton care, dacă este apăsat, transmite conţinutul întregului formular la serverul de la distanţă.

IMAGE – identic cu SUBMIT, numai că în locul butonului se specifică o imagine grafică

RESET – permite utilizatorilor să şteargă conţinutul tuturor câmpurilor formularului

In exemplul de mai sus se observă că aplicaţia de la distanţă care va prelucra datele este formular.cgi

şi se găseşte la adresa http://www.siteweb.ro/aplicatii. Metoda de preluare a datelor este GET.

Câmpurile de intrare se specifică prin INPUT. Butonul de trimitere a formularului la distanţă este

“Trimite” iar cel de ştergere este “Sterge textul introdus”. Aceste butoane au fost specificate in

marcajul HTML :

<INPUT TYPE=SUBMIT VALUE="Trimite">

<INPUT TYPE=RESET VALUE="Sterge textul introdus">

Interfaţa CGI

CGI (Common Gateway Interface – Interfaţa comună pentru porţi de acces) este un standard care

specifică formatele de date utilizate pentru schimburi de informaţii între servere WEB, browsere şi

programe. Un scenariu CGI este un program scris în orice limbaj de programare, care prelucrează

datele primite de la utilizator şi furnizează un răspuns prin construirea unui formular HTML.

Etapele pe care le parcurge un scenariu CGI sunt:

▫ browser-ul solicită documentul de la serverul WEB;

▫ dacă documentul există, atunci acesta este furnizat browser-ului;

▫ utilizatorul introduce date;

▫ datele sunt preluate de browser şi trimise la server;

▫ programul CGI preia datele recepţionate, le prelucrează şi construieşte un document HTML pe care-l trimite la browser.

6. Excel

Programul Excel este un program de calcul tabelar uşor de utilizat şi în acelaşi timp, foarte puternic.

Excel este o aplicaţie Windows cu meniuri imediate şi facilităţi avansate de formatare şi analiză.

Acest program este foarte utilizat în domeniul economic datorită uşurinţei cu care se pot crea

formulare de evidenţă contabilă, situaţii statistice, bilanţ contabil, balanţe de verificare, a simplităţii în

completarea acestor formulare precum şi a vitezei mari de calcul automat realizate la nivelul celulelor.

Programul se accesează prin intermediul butonului de start, selectând Programs apoi Microsoft

EXCEL sau pur şi simplu executând clic dublu pe shortcut-ul aplicaţiei EXCEL de pe desktopul

calculatorului.

6.1. Elemente de interfaţă Excel

După accesare, pe ecran va apare o foaie de calcul EXCEL de forma celei din figura 6.1. Această

foaie de calcul permite utilizatorului să introducă valori şi formule în celulele sale. Utilizatorul poate

verifica vizual corectitudinea datelor de intrare, având posibilitatea modificării lor în orice moment.

Datele în Excel sunt structurate în mape de lucru (book) pe mai multe foi de calcul (worksheet). Foaia

de lucru este împărţită în linii şi coloane notate cu cifre arabe 1,2,3.. respectiv cu litere A,B,C.. . La

intersecţia liniilor cu coloanele se află celulele, acestea fiind adresate prin precizarea coloanei şi liniei :

A2, C7, E1.

Mai multe celule adiacente formează un domeniu. O adresă de domeniu este formată din adresa

celulei din colţul stânga sus, două puncte, adresa celulei din colţul dreapta jos. (vezi figura 6.2)

Bara de nume

Bara de meniuri

Bara standard

Bara de

formule

Zona de

lucru

Antet de linii

Fig. 6.2 – Exemple de domenii

6.2. Operaţii cu celule în Excel

Selectarea în Excel

Selectarea folosind mouse-ul:

▫ Se fixează mouse-ul pe celula de unde începe selectarea;

▫ Ţinând apăsat butonul din stânga al mouse-ului ne deplasăm pe linie, diagonală sau pe coloană până acoperim zona pe care dorim să o selectăm;

Domeniul A1:B6

Domeniul C8-E10

Fig. 6.1-Foaie de lucru

Microsoft Excel

▫ Eliberăm butonul mouse-ului.

Selectarea folosind tastatura:

▫ Folosind tastele de deplasare se fixează cursorul pe celula de unde începe selectarea;

▫ Ţinem apăsată tasta SHIFT şi cu tastele de deplasare selectăm zona;

▫ Eliberăm tasta SHIFT.

Selectarea zonelor neadiacente:

▫ Se procedează în acelaşi mod ca la selectarea celulelor cu singura deosebire că se ţine tasta CTRL apăsată.

Mutarea in Excel

▫ Se selectează zona dorită;

▫ Se lansează comanda CUT (fie folosind meniul EDIT, fie icon-urile din bara de meniuri );

▫ Se selectează noua locaţie;

▫ Se lansează comanda PASTE (fie folosind meniul EDIT, fie icon-urile din bara de meniuri ).

Copierea în Excel

▫ Se selectează zona dorită;

▫ Se lansează comanda COPY (fie folosind meniul EDIT, fie icon-urile din bara de meniuri );

▫ Se selectează noua locaţie;

▫ Se lansează comanda PASTE (fie folosind meniul EDIT, fie icon-urile din bara de meniuri ).

Ştergerea în Excel

▫ Se selectează celulele cu datele pe care dorim să le ştergem;

▫ Se lansează comanda DELETE (meniul EDIT sau direct de la tastatură).

OBS: Pentru toate comenzile de mai sus se pot folosi opţiunile CUT, COPY, PASTE din meniul

accesibil cu butonul dreapta al mouse-ului.

6.3. Operaţii cu mape de lucru

Crearea mapei

▫ Comanda NEW din meniul FILE;

▫ Selectăm GENERAL şi apoi WORKBOOK;

▫ Apăsăm butonul OK.

Deschiderea unei mape existente

▫ Comanda OPEN din meniul FILE;

▫ Se precizează locaţia mapei ( numele directorului şi calea);

▫ Se apasă butonul OPEN.

Salvarea mapei

▫ Comanda SAVE din meniul FILE;

▫ Se precizează calea şi directorul în care vrem să depunem mapa;

▫ Se denumeşte mapa;

▫ Se apasă butonul SAVE.

Închiderea mapei

▫ Meniul FILE – CLOSE.

6.4. Operaţii cu foi de calcul

Inserarea foilor

▫ Se alege WORKSHEET din meniul INSERT.

Selectarea foilor

▫ Se poziţionează mouse-ul pe numele foii de selectat şi click pe butonul stânga.

Ştergerea foilor

▫ Se selectează foaia ce trebuie ştearsă , se selectează meniul EDIT din care alegem comanda DELETE. În fereastra de dialog apărută apăsăm butonul OK.

Mutarea foilor

▫ Meniul EDIT comanda MOVE OR COPY SHEET.

Personalizarea numelui foilor

▫ Din meniul FORMAT se aleg comenzile RENAME SHEET după care tastăm noul nume.

6.5. Formatarea liniilor, coloanelor celulelor

Formatarea liniilor

▫ Din meniul FORMAT alegem comanda ROWS şi de aici în funcţie de opţiunea noastră următoarele comenzi:

▫ HEIGHT – pentru dimensionarea înălţimii;

▫ AUTOFIT – pentru dimensionarea automată a liniei selectate;

▫ HIDE – pentru ascunderea liniilor selectate;

▫ UNHIDE – pentru a face vizibile liniile ascunse.

Inserarea liniilor

▫ Meniul INSERT ROWS;

Formatarea coloanelor

▫ Meniul FORMAT-COLUMNS şi alegem comenzile;

▫ WIDTH pentru dimensionarea lăţimii coloanei sau coloanelor selectate;

▫ AUTOFIT pentru dimensionarea automată a lăţimii coloanei;

▫ HIDE pentru ascunderea coloanelor selectate;

▫ UNHIDE pentru a face vizibile coloanele ascunse;

▫ STADARD WIDTH pentru a aduce coloanele la dimensiunea iniţială.

Inserarea coloanelor

▫ Meniul INSERT COLUMNS

Formatarea celulelor

După selectarea prealabilă a celulelor dorite alegem din meniul FORMAT comanda CELLS. Pe ecran

va apare fereastra din figura 6.3, care conţine mai multe casete.

Casetele acesteia sunt: NUMBER, ALIGNMENT, FONT, BORDER, PATTERNS, PROTECTION

Fig. 6.3 – Fereastra FORMAT CELLS

Pentru a atribui un anumit tip de dată celulelor selectate alegem NUMBER iar de la CATHEGORY

formatarea adecvată selecţiei: respectiv număr, dată calendaristică, procent, fracţie, text etc..

Alinierea textului în cadrul celulelor se realizează prin intermediul casetei ALIGNMENT. Alinierea pe

orizontală sau verticală se realizează selectând de la HORIZONTAL sau VERTICAL opţiunea dorită.

Alegerea fonturilor pentru caractere, dimensiunea acestora precum şi anumite efecte caracteristice se

selectează din caseta FONT.

Mărginirea celulelor cu anumit tip de linie se realizează folosind BORDER. Se selectează domeniul de

celule , iar de la STYLE se alege tipul de linie pe care vrem să-l folosim şi apoi se aplică efectiv

selecţiile prin apăsarea butoanelor din PRESETS. Caseta PATTERNS are rol în selectarea culorilor şi

atribuirea acestora celulelor. Blocarea sau ascunderea celulelor selectate se realizează folosind

caseta PROTECTION.

6.6. Funcţii Excel. Noţiuni generale

Funcţiile acceptă şi prelucrează date prin intermediul argumentelor. Argumentele se introduc incluse

în paranteze, după numele funcţiei. Fiecare funcţie acceptă argumente specifice cum ar fi numere,

referinţe, text sau valori logice. Ele utilizează aceste valori în acelaşi mod în care ecuaţiile folosesc

variabilele.

Introducerea funcţiilor se realizează în mai multe moduri. Prezentăm în continuare două dintre

acestea.

Metoda I

▫ Selectăm celula în care dorim să apară rezultatul;

▫ În bara de formule introducem semnul =;

▫ Scriem funcţia şi apoi îi completăm argumentele;

▫ Apăsăm tasta ENTER.

Metoda II

▫ Selectăm celula în care dorim să apară rezultatul;

▫ Meniul INSERT din care alegem FUNCTION;

▫ Din fereastra apărută alegem tipul funcţiei (Function category) şi apoi funcţia necesară (Function name);

▫ Completăm argumentele funcţiei;

▫ Apăsăm butonul OK.

Funcţii matematice

Funcţia SUM

Cea mai uzuală funcţie matematică este SUM. Sintaxa ei este SUM (numărul1; numărul2;.......). Are

ca efect adunarea tuturor valorilor precizate ca argumente.

Exemple:

SUM (5;7) returnează valoarea 12.

SUM (A2; B3) adună valoarea din celula A2 cu cea din B3.

SUM (A1: B5) adună valorile din celula întregului domeniu.

Funcţia ABS

ABS (număr) – furnizează valoarea absolută (pozitivă) a unui număr.

Exemple:

ABS (-5) returnează valoarea 5.

ABS (-2) returnează valoarea 2.

Funcţia INT

INT (număr) – rotunjeşte un număr până la cea mai apropiată valoare întreagă.

Exemple:

INT (3,2) – returnează valoarea 3.

INT (-5,4) – returnează valoarea –6.

Funcţia FACT

FACT (număr) – calculează factorialul unui număr.

Exemple:

FACT (3) returnează valoarea 6.

FACT (4) returnează valoarea 24.

Funcţia POWER

POWER (bază, exponent) – efectuează ridicarea unui număr la o putere.

Exemple:

POWER (2;3) returnează valoarea 8.

POWER (5;2) returnează valoarea 25.

Funcţia MDETERM

MDETERM (matrice) – calculează determinantul unui matrice. Matricea poate fi o referinţă ca: E1: G3

sau o matrice de constante: {1,2,3,4,9,10,7,8,3}.

Funcţia MININVERSE

MINVERSE (matrice) – calculează inversa unei matrice. Matricea poate fi o referinţă ca: E1: G3 sau o

matrice de constante: {1,2,3,4,9,10,7,8,3}.

Deoarece rezultatul oricărei funcţii este de tip matrice, funcţia MINVERSE( ) trebuie introdusă ca o

funcţie de tip matrice, prin selectarea unui domeniu pătrat de celule, introducerea formulei şi apăsarea

combinaţiei Shift+Ctrl+Enter.

Funcţia MMULT

MMULT (matrice 1, matrice 2 ) – efectuează înmulţirea a două matrice. Numărul de coloane din

matrice 1 trebuie să fie egal cu numărul de linii din matrice 2 . Matricele trebuie să conţină doar

numere. Deoarece rezultatul oricărei funcţii este de tip matrice, funcţia MMULT( ) trebuie introdusă ca

o funcţie de tip matrice.

Funcţii financiare

Funcţia IPMT

IPMT( dobândă, per, nper, vp, vv, tip) – calculează plata dobânzii pentru o perioadă dată, pentru o

investiţie bazată pe plăţi periodice constante şi o rată constantă a dobânzii.

dobândă-reprezintă rata dobânzii periodice;

per-este perioada pentru care se determină dobânda (de la 1 la per);

nper-reprezintă numărul perioadelor;

vp(valoarea prezentă) – reprezintă valoarea unei investitii sau a unui imprumut la inceputul perioadei

de investitie- (valoarea imprumutului);

vv -reprezintă valoarea unei anumite sume la sfârşitul perioadei;

tip -argument care poate lua doar două valori (0,1).

Când tip este 0 se presupune că banii sunt plătiţi la sfârşitul perioadei. Când tip este 1 se presupune

că banii sunt plătiţi la începutul perioadei.

Funcţia PMT

PMT( dobândă, nper, vv, tip) – calculează plăţile periodice pentru diferite tipuri şi viitoare valori ale

investiţiei , fiind date dobânda investiţiei, termenul (nper) şi valoarea prezentă(vp).

Funcţii statistice

AVERAGE (număr1, număr2,.....) – calculează media argumentelor.

COUNT (valoare1, valoare2,.......) - efectuează numărarea elementelor numere din argumente.

Argumentul valoare poate fi număr, referinţă de celulă sau o matrice de numere.

MAX (număr 1, număr 2,........) – determină cea mai mare valoare dintre argumente.

MIN ( număr 1, număr2,..........) – determină cea mai mică valoare dintre argumente.

Funcţii de baze de date

Toate funcţiile pentru baze de date din Excel utilizează aceleaşi argumente: bază de date, câmp şi

criteriu.

Bază de date reprezintă tabelul şi se specifică ca un domeniu dat de celula din colţul stânga sus a

tabelului şi celula din colţul dreapta jos a tabelului.

Câmp reprezintă coloana din tabel în care funcţia operează pentru a obţine rezultatele dorite de

utilizator.

Criteriu reprezintă un ansamblu de două celule formate din numele câmpului (numele coloanei) şi o

expresie care conţine restricţia pentru câmpul respectiv. De exemplu:

Tip imobil

casa

Tip imobil reprezintă numele coloanei din tabel iar casa o valoare din coloana respectivă.

DAVERAGE (bază de date, câmp, criteriu) – funcţia calculează media numerelor din câmpul indicat al

bazei de date, care respectă criteriul dat.

DCOUNT( bază de date, câmp, criteriu) – numără înregistrările numerice din câmpul bazei de date

care satisfac un criteriu.

DCOUNTA( bază de date, câmp, criteriu) – numără înregistrările alfanumerice din câmpul bazei de

date care satisfac un criteriu.

DMAX (bază de date, câmp, criteriu) – este găsită valoarea maximă din câmpul bazei de date, pentru

înregistrările care respectă un criteriu.

DMIN (bază de date, câmp, criteriu) – este găsită valoarea minimă din câmpul bazei care respectă un

anumit criteriu.

DSUM (bază de date, câmp, criteriu) – adună toate valorile din câmpul bazei de date care respectă un

anumit crieteriu.

6.7. Grafice

Graficele sau diagramele sunt reprezentări figurative ale datelor. Prin forma lor sugestivă ajută la

înţelegerea şi observarea mai uşoară a unor fenomene. Cele mai uzuale tipuri de grafice sunt

prezentate în cele ce urmează.

BAR – se mai numesc şi histograme, apar ca nişte bare orizontale şi permit reprezentarea în acelaşi

timp a două sau mai multe serii de date;

COLUMN – sunt similare cu cele de tip bar dar permit o reprezentare pe orizontală a datelor;

PIE – permit reprezentarea datelor sub forma unor sectoare de cerc;

LINE – grafice lineare care indică tendinţa fenomenelor analizate;

SCATTER – se mai numesc şi diagrame XY sunt folosite în analizele statistice mai complexe:analiza

de regresie, analiza factorială, punând în evidenţă gradul de corelaţie între variabile.

Realizarea unui grafic presupune parcurgerea mai multor etape:

1) Se selectează din baza de date variabilele pe care dorim să le reprezentăm grafic;

2) Din bara standard se selectează iconul pentru grafice sau folosim meniul INSERT – CHART. Pe ecran va apare fereastra din figura 6.4;

Fig. 6.4. Fereastra “Step 1 of 4” –Chart Type

3) De la “Chart type” alegem tipul de grafic dorit, iar de la “Chart sub-type” modelul dorit. Pentru a trece la pasul următor alegem NEXT.

4) Selectăm datele pe care dorim să le reprezentăm (dacă am omis etapa 1) sau revenim asupra datelor deja selectate.

De la “Series in” alegem “Rows” sau “Column” în funcţie de modalitatea de reprezentare a datelor : pe

linii sau pe coloane. Se pot adăuga sau elimina o parte din variabilele ce nu mai dorim să intre în

reprezentare prin accesarea SERIES-ADD sau REMOVE.

Alegând NEXT ajungem la pasul următor.

5) La acest pas se deschide fereastra “Chart Option” unde completăm:

TITLES – titlul graficului;

AXES – se selectează Cathegory(X) axis Automaic şi Value(Y) axis pentru a vedea pe grafic

variantele variabilei ce se reprezintă grafic pe abscisă) şi valorile pe care acestea le pot lua (pe

ordonată);

GRIDLINES – putem afişa linii orizontale şi verticale pe grafic pentru o mai bună reprezentare a

datelor;

LEGENDS – optăm pentru afişarea legendei precum şi pentru locul acesteia;

DATA LABELS – putem vizualiza pe grafic valorile luate de fiecare variabilă;

DATA TABLE - putem afişa imediat sub grafic tabelul cu datele reprezentate;

Fig. 6.5. Fereastra “Chart Source Data”

6) La ultimul pas alegem locaţia viitorului grafic: “As object in “ – includem graficul în pagina curentă sau “As new sheet” – includem graficul într-o nouă pagină. După alegerea locaţiei selectăm FINISH.

6.8. Baze de date în Excel

În Excel prin bază de date înţelegem un tabel bidimensional format din linii şi coloane. Liniile se

numesc înregistrări, iar coloanele se numesc câmpuri. Lista nu trebuie să conţină linii sau coloane

libere. În locul în care acestea apar, baza de date este trunchiată în două sau mai multe baze de date.

Este de preferat ca într-o foaie de calcul să se scrie o singură bază de date.

Introducerea înregistrărilor se poate efectua în două moduri:

▫ direct în foaia de calcul;

▫ folosind formularul.

Introducerea datelor folosind formularul se realizează în mai multe etape:

1) Introducem numele câmpurilor din viitoarea bază de date;

2) Fixăm celula activă pe denumirea unui câmp din baza de date, apoi selectăm meniul DATA-FORM. Selectăm OK din cadrul mesajului apărut.

3) În acest moment pe ecran va apare formularul din figura A.6..

În formular vor apare numele câmpurilor din viitoarea bază de date. Defilarea de la un cîmp la altul se

realizează folosind tasta TAB sau apăsând ALT şi litera subliniată din cadrul fiecărui câmp.

Pentru a trece la o nouă înregistrare se apasă NEW.

4) Listarea înregistrărilor se realizează cu ajutorul butoanelor FindPrev, FindNext.

Fig. 6.6. Formularul

5) Încheierea introducerii înregistrărilor se realizează selectând CLOSE.

Ştergerea înregistrărilor se poate realiza tot în două moduri:

1) Direct din foaia de lucru prin selectarea lor şi apăsarea tastei DELETE;

2) Meniul DATA FORM, alegem înregistrarea şi apăsăm DELETE;

Selectarea înregistrărilor din bazele de date se realizează în mai multe moduri:

▫ folosind CRITERIA din formular;

▫ folosind filtrările automate;

▫ folosind filtrările avansate.

Selectarea înregistrărilor folosind CRITERIA se realizează parcurgând etapele:

▫ Se deschide baza de date;

▫ Se fixează celula activă pe una din înregistrările bazei de date;

▫ Meniul DATA FORM şi din caseta apărută selectăm CRITERIA.Caseta se goleşte şi în dreptul fiecărui câmp introducem criteriile de selecţie;

▫ Cu FindPrev, Find Next vizualizăm înregistrările care satisfac criteriile introduse.

Selectarea înregistrărilor cu AUTOFILTER se realizează parcurgând etapele:

▫ Se deschide baza de date;

▫ Se fixează celula activă pe una din înregistrările bazei de date;

▫ Meniul DATA –FILTER –AUTOFILTER.În dreptul fiecărui câmp apare un buton care prin accesare deschide lista cu toate variantele de selecţie ale câmpului respectiv;

▫ Definim criteriile de filtrare.Acestea pot fi criterii simple şi se selectează direct din listă sau pot fi criterii compuse şi acestea se definesc folosind CUSTOM;

▫ Pentru revenirea la întreaga bază de date se selectează meniul DATA-FILTER-SHOW ALL;

▫ Pentru revenirea la întreaga bază de date se deselectează din meniul DATA AUTOFILTER;

Selectarea înregistrărilor folosind ADVANCED FILTER

▫ Se deschide zona baza de date;

▫ Se definesc zonele de criterii(de preferinţă într-o pagină nouă).Pe prima linie zona de criterii va cuprinde numele câmpurilor după care facem filtrarea;

▫ Imediat sub numele câmpurilor după care se face filtrarea se trec criteriile de filtrare;

▫ Se fixează celula activă pe una din înregistrările bazei de date.

▫ Meniul DATA –FILTER-ADVANCED FILTER.se deschide caseta din figura A.7.

“Filter the list în place”-selectarea acestei opţiuni generează apariţia bazei filtrate chiar în foaia iniţială;

“Copy to another location” - permite selectarea altei locaţii pentru baza de date;

“List Range” – se trec referinţele absolute ale bazei de date iniţiale;

“Criteria Range”- se trec referinţele mapei, foii, zonei unde se află înregistrate criteriile de filtrare.

Fig 6.7. Fereastra “Advanced Filter”

6.9. Macrocomenzi Excel

Un macro este un set de operaţii Excel identificate printr-un nume. Operatiile conţinute de macro sunt

scrise în limbajul Visual Basic for Application într-o anexa a registrului Excel care se numeşte modul.

Macro-comanda constă dintr-o secvenţă de operaţii înregistrate cu înregistratorul de macro-uri. Acesta

scrie operaţiile înregistrate sub forma unei subrutine în limbaj Visual Basic for Application.

Macrocomenzile pot fi scrise şi de către utilizator.

Înregistrarea macrocomenzilor

Înregistrarea de macrocomenzi este o facilitate Excel care permite:

▫ Declanşarea înregistrării din meniul Tools>Macro>Record New Macro. Se va introduce numele macroului, după care va apare imaginea:

▫ Înregistrarea oricărei actiuni efectuata de utilizator pe durata cat inregistratorul este

activ

▫ Oprirea înregistrarii din meniul Tools>Macro>Stop Recording

În urma acţiunii de înregistrare se crează o anexă denumită Modules în care Excel va scrie o

subrutină cu acţiunile utilizatorului. Numele de macro este numele introdus de catre utilizator în cutia

de dialog macro.

Execuţia unei macrocomenzi

O macrocomandă poate fi lansată în execuţie explicit din meniul Tools>Macro>Macros, după care se

selectează numele macro-comenzii dorite şi se apasă butonul Run. O altă modalitate de lansare în

execuţie a unei macrocomenzi este prin asocierea ei cu un element de interacţiune grafică (meniu,

buton).

7. Procesorul de texte Word

Word este un program de prelucrare de texte de tip WYSIWYG (What You See Is What You Get), cu

alte cuvinte afiseaza documentele pe ecran în forma în care le va tipari pe hârtie. Microsoft Word este

echipat cu sabloane care se pot utiliza pentru a crea documente. Activitatile repetitive pot fi

automatizate prin folosirea macrocomenzilor sau a facilitatilor AutoCorectie, AutoFormatare si

Sabloane. Asistenta în context este disponibila oriunde în program.

Microsoft Word cuprinde un program de verificare a corectitudinii ortografice (Corectare ortografica si

gramaticala) , un program de verificare a corectitudinii gramaticale, un dictionar de sinonime si

antonime (Lexicon în limba român, limba englez etc.) , facilitate de corectare automata, astfel încât sa

puteti fi sigur ca documentul dvs. atinge cele mai înalte standarde de calitate.

Alte faciliati :

▫ Se pot adauga documentului legende de ilustratii, note explicative, note de subsol si note de final. Se pot genera cuprinsuri, indexuri si rezumate.

▫ Se pot crea formulare pentru a fi tiparite sau pentru a fi completate pe ecran

▫ Se poate utiliza fuzionarea datelor pentru administrarea corespondentei (îmbinare corespondenta)(scrisori tipizate, plicuri si etichete).

▫ Se poate folosi posta electronica pentru colaborarea pe documente si partajarea informatiilor.

▫ Se pot transforma documente rapid si usor în pagini Web.

7.1. Fereastra aplicatiei Word

Bara de titlu

Afiseaza denumirea documentului. Se foloseste cursorul mouse-ului pozitionat pe bara de titlu pentru

a deplasa fereastra.

Bara de meniuri

Click pe orice denumire din bara de meniuri pentru a derula un meniu

Bara de instrumente standard

Contine butoane pentru administrarea standard a fisierelor, editarea de text si comenzile de verificare

a textului

Bara Formatting (formatare)

Contine butoane pentru a formata caracterele si paragrafele pe care le-ati selectat.

Rigla

Arata latimea paginii si pozitiile tabulatoarelor, identarilor si coloanelor.

Bara de stare

Arata numarul paginii curente si pozitia punctului de inserare in document

Indicatorii de mod

Prezinta conditiile speciale care sunt in vigoare, cum ar fi , de exemplu, inregistrarea unei

macrocomenzi, tinerea evidentei modificarilor din document, extinderea unei selectii sau suprascrierea

Asistentul Office

Click pe asistentul Office pentru ajutor online sau offline.

Panoul de sarcini

panoul de sarcini apare ori de cate ori poate oferi comenzi potrivite si utile sau optiuni suplimentare

pentru comenzile pe care le-ati selectat.

7.2. Operarea cu editorul de text Word

7.2.1. Introducerea textului

Introducerea textului asemanatoare cu scrierea la o masina de scris. Nu se apasa tasta Enter la

sfarsitul fiecarui rand. Tasta Enter trebuie apasata doar pentru a incepe un paragraf nou . Aplicatia

Word utilizeaza o linie ondulara rosie pentru a indica un cuvant posibil ortografiat gresit si o linie

ondulata verde pentru a indica o posibila problema gramaticala.

Aplicatia Word corecteaza in mod automat multe erori uzuale de deactilografiere. Se alege comanda

AutoCorrect Options din meniul Tools pentru a stabili si ajusta setarile respective

Activarea marcajelor unui paragraf

Activarea marcajelelor de paragraf va fi insotita de aparitia caracterului (¶). Pentru fiecare loc in care

ati apasat tasta Enter la sfarsitul unui paragraf apare (¶), un punct pentru fiecare loc in care ati apasat

bara de spatiu, alte simboluri ce arata caracterele netiparitabile din document.Pentru a activa

marcajele de paragraf : in bara de instrumente Standard, click pe butonul Show/Hide ¶ (

afisare/ascundere ¶)

Localizarea textelor

▫ Din meniul Edit, se alege comanda Find sau se apasa Ctrl+F .

▫ In caseta de dialog Find and Replace (gasire si inlocuire), se introduce in caseta de text Find What textul care se doreste a fi gasit

▫ click pe Find Next . Textul este gasit si evidentiat pe ecran.

▫ Pentru a gasi urmatoarea aparitie a aceluiasi text, click din nou pe Find Next

Alte optiuni de cautare

▫ Match Case – gaseste cuvinte ce contin aceleasi litere majuscule si minuscule

▫ Find Whole Words Only – Gaseste text care este un cuvant integral

▫ Use Wildcards – Permite introducerea unui cod pentru a specifica gasirea unei anumite combinatii de caractere – de exemplu „?” corespunde oricarui caracter.

▫ Sounds Like (English) – Gaseste text care suna ca textul Find What

▫ Find All Word Forms(English) – Gaseste toate variatiile cuvantului ales – de exemplu „apple” si „apples”, „sit” si „sat”.

7.2.2. Formatare la nivel caracter

Modificarea aspectului caracterelor – de exemplu , schimbarea fontului sau transformarea intregului

text in cursive – se numeste formatare la nivel caracter.

Secventa de operatiuni pentru formatarea la nivel caracter

▫ Se selecteaza textul care trebuie formatat;

▫ Click pe butonul cu sageata de langa lista cu fonturi aflata pe bara formatting si se selecteaza denumirea unui font din lista autoderulanta;

▫ In bara Formatting ( formatare) , click pe butonul cu sageata de langa lista de marimi ale fonturilor si se alege alta marime;

▫ Alegerea unor caractere aldine, cursive si subliniate;

▫ Ajustarea spatierii caracterelor;

▫ Utilizarea efectelor pentru fonturi;

▫ Modificarea tipul de caracter-litere mici, mari, propozitie, titlu.

7.2.3. Formatarea la nivel paragraf

Modificarea aspectului paragrafelor se numeste formatare de paragraf. Modificarile cele mai uzuale

are formatarii de paragrafe sunt identarile , spatierea dubla , alinierea la centru si stanga-dreapta ,

numerotarea si adaugarea de marcaje lista.

Pentru o mai rapida formatare a textului, puteti inregistra formatarile de font si de paragraf intr-un stil .

Daca aplicati unui paragraf un stil pe care l-ati creat, acesta aplica automat toate formatarile de font si

paragraf din stil.

Modalitatea cea mai simpla si mai directa de a schimba identarea paragrafelor prin tragerea

marcajelor de identare din rigla .

Modificari ale alinierii paragrafelor

▫ Marcajul de identare First Line

▫ Marcajul de identare Left

▫ Identarea paragrafelor

▫ Obtinerea de paragrafe spatiate la doua randuri

▫ Alinierea paragrafelor la centru si stanga-dreapta Alte operatii cu paragrafele

▫ Adaugare de marcaje de liste la paragrafe

▫ Numerotarea paragrafelor

Utilizarea unui stil

Se poate inregistra o combinatie predefinita de optiuni pentru formatare de text – de exemplu, fontul,

identarile paragrafelor si aplicarea de aldine.

Intr-un stil numit Heading , se poate specifica informatia de formatare pentru paragrafele care se

dorest sa arate ca niste titluri.

Pentru ca un paragraf sa arate ca un titlu, se selecteaza pur si simplu paragraful si se alege stilul

Heading din lista autoderulanta de stiluri aflata pe bara Formatting sau in panoul de sarcini Styles and

Formatting, care este disponibil in bara Formatting.

Crearea unui stil de paragraf

▫ Se aplica formatare de font si de paragraf unui paragraf, apoi se pastreaza paragraful selectat (sau lasati punctul de inserare in interiorul paragrafului);

▫ In lista Style aflata pe bara Formatting se da click pe denumirea stilului curent pentru a o evidentia;

▫ Se scrie peste denumirea stilului existent denumirea noului stil si se apasa enter.

Modificarea unui stil pentru paragraf (Office XP)

▫ Click pe butonul Styles and Formatting aflat pe bara de instrumente Formatting pentru a deschide panoul de sarcini

▫ In panoul de sarcini click-dreapta pe stilul pe care se doreste a fi modificat si apoi click pe Modify

▫ In caseta de dialog Modify Style , se stabilesc noi atribute pentru stil .

▫ Click pe OK.

Modificarea unui stil pentru paragraf (Office 2000)

▫ Click pe Format - Style

▫ Se selecteaza stilul care se modifica

▫ In caseta de dialog Modify Style , se stabilesc noi atribute pentru stil .

▫ Click pe OK.

7.2.4. Formatarea la nivel document

Modificarea dimensiunilor si a orientarii paginii

▫ Din meniul File, alegeti comanda Page Setup

▫ In tabul Margins din caseta de dialog Page Setup, modificati valorile Top, Bottom, Left si Right.

▫ Dati click pe OK

Stabilirea anteturilor si a subsolurilor

Din meniul View, alegeti comanda Header sau Footer. Aplicatia Word comuta la vizualizarea Print

Layout, pozitioneaza punctul de inserare in spatiul deocamdata nescris al antetului si deschide bara

de instrumente Header and Footer

Pentru a edita doar subsolul nu si antetul, dati click pe butonul Switch Between Header and Footer

(comutare intre antet si subsol) aflat pe bara de instrumente Header and Footer.

Click pe Close , aflat pe bara de instrumente Header and Footer, pentru a incheia editarea antetului

sau a subsolului si a reveni la vizualizarea anterioara.

Crearea sectiunilor multiple

Un document poate sa contina mai multe sectiuni, fiecare dintre ele avand atribute diferite ale paginii,

respectiv alte margini, numere de pagini, antete si subsoluri.

Un document nou contine o singura sectiune , pana in clipa cand introduceti o intrerupere de sectiune.

Crearea unei sectiuni

▫ Pozitionati punctul de inserare acolo unde doriti sa inceapa noua sectiune

▫ Din meniul Insert, alegeti comanda Break.

▫ In caseta de dialog Break, alegeti una dintre optiunile Section Break.

▫ Dati click pe OK

Paginarea documentului

Pentru a insera o intrerupere manuala de pagina

▫ Se pozitioneaza punctul de inserare pe linia care doriti sa devina prima linie a noii pagini.

▫ Apasati Ctrl+Enter.

Pentru a sterge o intrerupere manuala de pagina

▫ selectati-o si apasati tasta Delete.

▫ Comutand la vizualizarea Print Layout sau Print Preview, se poate vedea felul in care textul se imparte in pagini cu ajutorul intreruperilor de pagini curente.

7.2.5. Tabele

Pentru a crea structura unui tabel simplu:

▫ Se pozitioneaza punctul de inserare in locul unde se doreste sa apara tabelul

▫ In bara de instrumente Standard, se da click pe butonul Insert Table sau pe butonul Draw Table

▫ Se trage mouse-ul peste numarul de coloane si randuri sau

▫ Pozitionati punctul de inserare in locul unde doriti sa apara tabelul

▫ Din meniul Table, alegeti Insert-Table.

▫ In caseta de dialog Insert Table, introduceti numarul de coloane si randuri. Trasarea cu Draw Table

▫ Click pe optiunea Draw Table (trasare tabel) si se trage mouse-ul prin document, descriind conturul unui tabel.

▫ Click si se tine apasat butonul mouse-ului in locul unde se doreste sa fie localizat un colt al tabelului, iar de acolo se trage in diagonala spre coltul opus al viitorului tabel, unde se va elibera butonul mouse-ului.

▫ Se utilizeaza in continuare instrumentul Draw Table pentru a crea toate linile dintre celulele tabelului.

Pentru a sterge marginea unei celule:

▫ Click pe instrumentul Eraser ( stergere) si trageti mouse-ul din lungul liniei pe care o doriti stearsa.

Pentru a trasa linii colorate, se selecteaza optiunea Border Color.

Ajustarea unui tabel

▫ Deplasarea liniilor dintre celule, pentru a le modifica inaltimea si latimea. Pentru precizie, se poate stabili ca toate celulele sa aiba aceiasi inaltime sau latime

▫ Se introduce inaltimea sau latimea lor exacta.

▫ Pentru a deplasa o linie dintre celule click pe linie si se trage cu mouse-ul in noua pozitie

Egalizarea liniilor sau coloanelor

▫ Click in exteriorul tabelului, pentru a anula selectia instrumentului.

▫ Click si se trage cu mouse-ul peste celulele pe care se doreste a fi ajustate. (In timp ce se da click pe celule, se mentineti apasata tasta Ctrl, pentru a selecta celule care nu sunt adiacente.)

▫ Click fie pe butonul Distribute Rows Evenly ( distribuire de randuri in mod egal) aflate pe bara de instrumente Tables and Borders

Pentru a stabili cu precizie inaltimea randului sau latimea coloanei:

▫ Se selectati celulele pe care doreste a se modifica;

▫ Din meniul Table, se alege comanda Table Properties;

▫ In caseta de dialog Table Properties, in casetele de text din tabul Row, Column sau Cell, se introduc valorile pe care se doreste a fi folosite sau se utilizeaza sagetile pentru a alege valori predefinite;

▫ Click pe OK.

Introducerea datelor intr-un tabel:

▫ Click intr-o celula, apoi se scrie pentru a insera datele in celula. Se apasa tasta Tab pentru a trece in urmatoarea celula din dreapta si se introduce text acolo;

▫ Se continua sa se apase tasta Tab dupa ce s-a terminat de introdus in fiecare celula;

▫ Dupa ce s-a introdus text in ultima celula a tabelului, se apasa tasta Tab daca trebuie sa se creeze un rand nou;

▫ Se apasa Shift+Tab pentru a se deplasa cursorul cu o celula inapoi.

Alinierea datelor intr-un tabel

▫ Se selecteaza celulele in care se doreste sa se alinieze datele;

▫ In lista autoderulanta Alignment din bara de instrumente Tables and Borders, se da click pe alinierea dorita.

Pentru a modifica orientarea datelor din celule:

▫ Se selecteaza celulele in care se doreste a se orienta datele;

▫ Se da click pe instrumentul Change Text Direction (modificare orientare text) aflat pe bara de instrumente Tables and Borders.

Insumarea datelor numerice

▫ Click pe celula de sub numerele ce trebuie insumate;

▫ Se Da click pe butonul AutoSum aflat pe bara de instrumente Tables and Borders.

Stergerea celule dintr-un tabel:

▫ Se selecteaza celulele pe care se doreste sa fie sterse;

▫ Din meniul Table, se alege Delete-Cells;

▫ In caseta de dialog Delete Cells, se selecteaza optiunea de a sterge celulele; selectate si a deplasa celulele ramase la stanga, de a deplasa celulele ramase in sus sau de a sterge randuri sau coloane intregi;

▫ Dati click pe OK.

Inserarea randurilor si a coloanelor

▫ Click intr-o celula in locul noului rand gol;

▫ Din meniul Table, alegeti comanda Insert apoi din submeniul Insert alegeti comanda Rows Below.

Pentru a insera o coloana:

▫ Pozitionand cursorul mouse-ului in partea superioara a coloanei, in locul noii coloane. Apare o sageata descendenta mare;

▫ Click cat timp sageata este vizibila pentru a selecta intreaga coloana;

▫ Din meniul Table, alegeti comanda Insert, apoi din submeniul Insert se selecteaza una dintre comenzile Columns.

Imbinarea celulelor

▫ Se selecteaza celulele adiacente ce vor fi imbinate;

▫ In bara de instrumente Tables and Borders se da click pe butonul Merge Cells.

Scindarea celulelor imbinate

▫ Click pe celula imbinata si apoi click pe butonul Split Cells;

Activarea bordurilor si a umbririlor

▫ Se selecteaza celulele ale caror borduri se modifica sau la care e nevoie de adaugarea unui efect de umbrire;

▫ In bara de instrumente Tables and Borders, se selecteaza stilul si grosimea liniei din listele autoderulante sau optiunea de meniu Format-Borders and Shading;

▫ Click pe instrumentul Border (bordura) si se utilizeaza optiunile din paleta autoderulanta pentru a aplica borduri sus, jos , la stanga , la dreapta, in interiorul sau in exteriorul celulei selectate;

▫ Pentru a aplica umbrire la celelalte celule selectate, se selecteaza o optiune de umbrire din lista autoderulanta Shading (culoare umbrire).

Transformarea textului in tabel

▫ Se selecteaza toate liniile de text existente care au fost ordonate cu tabulatoare;

▫ In bara de meniuri Table-Convert Text to Table