http://cursuriamg.blogspot.com/search/label/Sociologie%20politici%20sociale%20si%20de%20s%C4%83n%C4%83tate.

Metode de cercetare sociologica.Capitolul 4:   Metode de cercetare sociologica.  

Ca toate celelate stiinte si sociologia indeplineste mai multe functii, acestea fiind:

a)      functia descriptiva– care consta in identificarea aspectelor definitorii ale socialului, a formelor de manifestare ale acestuia si a modului evolutiei sale in timp.

b)      Functia explicativa - care se concretizeaza in cautarea corelatiilor dintre diversele componente ale socialuluipentru descoperirea cauzelor, conditiilor si legilor ce stau la baza structurarii si devenirii acestuia. La inceput se formuleaza ipoteze privitoare la respectivele cauze, conditii si legi, urmand apoi obtinerea dovezilor prin care respectivele ipoteze sunt validate.

c)      Functia previzionala( predictiva )   -  aceasta constand in capacitatea teoriei sociologice de a anticipa asupra modului in care se va evalua in perspectiva socialul.

d)     Functia praxiologica– se realizeaza prin utilizarea explicatiilor date de sociologie diverselor fenomene sociale pentru elaborarea si realizare proiectelor de reforma a socialului, de modernizare si optimizare a activitatii institutiilor sociale.

Istoria sociologiei  releva ca aceste functii ale teoriei sociologice nu s-au realizat concomitent ci in anumite etape au predominat unele sau altele. Astfel in perioada de inceput a predominat preocuparea pentru explicarea vietii sociale din functia explicativa dar aceasta a imbracat mai mult forma ipotetico-filosofica deoarece lipseau informatiile concrete referitoare la viata sociala.

Constietizand aceste carente (lipsuri) sociologia isi va dubla ulterior centrul de interes spre descrierea vietii sociale, spre cunoasterea modului in care se manifesta socialul, impunandu-si astfel functia descriptiva, iar sociologia transformandu-se mai mult intr-o socio-grafie.

De abia in a 2-a jumatate a secolului al XIX- lea se vor intreprinde eforturi sustinute in directia realizarii unitatii dintre functia descriptiva si cea explicativa, realizandu-se o serie de sinteze teoretico-explicative importante care vor oferi informatiile necesare pentru indeplinirea cu succes si a celorlalte 2 functii al e teoriei sociologice.

In sociologie exista 2 mari orientari sau traditii de cercetare empirica( a faptelor din realitate).Prima orientare are ca cerinta pentru sociologie sa ofere analize obiective, stiintifice ale faptelor sociale si cea de-a doua orientare in care accentul este pus pe intelegerea in profunzime a sensurilor culturale, a perceptiilor subiective si a dinamicii intersubiective a comportamentului social.

  Precizari terminologice 

   I.      Metoda

Din punct de vedere etimologic, termenul de metoda provine din grecescul methodos  care inseamna cale, drum sau mijloc de expunere.

Metoda reprezinta modul de cercetare, sistemul de reguli si principiile de cunoastere si de transformare a realitatii obiective; calea pe care o urmeaza procesul de cunoastere pentru elaborarea unor cunostinte despre realitate.

Orice metoda are un caracter normativ deoarece  ofera indicatii, reguli, procedee si norme asupra modului in care trebuie abordat obiectul cunoasterii.

Clasificarea metodelor

 Metodele se pot clasifica dupa mai multe criterii:

1. 1.      dupa criteriul temporalitatii:

v  metode transversale- urmaresc descoperirea relatiilor intre laturile, aspectele, fenomenele si procesele socioumane la un moment dat ( ex. observatia, anheta , testul sociometric)

v  metode longitudinale- studiaza evolutia fenomenelor in timp ( biografia, studiul de caz)

1. dupa gradul de interventie a cercetatorului asupra obiectului de studiu:

v  metode experimentale- experimetul sociologic

v  metode cvasiexperimentale- ancheta, sondajul de opinie, biografia sociala

v  metode de observatie- studiul de caz, observatia

1. 3.      dupa numarul unitatilor sociale luate in studiu:

v    metode statistice- permit investigarea unui numar mare de unitati sociale

ex. ancheta, sondajul de opinie, analizele statistico-matematice

v    metode cazuistice- semnifica studiul integral al catorva unitati sau   fenomene socioumane- ex. biografia, studiul de caz, monografia sociala.

1. 4.      dupa locul ocupat in procesul investigatiei:

v  metode de culegere a informatiilor- inregistrarea statistica, studiul de caz, ancheta;

v  metode de prelucrare a informatiilor-

v  metode de interpretare a datelor cercetarii- metoda comparativa, metoda interpretativa.

 Regulile metodei sociologice

               Procesul de cercetare, activitatea de culegere si interpretare a datelor cercetarii este

guvernat de mai multe reguli si principii. Printre principalele reguli se numara si:

a). – regula concretului- datorita faptului ca sociologia este stiinta pozitiva a faptelor sociale, ea trebuie sa porneasca de la concret, de la observarea nemijlocita a realitatii sociale;

b). – regula eliberarii de prejudecati- ca in cazul oricarei alte stiinte, cercetatorul  trebuie sa aiba o  atitudine obiectiva fata de realitatea sociala studiata; cercetatorul lucreaza cu judecati da fapt ( constatative, de existenta) si nu cu judecati de valoare ( evaluative) prin care apreciaza sau acorda semnificatie unui fapt social.

Emile Durkheim, in lucrarea Regulile metodei sociologice a stabilit o serie de principii ce stau la baza oricarei cercetari:

v  principiul obiectivitatii- intelegerea faptelor sociale ca lucruri;

v  caracterul specific al faptului social-orice fapr social este de natura normativa, exercitand asupra individului o actiune coercitiva, care conditioneaza integrarea lui in structurile sociale;

v  definirea riguroasa a notiunilor, categoriilor si principiilor utilizate in cercetarea sociologica;

v  necesitatea unei explicatii cauzale a fenomenelor sociale;

v  corelarea analizei unui fapt cu diversitatea fenomenelor sub care acesta se prezinta.

       II.           Tehnica

 

Termenul de tehnica provine din grecescul téhne care inseamna viclesug, procedeu si desemneaza un anumit instrument sau procedeu de inregistrare sau de interpretare a datelor rezultate dintr-o cercetare stiintifica. Este o operatie concreta de identificare sau utilizare a datelor realitatii in interesul cunoasterii.

Calsificarea tehnicilor

 

a)      – tehnici principale- observatia de teren, documentarea factica, experimentul social;

b)      – tehnici secundare- interviul, chestionarul, scalele, testele;

c)      - tehnici de sinteza- monografia, tehnica zonala.

III.      Procedeul reprezinta „maniera de actiune”, de utilizare a instrumentelor de  investigare.

    IV.      Instrumentele de investigare sunt materiale de care se foloseste cercetatorul pentru cunoasterea stiintifica a fenomenelor socioumane –ex. foaia de observatie, fisa de inregistrare.

Etapele investigatiei sociologice.  

Cercetarea sociologica se prezinta ca un proces deosebit de complex care va cuprinde in desfasurarea sa cel putin 6 etape. Prima etapa a cercetarii o reprezinta fixarea scopului   acesteia

respectiv a temei de cercetare. Aceasta va fi stabilita in functie de nivelul atins de cunoasterea sociologica in respectivul domeniu, de problemele ramase nesolutionate in cadrul teoriilor existente sau care nu si-au gasit o solutie corespunzatoare, precum si preocuparile si interesele teoretice ale echipei de cercetare si ale membrilor acesteia.

A doua etapa este   pre-ancheta  care consta in documentarea temeinica a celui care initiaza cercetarea in legatura cu stadiul inregistrat de cunoasterea fenomenului de care se va ocupa initiatorul cercetarii. Va fi studiata astfel literatura de specialitate din domeniu, se vor analiza interpretarile date fenomenelor din sfera in care se va realiza investigatia si temeinica acestora, atentia concentrandu-se asupra unor cerinte explicative si a cauzelor care le-au determinat.

Prin parcurgerea intregii documentatii existente, cercetatorul isi formeaza o imagine de ansamblu asupra a ceea ce s-a facut si asupra a ceea ce trebuie sa se faca pentru a se realiza o explicatie integrala si solida a fenomenelor din domeniul respectiv.

A treia etapa va consta in stabilirea obiectivelor cercetarii ,   respectiv a problemelor ce trebuie urmarite si solutionate in cadrul cercetarii intreprinse. Aceste obiective decurg din tema sau scopul cercetarii. Fiind vorba de probleme ce urmeaza a fi solutionate de cercetare, cercetatorul va formula in legatura cu fiecare dintre ele anumite ipoteze explicative pe baza materialului studiat in cadrul pre-anchetei.

Orice ipoteza reprezinta o presupunere rationala in legatura cu cauzele, conditiile si legile fenomenelor avute in vedere. Pentru a intruni atributul unei ipoteze stiintifice aceste prim-pozitii trebuie sa intruneasca o serie de caracteristici si anume:

a)      fie testabile, adica sa poata fi supuse verificarii prin observatii si experimente;

b)      sa fie adecvate domeniului la care se refera;

c)      sa concorde cu explicatiile deja validate cu privire la respectivul domeniu.

Dupa parcurgerea acestor etape urmeaza elaborarea planului cercetarii care consta in ordonarea logica a obiectivelor vizate, in stabilirea activitatilor ce vor fi realizate pentru indeplinirea acestor obiective, a metodelor ce vor fi folosite in repartizarea sarcinillor concrete pe membrii echipei de cercetare.

Etapa urmatoare este aceea a punerii in aplicare a planului respectiv, a desfasurarii efective a cercetarii. Realizarea cercetarii are ca principal obiectiv colectarea de informatii privitoare la fenomenul impus investigatiei. Cercetarea se desfasoara pe baza planului dat, nu intotdeauna planul se respecta intocmai din cauza ca:

-          atunci cand se elaboreaza planul nu se cunosc toate aspectele cu care urmeaza a se confrunta cercetatorul pe teren, ori in masura in care intervin asemenea aspecte se impun corectari necesare ale palnului initial care inseamna atat detalierea obiectivelor cat si modificarea unora dintre ele.

-          in realizarea cercetarii, cei care o intreprind intampina de multe ori obstructiunea unor persoane care isi desfasoara activitatea in domeniul cercetat si care percep cercetarea intreprinsa ca un pericol la adresa sigurantei lor profesionale, de aceea li se cere cercetatorilor deosebit tact in relatiile cu persoanele cu functii de conducere din domeniile supuse investigatiei.

-          se contureaza noi ipoteze pe parcursul desfasurarii cercetarii, situatie ce impune inaintarea

acesteia spre cautarea datelor care sa o confirme.

Urmeaza apoi etapa prelucrarii si interpretarii informatiilor colectate, etapa pe parcursul careia se procedeaza la ordonarea si sistematizarea acestor informatii si la utilizarea lor pentru a construi explicatii temeinice in legatura cu cele observate.

Ultima etapa a cercetarii este reprezentata de  elaborarea rapoartelor de cercetare sicomunicarea acestora .   Comunicarea se realizeaza sub forma comunicarilor stiintifice, a articolelor de specialitate precum si a unor monografii de sine statatoare. Scopul unei asemenea comunicari este acela de a supune rezultatele cercetarii, analizei specialistilor in domeniul in care urmeaza sa se pronunte asupra validitatii acestor rezultate.

Tehnici de cercetare sociologica.

A. Observatia sociologica – observatia stiintifica este o metoda generala de cunoastere utilizata in toate stiintele si ea consta in cercetarea sistematica a realitatii ce face obiectul fiecarei stiinte. Observatia stiintifica se deosebeste de observatii obisnuita prin urmatoarele:

- se realizeaza pe baza unei anumite ipoteze explicative;

- se desfasoara pe baza unui plan riguros conceput;

- are un caracter sistematic.

Observatia presupune contactul nemijlocit al cercetatorului in realitatea investigata si ea consta in urmarirea acestor relitati cu ajutorul organelor de simt. Si in sociologie este practica observatia stiintifica care se realizeaza in 2 forme: ca observatie indirecta si ca observatie directa. Se recurge la observatia indirecta atunci cand cercetatorul nu poate intra in relatii directe cu realitatea pe care o cerceteaza ( ca in cazul realitatilor sociale din trecut) situatie care va proceda la studiul documentelor privitoare la respectivele realitati.

Observatia directa reprezinta observatia propriu-zisa care se poate desfasura la randul ei tot sub 2 forme: ca observatie externa si ca observatie interna.

Observatia din exterior se realizeaza atunci cand cercetatorul nu se integreaza in viata comunitatii cercetate, situandu-se pe pozitia observatorului de afara. El urmareste atent ceea ce se intampla dar nu intervine in nici un fel in desfasurarea realitatilor observate.

In cazul observatiei din interior cercetatorul se integreaza in grupul social investigat, participand la activitatile acestuia. Aceasta forma de observatie presupune stabilirea unor relatii de conlucrare dintre cercetator si membrii grupului social si succesul ei este conditionat de respectarea mai multor conditii.

Mai intai cercetatorul sa nu caute sa iasa in relief in cadrul actiunilor la care participa, ci sa se straduiasca sa fie asemenea tuturor membrilor comunitatii. Procedand astfel el castiga increderea grupului social investigat care nu va manifesta nici o retinere fata de persoana cercetatorului, comportandu-se in mod firesc si atunci cercetatorul poate sa surprinda realitatea asa cum este ea.

Acest fel de observatie a fost realizat pe scara larga in Romania in perioada interbelica de catreScoala Monografica de la Bucuresti condusa de Dumitru Gusti. Cercetarea pe baza observatiei participative este foarte eficienta dar in acelasi timp si foarte costisitoare. De

asemenea ea prezinta si riscul ca participarea cercetatorului la viata comunitatii sa devina atat de puternica incat acesta sa stearga spiritul de obiectivitate stiintifica si sa adopte pozitia de partizanat fata de fenomenele observate. Ori sarcina cercetatorului trebuie sa ramana aceea de a consemna ceea ce observa si nu de a lua pozitii pro sau contra in legatura cu cele observate.

B. Ancheta sociologica.

 

Aceasta reprezinta o tehnica de cercetare specifica sociologiei si se realizeaza cu precadere cu ajutorul chestionarului sociologic si al interviului. Ancheta sociologica are ca scop cunoasterea realitatii faptice din diverse domenii ale socialului precum si a opiniilor si atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale. Pe baza cunoasterii acestor 2 elemente, ancheta sociologica poate previziona asupra comportamentului de viitor al respectivelor grupuri.

B.1 Chestionarul sociologic.

 

Este instrumentul cel mai utilizat in ancheta sociologica si el consta dintr-un set de intrebari formulate in scris si ordonate in mod logic, care se refera la anumite aspecte ale vietii sociale. Calitatea cercetarii realizate cu ajutorul chestionarului depinde in primul rand de calitatea intrebarilor acestuia, sociologii apreciind ca ancheta nu poate fi mai buna decat intrebarile continute de chestionar.

In elaborarea chestionarului sociologic se procedeaza in felul urmator: mai intai se stabileste tema investigatiei, dupa care se vor identifica aspectele ce decurg din aceasta tema si se va fixa locul fiecaruia in cadrul domeniului investigat. In functie de aspectele urmarite se vor formula intrebari clare si precise, se va proceda apoi la ordonarea logica a intrebarilor formulate. Odata intocmit,chestionarul va pre-testat, adica va fi administrat unui numar redus de persoane pentru a raspunde la intrebarile pe care le contine.

Din analiza raspunsurilor date cercetatorul poate sa-si dea seama daca intrebarile sunt intelese de catre cei ce urmeaza sa raspunda, daca sunt clar formulate si daca pe baza lor se pot obtine raspunsuri concludente. Pe baza concluziilor desprinse in urma pretestarii se procedeaza la imbunatatirea chestionarului.

In elaborarea oricarui tip de chestionar, cercetatorul trebuie sa tina seama de nivelul de pregatire a celor ce urmeaza sa raspunda, de maniera in care se poate trezi interesul respondentilor pentru a completa chestionarul precum si de conditiile de coerenta logica, claritate si inteligibilitate.

Importanta este apoi si dimensiunea chestionarului, deoarece de aceasta va depinde timpul necesar pentru completarea lui. Experienta acumulata pana in prezent de cercetarea realizata pe baza de chestionar evidentiaza ca timpul destinat completarii sale depinde in primul rand de imprejurarile in care se administreaza chestionarul.

Astfel chestionarele inmanate in magazin, pe strada, la iesirea din centrul de votare nu trebuie sa necesite pentru completare un interval de 5-10 minute. Acelasi interval de timp va fi respectat si in cazul chestionarelor la care se solicita raspunsul prin telefon. Daca chestionarul se administreaza la domiciliu sau la locul de munca al respondentilor, atunci el poate fi dimensionat pentru a putea fi completat intre 30 si 60 de minute, dar in nici un caz nu va trebui sa depaseasca termenul de 60 de minute.

Corectitudinea informatiilor colectate cu ajutorul chestionarului este conditionata de modul in care sunt abordati viitorii respondenti, de increderea pe care o inspira operatorul care administreaza chestionarul si de abilitatile de comunicare ale acestuia. Cei abordati pentru a completa chestionarul vor reactiona negativ daca persoana operatorului nu inspira incredere sau daca acesta nu stie cum sa li se adreseze.

Intervine apoi seriozitatea operatorului caruia ii este interzis sa administreze chestionarul altor persoane decat celor care sunt incluse in esantion. Pentru sporirea sanselor de completare a chestionarului de catre toti cei carora le este destinat, se presupune ca chestionarul sa reprezinte interes si aceasta conditie va fi indeplinita atat prin natura temei investigate cat si prin maniera de formulare a intrebarilor.

Experienta arata ca si in cazul  chestionarelor mai extinse  completarea acestora se poate face integral daca prezinta interes pentru respondenti. Intrebarile unui chestionar se deosebesc dupa mai multe criterii:

            a) dupa rolul pe care il au in cadrul chestionarului:

-          intrebari introductive menite sa formalizeze respondentul cu subiectul investigatiei, sa trezeasca interesul acestuia.

-          intrebari de trecere spre continutul propriu-zis al chestionarului

-          intrebari filtru care nu permit trecerea la intrebarile urmatoare daca nu s-a raspuns la intrebarea anterioara

-          intrebari bifurcate care directioneaza spre intrebarile urmatoare in functie de raspunsul dat la aceasta intrebare

-          intrebari de control cu rolul de a verifica daca respondentul a inteles sensul intrebarilor anterioare si daca raspunsurile date pana atunci sunt sincere

-          intrebari de identificare prin care se cere respondentului sa mentioneze sexul, varsta, studiile, zona de domiciliu pentru a stabili grupul social carui ii apartine respectivul respondent

Asemenea de intrebari se plaseaza intotdeauna la sfarsitul chestionarului explicandu-se totodata ratiunea introducerilor pentru a evita suspiciunile celui care completeaza chestionarul.

b) dupa forma intrebarilor si posibilitatile de raspuns se impart in:

-          intrebari standard sau inchise( da, nu, nu stiu sau foarte mult, putin, foarte putin,deloc)

-          intrebari care contin raspunsuri posibile

-          intrebari deschise care dau posibilitatea respondentului sa formuleze el insusi raspunsul si sa dea propriile explicatii.

Cat priveste clasificarea chestionarelor, acestea se disting in functie de continutul informatiilor vizate in: chestionare de date factuale si chestionare de opinie. Primele se mai numesc si chestionare administrative si ele sunt lansate de catre institutiile administrative publice pentru cunoasterea diferitelor realitati sociale( structura populatiei, varste, sexe, profesii,

avere, nivelul de pregatire,etc.), un astfel de chestionar il reprezinta cel administrat cu prilejul recensamantului populatiei. Cele mai folosite chestionare administrative sunt chestionarele statistice cu ajutorul carora se colecteaza de catre institutul central de statistica toate informatiile privitoare la viata economica, culturala, politica, religioasa, etc.

Chestionarele de opinie au ca scop cunoasterea opiniilor si atitudinilor respondentilor fata de anumite realitati sociale iar prin intermediul lor si cunoasterea realitatilor la care se refera aceste opinii.

Dupa intinderea si diversificarea informatiilor colectate chestionarele se impart in:

-          chestionare speciale care se limiteaza la informatii dintr-un singur domeniu

-          omni... care colecteaza informatii din mai multe domenii

In cazul chestionarului de opinii, reusita anchetei desfasurate cu ajutorul acestora este conditionata decisiv de modul in care se realizeaza esantionarea si de caracterul reprezentativ al esantionului. Prin esantion    se intelege grupul de persoane selectat pentru a raspunde la chestionar. In raport cu numarul populatiei investigate esantionul este de dimensiuni foarte mici, dar acesta nu reprezinta un obstacol in calea obtinerii unor informatii foarte corecte.

Potrivit reprezentantilor institutului Gallup, la o populatie ca a S.U.A. de peste 200 milioane locuitori, un esantion de 100 de persoane da o marja de eroare de 15%, la 200 de persoane marja de eroare scade la 5%, la un esantion de 10000 de persoane marja de eroare scade la 1,5%.

Prin urmare legile statisticii sunt cele care determina relatia dintre domeniile esantionului si corectitudinea evaluarilor. Pentru ca esantionul sa fie cat mai reprezentativ se recomanda urmatoarea procedura:

a)                           stabilirea universului anchetei sociologice adica a dimensiunilor populatiei supuse investigatiilor;

b)                          elaborarea modului teoretic al structurii populatiei pe diverse criterii: varsta, sex, profesii,etc.;

c)                           stabilirea in functie de dimensiunea populatiei investigate si a celei situate in esantion ;

d)                          stabilirea dimensiunilor sub-esantioanelor in functie de ponderea pe care o are fiecare  grup social in ansamblul populatiei;

e)                           selectarea preponderent aleatorie a personalului din esantion, aceasta metoda de selectare oferind sanse teoretice egale pentru fiecare membru al populatiei spre a fi inclus in esantion.

Chestionarul este cel mai ieftin mijloc de investigare sociala si cu ajutorul lui se pot recolta si prelucra intr-un interval relativ mic de timp informatii dintre cele mai diverse si intr-un volum foarte mare. Pentru administrarea chestionarului nu este necesara intotdeauna deplasarea operatorului la domiciliul sau locul de munca al respondentului, in prezent folosindu-se chestionarele trimise prin posta sau publicatii in ziare.

Corectitudinea informatiilor dobandite pe baza chestionarului este asigurata daca se respecta

conditiile privitoare la calitatea intrebarilor, la selectarea esantioanelor, la modul de lucru al operatorilor cu respondentii.

B. 2 Interviul   – reprezinta o modalitate de investigare sociologica asemanatoare cu chestionarul, in sensul ca se realizeaza tot pe baza de intrebari, dar se deosebeste de chestionar prin forma orala de adresare a intrebarilor si de formularea raspunsurilor.

Interviurile se impart in 2 categorii:

a)      interviuri formale- se realizeaza pe baza unei liste de intrebari, comunicata din timp celui intervievat dupa care are loc intalnirea dintre acesta si persoana care ii ia interviul, el raspunzand oral la intrebarile care ii sunt adresate de catre intervievator. Aceasta forma se foloseste indeosebi in cadrul personalului cu functii publice importante.

b)      interviuri informale – se realizeaza pe baza intrebarilor pe care cel care ia interviul le adreseaza in momentul intalnirii cu cel intervievat, dandu-se impresia ca asemenea intrebari ar fi fost concepute chiar in momentul respectiv. In realitate intervievatorul are stabilite din timp intrebarile pe care le va adresa, dar maniera in care le formuleaza da impresia de spontanietate.

Interviul prezinta fata de chestionar o serie de avantaje si anume:

a)      caracterul mult mai flexibil al intrebarilor, in sensul ca aceeasi intrebare poate fi reluata daca nu a fost inteleasa de catre intervievat sau daca nu s-a obtinut un raspuns multumitor;

b)      este asigurata posibilitatea de a se obtine raspunsuri la toate intrebarile ce sunt adresate intervievatului;

c)      se ofera si posibilitatea extinderii intrebarilor.

In acelasi timp interviul va prezenta si o serie de dezavantaje si anume:

a)      este mai costisitor decat chestionarul;

b)      exista riscul incadrarii cond. anonimatului celui investigat;

c)      exista si posibilitatea deturnarii sensului informatiei obtinute prin interviu.

No comments:Labels: Sociologie politici sociale si de sănătate.

Politici sociale si de sanatate.Capitolul 5:  Politici sociale si de sanatate

 

       Politicile sociale sunt politici comunitare ce au ca principala sarcina relansarea strategiilor sociale si imbunatatirea nivelului de trai a populatiei dintr-o comunitate

       Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii, ele protejeaza practic toata populatia tarii si anume atât salariatii, cât si pensionarii, somerii, dar si persoanele care nu sunt salariate, dar au obligatia sa îsi asigure sanatatea potrivit prevederilor legii nr. 145/1997. Datorita faptului ca

asigurarile sociale de sanatate functioneaza în regim obligatoriu, consecinta imediata este aceea ca plata contributiei de asigurari sociale de sanatate este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât si pentru cele juridice, în cuantumurile si la termenele prevazute.În afara asigurarilor sociale de sanatate care functioneaza în regim obligatoriu, pot functiona si alte forme de asigurari de sanatate care acopera riscuri individuale, în diferite situatii speciale. De asemenea, se pot organiza si societati private de asigurari de sanatate. Aceste asigurari nu sunt obligatorii. Este de mentionat ca reforma sistemului sanitar din tara noastra cuprinde majoritatea componentelor acestuia, iar asigurarile sociale de sanatate obligatorii, adecvate economiei de piata si practicilor din Uniunea Europeana, joaca un rol deosebit.

 

            Principiile asigurarilor sociale de sanatate 

 

Acestea sunt idei de maxima generalitate, care exprima ceea ce este esential si hotarâtor în sistemul asigurarilor sociale de sanatate. Caracteristica asigurarilor sociale de sanatate este ca principiile acestora sunt formulate direct în articolele din legea nr. 145/1997. Astfel, potrivit articolului 1 alin. 2, asigurarile sociale de sanatate functioneaza pe principiul solidaritatii si subsidiaritatii în colectarea si utilizarea fondurilor. Potrivit principiului solidaritatii sociale, toti cetatenii, indiferent de veniturile de care dispun au dreptul la o protectie adecvata. Prestatiile susceptibile de a fi acordate populatiei sunt definite prin lege si este de la sine înteles, ca vor trebui gasite fondurile necesare pentru a le asigura finantarea si de a raspunde conditiilor impuse de executarea prestatiilor.

Principiul solidaritatii în baza caruia functioneaza asigurarile sociale de sanatate din tara noastra îsi are sorgintea în sistemul larg raspândit în lume si anume în asigurarile sociale prin transferuri în flux, numite si redistributive. Acestea s-au organizat prin analogie cu sistemul general de impozite: platesti pe masura ce câstigi (pay as you earn -PAYE). Asigurarile redistributive se bazeaza pe solidaritatea între generatii, dar si între persoanele din cadrul aceleiasi generatii. În mod concret, generatia activa sustine prin contributii prestatiile beneficiarilor actuali, urmând ca si ea, la rândul ei, sa fie sustinuta de generatia activa viitoare (ce îi succede). Aceasta modalitate de organizare a asigurarilor sociale prezinta avantajul ca este deosebit de flexibila, se adapteaza usor la nevoile care apar. Principalul dezavantaj al acestui sistem apare în cazul dezechilibrelor dintre generatii, când un numar mai restrâns de activi trebuie sa sustina un numar sporit de populatie inactiva. De asemenea, articolul l alin. 2 din legea nr. 145/1997 consacra un alt principiu si anume principiul alegerii libere de catre asigurati a medicului, a unitatii sanitare si a casei de asigurari de sanatate. În conformitate cu prevederile art. 15 din lege, asiguratii au dreptul sa-si aleaga medicul de familie care sa le acorde serviciile medicale primare. Prin consacrarea acestui principiu, se doreste sa se realizeze îmbunatatiri concrete în calitatea îngrijirilor medicale, activitate ce consta în libera alegere a practicianului sau  stabilimentului.

Pentru cazurile urgente care necesita asistenta medicala de urgenta se acorda îngrijiri în dispensare, policlinici sau spitale la prezentarea la camera de garda ca si pâna la aparitia legii nr. 145/1997. Asistenta medicala de urgenta nu este conditionata de calitatea de asigurat.

Un alt principiu al asigurarilor sociale de sanatate, este reglementat de articolul 3 alin. l din legea nr. 145/1997, care consta în faptul ca asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale în mod nediscriminatoriu. Potrivit acestui principiu asiguratii si membrii lor de familie au dreptul la servicii medicale, fara a se tine cont de criterii politice, etnice, confesionale, de vârsta, sex si de stare materiala.

 

       Modele de sisteme de îngrijire de sanatate 

 

Organizarea asigurarilor sociale de sanatate se realizeaza potrivit articolului 62 din legea nr. 145/1997, de catre casele de asigurari de sanatate, care sunt institutii publice autonome, nelucrative si care desfasoara activitati în domeniul asigurarii sanatatii.

În afara acestor institutii, importante atributii revin si altor organe. Statul defineste

politica generala în materie de asigurari de sanatate, legifereaza si exercita o supraveghere de ansamblu. În acest cadru, casele de asigurari de sanatate au o mare autonomie.

In cadru oricarui stat, sanatatea reprezinta valoare fundamentala atat pentru individ cat si pentru societatea din care face parte. Ea constituie premisa principala a indeplinirii rolurilor sociale de catre indivizi si o resursa importanta a dezvoltarii vietii sociale in ansamblul ei.

Boala provoaca totodata consecinte disfunctionale in activitatea grupurilor si structurilor in care sunt integrati indivizii.

Orice societate tinde sa-si valorifice sanatatea ca resursa functionala si sa-si elaboreze un program, un sistem de protectie impotriva bolii, organizat in asa fel incat sa asigure depasirea, ingrijirea si restabilirea celor afectati.

Sistemele de sanatatea au aparut sub umbrela mai larga a programelor de protectie sociala, programe elaborate incepand cu a doua jumatate al secolului al XIX-lea in tarile industrializate, sub presiunea miscarilor sociale, muncitoresti, a diferitelor ggrupari politice, a grupurilor de presiune.

Din perfectionarea si dezvoltarea acestor programe s-a ajuns la definirea conceptului de securitate sociala. Cest concept a fost utilizat pentru prima data in legislatia S.U.A. , in Legea Securitatii Sociale(1935) si initia programe de prevenire  a riscului numai pentru batranete, moarte, handicap si somaj.

            Securitatea sociala= protectia pe care o asigura societatea pentru membrii sai printr-o serie de masuri publice, impotriva problemelor sociale cauzate de pierderea sau reducerea substantiala a veniturilor, datorita imbolnavirii, invaliditatii, batranetii si mortii. Presupune, de asemenea, si asigurarea ingrijirilor medicale si asigurarea alocatiilor pentru familiilor cu copii. Sintetizand aceste definitii, securitatea sociala reprezinta expresia solidaritatii financiare dintre indivizii unei societati.

Organizatia  Internationala  Muncii ( O.I.M.) a adoptat acest concept in 1952 stabilindu-i urmatoarele componente:

1. – asigurarile sociale;

2. – asistenta sociala.

         Asigurarile sociale functioneaza prin impozite si cotizatii sociale iar asistenta sociala are ca principala sarcina ajutorarea minoritatilor lipsite de resurese in numele solidaritatii umane facandu-se apel la responsabilitatea colectiva pentru a nu admite excluderea unor categorii sociale.

Proiectarea, aplicarea si evaluarea acestor sisteme de protectie sociala depind de traditiile istorice, de optiuni ideologice, de conceptii privind dezvoltarea economica, dar si de distributia raporturilor de putere si a relatiilor dintre diferite categorii sociale.

Sisteme de asigurari de sanatate

 

În Europa opereaza trei modele de sisteme de îngrijire de sanatate si anume:

•modelul serviciului national de sanatate - tip Beveridge; 

• modelul sistemului de asigurari sociale de sanatate - tip Bismarck; 

• modelul sistemului centralizat de stat - tip Semasko.

La acestea ar mai putea fi adaugat modelul care functioneaza în S.U.A. si care este în mod practic bazat pe asigurari private. Fiecare dintre aceste sisteme are avantajele si dezavantajele sale.

      I.    Sistemul tip Bismarck opereaza în Austria, Belgia, Franta, Olanda si Germania, sistem ce a constituit sursa de inspiratie în elaborarea sistemului actual de asigurari sociale din tara noastra.

Astfel, în tarile respective sistemul de asigurari sociale de sanatate este finantat prin contributia în general obligatorie a salariatilor si patronilor, în functie de venit sau/si prin taxe generale. Acoperirea este larga, dar acolo unde nu este obligatorie ramân categorii de populatie fara acces la prestatiile oferite de sistem. Sumele rezultate din constituirea fondurilor pentru finantarea asigurarilor de sanatate sunt dirijate spre organisme sau agenti care asigura gestiunea lor si care contracteaza cu spitalele si medicii de familie ori medicii de medicina generala serviciile ce urmeaza a fi oferite asiguratilor. Contractele cu pacientii au la baza taxa pe servicii/prestatie, iar cu spitalele se bazeaza pe bugete adesea globale.

 

În cadrul acestui sistem, performantele medicale sunt relativ înalte, dar cheltuielile pe care le implica sunt cele mai mari din Europa, pentru ca si costurile administrarii sale sunt mari.

Schimbarile în sistemul de sanatate au capatat o amploare fara precedent la sfârsitul anilor '80 si începutul deceniului actual, extinderea lor cuprinzând numeroase tari din Europa si America. Schimbarile urmaresc eliminarea sau reducerea disfunctiilor aparute atât în tarile democratice cu o economie de piata stabila, cât si în tarile care au avut o economie bazata pe monopolul de stat al factorilor de productie, cu un sistem de planificare centralizat, rigid si de comanda.

Nemultumirile care au generat procesul de reformare a sistemelor îngrijirilor de

sanatate (SIS) au fost prezente atât în masa contribuabililor si a utilizatorilor, a medicilor si institutiilor sanitare (a furnizorilor de îngrijiri), cât si a autoritatilor politice si administrative.

Insatisfactiile vizau cresterea cheltuielilor pentru sanatate într-un ritm greu de suportat, fara ameliorarea substantiala a starii de sanatate, insuficienta acoperire a populatiei cu servicii, absenta unor mecanisme eficiente de asigurare a calitatii, volumul exagerat de munca zilnica, insuficienta elementelor de stimulare, ineficienta manageriala etc.

         Avantaje:

-          transparenta mai mare a contributiilor si beneficiilor sistemului pentru cetateni;

-          gradul inalt de acoperire a populatiei cu servicii medicale;

-          finantarea sistemului medical este legata de nivelul veniturilor;

-          izolarea finantarilor de schimbarile politice.

         Dezavantaje:

-          reducerea bazei de contribuabili in perioada de recesiune economica;

-          finantarea este puternic legata de gradul de ocupare al fortei de munca;

-          costuri mari pentru agentii economici.

 

 II.       Sistemul de asigurari de sanatate de tip Beveridge apare dupa al doilea razboi mondial si a fost fondat de William Beveridge in Anglia.

In Raportul Asigurarilor Sociale si Serviciilor Auxiliare prezentat in camera Comunelor in 1942, Beveridge considera ca orice sistem de asigurari sociale trebuie sa se bazeze pe 3 elemente:

1.- alocatii pentru copii;

2.- serviciu national de sanatate;

3.-  asigurarea de catre guvern a fortei de munca si prevenirea somajului in masa.

Sistemul national de sanatate bazat pe finantarea centrala- Beveridge – este aplicat in tari ca Anglia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, etc. Fondurile necesare sanatatii sunt colecate prin intermediul fiscal existent in fiecare tara. Gradul de echitate depinde de modalitatea de impozitare aleasa: atunci cand impozitele sunt in progres ele sunt progresive in raport direct cu cresterea veniturilor. Sumele alocate asistentei medicale sunt stabilite de Parlament. Plata medicilor, in sistem Beveridge, are la baza fie capitatia( plata in functie de numarul de pacienti inscrisi pe lista), fie salariul pentru medicul de spital.

Acest sistem de asigurare de sanatatea are atat avantaje cat si dezavantaje.

Avantaje:

-          echitatea in finantare;

-           acoperirea larga cu servicii medicale;

-          posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale.

           Dezavantaje:

-          lipsa participarii individului la deciziile de finantare;

-          lipsa transparentei in finantarea unor costuri pentru servicii medicale aditionale;

-          posibilitatea fectarii finantarii sistemului medical de deciziile politice.

 

III.    Modelul sistemului de sanatate de tip Semasko se bazeaza pe centralizarea resurselor banesti de catre Ministerul Sanatatii. Acest sistem functioneaza in tari ca Rusia si Slovacia si a fost foarte eficient pe timpul razboaielor deorece permitea o mai buna supraveghere a fondurilor alocate sanatatii de catre stat. Sistemul de tip Semasko este prin excelenta un sistem sanitar socialist bazat pe planificarea centralizata birocratic si pe accesul la ingrijire al tuturor cetatenilor .

         Nu exista in nici o tara sisteme „pure” , cu un singur mecanism de finantare , ci un model predominant alaturi de care pot fi intalnite in proportii diferite toate celelalte.

Toate sistemele medicale din lume se confrunta cu o serie de probleme:

-          gresita alocare a resurselor financiare;

-          inechitatea accesului la serviciile medicale;

-          ineficienta cheltuirii fondurilor destinate sanatatii;

-          cresterea exploziva a costurior asistentei medicale.

Principalele criterii in functie de care pot fi evaluate diferitele sisteme de sanatate sunt:

-          echitatea in finantare;

-          gama serviciilor pe care le acopera;

-          gradul de acoperire al populatiei;

-          eficienta;

-          transparenta;

-          libertatea de alegere;

-          accesibilitatea;

-          stabilirea formei de finantare.

 

  IV.   Sistemul asigurarilor private de sanatate este preponderent in S.U.A., Thailanda, Africa de Sud, Filipine, nepal si a constituit exceptia in tarile occidentale europene.

Organizarea politica a S.U.A. a fost preocupata indirect de problema sanatatii, prestarii de servicii medicale si de sistemul sanitar, in general considerand ca sistemul particular si mecanismele pietei pot functiona mai bine, cu cheltuieli mai mici si beneficii mai mari, fara presiune birocratica.

        Ingrijirea medicala este un bun de consum pe care indivizii il cumpara daca au posibilitati financiare, iar societatea nu datoreaza nimanui ingrijire medicala.

Politicile sociale din S.U.A. sunt un amestec de voluntarism si liberalism. Voluntarismulpresupune responsabilitatea familiala si a propriei persoane pentru bunastare, iar liberalismulpromoveaza unele politici sociale centrate pe intampinarea unor nevoi, mai ales, cele ale saracilor.

Politicile sociale „universale” cu privire la sistemul de invatamant, securitate sociala sunt percepute pozitiv, pe cand programele destinate saracilor sunt percepute negativ. Protectia sociala ar crea o mentalitate de „asistat”, lenes si dependent social.

 Inainte de cel de-al doilea razboi mondial, ingrijirile spitaliere in S.U.A. erau oferiteexclusiv contracost. In perioada postbelica a fost intemeiat sistemul asigurarilor particulare- Blue Cross si Blue Shield care constau in contracte incheiate intre institutele de asigurari si patronii intreprinderilor. Persoanele cu venituri reduse sau cele care nu faceau parte din campul muncii nu beneficiau de acest sistem.

Singurele programe de anvergura sunt cele create de administratia Kennedy si Johnson in anii 1960 prin care au luat fiinta 2 sisteme nationale de asigurare medicala:

1. – Medicaid-1965 - destinat persoanelor cu venituri reduse;

2. - Medicare-1965- program national de asigurari de baza a spitalizarii  pentru persoane de peste 65 de ani .

No comments:Labels: Sociologie politici sociale si de sănătate.

Elemente de sociologie a colectivitatii.Capitolul II:  Elemente de sociologie a colectivitatii

 

Familia ca grup social

 

In sens larg, familia este un grup social ai carui membri sunt legati prin raporturi de varsta,

casatorie sau adoptie si care traiesc impreuna, coopereaza sub raport economic si au grija de copii.

In sens restrans, familia este un grup social format dintr-un cuplu casatorit si copiii acestuia.

Casatoria poate fi definita ca o modalitate acceptata la nivel social prin care doua sau mai multe persoane constituie o familie. Casatoria poate comporta un aspect:

1. juridic;

2. religios.

Prin cele doua aspecte se ajunge la recunoasterea sociala a familiei.

In toate societatile putem identifica ceea ce sociologii si antropologii numesc nucleul familial( format din 2 adulti si copiii acestora, fie adoptati sau biologici) si familia largita( familia extinsa) ce poate include si frati, surori, bunici, etc. pe langa membrii de baza ai familiei nucleu.

In societatile occidentale, casatoria si familia este asociata cu monogamia( intemeirea unei familii rezulta din casatoria unui barbat cu o singura femeie).

In alte tari , precum in cele arabe, poligamia este frecvent intalnita ( un sot poate avea mai multe sotii in acelasi timp).

    Tipuri de poligamie:

-          poliginia- un barbat poate fi casatorit cu mai mult de o femeie in acelasi timp;

-          poliandria-o femeie poate avea 2 sau mai multi soti simultan.

Antropologul Peter G. Murdock( 1949) a subliniat faptul ca familia nucleara este universala, permitand realizarea a 4 functii esentiale:

-          biologica- reprezinta o dimensiune esentiala a familiei; sexualitatea este asociata     cu dragostea si din punct de vedere juridic, ea se poate „consuma” numai in cadrul cuplului familial; afectivitatea este principala trasatura prin care familia se deosebeste de alte grupuri sociale;

-          economica- cuprinde mai multe componente:

a). productie;

b). profesionalizarea descendentilor ( investitie in educatia copiilor);

c). generare si gestionare a unui buget comun.

-    reproductiva- doar in cadrul familiei iau nastere alti potentiali intemeitori de

familie;

-    educationala- famila este una dintre pricipalele institutii socializatoare ale

societatii;

- in cadrul familiei, copilul isi insuseste normele si valorile sociale si

devine apt pentru a  avea relatii cu ceilalti membri ai societatii.

      Socializarea in familie are mai multe componente:

1.  cognitiva- copilul dobandeste deprinderi si cunostinte necesare actiunii sale ca viitor

adult;

2. normativa- i se transmit copilului principalele norme si reguli sociale;

3. creativa- se formeaza capacitatea de gandire creatoare prin stimularea imaginatiei;

4. psihologica- se dezvolta afectivitatea necesara relationarii cu parintii, cu viitorii

parteneri, cu proprii copii si alte persoane.

Socializarea din cadrul familiei este esentiala pentru integrarea sociala a copiilor. Ea este convergenta cu normele si valorile promovate la nivel societal.

 

          Relatii in familie

 

Relatiile din cadrul familiei pot fi reduse la cateva categorii;

-          relatii dintre soti- reglementate prin casatorie sau consens;

-          relatii dintre parinti si copii;

-          relatii dintre descendenti( copiii cuplului);

-          relatii de rudenie dintre membrii cuplului familial si alte persoane.

Familia este un complex de roluri si statusuri sociale. Partenerii aceluiasi cuplu familial se raporteaza unul la celalalt prin rolul si statusul de sot, sotie si fata de copiii lor isi exercita rolul de parinti.

In societatea contemporana, doar casatoria civila are implicatii de ordin juridic. De cele mai multe ori, nici casatoria religioasa nu se mai poate oficia daca nu este precedata de cea civila.  La baza casatoriei sta liberul consimtamant si egalitatea in drepturi a sotilor. Pe langa motivatiile afective, in casatorie mai intervin si alte tipuri de motivatii: economice, clasiale, culturale, etc. casatoria poate fi homogama, adica are loc intre indivizii cu trasaturi similare din punct de vedere economic, statusuri sociale similare sau identice. Homogamia s-a diminuat in a

doua jumatate a secolului al XX-lea cand locul i-a fost luat de exogamie ( casatorii ce au loc intre persoane cu statusuri sociale diferite). Cu toate acestea, homogamia ramane inca definitorie pentru majoritatea cuplurilor.

 

Tipuri de structuri familiale

 

Caracterizarea structurilor familiale poate fi facuta in raport cu doua criterii:

1. cantitativ- numarul si reteaua de statusuri si de roluri familiale;

2. calitativ- diviziunea rolurilor in cadrul familiei si modul de exercitare a autoritatii.

Din punct de vedere numeric exista familii extinse ce reunesc mai multe nuclee familiale si implicit mai multe generatii si familii nucleare formate din soti si copiii acestora.

Din punct de vedere al numarului descendentilor( copiilor), familiile difera de la o societate la alta si de la o clasa sociala la alta.

Din punct de vedere al rolurilor, exista familii complete formate din sot, sotie si copii dar sifamilii monoparentale( incomplete) rezultate in urma descompletarii( divort, deces), sau a inexistentei din punct de vedere juridic al unui parinte.

Din punct de vedere al numarului generatiilor prezente in familie, exista familii cu o generatie( asa numitele familii sau cupluri sterile formate in exclusivitate numai din cei doi soti), familii cu 2 generatii, cu 3 sau cu 4 generatii.

Structura statusurilor si a rolurilor dintr-o familie cuprinde urmatoarele situatii: sot, sotie, tata, mama, frate, sora, bunic, bunica.

Exercitarea rolurilor din familie este rezultatul unui proces de invatare sociala. Copiii vor exercita la randul lor rolul de sot, sotie, mama, tata invatate de la parinti sau datorita altor factori externi( institutii, presa, tv).

Structura grupurilor familiale poate fi perceputa si din perspectiva raporturilor de autoritate. ( dreptul unei persoane de a influenta alte persoane pe baza statusurilor pe care le detine).

a).- familii cu structura autoritara- barbatul are autoritate deplina asupra membrilor din familie si mediaza legatura acesteia cu comunitatea);

b).- familie cu structura egalitara- cei doi parteneri au drepturi si autoritate egala.

 

        Disfunctiile din cadrul familiei

 

Aceste disfunctii devin evidente in conditii de divort, abandon familial, violenta domestica sau delincventa juvenila.

Principalele surse de tensiuni si conflicte din cadrul familiei provin din:

-          gelozie ( irationala)- aceasta poate duce la pierderea increderii in partener si la distrugerea comunicarii);

-          banii- sunt, de obicei, un mijloc de dominare familiala;

-          diferentele cu privire la modul de crestere a copiilor;

-          insatisfactia sexuala- duce la inselarea partenerului sau a partenerei;

-          diviziunea rolurilor;

-          rolul legaturilor de rudenie;

-          alcoolul;

-          violenta.

Incepand cu anii `70 ai secolului XX, modelele alternative de comuniune familiala s-au extins, aparand:

-          celibatul- atunci cand doua persoane nu stau impreuna dar intre ele poate exista o relatie, de cele mai multe ori, sexuala;

-          coabitarea consensuala( „concubinaj”)- in cadrul acestei forme de comuniune nu exista relatii juridice intre parteneri dar cu toate acestea pot forma un cuplu de tipul familiei nucleare; in unele cazuri poate fi o forma de coabitare premaritala, iar in altele, un mod de viata pe termen lung sau definitiv.

Familia este, in toate societatile cunoscute, principalul agent de transmitere culturala.No comments:Labels: Sociologie politici sociale si de sănătate.

Sociologie medicala.Capitolul III:  Sociologie medicala

 

 

1. Introducere in sociologia medicala

 

           Sociologia medicala este o disciplina relativ recenta nascuta din necesitatile sociale impuse de sec XX. Aparuta initial doar ca preocupare in cadrul sociologiei generale, sociologia medicala a devenit ulterior o disciplina de sine statatoare datorita faptului ca ea putea raspunde la numeroase probleme de natura medicala.

In opinia lul Jean –Claude Guynot, sociologia medicala are 3 obiective principale:

-          obiectivul medical- sociologia este o disciplina anexa care completeaza cunostintele medicilor in medicina; sociologia sprijina medicina in detectarea mecanismelor sociale responsabile de mentinerea sanatatii;

-          obiectivul economic- sociologia medicala isi propune realizarea unor cercetari pentru deternminarea costurilor ingrijirilor medicale, consumul de medicamente si cheltuielile pentru sanatate;

-          obiectivul sociologic- prin analiza problemelor de sanatate este vizata cunoasterea societatii.

Sociologia medicala este o sociologie de ramura care studiaza sanatatea si boala ca experiente umane, institutiile sociale din domeniul medical, natura profesiei medicale si relatiile medic-pacient.

Pentru a avea o conceptie cat mai clara despre rolul si scopul sociologiei medicale, este necesar a trasa cateva diferente de concepte si ramuri inrudite ale acestei discipline.

1. Medicina sociala( igiena sociala)-ramura a stiintei medicale care are ca obiect de studio optimizarea actiunilor cu character profilactic de masa, evaluarea necesitatilor de ocrotire  a sanatatii, determinarea unor masuri de imbunatatire a retelei medicale ; se ocupa de analiza statistica a morbiditatii.

2. Sociologia in medicina- Robert Strauss este cel care impune distinctia intre sociologia medicala si sociologia in medicina; se ocupa cu structura organizatorica, relatiile dintre roluri, sistemul de valori al profesiei medicale; presupune intergrarea conceptelor si tehnicilor sociologice si aplicarea lor in medicina; utilizeaza sociologii ca si colaboratori ao medicinei in problemele medicale.

3. Sociologia sanatatii si a bolii- studiaza aspectele socio-economice ale sanatatii, boala ca problema sociala, initirea de politici sociale in domeniul sanatatii.

                    Printre fondatorii sociologiei medicale se numara Emile Durkheim si Talcott Parsons.  Emile Durkheim prin lucrarea  Sinuciderea, analizeaza o problema cu conotatii medicale din perspectiva sociala. El pune fenomenul sinuciderii in relatie cu integrarea si coeziunea sociala. Talcott Parsons califica boala ca si comportament deviant, iar sanatatea ca un comportament normal.

                      Cauzele sociale ale dezvoltarii sociologiei medicale ca stiinta au fost:

-          recunoasterea importantei factorilor sociali in etiologia bolilor cum ar fi:calitatea relatiilor individului, calitatea mediului de viata;

-          aparitia spitalului modern- spitalul devine o institutie complexa si puternica, cu mijloace eficace de diagnostic si tratament si in acelasi timp un “centru de inovatie”;

-          medicalizarea societatii- tipurile de patologii cu care se confrunta oamenii au devenit tot mai numeroase si mai variate prin introducerea unor manifestari ce se afla la limita dintre

sanatate si boala;

-          stressul, oboseala si starile psihice cu tenta depresiva si alte manifestari au ajuns sa fie considerate si tratate ca boli;

-          modelul medical este aplicat si la probleme cum ar fi: drogurile, homosexualitatea, devianta, alcoolismul, tabagismul si multe altele;

-          implementarea unor noi servicii medicale si cresterea numarului de medici, elaborarea unor legi privind protectia populatiei, precum si analizarea unor probleme cu conotatii juridice si etice cum ari fi: transplantul de organe, clonarea, fecundarea in vitro, etc.;

-          trecerea de la medicina practicata in mod privat la cea practicata in echipe si institutionalizata;

-          schimbarea profilului demografic al populatiei; cresterea procentului de varstnici, prelungirea duratei de viata;

-          schimbarea modului de finantare in medicina;

-          schimbarea rolului traditional al medicilor prin specializarea lor tot mai mare.

Influenta socialului asupra sanatatii 

Socialul influenteaza sanatatea prin mai multe modalitati:

1. calitatea igienei publice-calitatea apei potabile, a aerului, canalizarea;

2. stilul de viata-aspectele legate de dieta, modul de alimentatie este supus “modei” si poate fi modificat prin educatie;

3. planingul familial- familiile in care se practica contraceptia au un numar mai scazut de membri, ceea ce presupune o mai buna ingrijire a copiilor si o stare de sanatatea mai buna a femeilor;

4. conditiile de locuire- spatial existent, iluminarea, aerisirea, igiena locuintei;

5. conditiile de munca si statutul ocupational- programul de lucru, stress-ul occupational, posibilitatea unor accidente la locul de munca.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2.     Aspecte sociale ale sanatatii si bolii

 

       Conceptiile despre sanatate si boala au variat foarte mult de-a lungul timpului in functie de mentalitatea epocilor. Reprezentarile despre boala si sanatate precum si modul de raportare la acestea au fost influentate de conceptii religioase, de gradul de dezvoltare a stiintelor, de superstitii sau prejudecati, dar si de fenomenele sociale de amploare ce au adus schimbari majore in modul de intelegere al lumii.

Exista 4 mari stadii de dezvoltare a medicinei si prin ea, a conceptiilor despre sanatate si boala. Primul stadiu este cel al medicinei prestiintifice ce cuprinde:

1. medicina primitiva- desi se considera ca bazele actului medical au fost puse cu 2500 de ani in urma de catre Hippocrate, preocupari pentru integritatea corpului au existat intotdeauna; incercarea omului de a intelege si de a se lupa cu boala se concretizeaza inreactia magica; magia, religia si medicina se impleteau in cadrul acestui stadium; boala era declansata mai ales de moralitatea indoielnica a indivizilor unui popor-se considera ca incalcarea tabuurilor si a normelor sociale era cauza principala pentru declansarea bolilor si a starilor de infirmitate.; tratamentul aplicat era unul magic cu functie cathartica si de vindecare;

boala era extreme de integrate in contextul social iar rolul medicului era jucat de               saman sau de vraci; cea mai mare parte a vindecarilor se bazau pe efectul placebo datorita faptului ca tratamentul lua forma unui adevarat spectacol; vraciul era ales din randul celor cu dizabilitati fizice sau psihice deoarece se considera ca el este un intermediar intre zeu si om.

2. medicina antica- si ea acorda un rol important factorilor sociali in declansarea unei boli; acum castiga teren ideea de natural; se dadea o mare importanta dietei, stilului de viata si culturii fizice; medical avea rolul nu numai de a vindeca boala ci si de a cerceta conditiile in care a aparut aceasta; medicina antica aduce reactia confesionala ce presupune caldura umana, sprijinul moral acordat pacientului, incurajarea; Paracelsus spunea ca iubirea este unul dintre cele

4 fundamente ale medicinei; sanatatea este data de echilibrul fiziologic( distribuirea echilibrata a celor 4 umori din organism: sange, flegma, bila galbena si bila neagra);

3. medicina Evului Mediu- conceptia Evului Mediu cu privire la boala este aceea ca ea este o pedepasa data de Dumnezeu pentru pacatele omului; tratamentul se rezuma la acte de purificare( spovedanie, flagelare, post); epoca Evului Mediu se caracterizeaza prin obscurantism si de aceea nici nu se incerca a cauta cauzele care produc bolile umane; Biserica interzicea cu desavarsire cercetarea medicala, astfel ca progresul medical stagneaza; precaritatea masurilor de igiena si prevenire a bolilor au condos la explicarea marilor epidemii din epoca ce au decimat populatia Europei de nenumarate ori; spitalul ia forma azilului(lazaretului), acesta fiind mai degraba o institutie de izolare a bolnavilor decat de tratare a lor; apare reactia religioasa cu privire la boala; boala era considerata a fi rezultatul posesiunii corpului uman de un spirit malefic si in consecinta tratamentul presupunea exorcizarea.

       Cel de-al 2-lea stadiu al medicinei este concretizat in aparitia medicinei stiintifice. Se realizeaza un progres urias prin abordarea rationala, pozitiva si stiintifica a bolii.Acum se produce reactia stiintifica a bolii ce nu mai este o pedeapsa a zeilor, ci un fenomen care poate fi inteles si explicat pe cale stiintifica.

      1.      Sanatatea poate fi definita prin prisma a 3 dimensiuni: biologica, psihologica si sociala. Din punct de vedere biologic, sanatatea reprezinta o anumita stare de functionare a celuleor, tesuturilor, organelor, care realizeza continuitatea bilogica si armonia organelor in raport cu mediul. Din punct de vedere psihologic, sanatatea este o stare in care individual se simte in perfecta armonie cu mediul; capacitatea organismului de a realiza diferite activitati in scopul adaptarii la mediu. Din punct de vedere social, sanatatea este acea stare a organismului in care capacitatile individuale sunt optime pentru ca persoana sa-si indeplineasca adecvat rolurile sociale.

            Definitia oficiala a O.M.S. ( Organizatia Mondiala  a Sanatatii) considera sanatatea ca fiind “ starea de completa bunastare fizica, mentala si sociala, care nu se reduce doar la absenta bolii sau a infirmitatii; atat boala cat si sanatatea au dimensiuni ce nu tin doar de biologic.”

Aceasta definitie pleaca de la conceptia holista a sanatatii care se referea la recunoasterea interrelationarii intre factorii fizici, psihologici si spirituali sau de mediu care contribuie la calitatea vietii unei persoane. Sanatatea nu este doar o stare ci si un mod de viata, prin care fiecare aspect al fiintei se interrelatioaneaza armonios.

2.    Boala este definita si inteleasa tot dintr-o tripla perspectiva: biologica, psihologica si sociala.

Dupa studiile lui Malinowski, boala este o experienta emotionala si existentiala de o asemenea magnitudine incat omul gaseste dificil sa gandeasca despre boala lui in termeni care sa nu implice aspecte metafizice si morale, chiar daca societatea nu-l incurajeaza in aceasta directie.

Boala si societatea

 

Efectele produse de boala intr-o societate anume depinde de tipul societatii respective. De exemplu, in societatea primitiva, boala insemna pedeapsa dar si mantuire si ea producea coeziunea membrilor comunitatii si facilita exercitarea controlului social.

La greci, omul ideal era o fiinta armonioasa, echilibrata, doar boala il putea transforma intr-o fiinta imperfecta asupra careia s-a abataut un blestem.

Crestinatatea va aduce o mare schimbare in ceea ce priveste atitudinea oamenilor cu privire la boala. Boala era, prin excelenta, o pedeapsa pentru viata dezordonata.

a)      Raportul boala-economie este evidentiat, in primul rand, prin aparitia bolilor profesionale. Prima atestare a acestor boli are loc inca din antichitate, iar prima lucrare ce trateaza in mod sistematic aceste boli, apare in jurul anului 1700, o data cu industrializarea. Multe ocupatii de care societatea are nevoie sunt daunatoare sanatatii chiar si in cele mai bune conditii de igiena la locul de munca. Incidenta bolii este mult influentata de factorii economici: conditii de locuire, calitatea hranei, accesul la serviciile medicale. Boala si saracia formeaza un cerc vicios care se adanceste progresiv.

b)      Raportul boala-stiinta-dezvoltarea stiintei medicale s-a produs intr-un ritm lent pentru ca a depins de dezvoltarea celorlalte stiinte. Progresele medicale au la baza descoperirile din domeniul anataomiei. Primele descoperiri  in domeniul anatomiei umane au avut loc in renastere, pana atunci fiind prohibita autopsierea corpurilor umane.

c)      Raportul boala-religie- oamenii primitivi percepeau mediul inconjurator ca fiind guvernat de forte misterioase. Pentru a supravietui ei trebuiaiu sa se supuna unor serii de rituri si regului sociale. Boala putea fi explicate prin magie. In medicina babiloniana se considera ca bolile sunt provocate de zei, iar sarcina medicului-preot era de a interpreta intentiile zeului.

Boala si cultura

 

Boala este interpretata diferit in culture diferite. Desi boala, modificarea patologica propriu-zisa este universala, exista totusi o multitudine de boli ce apar doar in anumite culture. Aceste boli sunt denumite “tulburari etnice”, specifice unei etnii, cum ar fi “amocul”, o boala psihica din Malayezia, ce se manifesta printr-o furie puternica ce degenereaza in crima, sau “tarantismul”, o criza asemanatoare cu isteria, care apare pe un fond muzical si in anumite conditii la femeile din sudul Italiei si din Sicilia.

Diferentele culturale in modelarea sanatatii si a bolii nui se remarca doar la nivel de culturi ci si in cadrul aceleasi culturi. Au fost avansate 3 ipoteze cu in explicarea modului in care statusurile prescrise sau dobandite influenteaza starea de sanatate:

1. segmentele sociale mai supuse stress-ului se remarca printr-o sanatate mai precara a membrilor;

2. starea de sanatate este cea care determina apartenenta la anumite grupuri sociale si nu invers;

3. mobilitatea sociala este stresanta si solicitanta in sine si din acest motiv ii supune pe cei “mobile” la riscuri mai mari de boala.

Boala si civilizatia

 

Cauzalitatea oricarei forme de patologie umana se stabileste in functie de 2 factori: zestrea genetica a individului ce poate induce boala si mediul fizic si social in care traieste.

Relatia dintre boala si civilizatie este una extreme de complexa. Orice element ce intervine in viata individului influenteaza predispozitia sa la boala si atitudinea sa vis-a vis de aceasta.

             Konrad Lorenz in eseul “Cele 8 pacate capitale ale omenirii civilizate” considera ca cele o mari dezavantaje aduse omenirii sunt:

1. – suprapopularea planetei;

2. – pustiirea spatiului vital;

3. –competitia interumana;

4. –moartea simturilor;

5. – decaderea genetica;

6. – sfaramarea traditiei;

7. – fenomenul de indoctrinare;

8. – inventarea armelor nucleare.

Semnificatii simbolice ale bolii

 

Boala are pentru fiecare dintre noi o anumikta semnificatie care priveste cauza, evolutia sau

deznodamantul ei.

Capitalismul era asemanat cu tuberculoza. Homo economicus al sec XIX are comportamente ce tin de consumul excesiv si lipsa de vitalitate. Capitalismul avansat al sec XX va imprumuta metafora cancerului cu referire la expansiunea doctrinei. Metafora cancerului devine deosebit de fertile in idea orasului ca spatiu al decadentei, al prabusirii.

              Kant spunea despre pasiuni ca sunt asemenea cancerului, adica incurabile.

Schopenhauer considera boala ca fiind un produs al vointei.

              Machiavelli in “Principele” face o comparative intre arta guvernarii si arta terapeutica, elemental comun celor doua fiind preventia.

Sifilisul a fost asociat intotdeauna cu viciul iar sanatatea este incununarea virtutilor.

Sub aspect social, boala are drept consecinte pierderea rolurilor obisnuite, a unor gratificatii si a unor moduri de comportament adaptive. Consecintele starii de boala depasesc disfunctiile biologice si psihologice, afectand intreaga viata sociala a persoanei. Ca situatie de “impas existential” ( Iamandescu, 1977), boala antreneaza o serie de servituti si restrictii, modificand modul de viata al individului.

 

                Boala si devianta. Teoriile lui David Mechanic si Talcott Parsons    

 

        Devianta este un tip de comportament orientate contra ordinii stabilite si inacceptabil intr-o comunintate sau cultura; un comportament care se opune celui conventional; orice batare de la regulile de convietuire si imperativele de ordine ale unei forme de viata colectiva.

         Boala a fost considerate ca o deviere a organismului de la starea normala, dar si o deviere de la normele culturale stabilite cu privire la notiunea de sanatate.

Termenul de “deviere” a fost folosit de David Mechanic cu referire la bolile fizice si psihice. El considera ca toate persoanele cu comportament deviant sunt bolnave. Treptat, acest termen a fost inlocuit cu cel de delincventa. Mechanic a subliniat faptul ca intreaga conduita a bolnavului trebuie privita ca fiind determinata de reteaua sociala in care este angajat individul decat rolurile sociale ale acestuia. A diferentiat notiunea de suferinta ca fenomen subiectiv de cel de boala ca fenomen obiectiv din punct de vedere biologic.

Suferinta are o dimensiune individuala si una sociala. Dimensiunea individuala se refera la faptul ca fiecare om inceraca sa aprecieze pentru sine sensul si semnificatia simptomelor pe care le percepe. Dimensiunea sociala subliniaza idea ca suferinta devine boala si are implicatii si asupra grupurilor din care face parte bolnavul; boala este validate sau legitimate social prin scutirea individului de la responsabilitatule sale normale.

           Asumarea rolului de bolnav sau pacient are loc printr-un proces de evaluare sinegociere intre individ si grupul din care face parte, constand din urmatoarele etape:

-          vizibilitatea si recunoasterea simptomelor;

-          gravitatea simptomelor;

-          efectul lor asupra activitatilor familiale, profesionale;

-          frecventa aparitiei, recurentei si persistenta simptomelor;

-          nivelul de informare, cunoastere si gradul de intelegere a evolutiei bolii;

-          interpretarile alternative care pot fi atribuite simptomelor;

-          manifestarea unor tendinte specifice ale bolnavului;

-          disponibilitatea resurselor de tratament.

Nu toate persoanele percep suferinta ca boala si nu toti isi asuma rolul de bolnav chiar daca resimt anumite simptome.

 

            Talcott Parsons- Boala ca devianta

 

Parsons defineste boala ca fiind o conduita devianta si sanatatea o conduita conformista. Conceptia lui despre boala esre, de fapt, o reluare a teoriei organiciste conform careia sistemul social functioneaza in mod analog cu organismul uman, fiecare dintre functiile sale asigurand mentinerea si adaptarea intregului.

Sanatatea este o necessitate functionala a sistemului social si orice societate manifesta un interes primordial pentru mentinerea acesteia. Capacitatile functionale ale indivizilor sunt appreciate in functie de standarde sau repere normative. Incapacitatea de a corespunde cu aceste standarde este “tradusa” prin boala. Boala, conchide Parsons, este singura forma dedevianta legitima, acceptata de societate; boala nu poate fi controlata de om, acesta fiind scutit de responsabilitatile cotidiene.

 

               Imbolnavirea intre devianta si stigmat

 

Un numar de afectiuni sunt considerate de catre marea populatie ca fiind stigmate sociale( surzii, tuberculosii, cei infectati cu BTS, SIDA). In SUA, homosexualii au fost stigmatizati din cauza numeroaselor cazuri de SIDA din randul acestora.

        Stigmat – orice atribut sau semn fizic, social, care devalorizeaza identitatea unui actor social pana acolo incat el nu mai poate beneficia de intreaga acceptare a societatii.

Termenul de stigmat este folosit cu referire la orice conditie, atribut sau particularitate care marcheaza un individ ca inaaceptabil, inferior cultural sau exclus.

O consecinta negativa a “etichetarii” este aceea ca statutul deviant al unei persoane devine statut dominant.

Exista 2 tipuri de devianta:

-          devianta primara – modul in care apare comportamentul deviant;

-          devianta secundara- modul in care oamenilor li s-a atribuit un statut deviant si consecintele negative ale acestor atribuiri.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1. 4.      Rolurile sociale in relatia terapeutica

 

A).  Statusul social al medicului          

 

Medicul fiind elemental cheie in cadrul sistemului sanitary, are un status deosebit si in cultura extramedicala fiind considerat prototipul profesionistului prin excelenta.

Medicii se diferentiaza de alti profesionisti prin faptul ca doar lor le este recunoscut monopolul propriei activitati( ei dewtermina continuturile studiilor medicale, formuleaza regulile codului deontologic si depind de propriile organizatii- Ordinul Medicilor). Controlul care se exercita asupra lor este un autocontrol.

Statusul medicului este asociat cu valori precum:putere, cunoastere, devotement, eroism, putere de sacrificiu.

           Medicina curativa s-a impartit in 2 tabere:

-          cea a omnipracticienilor- medicii de familie, medicii generalisti;

-          specialistilor.

 

Rolul social al medicului

 

      Parsons defineste rolul social al medicului prin 5 elemente:

-          competenta tehnica- asimilarea si consolidarea cunostintelor se realizeaza si dupa terminarea facultatii; competenta este aprobata prin examene si concursuri;

-          universalism- medical nu poate refuza bolnavul dupa criterii arbitrare(pozitie sociala,

sex, rasa, religie, etnie);

-          specificitatea functionala- medical este specialist intr-un domeniu bine precizat;dreptul medicului asupra unei persoane nu trebuie sa depaseasca limitele domeniului medical;

-          neutralitatea afectiva- medical nu judeca si nu condamna pacientul pentru actele sale ( daca nu au legatura cu tratamentul prescris), nu-si pedepseste bolnavul si nu admite sa devina intim cu acesta; neutralitatea ii asigura medicului obiectivitatea in raport cu pacientul;

-          orientarea spre colectivitate- inainte de toate, medicul este preocupat de bunastarea pacientului; ideologia medicului pune accent pe devotament fata de colectivitate, considerand ca in medicina profitul este cel mai putin cautat.

 

B). Rolul social al bolnavului

 

Rolul de bolnav ( cu caracter temporar sau permanent) este definit de Parsons prin 4 trasaturi:

1. degrevarea de sarcini si responsabilitati;

2. bolnavul nu se poate insanatosi printr-un act de vointa proprie, de aceea el nu este facut responsabil pentru incapacitatea sa;

3. boala trebuie considerata ca indezirabila si bolnavul trebuise sa doreasca insanatosirea sa;

4. bolnavul are obligatia sa coopereze cu cei care raspund de sanatatea sa.

Numai prin respectarea acestor obligatii, caracterul de devianta al bolii este anulat, iar starea bolnavului este una legitima.

Tipul de rol al bolnavului depinde de mai multi factori:

a-      felul bolii;

b-      gravitatea bolii;

c-      cronicizarea bolii;

d-     genul de tratament:ambulator, stationar, spitalicesc.

Medicul trebuie sa pastreze un echilibru intre a ajuta bolnavul si a-l refuza. Il ajuta pe bolnav in relatia terapeutica pentru a-si depasi starea de dependenta cauzata de boala si il refuza atunci cand se urmaresc tragerea de foloase de pe seama unei boli imaginare.

 

 

 

 

               Relatia medic-pacient

 

Parsons a definit aceasta relatie ca fiind o relatie intre roluri caracterizata prin asimetrie siconsensualitate.

Este o relatie asimetrica deoarece medical are o pozitie de superioritate fata de bolnav prin puterea sa de a-l vindeca; si consensuala deoarece bolnavul recunoaste puterea medicului dar il si ajuta in actul sau terapeutic –relatie de reciprocitate.

Medicul are urmatoarele drepturi:

v  dreptul garantat de a examina fizic pacientii si de a intra in zonele mai intime ale vietii bolnavului;

v  i se garanteaza o autonomie in practica profesionala;

v  are dreptul sa ocupe o pozitie de autoritate in fata pacientului.

Obligatiile ce-i revin medicului constau in:

folosirea cunostintelor profesionale in solutionarea bolii;

sa actioneze in folosul pacientului si a comunitatii mai mult decat pentru propriul interes;

sa fie obiectiv si detasat emotional;

sa se conformeze dupa normele practicii medicale profesionale.

Natura relatiilor dintre medic si pacient are o influenta deosebita atat in stabilirea diagnosticului cat si in actul terapeutic.

 

               Tipuri de relatii medic-pacient

 

In analiza relatiilor medic-pacient, ca relatie sociala, s-au impus 2 puncte de vedere:

1.- primul este cel al lui Parsons care considera aceasta relatie ca fiind una decomplementaritate, de intelegere reciproca intre 2 actori sociali;

2.- cel de-al doilea punct de vedere este cel al lui E. Friedson(1970)- relatie potential

conflictuala.

 

 

1. Relatia de complementaritate-Parsons

Atat medicul cat si pacientul isi joaca propriul rol social reprezentand fiecare modele sau tipuri ideale de comportament social. Medicul isi foloseste cunostintele sale pentru a-l ingrji pe bolnav, iar pacientul cere ajutorul medicului si coopereaza cu acesta.

Doi medici psihiatri americani, T. Szasz si M. Hollender(1956) au reevaluat cateva aspecte ale modului parsonian, ideea reciprocitatii relatiei medic-pacient, considerand ca nu exista un singur model de relatie terapeutica. Ei au identificat 3 tipuri de relatii medic-pacient:

1.- activitate-pasivitate- medicul este activ iar bolnavul pasiv;

2.- conducere-cooperare- medicul aplica tratamentul bolnavului iar bolnavul este capabil de a-si exercita propria judecata in urmarea acelui tratament;

3.- participare reciproca ( cooperare mutuala)- bolnavul intalneste ocazional medicul- pacientii sunt bolnavi cronici dar pot fi inca activi din punct de vedere social; in acest caz medicul ii ajuta sa-si mentina tratamentul.

Tipul de relatie depinde de conditia pacientului, de terapia pe care medicul o executa, ea putand sa se schimbe in functie de stadiile diferite ale tratamentului.

Pe langa cele 3 relatii mai sus amintite mai exista si o a 4 , pacientul conduce si medicul coopereaza atunci cand pacientul solicita o trimitere sau o reteta.

 

2. Relatia potential-conflictuala- Friedson

Acest conflict isi are sursa in interesele si perspectivele diferite pe care le au pacinetul si medicul. Medicul percepe bolnavuyl si nevoile sale conform categoriei cunoastintelor sale specializate iar bolnavul percepe boala sa in functie de exigentele vietii cotidiene. Exista deci o diferenta intre perspectivele “culturii profesionale” a medicului si a “culturii profane” a pacientului. O alta sursa de conflict o poate constitui si interesele si prioritatile diferite ale medicului si pacientului; diferentele cu privire la evaluarea gravitatii bolii, asteptarile contradictorii cu privire la comportamentul bolnavului.

Obstacolele in relatia medic-pacient pot fi constituite prin:

-          lipsa accesului la serviciile medicale de specialitate in cadrul unor bolnavi nedeplasabili sau din mediul rural;

-          problema economica- ingrijirea medicala de specialitate, mai ales cea din sistemul privat, implica costuri mari si tot mai multe servicii medicale dunt contra cost;

-          in cazul serviciilor medicale private exista presiunea eficientei actului medical;

-          sistemul de salarizare nesatisfacator al profesiei medicale in Romania.

 

 

Strategii de control-comunicare in relatia medic-pacient

 

            Comunicarea este procesul transmiterii , receptionarii, stocarii, prelucrarii si utilizarii informatiilor.

Orice act elementar de comunicare presupune existenta unui:

-          emitator;

-          mesaj;

-          canal de transmitere a mesajului;

-          receptor.

Comunicarea este considerata a fi principala punte de legatura intre oameni, un mijloc prin care o persoana transmite un mesaj unei alte persoane si asteapta raspuns din partea acesteia.

O serie de oameni de stiinta, printre care si psihiatrii Paul Watzlawich si D.Jackson, si-au inscris cercetarile in problemele de socializare punand un mare accent pe dimensiunea comunicarii ca relatie interumana. Acestia au emis o serie de axiome ce caracterizeaza comunicarea interumana:

1. Comunicarea este inevitabila- nu doar componenta verbala este importanta ci si intregul complex al miscarii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii, tacerii, spatiului individual, vestimentatiei, toate au o bogata valoare comunicativa.

2. Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai.

3. 3.      Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns;

4. Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie o forma analogica- acest lucru se refera la faptul ca noi putem transmite un mesaj printr-o modalitate pur lingvistica fara a implica sentimentele in redarea acestuia, iar acest mod de transmitere este numit mod digital de genul “spun totul sau nimic”, pe cand  modalitatea paralingvistica de transmitere a unui mesaj ( intonatie, ritm, timbru) tine cont de impactul din spatele mesajului asupra receptorului, comunicarea paralingvistica este numita drept comunicare analogica.

5. Comunicarea este ireversibila- odata emis, mesajul produce efecte

6. Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau complementare- pe intreg procesul comunicarii se mentin rolurile participantilor care nu pot fi schimbate ca si status, rolurile raman fixe si inegale iar intre acestea se interpun interactiunile de tip tranzactional ( ex. relatia medic-pacient la consultatie, profesor-elev la cursuri) dar mai pot exista si “interactiuni personale” ce nu presupun disparitia rolurilor ci o fluidizare a lor ( ex. relatia dintre prieteni, soti, etc.)

7. Comunicarea presupune procese de ajustare si acordare- aceste procese intervin in comunicare datorita polisemiei termenilor folositi de vorbitori, de diferentele de experienta dintre vorbitori ( ex. conflictul dintre generatii).

 

            Tipuri de comunicare

 

Exista doua tipuri de baza ale comunicarii interumane: verbala si non-verbala. Comunicarea verbala se refera la tot ceea ce este scris sau spus. Comunicarea scrisa implica formulari clare si logice, pe cand comunicarea orala este insotita si de factorii paralingvistici ( intonatie, ritm, timbru).

                       Comunicarea non-verbala este cea care transmite cele mai multe informatii despre actorii din cadrul comunicarii. Acest tip de comunicare completeaza comunicarea verbala si creeaza adevarate limbaje ce traduc starea de spirit a vorbitorilor.

                      Principalii indici non-verbali sunt:

expresia fetei;

gesturile- miscarea mainilor, a corpului;

orientarea corpului catre interlocutor;

pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;

proximitatea- distanta la care stam fata de interlocutor;

contactul vizual;

contactul corporal;

miscari ale corpului;

aspectul exterior- vestimentatie sau infatisare fizica;

aspectele non-verbale ale vorbirii- variatii ale tonului;

aspecte non-verbale ale scrisului- scrisul de mana , acuratetea si aspectul vizual general.

Comunicarea este procesul cheie in medicina intrucat ea furnizeaza, in buna parte, datele necesare stabilirii diagnosticului. Pentru multe boli cronice, ea este singurul suport al bolii si unica forma de tratament.

Majoritatea studiilor privind punctul de vedere al pacientilor cu privire la ingrijirea medicala releva concluzia comuna conform careia cei mai multi sunt nesatisfacuti de cantitatea si calitatea informatiei primite in cursul ingrijirii.

Cauzele insuficientei comunicarii medic-pacient constau in:

1. atitudinea profesionala- unii medici se retin in a furniza informatii clare si precise bolnavilor in legatura cu boala lor pe motivul de a     nu-i nelinisti iar alti medici considera comunicarea informatiilor cu privire la boala lor drept una dintre sarcinile esentiale ale actului medical pe langa terapia propriu zisa;

2. stilurile de interviu- unii medici pun intrebari strict legate de simptomele unui bolnav, iar altii sondeaza si problemele persoanale, colaterale aparitiei bolii;

3. problema incertitudinii- in cazul bolilor cronice, etiologia lor nu este suficient cunoscuta si de aceea medicii au rezerve in a informa bolnavii cu privire la evolutia bolii lor;

4. neincrederea pacientului- exista bariere in relatiile terapeutice din cauza diferentelor de clasa  si de statut, aceste diferente altereaza informatiile de la pacient catre medic;

5. perspectivele diferite ale medicului si pacientului;

6. dificultati in exprimare- medicul poate folosi un limbaj mult prea stiintific in redarea informatiilor legate de boala pacientului, iar pacientul nu va intelege starea sa de fapt datorita terminologiei medicale.

 

 

Strategiile de control in relatia medic-pacient pot fi grupate in 4 categorii:

1. 1.      persuasiunea;

2. 2.      negocierea;

3. 3.      incertitudinea functionala;

4. 4.      comportamentul non-verbal.

Persuasiunea se regaseste de partea ambelor parti: atat de paretea pacientului cat si de partea medicului. Pacientul poate convinge medicul ca un anumit tratament este mult mai eficient pentru problema sa de sanatate decat un altul iar medicul poate convinge pacientul ca experienta sa in aplicarea tratamentului propus este una pozitiva si se bazeaza eminamente pe cercetari stiintifice si experimetale de laborator cu un bun grad de eficacitate pe subiecti umani.

Negocierea se refera la procesul prin care medicul si pacientul ajung la un compromis.

          Incertitudinea functionala intervine doar atunci cand medicul, fiind sigur de evolutia unei boli sau de rezultatul unei terapii, poate prelungi in mod deliberat incertitudinea pacientului.

          Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o variata serie de gesturi realizate atat de catre medic cat si de catre pacient.

    Comportamentul profesional al  asistentului medical in actul terapeutic

 

Acest comportament se caracterizeaza prin:

v  asimilarea temeinica la cel mai inalt nivel a cunostintelor teoretice si a deprinderilor practice;

v  stapanirea metodelor si tehnicilor de investigare si de terapie;

v  administrarea operativa si in cunostinta de cauza a tratamentului;

v  crearea unui climat de munca adecvat;

v  perfectionarea continua.

 

Se identifică cateva principii şi valori etice de care trebuie să ţină cont asistentul medical:

1. 1.      autonomia;

2. 2.      binefacerea (beneficienţa);

3. 3.      non-maleficienţa;

4. 4.      dreptatea;

5. 5.      veracitatea;

6. 6.      sinceritatea;

7. confidenţialitatea.

 

       Autonomia – conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea de a hotărî singur asupra propriilor acţiuni

Beneficienţa – reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de prejudicii altor persoane. A acţiona conform acestui principiu înseamnă a-i ajuta pe pacienţi să obţină ceea ce le este benefic şi de a reduce riscurile.

Asistentele medicale sunt obligate ” să promoveze sănătatea, să prevină îmbolnăvirile, să redea sănătatea şi să aline suferinţele” (I.C.N., 1973, Codul de Etică)

Aceste linii de conduită profesională se materializează în efecte benefice pentru persoana îngrijită sănătoasă sau bolnavă.

    Non-maleficienţa - prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei îngrijite.

Dreptatea - asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi profesionalism toţi pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică, criterii religioase, etnie

    Veracitatea - obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul. Relaţia între asistentul medical şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.

    Sinceritatea - este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite.      Asistentele medicale au obligaţia să fie sincere şi de bună credinţă, să spună adevărul despre boală, despre tratament, fără însă să-şi depăşească limitele de competenţă.

Confidenţialitatea - asistenta medicală este obligată să păstreze secretul profesional; toate informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite altei persoane din afara echipei de îngrijire, decât cu consimţământul pacientului, facând excepţie cazurile prevăzute în mod expres de lege.

 

Răspundere şi responsabilitate în asistenta medicala

 

Fara aceste doua atribute asistentul medical nu-şi poate desfăşura activitatea.

   Răspunderea profesională – concept etic important care are la bază relaţia asistent medical-pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are răspundere faţă de pacient, profesia sa şi societate, pentru ce a făcut sau nu a făcut în activitatea de îngrijire.

Responsabilitatea profesională - este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune. Fiind conştienţi de fiecare atitudine şi acţiune, înţelegem să justificăm şi să luăm asupra noastră toate consecinţele. Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup precum şi specificului unde lucrează. El îşi desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire bazându-se pe relaţii de parteneriat şi solidaritate profesională, complementaritate. Activitatea în echipă presupune respectarea autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea scopului propus ducând astfel la satisfacţia profesională.

 

Asistentii medicali au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:

să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;

îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa, culoarea, naţionalitatea, resursele financiare ori convingeri etice;

să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe care ei şi familia lor să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea consimţământul după ce s-au informat şi au înţeles tot;

să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea lor;

să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi tratamentului;

să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la cercetări sau experimente, fără să recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;

pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi îngrijeşte în aşa fel încât să fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine şi să înţeleagă care le sunt nevoile de bază.

Legislativ – asistenta medicală are datoria de a :

promova ce e cel mai bine pentru pacient

se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate

proteja drepturile pacientului.

Standarde de îngrijire – asistenta medicală trebuie să respecte :

standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea efectelor, rezultatelor, planning;

standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate, educaţie, colaborare, etică, utilizarea resurselor, cercetare, performanţă, evaluare.

 

Concluzii: 

 

1. rezultă 4 responsabilităţi esenţiale ale asistentului medical:

- promovarea păstrării sănătăţii;

- prevenirea îmbolnăvirilor;

- restaurarea sănătăţii;

- inlăturarea suferinţei.

Acestea au o semnificaţie de nezdruncinat, pe care se pot structura metode şi programe indiferent de definiţii, strategii, opinii, metalităţi şi care stau la baza standerdelor peentru un comportament etic.

 

2. in procesul de îngrijire se impune necondiţionat parteneriatul cu pacientul, echipa de îngrijire ( medic, as.med, medic, infirmieră, etc)

 

3. persoanele îngrijite au nevoie de asistenţi medicali, iar asistenţii medicali au nevoie de recunoaşterea importanţei activităţii lor de către pacienţi, medici, cât şi de societate.No comments:Labels: Sociologie politici sociale si de sănătate.