1. Sistemul Osos

Scheletul umanStructura de susținere a corpului uman este un miracol de construcție complexă, proiectat pentru a asigura maximum de forță și mobilitate. Fiecare os are o formă particulară, deoarece are un rol specific.

În acele părți ale scheletului în care este necesară mai multă flexibilitate intră în funcție cartilajele, dar articulațiile și ligamentele lor sunt cele care fac din schelet un ansamblu extrem de bine coordonat, învelișul extern al corpului, pielea (tegumentul) este, de fapt, un organ - cu cea mai mare suprafață - care nu numai că protejează organele interne față de leziuni, dar ajută, de asemenea, la reglarea temperaturii corpului.

Oasele « Sistemul ososScheletul unui adult este format din aproximativ 206 oase. Oasele prezintă un strat exterior dur şi gros şi un interior moale, măduva.

Oasele sunt la fel de puternice şi rezistente ca betonul şi pot suporta mari greutăţi fără a fi îndoite, rupte sau strivite. Fiind legate între ele prin articulaţii şi mişcate de către muşchii ataşaţi la ambele extremităţi, ele formează spaţii (cavităţi) care servesc la protejarea organelor moi, asigurând în acelaşi timp un grad ridicat de mobilitate. In plus, scheletul reprezintă cadrul care susţine celelalte părţi ale corpului.

Ca oricare alte componente ale organismului, oasele sunt formate din celule. Acest tip de celule produce ceea ce este denumit din punct de vedere tehnic un cadru de ţesut fibros, o substanţă fundamentală relativ moale şi pliabilă. In interiorul acestui cadru există o reţea de substanţă mai dură care dă, prin calcificare, un material la fel de rezistent ca betonul, furnizând soliditate cadrului de ţesut fibros. Rezultatul final este o structură extrem de rezistentă şi cu o flexibilitate remarcabilă.

Formarea canalului medular reduce foarte puţin rezistenţa osului, reducându-i însă, în acelaşi timp, foarte mult greutatea. Aceasta reprezintă o lege naturală a ingineriei structurale din care natura îşi ia toate avantajele în ceea ce priveşte formarea oaselor. Canalul medular conţine măduva osoasă în care are loc producerea celulelor sanguine.

Deşi pare surprinzător, un nou născut are mai multe oase în corpul lui decât un adult. La naştere, scheletul nou-născutului este alcătuit din aproximativ 350 de oase; de-a lungul anilor, unele din acestea fuzionează pentru a forma segmente mai mari. Craniul unui nou născut este un bun exemplu în acest sens; în cursul naşterii acesta este supus unei presiuni într-un canal îngust. Dacă craniul acestuia ar fi la fel de inflexibil ca al unui adult, pur şi simplu ar fi imposibil pentru copil să treacă prin canalul pelvin.

Creșterea oaselor

Când oasele zncep să crească, acestea sunt complet solide. Într-un stadiu ulterior, ele dezvoltând canalul medular. După naștere, aceste fontanele se închid treptat. Scheletul unui copil este format nu numai din oase, ci și din cartilaje care sunt mult mai flexibile. Pe măsura creșterii organismului, se întăresc treptat înspre o consistență osoasă - un proces numit osificare, care continuă și la vârstă adultă.

Procesul de cre§tere are loc printr-o marire a lungimii oaselor brajelor, picioarelor §i a coloanei vertebrale. Oasele lungi ale membrelor au cate o suprafafa de cres.tere la fiecare extremitate s,i acestea reprezinta locul de unde pome§te cre§terea. Suprafata de crestere este formata, in principal, din cartilaj mai mult decat din os §i din acest motiv zona cartilajului de crestere nu este aparenta pe radiografie. Odata ce suprafa^a de cres.tere s-a transformat in Jesut osos, cres.terea in lungime a oaselor se opreste. Suprafetele de crestere se osifica la toate oasele intr-o ordine precisa. Maturitatea completa a scheletului nu se atinge pana la 20 de ani.

Propor^iile scheletului uman se schimba semnificativ pe masura ce acesta se dezvolta. Capul unui embrion de sase saptamani este la fel de lung ca si restul corpului; la nas,tere, capul este inca mare in compara^ie cu restul corpului, dar centrul de greutate este deplasat de la barbia copilului la ombilic. La adult, centrul de greutate se gases.te la nivelul planului transversal situat deasupra simfizei pubiene §i a organelor genitale.

In general, scheletul unei femei este mai usor §i mai mic decat al unui barbat. Pelvisul feminin este proportional mai larg, creand spajiu pentru cresterea fatului in timpul sarcinii. Barbatul are umerii mai largi §i o cusca toracica mai lunga, dar, in contradictie cu credin^a populara, barbatul si femeia au acelasi numar de coaste.

O caracteristica importanta |i remarcabila a oaselor este capacitatea lorde a create spre o forma adecvata functfei. Acest lucru este important in special pentru oasele lungi, care formeaza scheletul membrelor. Ele sunt mai largi la cele doua extremita^i decat la mijloc, ceea ce face posibil un contact mai bun la nivelul suprafe{elor articulare unde acesta este necesar in eel mai inalt grad. Modelarea oaselor are loc in special in timpul cres.terii si persista toata via{a.

Diferite forme și marimi

Exista mai multe tipuri de oase, fiecare fiind proiectat sa func^ioneze in diverse moduri. Oasele lungi care alc&tuiesc membrele reprezinta cilindri de ^esut osos dur, avand in interior maduva moale §i spongioasa. Oasele scurte, care se gasesc la nivelul incheieturii pumnului §i a gleznei, au, in principal, aceeas.i alcatuire ca oasele lungi; dar sunt mai aplatizate, pentru a permite o mai mare varietate a mis.carilc fara o pierdere a rezistentei. Oasele plat sunt formate din doua straturi de £esut oso dur cu un strat spongios intre ele. Form plata ofera protec^ie (cum ar fi craniul) sa o suprafa^a mare de inser^ie pentru un: muschi (cum ar fi creasta scapulara omoplatului). Ultimul tip osos, osi neregulat, apare in diferite forme adaptat specific la func^ia pe care o indeplines,t< Vertebrele, de exemplu, sunt in form cilindrica pentru a asigura rezisten^a \ spa^iul interior necesar pentru maduv spinarii. Oasele care formeaza structur fe^ei prezinta cavita^i umplute cu aer.

Cartilajele « Sistemul ososCartilajele sau zgârciul constituie componenta moale, rezistentă, dar în același timp flexibilă, a scheletului corpului. La adulți se găsește mai ales articulații, acoperind extremitățile osoase și în alte puncte strategice ale scheletului, unde netezimea și flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad.

Structura cartilajului nu este aceeas.i in tot scheletul. Aceasta variaza in raport cu functiile specifice pe care le indeplineste. Toate cartilaj ele sunt compuse dintr-o structura de baza, sau matrice, in care sunt incluse celulele, §i din fibre constituite din proteine denumite colagen si elastina. Consistent acestor fibre variaza in diferite tipuri de tesut cartilaginos, dar toate se aseamana prin faptul ca nu confin vase sanguine. In functie de caracteristicile fizice, {esutul cartilaginos se imparte in cartilaj hialin, cartilaj fibros §i cartilaj elastic.

Cartilajul hialin

Cartilajul hialin este un tesut translucid de culoare albastra-alba si, dintre cele trei tipuri histologice, confine cea mai mica cantitate de celule si de fibre. Toate fibrele pe care le confine sunt formate din colagen. Acest tip de tesut formeaza scheletul embri onului § i are o mare capacitate de crestere, care permite nou-nascutului s& ajunga de la dimensiuni de aproximativ 45 cm (18 inci) pana la dimensiunea adultului de 1,80 m (6 picioare). Dupa ce cre§terea s-a oprit, cartilajul hialin ramane intr-un strat foarte striat de 1-2 mm (1/32 inci) pe suprafata extremitatilor osoase la nivelul articula^iilor.

Cartilajul hialin este, de asemenea, abundent in tractul respirator, participand la formarea cavit&tii nazale posterioare (cornete) si, de asemenea, in inelele rigide, dar flexibile ce mconjoarS traheea §i bronhiile care conduc la plamani. La extremitatea coastelor, benzi de cartilaj hialin fac legatura intre coaste §i osul stern: avand un rol in facilitarea expansiunii §i contracfiei toracelui in timpul respiratiei.

La nivelul laringelui, cartilajele hialine sunt implicate nu numai in susfinere, dar §i in mecanismul vorbirii. Pe masura mis.carii, ele cotroleaza cantitatea de aer ce trece prin laringe §i, in consecin^a, timbrul sunetului emis.

Cartilajul fibros

Cartilajul fibros, al doilea tip, este format din mai multe fascicule de colagen care ii confera atat elasticitate, cat §i rezistenta la compresii. Ambele insu§iri sunt necesare la locul in care este prezent, in spe|a intre vertebre. In coloana vertebrala, vertebrele sunt separate intre ele printr-un disc fibrocartilaginos. Discurile intervertebrale protejeaza coloana impotriva traumelor §i fac posibila pozitia ostostatica.

Fiecare disc este constiruit dintr-un invelis. extern fibrocartilaginos, ce inconj oara nucleul pulpos. Portiunea cartilaginoasa a discului, a carui suprafaja este lubrifiata, previne deplasarea vertebrelor in timpul mi^carilor, m vreme ce nucleul pulpos are runctia de absortyie a s.ocurilor. Cartilajul fibros are un rol de conectare intre oase si ligamente; la nivelul centurii pehiene, el unes.te oasele bazinului in articulatia numita simfiza pubiana. La femei. acest cartilaj are o important particulara, deoarece devine mai lax sub influenza hormonilor secreta^i in timpul sarcinii, pentru a permite trecerea capului fatului.

Cartilajul elastic

Cel de-al treilea tip de cartilaj, eel elastic, is,i datoreaza denumirea prezenjei fibrelor de elastina; ca §i a celor de colagen in structura sa. El este compact, dar flexibil si intra in constitutia epiglotei, care acopera intrarea in caile respiratorii in timpul deglutitiei (inghitirii).

Cartilajul elastic formeaza pavilionul urechii, ca si peretii conductului auditiv extern si ai tubelor Eustachio, care leaga fiecare ureche cu faringele posterior. Impreuna cu cartilajul hialin, cartilajul elastic participa la structura laringelui §i a corzilor vocale.

Structura scheletului uman « Sistemul ososFiecare segment al scheletului indeplines.te o functie particulara. Craniul protejeaza creierul si, de asemenea, ochii s.i urechile. Din cele 29 de oase ale craniului, 14 formeaza structura masivului facial. O pri\rire asupra craniului arata cum structurile vulnerable ale

fetei sunt protejate de aceste oase. Cavitatile orbitale care se gasesc sub frunte adapostesc mecanismele complexe si delicate ale ochiului. La fel mucoasa olfactiva este adapostita profund in cavitatea nazala. in maxilarul superior.

Un element frapant al craniului este dimensiunea mandibulei sau maxilarul inferior. Fiind mobila, mandibula reprezinta un instrument ideal de strivire a hranei atunci cand, prin intermediul dintilor, intra in contact cu maxilarul. Cand vedem oasele faciale acoperite cu mu^chi, nervi s,i piele, este greu de observat cat de eficiente sunt forma §i dispunerea lor. Un alt exemplu de structura adaptata este acela ca zona faciala este mai solida in jurul ochilor §i al nasului. pentru a preveni deplasarea oaselor faciale fie posterior, sub craniu, fie in sus.

Coloana vertebrala este formata dintr-un lant de oase mici denumite vertebre §i formeaza axul central al scheletului. Este deosebit de solida, dar, deoarece este o tija formata din segmente mici, in loc sa fie un os unic, este, de asemenea, foarte flexibila. Acest lucru ne face capabili sa ne aplecam inainte si sa ne atingem degetele de la picioare, dar s,i sa ne mentinem poziti ortostatica. Vertebrele protej eaza, d asemenea, maduva spinarii, dispusa i: canalul vertebral. Extremitatea inferioara coloanei vertebrale este denumita cocci; La unele animale, cum ar fi cainii < pisicile, este mult mai lung si formeaz coada.

Graficul scheletului uman

Articulațiile « Sistemul ososOasele scheletului sunt unite prin articulatii. De§i este necesara o articulare solida, in acelasi timp, unele oase trebuie sa fie capabile de mobilitate unul in raport cu celalalt. Aceste articulatii ne permit o gama variata de mis,cari s.i fac din schelet un sistem foarte mobil.

Articulatiile sunt impar|ite in doua categorii principale - mobile sau sinoviale s.i fixe sau fibroase. Articulatiile sinoviale permit o gama larga de miscari s,i sunt delimitate de un inveiis. numit sinovial. Mobilitatea articula|iilor fibroase este limitata de prezen^a tesutului fibros. Pe langa aceste doua tipuri, unele articulatii ale corpului se formeaza intre os si cartilaj. Deoarece cartilajul este foarte flexibil, el permite un grad deosebit de mis.care in absenta unei membrane sinoviale. Articulatiile dintre coaste s.i stem sunt exemple de articulatii cartilaginoase.

Articulatii sinoviale

Articulatiile sinoviale pot fi, la randul lor, impartite m functie de amplitudinea miscarii pe care o pot efectua. Articulatiile cotului s,i ale genunchiuiui permit mi§cari de flexie si de extensie; articulatiile semimobile permit miscari laterale in toate directiile, deoarece suprafetele articulare sunt aplatizate sau u§or curbate. Exemple de articulatii semimobile se gasesc la nivelul coloanei vertebrale, oasele pumnului §i oasele tarsiene. Articulatiile pivotante de la baza craniului s,i cea a cotului intre humerus §i ulna sunt tipuri speciale de articulatii in balama care se misca in jurul unui pivot. Articulatia pivotanta a gatului permite mi^carile de rotatie ale capului, iar cea a cotului asigura rotatia antebratului, facand posibile miscari cum ar fi rasucirea unei chei sau a unei s,urubelnite. Articulatiile care sunt mobile in toate directiile, cum ar fi cele al §oldului §i umarului, sunt denumite articulatii cu suprafete sferice.

Articulatiile degetelor sunt articulatii tipice in balama. Extremitatile osoase sunt acoperite cu un material denumit cartilaj articular. Intreaga articulatie este imprejmuita de un Jesut fibros rezistent, denumit capsula articulara. Acea sta mentine pozitia articulatiei, prevenind orice mi§care anormala. In interiorul articulatiei, dar nedepa^ind cartilajul articular, se gaseste sinoviala. Acesta este un strat de tesut care, uneori, are doar grosimea unei singure celule care formeaza lichidul sinovial, ce permite mis.carea §i reducerea frecarii. Ea nu este absolut necesara pentru functionarea normala a articulatiei si in anumite conditi membrana sinoviala este afectata, artrita reumatoida. poate fi indepai rS afectarea pe termen scurt a ar Totu§i, o membrana sino\iala ; este, probabil, esentiala pentru z uzura §i distrugerea articulatiei.

Articulatia genunchiuiui

Articulatia genunchiuiui este o e in balama cu o structura Extremitatea inferioara a femur rotunj ita pentru a permite o , optima cu extremitatea superioan Suprafetele oaselor sunt acop cartilaj.

Pentru a permite stabilitatea a: s,i flexibilitatea mi§carilor in articular se gasesc dou£ cartilaginoase. Acestea r portiunile care sufera leziuni i activitatii sportive si pot fi indepa interventie chirurgicala. Fara articulatia genunchiuiui poate functionala, dar uzura articular astfel meat mai tarziu, in curs poate aparea artrita.

Suprafetele articulare sunt lub: lichid sinovial pentru a asigura m articulatiei. Exista, de asemenea, cu lichid numiti burse sinoviale, parte din articulatie s.i au un protectie impotriva ^ocurilor sevei.

Forta §i stabilitatea sunt asigurate de nişte benzi fibroase denumite ligamente. Fară a impiedica miscarea genunchiului, aceste ligamente sunt dispuse pe ambele parti si in interiorul articulatiei, mentionandu-i pozitia.

Mi§carile articulatiei genunchiului sunt determinate de mu§chii coapsei. Mu§chii anteriori determina extensia articulatiei (il trag inainte) si cei posteriori fac flexia (il trag inapoi). Inserjia acestor mus,chi se afla pe oasele bazinului si pe femur. La extremitatea inferioara, aces^ti mus,chi se unesc mtr-un tendon fibros, care se prind pe tibie, trecand peste articula^ia genunchiului (vezi capitolul 3).

Pentru prevenirea frecarii dintre articulate si tendon in timpul miscarii, la acest nivel exista un os inclus in grosimea tendonului, denumit rotula (patela), neata§at de restul articulatiei genunchiului. Ea are miscari in sus si in jos raportat la extremitatea inferioara a femurului ce se gase§te in cavitatea articulara si este lubrifiata de lichidul sinovial. Exista, de asemenea, inca doua burse cu rol de absorbtie a socurilor.

Genunchiul este important in mod special la locomo?ie. Cu fiecare pas, el se indoaie, permitand mi§carea inainte a gambei fara a atinge pamantul - altfel piciorul ar avea o mis.care exterioara datorita tractionarii pelvisului. Dupa acea, are loc extensia genunchiului si piciorul este adus pe pa"mant prin miscari ale articulatiei s.oldului.

Articulatiile fibroase

Articulatiile fibroase le includ pe cele ale coloanei vertebrate, sacrului, craniului §i unele din articulatiile gleznei §i pelvisului. Aceste articulatii nu au sinoviala; oasele sunt unite printr-un tesut fibros dens, care nu permite decat miscari limitate sau nici un tip de mis.care. Articulatiile coloanei vertebrate reprezinta o exceptie, fiind destul de flexibile pentru a permite un anumit grad de mobilitate, in acela§i timp mentinandu-§i rolul de sustinere al acesteia.

Ligamentele « Sistemul ososOasele unei articulații sunt acționate de către mușchi. Aceștia se leagă de articulații prin tendoane lipsite de elasticitate. Ligamentele, care au o elasticitate redusa, conecteaza oasele articulare §i le mentin pozitia prin limitarea miscSrilor. Fara ligamente, oasele ar putea fi foarte usor dislocate.

Ligamentele se gasesc, de asemenea, la nivelul abdomenului, unde au rolul de a mentine pozitia unor organe cum ar fi ficatul sau uterul, in acelaf i timp permitand un grad de mobilitate necesar pentru modificarile care apar in cursul alimentatiei, digestiei §i sarcinii.§i la nivelul sanilor exista ligamente constituite din fibre fine care sustin greutatea acestora.De obicei, devenim constienti de existenta unui ligament atunci cand acesta este lezat. O luxate sau o entorsa de ligamente poate fi tot atat de dureroasa ca o fractura a osului.

Structura

Ligamentele sunt o formă de țesut conjunctiv. Țesutul cartilaginos al ligamentelor este format, in principal, din colagen si din elastina. In majontatea ligamentelor, acest tesut es^ a§ezat ordonat in fascicule fibroase. Aceste fascicule de fibre sunt dispuse in diverse directii, in functie de solicitarile la care sunt supuse. In ligamentele cu o forma cilindrica, fibrele sunt dispuse longitudinal §i rezista la intindere. Alte ligamente, care au rolul de a preveni mi§carea laterala a articulatiilor, sunt dispuse sub forma unei retele incrucisate de fibre.

Intre fibre exista celule specializate numite fibroblasti, care au functie in sinteza fibrelor de colagen si inlocuirea celor distruse. Intre fasciculele fibroase exista un tesut interstitial cu vascularizatie sanguina, limfatica §i care ofera posibilita-tea ca fibrele nervoase sa treaca prin el.

Ligamentele se atas.eaza de oase. Ele se unesc cu fibrele care penetreaza invelis.ul extern al osului (periostul). Periostul are o vasculahzatie §i o inervajie care ii permit sa hraneasca osul, cat s,i sa fumizeze suprafa^a de fixare pentru ligamente s.i mu§chi. Ligamentele s.i periostul se afla intr-o interactiune atat de perfects meat periostul este frecvent afectat in urma unei leziuni a ligamentului.

Exista ligamente specializate pentru fiecare din variatele tipuri de articulatii ale organismului. In articulatiile majore, ale genunchiului, soldului, cotului si articulatiile intervertebrale, por^iuni din capsula articulara sunt ingroşate pentru consolidare §i sunt denumite ligamente intrinseci (capsulare). In plus, exista alte ligamente in interiorul sau exteriorul capsulei articulare care joaca un rol specific in limitarea diferitelor tipuri de miscari. Acestea sunt cunoscute sub numele de ligamente extrinseci (accesorii).

Functie

Varietatea miscarilor corpului este dependents de forma si aspectul supra-fejelor osoase articulare s.i a ligamentelor. In unele articula^ii, oasele reprezinta eel mai important factor. La articulara cotului, ulna formeazS suprafa^a inferioarS a articula^iei §i are o forma de carlig care permite doar mi§cari simple, anterioare §i posterioare.

La acest nivel, ligamentele au doar rolul de a preveni frecarea §i un ligament special (ligamentul anular), inconjoara capul radiusului (osul extern al antebra^ului), legandu-1 de ulnS §i permitand, in acelasi timp, mis.carea de rotate.

La articulatia genunchiului. totu§i. fom oaselor nu opune rezistenta la miscan articular^. Astfel, de§i genunchiul este articulatie in balama, miscarile su controlate printr-un tip special ( ligamente (ligamente incrucis.ate), ca pre\in deplasarea posterioara a articulati si stabilizeaza articulara in ortostatism.

Mu§chii ac^ioneaza grupat la nivel articula^iilor, unii prin contractie §i al prin relaxare, permi^and miscarile oasek Ligamentele functioneaza in concordar cu aces.ti mus.chi, prevenind miscari i amplitudini excesive. Ligamentele nu su capabile de contractie, fiind o structu statica si pasiva. Ele pot fi intinse de c&i miscarile articulatiilor si de\in din ce in mai tensionate, pana ce mis.carea nu n este posibila. Exists ligamente insen intre doua portiuni ale aceluiasi os, nefii: afectate de mis.c&ri. Ele protejeaza s mentin pozitia unor structuri importan vasele sanguine §i nervii.

Pielea « Sistemul ososPielea, sau tegumentul, este mai mult decat un invelis. al corpurilor noastre. Este un organ activ §i elastic, rezistent la umiditate si caldura si care ne protejeaza de radiatiile daunatoare din lumina solara. Este destul de rezistenta pentru a avea o ac^iune protectoare impotriva agresiunilor s.i. totusi, destul de supla pentru a permite mi§carile. Ea conserva caldura sau races.te corpul in func^ie de necesitati, astfel menjinandu-se o temperatura interna constants.

Structura pielii

Pislea este constituita din doua componente pnncipale. Partea externa -epidermul - este formata din mai multe straturi celulare, eel intern profund fiind numit strat generator. In acest strat, celulele se divid constant §i se deplaseaza catre suprafa|:a, unde se aplatizeaza §1 sunt transformate intr-un material numit cheratina §i sunt eliminate in final prin descuamare. Timpul in care o celula din stratul profund ajunge la suprafafa este de trei-patru saptamani.

Acest strat protectiv extern este ferm ata§at de un strat subiacent denumit derm. Papilele dermice patrund in epiderm §i aspectul valurit al jonctiunii dintre cele doua straturi ale pielii da na§tere crestelor papilare, care sunt mai proeminente la varfiil degetelor si determina apanfia amprentelor digitale. Dermul este format din fibre de colagen §i elastina. In interiorul dermului se afla glandele sudoripare, sebacee §i apocrine, foliculii pilo^i, vasele sanguine §i nenii. Ner\ii penetreaza epidermuL dar vasele sanguine raman in derm. Parul §i ductele glandulare tree prin epiderm pana la suprafata.

Fiecare glanda sudoripara este formata dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid in ductul sudoripar, deschizandu-se la suprafata pielii. Secretia glandelor sudoripare este controlata' de sistemul nervos %i este stimulate de emotii, stres sau de necesitati calorice.

Glandele sebacee se deschid in foliculii pilosi §i sunt constitute din celule epiteliale specializate, care produc sebumul, o secrete uleioasa. Sunt foarte numeroase pe cap, fata, piept si spate. Ele au functia de a lubrifia parul si tegumentul §i sunt controlate de hormonii sexuali.

Glandele apocrine se dezvolta la pubertate si sunt prezente la nivelul axilelor, sanilor si Iang5 organele genitale. Ele au un miros specific si sunt o caracteristica sexuala. Cand incep sa se dezvolte, secrete un produs cu o densitate asemSnatoare laptelui. Exista o re^ea fina de termina^ii nervoase in ambele straturi ale pielii, care sunt mai numeroase in mod particular la nivelul pulpei degetului. Ele transmit stimulii de caldur& si atingere la fel ca §i cei de rece, mancSrime §i durere, care pot ini^ia reflexe de protec^ie.

Părul și unghiile

Părul și unghiile sunt doua forme particulare de cheratinS. Desi unghiile sunt produse de celulele vii ale pielii, unghia propriu-zisa este un {esut mort §i nu va durea sau sangera in caz de lezare. Partea vizibila a unghiei este numita Corp unghial §i forma ei este determinata, in parte, de factori genetici. Partea de la baza unghiei, implantata' intr-un §an{ al pielii, este denumita radacina unghiei. Acoperind rSdacina, se gaseste cuticula (eponychia). Structurile exteme ale tegumentului acoperS lunula aflata la baza unghiei.

Stratul celular inferior al pielii ce compune pliul unghiei este denumit matricea generala. C elulele acestuia se divid si cele superioare cresc §i se incarca cu cheratina. Cand celulele mor, devin pfirfi ale unghiei propriu-zise. Daca matricea este putemic afectat&, intreaga unghie se pierde.

Parul este produs de celulele foliculilor pilo§i §i exista doua tipuri: parul fin prezent pe suprafafa corpului, cu excepfia palmelor §i a talpilor, §i p&rul mai gros si pigmentat, prezent la nivelul capului, sprancenelor, barbii §i zonelor genitale.

Partea vizibila a parului se numes.te tija; ea este formata -din celule moarte cheratinizate. Tija este implantata intr-o depresiune tubulara a pielii (folicul). Parul create prin radacina, papila dermica, care se gases.te la baza foliculului, fund alimentata de fluxul sanguin. Daca radacina este lezata, cres.terea parului inceteaza, uneori ireversibil.

Foliculul confine, de asemenea, o glanda sebacee §i mus.chii erectori ai firului de p&r. In condifii de expunere la frig sau stres, ace§ti mu§chi se contract!, determinand constric^ia tegumentului in jurul firului de par §i ridicarea acestora, formand ceea ce se nume§te piele de gaina.

Adutyii au aproximativ 120.000 de fire de par pe cap; rosca^ii au mai pufine, cei blonzi mai multe. Tipul firului de par este variabil: exista par fin si moale, care se intalneste in diferite porjiuni ale corpului; fireie lungi care cresc pe scalp §i fireie scurte si rigide ce compun sprancenele; p&rul negru are structura cea mai rigida".

Forma tijei plrului determina aspectul drept sau ondulat al parului. O tija cilindrica este asocial cu un fir de par drept, iar o tijS ovala cu parul ondulat. tija aplatizata cu un par carlionfat.Celulele care produc cheratina pfirului sunt dintre cele care se divid cu o viteza crescuta. PSrul scalpului create, in medie, cu 1,25 cm (1/2 inci) pe luna\ Cresterea parului nu este continua si la fiecare cinci-§ase luni parul intra intr-o faza de repaus, in timpul careia inceteaza procesul de cre§tere. Radacinile parului restant iau o forma* de trefla §i isj pierd pigmentatia normala. Pana la zece la suta din radacinile parului scalpului se g£sesc in faza de repaus in orice moment. Fireie imbatranite sunt cele care ne raman pe maini cand ne spalam parul. Nu se produce nici o leziune a foliculilor, iar cand radacina a terminat repausul incepe din nou cre§terea normala a parului.

Culoarea pielii

Culoarea pielii se datoreaza pigmentului negru denumit melanina. Melanina se gSse§te, de asemenea. in pSr §i in iris. Ea este formata in celulele denumite melanocite, situate in stratul bazal al tegumentului.

Indiferent de tipul rasial, acelasi numar de melanocite este intalnit in pielea fiecarei fiintei umane. Cantitatea de melanina produsa de aceste celule prezinta man variatii. La rasa neagrS, melanocitele sunt mai rnari si produc mai mult pigment. Funcfia melaninei este de a proteja pielea faja de radiafia solarS; cu cat pielea are o culoare mai inchisa", cu atat sunt mai pu^in probabile arsurile datorate radiatiei solare.

Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul, tirozina, in melanina au loc la periferia melanocitului. Odata format, pigmentul se deplaseaza spre centrul celulei pentru a acoperi §i proteja astfel nucleul celular. Expunerea la lumina ultravioleta, fie prin surse artificiale, fie prin radiafia solara, stimuleaza producerea de melanina prin-tr-un proces fiziologic de bronzare. Are loc fonnarea melaninei, celulele se maresc si culoarea pielii devine mai inchisa. Raspunsul este variabil de la individ la individ, dar toate persoanele, in afara de albino§i, de\in mai pigmentate urmare acestei expuneri prelungite la lumina so-lara. Al^i factori care contribuie la colora|ia pielii sunt sangele din vasele sanguine tegumentare si colora|ia galbenS naturala a {esutului. Coloratia pielii poate fi modificata ca urmare a unei stari particulare a nuan^ei sangelui din vasele pielii. Astfel devenim "palizi" in conditii de frica, cand vasele mici se inchid, "ro§ii sau pletorici" la manie datorita cre§terii fluxului sanguin §i cianotici , "albagitri" la frig, cand mare parte din oxigenul din sange este transportat spre {esuturi pe masura ce fluxul sanguin scade.

2.

Sistemul Muscular

Mișcările corpuluiFiecare mișcare a corpului, de la o clipire a unei pleoape până la un salt în aer, este posibilă datorită muşchilor şi tendoanelor - extensii ale muşchilor care joacă un rol crucial în transmiterea forţei de contracţie a muşchiului la osul asupra căruia actionează. In spatele activităţii musculare există mecanisme sofisticate care fac dintr-o acţiune aparent simplă, cum ar fi mişcarea capului, un proces complicat ce implică creierul, nervii şi organele de simţ.

MușchiiTotalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular. Muşchii reprezintă aproximativ 40% din greutatea corpului. După locul pe care îl ocupă în organism şi funcţia îndeplinită, muşchii se clasifică în: muşchi scheletici (somatici) şi muşchi viscerali.

Mușchii scheletici « Sistemul muscularMuşchii scheletici constituie componente active ale sistemului locomotor. Sunt muşchi striaţi voluntari. Contracţia acestora se efectuează la comanda directă a sistemul nervos central. Muşchii scheletici menţin poziţia corpului prin contracţii tonice (tonus muscular) şi asigură deplasarea prin contracţii rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos.

Muşchii voluntari se mai numesc striaţi datorită faptului că, la examinarea microscopică aranjamentul fibrilar care li formează le dă un aspect dungat. Ei işi exercita acţiunea prin scurtarea lungimii, un proces denumit contracţie. Ei trebuie sa fie capabili de a produce o contracţie rapidă, explozivă, de tipul celei pe care o efectuează muşchii membrelor inferioare în timpul unei sărituri, şi de a menţine un tonus constant pentru a păstra corpul într-o postură normală.

Muşchii voluntari se găsesc în întreg organismul reprezentând o proporţie de 25 la suta din greutatea corpului, chiar şi la un nou născut. Se comportă ca resorturi ataşate de diferite puncte ale scheletului, determinând mişcarea anumitor oase, de la micul muşchi stapedius, care acţionează asupra scarifei, un os mic al urechii medii, până la muşchiul gluteus maximus (marele fesier), care formează majoritatea masei fesiere şi controlează mişcările articulaţiei şoldului.

Grupe « Mușchii scheletici « Sistemul muscularDupă poziția în organism, mușchii somatici se împart în: mușchii capului, gâtului, trunchiului şi membrelor. (Vezi graficul...)

Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchii cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale, nazale şi orificiului bucal (orbicularul buzelor), muşchii masticatori (maseteri şi temporali), muşchii limbii şi muşchii extrinseci ai globului ocular.

Muşchii gâtului sunt: pielosul gâtului, ternocleidomastoidieni şi hiodieni.

Muşchii trunchiului sunt: muşchii spatelui şi ai cefei (trapez, marele dorsal), muşchii toracelui (pectorali, dinţaţi, intercostali, diafragma) şi muşchii abdomenului (drept abdominal, oblici).

Muşchii membrului superior sunt: muşchii umărului (deltoid), muşchii braţului (biceps şi triceps brahial), muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebraţului, flexori şi extensori ai degetelor) şi muşchii mâinii.

Muşchii membrului inferior sunt: muşchii fesieri, muşchii coapsei (croitor, cvadriceps femural, biceps femural, adductori ai coapsei), muşchii gambei (gastrocnemian, pronatori şi supinatori ai piciorului, flexori şi extensori) şi muşchii piciorului (extensori ai degetelor şi plantari).

După acţiunea lor principală, muşchii pot fi clasificaţi în: flexori şi extensori, abductori şi adductori, supinatori şi pronatori, circulari (sfinctere) etc. Acelaşi muşchi poate determina una sau mai multe mişcări ale unor segmente corporale (exemplu: tricepsul brahial poate determina adducţia, rotaţia şi extensia braţului).

Mușchii netezi « Sistemul muscularMuşchii viscerali intră în structura miocardului, a pereţilor tubului digestiv, a vaselor sangvine, acăilor urinare şi a uterului. Toţi muşchii viscerali posedă automatism propriu, datorat unor formaţiuni care se depolarizează spontan şi generează unde lente de deoparizare, care determină contracţii, independent de inevaţie.

Muşchii viscerali se comportă ca un sinciţiu în care excitaţia se propagă în toată masa muşchiului. Inervaţia asigurată de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a diminua sau intensifica activitatea acestor muşchi. Muşchii viscerali sunt constituiţi din două tipuri de ţesut muscular: striat de tip cardiac, în miocard, şi ţesut muscular neted, în celelalte organe viscerale.

Pe lângă muşchii netezi viscerali, în organismul uman mai există şi alţi muşchi netezi: muşchii erectori ai firelor de păr, muşchii ciliari şi muşchii netezi ai irisului, de tip multiunitar.

In muşchii netezi sau involuntari, fiecare fibră este o celulă alungită, fusiformă. Muşchii netezi nu sunt sub controlul conştient al creierului, ei produc contracţia musculară necesară în procese cum ar fi digestia, determinând peristaltismul intestinal, ce asigură transportul hranei.

Mușchiul cardiac « Sistemul muscularMușchiul cardiac are o structură foarte asemănatoare cu cel voluntar, dar fibrele sunt mai scurte şi groase, formând o reţea densă.

Inima este o mică structură a corpului compusă din muşchi striaţi de tip cardiac. Contracţiile inimii sunt rezultatul impulsurilor produse de sistemul excitoconductor al inimii, care asigură expulzarea sângelui din inimă în vasele sanguine.

Structura mușchilor « Sistemul muscularMuşchii voluntari pot fi priviţi ca o serie de fascicule paralele de fibre adunate împreună pentru a forma o unitate completă. Cele mai mici dintre ele - unităţile de bază ale activitaţii musculare - sunt filamente de actină şi miozină, atât de fine încat pot fi obserate numai la microscopul electronic. Ele sunt proteine cunoscute sub numele de proteine contractile.

Aceste filamente fascicule sunt denumite miofibrile. Printre miofibrile se află depozitele energetice ale musşchiului sub formă de glicogen, şi furnizoni normali de energie, mitocondriile, în care oxigenul şi substratul energetic sunt metabolizate pentru a produce energie.

Miofibrilele sunt grupate în fascicule mai mari numite fibre musculare. Acestea sunt de fapt celulele musculare cu nucleii celulari dispuşi la periferie sub membrană. Fiecare fibră musculară vine în contact cu o fibră nervoasă care îi declanşează acţiunea ori de câte ori este necesar. Fibrele musculare sunt grupate în fascicule, cu un înveliş de ţesut conjunctiv.

Un muşchi de dimensiuni mici este alcătuit din puţine fascicule de fibre, în timp ce un muşchi de dimensiuni mari, cum ar fi gluteus maximus, poate fi alcătuit din sute de fascicule.

Întregul muşchi este învelit într-un ţesut fibros. Are un corp muscular gros care se îngustează la capete, formând tendoanele, fiecare din acestea înserându-se pe un os.

Structura muşchiului neted nu prezintă acelaşi aranjament geometric ordonat al filamentelor şi fibrelor; ea este constituită din celule fusiforme dispuse neomogen, deşi are o contracţie dependentă de acţiunea filamentelor de miozină şi actină.

Observată la microscop, structura muşchiului cardiac este totuşi aceeaşi ca a muşchiului voluntar, cu excepţia faptului că fibrele formează o reţea.

Proprietățile mușchilor « Sistemul muscularProprietățile fundamentale ale muşchilor sunt: elasticitatea, plasticitatea, excitabilitatea şi contractibilitatea.

Elasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială după începerea acţiunii forţei care a determinat extensia sa.

Plasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchilor netezi vicerali de a-şi menţine constantă tensiunea la diferite grade de distensie.

Excitabilitatea. În repaus, sarcolema fibrei muculare este polarizată. Potenţialul de membrană al fibrei este de -80 la -100 mV. Acţiunea unui stimul fizic, chimic, electric sau "in situ" numai a influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei.

Între stimularea fibrei muculare sau a muşchiului în totalitate şi apariţia contracţiei există un interval de timp de 1 ms, numit periodă de lantenţă. Influxul nervos, venit prin fibrele motorii, este transmis fiecărei celule musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii motorii.

Placa motorie sau sinapsa neuro musculară are ca mediator chimc acetilona. Mediatorul determină depolarizarea sarcolemie şi producerea potenţalului de placă, ce se răspândeşte prin sistemul tubulr de membrane şi apoi prin reticulul sarcoplasmic al celulei musculare.

Durata de propagare a undei de depolazizare de-a lungul fibrei este de 2-5 ms la viteza de 12 m/s. Înacest interval de timp, fibra se află în perioada refractară, ceea ce însamnă că, dacă frecvenţa stimulilor este ridicată, fibra nu va putea răspunde la fiecare dintre aceşti stimuli.

În cazul muşchilor viscerali, excitantul nu mai este influxul nervos, ci depolarizarea spointană a unora dintre fibre. Plăcile motorii lipsesc. Transmiterea influxului de la o celulă la alta lipsesc prin punţile existente între celule.

Contractibilitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la acţiunea unui stimul. Contracţia se desfăşoară în mai multe faze:

- eliberarea Ca din reticulul sarcoplasmic datorită depolarizării membranei acestuia şi ceştereii permeabilităţii ei. Această fază reprezintă cuplarea excitaţiei cu contracţia;

- cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei, proces de activare favorizat de Ca;

- scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs, datorită acţiunii enzimatice a complexului actomiozinic;

- faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor, prin alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină, mecanism glisant de apropierre a discurilor întunecate, cu consum energetic. Dureazăîntre 10 şi 40 ms;

- faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea, cu consum energetic, a Ca în RE, deci reinstalarea stării de repaus.

La o excitaţie, muşchiul răspunde printr-o contracţie simplă, secusa muculară. Aceasta se întâlneşte rar în organism. Durata acesteia diferă în funcţie de tipul de muşchi.

Contrcţiile unice sau repetate de scurtă durată utilizează energia produsă în repaus prin oxidarea celulară a substanţelor energetice şi acumulată sub formă de ATP şi CP (cretinfosfat). Cretinfosfatul asigură, pe termen scurt, refacerea ATP.

Stilularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor tetanice: tetanos incomplet sau complet, în funcţie de frecvenţa stimulilor. Aceasta predomină în activitate motorie a organismului. Efortul muscular de lungă durată (peste un minut) epuizează rezervele de ATP şi CP, duă care se intesifică respiraţia celulară mitocondrială, care asigură energia necesară. În acest caz, oxigenul este insuficient,

motiv pentru care oxidrea glucozei se realizează în cea mai mare parte anaerob; se crează o "datorie de oxigen" şi o acumulare de acid lactic, toxic pentru muşchi.

Perioada de refacere. După efort, procesele oxidative se mai păstrează intense o perioadă necesară refacerii rezervelor de ATP şi Cp şi metabolitării acidului lactic. Acum plămânii pot asigura necesarul de O2, deci repiraţia celulelor musculare este integral aerobă. Spunem că în această periodă se achită "datoria de oxigen".

Contracțiile musculare « Sistemul muscularForța contracției. Fibra musculară se supune legii "totul sau nimic", dar muşchiul "in situ" are contracţie gradată. Gradarea se realizeză prin creşterea numărului unităţilor motorii activate, în funcţie de intensitatea şi frecvenţa stimulilor. Forţa de contracţie este maximă când intră în activitate toate fibrele muşchiului respectiv şi varază între 3,6 - 10 kg/cm2.

Muşchii netezi se contractă mai lent, deoarece lipseşte sistemul transversal de tuburi, iar reticulul sarcoplasmic este slab dezvoltat. Ionii de Ca, necesari cuplării proteinelor contractile, pătrund din mediul extracelular prin sarcolemă în urma depolarizării şi sunt expulzaţi după refacerea potenţialului de substanţe energetice, deci prezintă o dependenţă mi mare faţă de degradările aerobe.

Muşchii netezi, neavând inserţie pe oase, au o libertate de contracţie şi extensie mai mare, putând fi supuşi unor deformări mult mai importante.

Contracția musculară

Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne constantă. Caracterizează musculatura posturală. Nu produce lucru mecanic, ci căldură.

Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază lungime. Este caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi produce mişcare.

În activitatea obişnuită, muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi izotonică, iniţierea oricărei contracţii fiind, de obicei, izometrică.

Oboseala musculară. Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu muscular. Se datorează scăderii randamentului energetic, acumulării de acid lactic, lipsei de O2, epuizării substanţelor macroergice şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor motorii.

Manifestările termice ale contracţiei. Energia chimicp eliberată în timpul contracţiei este convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică. Muşchii sunt principalii generatori de căldură, atât prin tonusul muscular, cât şi prin contracţii mici şi fracvente numite frisoane, declanşate în mod reflex la expunerea la frig.

Deosebim o căldură de repaus, componentă a termogenezei, degajată tot timpul de muşchi, şi o căldură de activitate, eliberată în timpul contracţiei.

Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă, dar parţială, a musculaturii. În fiecare moment, un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor unui muşchi se află în contracţie şi determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii, caracteristică pentru stare de veghe.

Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular, cu rol esenţial în menţinerea posturii normale, în mimică, în termoreglare etc.

Tonusul muscular, fenomen de natură reflexă, este menţinut de impulsuri provenite de la SNC prin nervii motori, pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori.

Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale. Tonusul postural este un proces reflex complex, controlat de SNC şi relizat prin acţiunea unor grupe musculare tensoare şi extensoare, agoniste şi antagoniste, cu participare unor pârghii osteoarticulare.

Locomoţia şi orostatismul sunt rezeultatul activităţii fiziologice conjugate a componentelor biomecanice pasve (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul mucular), areceptorilor, nervilor şi centrilor nervoşi. Realizarea actului locomotor presupune succesiunea unor evenimente informaţionale şi efectoare: mesaj senzitiv, mesaj motor reflex sau voluntar, contracţie musculară şi mobilizarea componentelor osteoarticulare. Grupele de muşchi argonişti şşi antagonişti acţionează într-o anumită succesiune şi sincronizare, realizată reflex sau voluntar, cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate în poligonul de sprijin al corpului. În cazul eforturilor de mare intesitate se instalează hipoxia.

Tendoanele « Sistemul muscularTendoanele joacă un rol important într-o gamă variată de mişcări. În principiu, tendonul uneşte partea activă sau corpul muşchiului cu structura - un os - care va fi mobilizata. Forţa de contracţie a fibrelor musculare este concentrată şi apoi transmisă prin tendon, realizând tracţiunea structurii interesate şi realizând astfel mişcarea.

Tendoanele sunt extensii specializate ale muşchilor şi sunt formate din ţesut conjunctiv, care leagă fasciculele de fibre musculare şi care se unesc şi se extind în afara muşchiului sub forma unui cordon inextensibil. Ele au puţine terminaţii nervoase, flind, în principal, ţesuturi inactive şi cu o vascularizaţie săracă. La o extremitate, ele se formează din corpul muşchiului iar la cealaltă extremitate se fixeaza de os, unele dintre fibre fiind încastrate chiar în structura osoasă.

Există mai multe tendoane localizate aproape de suprafaţa corpului şi care pot fi simple cu uşurinţă. De exemplu, ligamentele posterioare ale articulaţiei genunchiului care controlează flexia genunchiului. Tendoanele sunt, de asemenea, întâlnite acolo unde există un mare număr de articulaţii care efectuează mişcări într-un spaţiu relativ mic, deoarece ele ocupă mult mai puţin spaţiu decât muşchii. Astfel, ambele feţe ale mâinilor şi picioarelor conţin un întreg set de diferite tendoane. Muşchii ce acţionează aceste tendoane sunt situaţi la distanţă de nivelul braţelor şi picioarelor.

Un tip particular de tendon se află în conexiune cu ţesutul muscular care formează peretele inimii, favorizând acţiunea de pompă a acesteia. Aici, benzi dense de ţesut fibros formează structuri solide în interiorul muşchiului cardiac, care îi conferă o structură mai fermă.

Teaca tendinoasă este un manşon cu perete dublu care izolează, protejează şi lubrifiază tendonul, astfel încât posibilitatea unei leziuni prin presiune sau frecare este redusă la minimum. Spaţiul dintre cele două straturi ale tecii tendinoase conţine lichid aşa încat ele alunecă cu uşurinţă unul peste celălalt.

Organismul nu poate efectua mişcari repetate de acelaşi tip fără apariţia unei leziuni sub formă de inflamaţie. Aceasta se întamplă deoarece perioadele de repaus sunt necesare pentru înlocuirea lichidului lubrifiant. Dacă acest lucru nu se întampla şi sistemul funcţioneaza făra o lubrifiere adecvată, cele două straturi ale tecii încep să se erodeze. Continuarea mişcarii va produce durere şi va determina un sunet numit crăcment. Acesta este mecanismul care stă la baza condiţiei denumite tenosinovită - inflamaţia tecii tendinoase. Utilizarea rapidă şi neobişnuită a unui set particular de muşchi are o probabilitate mare de a duce la tenosinovită.