11

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Craiova

Departamentul Ştiinţe juridice şi administrative

Programul de studii: Administraţie publică

Disciplina: Elemente de drept penal

Anul de studiu: II

SINTEZE CURS

Titular de disciplină,

Lect. univ. dr. Ghidirmic Bogdan

12

Universitatea Spriru Haret Bucureşti Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Craiova

ELEMENTE DE DREPT PENAL

Note de curs

13

TITLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

Capitolul I

Dreptul penal ca ramură de drept

şi ştiinţa dreptului penal

Secţiunea I

Dreptul penal ca ramură de drept

1. Noţiunea dreptului penal

Pentru orice societate, respectarea valorilor pe care aceasta se

întemeiază reprezintă o condiţie esenţială a existenţei sale.

După apariţia Statului, apărarea valorilor sociale esenţiale ale

societăţii împotriva faptelor periculoase, a devenit o funcţie importantă a

acesteia, pe care o realizează cu ajutorul dreptului penal.

Dreptul penal reprezintă principalul instrument prin care se ocrotesc

cele mai importante valori sociale împotriva faptelor periculoase.

Denumirea de „drept penal” este utilizată în două accepţiuni:

- în sensul de ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul

normelor juridice penale;

- în sensul de ramură distinctă a ştiinţelor juridice care studiază

aceste norme, cu semnificaţia de ştiinţă.

Dreptul penal poate fi definit ca fiind o ramură a sistemului nostru

de drept, alcătuit dintr-o totalitate de norme juridice legiferate de puterea

legislativă, care stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, împărţite după

gravitatea lor în crime şi delict, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi

alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătoreşti

persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai

importante valori sociale ale statului de drept1.

Dreptul penal mai este denumit, în literatura juridică străină, şi drept criminal, denumire care derivă de la cuvântul latin crimen – crimă, adică faptă infracţională interzisă.

Denumirea de drept penal mai deriva şi de la cuvântul latin poena – pedeapsă, adică sancţiunea aplicată pentru fapta interzisă.

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Drept penal. Partea generală, ediţia 4, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004, p. 2

14

2. Caracteristicile dreptului penal

Principalele caracteristici ale dreptului penal sunt: a) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din

sistemul dreptului românesc, alături de alte ramuri de drept, între care: dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul internaţional, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul muncii, etc.;

b) dreptul penal se bucură de autonomie deplină în raport cu celelalte ramuri de drept, reglementând un domeniu distinct de relaţii sociale, respectiv pe cele care privesc reacţia socială împotriva infracţiunilor;

c) dreptul penal este constituit dintr-o totalitate de norme juridice care reglementează o anumită sferă de relaţii sociale şi care are un anumit conţinut normativ;

d) dreptul penal are o structură unitară, dispoziţiile acestuia, cuprinse atât în partea generală cât şi în partea specială, completându-se reciproc şi fiind indisolubil legate unele de altele;

e) normele dreptului penal stabilesc faptele care sunt considerate infracţiuni, condiţiile de tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi sancţiunile care urmează a fi aplicate dacă acestea sunt încălcate;

f) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului de drept, a ordinii de drept din România împotriva faptelor care prezintă pericol pentru societate.

Dreptul penal, reprezintă principalul instrument de luptă pentru apărarea celor mai importante valori sociale care pot fi puse în pericol prin fapte cu periculozitate socială deosebită.

3. Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal îl constituie, după unii autori, relaţiile de

represiune penală, relaţii care se stabilesc, după săvârşirea infracţiunii, între stat şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia să tragă la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte pedeapsa

1.

După alţi autori, obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de

apărare socială, relaţii care se nasc nu din momentul săvârşirii faptei

interzise, ci din momentul intrării în vigoare a legii penale2.

1 I. Oancea – Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti , 1994, p. 7

M. Zolyneak – Drept penal. Partea generală, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,

vol. I, 1993, p. 6 2 V. Dogoroz – Drept penal, 1939, p. 28

V. Dobrinoiu şi colaboratorii – Drept penal, partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti,

1999, p. 8

15

În literatura de specialitate, primei definiţii i se reproşează că reduce

obiectul dreptului penal doar la relaţiile de conflict, de represiune penală,

neţinând seama şi de rolul preventiv al dreptului penal.

A doua definiţie, pe care o considerăm mai întemeiată, induce ideea

că legea penală îndeplineşte o funcţie de recomandare şi pretindere a unei

anumite conduite din partea membrilor societăţii faţă de normele juridice

penale. Dacă obligaţia cuprinsă în norma penală este nesocotită se naşte un

raport de conflict, iar dacă obligaţia instituită este respectată se naşte un

raport juridic de conformare.

4. Scopul dreptului penal

Scopul dreptului penal este determinat de necesitatea apărării

valorilor sociale şi a ordinii de drept împotriva criminalităţii şi combaterea

eficientă a acesteia.

Codul penal, în art.1, stipulează scopul legii penale, în sensul că

legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea,

independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi

libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

Această enumerare fixează un cadru general al valorilor sociale, care sunt

apărate prin norme penale, fiind menţionate cele mai importante valori care

pot fi periclitate prin săvârşirea unor infracţiuni.

Scopul dreptului penal este pus în evidenţă de politica penală cu care

acesta se află într-o legătură indisolubilă, dreptul penal fiind principalul

instrument de realizare a politicii penale.

5. Structura dreptului penal

După structura şi diviziunea Codului penal, dreptul penal se împarte

în două mari părţi: - partea generală a dreptului penal, care cuprinde regulile cu

caracter general ce sunt aplicabile părţii sale speciale, cum sunt: dispoziţiile cu privire la aplicarea legii penale, reglementările privitoare la infracţiune, la răspunderea penală, la sancţiunile de drept penal, etc.;

- partea specială a dreptului penal, care cuprinde norme de incriminare referitoare la conţinutul concret al fiecărei infracţiuni şi sancţiunile corespunzătoare pentru acestea.

C. Bulai – Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 2

16

Între cele două părţi ale dreptului penal există o legătură indisolubilă şi o strânsă interdependenţă care cimentează şi mai mult unitatea dreptului penal.

6. Politica penală Politica penală este definită, în literatura de specialitate, ca fiind

ansamblul de procedee susceptibile să fie propuse legiuitorului, sau care sunt efectiv folosite de acesta la un moment dat, într-o ţară determinată, pentru combaterea criminalităţii

1. Într-o altă opinie, politica penală este în

egală măsură o ştiinţă şi o artă, ce constă în a descoperi şi organiza în mod raţional cele mai bune soluţii posibile pentru diferitele probleme de fond şi de formă pe care le ridică fenomenul criminalităţii.

2

Politica penală este o parte a politicii generale a statului şi se referă la măsurile şi mijloacele ce trebuie adoptate şi aplicate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii într-o anumită ţară şi într-o d perioadă determinată de timp.

Apărarea valorilor sociale nu se realizează doar prin mijloace juridice ci şi prin mijloace extrajuridice de ordin educativ, social, cultural, economic, precum şi prin intermediul normelor juridice extrapenale de drept comercial, de drept administrativ, de drept al muncii, de drept constituţional, etc.

Cele două laturi ale politicii penale, respectiv, acţiunea preventivă specială şi reacţia represivă, se realizează prin intermediul dreptului penal, în principal, care prin normele sale prevede atât conduita de urmat de către destinatarii legii penale, cât şi reacţia necesară împotriva criminalităţii, pentru restabilirea ordinii de drept.

7. Sarcinile dreptului penal

Dreptul penal, ca instrument al politici penale, îndeplineşte

următoarele funcţii sau sarcini:

a) asigurarea mijloacelor de prevenire a criminalităţii, care se

realizează, în primul rând, prin incriminarea faptelor periculoase (în acest

mod atrăgându-se atenţia tuturor destinatarilor legii să se abţină de la

comiterea de infracţiuni), iar în al doilea rând, prin ameninţarea cu

sancţiunile prevăzute de lege (în acest mod determinându-i pe destinatarii

legii să se abţină să comită infracţiuni);

b) asigurarea unui cadru legal de realizare a funcţiei de apărare

socială, care presupune încriminarea în legea penală a faptelor periculoase

1 C. Bulai – Op. cit. , p.17

2 R. Merle, A. Vitu – Traite de droit criminel , Ed. Cujas, Paris, 1967, p.96

17

penatru valorile sociale, precum şi a sancţiunilor pe care organele statului le

pot lua în cazul încălcării legii

c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale, prin

protejarea acestora, de către dreptul penal (valorile democratice ale statului

de drept, drepturile fundamentale ale omului, proprietatea în formele

consacrate de Constituţiei României, etc.)

8. Legăturile dreptului penal cu celelalte ramuri de drept

Dreptul penal are strânse legături cu alte ramuri de drept, acest lucru

întărindu-i autonomia şi oferindu-i posibilitatea realizării cu eficienţă a

sarcinilor ce-i revin, cele mai importante dintre acestea fiind:

a) legătura dreptului penal cu dreptul procesual penal. Dreptul penal are cea mai strânsă legătură cu dreptul procesual penal

care se reflectă în interdependenţa şi interacţiunile pentru realizarea apărării sociale

1. Astfel, dreptul penal stabileşte faptele care sunt considerate

infracţiuni, sancţiunile şi condiţiile de tragere la răspundere penală, iar dreptul procesual penal reglementează căile, procedura de stabilire a răspunderii penale. Cu alte cuvinte, dreptul penal ar fi lipsit de eficacitate dacă nu ar exista o procedură de urmărire penală şi de judecată, instituţii care îi sunt puse la dispoziţie de dreptul procesual penal. La rândul lui, dreptul procesual penal nu ar putea funcţiona niciodată fără dreptul penal, întrucât nu s-ar cunoaşte ce fapte periculoase trebuie urmărite, ce persoane să fie judecate şi ce măsuri să fie aplicate.

b) legătura dreptului penal cu dreptul constituţional Cu dreptul constituţional, dreptul penal se interferează în ocrotirea

relaţiilor sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii de stat. Prin normele penale sunt incriminate faptele ce pun în pericol statul, valori esenţiale ale societăţii noastre consacrate prin normele de drept constituţional

2;

c) legalitatea dreptului penal cu dreptul civil Dreptul penal se interferează cu dreptul civil în apărarea relaţiilor

patrimoniale şi personale nepatrimoniale, ce formează obiect de reglementare al dreptului civil, împotriva faptelor periculoase (furtul, delapidarea, abuzul de încredere, distrugerea, etc.).

Aplicând sancţiuni celor care comit asemenea fapte, dreptul penal ajută la apărarea dreptului de proprietate, sancţiunile de drept civil în asemenea situaţii grave fiind insuficiente

1;

d) legătura dreptului penal cu dreptul administrativ.

1 I. Neagu - Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2005, p.56

2 I. Muraru – Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Academiei, Bucureşti, 1995

1 I. Oancea – Op.cit, p.26

18

Dreptul penal are o legătură strânsă şi cu dreptul administrativ în sensul că relaţiile sociale pe care le reglementează sunt asigurate şi pe cale penală, prin considerarea unor fapte ca infracţiuni (neglijenţa în serviciu, abuz în serviciu, dare şi luare de mită, etc.).

e) legătura dreptului penal cu dreptul familiei Dreptul penal reglementează relaţiile sociale privitoare la familie, în

acest sens considerând infracţiuni îndreptate împotriva familiei o serie de fapte ce lezează relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, etc. (bigamia, abandonul de familie, rele tratamente aplicate minorului, nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului, etc.). Sancţiunile aplicate de dreptul penal asigură o apărare mai temeinică a acestor relaţii deosebit de importante pentru societatea noastră.

Secţiunea a II–a

Ştiinţa dreptului penal

1. Noţiune

Ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridice şi reprezintă

un ansamblu de teorii, concepţii, principii, privitoare la dreptul penal 2.

Astfel, ştiinţa dreptului penal poate fi definită ca fiind totalitatea

ideilor şi concepţiilor, a teoriilor şi principiilor despre normele dreptului

penal3. Ştiinţa dreptului penal, ca parte a sistemului de ştiinţe juridice îşi

găseşte sediul în tratate şi monografii, în cursuri şi manuale universitare, în studii, articole şi comunicări ştiinţifice.

2. Obiectul ştiinţei dreptului penal

Obiectul ştiinţei dreptului penal îl constituie dreptul penal ca sistem

de norme juridice ce reglementează relaţiile de apărare socială. Ştiinţa dreptului penal, care are drept obiect de studiu normele

juridice penale, trebuie să dea explicaţii cu privire la originea acestora, la

conţinutul şi structura lor, să analizeze condiţiile obiective, care impun

apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului penal, să

stabilească măsurile ce trebuie adoptate pentru prevenirea şi combaterea

criminalităţii.

2 C. Bulai – Op. cit., p.21

3 M. Basarab – Drept penal. Partea generală, vol. I , Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1992,

p.12

19

Ştiinţa dreptului penal studiază permanent practica judiciară în

materie penală şi stabileşte modul în care sunt aplicate în practică normele

dreptului penal, urmând să propună noi reglementări penale atunci când

realităţile socio–juridice o cer.

3. Sarcinile ştiinţei dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal studiază:

a) normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi

dinamismul lor, pentru cunoaşterea conţinutului normativ;

b) finalitatea normelor penale, pentru cunoaşterea voinţei de stat

exprimată în normele şi instituţiile dreptului penal;

c) practica judiciară, pentru a constata concordanţa dintre soluţiile

practice şi principiile exprimate în normele juridice penale;

d) legile de evoluţie ale fenomenului juridico-penal, cauzele care

determină crearea, modificarea şi dispariţia din dreptul pozitiv a normelor şi

instituţiilor dreptului penal;

e) legăturile care există între ştiinţele juridice şi între ramurile de

drept ca părţi ale sistemului de drept.

4. Metodele de studiu folosite de ştiinţa dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal foloseşte două categorii de metode de studiu,

respectiv:

a) metode generale, care sunt uzitate în analiza fenomenelor sociale,

juridice şi economice;

b) metode particulare, care au o arie mai restrânsă, respectiv la

domeniul ştiinţelor juridice, uneori chiar la ştiinţa dreptului penal, cum ar fi:

metoda logică, metoda istorică, statistica juridică penală, metoda

comparativă, experimentul, studiul de caz, etc.

Aceste metode conduc la realizarea unei analize complexe şi

aprofundate a instituţiilor dreptului penal şi a normelor juridice penale. Cu

ajutorul lor se pot emite şi formula idei, concepţii şi teorii care, propulsând

ştiinţa dreptului penal, vor avea drept efect perfecţionarea legislaţiei penale

şi a măsurilor de combatere a fenomenului criminalităţii.

5. Evoluţia ştiinţei dreptului penal

20

Ştiinţa dreptului penal s-a conturat ca ştiinţă de sine stătătoare în

perioada imediat următoare revoluţiilor burgheze din Europa. Ulterior au

luat fiinţă diferite şcoli şi curente, au fost elaborate teorii şi concepţii cu

privire la natura şi cauzele criminalităţii, soluţii pentru combaterea acesteia,

raţiunea şi eficienţa pedepselor şi a altor sancţiuni penale, răspunderea

penală şi libertatea persoanei, etc.

Cele mai cunoscute şcoli şi curente care s-au impus în ştiinţa

dreptului penal sunt:

a) Şcoala clasică

Şcoala clasică cuprinde ideile, concepţiile şi principiile de politică

penală formulate de ideologii revoluţiei franceze , de la 1789. Ea s-a impus

odată cu publicarea, în anul 1764, de către juristul italian Cesare Beccaria a

celebrei lucrări Dei delitti e delle pene (Despre infracţiuni şi pedepse).

Principiile de bază ale şcolii clasice sunt:

- legalitatea infracţiunilor şi pedepselor;

- egalitatea în faţa legii penale;

- umanizarea pedepselor şi a regimului de executare a pedepselor

privative de libertate.

- răspunderea penală personală şi subiectivă întemeiată pe săvârşirea

infracţiunii cu vinovăţia legal stabilită a infractorului1.

Şcoala clasică a influenţat destul de mult ştiinţa dreptului penal din

epoca respectivă, principiile sale fiind preluate de principalele coduri penale

ale ţărilor europene. Codul penal francez de la 1810, Codul penal german de

la 1871 şi Codul penal italian de la 1889;

b) Şcoala pozitivistă

Şcoala pozitivistă îşi datorează numele metodei inductive sau

pozitive bazată pe observaţie şi experiment, folosite în ştiinţele naturii, dar

şi în cercetarea fenomenelor juridico-penale. Aceasta a apărut la sfârşitul

secolului al XIX-lea, fiind fondată de Enrico Ferri, jurist şi sociolog.

Principiile de bază ale şcolii pozitiviste sunt:

- imaginea clasică a omului rezonabil este înlăturată, acesta devenind

stăpân pe actele sale şi liber să aleagă între bine şi rău;

- infractorul este subordonat legilor naturale şi sociale şi este

determinat de aceste legi;

- trebuie cercetată influenţa factorilor ereditari şi de mediu care i-au

marcat evoluţia pentru a putea înţelege comportamentul infractorului; 1 C. Bulai – Op. cit., p.28

21

- comportamentul infracţional trebuie să primeze în faţa justiţiei şi nu

actul incriminat;

- justiţia trebuie să individualizeze pedeapsa în funcţie de

personalitatea infractorului şi de cauzele concrete care au determinat

comiterea infracţiunii.

Şcoala pozitivistă are meritul de a fi orientat cercetările spre natura

şi cauzele fenomenului infracţional, precum şi spre persoana infractorului,

propunând pentru prima dată măsuri de siguranţă care pot fi luate alături de

pedepse.

c) Şcoala apărării sociale

Şcoala apărării sociale a fost iniţiată în perioada interbelică de

Felippo Gramatica şi a luat amploare după cel de-l doilea război mondial.

Principiile de bază ale acestei şcoli sunt:

- apărarea socială este o concepţie de drept penal care vizează

protejarea societăţii împotriva faptelor infracţionale;

- protejarea societăţii împotriva criminalităţii trebuie să se realizeze

prin măsuri extrapenale, destinate să neutralizeze delincventul (prin

eliminare sau segregare, ori prin aplicarea unor metode curative sau

educative);

- apărarea socială promovează o politică penală prioritar preventivă

care are drept obiectiv resocializarea infractorului;

- resocializarea va fi o consecinţă a umanizării legislaţiei penale,

fundamentate pe cunoaşterea ştiinţifică a fenomenului infracţional şi a

personalităţii delincventului.

d) Tendinţa neoclasică actuală

Tendinţa neoclasică în dreptul penal revigorează ideile Şcolii clasice,

susţinând necesitatea efectului restrictiv al pedepsei. Această tendinţă este

determinată de realitatea fenomenului infracţional, de explozia criminalităţii

şi de tendinţa de internaţionalizare a acestui fenomen.

Se pledează pentru efectul intimidant al pedepsei, pentru renunţarea

la măsurile alternative închisorii şi pentru limitarea strictă a sferei de

incidenţă a liberării condiţionate. Se propune chiar o sporire a severităţii

pedepselor şi limitarea posibilităţilor de individualizare juridică.

6. Evoluţia ştiinţei dreptului penal român

Ştiinţa dreptului penal român a cunoscut o remarcabilă dezvoltare în

primele decenii ale secolului al XIX-lea, sub influenţa curentelor, şcolilor şi

teoriilor care s-au afirmat pe plan internaţional.

22

Întemeietorii ştiinţei dreptului penal român sunt savanţii de renume

mondial Ion Tanaviceanu şi Vintilă Dongoroz. Aceştia sunt autorii

primelor Tratate de drept penal în România, creând o adevărată Şcoală

naţională de drept penal. La realizarea acesteia a contribuit într-o mare parte

şi Vespasian Pella, membru fondator al Asociaţiei Internaţionale de Drept

Penal (Paris, 1924),

În cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române s-

au afirmat George Antoniu, Rodica Mihaela Stănoiu, Nicoleta Iliescu şi

alţii.

Contribuţii valoroase la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal român au

adus Facultăţile de Drept din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, care prin tratate, cursuri

universitare şi lucrări ştiinţifice de mare importanţă au plasat ştiinţa

dreptului penal printre cele mai productive ştiinţe juridice din România.

Ştiinţa dreptului penal român parcurge, în prezent, paşi importanţi

pe linia deschiderii sale spre viaţa ştiinţifică internaţională, îndeosebi prin

Asociaţia Internaţională de Drept Penal.

În ultima perioadă de timp a fost reluată activitatea ştiinţifică în

cadrul Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale şi a fost înfiinţată Societatea

Română de Criminologie şi Criminalistică.

Secţiunea a III-a

Evoluţia dreptului penal român

1. Codul penal de la 1865

Codul penal de la 1865 este copiat, în mare parte, după Codul penal

francez de la 1810, şi are unele împrumuturi din Codul prusian de la 1851.

Acesta realizează unificarea legislaţiei penale în statul unitar român şi

marchează începutul dreptului penal modern.

Codul penal de la 1865 reflecta principiile şcolii clasice, respectiv:

- legalitatea infracţiunii şi a pedepsei;

- responsabilitatea morală a infractorului;

- vinovăţia, ca temei esenţial pentru pedeapsă;

- egalitatea în faţa legii penale;

- umanizarea pedepsei.

Acesta nu prevedea pedeapsa cu moartea, nu prevedea confiscarea

averii şi nici pedepse corporale, în schimb prevede pedeapsa muncii silnice

pe viaţă.

23

Codul penal de la 1865 era considerat ca fiind cel mai blând din

Europa la data respectivă, având foarte multe instituţii, atât din partea

generală, cât şi din partea specială, pe care nu le trata1.

2. Codul penal de la 1937 (Codul penal Carol al II-lea)

Codul penal Carol al II-lea cuprinde idei ale şcolilor: clasică,

pozitivistă, neoclasică. Acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi a avut

menirea să asigure unitatea legislativă a României după realizarea Marii

Uniri de la 1 decembrie 1918.

În comparaţie cu Codul penal de la 1865, Codul penal Carol al II-lea

aducea următoarele modificări esenţiale:

- introducerea măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative

pentru delincvenţii minori, alături de pedepse;

- introducerea de pedepse mai aspre, inclusiv pedeapsa cu moartea.

Codul penal de la 1937 era considerat printre cele mai avansate legi

penale ale vremii respective.

3. Codul penal de la 1969

Codul penal de la 1969 a fost elaborat sub influenţa ideologiei

marxiste. Cu toate acestea el s-a detaşat în mare măsură de această influenţă

şi a consacrat principii de politică penală modernă, care sunt întâlnite în

toate legislaţiile contemporane.

Acest Cod penal a fost influenţat de ideile şi tezele Şcolii clasice,

Şcolii pozitiviste (măsuri de siguranţă, măsuri educative) şi Şcolii apărării

sociale (înlocuirea răspunderii penale). De asemenea, consacră principiul

incriminării şi pedepsei şi principiul răspunderii penale personale întemeiată

pe vinovăţie.

Codul penal de la 1969 a fost aliniat la cerinţele dreptului penal

contemporan.

Secţiunea a IV-a

Principiile dreptului penal

Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt:

1 Vespasian V. Pella – Delicte îngăduite, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1919

24

a) principiul legalităţii, exprimă regula că întreaga activitate în

domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu

aceasta:

- nullum crimen sine lege (nici o crimă fără lege)

- nulla poena sine lege (nici o pedeapsă fără lege)

- nullum judicium sine lege (nici o răspundere fără lege)

În Codul penal, principiul legalităţii este complet şi expres formulat

în art.2,: „Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se

aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte

de lege la dat.”

b) principiul umanismului, presupune că întreaga reglementare

penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale omului. Astfel,

în centrul activităţii de apărare se află omul şi drepturile şi libertăţile sale. În

art.52, alin.2 se prevede: „Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze

suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.”;

c) principiul egalităţii în faţa legii penale, exprimă regula că toţi

indivizii sunt egali în faţa legii, conform celor cuprinse în art.16 din

Constituţia României: ”Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor

publice fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de

lege.”

d) principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală, presupune că întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure

prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare, cât şi prin

constrângere faţă de cei care săvârşesc asemenea fapte. Prevenirea

infracţiunilor este scopul dreptului penal;

e) infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale (art.17,

alin.2 C.penal), este un principiu care funcţionează ca o garanţie a libertăţii

persoanei întrucât fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena

răspunderea penală a unei persoane;

f) principiul personalităţii răspunderii penale, conţine regula

potrivit căreia atât obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o

anumită conduită, cât şi răspunderea ce decurge din nesocotirea acelei

obligaţii revin persoanei ce nu şi-a respectat obligaţia, săvârşind fapta

interzisă, şi nu alteia ori unui grup de persoane. În dreptul penal nu se poate

admite răspunderea pentru fapta altuia;

g) principiul individualizării sancţiunilor de drept penal, presupune stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal (pedepse, măsuri

de siguranţă şi măsuri educative) în funcţie de gravitatea faptei săvârşite, de

periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare a acestuia.

Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal îşi are consacrarea în

art.23 C. penal şi este şi un principiu al răspunderii penale.

25

Secţiunea a V-a

Izvoarele dreptului penal

a) Constituţia României care, prin normele sale, consacră valorile

fundamentale ale statului român: suveranitatea, independenţa, unitatea şi

indivizibilitatea sa, persoana umană cu drepturile şi libertăţile sale,

proprietatea privată şi publică, ordinea de drept, valori ce vor fi apărate

împotriva încălcărilor grave, prin norme de drept penal.

b) Codul penal al României, este principalul izvor al dreptului

penal. Cod penal a fost adoptat în anul 1969 şi este structurat pe două părţi:

- partea generală, care cuprinde opt titluri: legea penală şi

limitele ei de aplicare; infracţiunea; pedepsele; înlocuirea răspunderii

penale, minoritatea; măsurile de siguranţă; cauzele care înlătură răspunderea

penală sau consecinţele condamnării; înţelesul unor termeni sau expresii în

legea penală;

- partea specială, care este structurată pe zece titluri: infracţiuni

contra siguranţei statului; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra

patrimoniului; infracţiuni contra autorităţii; infracţiuni care aduc atingere

unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege;

infracţiuni de fals; infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi

economice; infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea

socială; infracţiuni contra capacităţii de apărare a României; infracţiuni

contra păcii şi omenirii.

c) legile penale complinitoare, sunt legile care completează

reglementările penale cu norme de drept penal (ex: Lg.302/2004 privind

cooperarea judiciară internaţională în materie penală)

d) legile speciale nepenale cu dispoziţii penale cuprind legile

care conţin incriminări separate faţă de Codul penal (art.57 din

Lg.244/2004, a viei şi vinului, în sistemul organizării comune a producţiei

viniviticole prevede: „defrişarea viilor nobile în suprafaţă mai mare de 0,1

ha de agentul economic sau de familie, fără autorizaţie, se sancţionează

potrivit art.217 C.penal – distrugerea);

e) tratatele şi convenţiile internaţionale, care devin izvoare de

drept în măsura în care sunt ratificate.

Capitolul II

Legea penală

26

Secţiunea I

Noţiunea de lege penală. Categorii de legi penale

1. Noţiunea de lege penală

În Codul penal, noţiunea de lege penală este folosită nu doar în

sensul comun, de act normativ emis de organul legislativ urmând o anumită

procedură, prevăzută în Constituţie şi care conţine norme de drept penal, dar

şi în sensul său mai larg, acela de regulă sau normă de drept penal.

Astfel, conceptul de lege penală este examinat, în doctrina penală1, în

două sensuri: a) în sens larg, legea penală se referă la norma de drept penal;

b) în sens restrâns, conceptul de lege penală desemnează actul

normativ emis de Parlament după o procedură specială şi care conţine

norme de drept penal (art. 74 din Constituţie)

Deci, lege penală este denumită şi simpla normă juridică care

îndeplineşte două condiţii: să aibă caracter penal şi să fie cuprinsă într-un

act normativ cu caracter de lege.

2. Clasificarea legilor penale

Pentru o mai bună cunoaştere a legilor penale şi pentru a stabili

reguli ştiinţifice cu privire la interpretarea şi aplicarea acestora, legile penale

se pot clasifica în mai multe categorii, în funcţie de întinderea domeniului

de reglementare, după caracterul legilor şi în funcţie de durata lor de

aplicare.

a) legi penale generale şi legi penale speciale

Această clasificare urmăreşte domeniul de aplicare şi se are în vedere

conţinutul şi rolul pe care-l au legile penale în reglementarea relaţiilor de

apărare socială împotriva infractorilor.

Legile penale generale pot fi considerate:

- într-un sens, dispoziţii de drept penal cu caracter de principiu ce se

aplică unui mare număr de norme speciale;

- într-un alt sens, legea penală generală desemnează Codul penal, în

ansamblu, ca lege obişnuită (ordinară) spre a fi deosebită de legea specială.

Legile penale speciale se disting:

- într-un sens, prin partea specială a Codului penal;

- în alt sens, prin coduri penale speciale (Codul poliţiei militare) ori

legile penale speciale care cuprind dispoziţii derogatorii de la dreptul

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.22

27

obişnuit (ordinar), ca şi legile care conţin numai dispoziţii cu caracter penal,

ori legile care pe lângă dispoziţiile extrapenale conţin şi câteva dispoziţii cu

caracter penal.

b) legi penale cu durată nedeterminată şi legi penale temporare

Această clasificare are în vedere perioada de timp pentru care sunt

adoptate legile penale.

După durata de timp legile penale pot fi:

- legi penale cu durată nedeterminată sau permanente, sunt legile

obişnuite, adică marea majoritate a legilor penale;

- legi penale cu durată predeterminată sau temporare, care au în

conţinutul lor o dispoziţie ce limitează în timp aplicarea lor

c) legi penale ordinare sau legi penale excepţionale

În această situaţie se urmăreşte caracterul legilor penale.

Legile penale ordinare sau obişnuite sunt legile penale adoptate în

situaţii normale, obişnuite, de evoluţie a societăţii.

Legile penale extraordinare sau excepţionale sunt adoptate în situaţii

de excepţie (calamităţi naturale, stare de război), determinate de apărarea

corespunzătoare a valorilor sociale.

Secţiunea a II-a

Normele de drept penal

Normele de drept penal sunt o specie de norme de drept cu un

specific, determinate de particularitatea reglementării relaţiilor de apărare

socială.

Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice,

care configurează conţinutul normativ al acelei legi.

Având o funcţie specifică în cadrul sistemului normelor juridice şi

anume reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva celor mai grave

fapte (infracţiunile), normele juridice penale îşi realizează funcţia lor

regulatoare prin prevederea tuturor faptelor ce sunt periculoase pentru

valorile sociale ce formează obiectul dreptului penal şi interzicerea lor sub

sancţiune penală1.

În conţinutul normei penale, prin stabilirea faptelor prohibite, se

determină, inclusiv, conduita ce trebuie urmată, iar prin stabilirea

sancţiunilor pentru fiecare faptă în parte, se exprimă caracterul obligatoriu al

normei respective.

1 I. Oancea – Op. cit., p.76

28

Cu privire la structura normelor juridice penale, aceasta diferă după

cum acestea sunt norme penale generale sau norme penale speciale.

a) norma penală generală, conţine precepte cu valoare de principiu

şi nu se deosebeşte, prin structura ei, de alte norme de drept, având cele trei

elemente ce alcătuiesc structura trihotomică a normelor juridice: ipoteză,

dispoziţie şi sancţiune.

b) norma penală specială (incriminatoare), cuprinde, pe de o parte,

descrierea conduitei interzise, iar pe de altă parte, sancţiunea ce urmează să

se aplice în cazul nerespectării interzicerii.

Structura normei penale speciale apare în literatura juridică sub

diverse interpretări:

a) într-o primă interpretare, norma penală specială ar avea o

structură trihotomică:

- ipoteza, care constă în descrierea faptei;

- dispoziţia, care nu este prevăzută explicit, ci rezultă din

însăşi incriminare, fiind contopită cu ipoteza;

- sancţiunea, constă în pedeapsa prevăzută pentru săvârşirea

faptei.

b) într-o altă opinie, se consideră că norma penală specială cuprinde

numai două elemente:

- dispoziţia, care constă în interzicerea unei acţiuni sau

inacţiuni;

- sancţiunea, ce constă în pedeapsa ce urmează să se aplice ca

urmare a nerespectării dispoziţiei.

Aceste două elemente sunt necesare şi suficiente:

- dispoziţia, pentru a disciplina conduita indivizilor

(destinatarilor legii);

- sancţiunea, pentru a disciplina reacţia faţă de încălcarea

dispoziţiei;

Având trăsături proprii, care le particularizează în raport cu alte

categorii de norme juridice, normele de drept penal sunt de mai multe feluri,

în funcţie de conţinutul şi caracterul lor, de întinderea domeniului de

aplicare sau în funcţie de elementele respectivei norme.

Astfel, principalele categorii de norme penale sunt:

a) norme penale generale şi norme penale speciale

Distincţia dintre cele două categorii se realizează în funcţie de

conţinutul şi sfera lor de incidenţă.

- norme penale generale sunt acele norme care prevăd

condiţiile în care se nasc, modifică sau sting raporturile juridice penale.

Acestea sunt, de regulă, prevăzute în partea generală a Codului penal;

29

- norme penale speciale sunt acele norme care prevăd

condiţiile în care o faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care i se aplică şi

sunt prevăzute în partea specială a Codului penal.

Regula generală este că normele penale speciale derogă de la

normele penale generale.

b) norme penale unitare şi norme penale divizate

Această distincţie se face în raport de elementele ce sunt cuprinse în

structura normei penale respective.

- norme penale unitare cuprind în conţinutul lor atât

dispoziţia cât şi sancţiunea, deci sunt complete.

- norme penale divizate sunt normele penale incomplete în

ceea ce priveşte conţinutul lor şi se împart în două mari categorii:

- norme de incriminare cadru sau norme penale

în alb sunt normele care au în conţinutul lor o dispoziţie cadru şi o sancţiune

corespunzătoare acelei incriminări : (ex. art. 281, C.penal, exercitarea fără

drept a unei profesii: lg. 74/1995, privind exercitarea profesiei de medic,

înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România,

prevede în art. 41: Practicarea profesiei de medic de către o persoană care

nu are această calitate, constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii

penale; lg. 81/1997, privind exercitarea profesiei de farmacist, înfiinţarea,

organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România, prevede

în art. 40 : Practicarea profesiunii de farmacist de către o persoană care nu

are această calitate constituie infracţiune şi se pedepseşte conform legii

penal.).

Normele în alb prezintă avantajul unei economii de norme

incriminatoare dar au neajunsuri şi se impune renunţarea la folosirea lor.

- normele penale de trimitere şi de referire

Normele de trimitere, sunt normele incomplete în ceea ce priveşte

dispoziţia sau sancţiunea, care se completează de alte norme la care fac

trimitere. Astfel, norma penală de trimitere împrumută dispoziţia sau

sancţiunea ce îi lipseşte şi devine independentă faţă de norma la care s-a

trimis.

Normele de referire, nu devin independente după ce se completează

cu dispoziţia sau sancţiunea din norma complinitoare, ci îşi subordonează

conţinutul faţă de normele complinitoare, iar modificările acestora din urmă

sunt obligatorii şi pentru norma de referire.

Pentru a se evita confuziile şi unele interpretări eronate, este nevoie

de o legislaţie penală suplă, bine sistematizată şi cu formulări impecabile,

bazată pe norme complete, unitare. Însă, totodată, există situaţii în care,

30

pentru a se evita repetări sau redactarea unor articole cu numeroase alineate,

este preferabilă soluţia unor norme penale de trimitere sau referire1.

Secţiunea a III-a

Interpretarea legii penale

Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-raţională ce se

efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are drept scop aflarea

voinţei legiuitorului exprimată în acea normă.

Interpretarea este necesară pentru că normele se referă la fapte tipice

şi trebuie aplicate unor fapte concrete care sunt variabile. Unele texte de

lege nu sunt suficient de clare şi ca atare se impune interpretarea acestora.

O poziţie aparte în procesul de interpretare a legii penale o ocupă

activitatea ştiinţifică, desfăşurată de doctrinarii dreptului penal care, prin

lucrările pe care le elaborează, desluşesc şi explică conţinutul normativ al

legilor, în momentele imediat următoare adoptării lor şi pe tot parcursul

aplicării, apărând legalitatea şi asigurând egalitatea tuturor persoanelor în

faţa legii penale2.

În literatura juridică se face distincţie între diferite genuri de

interpretări:

a) după organul sau persoana care face interpretarea:

- interpretare oficială, făcută de un organ sau subiect

oficial şi poate fi:

- autentică sau legală, făcută de legiuitor în

momentul în care adoptă o lege şi constă în explicarea, în conţinutul

acesteia, a anumitor termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o

interpretare unitară;

- cauzală sau de caz, făcută de organul judiciar

la cazul concret, fiind şi cel mai des întâlnită în practică, deoarece

rezolvarea oricărui caz, încadrarea juridică a oricărei infracţiuni de către

organul de urmărire penală sau de instanţă presupune o activitate

permanentă de interpretare a prevederilor legale care au incidenţă în acea

cauză.

- interpretarea neoficială sau doctrinală, făcută de

oamenii de ştiinţă, care se materializează în tratate, monografii etc.

La rândul ei, interpretarea autentică poate fi:

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.28

2 C. Bulai – Op. cit., p.61

31

- contextuală, efectuată de legiuitor cu prilejul

adoptării legii (art.140-154 C.penal – partea generală sau art.208 alin.2

C.penal – partea specială)

- posterioară, printr-o lege interpretativă, care

face corp comun cu legea interpretată şi se aplică de la intrarea în vigoare a

legii pe care o interpretează (deci legea interpretată se aplică retroactiv).

b) după metodele folosite, interpretarea poate fi:

- interpretare literală sau gramaticală, care constă în

aflarea înţelesului normei de drept penal cu ajutorul cuvintelor prin care a

fost exprimată. Astfel, se analizează textul din punct de vedere etimologic

pentru a afla sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text. Se

analizează textul din punct de vedere sintactic şi stilistic. Când cuvintele şi

expresiile sunt susceptibile de un înţeles comun şi unul tehnic, teza de la

care se porneşte este acea că legiuitorul se adresează destinatarilor legii, deci

sensul obişnuit este cel care trebuie avut în vedere faţă de sensul tehnic.

În analiza sintactică a textului, substantivele sunt analizate împreună

cu atributele, iar verbele sunt analizate împreună cu complementele lor.

Singularul presupune pluralul şi invers (martor, martori). Masculinul

presupune şi femininul şi invers (minor, minoră, funcţionar, funcţionară,

martor, martoră, etc).

- interpretarea raţională sau logică, constă în folosirea

procedurilor logice, a raţionamentelor, pentru a afla voinţa legiuitorului, şi,

implicit, înţelesul unor norme sau legi penale.

În cazul acestei metode de interpretare se iau în discuţie mai multe

elemente, cum ar fi cauza care a determinat elaborarea şi adoptarea legii

penale şi scopul pe care l-a urmărit legiuitorul prin adoptarea acelei legi. Pe

cale de raţionament, prin cunoaşterea acestor elemente, se deduce care a fost

voinţa reală a legiuitorului şi sensul pe care el a urmărit să-l dea normelor pe

care le-a adoptat.

Raţionamentele folosite sunt:

- „a fortiori” – dacă legea penală interzice mai puţin, va interzice

şi mai mult (a minori ad majus) şi invers, dacă legea penală permite mai

mult, ea permite şi mai puţin (a majori ad minus);

- „per a contrario” – dacă o dispoziţie cu caracter penal interzice

sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, ea nu se referă şi la alte

situaţii de fapt, deci incidenţa normei este exclusă la situaţiile neprevăzute

de aceasta.

- „ reductio ad absurdum” – orice altă interpretare decât cea

propusă ar duce la consecinţe contrare legii, absurde, inadmisibile;

- „a pari” – pentru situaţii identice trebuie să existe aceeaşi soluţie

juridică (ubi eadem ratio ubi idem jus);

32

- interpretarea istorică, constă în aflarea înţelesului normei

penale prin studierea condiţiilor de ordin politic, economic, social, juridic,

în care a fost adoptată legea.

Pentru o interpretare corectă, sunt cercetate lucrările preparatorii ale

actului normativ, ce cuprind normele studiate, expunerile de motive,

dezbaterile publice sau din cadrul organului legiuitor cu ocazia adoptării

legii, precedentele legislative, elementele de legislaţie penală comparată ce

au putut servi la elaborarea legii;

- interpretarea sistematică constă în aflarea voinţei

exprimată în normă pornind de la corelaţia normei cu alte norme din aceeaşi

lege sau alte acte normative din cadrul sistemului de drept.

Această modalitate de interpretare are o semnificaţie aparte, dacă

avem în vedere că legile penale, ca şi cele extrapenale, sunt într-o

intercondiţionare permanentă, nici o lege nu apare independentă de celelalte

legi, ci în strânsă corelaţie cu alte norme juridice, penale sau extrapenale, iar

descoperirea acestei corelaţii ajută la stabilirea principiilor care stau la baza

reglementării juridico-penale prin norma interpretată, precum şi la stabilirea

sensului în care legiuitorul foloseşte, în cadrul dispoziţiilor între care există

corelaţie, termeni sau expresii de a căror înţelegere depinde interpretarea

corectă a normei respective.

- interpretarea legii prin analogie, constă în căutarea

înţelesului unei norme penale cu ajutorul alteia, care prevede un caz

asemănător şi care este mai clară.

Nu trebuie confundată extinderea aplicării legii penale prin

analogie cu interpretarea legii prin analogie, prima inadmisibilă deoarece

conduce la încălcarea principiului legalităţii.

- interpretarea după rezultat cuprinde două forme:

- interpretarea deductivă, când există concordanţă

între voinţa legiuitorului şi exprimarea din normă (lex dixit quant voluit);

- interpretarea extensivă, când legiuitorul a vrut să

spună mai mult decât a exprimat (lex dixt plus quam voluit). În această

situaţie interpretul trebuie să acorde înţelesul normei la voinţa legiuitorului.

Interpretarea legii penale, prin vreuna din metodele de mai sus, duce

la anumite rezultate, la anumite concluzii în legătură cu normele care au fost

interpretate. În raport cu aceste concluzii, avem interpretare declarativă,

extensivă şi restrictivă.

a) interpretarea declarativă

Este întâlnită atunci când se constată că textul interpretat exprimă

exact ceea ce legiuitorul a vrut să reţină prin acea lege, adică textul nu

cuprinde nici mai mult, nici mai puţin decât a dorit puterea legislativă (lex

dixit quam voluit).

33

Această interpretare are drept concluzie faptul că legea este valabilă,

asigurând condiţii pentru o apărare socială eficientă în lupta împotriva

infracţionalităţii.

b) interpretarea restrictivă

Se întâlneşte în situaţia în care în urma procesului de interpretare se

constată că legea spune mai mult decât a voit legiuitorul (lex dixit plus

quam voluit). Cel care a studiat conţinutul legii, prin interpretarea

restrictivă, va restrânge înţelesul acestei legii în limitele stricte urmărite de

organul legislativ.

c) interpretarea extensivă

Interpretarea extensivă apare atunci când se constată că norma

juridică interpretată exprimă mai puţin în raport cu intenţiile legiuitorului (

lex dixit minus quam voluit). Într-un asemenea caz, prin interpretare

extensivă se poate lărgi sfera de aplicare a legii penale şi pentru alte situaţii

care nu sunt prevăzute explicit, dar care rezultă implicit, care se subînţeleg

din interpretarea logică a normei penale.

Legea penală este de strictă interpretare, adică ea nu trebuie să fie

folosită nu pentru a crea noi norme de drept, ci pentru a cunoaşte, cerceta şi

elucida înţelesul real al normei de drept, ca şi pentru înlăturarea unor lacune

ale legii, pentru realizarea scopului legii penale şi promovarea principiilor

fundamentale ale dreptului penal.

Când se constată, în urma procesului de interpretare, că există lacune

grave ale legii, interpretul poate face propuneri motivate de lege ferenda,

înaintate puterii legislative, pentru a se promova proiecte de modificare a

legii care a făcut obiectul interpretării.

34

Capitolul III

Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp

Prin aplicarea legii se înţeleg îndeplinirea prevederilor unei legi, exe-

cutarea acestor prevederi. Legea penală, ca orice lege, are eficienţă juridică,

respectiv obligativitate din momentul intrării sale în vigoare. De la această dată

curge obligativitatea aplicabilităţii legii, sub constrângerea sancţiunilor

specifice.

Normele legii penale se adresează, în primul rând, tuturor cetăţenilor,

care au obligaţia să-şi conformeze conduita la cerinţele acestor norme.

În al doilea rând, normele legii penale se adresează organelor chemate

să aplice legea penală, atunci când ea este încălcată, prin săvârşirea faptelor

care constituie infracţiuni.

Aşadar, realizarea dispoziţiilor legii penale are loc, fie printr-o atitudine

de conformare, de bunăvoie, de către cei îndatoraţi să o respecte, fie prin

exercitarea constrângerii şi a sancţiunilor penale de către organele de stat

obligate să aplice legea faţă de cei care intră în conflict cu legea penală, prin

săvârşirea de infracţiuni.

Legea penală are putere, eficienţă şi operează în timp şi se aplică unui

anumit spaţiu, teritoriu. Aşadar, aplicarea legii penale trebuie tratată sub două

aspecte: timpul şi spaţiul1.

Secţiunea I

Aplicarea legii penale în spaţiu

1. Consideraţii generale

Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în

viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul

comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate) de către cetăţeni

români sau străini ori de persoane fără cetăţenie.

În general, având în vedere principiul suveranităţii statului român,

legea noastră penală se întinde, spaţial, până acolo unde se întinde

suveranitatea. De asemenea, aceasta se adresează, deopotrivă, tuturor

persoanelor care se găsesc pe teritoriul românesc şi care trebuie să se

conformeze prevederilor acesteia.

1 Unii autori, printre care V.Dongoroz, T.Pop, fac referire la patru aspecte de aplicare a

legii: timpul, spaţiul, persoanele şi actele.

35

Practica demonstrează, însă, că se comit fapte prevăzute de legea

penală română şi în străinătate, fie de către cetăţeni români, fie de cetăţeni

străini, fapte care sunt îndreptate împotriva intereselor statului nostru ori ale

căror victime sunt cetăţeni români. În aceste situaţii, efectul strict teritorial

al legii penale române nu este suficient, nu le poate acoperi, ceea ce ar crea

posibilitatea vătămării valorilor sociale ocrotite de legea penală română, fără

a se putea aplica sancţiunea ca efect al acesteia, în vederea realizării

scopului legii penale.

Pot exista şi cazuri în care se comit infracţiuni în străinătate de către

cetăţeni străini, altele decât cele îndreptate împotriva intereselor statului

român ori a persoanelor de cetăţenie română, dar urmate de refugierea

infractorilor pe teritoriul ţării noastre., caz în care efectul teritorial al legii

penale române apare trunchiat.

Din aceste considerente, legiuitorul român a promovat concepţia

potrivit căreia finalitatea normelor care reglementează aplicarea legii penale

în raport cu spaţiul permite organizarea activităţii de represiune penală atât

pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, în aşa fel încât, oriunde, în orice

loc s-a săvârşit o faptă penală, să existe posibilitatea de a trage la răspundere

penală pe făptuitor.

Ca atare, principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul

trebuie să ofere soluţii la problemele ce se ivesc în interacţiunea spaţiului cu

faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns

problemelor de aplicare a legii penale la toate situaţiile concrete, respectiv:

a) când fapta s-a săvârşit în întregime pe teritoriul tării şi făptuitorul

se află în ţară ;

b) când fapta s-a săvârşit, în parte, pe teritoriul ţării, ori numai

rezultatul s-a produs pe teritoriul ţării;

c) când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul

este cetăţean român sau apatrid, cu domiciliul în România;

d) când fapta s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin sau

apatrid care nu domiciliază în România, dar împotriva statului român ori

cetăţenilor români;

e) când fapta s-a săvârşit în străinătate, de cetăţeni străini, dar după

săvârşirea acesteia s-au refugiat pe teritoriul României.

Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în C.penal (art. 3 - 9) au fost

consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:

a) principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe

teritoriul României;

b) principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul

universalităţii legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului

ţării noastre.

36

Trebuie precizat faptul că numai recunoaşterea şi aplicarea tuturor

principiilor care guvernează întinderea în spaţiu a efectelor legii penale fac

posibilă realizarea eficientă a activităţii de represiune.

Dacă sunt analizate separat, principiile de aplicare a legii în spaţiu

sunt limitate, imperfecte şi nu pot acoperi totalitatea situaţiilor în care legea

penală naţională trebuie aplicată. Este adevărat că legea penală română are,

în primul rând, caracter teritorial, dar pentru consideraţiuni bine definite

are uneori şi caracter extrateritorial, aşa cum vom evidenţia în cele ce

urmează.

2. Aplicarea legii penale române faptelor săvârşite pe teritoriul

României

2.1. Principiul teritorialităţii legii penale

Este un principiu de bază al aplicării legii penale în spaţiu, consacrat

prin dispoziţiile art.3, C.penal, care prevede că legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.

Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul

ţării este exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca

infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea infracţiunilor şi

executarea acestora se realizează pe baza legi penale române, indiferent de

calitatea făptuitorului: cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie

domiciliată în România sau în străinătate.

Principiul teritorialităţii este legat de suveranitatea statului.

Teritoriul este expresia materială a suveranităţii şi independenţei poporului

care îl locuieşte1.Întrucât normele penale au ca principal scop apărarea

suveranităţii, independenţei şi unităţii statului, este normal ca autoritatea lor

în spaţiu să se întindă atât cât se întinde suveranitatea de la care emană şi pe

care o ocrotesc.

Suveranitatea fiind exclusivă, indivizibilă şi inalienabilă refuză de a

fi apărată de o lege străină2.

Legea penală este teritorială, fiindcă rolul ei este de a realiza,

menţine şi reintegra norma juridică pe teritoriul statului căruia îi aparţine3.

Legea penală este teritorială şi pentru că se impune şi apără, în egală

măsură, pe toţi cei care se găsesc pe teritoriul unui stat, indiferent dacă

aceştia sunt cetăţeni străini, ori persoane fără cetăţenie şi indiferent dacă au 1-2

C. Barbu. – Aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972,

p.24., p.24 3 V. Dongoroz – Op. cit., p.141

4 Decizia pen a Tribunalului Suprem nr. 52/67 Revista Română de Drept, nr.1/1968

37

sau nu domiciliul pe teritoriul acelui stat (ex: un cetăţean străin care a comis

o infracţiune pe teritoriul româniei, nu poate pretinde să fie sancţionat

potrivit dispoziţiilor mai favorabile prevăzute de legea penală a ţării sale,

întrucât legea penală română nu poate intra în conflict în astfel de situaţii cu

o lege penală străină4).

Pentru a se putea determina cu precizie incidenţa legii penale potrivit

principiilor teritorialităţii este necesar să se realizeze o explicare a noţiunilor

de „teritoriul ţării” şi de „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării”.

2.2. Noţiunea de teritoriu

În accepţiunea legii penale, noţiunea de teritoriu are un sens mai larg

decât noţiunea de teritoriu în sens geografic, astfel că prin teritoriul

României se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele

de stat, inclusiv apele maritime interioare, subsolul şi spaţiul aerian, precum

şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.

Aşadar, din această definire a teritoriului rezultă că acesta cuprinde

următoarele elemente:

a) întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinde acel

perimetru dintre frontierele politico-geografice stabilite cu statul nostru prin

convenţii cu statele vecine;

b) apele interioare, cuprind apele situate în interiorul graniţelor

geografice, respectiv apele curgătoare (pârâuri, râuri, fluvii), apele stătătoare

(lacuri naturale, lacuri glaciare, lacuri vulcanice, lacuri de acumulare, bălţi,

heleştee), precum şi apele maritime interioare (golfurile).

Legea 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare,

al mării teritoriale şi al zonei contigue a României, modificată şi completată

de Lg. 36/2002, aduce o clarificare importantă cu privire la apele maritime

interioare, care se situează între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se

măsoară marea teritorială. Astfel, liniile de bază sunt liniile celui mai mare

reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele

cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al

insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor

instalaţii portuare permanente.

c) marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă

ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, pe o lăţime de 12 mile

marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază. Această limită constituie

frontiera de stat maritimă a României.

d) zona contiguă a României este fâşia de mare adiacentă mării

teritoriale care se întinde de-a lungul mării până la distanţa de 24 mile

marine, măsurată de la liniile de bază;

38

e) zona economică exclusivă este fâşia de mare adiacentă zonei

contigue, care se întinde spre largul mării până la distanţa de 200 mile

marine măsurată de la liniile de bază, astfel cum a fost stabilită în

conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului

mării, ratificată de România prin Legea 110/1996;

f) subsolul este corespunzător solului terestru, acvatic, mării

teritoriale fără limite în adâncime (practic până unde poate ajunge omul);

g) spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului

(suprafeţei terestre, apelor interioare, mării teritoriale, până la limita

spaţiului cosmic1.

Spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui

mai de jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-

110km).

2.3. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Se consideră că o infracţiune a fost comisă pe teritoriul României şi

atunci când a fost săvârşită pe o navă sub pavilion românesc sau aeronavă

română, precum şi atunci când pe teritoriul României ori pe o navă sub

pavilion românesc sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de

executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. Platformele de foraj maritim

sunt asimilate navelor sub pavilion românesc.

In acest sens, infracţiunea este considerată a fi săvârşită pe teritoriul

ţării noastre şi ca atare, este aplicată legea penală română, potrivit

principiului teritorialităţii, în următoarele situaţii:

a) când infracţiunea este săvârşită în totalitate pe teritoriul ţării

noastre, aşa cum consacră art.3, din Codul penal;

b) când infracţiunea este săvârşită, în întregime, pe o navă română

aflată în afara apelor maritime interioare şi a mării teritoriale ori pe o

aeronavă română aflată în afara spaţiului aerian al României;

c) când pe teritoriul României, în sensul art.3, C.penal, sau pe o navă

sau aeronavă română aflată în străinătate s-a efectuat numai un act de

executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii.

Această din urmă situaţie este cunoscută în doctrina penală sub

denumirea de regula sau teoria ubicuităţii sau a desfăşurării integrale,

potrivit căreia infracţiunea se consideră săvârşită pretutindeni (termenul

ubicuitate derivă din adverbul latin ubique-pretudindeni). Această teorie a

fost preferată altor teorii preconizate (teoria acţiunii, teoria rezultatului,

1 R. Stănoiu – Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei Române,

Bucureşti, 1975, p.3

39

teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei

infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii, deoarece nu

restrânge acest loc la teritoriul pe care s-a săvârşit o anumită parte a

activităţii infracţionale, cu excluderea competenţei de jurisdicţie a altor stat

ca în cazul teoriilor enumerate mai sus.

Teoria ubicuităţii a întrunit adeziunea celor mai mulţi autori şi a

fost adoptată în cele mai multe legislaţii oferind soluţii problemelor ce

privesc: infracţiunile continue, continuate, complexe, în cazul tentativei sau

participării la infracţiune ca autor, instigator, complice, când activitatea

infracţională se desfăşoară în parte şi în afara teritoriului ţării noastre.

Regula ubicuităţii este consacrată şi de Codul penal din 1936 şi de

cel din 1968:

d) când infracţiunea este săvârşită pe insulele artificiale din zona

economică exclusivă a României din Marea Neagră, în cadrul instalaţiilor şi

lucrărilor româneşti aflate în această zonă, precum şi atunci când

infracţiunea se comite în zona de securitate a acestora, pe o rază de 500 de

m din fiecare punct al limitelor exterioare.

2.4. Excepţii de la principiul teritorialităţii

De la principiul teritorialităţii există anumite excepţii în sensul că

acesta nu acţionează cu privire la unele categorii de infracţiuni

săvârşite pe teritoriul ţării şi anume1:

a) infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucură de

imunitate de jurisdicţie penală.

În baza prevederilor art.8, C.penal, legea penală nu se aplică

infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor

străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile

internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.

Imunitatea de jurisdicţie penală este acceptată unanim în

legislaţiile penale moderne şi presupune ca infracţiunile săvârşite de

reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecaţi după legea penală a

statului unde sunt acreditaţi. Ca atare, legea penală română nu se va aplica

pentru infracţiunile comise de reprezentanţii diplomatici străini nici pentru

faptele săvârşite pe teritoriul României, nici pentru alte fapte unde legea

penală română ar fi incidentă conform principiului realităţii şi universalităţii.

Recunoaşterea imunităţii de jurisdicţie penală pentru personalul diplomatic 1 I. Oancea – Op. cit., p.101

C. Bulai – Op.cit., p.73

C. Mitrache, Cr. Mitrache – Drept penal român – Partea generală, Ed. Universul juridic,

Bucureşti, 2004, p.72

40

al statului unde este acreditat are menirea de a oferi acestuia condiţii depline

în îndeplinirea misiunilor încredinţate.

În acest sens, art.39 al Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile

diplomatice stipulează că persoana agentului diplomatic este inviolabilă. De

asemenea, art. 31 din acelaşi act normativ prevede că agentul diplomatic se

bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditat1.

Potrivit normelor internaţionale reprezentanţii diplomatici pot fi:

ambasadorul, însărcinatul cu afaceri ad-interim, consilierul de ambasadă sau

de legaţie, secretarii de ambasadă sau de legaţie. Personalul administrativ şi

tehnic al ambasadei sau legaţiei nu se bucură de imunitate de jurisdicţie

penală. În sensul normelor penale internaţionale, imunitatea de jurisdicţie se

referă şi la inviolabilitatea localului ambasadelor sau legaţiilor statelor

străine aflate în România, autorităţile publice româneşti neputând pătrunde

în incinta acestora fără aprobare. În astfel de situaţii, imunitatea de

jurisdicţie penală apare ca o excepţie de ordin procedural, deoarece legea

penală română nu poate fi aplicată întrucât organelor de urmărire penală

române le este interzis accesul în localurile şi terenurile misiunilor

diplomatice care se bucură de inviolabilitate, conform convenţiilor

internaţionale. Autorităţile române pot interveni doar dacă şeful misiunii

diplomatice încuviinţează ori cere expres acest lucru, în această situaţie

legea penală română devenind aplicabilă.

Termenul de „alte persoane” din conţinutul art. 8, C.penal care se

bucură de imunitate de jurisdicţie penală se referă la: şefii statelor sau

guvernelor străine, şefii unor delegaţii civile sau militare străine, militarii

unor armate străine aflate în tranzit sau staţionate pe teritoriul statului român

în baza unui acord comun, etc.

Trebuie precizat, însă, că imunitatea de jurisdicţie penală recunoscută

personalului diplomatic sau altor persoane prin convenţii internaţionale, nu

le scuteşte pe acestea de răspunderea penală la care pot fi supuse în statele

cărora le aparţin. Statul unde reprezentantul altui stat se bucură de imunitate

de jurisdicţie penală are la dispoziţie alte mijloace de drept internaţional

pentru a atrage atenţia statului acreditat asupra activităţii infracţionale a

reprezentantului său, declarându-l „persona non grata” şi obligându-l să

părăsească ţara2.

Imunitatea de jurisdicţie penală contribuie la menţinerea unor relaţii

amicale între statele lumii, oferind reprezentanţilor diplomatici un câmp larg

de acţiune.

1 Relaţiile consulare ale româniei – Culegere de tratate, convenţii şi acorduri, Bucureşti,

1995, p. 480-837 2 M. Zolyneak – Op. cit, p.164

41

b) infracţiunile săvârşite la bordul unor nave străine aflate în

trecere prin marea teritorială ori pe timpul cât se află în porturi, în

apele maritime interioare şi în marea teritorială a României.

Această excepţie de la principiul teritorialităţii legii penale îşi găseşte

consacrarea juridică în Lg. nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor

maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue a României. În

conformitate cu prevederile art. 17 alin.2 din acest act normativ, jurisdicţia

penală a României nu se exercită la bordul unei nave străine folosite în

scopuri comerciale, care trece prim marea teritorială , în legătură cu

infracţiunile săvârşite la bordul acesteia , cu următoarele excepţii:

- infracţiunea era îndreptată împotriva intereselor României sau

împotriva unui cetăţean român ori a unei persoane rezidente pe teritoriul

României;

- infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o

persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;

- infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în

ţară sau ordinea în marea teritorială;

- aplicarea legii penale române este necesară pentru reprimarea

traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;

- asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul

navei ori de un agent diplomatic sau de un funcţionar consular al statului

sub al cărui pavilion navighează nava.

Art. 25 din Lg. 17/1990 prevede că navele militare străine şi alte

nave străine folosite pentru servicii guvernamentale se bucură de imunitate

de jurisdicţie penală pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime

interioare şi în marea teritorială a României;

Lg. 36/2002, care modifică şi completează Lg. 17/1990 prevede şi

jurisdicţia statului român asupra zonei economice exclusive a României în

Marea Neagră privind:

- amplasarea şi folosirea de insule artificiale. de instalaţii şi

lucrări;

- cercetarea ştiinţifică marină;

- protecţia şi conservarea mediului marin şi a faunei marine.

Astfel, potrivit art. 7, din acelaşi act normativ zona economică

exclusivă a României este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc la

Marea Neagră, situat dincolo de limita apelor mării teritoriale şi adiacent

acestora, în care România îşi exercită drepturi suverane şi jurisdicţia

asupra resurselor naturale ale fundului mării, sub solul acesteia şi coloana

de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate

de explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea mediului şi gestionarea

acestora. De asemenea întinderea zonei economice exclusive a României se

42

stabileşte prin delimitarea pe bază de acord încheiat cu statele vecine ale

căror ţărmuri sunt limitrofe sau situate faţă în faţă cu litoralul românesc al

Mării Negre, ţinându-se seama de faptul că lăţimea maximă a zonei

economice exclusive, în conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor

Unite asupra dreptului mării, ratificată de România prin Lg. 110/1996

poate fi de 200 mile marine măsurată de la liniile de bază.

În concluzie, se pot distinge trei situaţii referitoare la infracţiunile

săvârşite la bordul unei nave străine aflate în trecere prin marea teritorială

ori pe timpul cât se află în porturi, în apele maritime interioare şi în marea

teritorială a României, şi anume:

- atunci când o infracţiune este săvârşită de către o persoană aflată

la bordul unei nave militare străine, indiferent dacă nava se află într-un port

românesc, în apela maritime interioare sau în marea teritorială, în trecere sau

staţionare într-un port românesc sau în apele maritime interioare legea

penală română nu se aplică;

- când o infracţiune este săvârşită de o persoană care se află

îmbarcată la bordul unei nave comerciale străine care se află staţionată într-

un port românesc sau în apele maritime interioare se aplică legea penală

română;

- când o infracţiune este săvârşită la bordul unei nave comerciale

care se află în trecere prin marea teritorială a României, legea penală

română nu se aplică.

c) infracţiunile săvârşite la bordul aeronavelor străine aflate în

limitele teritoriale româneşti

Legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite pe

aeronavele străine aflate pe teritoriul ţării noastre. În acest caz avem două

situaţii:

- în cazul aeronavelor militare, regula neaplicării legii penale

române în raport cu faptele comise la bordul acestora sau în timpul

serviciului de către persoanele din echipajele lor, chiar când se află în afara

aeroportului, este absolută şi necondiţionată, în sensul că se aplică

întotdeauna şi în orice condiţii. Se porneşte de la premisa că aeronavele

militare reprezintă statul căruia îi aparţin şi că, oriunde s-ar afla, ele rămân

sub suveranitatea statului lor şi sunt supuse legilor acestuia, în exclusivitate;

- în cazul aeronavelor comerciale, regula neaplicării legii penale

române este relativă şi condiţionată, în sensul că funcţionează pe bază de

reciprocitate şi numai dacă infracţiunile săvârşite n-au tulburat ordinea

noastră de drept sau n-au adus vreo vătămare intereselor statului român ori

unui cetăţean român. În această situaţie se consideră că atâta timp cât

ordinea noastră de drept nu este încălcată prin infracţiunile săvârşite pe

aeronavele străine, aplicarea legii penale române, care nu este necesară, ar

43

putea tulbura fără temei, relaţiile ţării noastre cu statul sub al cărui pavilion

circulă acele aeronave.

d) infracţiunile săvârşite în sediile diplomatice străine aflate în

ţara noastră de către membrii şi personalul acestora

Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice prevede în art.22

că localurile misiunilor diplomatice sunt inviolabile şi nu este permis

agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul

şefului misiunii.

Problema inviolabilităţii ţine de curtoazia internaţională din care

derivă obligaţia fiecărui stat de a acorda reprezentanţilor diplomatici ai

celorlalte state o poziţie privilegiată pentru a realiza acelaşi lucru, pentru

proprii reprezentanţi. Mai bine zis, este o reciprocitate de concesii, în sensul

că fiecare stat renunţă la dreptul său de jurisdicţie asupra faptelor comise pe

teritoriul său de către reprezentanţii diplomatici ai unor state străine şi nu

permite organelor sale să pătrundă în incinta reprezentanţelor diplomatice

fără acordul şefilor acestora1.

Nevoia de a asigura libertatea deplină de acţiune a personalului

diplomatic explică, în mod clar, inviolabilitatea sediului reprezentanţelor

diplomatice, iar dacă acest atribut nu ar exista, s-ar putea comite unele

abuzuri de către organele statului acreditar, ceea ce ar împiedica realizarea

atribuţiilor ce revin diplomaţilor.

În doctrina dreptului penal şi a celui internaţional s-a emis teoria

extrateritorialităţii2 cu au ajutorul căreia s-a încercat să se justifice

excepţiile de la principiul teritorialităţii prin formula prelungirii teritoriului

statului cu suprafaţa terestră pe care se află reprezentanţele diplomatice din

străinătate şi cu cea a navelor şi aeronavelor aflate în afara graniţelor statului

respectiv.

În aceste condiţii în care ar fi acceptată teoria extrateritorialităţii, se

poate crea o imagine falsă în sensul că diplomaţii sau personalul navelor şi

aeronavelor nu ar fi obligaţi să respecte legile statului pe teritoriul căruia se

găsesc sub pretextul că aceştia s-ar afla pe teritoriul statului de care aparţin,

o asemenea interpretare putând da naştere la arbitrariu, cu toate consecinţele

ce decurg cu privire la bunele relaţii dintre state. Recunoaşterea acestei

teorii ar duce, în mod practic, la sustragerea de sub imperiul legii penale a

unor fapte comise pe anumite porţiuni de teritoriu, pentru a le supune altei

legi penale, ori la mărirea artificială a conţinutului teritoriului unui stat

pentru a explica extinderea imperiului legii penale3.

1 V. Dongoroz – Aplicarea legii penale. Curs de drept aprofundat şi comparat, Bucureşti,

1935, p.68-69 2 H. Grotius – De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi al păcii)

3 V. Dongoroz – Op. cit., p.135

44

Punctul nostru de vedere este că infracţiunile comise în localul unor

reprezentanţe diplomatice, ori pe o navă sau aeronavă aflată pe teritoriul

străin, trebuie considerate ca fiind comise în ţara în care acestea se găsesc

efectiv şi nu în străinătate. De aici derivă consecinţa că un infractor refugiat

în sediul unei misiuni diplomatice sau pe un vas (aeronavă) se găseşte în

ţară şi nu în străinătate, astfel că pentru a fi reţinut şi trimis în judecată nu

este nevoie să se apeleze la extrădare, ci la permisiune şefului reprezentanţei

diplomatice sau a comandantului navei sau aeronavei, pentru a efectua

operaţiunile de identificare şi reţinere.

În situaţia în care am admite teoria extrateritorialităţii în legislaţia

noastră penală, am intra în contradicţie cu principiul constituţional potrivit

căruia teritoriul României este indivizibil şi inalienabil.

e) infracţiunile săvârşite de personalul armatelor străine în

timpul staţionării sau trecerii pe teritoriul altui stat

Conform prevederilor dreptului internaţional, trupele străine

staţionate pe teritoriul unui stat sau aflate in trecere pe acest teritoriu nu sunt

supuse jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află. În condiţiile în care

staţionarea trupelor străine se produce în timp de război, faptele comise de

militarii străini se sancţionează potrivit reglementărilor specifice stării de

război. Dacă acest lucru se realizează în timp de pace, pentru infracţiunile

săvârşite de militarii străini nu se aplică legea penală în conformitate cu

principiul teritorialităţii, ci se aplică legea penală a statului de care aparţine

armata străină, atunci când faptele privesc infracţiuni comise de militarii

străini împotriva militarilor din aceleaşi trupe. Dacă militarii trupelor străine

săvârşesc infracţiuni împotriva unor persoane aparţinând statului pe care

staţionează, se va aplica acea lege penală care este convenită prin

înţelegerea bilaterală dintre cele două stat1.

În concluzie, atunci când trupele străine staţionează în România sau

tranzitează teritoriul ţării noastre, infracţiunile comise de militarii

componenţi ai acestor trupe nu pot fi sancţionaţi de legea română, deoarece

faptele acestora nu cad sub incidenţa legii române decât în condiţiile

stipulate de convenţiile internaţionale.

f) imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală.

Imunitatea prezidenţială este consacrată de art.84, alin.2, din

Constituţia României, care prevede că Preşedintele României se bucură de

imunitate. Ca atare, Preşedintele României nu va putea fi pus sub acuzare în

timpul exercitării mandatului său. Competenţa de judecare a acestuia, pentru

faptele prevăzute expres de Constituţie, aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi

1 I. Oancea - Op. cit., p.104

45

Justiţie. Acesta poate fi demis, de drept, la data rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare.

Imunitatea parlamentară este consfinţită de art.72, din Constituţia

României. Astfel, pe baza acestei reglementări, deputaţii şi senatorii pot fi

urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu

voturile şi cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu

pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din

care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată se

poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie. În baza art.72, alin.3, din Constituţia României, în caz de

infracţiune flagrantă, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi

percheziţiei, urmând ca, după informarea preşedintelui Camerei din care fac

parte, aceasta să decidă asupra temeiului reţinerii.

Imunitatea membrilor Guvernului României este mult mai

restrânsă şi vizează numai fapte comise în timpul exercitării funcţiilor

guvernamentale. Astfel, în baza art.109, alin.2, din Constituţia României,

numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să

ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în

timpul funcţiei lor. Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicate membrilor

Guvernului sunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea

ministerială.

3. Aplicarea legii penale române faptelor săvârşite în străinătate

Există situaţii în care unele infracţiuni sunt săvârşite în străinătate de

către cetăţeni români sau persoane fără cetăţenie domiciliate în România, ori

de cetăţeni străini, împotriva intereselor statului român ori împotriva unor

cetăţeni români, precum şi situaţii în care unii infractori străini, după ce au

săvârşit fapte grave în străinătate se refugiază în România.

Pentru aceste situaţii legea penală română se poate aplica în spaţiu, şi

dincolo de limitele teritoriului românesc, potrivit următoarelor principii

subsidiare: - principiul personalităţii legii penale,

- principiul realităţii legii penale,

- principiul universalităţii legii penale.

3.1. Principiul personalităţii legii penale

Principiul personalităţii legii penale este consacrat de art.4, C.penal,

care stabileşte că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara

teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând

46

nicio cetăţenie, are domiciliul în ţară. Acest principiu asigură incidenţa legii

penale române în raport cu calitatea făptuitorului (cetăţean român sau

persoană fără cetăţenie cu domiciliul în România), corelat cu locul săvârşirii

infracţiunii (străinătate).

Analizând textul art.4, C.penal, constatăm că pentru aplicarea

principiului personalităţii se cer întrunite următoarele condiţii:

a) fapta să fie comisă în totalitate în afara teritoriului ţării. În baza

criteriului ubicuităţii, nici un act de executare şi nici rezultatul nu se pot

produce în România, deoarece, în caz contrar, va interveni principiul

teritorialităţii legii penale;

b) fapta să constituie infracţiune în baza prevederilor legii române;

c) făptuitorul să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie, dar

cu domiciliul în România.

Merită precizat faptul că legea penală română se aplică chiar dacă

făptuitorul a fost judecat, condamnat sau achitat în străinătate, urmând ca

din pedeapsa aplicată de instanţa română să se deducă pedeapsa sau partea

din pedeapsa aplicată şi executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune,

precum şi durata reţinerii sau arestării preventive care au fost dispuse în

străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune1. Principiul personalităţii legii

penale mai este cunoscut sub denumirea de principiul naţionalităţii active.

3.2. Principiul realităţii legii penale

Principiul realităţii legii penale este prevăzut de art.5, C.penal, şi

potrivit acestuia legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara

teritoriului ţării, contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean

român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau

sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean

străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul

ţării.

Aplicarea principiului realităţii legii penale implică îndeplinirea

obligatorie a următoarelor condiţii:

a) infracţiunea să fie săvârşită în afara teritoriului ţării noastre, adică

în străinătate;

b) infracţiunea săvârşită să fie îndreptată împotriva statului român ,

împotriva vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român ;

c) fapta săvârşită să fie prevăzută ca infracţiune de legea penală

română, principiul dublei incriminări nefuncţionând în acest caz;

1 C. Bulai - Op. cit., p.78

M. Basarab - Op. cit., p.41

47

d) infractorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie,

domiciliată în străinătate. Legea nu cere ca făptuitorul să fie prezent pe

teritoriul ţării noastre pentru a fi urmărit sau judecat, acesta putând fi

condamnat şi în lipsă;

e) punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea

prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie.

Aplicarea principiului realităţii legii penale se justifică prin interesul

deosebit pe care îl are statul român de a proteja, chiar şi în străinătate

(protecţie reală), valori sociale de mare importanţă: siguranţa naţională,

cetăţenii români şi persoanele juridice din România, împotriva unor

infracţiuni ce s-ar putea săvârşi în afara teritoriului ţării noastre de către

cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate1.

3.3. Principiul universalităţii legii penale

Principiul universalităţii legii penale este consacrat de prevederile

art.6, C.penal ,care prevede că legea penală se aplică şi altor infracţiuni

decât cele prevăzute în art.5, alin.1, C.penal, săvârşite în afara teritoriului

ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu

domiciliază pe teritoriul ţării, dacă:

a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde

a fost săvârşită;

b) făptuitorul se află în ţară.

Principiul universalităţii legii penale consacră cooperarea României

în lupta comună a statelor împotriva criminalităţii prin sancţionarea oricărui

infractor aflat pe teritoriul ţării noastre astfel încât să împiedice

transformarea teritoriului naţional într-un loc de refugiu pentru infractori.

Pentru aplicarea principiului universalităţii legii penale trebuie

îndeplinite următoarele condiţii:

a) săvârşirea, în afara teritoriului ţării, a unei infracţiuni, alta decât

cea pentru care ar fi incidentă legea penală conform principiului realităţii;

b) infracţiunea să fie incriminată atât în legea penală română cât şi în

legea statului unde a fost săvârşită, adică să aibă dublă incriminare;

c) infracţiunea să fie săvârşită în totalitate în străinătate, excluzându-

se posibilitatea aplicării principiului teritorialităţii conform criteriului

ubicuităţii legii penale;

d) infractorul să fie cetăţean străin sau persoană fără cetăţenie cu

domiciliul în străinătate;

1 R. Stănoiu – Op. cit, p.61

48

e) infractorul să se afle în România de bună voie.

Principiul universalităţii legii penale nu se aplică în cazul în care,

potrivit legii statului unde s-a comis infracţiunea, există vreo cauză care

împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului

penal ori executarea pedepsei, sau când pedeapsa a fost executată sau

considerată executată.

3.4. Prioritatea convenţiilor internaţionale cu privire la infracţiunile

săvârşite în străinătate

În conformitate cu prevederile art.7, C.penal, dispoziţiile cuprinse în

art.5-6 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională.

Astfel, principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul

universalităţii legii penale devin aplicabile doar dacă nu există convenţii

internaţionale cu dispoziţii contrare la care România să fie parte. Prin

încheierea sau aderarea la aceste convenţii internaţionale, statul român îşi

asumă obligaţia de a acţiona pentru reprimarea unor infracţiuni care pun în

pericol comunitatea internaţională, aceste convenţii dobândind calitatea de

legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu dispoziţiile legii penale

(art.4-6 C.penal).

4. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii

Creşterea şi proliferarea criminalităţii la nivel planetar, după

încheierea primului război mondial, extinderea formelor organizate de

criminalitate pe teritoriul mai multor state, cu referire expresă la traficul de

droguri, traficul de persoane, falsificarea de monedă, falsuri cu carduri

bancare şi fraude informatice, acte de terorism, etc., au determinat o reacţie

de solidaritate din partea statelor pentru combaterea acestui fenomen

deosebit de periculos.

Ca atare, statele lumii au început să coopereze în lupta împotriva

criminalităţii încă din anul 1923, când s-a creat, la Viena, Comisia

Internaţională de Poliţie Criminală (C.I.P.C.) cu misiunea de a organiza

colaborarea internaţională pentru descoperirea autorilor actelor criminale1.

Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi a

dreptului procesual penal prin crearea Asociaţiei Internaţionale de Drept

Penal2.

1 C.I.P.C. a fost reorganizată în anul 1946, iar din anul 1956 a devenit Organizaţia

Internaţională de Poliţie Criminală (O.I.P.C.) cu denumire cunoscută de Interpol 2 P. Bouzat, J. Pinatel – Traite de droit penal et de Criminologie, par. I, Dolloz, 1970, p.57

49

4.1. Forme ale cooperări internaţionale în lupta împotriva

criminalităţii

Cooperarea internaţională îmbracă forme destul de diverse şi se

realizează prin:

a) mijloace de drept penal, care cuprind:

- aplicarea legii penale române conform principiului universalităţii

(art.6 C.penal);

- încriminarea şi sancţionarea în legea internă a faptelor

periculoase, pentru care ţara noastră s-a angajat prin tratate internaţionale să

le incrimineze şi să le sancţioneze;

- recunoaşterea prin normele dreptului penal intern a hotărârilor

judecătoreşti pronunţate în străinătate;

- asistenţă juridică internaţională.

b) mijloace de drept procesual penal, care cuprind:

- comisia rogatorie internaţională;

- recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte juridice străine.

4.2. Cooperarea României în combaterea criminalităţii

internaţionale

România cooperează pentru combaterea criminalităţii internaţionale

prin aderarea la convenţiile privind reprimarea infracţiunilor (delicta iuris

gentium) şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea penală a acestor fapte

periculoase.

Principalele convenţii la care România este parte sunt:

a) Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată

la Geneva, la 20 aprilie 1929 şi ratificată de România în anul 1930 (în urma

acestei convenţii a fost încriminată în C.penal, art.466, infracţiunea de

falsificare de valori străine);

b) Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului

internaţional, adoptată la Geneva, în anul 1937. În urma acestei convenţii au

fost adoptate în C.penal mai multe infracţiuni, cuprinse în titlul patru,

intitulat crime şi delicte de terorism - art.295-300 C.penal);

c) Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane

şi a exploatării prostituării altuia, încheiată în anul 1949, la iniţiativa ONU.

Urmare acestei convenţii au fost incriminate, prin dispoziţiile art.204

C.penal, traficul de persoane adulte, art.205 C.penal, traficul de minori, şi

art.234 C.penal, proxenetismul;

50

d) Convenţia de la Haga, din anul 1954, pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, ratificată de România în anul 1958. Ca urmare a acestei convenţii a fost incriminată, în art.262, C.penal, infracţiunea privind distrugerea şi însuşirea de valori culturale ale popoarelor; e) Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva, în anul 1956. Ca urmare a acestei convenţii sclavia a fost incriminată în art.202, C.penal, iar supunerea la muncă forţată sau obligatorie în art.203, C.penal; f) Convenţia de la Geneva asupra mării libere, din anul 1958, a determinat incriminarea, în art. 163, alin.3, a infracţiunii de distrugere, când are ca obiect echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, a conductelor petroliere sau de gaze, a unui cablu de înaltă tensiune; g) Convenţia asupra mării libere, de la Geneva, din anul 1958, care califică pirateria drept crimă internaţională. Această convenţie îşi are consacrarea în art.254-255, C.penal, care incriminează pirateria şi pirateria calificată; h) Convenţia asupra stupefiantelor, din anul 1961, a O.N.U., ratificată de România în anul 1973. Această incriminare îşi găseşte locul în prevederile art.386-388, C.penal; i) Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile, încheiată la Montreal, în anul 1971, semnată de România în anul 1972 şi ratificată în anul 1975, a dus la modificarea Codului aerian român; j) Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York, în anul 1979, ratificată de România în anul 1990, a determinat incriminarea faptei de lipsire de libertate în mod ilegal, în cuprinsul art.201 C.penal; k) Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York, în anul 1984, la care România a aderat în anul 1990. Această prevedere a fost incriminată în art.343, care prevede infracţiunea de tortură. În prezent România este direct interesată pentru aderarea la toate convenţiile internaţionale în vederea modificării legislaţiei penale pentru reprimarea tuturor faptelor periculoase pentru omenire.

5. Extrădarea

5.1. Noţiunea şi felurile extrădării

Extrădarea este un act bilateral, politic şi juridic, prin care un stat pe

al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor predă, la cererea altui stat, pe acel

infractor, pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care a fost

condamnat.

51

Aşadar, extrădarea este un act de asistenţă juridică internaţională

reciprocă şi poate fi acordată numai în baza unei convenţii internaţionale sau

în condiţii de reciprocitate1.

În cazul extrădării, totdeauna, participă două state:

a) statul solicitant, care cere, şi care poate fi:

- statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit infracţiunea;

- statul împotriva intereselor căruia s-a săvârşit infracţiunea;

- statul al cărui cetăţean este infractorul.

b) statul solicitat, pe teritoriul căruia se află infractorul sau

condamnatul2.

Extrădarea are şi un pronunţat caracter politic, întrucât ea se

realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se

suveranitatea şi independenţa lor.

După poziţia pe care statul o are în realizarea extrădării, aceasta

poate fi:

a) extrădare activă, atunci când ţara noastră va înainta o cerere de

extrădare către alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în

faza de urmărire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a

hotărârii, la propunerea motivată instanţei competente;

b) extrădare pasivă, atunci când statul român primeşte o cerere de

extrădare prin Ministerul Justiţiei, de la un stat străin.

Legea 302/2004, care consacră extrădarea, utilizează şi conceptul de

extrădare voluntară, în sensul că potrivit art.49, alin.1, persoana

extrădabilă are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la beneficiile pe

care i le poate conferi legea de a se apăra împotriva cererii de extrădare şi că

îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale

statului solicitant. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal,

semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, persoana

extrădabilă, avocatul ei şi interpret. Instanţa de judecată ia în considerare şi

constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele

opţiunii sale şi examinează dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru

extrădare. Atunci când constată că extrădarea voluntară este admisibilă,

instanţa se pronunţă şi dispune, în acelaşi timp, asupra măsurii preventive

necesare să fie luată până la momentul predării persoanei extrădabile.

Sentinţa este definitivă, se redactează în termen de 24 de ore şi se transmite,

1 Constituţia României, art.19

2 În raporturile internaţionale bilaterale, alături de extrădare este consacrată şi instituţia

transferului de deţinuţi. În acest sens, în anul 1991, România a încheiat o Convenţie cu

Turcia, ulterior problema fiind pusă în relaţiile cu Cehia, Slovacia, Ucraina, Belarus,

Moldova, China, Egipt, Polonia şi Rusia

52

de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei pentru a proceda

conform legii.

5.2. Condiţiile extrădării

În conformitate cu prevederile art.22, din Legea 302/2004, privind

cooperarea judiciară în materie penală, România acceptă să predea, la

solicitarea de extrădare a unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul său,

care sunt urmărite penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune sau sunt

căutate în vederea executării unei pedepse, de către autorităţile judiciare ale

statului solicitant.

Din conţinutul prevederilor Legii 302/2004, rezultă că pentru

realizarea extrădării trebuie îndeplinite următoare condiţii:

- condiţiile referitoare la infracţiune:

- să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul statului

solicitant ori împotriva intereselor acestuia, sau de către un cetăţean al

acestui stat;

- să existe dublă incriminare, adică fapta săvârşită să fie

considerată infracţiune atât în legislaţia statului solicitant, cât şi în legislaţia

statului solicitat (art.26, din Lg 302/2004). Cerinţa dublei incriminări nu

operează dacă se prevede altfel printr-o convenţie internaţională la care

România este parte;

- condiţiile privitoare la infractor:

- persoana a cărei extrădare se cere să fie cetăţean străin;

- infractorul să se găsească pe teritoriul statului solicitat;

- condiţii privitoare la pedeapsă:

- infracţiunea pentru care se cere extrădarea să prezinte o

anumită gravitate, în sensul că această trebuie pedepsită de legea ambelor

state cu o pedeapsă privativă de liberate mai mare de 2 ani, sau persoana

solicitată să fi fost condamnată printr-o hotărâre definitivă la o pedeapsă

privativă de libertate mai mare de un an.

- condiţii de ordin procedural:

- să existe o cerere de extrădare formulată în scris de

autoritatea competentă a statului solicitant. Această cerere trebuie să fie

însoţită de înscrisuri din care să rezulte temeiurile pentru admiterea

extrădării;

- obligaţia statului care primeşte cererea de extrădare de a-l

aresta pe făptuitor pentru ca acesta să nu aibă posibilitatea să dispară;

- obligaţia statului solicitat de a comunica statului solicitant

data şi locul predării făptuitorului care este extrădat;

53

- obligaţia statului solicitant să comunice statului solicitat

informaţii referitoare la finalizarea procesului penal în care a fost implicat

cel extrădat;

- realizarea examenului de regularitate internaţională de

către autorităţile judiciare române (analiza cererii de extrădare pentru a

stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile pentru satisfacerea acesteia).

5.3. Excepţii de la regula extrădării

În scopul protecţiei persoanelor care urmează a fi extrădate şi pentru

stimularea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii, legea

prevede unele excepţii de la regula extrădării, respectiv:

a) excepţii referitoare la persoană:

- cetăţenii români nu pot fi extrădaţi, cu excepţia situaţiilor

prevăzute de art.24, din Lg.302/2004 (cetăţenii români pot fi extrădaţi dacă

statul solicitant dă asigurări considerate ca suficiente, că în cazul

condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea

executării pedepsei în România; persoana extrădată domiciliază pe teritoriul

statului solicitant la data formulării cererii de extrădare; persoana extrădată

are şi cetăţenia statului solicitant; persoana extrădabilă a comis fapta pe

teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat al Uniunii Europeană, dacă

statul solicitant este membru al Uniunii Europene;

- persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;

- persoanele străine care se bucură în România de imunitate de

jurisdicţie;

- persoanele străine, citate din străinătate, în vederea audierii ca

părţi, martori sau experţi, în faţa unei autorităţi române solicitante, în

limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională;

b) excepţii referitoare la pedeapsă:

- în cazul în care fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită

cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu se va putea

acorda decât dacă statul solicitant dă asigurări considerate îndestulătoare de

către statul român că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie

comutată;

- persoana condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu

suspendarea condiţionată a executării poate fi extrădată în caz de suspendare

parţială, dacă fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat este mai mare de 2

ani şi nu există alte impedimente legale de extrădare.

c) excepţii referitoare la faptă:

54

- când statul solicitat are dubii referitoare la cererea de extrădare

formulată de statul solicitant cu privire la urmărirea şi pedepsirea unei

persoane din considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii

politice;

- infracţiunea pentru care se cere extrădarea nu este o infracţiune

de drept comun, ci o infracţiune militară;

- infracţiunea pentru care se cere extrădarea este considerată de

statul solicitat ca infracţiune politică.

d) excepţii referitoare la competenţă:

- România poate refuza să extrădeze persoana reclamată pentru o

infracţiune care, potrivit legislaţiei române, a fost săvârşită în totalitate sau

în parte pe teritoriul ei;

- dacă infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului statului

solicitant, adică într-un stat terţ, extrădarea va putea fi refuzată doar dacă

legislaţia statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi

fel, săvârşită în afara teritoriului său, ori nu autorizează extrădarea pentru

infracţiunea care face obiectul cererii.

e) excepţii de la procedură:

- extrădarea poate fi refuzată dacă persoana care face obiectul

cererii de extrădare este cercetată de autorităţile române pentru aceeaşi faptă

sau pentru alte fapte;

- extrădarea nu se acordă atunci când, potrivit legislaţiei ambelor

state, acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a

părţii vătămate iar această persoană se opune extrădării;

- extrădarea nu se acordă dacă instanţa de judecată din statul

solicitant nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi protecţie a

drepturilor de apărare;

- extrădarea nu se acordă atunci când persoana reclamată a fost

condamnată definitiv de autorităţile competente române pentru faptele

pentru care s-a cerut extrădarea;

- extrădarea nu se acordă dacă a intervenit prescripţia acţiunii

penale sau a executării pedepsei;

- extrădarea nu se acordă dacă a intervenit amnistia sau graţierea.

55

Secţiunea a II-a

Aplicarea legii penale în timp

1. Consideraţii generale

În raport de acest criteriu al timpului, aplicarea legii penale se

realizează între două momente: al intrării în vigoare şi al ieşirii din vigoare.

Legea se aplică din momentul intrării sale în vigoare. Acesta este

momentul iniţial al aplicării, iar momentul final îl constituie scoaterea din

vigoare, abrogarea ei. Aceste două momente marchează limitele de timp ale

legii, între ele întinzându-se durata legii şi deci aplicarea ei tuturor faptelor şi

raporturilor ce se nasc în timpul duratei sale1. În aceste cazuri, va opera

principiul activităţii legii penale.

2. Principiul activităţii legii penale

Principiul activităţii este un principiu de bază al aplicării legii penale

în timp, ce dă expresie şi derivă din principiul legalităţii.

Potrivit acestui principiu „legea penală se aplică infracţiunilor

săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.” (art. 10, C.penal).

Legea penală este în vigoare de la intrarea şi până la ieşirea din

vigoare. Intrarea în vigoare a unei legi penale nu coincide cu publicarea ei în

Monitorul Oficial. În conformitate cu prevederile art. 78 din Constituţia

României, legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în

vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în

textul ei. Calculul celor trei zile se face pe zile libere, astfel că ziua în care

este publicat Monitorul Oficial nu se ia în calcul, iar prima zi de activitate a

legii (când produce efecte juridice) începe după orele 24 ale celei de-a treia

zi.

Legea penală poate intra în vigoare şi la o dată ulterioară publicării

ei, când acest lucru se prevede expres în textul său. Acest lucru poate fi

determinat de :

a) necesitatea trecerii unui timp (vocatio legis – repausul legii)

pentru a putea fi cunoscută atât de destinatari, cât şi de către organele de

aplicare;

b) pentru a da posibilitatea indivizilor să se conformeze noilor

exigenţe penale. (ex: Codul penal actual adoptat la 21 iunie 1968 şi intrat în

vigoare la 01.01.1969).

1 T.Pop, op.cit., p. 201.

56

Astfel, nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut legea penală

(nemo censetur ignorare legem).

Ieşirea din vigoare a legii penale are loc prin abrogare.

Abrogarea poate fi:

- totală;

- parţială.

Abrogarea mai poate fi:

- expresă;

- tacită.

Între intrarea şi ieşirea din vigoare legea penală este activă şi se

aplică faptelor săvârşite în acest interval de timp.

3. Concursul de legi penale

În cadrul concursului de legi penale există două situaţii:

a) în cazul în care infracţiunile încep să fie săvârşite sub incidenţa

unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi, suntem în situaţia unui

concurs de legi penale. Este cazul infracţiunilor continui, continuate, de

obicei, progresive.

Cu privire la acest aspect, doctrina penală şi practica judiciară sunt

unanime în a aprecia că legea aplicabilă infracţiunilor a căror consumare se

întinde pe durata a două sau mai multe legi, este cea din momentul epuizării

infracţiunii, a producerii ultimului rezultat1. Aşadar, legea penală aflată în

vigoare la momentul epuizării infracţiunii este legea ce se va aplica.

Concepţia unităţii ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu

actele de participaţie penală (instigare, complicitate), care vor fi

judecate după legea în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către

autor.

b) în cazul în care două sau mai multe legi penale reglementează

aceeaşi relaţie socială, una din legi fiind o lege penală generală şi alta o lege

penală specială sau excepţională, suntem în situaţia unui concurs de legi

penale. Legea penală specială apare după legea penală generală şi creează un

regim special, impunând anumite reguli ce urmează să se aplice cu privire la

unele situaţii şi pentru un anumit timp. În această situaţie, regula este că

legea specială derogă de la legea generală.

1 M. Zolyneak – Concepţia unităţii de infracţiune în materia participaţiei şi implicaţiile ei în

cazul succesiunilor în timp a legilor penale, Revista Română de Drept, nr. 10, 1971, p.81 şi

urm.

57

Atunci când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi

cauză dar o normă este în partea specială a Codului penal, iar alta într-o lege

specială ori lege nepenală cu dispoziţii penale, se va considera norma din

partea specială a Codului penal normă generală, iar norma aplicabilă este

cea din legea penală specială.

În acest sens, art. 362 din Codul penal, arată că dispoziţiile din partea

generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi

speciale, afară de cazul când legea dispune altfel. Menţiunea din finalul

acestei dispoziţii „când legea dispune altfel” se referă la cazurile speciale

pe care le creează concursul de legi penale.

Putem concluziona că, în cazul concursului de legi penale, se va

aplica legea specială în defavoarea celei generale, sau se aplică legea

excepţională în raport cu legea penală specială sau legea penală generală1.

4. Principiul retroactivităţii legii penale

Prin retroactivitatea legii penale se înţelege aplicarea prevederilor

unei legi penale, a efectelor acesteia asupra unor fapte comise înainte de

intrarea în vigoare a legii respective. Retroactivitatea are doar caracter de

excepţie, abătându-se justificat de la principiul neretroactivităţii legii penale.

Doctrina penală cunoaşte mai multe situaţii în care legea

retroactivează:

a) poate fi retroactivă legea penală în conţinutul căreia se prevede

expres că această urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării

sale în vigoare, indiferent dacă legea nouă este mai gravă. O asemenea lege

nu mai poate exista în prezent, deoarece Constituţia interzice aplicarea

retroactivă a legii penale care nu este mai favorabilă;

b) poate fi retroactivă legea interpretativă, cu precizarea că o atare

lege realizează corp comun cu legea interpretată;

c) pot fi retroactive legile care prevăd măsuri de siguranţă şi

educative, dar o dată cu aplicarea noului Cod penal o asemenea situaţie nu

mai poate exista;

d) poate fi retroactivă legea penală de dezincriminare în conţinutul

căreia se prevede că o anumită faptă sau anumite fapte nu mai constituie

infracţiuni.

Această situaţie în care anumite fapte penale îşi modifică gradul de

pericol social în sensul micşorării lui, ca urmare a schimbărilor structurale

ale condiţiilor socio-economice, ceea ce determină scoaterea acestora din

sfera ilicitului penal. Acest lucru se realizează prin adoptarea unei legi de

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.40

58

dezincriminare. Această lege are caracter retroactiv, deoarece procesul penal

nu poate continua ori o pedeapsă nu poate fi executată dacă lipseşte baza

legală, adică dispoziţia legală care proclamă ca infracţiune fapta pentru care

s-a declanşat acel proces penal. Retroactivitatea legii penale este consacrată

de art. 12, alin.1 din Codul penal, conform căruia legea penală nu se aplică

faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea

nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a

măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate

consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte

încetează prin intrarea în vigoare a legii noi (ex.: o dată cu intrarea în

vigoare a Codului penal din 1969, au fost dezincriminate o serie de fapte ca:

atentatul fraudulos la pudoare, art.423; oferta de a săvârşi un omor, art.466;

defăimarea memoriei defunctului, art.511, etc.).

Trebuie să se manifeste, însă, mare atenţie în aplicarea art.12, alin.1

C.penal, deoarece abrogarea unei dispoziţii penale nu înseamnă

dezincriminarea faptei, deoarece este posibil ca fapta să fie prevăzută în altă

dispoziţie penală (ex.: abrogarea art.200, C.penal, privind relaţiile sexuale

între persoane de acelaşi sex, nu a însemnat dezincriminarea acestei

infracţiuni deoarece dacă asemenea relaţii sexuale între persoane de acelaşi

sex au loc în public, devin aplicabile prevederile art. 321, C.penal, care

prevede infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii

şi liniştii publice).

Legea de dezincriminare produce următoarele efecte:

- dacă intervine înainte de a se fi pronunţat condamnarea, adică

în cursul urmăririi penale, se va pronunţa scoaterea de sub urmărire penală

sau se va clasa cauza, sau dacă intervine în cursul judecăţii se va pronunţa

achitarea;

- dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu

se mai pune în aplicare, iar dacă a început executarea, aceasta va înceta;

- dacă legea de dezincriminare intervine după executarea

pedepsei principale şi complementare, încetează toate consecinţele ce

decurg din condamnare, în această situaţie apărând o veritabilă reabilitare de

drept. De asemenea, legea de dezincriminare înlătură şi recidiva.

e) poate fi retroactivă legea penală mai favorabilă.

Această lege are caracter retroactiv, potrivit art.13, alin.1, C.penal

conform căruia în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la

judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se

aplică legea cea mai favorabilă. Potrivit art.13, alin.2 C.penal, când legea

anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au

corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele

59

prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală

nouă nu se mai aplică.

În baza acestui articol, dacă până la judecarea definitivă a cauzei au

intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă,

care va retroactiva în mod obligatoriu.

Acceptarea acestei soluţii are două argumente solide:

- dacă legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice

deoarece a fost cunoscută de infractor în momentul comiterii faptei;

- dacă legea nouă este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice

deoarece răspunde mai bine nevoilor sociale ale luptei împotriva faptelor

antisociale şi pentru că legiuitorul însuşi a recunoscut că legea veche, mai

severă, nu mai corespunde acestei necesităţi.

5. Principiul neretroactivităţii legii penale

Principiul neretroactivităţii legii penale este consacrat de dispoziţiile

art.11, C.penal, şi conţine regula că legea penală nu se aplică faptelor care,

la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.

Principiul neretroactivităţii legii penale conţine regula că legea

penală nu incriminează fapte ce anterior nu erau prevăzute ca infracţiuni

(incriminatio ex novo), nu se aplică faptelor săvârşite mai înainte de intrarea

în vigoare. Ca atare, legea penală dispune numai pentru viitor, nu şi pentru

trecut, atunci când este vorba despre incriminarea faptelor.

Principiul neretroactivităţii legii penale apare ca un aspect al

principiului fundamental al legalităţii.

Aşa cum legiuitorul a prevăzut în art.11, C.penal, se consacră regula

că nimeni nu poate fi ţinut să răspundă de o faptă care la data săvârşirii ei

nu era prevăzută ca infracţiune (nullum crimen sine lege praevia).

6. Principiul ultraactivităţii legii penale

Ultraactivitatea este cunoscută numai legilor penale temporare, fiind

un principiu consacrat de art.16 din C.penal: legea penală temporară se

aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă fapta

nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp. Legea penală

temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a

cărei aplicare este limitată prin natura situaţiei temporare care a impus-o.

Necesităţile de apărare socială, care determină adoptarea legii penale

temporare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, adică după ieşirea din

vigoare a acesteia, dar numai cu privire la faptele săvârşite atâta timp cât

legea era în vigoare. În acest fel este înlăturată posibilitatea pentru

60

infractorii care săvârşesc fapte penale, în perioada apropiatei ieşiri din

vigoare a legii penale temporare de a rămâne nesancţionaţi, sau de a fi

sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.

7. Aplicarea legii penale mai favorabile infracţiunilor care nu au

fost definitiv judecate

Există situaţii în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la

judecarea ei definitivă intervine una sau mai multe legi penale succesive

care prevăd fapta ca infracţiune. Cu privire la acest aspect, se pune problema

determinării legii penale aplicabile, deoarece legea din momentul săvârşirii

faptei nu mai este în vigoare la data judecăţii1. Aşadar se pune problema

extraactivităţii uneia din legile penale succesive.

Cu privire la aceste situaţii tranzitorii, doctrina penală a admis soluţia

că dintre două legi „în conflict” să se aplice legea mai blândă (mitior lex),

legea mai favorabilă infractorului, indiferent care lege ar fi, cea veche sau

cea nouă.

Dacă legea veche este mai favorabilă, aceasta se aplică ultraactiv,

adică după ieşirea ei din vigoare, iar dacă legea nouă este mai blândă, atunci

aceasta se va aplica retroactiv.

Această soluţie este prevăzută în art.13, alin.1, C.penal, respectiv: în

cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a

cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai

favorabilă.

Atunci când fapta este incriminată atât de legea veche, cât şi de legea

nouă, legea mai favorabilă se poate determina după următoarele criterii:

a) după condiţiile de tragere la răspundere penală

În acest context, legea care prevede condiţiile mai uşoare va fi mai

blândă (ex: legea care condiţionează necesitatea existenţei plângerii

prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau anumite cazuri de

stingere a răspunderii penale, va fi mai favorabilă decât legea care nu va

cere asemenea condiţii);

b) după condiţiile de incriminare

Legea care condiţionează incriminarea unei fapte de săvârşirea ei în

anumite împrejurări de timp, de loc, etc., este mai favorabilă decât legea

care nu reclamă asemenea condiţii pentru incriminare, deoarece prima lege

limitează posibilitatea tragerii la răspundere penală a persoanei care

săvârşeşte asemenea fapte;

c) după condiţiile de pedepsire

1 I. Dongoroz – Op. cit., p. 80,132

61

Legea care prevede o pedeapsă mai uşoară ca natură sau ca durată

este mai favorabilă decât legea care prevede o pedeapsă ca natură şi durată

mai grave;

d) după termenul de prescripţie

Este mai favorabilă legea care prevede un termen mai scurt de

prescripţie, decât cea care prevede un termen mai lung.

8. Principiul aplicării legii penale mai favorabile în cazul

pedepselor definitive

Codul penal, în art.14 şi 15, prevede că legea penală mai favorabilă

se poate aplica şi pedepselor definitive, distingând mai multe situaţii,

respectiv:

a) aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor

definitive

Potrivit art.14, alin.1, C.penal, când, după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei

închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai

uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de

legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acel maxim. Dacă

după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiunea pe viaţă

şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă

pedeapsă închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul

închisorii prevăzut pentru acea infracţiune (art.14, alin.2, C.penal).

Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda,

pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a putea depăşi maximul

special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din

pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea

amenzii. (art.14, alin.3, C.penal).

Pedepsele complementare, măsurile de siguranţă, precum şi măsurile

educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar

cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele

prevăzute de această lege (art.14, alin.4, C.penal).

În baza art.14, alin.5, C.penal, când o dispoziţie din legea nouă se

referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor

executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau

înlocuită potrivit dispoziţiilor alineatelor precedente..

Reducerea pedepsei este obligatorie în orice situaţie, chiar dacă

executarea pedepsei este în curs sau a fost executată în întregime. În acest

din urmă caz, pedeapsa astfel redusă va avea drept consecinţă, de regulă,

existenţa unui termen de reabilitare mai mic.

62

b) alte situaţii privind aplicarea legii penale mai favorabile în

cazul pedepselor definitive

În conformitate cu prevederile art.15, alin.1, C.penal, când după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea

completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă

mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special

prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de

persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii

sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se

poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa aplicată nu

poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse

proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea

săvârşită (ex: dacă legea veche prevedea pentru infracţiunea respectivă o

pedeapsă între 3 şi 10 ani, infractorul a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani

închisoare, iar legea nouă pedepseşte fapta cu închisoare de la 2 la 5 ani, în

caz de reducere, instanţa nu va putea coborî pedeapsa sub 2 ani, deoarece

procentul de reducere a maximului special din noua lege este jumătate din

cel din vechea lege).

Dispoziţiile art.14, alin.5, C.penal, se aplică şi în cazul

condamnărilor arătate în articolul 15, executate până la data intrării în

vigoare a legii noi, pedeapsa din hotărâre reducându-se cu o treime (ex.:

dacă o pedeapsă a fost executată în întregime, iar prin legea nouă pedeapsa

pentru respectiva infracţiune este redusă, dar este mai mare decât cuantumul

pedepsei executate, atunci pedeapsa executată se reduce cu o treime).

În situaţia infracţiunilor continue, doctrina şi practica judiciară, în

unanimitate, s-au pronunţat în sensul că o infracţiune continua sau

continuată, care persistă şi după apariţia unei legi mai aspre, va fi pedepsită

conform dispoziţiunilor din legea nouă, nefiind vorba de aplicarea legii

penale mai favorabile.

Dacă o lege penală aduce o incriminare nouă (incriminatio ex nova),

pe care legea veche n-o cunoştea, legea nouă nu se va aplica faptelor comise

înaintea considerării lor ca infracţiuni. În acest caz operează principiul

activităţii legii penale, faptele respective fiind considerate infracţiuni doar

din momentul apariţiei legii de incriminare.

63

Capitolul IV

Raportul juridic penal

1. Noţiune

Putem defini raporturile juridice penale ca fiind instrumentele de

înfăptuire a dreptului penal, “relaţii de apărare sociala împotriva

criminalităţii si combatere a acesteia prin normele dreptului penal”.1 Altfel

spus, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin care se

realizează normele cu caracter penal, indiferent de caracterul lor preventiv

sau represiv.

Având in vedere interdependenta dintre normele penale si relaţiile de

apărare sociala împotriva criminalităţii, raporturile juridice penale pot fi

privite atât ca “norme ale dreptului penal in acţiune” cât şi ca “o reacţiune

de tip represiv” in cazul relaţiilor “de tip conflictual care se nasc intre

societate şi făptuitor in momentul săvârşirii unei infracţiuni”2.

Cu alte cuvinte, putem spune că raportul juridic penal ia naştere prin

săvârşirea unei infracţiuni si este un raport intre stat şi infractor, reglementat

de norma juridică penală, in virtutea căruia statul are dreptul de a-l pedepsi

pe infractor, iar infractorul are obligaţia să suporte pedeapsa.2

Din cele enunţate mai sus rezultă că există două tipuri de raporturi

juridice penale: raporturi juridice penale de conformare şi raporturi juridice

penale de conflict. Astfel, realizarea normelor juridice prin respectare are

loc în cadrul unor raporturi numite “de conformare” sau “de cooperare”, iar

dacă se încalcă dispoziţiile normei juridice prohibitive sau onerative,

realizarea dreptului are loc prin constrângere in cadrul unui raport de

“conflict” sau “contradicţie”.

Totalitatea raporturilor juridice penale alcătuiesc ordinea de drept

penal efectivă, diferită de ordinea de drept formală sau normativă care se

realizează numai în plan legislativ.

2.Trăsăturile raportului juridic penal

a) raporturile juridice penale apar prin exprimarea imperativă a

voinţei statului şi nu prin acord de voinţă;

1-2

Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p. 72 2 I. Oancea – Unele consideraţii cu privire la raportul juridic penal, în Studii şi Cercetări

Juridice, nr. 2/1958, p. 188

64

b) raporturile juridice penale nu pot forma obiectul unor tranzacţii

deoarece se nasc independent de voinţa destinatarilor legii penale;

c) naşterea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice penale sunt

impuse de lege.

3. Structura raportului juridic penal

Subiecţii raportului juridic penal (participanţii la raport):

- statul, titular al funcţiei de apărare sociala, este investit cu

dreptul de a realiza această apărare prin mijloace de drept penal. El apare ca

subiect dominant, acţionând ca reprezentant al societăţii.

În raporturile juridice de conformare, statul impune norme obligatorii

destinatarilor legii penale.

În raporturile juridice de conflict, statul impune destinatarului legii

penale să suporte consecinţele faptelor săvârşite, adică să suporte

răspunderea penală şi, implicit, pedeapsa.

- destinatarul normei penale (persoana fizică sau juridică).

În cadrul raportului juridic de conformare, care vizează pe toţi

cetăţenii, persoana fizică si cea juridică sunt nenominalizate.

Raportului juridic de conflict, pe de altă parte, presupune o

determinare precisă a celui care a săvârşit fapta prevăzută de lege, adică a

infractorului.

În aceasta din urma ipoteză, din săvârşirea faptei penale se poate

naşte şi un raport juridic penal adiacent între persoana vătămată şi

infractor, în anumite condiţii persoana vătămată putând exercita chiar

personal acţiunea penala. În acest caz, soarta raportului juridic penal poate fi

lăsată la dispoziţia persoanei vătămate care îl poate anihila prin pasivitate

(trecerea termenului de exercitate a acţiunii) ori stingere (împăcare,

retragerea plângerii).1

4. Conţinutul raportului juridic penal

Raportul juridic penal este format din totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor participanţilor la acest raport, astfel:

- dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea

destinatarilor legii penale, în scopul de a apăra valorile esenţiale ale

societăţii;

- obligaţia destinatarului normei penale, persoana fizică sau juridică,

de a-şi conforma conduita cu exigenţele cerute de norma penală;

1 A. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p. 74

65

- dreptul statului de a-l trage la răspundere pe făptuitor şi de a-l

supune executării sancţiunii corespunzătoare;

- obligaţia destinatarilor legii penale, deveniţi infractori, de a se

supune tragerii la răspundere penală şi executării pedepsei, precum şi

celorlalte masuri coercitive prevăzute de legea penală.

Obiectul raportului juridic penal îl formează anumite acţiuni pe

care titularul dreptului le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt

subiect este obligat a le săvârşi sau a se abţine de la a le săvârşi.1

In cazul raportului juridic de conformare, obiectul îl constituie regula

de conduită recomandată destinatarilor normei, iar în cazul raportului juridic

de conflict, obiectul este format din dispoziţia de aplicare a pedepsei,

stabilirea răspunderii penale şi executarea pedepsei.

5. Naşterea raportului juridic penal

a) naşterea raportului juridic penal de conformare

Raportul juridic penal de conformare se naşte din momentul intrării

în vigoare a normei cu caracter penal şi se desfăşoară prin impunerea

cerinţei de respectare a regulii de conduită pe care o instituie, până la data

ieşirii din vigoare a normei juridice penale.

În general, durata desfăşurării raporturilor penale de conformare nu

este dinainte stabilită, ele subzistând pe toată durata de activitate a legii

penale. În cazuri excepţionale, raportul juridic penal de conformare poate

avea o durată mai mică decât perioada cuprinsă între intrarea şi ieşirea din

vigoare a normei care îl generează. O astfel de situaţie este cerinţa

dobândirii de către destinatarii normei penale a unei anumite calităţi (militar

în termen, funcţionari, etc.), iar durata de existenţă a raportului nu poate fi

decât concomitentă cu durata de existenţă a calităţii.

In timpul activităţii normei penale de conformare pot interveni

modificări de tipul extinderii sau restrângerii obligaţiei de conformare, care

se vor răsfrânge şi asupra conţinutului raportului juridic penal astfel născut.

Trebuie reţinut faptul că, prin săvârşirea unei infracţiuni, nu

încetează raportul juridic penal de conformare, chiar dacă, din acel moment,

se naşte un raport juridic penal de conflict.

b) naşterea raportului juridic penal de conflict

Raportul juridic penal de conflict se naşte prin şi numai prin

săvârşirea infracţiunii. Acest tip de raport decurge, în general, din fapte

comise cu voinţă şi, astfel, infracţiunea concretă, intenţionată, este singurul

fapt juridic ce poate da naştere raportului juridic penal de conflict.

1 N. Popa – Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 276 şi urm.

66

6. Constatarea raportului juridic penal

Constatarea raportului juridic penal revine instanţelor de judecată, iar

actul procesual prin care se consemnează este numai hotărârea penală

definitivă. Astfel, trebuie reţinut faptul că momentul naşterii raportului

juridic de conflict este diferit de momentul constatării juridice a existenţei

acestuia. Prin urmare, momentul naşterii raportului juridic de conflict nu va

fi simultan cu momentul constatării (ex nunc), ci cu momentul săvârşirii

infracţiunii (ex tunc).

Daca se realizează constatarea raportului juridic penal de conflict

printr-o hotărâre definitivă, procesul penal încetează, urmând etapa

executării sancţiunii.1

7. Stingerea raportului juridic penal

Stingerea raportului juridic penal de conflict se poate produce în

diferite situaţii, ca:

- prin cauze intervenite anterior pronunţării unei hotărâri

definitive: decesul făptuitorului, prescripţia răspunderii penale, constatarea

lipsei plângerii penale, retragerea plângerii penale, împăcarea părţilor,

dezincriminarea, intervenirea unei cauze de nepedepsire.

În toate aceste cazuri stingerea raportului juridic penal de conflict

este constatată de judecător printr-o hotărâre de încetare a procesului penal.

- prin cauze intervenite după pronunţarea unei hotărâri

judecătoreşti penale definitive: decesul făptuitorului, prescripţia executării

pedepsei, graţierea, amnistia etc.

În aceste situaţii va fi înlăturată dispoziţia de executare a pedepsei.

- prin executarea pedepsei, care este principala modalitate de

stingere a raportului juridic penal de conflict.

La rândul său, raportul juridic penal de conformare se stinge prin:

- ieşirea din vigoare a normei penale;

- pierderea calităţii cerute de lege de către destinatarul normei

penale;

- săvârşirea faptei interzise, care dă naştere raportului juridic

penal de conflict.

1 A. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p. 78

67

8. Durata raportului juridic penal

Realizarea normei penale presupune o desfăşurare în timp şi,

indiferent de modalitatea în care se exprimă, ea pune în evidenţă o durată.

Pe de altă parte, întinderea acţiunii în timp a raportului juridic penal,

cu excepţia legii excepţionale sau temporare, nu este dinainte determinată.

Dacă raportul juridic penal de conformare are, în principiu, o durată

indefinită, raportul juridic penal de conflict are o durată relativ

determinabilă, derularea sa în timp depinzând de promptitudinea

descoperirii infracţiunii şi a cunoaşterii făptuitorului, de timpul necesar

pentru desfăşurarea procesului şi cel rezervat executării pedepsei.1

În ceea ce priveşte durata raportului juridic penal de conflict, în

literatura de specialitate s-au conturat mai multe etape în care acesta ar lua

sfârşit:

- etapa definitivării prin intermediul raporturilor juridice procesuale

cu moment final (aplicarea sancţiunilor penale);

- etapa executării sancţiunilor penale, care durează până la stingerea

executării printr-un mod prevăzut de lege: prin executare, prin graţiere, prin

amnistie, prin prescripţie;

- etapa de după executarea sancţiunilor, când pentru condamnat

mai sunt prezente interdicţii, decăderi, şi care se sting prin obţinerea

reabilitării.2

1 A. Boroi, Gh. Nistoreanu - Op. cit., p. 80

2 C. Mitrache, Cr. Mitrache – Op. cit., p. 62

68

TITLUL II

INFRACŢIUNEA

Capitolul I

Consideraţii generale privitoare la instituţiile fundamentale ale dreptului

penal

Secţiunea I

Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea

penală şi pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate sancţiu-

nile de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă).

În acest capitol, vom examina prima dintre aceste instituţii, infracţiunea.

Examinarea infracţiunii presupune un studiu asupra acelor trăsături şi

condiţii în prezenţa cărora o faptă constituie infracţiune şi atrage o sancţiune

penală. Acest studiu, sub aspectele sus-menţionate, este cunoscut în doctrină ca

teoria generală a infracţiunii.

Obiectul de studiu al teoriei generale a infracţiunii îl formează analiza

trăsăturilor şi condiţiilor comune tuturor infracţiunilor sau unor categorii ori

genuri de infracţiuni.

Considerăm că prima problemă care revine teoriei generale a infracţiunii

este definirea infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal.

În viaţa socială, pe lângă imensa majoritate a acţiunilor umane pozitive, se

comit şi anumite fapte care vatămă sau pun în pericol valorile sociale pe care

orice societate civilizată le promovează şi înţelege să le apere, prin diferite

mijloace. În raport cu consecinţele păgubitoare pe care le produc, aceste fapte

pot fi: inumane (de exemplu, omorul, tortura), imorale (de exemplu, violul),

dăunătoare (de exemplu, furtul, distrugerea).Toate aceste fapte tulbură ordinea

publică şi din acest motiv au un caracter antisocial. Ele nu devin însă infracţiuni

decât în momentul în care legea penală le apreciază ca atare şi le sancţionează

cu pedepse. Fapta antisocială primeşte din partea voinţei legiuitoare a statului

calificarea de infracţiune şi prin aceasta devine o faptă juridică, ce generează

pentru stat, ca titular al ordinii de drept, obligaţia de tragere la răspundere

penală a autorului acesteia.

69

1. Definiţia infracţiunii

Cu privire la noţiunea de infracţiune sau, mai exact, la definirea acesteia,

atât în doctrină, cât şi în dreptul pozitiv opiniile şi soluţiile sunt diferite.

În mare parte, doctrina occidentală consideră că definirea noţiunii de

infracţiune este o chestiune care priveşte în exclusivitate ştiinţa dreptului penal.

Aşa se explică faptul că există coduri penale în care noţiunea de infracţiune nu

este definită. În multe state, legea penală defineşte numai anumite tipuri de

infracţiuni (de exemplu, infracţiunea de furt, omor, înşelăciune, ultraj, mărturie

mincinoasă, complot etc.).

În doctrină, au fost elaborate, în decursul vremii, diverse definiţii. Ele pot

fi clasificate în definiţii formale şi materiale.

În prima categorie, a definiţiilor formale, autorii definesc infracţiunea în

raport de consecinţele juridice pe care le atrage săvârşirea acesteia.

Reprezentativă, sub acest aspect, este definirea infracţiunii ca fiind „orice faptă

umană căreia legea îi asociază o sancţiune penală”1. În acelaşi sens, este şi

definiţia care susţine că prin infracţiune se înţelege „orice acţiune sau omisiune

(inacţiune) pe care societatea o interzice sub ameninţarea unei pedepse”2.

Spre deosebire de aceste definiţii, denumite formale, în definiţiile

materiale, autorii acestora relevă caracteristicile de substanţă ale infracţiunii.

Aşa cum arătam în secţiunea I, când am prezentat, grupate, definiţiile

dreptului penal date în doctrină, şi în cazul infracţiunii, definiţiile materiale au o

natură sociologică, filosofică, ori juridică.

Din punct de vedere sociologic, infracţiunea este definită ca fiind orice

fapt care tulbură grav ordinea socială, în timp ce, sub aspect moral, infracţiunea

reprezintă un act imoral, reprobabil.3 În aceeaşi viziune sociologică,

infracţiunea este definită ca „acţiunea unui individ, fiinţă umană şi socială,

revoltată împotriva societăţii al cărei membru este”.4

Doctrina penală din ţara noastră a elaborat, în lucrarea Explicaţii teoretice

ale codului penal, o concepţie ştiinţifică unitară cu privire la noţiunea de

infracţiune, pe care o vom prezenta în cadrul cursului, ea fiind, în mare parte,

corespunzătoare şi în prezent, potrivit actualei reglementări a instituţiei

infracţiunii în Codul Penal în vigoare.

În actualul Cod penal român, legiuitorul a optat pentru definirea

infracţiunii, în art. 17 alin. 1, ca fiind „fapta care prezintă pericol social,

1 F. Antolisei, Manuale di diritto penale, Parte generale, p. 163.

2 J.Pradel, Droit penal general, Paris, 1990, p.262.

3 A. Pagliaro, Principi di diritto penale. Parte generale, p. 217.

4 G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal general, 5-ème edition, Ed. Dalloz, Paris, 1972, p.

12.

70

săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Această definire dată de

legiuitor a determinat doctrina să nu recurgă la alte definiţii, ci doar să teoretizeze

şi să explice, din punct de vedere ştiinţific, componentele acestei definiţii.

2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Fiind o manifestare social-umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături

esenţiale, comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii de

infracţiune.

Infracţiunea este în primul rând o faptă a omului. Aceasta înseamnă că

substanţa materială a infracţiunii este fapta. Atunci şi acolo unde nu se poate

constata existenţa unei fapte, nu poate exista nici infracţiune.

Aşadar, premisa de existenţă a unei infracţiuni este întotdeauna săvârşirea

unei fapte. Este necesar să fie lămurit înţelesul noţiunii de faptă.

Prin faptă se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care,

prin natura lor sau prin urmările produse, este susceptibilă de a fi percepută de

simţurile omului. Un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat nu

constituie o faptă, întrucât ele nu sunt percepute de simţurile noastre.

În al doilea rând, prin faptă se înţelege nu numai un act, o acţiune sau

inacţiune, ci şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul, acţiunea

sau inacţiunea au produs-o sau puteau s-o producă în lumea exterioară.

În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un

rezultat al unei acţiuni sau inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau

de o energie pusă în mişcare de el.

Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele

naturii ori reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară de

cazul când omul se serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de exemplu,

rupe un dig, asmute un câine ori deschide în mod intenţionat cuşca în care se

află un animal sălbatic etc.).

Nici hotărârea de a săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în

afară, deci câtă vreme rămâne neexteriorizată, nu poate fi considerată ca o faptă.

De asemenea, sentimentele ostile (de exemplu, duşmănia cuiva faţă de o

persoană) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului penal.

Cogitationis poena nemo punitur spunea marele juristconsult Ulpian. În

acelaşi sens, marele filosof german Feuerbach arăta că simpla intenţie de a

săvârşi o infracţiune încă nu este infracţiune, fiindcă ea nu este o faptă, întrucât

nu s-a concretizat într-o acţiune.

71

2.1. Prima trăsătură esenţială a infracţiunii – pericolul social

a) Pericolul social. Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane

trebuie să prezinte pericol social. Aşadar, nu orice faptă a omului, chiar atunci

când ar avea un caracter neconvenabil, constituie infracţiune.

În înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice

acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale pe

care legea penală le apără şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea

unei pedepse.

Pentru existenţa acestei trăsături trebuie, prin urmare, în primul rând, ca

fapta săvârşită (acţiune sau inacţiune) să producă sau să poată produce o urmare

răufăcătoare; acţiunea de a ucide, acţiunea de a înşela, de a distruge bunurile

sau valorile altuia, de a depune mărturie mincinoasă, de a falsifica un act, sunt

fapte periculoase, fiindcă produc urmări păgubitoare (suprimarea vieţii,

prejudicii materiale, stări de pericol pentru buna înfăptuire a justiţiei sau pentru

încrederea care trebuie să existe în actele oficiale).

Dar aceste fapte, în afară de rezultatul pe care-l produc imediat, mai produc

şi urmări de proporţii mai mari, în comunitate sau societate (stări de nelinişte şi

îngrijorare socială care dăunează desfăşurării normale a relaţiilor sociale).

În al doilea rând, acest pericol trebuie să fie social. Caracterul social al

pericolului decurge din natura valorilor vătămate sau puse în pericol prin fapta

comisă.

În al treilea rând, pericolul social trebuie să aibă caracter penal.

Se ştie că pericol social prezintă orice faptă care încalcă o regulă de drept.

Astfel, toate faptele ilicite, abateri disciplinare, administrative, civile sunt fapte

care au mai mult sau mai puţin un caracter socialmente periculos.

Între pericolul social pe care îl prezintă infracţiunile şi pericolul social al

altor fapte ilicite există o deosebire de grad.

Ceea ce caracterizează infracţiunea nu este un pericol social general,

pentru că acesta este caracteristic oricărei forme de ilicit, ci un anumit grad de

pericol social care diferenţiază infracţiunea de faptele ilicite extrapenale.

În doctrina recentă, de specialitate, s-a susţinut că noţiunea de pericol

social ar trebui eliminată din definiţia infracţiunii, pentru că legiuitorul nu

incriminează decât faptele care prezintă pericol social, prin atingerea adusă

valorilor fundamentale ocrotite de legea penală1. S-a motivat că definiţia

infracţiunii ar trebui să cuprindă doar două trăsături esenţiale: fapta să fie

prevăzută de legea penală şi să fie săvârşită cu vinovăţie2.

1 George Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate, în „Revista de Drept Penal”,

nr. 4/1997, p. 15. 2 George Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, 2003; Florin

Streteanu, Drept penal, Partea generală, 1, Ed. Rosetti, 2003, p. 291.

72

b) Forme de pericol social. În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se

face deosebire între pericolul social generic al infracţiunii şi pericolul social

concret.

- Pericolul social generic desemnează acel pericol pe care îl prezintă

în abstract o anumită infracţiune (subminarea puterii de stat, omor, înşelăciune,

viol, furt, trafic de droguri etc.). El este evaluat de legiuitor în abstract, în

primul rând, pentru a hotărî dacă fapta prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni, iar în al doilea rând, pentru a evalua gradul de pericol şi a stabili, în

consecinţă, pedeapsa ce corespunde acestui grad de pericol şi care să fie de

natură să prevină săvârşirea de noi infracţiuni şi să aibă aptitudinea de a

reeduca.

Dar care este criteriul potrivit căruia legiuitorul stabileşte gradul generic al

pericolului social al unei infracţiuni?

Stabilirea gradului generic de pericol social se face de către legiuitor, care

are în vedere: importanţa valorii sociale vătămate sau puse în pericol,

gravitatea vătămării sau periclitării, urmările faptei, calitatea făptuitorului,

frecvenţa unor asemenea fapte etc. Aceste date legiuitorul le obţine din

rapoartele privind statistica judiciară, politica penală, din lucrările de doctrină,

din analiza practicii judiciare etc.

Pericolul social generic este diferit de la un tip de infracţiune la altul. În

ultimă instanţă, pericolul social abstract este ilustrat prin pedeapsa stabilită de

lege pentru o anumită infracţiune.

- Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta

concretă, săvârşită de o anumită persoană, în anumite împrejurări. El este

evaluat de organele judiciare ţinând seama de acţiunea sau inacţiunea săvârşită,

urmările fireşti, obiectul, subiectul, timpul şi locul săvârşirii, modul şi

mijloacele de săvârşire.

Pericolul social concret diferă, în cadrul aceluiaşi tip de infracţiune, de la

o faptă concretă la alta.

Pericolul social concret este reflectat în pedeapsa concretă aplicată de

către instanţă fiecărui infractor.

Prin excepţie de la regula consacrată în Codul penal în vigoare, potrivit

căreia orice faptă incriminată prezintă in abstracto pericol social, prin textul

art. 181 din Codul penal s-a prevăzut, in concreto, posibilitatea ca o faptă

săvârşită de o anumită persoană, în anumite condiţii, să nu prezinte gradul de

pericol social al unei infracţiuni. Astfel, textul de lege menţionat prevede că nu

constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea

minimă adusă uneia din valorile apărate de lege, prin conţinutul ei concret, fiind

lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni. La aprecierea, în concret, a gradului de pericol social, se ţine seama

de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările

73

în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce,

precum şi de persoana şi conduita făptuitorului.

Această excepţie, din textul sus-menţionat, a făcut obiectul multor

controverse şi critici în doctrină1. În ceea ce ne priveşte, deşi apreciem justeţea

ştiinţifică a criticilor formulate la adresa acestui text, suntem pentru deschidere

şi compatibilizare a prevederilor actualului Cod penal cu legislaţiile penale

europene, care conţin prevederi noi, moderne, ce permit introducerea formelor

de justiţie restaurativă (renunţarea la urmărirea penală, încetarea acţiunii penale,

amânarea aplicării pedepsei şi renunţarea la pedeapsă în cazurile în care

pericolul social al faptei nu este de interes public şi sunt posibile restabilirea

ordinii de drept încălcate şi repararea răului produs, prin mediere).

2.2. Cea de a doua trăsătură esenţială a infracţiunii – vinovăţia

2.2.1. Vinovăţia

Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care

prezintă pericol social, ci este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei faţă de faptă şi de

urmările ei.

La fel ca orice act de conduită a omului, infracţiunea are, aşadar, pe lângă

o latură materială, exterioară, obiectivă, şi o latură subiectivă, internă, psihică.

Latura subiectivă a infracţiunii cuprinde doi factori: unul de conştiinţă şi

altul de voinţă.

Astfel, fapta şi urmările ei sunt concepute, meditate şi orientate de

conştiinţă. În conştiinţă apare ideea de a se săvârşi o faptă şi tot în conştiinţă

apare reprezentarea urmărilor ei. Conştiinţa deliberează asupra săvârşirii faptei

şi asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri şi tot

conştiinţa decide dacă fapta asupra căreia s-a deliberat urmează a fi săvârşită.

Odată terminat procesul de luare a unei hotărâri, se produce o trecere de la

manifestarea de conştiinţă la manifestarea de voinţă.

Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială este factorul care determină ca

fapta respectivă să fie imputată persoanei care a săvârşit-o.

Pentru existenţa vinovăţiei este necesar însă ca voinţa să se poată exprima

în mod liber. Dacă voinţa nu a fost liberă şi persoana a acţionat sub imperiul

unei constrângeri, nu există vinovăţie, întrucât fapta aparţine numai fizic

făptuitorului, ea neputând însă să-i fie imputată psihic.

Voinţa de a săvârşi o faptă antisocială trebuie să existe ca trăsătură

esenţială a infracţiunii în situaţia în care fapta are atât forma acţiunii, cât şi

forma omisiunii. În acest din urmă caz, voinţa constă în actul de conduită

1 Florin Streteanu, op. cit., p. 292.

74

contrar legii, fie prin ignorarea obligaţiei legale, fie prin a nu face tot ceea ce

trebuie pentru cunoaşterea caracterului ilicit al actului săvârşit şi, deci, pentru

respectarea legii.

Întrucât majoritatea persoanelor dispun de capacitatea psihică de a se

autodetermina şi de a fi stăpâne pe actele lor, voinţa de a săvârşi o faptă

antisocială este prezumată până la proba contrară.

Între factorul de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de

interdependenţă. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează

energiile necesare în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate.

Vinovăţia presupune deci un act de conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în

raport cu urmările faptei şi un act de voinţă, sub impulsul căruia este realizată

fapta.

2.2.2 Formele vinovăţiei

În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între două forme tipice de

vinovăţie: intenţia (dolul) şi culpa (greşeala), la care se adaugă, în unele cazuri

speciale, o formă mixtă, denumită intenţie depăşită sau praeterintenţie.

Vor exista deci fapte săvârşite cu intenţie, fapte săvârşite din culpă şi fapte

săvârşite cu formă mixtă, intenţie şi culpă (praeterintenţie).

a) Intenţia şi modalităţile ei. Există intenţie (dol), ca formă a

vinovăţiei, atunci când persoana care săvârşeşte o faptă ce prezintă pericol

social prevede rezultatul faptei pe care şi-a propus să o săvârşească şi urmăreşte

sau acceptă producerea lui.

Intenţia prezintă deci două modalităţi: una în care rezultatul faptei este

urmărit (intenţie directă) şi alta în care rezultatul, fără a fi urmărit, este acceptat

(intenţie indirectă).

Criteriul legal care determină stabilirea vinovăţiei sub cele două forme ale

intenţiei este, prin urmare, efectiva prevedere a rezultatului faptei. Prin „a

prevedea rezultatul” se înţelege a avea reprezentarea acestuia, a-şi da seama că

rezultatul se va produce dacă va fi efectuată o anumită acţiune sau inacţiune.

Prevederea este, deci, o anticipare a ceea ce se va întâmpla ulterior.

Prevederea este o cunoaştere dedusă din cunoaşterea prealabilă a acţiunii sau

inacţiunii săvârşite şi a împrejurărilor în care a avut loc acţiunea sau inacţiunea.

Autorul faptei realizează mental această deducţie pe baza datelor de

experienţă generală. De exemplu, cel care sustrage bunul altuia prevede

rezultatul faptei şi urmăreşte producerea acestui rezultat.

Aşadar, ceea ce făptuitorul trebuie să fi prevăzut pentru a exista vinovăţia

sub forma intenţiei este „rezultatul faptei”.

Prin „rezultatul faptei” se înţelege urmarea imediată, urmarea firească,

adică modificarea produsă în lumea externă de acţiunea sau inacţiunea

efectuată de către făptuitor. Acest rezultat poate îmbrăca forma unui prejudiciu

75

material (deposedarea de un bun sau o sumă de bani, suprimarea vieţii unei

persoane, distrugerea unui bun) sau forma unei stări de pericol pentru o anumită

valoare socială, dintre cele apărate de legea penală (de exemplu, în cazul

mărturiei mincinoase se creează o stare de pericol pentru buna înfăptuire a

justiţiei; în cazul falsului intelectual în acte oficiale, se creează o stare de pericol

cu privire la încrederea nezdruncinată care trebuie să existe în actele oficiale).

Cel care, din cauza cunoaşterii greşite a împrejurărilor în care efectuează

acţiunea sau inacţiunea (eroare de fapt) sau din cauza survenirii unor

împrejurări de neprevăzut (caz fortuit), nu a prevăzut rezultatul faptei, ci un alt

rezultat, inofensiv, nu poate fi considerat că a avut intenţie, putându-i-se reţine,

eventual, o culpă.

- Intenţia directă. Această modalitate a intenţiei există atunci când

făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire şi

rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi urmăreşte producerea

acestui rezultat.

Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca rezultatul urmărit să

corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi acel

rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condiţiile în care 1-a

conceput acesta.

Va exista intenţia directă atunci când autorul faptei a îndreptat arma

asupra victimei, a armat pistoletul, a apăsat pe trăgaci şi a ucis victima prin

împuşcare; a aplicat lovituri cu cuţitul în zona inimii sau a altor organe vitale,

suprimând viaţa victimei; a smuls poşeta cu diverse valori din mâna părţii

vătămate etc.

- Intenţia indirectă (eventuală) există atunci când făptuitorul prevede

rezultatul faptei sale şi, deşi nu urmăreşte acel rezultat, săvârşeşte totuşi fapta,

acceptând eventualitatea producerii lui.

Modalitatea intenţiei indirecte este posibilă numai în cazul acţiunilor sau

inacţiunilor care, prin felul lor sau datorită modului în care sunt efectuate, ar fi

susceptibile de a produce, eventual, mai multe rezultate.

Va exista intenţie indirectă ori de câte ori autorul omorului a aplicat

victimei multiple lovituri, cu instrumente contondente, în diverse zone ale

corpului, la întâmplare, inclusiv în zone vitale, pentru că, prin aplicarea unor

asemenea lovituri, inclusiv în zone vitale, a acceptat posibilitatea de a provoca

rezultatul letal. În asemenea cazuri, cel care urmăreşte unul dintre rezultate, dar

prevede ca posibile şi celelalte rezultate, şi totuşi efectuează acţiunea sau

inacţiunea respectivă, acceptă implicit riscul eventualei produceri a rezultatelor

neurmărite.

A accepta eventualitatea producerii unui rezultat prevăzut, dar neurmărit,

înseamnă deci adoptarea unei atitudini de indiferenţă faţă de eventualitatea

76

producerii acelui rezultat. Această atitudine constituie, în raport cu rezultatul

eventual, o intenţie indirectă.

- Alte modalităţi ale intenţiei. În teoria dreptului penal se cunosc şi alte

modalităţi ale intenţiei, după cum urmează:

- intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi

urmăreşte producerea lui, şi intenţia calificată, când făptuitorul urmăreşte

producerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma

incriminatoare (de exemplu, la infracţiunea de furt, este necesar să se

dovedească faptul că luarea fără drept a bunului de la proprietar, posesor sau

detentor, s-a realizat în scopul însuşirii pe nedrept);

intenţia iniţială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în

momentul săvârşirii faptei;

- intenţia supravenită, când infractorul, în timpul executării faptei,

are reprezentarea unui alt rezultat decât cel prevăzut iniţial şi se hotărăşte să-l

realizeze şi pe acesta (de exemplu, hoţul care, fiind surprins, ucide);

intenţia spontană, când fapta a urmat imediat momentului luării

hotărârii (hoţul, aflat într-o locuinţă, se hotărăşte să fure un obiect şi imediat

execută această hotărâre);

- intenţia premeditată, când infractorul ia hotărârea de a săvârşi

infracţiunea înainte de începerea executării, reflectând, pregătind şi luând o

serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmărit;

- intenţie unică, atunci când infractorul a hotărât săvârşirea unei

singure fapte;

- intenţie complexă, când infractorul a hotărât să comită mai multe

fapte sau a urmărit producerea mai multor rezultate.

b) Culpa şi modalităţile sale. Există culpă, ca formă a vinovăţiei, atunci

când făptuitorul, săvârşind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut

rezultatul socialmente periculos al faptei sale, dar nu a urmărit şi nu a acceptat

eventualitatea producerii lui, însă a acţionat socotind fără temei că acel rezultat

nu se va produce, sau n-a prevăzut rezultatul, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

Din definiţie rezultă că vinovăţia sub forma culpei prezintă şi ea două

modalităţi: culpa cu prevedere (uşurinţă) şi culpa simplă (greşeala).

- Culpa cu prevedere (uşurinţa). Există culpa cu prevedere (uşurinţa)

atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu urmăreşte

producerea lui şi crede, fără temei, că acest rezultat nu se va produce.

Pentru existenţa vinovăţiei sub forma culpei, în modalitatea culpei cu

prevedere (uşurinţă), trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

– făptuitorul să fi prevăzut rezultatul faptei sale, să fi avut realmente

reprezentarea rezultatului. Există, prin urmare, sub raportul condiţiei privitoare

la prevederea efectivă, o asemănare între vinovăţie sub forma intenţiei şi

vinovăţie sub forma culpei (modalitatea uşurinţei);

77

– făptuitorul să nu fi urmărit producerea rezultatului prevăzut. Din acest

punct de vedere, modalitatea culpă cu prevedere (uşurinţă) se aseamănă cu

modalitatea intenţiei indirecte, fiindcă în ambele situaţii făptuitorul prevede

rezultatul, dar nu urmăreşte producerea lui. Deosebirea rezultă însă din

atitudinea de conştiinţă diferită pe care făptuitorul o are faţă de rezultatul

prevăzut;

– făptuitorul să fi socotit fără temei că acel rezultat nu se va produce.

Aşadar, făptuitorul, deşi a prevăzut că acţiunea sau inacţiunea sa este de natură

să producă alt rezultat decât cel urmărit de el, totuşi a socotit că, faţă de

împrejurările în care se efectuează acţiunea sau inacţiunea sa, acel rezultat nu se

va produce. Această apreciere a fost însă greşită, fiindcă rezultatul s-a produs,

ceea ce dovedeşte că ea nu a fost sprijinită pe temeiuri serioase, că ea a fost

făcută cu uşurinţă.

Ceea ce deosebeşte, deci, culpa cu prevedere (uşurinţă) de intenţia

indirectă este că, în primul caz, făptuitorul a crezut în mod greşit că rezultatul

nu se va produce, pe când în a doua situaţie, făptuitorul şi-a dat seama că

producerea rezultatului e posibilă şi a acceptat riscul producerii lui. De

exemplu, un şofer, conducând cu viteză excesivă printr-un oraş cu circulaţie

intensă, îşi dă seama că ar putea provoca un accident, dar, bazându-se pe

performanţele autoturismului şi pe aptitudinile sale de conducător, socoteşte că

nu se va produce un asemenea accident, însă, cu toate acestea, accidentul s-a

produs (în acest caz, fapta săvârşită este infracţiunea de vătămare gravă din

culpă cu prevedere sau uşurinţă).

- Culpa simplă (greşeala). Există culpă simplă atunci când făptuitorul

nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi el trebuia şi putea să-l prevadă.

Pentru existenţa vinovăţiei în modalitatea de culpă simplă (greşeală)

trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

– făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale. Cu alte cuvinte, cel care

a efectuat acţiunea sau inacţiunea, datorită căreia s-a produs rezultatul, nu a

avut deloc reprezentarea acelui rezultat;

– făptuitorul trebuia şi putea să prevadă rezultatul care s-a produs.

Neprevederea rezultatului apare, deci, ca o greşeală, ca o nejustificată lipsă de

previziune;

– rezultatul să fi fost previzibil, în sensul că orice om normal şi atent ar fi

trebuit să-l prevadă.

Posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu felul activităţii în cadrul

căreia s-a produs fapta din culpă şi în raport cu persoana celui care a comis-o.

În cazul în care făptuitorul nu numai că nu a prevăzut, dar nici nu putea să

prevadă producerea rezultatului, nu există culpă şi, deci, nici vinovăţie, ci ne

găsim în faţa unui caz fortuit.

78

- Alte modalităţi ale culpei. În teoria dreptului penal sunt cunoscute

şi alte modalităţi ale culpei, după cum urmează:

– în raport de cauza care a determinat atitudinea culpabilă se face

deosebire între: imprudenţă sau nesocotinţă (comportare nechibzuită),

nebăgare de scamă (neatenţie), neglijenţă (comportare fără grija necesară),

nepricepere (lipsa cunoştinţelor necesare efectuării activităţii), nedibăcie (lipsa

aptitudinilor sau deprinderilor necesare);

– în raport cu natura comportării, în cadrul căreia s-a manifestat, se face

distincţia între culpa in agendo şi culpa in omitendo, după cum aceasta s-a

manifestat în cadrul unei acţiuni sau al unei omisiuni.

c) Intenţia depăşită (praeterintenţia). Este o formă mixtă, care reuneşte

atât intenţia, cât şi culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu

intenţie o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav

sau un rezultat suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât intenţia

iniţială a făptuitorului a fost depăşită (exemplu, persoana care loveşte o altă

persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul, cade şi, izbindu-se cu capul de

pardoseala de ciment, încetează din viaţă).

Aşadar, în această situaţie, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit

rezultat, săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni

(primum delictum), însă produce un rezultat mai grav sau suplimentar, specific

unei infracţiuni mai grave, sau o variantă mai gravă a aceleiaşi infracţiuni

(majus delictum). În asemenea cazuri, în legislaţia penală, activităţile de acest

fel sunt incriminate fie ca infracţiuni de sine stătătoare (exemplu, vătămarea

corporală gravă – art.182 C.pen., lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte –

art.183 C.pen.), fie ca variante agravante ale unor infracţiuni în al căror conţinut

complex s-au prevăzut şi aceste situaţii (exemplu, violul care a avut ca urmare

moartea victimei – art.197 alin.3 C.pen.).

În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială (primum delictum) este săvârşită cu

intenţie, iar rezultatul, mai grav şi suplimentar, care depăşeşte intenţia

făptuitorului şi conduce la o infracţiune mai gravă, este săvârşit din culpă.

2.3. Cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii – faptă prevăzută de

legea penală

O faptă care prezintă pericol social, chiar dacă a fost săvârşită cu

vinovăţie, nu poate fi considerată şi calificată ca infracţiune decât dacă este

prevăzută şi sancţionată de lege.

O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o

dispoziţie din Codul penal ori dintr-o lege penală specială sau dintr-o lege

generală cu dispoziţii penale incriminează o anumită faptă ca infracţiune,

prevăzând condiţiile în care această faptă este considerată infracţiune.

79

Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăşi infracţiune, ci poate

fi considerată ca atare dacă se constată că sunt îndeplinite şi celelalte două

trăsături esenţiale ale infracţiunii (pericol social şi vinovăţie).

Incriminarea nu trebuie confundată deci cu prevederea faptei de către

legea penală, după cum fapta prevăzută de legea penală nu este identică cu

noţiunea de faptă penală.

Incriminarea este acea operaţiune prin care o anumită faptă, în anumite

condiţii, poate fi considerată ca faptă penală, respectiv ca infracţiune.

Aşadar, fapta prevăzută de legea penală nu este infracţiune şi nu poate fi

sancţionată cu pedeapsă decât atunci când ea a fost săvârşită cu vinovăţie şi nu

există vreo situaţie în care legea exclude pericolul social al faptei.

Prevederea în lege a faptei, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, decurge

din principiul legalităţii incriminării.

Noţiunea de infracţiune şi cea de faptă prevăzută de legea penală nu sunt,

însă, identice. Orice infracţiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală,

dar nu orice faptă prevăzută de legea penală constituie infracţiune. Pentru a fi

infracţiune, fapta prevăzută de legea penală trebuie să întrunească şi celelalte

două trăsături esenţiale: să prezinte pericol social şi să fie săvârşită cu vinovăţie.

3. Definiţia infracţiunii în legislaţia şi doctrina altor state europene

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt tratate diferit în legislaţia altor

state. Astfel, în doctrina italiană, germană, spaniolă sau elveţiană, infracţiunea,

în concepţia majorităţii autorilor, este definită ca o faptă tipică, antijuridică,

săvârşită cu vinovăţie1.

Există şi opinii potrivit cărora infracţiunea are patru trăsături esenţiale.

Autorii acestei opinii, adaugă la trăsăturile tipicităţii, antijuridicităţii şi vinovăţiei,

o trăsătură suplimentară, şi anume aceea ca fapta să fie pedepsibilă2.

Prima trăsătură, denumită tipicitate, desemnează, în concepţia acestor

autori, corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract din

norma de incriminare3. Doctrina majoritară, care recunoaşte tipicitatea, ca

trăsătură generală a infracţiunii, explică faptul că noţiunea de tipicitate se referă

atât la elementele obiective, cât şi la cele subiective din conţinutul juridic şi

constitutiv al normei de incriminare4.

Antijuridicitatea este explicată ca fiind acea trăsătură care rezidă în

caracteristica faptei de a contraveni ordinii juridice. Aşadar, pentru ca o faptă

1 C. Fiore, Diritto penale. Parte generale, p. 117 şi urm.; G. Quintero Olivares, Manual de

derecho penal. Parte general, p. 245 şi urm. 2 F. Munoz Conde, M. Garcia Aran, Derecho penal. Parte general, p. 223.

3 C. Fiore, op. cit., p. 158.

4 Ibidem.

80

tipică să fie infracţiune, ea trebuie să întrunească şi această trăsătură de a

contraveni ordinii juridice.

Referitor la vinovăţie, toţi autorii reţin această trăsătură, ca fiind

obligatorie, pentru existenţa infracţiunii.

Secţiunea a II-a

Termenii infracţiunii

1. Noţiune

Prin termenii infracţiunii înţelegem anumiţi factori, anumite entităţi, fără

de care nu s-ar putea concepe, în abstract, noţiunea de infracţiune şi fără de care

nu ar fi posibilă, în concret, existenţa infracţiunii.

Astfel, nu se poate concepe o infracţiune fără o valoare socială care să fie

vătămată ori periclitată prin săvârşirea faptei care constituie infracţiune; nu este

posibilă o infracţiune fără o persoană care să o săvârşească (infractor) şi

aproape întotdeauna fără o altă persoană (fizică sau juridică), care să fie

vătămată sau ameninţată în interesele sale. De asemenea, nu ne putem imagina

săvârşirea unei infracţiuni fără un loc unde s-a comis şi fără un timp în care

aceasta a fost săvârşită.

Trebuie reţinut că toţi aceşti factori sau termeni sunt preexistenţi

infracţiunii, adică ei nu intră în conţinutul juridic şi constitutiv al acesteia.

Există, însă, unii autori care pun semnul egalităţii între termenii

infracţiunii şi elementele care alcătuiesc conţinutul infracţiunii, ceea ce

considerăm că este o eroare.

Există, însă, situaţii în care anumite condiţii referitoare la unul sau altul

din termenii infracţiunii să reprezinte o cerinţă pentru existenţa acesteia. În

asemenea cazuri, acele condiţii, iar nu termenul la care se referă, vor constitui

un element al conţinutului infracţiunii. Aşa, de exemplu, la infracţiunea de

delapidare, una dintre condiţiile prevăzute expres de textul incriminator pentru

existenţa subiectului activ este ca autorul să aibă calitatea de gestionar ori de

administrator al bunurilor sau valorilor care constituie obiectul material al

infracţiunii. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, fapta nu va putea fi

încadrată juridic în infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 2151 Cod penal.

Termenii infracţiunii sunt: 1) Obiectul infracţiunii; 2) Subiecţii

infracţiunii; 3) Locul infracţiunii; 4) Timpul infracţiunii.

2. Obiectul infracţiunii

În doctrină, obiectul infracţiunii este tratat sub două aspecte: ca obiect

juridic şi ca obiect material.

81

a) Obiectul juridic. Incriminarea oricărei fapte care prezintă pericol

social reprezintă un mijloc de apărare şi protecţie contra acelei fapte şi o măsură

de ocrotire corespunzătoare pentru societate. Ocrotirea are ca obiect valorile

sociale a căror existenţă ar putea fi vătămată sau primejduită prin comiterea

faptelor antisociale.

Prin urmare, la elaborarea oricărei norme de incriminare se au întotdeauna

în vedere o valoare socială care se ocroteşte, precum şi urmarea (răul)

împotriva căreia se creează acea ocrotire. În fiecare dispoziţie incriminatoare

identificăm o îmbinare a celor două noţiuni, îmbinare care oglindeşte sintetic

ideea de justiţie penală.

Nu există, aşadar, o faptă care să fi fost incriminată ca atare, fără ca

această incriminare să nu privească o realitate, respectiv o valoare preexistentă

care necesită ocrotire şi care este expusă unor acţiuni ori inacţiuni vătămătoare

ori periculoase.

Se consideră, deci, ca obiect juridic al infracţiunii (sau obiect al

protecţiunii penale) valorile sociale pe care normele penale de incriminare le

ocrotesc. Aceste valori sociale nu se formează şi nu există în neant, ci în jurul

unor realităţi şi ele se obiectivează în anumite interese.

În toate faptele incriminate vom găsi întotdeauna un interes ocrotit în

general, pe care norma incriminatoare îl protejează indirect, şi un interes ocrotit

în special, pe care norma incriminatoare îl ocroteşte în mod direct.

Interesul general aparţine societăţii şi se numeşte ordinea publică;

ocrotirea lui este inerentă fiecărei dispoziţii incriminatoare şi pentru acest motiv

normele de drept penal sunt considerate a fi de ordine publică. Din cauza

prezenţei sale în conceptul tuturor infracţiunilor, acest interes general al ordinei

publice este un factor comun şi nu comportă comentarii. Dimpotrivă, valoarea

special ocrotită, prin fiecare normă incriminatoare, prezintă o deosebită

importanţă, această valoare constituind obiectul juridic al infracţiunii şi, deci,

unul din termenii infracţiunii.

Sunt infracţiuni la care găsim protejate mai multe valori sociale. În

asemenea situaţii, se consideră ca fiind obiectul juridic principal al infracţiunii

valoarea socială preponderentă, iar cealaltă valoare, ca obiect juridic secundar

al infracţiunii.

b) Obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific (special). Prin

obiectul juridic generic sau de grup se înţelege obiectul juridic comun unui

grup de infracţiuni, cum ar fi persoana umană, proprietatea etc.

Prin obiectul juridic specific se înţelege obiectul juridic propriu-zis al

infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni în parte.

Între obiectul juridic generic sau de grup şi obiectul juridic specific există

un raport de subordonare, în sensul că obiectul juridic special reprezintă o

parte din obiectul generic. Astfel, toate infracţiunile contra patrimoniului au ca

82

obiect juridic generic valoarea socială care este proprietatea; fiecare din

infracţiunile ce compun acest grup are ca obiect specific apărarea proprietăţii

(infracţiunea de furt, înşelăciune, delapidare etc.).

Distincţia între obiectul juridic generic şi obiectul juridic specific se

bazează pe ierarhia sistemului de valori existent în cadrul societăţii. Acest

criteriu se află şi la baza sistematizării, pe capitole şi grupe de infracţiuni, a

părţii speciale a Codului penal.

Astfel, de exemplu, infracţiunile contra persoanei, cuprinse în Titlul II al

părţii speciale a Codului nostru penal, au fost împărţite în mai multe grupe, în

funcţie de atributele esenţiale ale persoanei, care reprezintă tot atâtea valori

sociale ocrotite penal: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea,

demnitatea, libertatea şi moralitatea vieţii sexuale.

c) Obiectul material. Sunt fapte prevăzute de legea penală a căror

săvârşire este îndreptată asupra unui lucru (bun, persoană etc.). În asemenea

cazuri, autorul acţionează fizic asupra unui bun sau a unei persoane, fizice sau

juridice, iar prin asemenea acţiuni, persoana sau bunul suferă o vătămare ori un

prejudiciu sau este expus unui pericol.

Obiectul, bunul, valoarea sau persoana asupra căreia este îndreptată acţiunea

autorului (subiectului activ) constituie obiect material al infracţiunii.

Se înţelege, deci, prin obiect material al unei infracţiuni lucrul material

(obiect, produs, bun material, bani, act scris, animal etc.) sau persoana fizică

asupra căreia este îndreptată acţiunea subiectului activ şi care, în urma acelei

acţiuni, suferă o vătămare ori un prejudiciu sau care este expusă unui anumit

pericol.

În general, au obiect material infracţiunile de acţiune (comisive); sunt însă

cazuri când şi infracţiunile de inacţiune (omisive) pot avea obiect material

(exemplu, nepredarea unui bun găsit – art.216 şi 230 C. pen.).

Din cele arătate reiese deci că, în timp ce obiectul juridic există la orice

infracţiune, obiectul material nu există la orice infracţiune, ci numai la acelea la

care valoarea socială ocrotită şi asupra căreia se acţionează se exprimă într-o

entitate materială.

Obiectul material al infracţiunii nu trebuie să fie confundat cu instru-

mentele (mijloacele) materiale care au servit la săvârşirea infracţiunii. Astfel,

arma cu care a fost ucisă victima, instalaţia cu ajutorul căreia au fost confec-

ţionate bancnotele false sunt mijloace, iar nu obiect material al infracţiunii.

Uneori, însă, mijlocul de săvârşire poate fi în acelaşi timp şi obiect

material al infracţiunii (de exemplu, portul ilegal de uniformă sau de decoraţii).

Alteori, ceea ce este obiect material pentru o infracţiune poate deveni, ulterior,

mijloc de săvârşire pentru o altă infracţiune (de exemplu, înscrisul falsificat este

obiect material în infracţiunea de fals şi poate deveni instrument pentru

săvârşirea unei infracţiuni de înşelăciune în convenţii).

83

Nu trebuie confundat obiectul material al infracţiunii cu urmele lăsate de

aceasta sau cu corpurile delicte (de exemplu, arma cu care a fost ucisă victima

este corp delict, şi nu obiect material al infracţiunii de omor).

Pot exista cazuri în care obiectul material poate fi chiar produsul

infracţiunii (exemplu: moneda falsificată).

Trebuie reţinut, în concluzie, că obiectul material al infracţiunii

reprezintă unul din termenii infracţiunii, iar nu un element al acesteia, fiindcă

este preexistent infracţiunii şi nu intră în alcătuirea conţinutului acesteia.

Există, uneori, dispoziţii incriminatorii, care pretind o calitate, o anumită

stare a obiectului material. În asemenea cazuri, calitatea sau starea obiectului,

iar nu obiectul în sine, constituie o cerinţă pentru existenţa infracţiunii. Astfel,

la infracţiunea de abuz de încredere, trebuie să se dovedească faptul că bunul

însuşit, care este obiectul material al infracţiunii, era deţinut cu un anumit titlu

de cel care, ulterior, şi-l însuşeşte. Această stare, a unui asemenea bun, va

reprezenta o cerinţă, fără îndeplinirea căreia nu va putea exista acea

infracţiune.

3. Subiecţii infracţiunii

Subiecţii de drept penal se împart în titulari şi destinatari.

– Titulari sunt: societatea, în raport cu valoarea socială generală ocrotită

(ordinea publică), şi persoanele fizice sau juridice al căror interes este special

ocrotit (interes ce exprimă valoarea socială în concret ocrotită şi care constituie

obiectul juridic al infracţiunii).

– Destinatari sunt: toţi membrii societăţii cărora legea penală li se

adresează.

Aşa cum arătam la începutul acestui capitol, săvârşirea unei infracţiuni nu

se poate concepe fără un făptuitor, adică fără ca unul dintre destinatarii legii

penale să fi încălcat această lege şi, aproape întotdeauna, fără ca o persoană să

fi suferit o vătămare ori un prejudiciu ori să fi fost expusă unui pericol din

cauza infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii sunt, deci, destinatarul care nu a respectat norma

incriminatoare şi titularii interesului ocrotit, faţă de care s-a comis infracţiunea.

a) Subiectul activ. Se numeşte subiect activ al infracţiunii cel care a

săvârşit infracţiunea, deci infractorul.

Subiect activ poate fi o persoană fizică ori, potrivit ultimelor modificări

intervenite în Codul penal, o persoană juridică.

Subiectul activ – persoană fizică

Condiţiile subiectului activ. În actuala reglementare, aceste condiţii nu

sunt expres definite într-un anumit text din Codul penal. Ele se desprind, însă,

84

cu uşurinţă din economia textelor art. 17, art. 46, art. 48, art. 50 şi art. 99 din

Codul penal.

Condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească autorul infracţiunii

sunt următoarele: vârsta; responsabilitatea; libertatea de voinţă şi acţiune.

Persoana fizică trebuie să aibă o anumită vârstă.

În actuala reglementare, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu

răspunde penal (art. 99 C.pen.). Aşadar, până la împlinirea vârstei de 14 ani,

există o prezumţie absolută că minorul nu are discernământ, respectiv că acesta

nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a înţelege şi conştientiza actele

şi faptele săvârşite şi consecinţele acestora, ori nu este întotdeauna deplin

stăpân pe aceste acte şi fapte.

Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se

dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ (art. 99 alin. 2 C. pen.).

Legiuitorul a avut în vedere că simplul fapt al împlinirii vârstei de 14 ani nu

este întotdeauna suficient pentru a se concluziona, în mod cert, că minorul a

dobândit discernământul necesar. Aşa se explică faptul că, pentru minorul între

14 şi 16 ani, s-a menţinut o prezumţie relativă a lipsei de discernământ. Această

prezumţie poate fi răsturnată dacă se face dovada că, la data săvârşirii faptei,

minorul a avut discernământ. Sub acest aspect, în mod justificat s-a explicat în

doctrină că, întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi

manifesta conştient voinţa, în raport cu o anumită faptă concretă1, nu este de

ajuns să se constate că minorul îndeplineşte condiţia de a avea vârsta între 14 şi

16 ani, ci este obligatoriu să se dovedească faptul că minorul a avut

discernământ în raport cu fapta concretă săvârşită.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal (art. 99 alin. 3

C. pen.). Prin această dispoziţie, legiuitorul român a prezumat că, la împlinirea

vârstei de 16 ani, minorul are capacitate penală. Evident, însă, că această

prezumţie poate fi înlăturată dacă se face dovada iresponsabilităţii autorului

faptei (întotdeauna printr-o expertiză medico-legală psihiatrică).

Referitor la vârsta minimă la care o persoană fizică poate fi subiect activ,

aceasta diferă de la legislaţie la legislaţie.

Responsabilitatea

În doctrina penală, responsabilitatea este definită ca aptitudinea persoanei

de a-şi da seama de acţiunile şi inacţiunile comise, de semnificaţia socială a

acestora şi de a-şi putea controla şi dirija, conştient, voinţa, în raport cu

acţiunile sau inacţiunile săvârşite2.

Această condiţie, a responsabilităţii subiectului activ, rezultă, pe cale de interpretare, din dispoziţiile art. 48 Cod penal care, definind iresponsabilitatea, ca

1 Vintilă Dongoroz, Drept penal, Partea generală, 1939, p.407.

2 George Antoniu, „Revista Română de Drept” nr.8/1969, p.80.

85

o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, prevede că se află în această stare făptuitorul care, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.

Din economia acestui text, rezultă, aşadar, că responsabilitatea are două componente:

-un factor intelectiv, care presupune capacitatea subiectului activ de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor săvârşite şi a urmărilor acestora;

- un factor volitiv, care presupune capacitatea aceluiaşi subiect activ de a fi stăpân pe acţiunile sau inacţiunile sale, în sensul de a le determina, controla şi dirija în mod conştient.

Aceşti doi factori trebuie îndepliniţi în mod cumulativ. Dacă lipseşte unul dintre aceştia, se constată iresponsabilitatea subiectului activ, ceea ce înseamnă că lipseşte vinovăţia.

Libertatea de voinţă şi acţiune Această condiţie înseamnă capacitatea subiectului activ de a decide şi

acţiona, în mod liber, cu privire la săvârşirea faptei, potrivit propriei sale voinţe. Această condiţie se deduce, pe cale de interpretare, din textul art. 46 al actualului Cod penal, care prevede că atunci când fapta prevăzută de legea penală este săvârşită din cauza unei constrângeri fizice, căreia făptuitorul nu i-a putut rezista, ori din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod, fapta nu mai este imputabilă făptuitorului, întrucât este săvârşită fără vinovăţie.

Condiţiile speciale ale subiectului activ În doctrina de specialitate

1, sunt evidenţiate şi alte condiţii pe care trebuie

să le întrunească subiectul activ în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni. Aceste condiţii speciale se referă la anumite calităţi pe care trebuie să le aibă subiectul activ al anumitor infracţiuni, cum ar fi:

– gestionar sau administrator, în cazul infracţiunii de delapidare (art. 2151

C. pen.); – funcţionar, în cazul infracţiunii de luare de mită (art. 254 C. pen.), de

abuz sau neglijenţă în serviciu (art. 246, 247, 248 şi 249 C. pen.); – cetăţean român, în cazul infracţiunii de trădare (art. 155, 156 C. pen.); – angajat al căilor ferate, în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 273 şi

274 C.pen. Infracţiunile săvârşite de două sau mai multe persoane se numesc infracţiuni colective sau cu subiecţi activi plurali (bigamie, joc de noroc etc.). Unele din aceste infracţiuni se mai numesc şi bilaterale.

Persoana juridică, ca subiect activ al infracţiunii Potrivit modificării intervenite în Codul penal, prin art. 19

1, persoanele

juridice, cu excepţia statului, autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, care

desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund

penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în

interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma

1 Costică Bulai, Drept penal, p. 155.

86

de vinovăţie prevăzută de legea penală. În alin. 2 al aceluiaşi text, se prevede că

răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a

persoanei fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea aceleiaşi

infracţiuni.

Referitor la recunoaşterea calităţii de subiect activ al infracţiunii unei

persoane juridice, au existat şi există controverse. Unii autori, care resping teza

introducerii în legea penală a subiectului activ-persoană juridică, invocă

aşa-numita teorie a ficţiunii, potrivit căreia persoanele juridice nu pot fi subiecţi

activi ai infracţiunii, pentru că ele nu au o existenţă proprie, ci sunt o creaţie a

legii şi, respectiv, o ficţiune a legii. Acest argument se întemeiază pe principiul

societas delinquere non potest, care afirmă că societăţile nu pot săvârşi

infracţiuni1.

În sprijinul acestei teze, se invocă următoarele considerente:

- orice persoană juridică nu are o voinţă şi o inteligenţă proprie,

întrucât ea acţionează numai aşa cum hotărăsc şi dispun cei care alcătuiesc

conducerea intereselor acesteia; de aceea, numai aceste persoane, care

alcătuiesc conducerea, trebuie să răspundă penal, în calitate de subiecţi activi,

atunci când faptele lor constituie infracţiuni;

- a accepta o întreagă colectivitate, ca subiect activ al infracţiunii, a-i

atrage răspunderea penală şi a o pedepsi înseamnă a accepta ca autori ai faptei

penale pe acei membri ai colectivităţii care sunt nevinovaţi, întrucât ei nu au

fost consultaţi şi nici nu au participat la luarea acelei hotărâri sau decizii;

- persoanei juridice nu i se pot aplica pedepsele prevăzute de lege

pentru persoanele fizice, iar atunci când ar exista o asemenea posibilitate,

pedeapsa nu ar avea nici o eficacitate, pentru că persoana juridică nu ar simţi

efectele acestei pedepse.

Alţi autori, reprezentanţi ai doctrinei penale moderne, susţin contrariul,

bazându-se pe teoria realităţii cu privire la persoanele juridice. Potrivit acestei

teorii, persoana juridică nu este o ficţiune, ci o realitate care are voinţă şi

conştiinţă proprie. Considerentele avute în vedere de susţinătorii acestei teze

sunt următoarele:

- persoanele juridice nu sunt ficţiuni, ci realităţi juridice, care se

manifestă în diverse moduri în societate, ele putând săvârşi chiar şi infracţiuni.

Răspunderea lor în calitate de subiect activ trebuie să intervină pentru actele

care reflectă voinţa consimţită de toţi membrii colectivităţii, care sunt puse în

executare potrivit hotărârii acestora;

- în cazul persoanei juridice există pedepse specifice persoanelor

juridice: dizolvarea, suspendarea întregii activităţi sau a unei părţi din aceasta,

interzicerea de a participa la anumite activităţi ori achiziţii publice etc.

1 Traian Pop, Dreptul penal comparat, Partea generală, vol.II, Cluj, 1928, p.272.

87

Totodată, se argumentează că împotriva unor asemenea persoane juridice pot fi

dispuse şi măsuri de siguranţă, cum ar fi expulzarea de pe teritoriul naţional,

interdicţia de a avea sediul în anumite localităţi1;

- pedepsele specifice aplicate persoanelor juridice au eficienţă, pentru

că ele sunt în măsură să determine o schimbare de comportament a întregii

colectivităţi care formează persoana juridică, în sensul de a se abţine de la

săvârşirea de infracţiuni şi de a respecta legea penală.

Aceste ultime considerente, precum şi necesitatea de aliniere a legislaţiei

noastre penale la legislaţia penală a statelor din Uniunea Europeană au

determinat legiuitorul român să introducă în Codul penal persoana juridică, ca

subiect activ al infracţiunii.

Din economia textului art. 191, rezultă că persoana juridică va fi subiect

activ al infracţiunii atunci când se va dovedi că infracţiunea a fost săvârşită în

următoarele condiţii: în realizarea activităţilor care alcătuiesc obiectul ei de

activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice; când fapta a fost

săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Introducerea acestei noi instituţii în Codul nostru penal face obiectul

multor lucrări de specialitate în care se tratează vasta problematică pe care o

ridică antrenarea răspunderii penale a persoanei juridice2.

b) Subiectul pasiv. Se numeşte subiect pasiv al infracţiunii sau persoană

vătămată, acea persoană fizică sau juridică, titulară a valorii sociale împotriva

căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea autorului şi asupra căreia s-a

răsfrânt nemijlocit urmarea imediată, constând într-un prejudiciu sau vătămare

materială ori morală sau într-o stare de pericol.

În doctrina dreptului penal, autorii fac diferite clasificări ale subiecţilor

pasivi ai infracţiunii. Cele mai importante sunt următoarele:

Subiect pasiv general sau mediat în toate infracţiunile este societatea,

reprezentată prin stat, ca titular al valorilor sociale agresate, prejudiciate ori

periclitate, şi care sunt ocrotite prin incriminarea fiecărei fapte.

Subiect pasiv special sau imediat al infracţiunii este titularul valorii

special ocrotite prin norme incriminatoare. Acest titular poate fi o persoană sau

o colectivitate, după cum valoarea ocrotită de norma penală priveşte un bun

individual sau colectiv.

Persoana poate fi: o persoană fizică sau juridică.

Colectivitatea poate fi: amorfă (de exemplu, publicul care asistă la un

spectacol, călătorii într-un mijloc de transport în comun etc.) sau constituită

(comună, oraş etc.). 1 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal, Partea generală, Ediţia a

IV-a, p. 107. 2 Fl. Streteanu, Radu Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice,

Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002.

88

c) Subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar. Sunt infracţiuni în care găsim ocrotite mai multe valori sociale, dintre care una este ocrotită în principal, iar cealaltă în secundar. În asemenea cazuri, alături de subiectul pasiv principal (sau primar) vom avea şi un subiect pasiv special subsidiar (sau secundar). Astfel, de exemplu, infracţiunea de denunţare calomnioasă (art.259 C. pen.) are ca subiect pasiv principal statul, ca titular al valorii sociale care este buna înfăptuire a justiţiei, iar ca subiect pasiv secundar sau adiacent, persoana fizică victimă a denunţului calomnios.

d) Uneori, legea cere ca subiectul pasiv special principal sau subsidiar să aibă o anumită calitate sau să se afle într-o anumită stare (exemplu, funcţionar, la infracţiunea de ultraj). În astfel de cazuri, această calitate sau stare, iar nu subiectul pasiv constituie un element al infracţiunii.

Nu trebuie să se confunde subiecţii pasivi cu persoanele vătămate prin infracţiune.

Există infracţiuni la care subiectul pasiv este chiar persoana vătămată (în cazul infracţiunilor de furt, lovire sau vătămare corporală, viol etc.). La alte infracţiuni, însă, cum sunt cele denumite formale ori de pericol, subiectul pasiv principal este întotdeauna statul, în calitate de titular şi de apărător al valorii sociale lezate sau puse în pericol (de exemplu, la infracţiunea de mărturie mincinoasă incriminată, pentru a apăra valoarea socială pe care o reprezintă buna înfăptuire a justiţiei, sau la infracţiunea de ultraj, incriminată, pentru a apăra valoarea socială care este autoritatea statală a funcţionarului public etc.).

Subiecţii pasivi ai infracţiunii sau persoana vătămată sunt aceia care au suferit urmarea vătămătoare sau primejdioasă a acţiunii sau inacţiunii incriminate. Subiectul pasiv al infracţiunii este aproape întotdeauna şi persoana vătămată prin infracţiune; există însă cazuri când o persoană poate fi subiect pasiv al infracţiunii, fără să fie şi persoană vătămată şi invers. Astfel, în cazul infracţiunii de omor, subiectul pasiv al infracţiunii este cel care şi-a pierdut viaţa (victima), iar persoana vătămată sunt soţia şi copiii celui ucis.

4. Locul infracţiunii Orice activitate umană care se traduce printr-o manifestare externă, prin

însăşi această exteriorizare, se plasează în spaţiu şi se desfăşoară în timp. Infracţiunea concretă manifestându-se printr-o activitate umană

exteriorizată, firesc şi inevitabil ea îşi are un loc în spaţiu şi o durată în timp. De aceea, în raport cu orice infracţiune se pune problema de a determina unde şi când a fost comisă.

Referitor la criteriile care servesc la determinarea locului infracţiunii ne-am ocupat de ele în Partea introductivă, aşa că trimitem la cele expuse acolo.

Doctrina, ca şi legislaţia noastră, a adoptat criteriul ubicuităţii în ceea ce priveşte determinarea locului infracţiunii (art.143 C.pen.).

Locul unde s-a săvârşit infracţiunea este un termen al infracţiunii. De acest termen depind: alegerea legii penale ce trebuie să fie aplicată (lex loci) şi fixarea competenţei teritoriale a organelor judiciare (ratione loci).

89

Ca termen al infracţiunii, locul nu influenţează asupra existenţei infracţiunii, trăsăturile esenţiale şi conţinutul acesteia putându-se realiza în orice loc unde s-a săvârşit fapta. Uneori, însă, legea condiţionează fie existenţa, fie gravitatea infracţiunii de natura locului unde s-a comis infracţiunea. De exemplu, pentru existenţa infracţiunilor de calomnie (art.206 C. pen.) este necesar ca fapta să fie săvârşită „în public” (art.206 C. pen.). În alte cazuri, săvârşirea faptei într-un anumit loc constituie element circumstanţial în conţinutul calificat al anumitor infracţiuni. Astfel, de exemplu, furtul este calificat atunci când este săvârşit într-un loc public sau în vreun mijloc de transport în comun (art.209 alin.l lit.c şi d C.pen.).

În toate aceste cazuri, natura locului, iar nu locul în sine, constituie o condiţie pentru existenţa sau calificarea infracţiunii.

5. Timpul infracţiunii În măsura în care o activitate se desfăşoară în spaţiu, în aceeaşi măsură se

desfăşoară şi în timp. Durata infracţiunii începe din momentul în care a început executarea acţiunii sau inacţiunii subiectului activ şi ia sfârşit în momentul în care au încetat acţiunea sau inacţiunea ori urmările vătămătoare sau periculoase ale acestora.

Timpul infracţiunii este şi el un termen ai infracţiunii, de care depind anumite consecinţe, şi anume:

a) determinarea legii ce trebuie aplicată în caz de succesiune a legilor în timp; b) stabilirea discernământului infractorului, starea lui psihofizică în mo-

mentul săvârşirii infracţiunii; c) determinarea datei de la care încep să curgă termenele de prescripţie a

răspunderii penale, a prescripţiei executării pedepsei şi a termenului pentru introducerea plângerii prealabile etc.;

d) aplicarea legilor de amnistie şi graţiere; e) determinarea stării de recidivă. Uneori, legea condiţionează existenţa infracţiunii de anumite împrejurări

care caracterizează sau delimitează timpul (de exemplu, pentru existenţa infrac-ţiunii prevăzute de art. 156 C.pen. se cere ca aceasta să fie comisă „în timp de război”).

Alteori, gravitatea faptei depinde de anumite împrejurări care caracterizează natura sau durata intervalului de timp. De exemplu, furtul este calificat atunci când este săvârşit în timpul nopţii (art.209 lit.e).

În aceste cazuri, împrejurarea ce caracterizează sau delimitează intervalul de timp, iar nu timpul în sine, constituie o condiţie în conţinutul incriminării sau o circumstanţă modificatoare a acesteia.

90

Capitolul II

Structura infracţiunii

l. Conţinutul juridic al infracţiunii

În Capitolul I am definit infracţiunea ca fiind o faptă ce prezintă pericol

social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Nu trebuie uitat, însă,

niciodată că această definiţie relevă, cum este firesc, trăsăturile generale ale

oricărei infracţiuni, ca primă instituţie fundamentală a dreptului penal.

Textul de lege care incriminează o anumită faptă stabileşte însă pentru

fiecare infracţiune în parte conţinutul (abstract) al acesteia. Acest conţinut

poartă, în doctrină, denumirea de conţinut juridic al infracţiunii şi este format

din totalitatea elementelor care, potrivit legii, îi atribuie unei fapte caracter

penal. Aşadar, elementele esenţiale, denumite constitutive, ale fiecărei

infracţiuni, în particular, nu trebuie să fie confundate cu trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii, ca instituţie fundamentală a dreptului penal.

Trăsăturile esenţiale sunt calităţi, însuşiri, care caracterizează infracţiunea

în genere şi, deci, orice infracţiune aparte; ele nu intră în conţinutul diferitelor

fapte care constituie infracţiuni, însă îşi găsesc reflectarea în acest conţinut şi

reflectă caracterul lui penal; dimpotrivă, elementele constitutive intră ca părţi

componente în conţinutul fiecărei infracţiuni privite în special şi particula-

rizează astfel fapta prevăzută de legea penală.

Atunci când unei fapte prevăzute de legea penală îi lipseşte o trăsătură

esenţială, ea pierde caracterul penal şi nu poate constitui o infracţiune;

dimpotrivă, când faptei îi lipseşte un element constitutiv al unei anumite

infracţiuni, acea faptă poate constitui, eventual, o altă infracţiune, păstrând astfel

caracterul penal (exemplu, în loc de omor, ucidere din culpă; în loc de tîlhărie,

furt; în loc de ultraj, insultă; în loc de furt sau delapidare, abuz de încredere etc.).

1.1. Situaţia premisă

Este o condiţie prealabilă pentru existenţa infrac-ţiunii şi constă în

preexistenţa unei realităţi (situaţie, stare, calitate, raport etc.) pe care trebuie să se

întemeieze săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

În doctrină se susţine şi se argumentează că situaţia premisă este o

condiţie extrinsecă, preexistentă, care, spre deosebire de alte asemenea condiţii

(cerinţele esenţiale referitoare la obiectul material, la calitatea subiectului, la

91

elementul material), nu face parte din conţinutul constitutiv, ci dintr-un conţinut

mai larg, respectiv conţinutul juridic1.

Situaţia premisă nu este prevăzută de lege la toate infracţiunile, ci numai

la acele fapte la care legiuitorul a prevăzut în mod expres sau în mod implicit că

existenţa acelei fapte, ca infracţiune, depinde de o anumită realitate

preexistentă. Trebuie reţinut, însă, că la acele infracţiuni la care înainte de

enumerarea elementelor care alcătuiesc conţinutul constitutiv, legiuitorul

prevede mai întâi condiţia unei anumite realităţi preexistente, lipsa acesteia

determină concluzia inexistenţei elementelor constitutive ale conţinutului

juridic al respectivei infracţiuni. Aşa, de exemplu, în cazul infracţiunii de abuz

de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., pentru existenţa acesteia legiuitorul

a prevăzut următoarea situaţie premisă: bunul care face obiectul uneia dintre

acţiunile enumerate, ca reprezentând modalităţi normative de realizare a

elementului material al laturii obiective, trebuie să fie deţinut cu orice titlu

(adică în baza unui act sau contract civil de depozit, de comodat etc.). La

infracţiunea de provocare ilegală a avortului (art. 185 C. pen.), situaţia

prevăzută constă în preexistenţa sarcinii femeii care îşi întrerupe ilegal ori i se

întrerupe ilegal cursul acesteia.

Situaţia premisă trebuie să fie cunoscută de către autorul faptei, pentru că

ea reprezintă o anumită realitate indispensabilă pentru existenţa acelei

infracţiuni, iar recunoaşterea ei înlătură caracterul penal al faptei, potrivit

prevederilor art. 51 C.pen. referitoare la eroarea de fapt.

În doctrină s-a constatat2, iar jurisprudenţa a confirmat prin soluţiile

pronunţate că, atunci când autorul unei asemenea fapte are o reprezentare

greşită asupra existenţei situaţiei premisă, el săvârşeşte doar o faptă putativă şi,

deci, nu încalcă acel text de lege incriminator.

Desigur, în asemenea cazuri, fapta respectivă poate întruni elementele

constitutive ale altei infracţiuni (de exemplu, în cazul când autorul a exercitat

manopere avortive asupra corpului femeii care era însărcinată şi ca urmare a

acestora suferă leziuni grave care prin complicaţii cauzează decesul acesteia, se

va reţine infracţiunea de ucidere din culpă).

Trebuie arătat că, în doctrină, unii autori nu tratează situaţia premisă, ci

exonerează asemenea realităţi preexistente de care depind aceste infracţiuni ca

fiind condiţii prealabile implicite din conţinutul infracţiunii. Or, asemenea

realităţi preexistente conţinutului constitutiv al infracţiunii şi faţă de care acea

infracţiune nu există nu pot fi condiţii prealabile implicite în conţinutul acelei

infracţiuni, pentru că ceea ce este prealabil nu intră în conţinut. 1 Dragoş Bărcănescu, Conţinutul infracţiunii şi principiul legalităţii, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2005, p. 82. 2 C. Bulai, Manual de drept penal, Parte generală, p. 268, p. 404 (cu referire la fapta

putativă şi eroarea în sens invers).

92

1.2. Conţinutul constitutiv

Acest conţinut este, după cum s-a arătat mai sus, o componentă a

conţinutului juridic şi constă din acele condiţii prevăzute de lege ca fiind

necesar să fie realizate de făptuitor pentru existenţa infracţiunii.

Aceste condiţii pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii. Menţionăm

în cele ce urmează pe cele mai importante:

a) Condiţii intrinseci. Sunt acele condiţii care privesc substanţa activităţii

incriminate, ca manifestare fizică (latură obiectivă), precum şi ca manifestare

psihică (latura subiectivă). Toate aceste condiţii sunt denumite intrinseci,

întrucât, prin realizarea lor, se săvârşeşte infracţiunea.

b) Condiţii extrinseci. Pe lângă condiţiile ce privesc substanţa fizică şi

psihică a infracţiunii, este posibil ca în conţinutul incriminării să găsim şi unele

condiţii care se referă la stări, situaţii sau împrejurări existente anterior

săvârşirii infracţiunii. La asemenea condiţii preexistente (privind locul, timpul,

subiecţii infracţiunii) ne-am referit în capitolul privind „Termenii infracţiunii”.

c) Condiţii esenţiale şi accidentale. În general, faptele antisociale sunt

prevăzute de legea penală în forma lor tipică (omor, furt, fals etc.). Uneori, însă,

legea penală prevede şi anumite variante ale infracţiunilor tipice, adăugând la

conţinutul de bază al infracţiunii tip una sau mai multe condiţii care formează

astfel alte variante ale formei tipice, de bază.

Condiţiile de bază care alcătuiesc conţinutul infracţiunii tipice, fie intrin-

seci, fie extrinseci, se numesc condiţii esenţiale sau constitutive, fiindcă fără ele

nu poate să existe infracţiunea; lipsa uneia din aceste condiţii este suficientă

pentru ca să nu ne mai găsim în faţa unei infracţiuni.

Condiţiile care sunt adăugate pentru a crea o variantă se numesc condiţii

accidentale sau circumstanţiale, pentru că ele pot interveni întâmplător şi de ele

nu depinde existenţa infracţiunii.

De regulă, variantele formei tipice, de bază sunt forme agravante ale

aceleiaşi infracţiuni, pentru că includ condiţii şi împrejurări care sporesc gradul

de pericol social şi, bineînţeles, au un tratament sancţionator mai sever (de

exemplu, furtul care a produs consecinţe deosebit de grave, prevăzut de art. 209

C.pen.).

d) Condiţii obiective şi condiţii subiective. Primele se raportează la

latura materială a infracţiunii, secundele la latura subiectivă.

e) Condiţii reale şi personale. Condiţiile care privesc fapta în sine se

numesc şi reale, iar cele care privesc persoana (fie subiectul activ, fie subiectul

pasiv) se numesc personale.

f) Condiţii generice şi specifice. Sunt generice acele condiţii care

figurează în conţinutul oricărei infracţiuni; fără ele nu se poate concepe o

infracţiune. Sunt specifice acele condiţii pe care le întâlnim numai în conţinutul

93

incriminării uneia sau unor anumite infracţiuni. Aceste condiţii particulare

fiecărei infracţiuni formează conţinutul specific.

2. Conţinutul constitutiv al infracţiunii

Conţinutul constitutiv, la orice infracţiune, este alcătuit dintr-o latură

obiectivă şi o latură subiectivă.

2.1. Latura obiectivă

Latura obiectivă cuprinde un element material singur sau însoţit de

anumite cerinţe esenţiale, unele intrinseci, altele extrinseci; o urmare imediată

(un rezultat, constând dintr-o vătămare, un prejudiciu material sau moral sau

dintr-o stare de pericol) şi o legătură de cauzalitate între urmarea imediată şi

elementul material.

a) Elementul material constă dintr-o acţiune (comisiune) sau dintr-o

inacţiune (omisiune). Poate consta şi din două sau mai multe acţiuni alternative,

cumulative, ori dintr-o acţiune sau inacţiune alternative.

În concreto, elementul material constă într-o activitate fizică (actus reus),

adică o consumare sau o înfrânare de energie fizică ce a produs o modificare în

lumea externă. De exemplu, în cazul furtului, elementul material prevăzut de

art. 208 C. pen. constă într-o acţiune de luare a unui bun din posesia sau

detenţia altuia, ceea ce presupune două subacţiuni: acţiunea de deposedare a

victimei de acel bun şi acţiunea de împosedare cu acel bun a infractorului.

În abstracto, activitatea fizică, ce constituie elementul material al fiecărei

infracţiuni, este aceea pe care o prevede fiecare text incriminator, în descrierea

infracţiunii.

Textul incriminator desemnează activitatea fizică, fie printr-un cuvânt (de

exemplu, însuşeşte, distruge, falsifică, loveşte, ucide), fie printr-o expresie (de

exemplu, face afirmaţii mincinoase). Cuvântul sau expresia care ne indică

activitatea fizică ce constituie elementul material al laturii obiective a oricărei

infracţiuni poartă denumirea, în doctrină, de verbum regens.

Fiecare activitate fizică prin care se realizează elementul material conţine

în ea o notă caracteristică, ce o deosebeşte de alte activităţi, adică o anumită

atitudine fizică specifică acelei activităţi şi denumită acţiune tipică.

Elementului material i se mai spune şi element extern sau fizic; în

limbajul practic i se mai spune şi act material.

Substanţă. Activitatea fizică, ce constituie elementul material al laturii

obiective, poate consta fie dintr-un singur act, fie din mai multe acţiuni şi

fiecare acţiune din mai multe acte. Aceste activităţi, denumite complexe,

necesită de cele mai multe ori o desfăşurare în timp, care parcurge o serie de

94

momente. Drumul pe care îl parcurge această desfăşurare poartă denumirea de

iter criminis.

Realizare. Activitatea care constituie elementul material se poate realiza

în mai multe moduri, şi anume: prin cuvinte, de exemplu, injurii, calomnii,

mărturie mincinoasă etc.; prin scris, de exemplu, denunţarea calomnioasă prin

scris, falsul în înscrisuri etc.; prin acte materiale, de exemplu, însuşire, lovire,

distrugere etc.

Modalităţi. Din punct de vedere dinamic, activitatea care constituie

elementul material se poate realiza printr-o atitudine pozitivă – acţiune

(comisiune) sau printr-o atitudine negativă – inacţiune (omisiune).

În atitudinea pozitivă, individul foloseşte energia lui fizică pentru a realiza

rezultatul dăunător; în atitudinea negativă, dimpotrivă, individul ţine inertă

energia sa fizică şi lasă ca alte energii să creeze acelaşi rezultat păgubitor.

În genere, infracţiunile comisive se săvârşesc printr-o atitudine pozitivă,

adică prin comisiune, iar cele omisive printr-o atitudine negativă, deci prin

omisiune.

Sunt însă infracţiuni comisive care se pot săvârşi prin omisiune şi invers,

infracţiuni omisive care se pot săvârşi prin comisiune.

Unii autori numesc infracţiuni comisive sau omisive pure pe acelea care

nu se pot comite decât, respectiv, prin comisiune sau omisiune; se numesc, din

contră, infracţiuni comisive sau omisive mixte acelea care se pot realiza şi prin

comisiune şi prin omisiune.

Alţi autori folosesc, pentru situaţiile mixte, expresia de: infracţiune

comisivă prin omisiune, de omisiune prin omisiune şi infracţiune comisivă prin

comisiune.

Activitatea care constituie elementul material poate fi realizată exclusiv şi

nemijlocit prin energia omului. Este posibil, însă, ca activitatea să fie realizată

cu ajutorul mediat al unei alte energii, animată sau neanimată, dar activată de

infractor sau lăsată de acesta să-şi urmeze cursul, deşi el avea îndatorirea să-i

opună rezistenţă.

În toate aceste cazuri, activitatea care constituie elementul obiectiv în

acţiunea ei tipică aparţine infractorului, fiindcă energiile străine nu au fost decât

simple mijloace de care infractorul s-a servit sau a profitat.

Elementul material este însoţit, la unele infracţiuni, de una sau mai multe

cerinţe esenţiale care se pot referi: la mijloacele de realizare a acţiunii care

constituie acest element, la locul sau timpul realizării, la natura sau la anumite

particularităţi ale obiectului material etc., toate încercând să acopere multitu-

dinea şi complexitatea situaţiilor care pot apărea în realitatea faptică şi care

imprimă o notă specifică acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material.

La infracţiunile care au variante agravante sau calificate, cerinţele devin,

de cele mai multe ori, cauze de agravare sau calificare.

95

b) Urmarea imediată este rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea

sau inacţiunea prin care s-a realizat elementul material.

Urmarea, din punct de vedere fizic, este o modificare pe care activitatea

materială a produs-o în lumea externă.

Urmarea imediată (rezultatul) poate consta fie într-o vătămare materială

(un rău fizic cauzat prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii), fie într-un prejudiciu

material sau moral, fie într-o stare de pericol, acestea constituind atingeri aduse

valorii sociale apărate de legea penală.

Infracţiunile la care urmarea constă dintr-o vătămare se numesc

infracţiuni materiale sau de rezultat (furtul, înşelăciunea, delapidarea, lovirea,

omorul, distrugerea etc.). La aceste infracţiuni, vătămarea ce constituie urmarea

imediată este întotdeauna indicată, într-o formă explicită sau implicită, în

norma incriminatoare.

Infracţiunile la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol se

numesc infracţiuni formale sau de pericol. În astfel de cazuri nu este nevoie să

se prevadă în conţinutul incriminării această stare, fiindcă aceasta se

subînţelege.

Urmarea imediată (rezultatul) are existenţă juridică independentă de

consecinţele subsecvente ale infracţiunii; de existenţa urmării imediate depinde

existenţa laturii obiective a infracţiunii, întrucât, dacă lipseşte urmarea imediată,

lipseşte un element al laturii obiective, în timp ce consecinţele subsecvente

(grave sau deosebit de grave) pot fi doar cauze de agravare a aceleiaşi

infracţiuni (de exemplu, furt, înşelăciune sau delapidare cu consecinţe deosebit

de grave).

Urmarea imediată care constă într-o vătămare nu trebuie confundată cu

paguba (dauna civilă) care ar putea deriva din comiterea infracţiunii.

c) Legătura de cauzalitate. Pentru a se realiza latura obiectivă a

infracţiunii este necesar ca între activitatea materială (acţiune, inacţiune) ce

constituie elementul obiectiv şi urmarea imediată (rezultat sau stare de pericol)

să existe o legătură de la cauză la efect, adică un raport de cauzalitate (nexum

causal).

Deşi acest element (cel de-al treilea) al laturii obiective nu este prevăzut în

mod expres în legea penală, el este un element constitutiv în conţinutul oricărei

infracţiuni.

Într-adevăr, o acţiune sau inacţiune ilicită şi o urmare socialmente

periculoasă, chiar dacă ele corespund perfect modelului descris de lege, nu pot

constitui elemente ale infracţiunii decât în măsura în care acţiunea sau

inacţiunea săvârşită constituie cauza vătămării sau a stării de pericol produse,

cu alte cuvinte, dacă această urmare reprezintă efectul celei dintâi.

96

Prin cauză se înţelege energia sau energiile care au condus la realizarea

unei modificări oarecare în lumea exterioară, iar prin efect, urmările care au

decurs din modificarea produsă.

Fapta conştientă a omului are valoare cauzală nu numai când ia forma

acţiunii, dar şi când îmbracă forma inacţiunii, când prin conduita sa conştientă

omul se abţine de la o acţiune la care este obligat, lăsând libere alte energii care

provoacă rezultatul.

Prin antecedenţă cauzală (genetică) se înţelege orice manifestare, orice

activitate care a intervenit în procesul dinamic datorită căruia s-a produs o

urmare.

Uneori, această antecedenţă poate fi simplă, fiind alcătuită dintr-o singură

manifestare; în acest caz, legătura de cauzalitate este uşor de stabilit. De

exemplu: A descarcă un foc de armă şi îl ucide pe B; antecedenţa cauzală este

descărcarea armei, iar urmarea este moartea victimei; aşadar, acţiunea prin care

s-a realizat elementul material al laturii obiective este cea de descărcare a armei

şi ea reprezintă, în mod evident, cauza, iar moartea victimei reprezintă rezul-

tatul acestei acţiuni, între cele două existând un raport direct, de la cauză la

efect.

Există cazuri când antecedenţa cauzală este mult mai complexă, fiind

alcătuită dintr-o serie de acţiuni ori inacţiuni, datorate unor energii fizice

diferite. De exemplu: A conduce autoturismul pe străzile oraşului, cu viteză

excesivă şi, drept urmare, intră în coliziune cu alt autoturism, care era condus

de B cu viteză legală, dar conducătorul acestuia se afla sub influenţa băuturilor

alcoolice. Urmare a coliziunii, suferă leziuni corporale două persoane, aflate în

autoturismul condus de B, iar o altă persoană din autoturismul condus de A

decedează. Chemată de urgenţă, maşina Salvării ajunge cu întârziere, iar în

timp ce îi transporta pe cei doi răniţi, şoferul Salvării, grăbindu-se, intră pe o

stradă cu sens interzis şi maşina este izbită de un alt autovehicul, care avea

defecţiuni la sistemul de frânare. În urma puternicului impact, unuia dintre cei

doi răniţi i se agravează starea iniţială, iar la Serviciul de Urgenţă al spitalului,

medicul chirurg intervine cu întârziere şi rănitul moare.

Într-o asemenea speţă, apar mai multe cauze, care ar fi putut produce

rezultatul şi, deci, avem o antecedenţă cauzală complexă. Problema de a

determina şi stabili, în mod cert, care au fost acţiunile sau inacţiunile ce

reprezintă cauzele sau care a fost acţiunea ori inacţiunea ce constituie cauza

rezultatului este una deosebit de delicată şi uneori dificilă.

Pentru soluţionarea acestei probleme, o primă operaţie este cea de

diferenţiere a cauzelor care au produs rezultatul de condiţiile care au înlesnit ori

favorizat producerea acestui rezultat, adică de acele împrejurări adjuvante.

a) Clasificarea condiţiilor. În doctrină, întâlnim o multitudine de

clasificări ale acestora. Dintre acestea, amintim:

97

-condiţii cauzale sau decisive ori principale; condiţii favorizatoare

sau contributive ori secundare; primele sunt cele care produc rezultatul, iar

celelalte ajută doar la producerea acestuia;

- condiţii calificate şi condiţii ocazionale: primele nu pot lipsi,

fiindcă ele produc rezultatul, celelalte, dimpotrivă, pot lipsi;

- condiţii directe şi condiţii indirecte; primele acţionează cu tendinţa

de a produce prin ele însele rezultatul, celelalte pot înlesni producerea

rezultatului;

- condiţii imediate şi condiţii mediate: primele sunt în legătură

nemijlocită cu rezultatul (de exemplu, înjunghierea unei persoane); celelalte

înlesnesc sau favorizează producerea acelui rezultat (de exemplu, acţiunea celui

care nu dă ajutor unui rănit care, din această cauză, decedează);

- condiţii simultane, care intervin deodată în procesul dinamic (de

exemplu, A, B şi C lovesc în acelaşi moment pe D). În caz de condiţii

simultane, avem, deci, un fascicol cauzal sau un concurs cauzal;

- condiţii succesive, care intervin, rând pe rând, în procesul dinamic,

caz în care avem o serie cauzală sau un lanţ cauzal;

- condiţii preexistente, concomitente şi survenite, adică anterioare,

simultane sau posterioare activităţii fizice care constituie elementul material

(obiectiv) al infracţiunii.

b) Teorii cu privire la legătura de cauzalitate. Una dintre cele mai

controversate probleme în doctrina dreptului penal este aceea cu privire la

stabilirea acelor criterii cu ajutorul cărora să se poată determina, în antecedenţa

urmării socialmente periculoase, acele condiţii care pot fi considerate drept

cauză a acesteia.

În jurul acestei probleme s-au formulat mai multe teorii, care pot fi

grupate în trei categorii:

Teoriile moniste, care susţin că numai una dintre condiţii trebuie să fie

socotită cauză, toate celelalte rămân simple condiţii ale rezultatului.

Teoriile pluraliste, care admit fie că o parte din condiţii pot fi socotite

drept cauze ale rezultatului celelalte rămânând simple condiţii, fie că toate

condiţiile trebuie să fie socotite cauze ale rezultatului.

Teoria complexă, care se bazează pe unitatea indisolubilă dintre latura

fizică şi latura psihică a activităţii ilicite.

Fiecare din aceste teorii prezintă mai multe variante.

Ne vom opri numai asupra acelor teorii care au avut sau au o anumită

audienţă în doctrină ori în practica judiciară.

Teorii moniste. Prezintă mai multe variante:

Teoria cauzei preponderente, potrivit căreia trebuie considerată drept

cauză a rezultatului acea condiţie care a contribuit cel mai mult la producerea

rezultatului.

98

Teoria cauzei eficiente, potrivit căreia trebuie considerată drept cauză acea

condiţie care a creat (declanşat) procesul genetic, propulsând celelalte energii

angrenate în acest proces.

Teoria cauzei terminale (sau cauzei proxime), după care este socotită

cauză acea condiţie ce a precedat nemijlocit rezultatul

Teoria cauzei adecvate (tipice). Potrivit acestei teorii, este socotită drept

cauză acea condiţie care, conform experienţei comune, este proprie (adecvată)

rezultatului produs. Se porneşte în această teorie de la constatarea că orice

activitate, în mod firesc, normal, conduce la un anumit rezultat şi, în consecinţă,

orice rezultat are o cauză firească.

Teoria cauzei necesare. Potrivit acestei teorii, trebuie să fie considerată

cauză numai acea condiţie care a determinat în mod necesar acel rezultat. Dacă

determinarea este întâmplătoare, energia respectivă n-ar putea fi considerată,

potrivit acestei teorii, drept cauză.

Principala critică adusă acestor teorii este că, pe de o parte, ele limitează

răspunderea penală la o singură cauză, iar pe de altă parte, conduc la aprecieri

arbitrare în stabilirea cauzei unice.

Teorii pluraliste. Prezintă, de asemenea, mai multe variante:

În prima variantă se grupează acele teorii care consideră că o parte din

condiţii constituie cauze, iar o parte, simple condiţii.

În general, se folosesc aceleaşi criterii ca în cazul teoriilor moniste, cu

deosebirea că, în loc ca aceste criterii să se aplice la o singură condiţie, se

aplică, cumulativ, la două sau mai multe condiţii, socotindu-le drept cauze

preponderente, eficiente, adecvate etc.

Dacă în cadrul acestor teorii se lărgeşte mai mult conceptul de cauză,

aplicarea în practică se loveşte de aceleaşi dificultăţi, fiindcă ele conduc la

aprecieri arbitrare, aceeaşi condiţie putând fi socotită de unii ca având valoarea

unei cauze, iar de alţii ca având valoarea unor simple condiţii.

Teoriile pluraliste propriu-zise prezintă două subvariante:

– Teoria însumării condiţiilor, după care toate condiţiile (toate

antecedentele genetice) laolaltă alcătuiesc cauza. Deci, cauza rezultatului este

una singură, dar această cauză unică este alcătuită din toate condiţiile. Această

teorie a fost criticată pentru faptul că, prin însumarea tuturor condiţiilor, se dă

valoare cauzală şi acelora care nu au această calitate.

– Teoria echivalenţei condiţiilor, potrivit căreia sunt considerate drept

cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat, dacă fără ele

rezultatul nu s-ar fi produs. Prin urmare, din moment ce o condiţie poate fi

legată de un rezultat, trebuie considerat că acea condiţie constituie una din

cauzele rezultatului. Toate condiţiile, deci, care au o legătură cu rezultatul, vor

fi socotite cauze şi sunt, în consecinţă, echivalente cu cauzele, de unde şi

denumirea de teoria echivalenţei.

99

Pentru ca o condiţie să fie însă echivalată drept cauză, trebuie ca ea să

fi contribuit la producerea rezultatului, adică să fi fost o condiţie sine qua non a

acestui rezultat, adică, fără intervenţia acelei condiţii rezultatul să nu se fi putut

produce aşa cum s-a produs. Din acest motiv, teoriei echivalenţei i se mai spune

şi teoria condiţiei sine qua non.

Verificarea, dacă o condiţie a fost sau nu cauzală, se face prin procedeul

eliminării, şi anume: să presupunem că în antecedenţa genetică a unui rezultat

găsim cinci condiţii: A, B, C, D şi E; pentru a şti care din aceste condiţii au

contribuit la producerea rezultatului, le verificăm pe rând şi le eliminăm pe

rând, pe toate, cu excepţia acelora sau aceleia fără de care rezultatul nu s-ar fi

produs.

Astfel, se va elimina condiţia A, ca şi cum nici nu ar fi existat, şi apoi se

va examina dacă fără această condiţie, adică numai cu condiţiile B, C, D şi E,

rezultatul s-ar fi produs: dacă se constată că rezultatul s-ar fi produs în aceleaşi

proporţii şi fără condiţia A, atunci se va constata că această condiţie nu era

necesară (sine qua non) pentru producerea rezultatului şi, deci, nu o vom

considera cauză şi o vom elimina din lanţul cauzal. Dacă, dimpotrivă,

constatăm că fără condiţia A rezultatul nu s-ar fi produs aşa cum s-a produs,

atunci înseamnă că această condiţie (A) era necesară, ca o condiţie sine qua

non, deci ca şi o cauză a rezultatului. În acelaşi mod se vor verifica şi condiţiile

B, C, D şi E. Condiţiile care se vor dovedi că au fost sine quibus non pentru

rezultat vor fi toate considerate drept cauză. Celelalte condiţii, care nu au fost

necesare producerii rezultatului, neavând nici o legătură cu acesta, vor fi

eliminate din antecedenţa cauzală.

Această teorie se bucură de o mare audienţă, fiind îmbrăţişată de o mare

parte a doctrinei şi practicii. Ea nu este însă scutită de critici, mai ales pentru

faptul că pune pe acelaşi plan toate condiţiile necesare, fără a se ţine cont de

contribuţia diferită a acestora la producerea rezultatului, lărgindu-se astfel

considerabil şi adeseori nejustificat sfera persoanelor care pot fi trase la

răspundere penală.

Teoria complexă a fost dezvoltată pe larg în doctrina din ţara noastră,

îndeosebi în lucrările prof. Vintilă Dongoroz. Potrivit acesteia, examinarea

conţinutului constitutiv al infracţiunii, pe cele două laturi, obiectivă şi

subiectivă, este determinată numai de raţiuni de ordin didactic, între acestea

existând, în realitate, o legătură de interdependenţă.

Spre deosebire de celelalte elemente ale laturii obiective, care, aşa cum

arătam, din raţiuni de ordin didactic, pot fi examinate şi separat, legătura de

cauzalitate impune atât analiza aspectului fizic, cât şi pe aceea a aspectului

psihic, ea neputând fi examinată exclusiv în cadrul unei laturi sau alteia a

infracţiunii.

100

În cadrul legăturii cauzale în infracţiune, cauza este totdeauna fapta unei

persoane (acţiune sau inacţiune) care constituie elementul material, iar efectul

este urmarea imediată prevăzută de lege. De aceea, legătura de cauzalitate cu

relevanţă penală apare totdeauna ca un raport între activitatea voluntară

infracţională şi rezultatul socialmente periculos al acestei activităţi.

În cercetarea complexă a legăturii cauzale, atât sub aspectul manifestării

exterioare, cât şi sub acela al proceselor psihice, importantă este în această

concepţie stabilirea legăturii de cauzalitate, iar nu stabilirea vinovăţiei persoanei

respective pentru producerea rezultatului, această operaţiune urmând a se face

ulterior.

Ceea ce deosebeşte această teorie de teoria condiţiei sine qua non este

încercarea de a se face o diferenţă, în antecedenţa cauzală, între contribuţiile

care constă în producerea nemijlocită a rezultatului, considerate contribuţii

esenţiale sau cauzal necesare, şi cele care constă în favorizarea producerii

rezultatului, considerate contribuţii înlesnitoare sau operativ necesare.

Dacă în antecedenţa rezultatului nu există decât o singură contribuţie

umană, aceasta nu poate fi decât cauzal necesară, iar verificarea caracterului

necesar se face prin procesul de eliminare pe care l-am amintit.

Dacă au fost identificate mai multe contribuţii, trebuie să se stabilească

rolul fiecăreia în producerea rezultatului, determinându-se care dintre ele sunt

contribuţii esenţiale sau cauzal necesare şi care sunt contribuţii înşelătoare sau

operativ necesare.

c) Ruperea legăturii de cauzalitate. În cazul pluralităţii contribuţiilor,

trebuie să se constate, aşa cum arătam, legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt.

Legătura de cauzalitate poate fi însă ruptă prin intervenţia unui nou lanţ

cauzal, fără conexiune cu primul.

Legătura de cauzalitate se consideră prin urmare frântă când intervenţia

unei alte acţiuni sau a unei alte surse ori energii, independente, a produs

rezultatul. De exemplu, A îl agresează pe B, acesta speriat fuge şi traversează

neatent strada, fără să observe că venea un vehicul cu mare viteză; este trântit la

pământ şi rănit; transportat la domiciliu, se constată că rănile sunt grave, dar

viaţa lui nu este în pericol; consumând alimente alterate, B se intoxică grav şi

după 5 ore moare.

Se observă că în antecedenţa cauzală de mai sus a rezultatului letal

(moartea lui B) avem două lanţuri (serii) de condiţii, dar legătura de cauzalitate

s-a rupt, încât numai ultima din aceste serii rămâne legată de rezultatul letal.

Apare evident că primei serii de condiţii nu li se poate atribui decât rezultatul pe

care l-au produs: loviri şi vătămări. Dacă s-ar stabili, însă, că intoxicarea nu ar fi

fost mortală dacă B nu ar fi fost foarte slăbit din cauza pierderii de sânge

suferite în urma accidentului de automobil, atunci legătura de cauzalitate nu

mai este frântă, fiindcă noua serie de condiţii nu era aptă, prin ea însăşi, să

101

producă rezultatul, ci a căpătat această aptitudine numai datorită primei serii de

condiţii.

d) Concluzie. Pentru existenţa laturii obiective a oricărei infracţiuni, este,

prin urmare, necesar ca între elementul material (acţiune sau inacţiune) şi

urmarea imediată să existe o legătură de cauzalitate.

În raport cu precizările făcute anterior cu privire la urmare, stabilirea

legăturii de cauzalitate este necesară în toate cazurile în care legea cere

producerea unui anumit rezultat. Cu alte cuvinte, stabilirea legăturii de

cauzalitate trebuie să se facă în cazul infracţiunilor materiale.

În cazul infracţiunilor formale, în care urmarea constă dintr-o stare de

pericol ce rezultă din însăşi săvârşirea actului material, legătura de cauzalitate

rezultă din însăşi materialitatea acţiunii desfăşurate de făptuitor (ex re).

2.2. Latura subiectivă

Latura subiectivă cuprinde acele condiţii referitoare la atitudinea psihică

a făptuitorului faţă de acţiunea sau inacţiunea care constituie elementul material

al infracţiunii, faţă de urmarea imediată şi faţă de legătura de cauzalitate dintre

acestea. Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv la care sunt

ataşate, uneori, una sau mai multe condiţii sau cerinţe esenţiale.

a) Elementul subiectiv. Nu trebuie să confundăm vinovăţia, ca trăsătură

esenţială a infracţiunii, cu vinovăţia ca element constitutiv al conţinutului unei

anumite infracţiuni. Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia există ori de

câte ori se constată una din formele şi modalităţile vinovăţiei, aşa cum legea o

prevede (intenţie, culpă sau praeterintenţie).

Pentru existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii este necesar

să se constate că elementul material al infracţiunii respective a fost săvârşit cu

vinovăţie în forma cerută de lege pentru acea infracţiune.

Aşadar, trebuie să înţelegem că poate exista vinovăţie în general, ca

trăsătură esenţială a infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al

unei infracţiuni anume. Astfel, dacă în cazul infracţiunilor pentru a căror

existenţă este necesară vinovăţia sub forma intenţiei, dacă fapta este săvârşită din

culpă nu există elementul subiectiv, deşi există vinovăţia ca trăsătură esenţială.

Ca element subiectiv, vinovăţia apare sub una din formele sale, deci ca

intenţie, culpă sau praeterintenţie, aşa cum acestea au fost descrise în Capitolul I.

În conţinutul constitutiv al fiecărei infracţiuni trebuie să se prevadă forma

de vinovăţie necesară pentru ca fapta să constituie infracţiune.

Cerinţe esenţiale

În conţinutul constitutiv al unor infracţiuni intră, alături de elementul

subiectiv, şi anumite condiţii şi cerinţe esenţiale. Acestea se referă la mobilul şi

la scopul infracţiunii. În asemenea situaţii, pentru existenţa laturii subiective a

102

infracţiunii este necesar să se constate că făptuitorul a fost determinat de un

anumit mobil ori că a urmărit un anumit scop prin săvârşirea faptei.

a) Mobilul. Prin mobil sau motiv se înţelege acel impuls intern, acea

dorinţă care face să se nască în mintea făptuitorului ideea săvârşirii unei

anumite activităţi conştient orientate într-o anumită direcţie şi în vederea

satisfacerii acelei dorinţe1.

Mobilul sau motivul infracţiunii este denumit şi cauza internă a actului de

conduită. Mobilul contribuie la luarea deciziei.

Ca mobiluri ale infracţiunii pot fi dorinţa de a obţine bunuri sau avantaje,

impulsuri de ură, gelozie, răzbunare etc.

În luarea rezoluţiei infracţionale, de regulă, identificăm un anumit mobil,

care animă sau determină pe infractor să săvârşească fapta penală. Cu toate

acestea, legiuitorul nu a prevăzut mobilul ca o cerinţă esenţială ataşată

elementului subiectiv în cazul oricărei infracţiuni. Numai în anumite cazuri,

legea consideră necesară, pe lângă elementul subiectiv (intenţia), şi existenţa

unui anumit mobil sau motiv. O astfel de cerinţă este prevăzută, de exemplu,

pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, pe

temei de rasă, naţionalitate, sex sau religie (art.247 C.pen.).

Alteori, mobilul constituie un element circumstanţial de ordin subiectiv ce

impune o altă variantă normativă a infracţiunii tip care, de obicei, reprezintă o

variantă agravantă. Astfel, omorul este calificat, printre altele, şi atunci când

este săvârşit din interes material (art.175 lit.b C. pen.).

Cercetarea mobilului este însă întotdeauna importantă sub aspect

criminologic, pentru a evidenţia trăsăturile de personalitate ale făptuitorului,

aspectele patologice, gradul de periculozitate a acestuia.

b) Scopul reprezintă finalitatea urmărită prin săvârşirea faptei, obiectivul

propus şi reprezentat de autor.

La fel ca şi mobilul, scopul este caracteristic, în general, activităţii

voluntare şi nu face parte nici el din conţinutul laturii subiective decât în

anumite situaţii pe care legea le prevede expres. Astfel, la unele infracţiuni,

cerinţa esenţială este îndeplinită atunci când făptuitorul a urmărit realizarea

scopului urmărit de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin

săvârşirea faptei. Astfel, de exemplu, la infracţiunea de furt, prevăzută de

art. 208 C. pen., sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie este cea a

unei intenţii directe calificate, expres arătată de legiuitor prin sintagma „în

scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.

Există cazuri în care urmărirea unui scop anumit constituie un element

circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni; de exemplu: săvârşirea

omorului pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire,

1 C.Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, Bucureşti, 1981, p.69.

103

arestarea sau executarea pedepsei sau pentru a înlesni sau ascunde săvârşirea

altei infracţiuni (art. 175 lit.g şi lit.h C. pen.).

Drept pozitiv. Formele şi modalităţile vinovăţiei prevăzute în art. 19

C. pen. devin în mod corespunzător, în raport de fiecare faptă incriminată,

formele şi modalităţile elementului subiectiv în conţinutul laturii subiective.

La majoritatea infracţiunilor, acest element are forma intenţiei. Numai la

un număr restrâns de infracţiuni, aşa cum prevăd alin. ultim şi penultim ale

art. 19 C. pen., elementul subiectiv poate avea şi forma culpei.

Referitor la modalităţile intenţiei şi culpei, trebuie reţinut că acestea

influenţează numai gradul de pericol social al infracţiunii, şi nu existenţa

infracţiunii (cu excepţia, bineînţeles, a cazului când pentru anumite infracţiuni

legea ar dispune altfel).

Regula generală în legislaţia penală este că faptele prevăzute de legea

penală, pentru a constitui infracţiuni, trebuie să fie săvârşite cu intenţie. În temeiul

acestei reguli, în conţinutul diferitelor infracţiuni nu este prevăzută în mod

explicit intenţia ca element constitutiv, aceasta fiind subînţeleasă în mod implicit.

În ceea ce priveşte infracţiunile la care elementul subiectiv se manifestă sub

forma intenţiei, Codul penal dă intenţiei indirecte acelaşi efect ca şi intenţiei

directe, cu excepţia cazurilor în care legea condiţionează existenţa infracţiunii de

un anumit scop, situaţie în care intenţia indirectă nu este suficientă.

În consecinţă, ori de câte ori în conţinutul infracţiunii nu se prevede

elementul subiectiv, acesta îmbracă forma intenţiei.

Incriminarea faptelor din culpă are caracter de excepţie. Atunci însă când

fapta constă dintr-o acţiune săvârşită din culpă, aceasta constituie infracţiune

numai dacă în lege se prevede în mod explicit aceasta (art. l 9 alin. 2 C.pen.).

În cazul infracţiunilor la care elementul material constă dintr-o inacţiune,

forma vinovăţiei pot fi atât intenţia, cât şi culpa, aceasta din urmă neputând fi

exclusă decât atunci când în partea specială a Codului penal se prevede în mod

expres ca fapta de inacţiune să fie săvârşită cu ştiinţă (de exemplu, în art. 246,

274 C.pen.) sau cu „rea-credinţă” (în art. 305 lit. b şi c C.pen.), deci, cu alte

cuvinte, când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie (art. 19 alineat

ultim C.pen.).

104

Capitolul III

Formele infracţiunii

1. Fazele activităţii infracţionale

a) Desfăşurarea activităţii infracţionale. Săvârşirea infracţiunii, ca de

altfel, a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din partea acestuia

o activitate ce se desfăşoară, de regulă, în timp şi spaţiu. Această activitate

poate consta din una sau mai multe acţiuni. La rândul ei, fiecare acţiune poate fi

realizată prin unul ori mai multe acte. Aşadar, săvârşirea infracţiunii poate

parcurge mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului

socialmente periculos.

În desfăşurarea activităţii prin care se realizează orice infracţiune,

distingem două perioade pe care le parcurge autorul acesteia:

– o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie;

– o perioadă externă sau de executare a deciziei de a săvârşi infracţiunea.

Perioada internă cuprinde intervalul în care au loc în conştiinţa

făptuitorului procesele psihice care caracterizează atitudinea lui psihică faţă de

săvârşirea faptei şi faţă de urmările acesteia. În această perioadă se formează

latura subiectivă a infracţiunii.

Momentele sau fazele formării laturii subiective a infracţiunii, caracte-

ristice perioadei interne, sunt următoarele:

- conceperea activităţii infracţionale, adică apariţia şi conturarea

ideii de a comite fapta prevăzută de legea penală;

- deliberarea, adică compararea, în vederea deciziei, a alternativelor

săvârşirii sau nesăvârşirii infracţiunii, a avantajelor şi dezavantajelor atrase de

fiecare alternativă;

- decizia sau rezoluţia infracţională, adică hotărârea de a săvârşi

infrac-ţiunea.

Aceste momente sau faze există în cazul infracţiunilor săvârşite cu

intenţie, fiindcă, la toate aceste infracţiuni, săvârşirea faptei este precedată de o

perioadă internă. Având în vedere că toate aceste momente ce caracterizează

perioada internă se petrec în psihicul făptuitorului, ele nu pot fi cunoscute decât

în măsura în care latura subiectivă s-a manifestat în acte de conduită care ţin de

perioada externă a săvârşirii infracţiunii.

Perioada internă precede totdeauna perioada externă, fiindcă totdeauna

apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta, urmată de luarea hotărârii de a fi

săvârşită, iar în final, se trece la realizarea deciziei.

105

Raportat la factorul timp, decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de

punerea ei în executare, la un interval mai mic ori mai mare. Indiferent, însă,

dacă, după luarea deciziei, autorul a trecut imediat sau mai târziu la punerea ei

în executare, perioada internă există la toate infracţiunile intenţionate, inclusiv

la cele săvârşite spontan (impetu animo).

În cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă, nu există

problematica perioadei interne şi a fazelor desfăşurării activităţii infracţionale.

Odată cu adoptarea deciziei de a săvârşi fapta prevăzută de legea penală,

perioada internă ia sfârşit şi prin aceasta se realizează integral latura subiectivă

a infracţiunii. Atitudinea psihică a făptuitorului se exprimă întotdeauna în

decizia de a săvârşi fapta, ce rămâne neschimbată pe tot parcursul perioadei

externe în care se realizează hotărârea infracţională luată.

Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exte-

rioară, adică toate acţiunile şi actele efectuate în vederea punerii în executare a

hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii

infracţionale parcurge aşa-numitul drum al infracţiunii (iter criminis), de la

prima manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale până la produ-

cerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a

acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a

infracţiunii.

Aşa cum se arată în literatura de specialitate, spre deosebire de rezoluţia

sau hotărârea infracţională care, odată adoptată, rămâne identică cu ea însăşi,

câtă vreme nu este abandonată ori înlocuită cu altă rezoluţie, realizarea ei, prin

săvârşirea activităţii care formează latura obiectivă a infracţiunii, nu poate avea

loc decât prin desfăşurarea în timp şi prin parcurgerea mai multor momente sau

faze. Fiecare dintre aceste momente ori faze reprezintă tot atâtea stadii

progresive, variabile în conţinut în raport cu apropierea lor de momentul sau

faza finală.

Sunt cunoscute ca faze ale desfăşurării activităţii infracţionale, în perioada

externă, faza actelor preparatorii sau de pregătire, faza actelor de executare şi

faza urmărilor.

Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care

pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.

Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii

infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral

săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea

propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.

Faza actelor de executare se caracterizează, la rândul ei, prin săvârşirea

de acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material

al infracţiunii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la

săvârşirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate

106

prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie

întreruptă, în aşa fel încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care

constituie elementul material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca

executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care constituie

elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege

pentru realizarea integrală a laturii obiective a respectivei infracţiuni. În sfârşit,

este posibilă realizarea întregii acţiuni sau inacţiuni, care reprezintă elementul

material al laturii obiective, dar urmările sau rezultatul se vor produce abia

ulterior, în următoarea fază, cea a urmărilor.

Faza urmărilor se caracterizează, aşa cum arată denumirea sa, prin

producerea rezultatului care este necesar pentru realizarea laturii obiective a

infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este, aşa cum s-a arătat, acela al

săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării

imediate. În unele cazuri, faza urmărilor poate dura mai mult, fie datorită

prelungirii în timp a însăşi acţiunii care duce la amplificarea urmărilor, fie din

cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

b) Noţiunea de forme ale infracţiunii şi caracterizarea acestora. Spre

deosebire de latura subiectivă, care se realizează în întregime în momentul

luării deciziei infracţionale, latura obiectivă, adică săvârşirea faptei şi

producerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul mai multor momente

sau faze.

Datorită acestei deosebiri, în practică, se pot ivi situaţii în care latura

subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă este realizată în

parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deşi a fost în realizată

în întregime, din diferite cauze, nu s-a ajuns la producerea urmării necesare

pentru existenţa infracţiunii, ori, dimpotrivă, rezultatul produs a suferit o

amplificare deosebită.

Asemenea realităţi au creat necesitatea incriminării şi sancţionării şi a

acestor faze, ce reprezintă forme atipice ale faptelor prevăzute de legea penală.

S-a admis în unanimitate că astfel de forme atipice ale faptelor deja incriminate

pot fi şi ele incriminate şi sancţionate din aceleaşi raţiuni pentru care sunt

incriminate şi sancţionate faptele în forma lor tipică.

Aceste forme ale infracţiunii, clasificarea lor, condiţiile în care formele

atipice ale infracţiunii pot fi incriminate şi sancţionate alături de formele tipice

au făcut obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal.

Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le poate

îmbrăca, în ceea ce priveşte latura sa obiectivă, în raport cu fazele de

desfăşurare a activităţii infracţionale.

În ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele

desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea unanim admis în teoria

dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei

107

forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea deciziei de săvârşire a faptei

s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există încă nimic din

latura obiectivă a acesteia. De aceea, în dreptul nostru penal, este exclusă

existenţa unei forme a infracţiunii în perioada internă.

În cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale, însă,

pot exista forme ale infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a

activităţii infracţionale, aşa încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze

şi modalităţi ale acestora există. Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:

1) forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de

desfăşurare care poartă aceeaşi denumire;

2) forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare, în situaţia

în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas

totuşi fără rezultat;

3) forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în

care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege

pentru ca acesta să realizeze integral latura obiectivă a infracţiunii. Această

formă corespunde perfect formei tipice în care fapta este prevăzută în textul

incriminator;

4) forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor,

în ipoteza în care, după producerea rezultatului, deci după momentul

consumării, datorită prelungirii în timp a acţiunii sau inacţiunii sau agravării

ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă

calificare a faptei.

În teoria dreptului penal, infracţiunile au fost clasificate, după forma lor, în

infracţiuni tip, corespunzătoare formelor tipice sau de bază, şi infracţiuni

derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii. Infrac-

ţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespun-

zătoare faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat

(corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat (corespunzătoare

tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare rezultatului epuizat).

2. Actele preparatorii

2.1. Noţiune şi caracterizare

Sunt denumite acte preparatorii toate acele acte prin care se pregăteşte

săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Fiind

efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o pregătesc,

actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi deci nu sunt

posibile decât la infracţiunile intenţionate.

Actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:

108

- acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea

sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea

săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după

săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor

obstacole materiale în calea săvârşirii faptei, adică în crearea de condiţii

materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;

- acte de pregătire morală, cum ar fi culegerea de informaţii asupra

condiţiilor în care urmează să fie comisă fapta, atragerea de complici la

săvârşirea infracţiunii, studierea mijloacelor ori a locului unde urmează să fie

comisă fapta, adică în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile

săvârşirii faptei.

Caracteristic actelor preparatorii este faptul că ele pregătesc săvârşirea

faptei şi deci sunt premergătoare trecerii la comiterea acţiunii. Actele

preparatorii nu corespund deci acţiunii tipice indicate în conţinutul juridic al

infracţiunii prin ceea ce am denumit verbum regens. Ele trebuie să fie efectuate

în vederea săvârşirii unei infracţiuni, să reflecte rezoluţia infracţională în

realizarea căreia au fost efectuate. Verificarea acestei cerinţe este dificilă,

deoarece, de cele mai multe ori, actele preparatorii nu evidenţiază prin ele

însele intenţia de a săvârşi o anumită infracţiune, având un caracter echivoc (de

exemplu, procurarea unui cuţit sau a unei substanţe toxice nu exprimă prin ea

însăşi intenţia făptuitorului, fiindcă lucrurile procurate ar putea servi nu numai

unor scopuri periculoase, dar şi unor scopuri cu totul inofensive).

Actele preparatorii sunt posibile, în principiu, la orice infracţiune

intenţionată.

2.2.. Incriminarea actelor preparatorii

În teoria dreptului penal au fost formulate mai multe puncte de vedere cu

privire la incriminarea actelor pregătitoare, în cadrul acestora evidenţiindu-se

două teorii sau teze principale, opuse una alteia, şi anume teza incriminării

actelor de pregătire şi teza neincriminării acestor acte.

– Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării

acestor acte ţinând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. Actele

preparatorii, se susţine în această opinie, creează condiţii favorabile pentru

săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi, prin aceasta, trebuie incluse în

antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos, chiar dacă acest

rezultat nu s-a produs, creând o stare de pericol pentru valoarea socială

împotriva căreia urma să se îndrepte fapta pregătită. Incriminarea şi

sancţionarea actelor preparatorii sunt deci necesare, în aceeaşi concepţie,

tocmai pentru a preveni săvârşirea faptei pregătite şi pentru a apăra valoarea

socială ameninţată.

109

În cadrul tezei incriminării s-au conturat însă două opinii: una care susţine

necesitatea incriminării nelimitate a actelor preparatorii, oricare ar fi

infracţiunea pregătită, şi alta partizană a ideii incriminării limitate. Potrivit

acestei ultime opinii, deşi se recunoaşte că actele preparatorii prezintă pericol

social şi că deci ar putea fi în principiu incriminate, se consideră totuşi că

incriminarea acestora nu este necesară decât în cazul infracţiunilor grave,

fiindcă numai la astfel de infracţiuni actele pregătitoare prezintă gradul de

pericol social caracteristic infracţiunii.

– Teza neincriminării susţine, în mod contrar, că actele pregătitoare nu

trebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei şi nu se înscriu în

antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional. Potrivit acestei

concepţii, legea nu trebuie să incrimineze decât actele de executare a faptei, nu

şi actele de pregătire, care nu prezintă pericol social prin ele însele, ci creează

doar condiţii pentru săvârşirea faptei.

Argumentul principal al tezei că incriminarea actelor preparatorii nu este

indicată este însă acela că ele au, în general, caracter echivoc, în sensul că nu

arată clar ce voieşte autorul lor, aşa încât acesta ar putea susţine oricând că a

renunţat la săvârşirea faptei. În sfârşit, s-a invocat că actele pregătitoare nu

numai că nu produc o vătămare efectivă, dar nu creează nici o stare de pericol

social pentru valoarea socială către care se îndreaptă ele, astfel că, dacă s-ar

incrimina astfel de acte, s-ar ajunge la sancţiuni reduse şi deci inutile.

Legislaţiile penale contemporane consacră, unele, sistemul neincriminării,

iar altele, sistemul incriminării actelor preparatorii. Majoritatea prevăd sistemul

neincriminării.

2.3. Regimul actelor preparatorii in dreptul penal românesc

Codul penal în vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de

pregătire. Legea nu prevede, într-adevăr, nici o dispoziţie generală privitoare la

aceste acte, ceea ce înseamnă că ele nu sunt incriminate.

Prin excepţie, însă, în cazul unor infracţiuni grave, unele acte preparatorii

au fost incriminate, fiind asimilate cu tentativa şi sancţionate ca atare. Astfel,

potrivit dispoziţiei din art. 173 alin. 2 C. pen., se consideră tentativă şi

producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de

măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni deosebit de grave contra securităţii

statului, iar potrivit dispoziţiei din primul alineat al aceluiaşi articol, tentativa

acestor infracţiuni se pedepseşte. Actele de pregătire sunt, de asemenea,

incriminate, tot prin asimilare cu tentativa, la infracţiunile de împiedicare a

exploatării aeronavei (art. 107 alin. ultim C. aerian) şi de împiedicare a

exploatării navei (art. 123 alin. ultim din Decretul nr. 443 din 1972 privind

navigaţia civilă).

110

În câteva cazuri, actele preparatorii au fost incriminate ca infracţiuni de

sine stătătoare. Ele se referă la acte determinate şi univoce de pregătire a

anumitor infracţiuni (de exemplu, deţinerea de instrumente în vederea

falsificării de valori, art. 285 C. pen., deţinerea ilicită de mijloace de pescuit,

art. 28 alin. l lit. g din Legea nr. 12/1974 privind piscicultura şi pescuitul etc.).

Trebuie arătat că actele preparatorii săvârşite de o altă persoană decât

autorul pot constitui acte de complicitate anterioară atunci când autorul a

săvârşit cel puţin o tentativă pedepsibilă.

3. Tentativa

3.1. Noţiune şi caracterizare

Tentativa este o formă atipică a infracţiunii, ce se caracterizează prin

punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost

însă întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul cerut

de lege pentru existenţa infracţiunii în forma tip.

Tentativa aparţine fazei executării şi are ca prim moment începerea

executării faptei, iar ca moment terminal, fie întreruperea, din diverse cauze, a

executării, fie terminarea acesteia fără ca rezultatul să se fi produs.

Tentativa cuprinde toate actele de executare a rezoluţiei infracţionale

efectuate de la terminarea actelor preparatorii şi până la consumarea

infracţiunii. Cercetarea tentativei implică delimitarea ei precisă în raport atât cu

faza actelor de pregătire, cât şi cu faza faptei consumate.

Pentru existenţa tentativei, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

Să existe hotărârea făptuitorului de a săvârşi o anumită infracţiune.

Rezoluţia sau hotărârea infracţională să fie pusă în executare prin efectuarea

de acte de executare propriu-zisă, adică de săvârşire a acţiunii care constituie

elementul material al infracţiunii. Tentativa implică trecerea de la acte de pregătire

la acte de executare a faptei. De aceea, pentru a le putea distinge, este necesară

delimitarea precisă a actelor de pregătire de actele de executare.

Dificultatea deosebită a acestei probleme a determinat apariţia în ştiinţa

dreptului penal a numeroase teorii care au încercat să formuleze criterii de

deosebire între cele două categorii de acte. În literatura de specialitate, aceste

teorii au fost sistematizate, după criteriile de soluţionare pe care le propun, în trei

grupe principale, şi anume teorii subiective, teorii obiective şi teorii formale.

a) Teoriile subiective propun drept criteriu de deosebire între cele două

categorii de acte aptitudinea sau capacitatea acestora, prin ele însele sau

raportate la împrejurările în care au fost efectuate, de a „trăda” sau a da în

vileag rezoluţia infracţională în realizarea căreia au fost comise. Se porneşte de

la premisa că actele de executare au această capacitate sau însuşire pe care

111

actele de pregătire nu o au. Astfel, în cea mai cunoscută dintre teoriile

subiective, teoria echivocităţii, se arată că actul preparator este, prin însăşi

substanţa sa, echivoc, nu lasă să se vadă în ce scop a fost efectuat, astfel că se

poate presupune fie că are legătură cu săvârşirea infracţiunii, fie că nu are o

astfel de legătură. Spre deosebire de actul preparator, actul de executare este

univoc, în sensul că lasă să se vadă limpede legătura sa cu infracţiunea la

comiterea căreia făptuitorul se decisese. Trecerea de la acte pregătitoare la acte

de executare este marcată tocmai de apariţia acestui caracter univoc al activităţii

infracţionale, iar câtă vreme rămâne echivocă, această activitate este numai pre-

gătitoare. Potrivit teoriilor subiective, cumpărarea sau procurarea în orice mod a

unui cuţit constituie un act preparator, pentru că nu trădează prin el însuşi inten-

ţia de a agresa, pe când înjunghierea cu acel cuţit a unei persoane reprezintă un

act de executare, deoarece reflectă clar scopul în care este realizat actul.

Teoriile subiective au fost criticate pentru că extind în mod nejustificat

sfera actelor de executare. Astfel, s-a exemplificat că luarea pe ascuns a

amprentei cheii de la casa de bani este considerată un act de executare, pentru

că dă în vileag intenţia de furt, deşi în realitate este vorba de un simplu act

preparator.

b) Teoriile obiective propun drept criteriu de distincţie între actul pre-

parator şi actul de executare dinamismul actului, adică poziţia lui în procesul

dinamic care trebuie să conducă la comiterea infracţiunii. Este tipică pentru

aceste teorii obiective cea a cauzalităţii inerte, care consideră acte de executare

pe acelea orientate precis contra valorii sociale care formează obiectul infrac-

ţiunii, iar ca acte preparatorii, actele care nu au fost orientate către acest obiect.

Potrivit acestor teorii, procurarea armei sau otrăvii în vederea uciderii unei

persoane constituie acte preparatorii, fiindcă n-au fost încă orientate spre

obiectul infracţiunii, în timp ce punerea otrăvii în mâncarea servită unei

persoane sau îndreptarea armei împotriva acesteia reprezintă acte de executare.

c) Teoriile formale propun drept criteriu de distincţie identitatea formală

între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material în conţinutul unei

anumite infracţiuni. Dacă actul săvârşit corespunde acţiunii indicate de verbum

regens, este act de executare. În caz contrar, actul respectiv constituie numai un

act preparator.

Aceste teorii s-au dovedit a fi insuficiente şi inexacte. Aplicarea strictă a

criteriilor propuse de ele duce la o restrângere a sferei actelor de executare,

lăsând în afara acesteia acte care au, în mod cert, acest caracter.

Toate aceste teorii nu au fost în măsură să stabilească clar, prin criterii

precise, modul în care se diferenţiază actele preparatorii de tentativă.

De aceea, teoria a propus, iar practica a confirmat un criteriu pragmatic de

delimitare a actelor preparatorii de tentativă, şi anume cel al „trecerii la act”.

112

Potrivit acestui criteriu, pentru a intra în faza tentativei, făptuitorul trebuie să

„treacă la act”.

Aşadar, trebuie reţinut că, pentru existenţa tentativei, este necesar ca

făptuitorul să „treacă la act”, adică să treacă la punerea în executare a

acţiunii incriminate, realizând un început al actului. Momentul iniţial al

tentativei este marcat tocmai de începerea săvârşirii unui astfel de act de

executare. În acest sens, pe baza criteriului sus-arătat, se consideră tentativă:

1) introducerea mâinii în buzunarul altei persoane în scop de furt; 2) pătrun-

derea într-o curte sau încăpere străină cu chei false ori instrumente de spargere

asupra sa; 3) forţarea uşii unei locuinţe sau a unui autoturism; 4) descărcarea

armei asupra unei persoane; 5) punerea otrăvii în mâncarea sau băutura servită

unei persoane etc.

A treia condiţie de existenţă a tentativei este ca acţiunea începută să fie

întreruptă sau să nu-şi producă efectul. Începerea executării faptei este

momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, iar întreruperea acţiunii sau

executarea ei până la capăt, fără să se producă rezultatul, reprezintă momentul

final sau limita superioară a acesteia. Caracteristic întreruperii, ca moment al

tentativei, este faptul că realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea este

împiedicată în desfăşurarea ei de un obstacol care face ca ea să nu fie dusă până

la capăt. Din contră, ceea ce caracterizează neproducerea rezultatului, ca

celălalt moment final al tentativei, este împrejurarea că săvârşirea faptei nu este

împiedicată, ci este dusă până la capăt, însă intervine un factor care împiedică

producerea rezultatului.

Tentativa, în actuala reglementare, îşi are sediul în art. 20 C.pen., care are

ca denumire marginală „conţinutul tentativei”. În textul alineatului l al art. 20 se

prevede că tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi

infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. În

alineatul secund al aceluiaşi articol se precizează că există tentativă şi atunci

când consumarea infracţiunii, adică ajungerea ei în faza urmărilor, nu a fost

posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori dato-

rită împrejurării că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul

material al infracţiunii lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

În sfârşit, în alineatul 3 al aceluiaşi articol, se prevede că nu există

tentativă atunci când consumarea infracţiunii nu este posibilă din cauza

modului cum a fost concepută executarea.

3.2. Modalităţi

Din examinarea acestui text, care consacră instituţia tentativei, rezultă că

tentativa se poate realiza în mai multe modalităţi, adică poate prezenta mai

multe forme. Astfel, în raport cu gradul de realizare a acţiunii începute, se face

113

distincţie între tentativa neterminată sau imperfectă şi tentativa terminată sau

perfectă, iar în raport cu cauzele care au făcut imposibilă consumarea

infracţiunii, se distinge între tentativa proprie şi tentativa improprie.

a) Tentativa neterminată sau imperfectă (întreruptă) se realizează în

situaţia în care executarea faptei care constituie elementul material al

infracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt. Acţiunea

începută n-a fost deci săvârşită în întregime, fiind oprită, întreruptă şi

împiedicată să continue de o forţă de opunere ce n-a putut fi depăşită (de

exemplu, infractorul agresor este împiedicat de o altă persoană să descarce

arma sau să lovească victima, hoţul nu reuşeşte să deschidă seiful, un funcţionar

ce falsifica un înscris cu prilejul întocmirii acestuia este împiedicat să ducă până

la capăt activitatea infracţională etc.). La tentativa neterminată, acţiunea tipică

este trunchiată, efectuată numai în parte, iar procesul dinamic este şi el curmat

în desfăşurarea sa. Nu are relevanţă natura sau sursa forţei de opunere, dacă

aceasta aparţine altei persoane sau făptuitorului însuşi.

b) Tentativa terminată sau perfectă (fără efect) se realizează atunci când

acţiunea tipică a fost executată in întregime, dar rezultatul caracteristic pentru

infracţiunea tip nu s-a produs. Caracteristică acestei modalităţi a tentativei este

deci împrejurarea că făptuitorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru realizarea

hotărârii infracţionale, a executat în întregime, fără să fie împiedicat, fapta ce

constituie elementul material al infracţiunii, însă din cauze diferite, a căror

natură ori sursă nu interesează nici în acest caz, rezultatul urmărit de el nu s-a

produs (de exemplu, infractorul descarcă arma asupra victimei, însă nu

nimereşte ţinta sau nu reuşeşte să săvârşească decât o vătămare corporală; hoţul

a deschis seiful, dar banii fuseseră anterior depuşi la bancă). Această modalitate

a tentativei poate exista numai în cazul infracţiunilor materiale, nu şi în cazul

infracţiunilor formale, care se consumă prin efectuarea în întregime a acţiunii

tipice, fără să fie necesară producerea unei anumite vătămări materiale.

c) Tentativa proprie se realizează atunci când, prin mijloacele utilizate de

făptuitor şi prin prezenţa obiectului material al infracţiunii la locul în care

infractorul credea sau ştia că se află, activitatea de realizare a hotărârii

infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în întregime a

acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii, dar şi la producerea

rezultatului urmărit de făptuitor. Tentativa proprie presupune existenţa tuturor

condiţiilor necesare, sub raportul mijloacelor folosite şi al obiectului material al

infracţiunii, pentru consumarea acesteia, iar dacă această consumare nu a avut

loc, aceasta se datorează modului defectuos în care au fost utilizate mijloacele

sau altor cauze (de exemplu, fapta celui ce descarcă arma în direcţia victimei

fără să o nimerească reprezintă o tentativă proprie, fiindcă mijlocul folosit este

perfect apt pentru producerea rezultatului urmărit şi numai inabilitatea sau

114

emoţia infractorului ori alte cauze asemănătoare au făcut ca rezultatul să nu se

producă).

d) Tentativa improprie. În cazul tentativei improprii, cauzele care deter-

mină neproducerea rezultatului sunt preexistente activităţii infracţionale, care

este astfel, de la început, destinată eşecului.

În teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însă distincţie

între tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie.

Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numai

relativă a producerii rezultatului. Această imposibilitate este urmarea

insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale a

obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află,

iar nu inaptitudinii absolute a mijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului.

Mijloacele folosite în cazul tentativei relativ improprii sunt, prin natura lor, apte

să producă rezultatul, dar în cazul concret, în condiţiile în care hotărârea

infracţională a fost pusă în executare, aceste mijloace s-au dovedit fie

insuficiente, fie defectuoase, făcând cu neputinţă producerea rezultatului.

Astfel, de exemplu, există tentativă relativ improprie atunci când se încearcă

uciderea unei persoane cu o doză insuficientă de otravă sau atunci când, în

vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficientă de

explozibil pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.

De asemenea, există tentativă relativ improprie, de exemplu, atunci când bunul

pe care hoţul voia să-l fure fusese mutat în alt loc sau când, în cazul tentativei

de omor, victima nu se afla, din întâmplare, în camera incendiată de infractor.

În toate aceste situaţii, în condiţiile în care a fost săvârşită fapta, rezultatul nu

era posibil, dar, în condiţii schimbate, aceleaşi mijloace ar putea totuşi să

producă rezultatul urmărit.

Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea

absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitate determinată de:

- inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul;

- inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii;

- modul absurd în care este concepută executarea.

Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană

prin împuşcare cu o armă artizanală, decorativă ori veche şi devenită

inutilizabilă. De asemenea, este o tentativă absolut improprie acţiunea îndrep-

tată împotriva unui obiect inexistent. Tot aşa, există tentativă absolut improprie

atunci când producerea rezultatului este exclusă datorită modului absurd în care

a fost concepută executarea faptei, cum ar fi încercarea unei persoane de a

induce în eroare cu ocazia unui concurs, în vederea angajării, prin prezentarea

unor acte de studii grosier falsificate, inapte să producă consecinţe juridice.

115

Nu trebuie confundată tentativa absolut improprie, la care rezultatul nu

poate fi realizat din cauzele sus-menţionate, cu infracţiunea putativă (săvârşirea

unei fapte care are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului).

3.3. Conţinutul tentativei

În principiu, tentativa are acelaşi conţinut ca şi infracţiunea consumată.

Deosebirile decurg din întreruperea procesului dinamic de realizare a faptei ce

constituie elementul material al infracţiunii sau din neproducerea rezultatului

urmărit. Practic, deosebirile privesc conţinutul constitutiv al infracţiunii şi, mai

exact, latura obiectivă a acestuia.

Într-adevăr, elementul material al tentativei este format din unul sau mai

multe acte de executare care se încadrează, direct sau indirect, în inacţiunea

tipică de verbum regens şi care constituie elementul material al infracţiunii. În

cazul tentativei neterminate, acţiunea tipică este întreruptă, trunchiată,

împiedicată să se desfăşoare în întregime.

În modalitatea sa terminată sau perfectă, tentativa este posibilă numai în

cazul infracţiunilor materiale sau de rezultat. Ea are ca element material

acţiunea tipică ce formează elementul material al infracţiunii şi care este

săvârşită în întregime. Sub aspectul elementului material, tentativa terminată nu

se deosebeşte cu nimic de infracţiunea fapt consumat.

În ceea ce priveşte urmarea imediată sau rezultatul, tentativa se deose-

beşte evident de infracţiunea fapt consumat, prin neproducerea rezultatului.

Aceasta nu înseamnă însă că săvârşirea tentativei nu poate produce un rezultat

sau o vătămare materială. O tentativă de omor, de exemplu, poate avea ca

rezultat material o vătămare corporală a victimei, dar ea se caracterizează prin

neproducerea rezultatului urmărit, specific infracţiunii consumate de omor,

adică moartea victimei.

În cazul infracţiunilor formale, la care urmarea imediată constă în crearea

unei stări de pericol, rezultatul tentativei se caracterizează prin crearea unei stări

de pericol mai reduse decât în cazul infracţiunii fapt consumat.

Legătura de cauzalitate are şi ea anumite particularităţi, în cazul tentativei.

La infracţiunile de pericol, acea stare de periclitare a valorii sociale spre

care s-a îndreptat acţiunea autorului tentativei se produce chiar în momentul

comiterii actului sau actelor de executare care constituie elementul material al

tentativei. De aceea, stabilirea legăturii de cauzalitate în cazul tentativei nu

ridică, în genere, probleme în practică, această legătură rezultând din

materialitatea actului, adică ex re.

În cazul tentativei relativ improprii, mai ales în ipoteza folosirii unor

mijloace insuficiente sau defectuoase, hotărâtoare pentru existenţa tentativei

este aptitudinea cauzală a acestor mijloace de a vătăma sau pune în pericol

116

valoarea socială împotriva căreia se îndreaptă fapta. De aceea, cercetarea

acestei aptitudini cauzale reprezintă o obligaţie pentru stabilirea existenţei

laturii obiective a tentativei, în general, şi a tentativei improprii, în special.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, conţinutul tentativei nu se deosebeşte

de acela al infracţiunii tip. Aşa cum s-a arătat, odată cu rezoluţia infracţională,

cu care se încheie perioada internă în săvârşirea infracţiunii, se formează latura

subiectivă a acesteia, care rămâne neschimbată pe tot parcursul activităţii

infracţionale. Aşadar, latura subiectivă a tentativei este deci identică cu aceea a

infracţiunii fapt consumat. Unica deosebire este aceea că, în cazul tentativei,

atitudinea psihică a autorului se raportează la un rezultat care nu s-a realizat.

În cazul în care, pentru realizarea laturii subiective a infracţiunii, legea

prevede cerinţa esenţială a unui anumit scop sau a unui mobil, această cerinţă

trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea

infracţiune.

Cu privire la termenii infracţiunii, adică referitor la obiect, la subiecţii

infracţiunii, la locul şi timpul săvârşirii acesteia, aceştia sunt identici, aceiaşi la

tentativă, ca şi la faptul consumat.

3.4. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Există unele categorii de infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

datorită specificului elementului obiectiv ori specificului elementului subiectiv

din conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni.

În raport de specificul elementului material, tentativa nu este posibilă:

- la infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o

inacţiune, tentativa nu este posibilă, fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a face

înseamnă însăşi consumarea infracţiunii;

- la infracţiunile cu consumare instantanee (de execuţie promptă), pentru

că, prin modul cum sunt săvârşite, ele nu pot avea o desfăşurare în timp şi

spaţiu (iter criminis). Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin

cuvinte (verbis), cum sunt insulta, calomnia, mărturia mincinoasă etc., săvârşite

oral. De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare

anticipată, cum este, de exemplu, luarea de mită, care se poate săvârşi prin

simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită (art.254

C.pen.), fapte care, de asemenea, nu lasă loc pentru iter criminis;

- la infracţiunile de obicei, pentru că ele au ca element material repetarea

acţiunii tipice de un număr de ori, încât să rezulte săvârşirea faptei din obicei

sau ca îndeletnicire (de exemplu, infracţiunile de cerşetorie, prostituţie şi jocul

de noroc).

117

La aceste infracţiuni, tentativa nu este posibilă, fiindcă actele săvârşite

sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să

rezulte îndeletnicirea.

De asemenea, s-a susţinut opinia că nu sunt susceptibile de tentativă nici

infracţiunile continue, la care elementul material trebuie să se prelungească în

mod natural în timp pentru consumarea infracţiunii. În ambele cazuri s-a

susţinut însă şi opinia, pe care o considerăm corectă, în sensul că tentativa este

posibilă şi în cazul acestor infracţiuni.

În raport de specificul elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu

este posibilă:

- la infracţiunile din culpă, pentru că, în cazul acestora, nu există o

rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unui iter criminis şi, prin urmare, nu

se poate vorbi despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea;

- la infracţiunile praeterintenţionate, pentru că, la acestea, rezultatul mai

grav se produce din culpă, ceea ce exclude, de asemenea, ideea de rezoluţie

infracţională şi de reprezentare a unui iter criminis, la fel ca şi în cazul

infracţiunilor din culpă.

3.5. Regimul incriminării tentativei

În ceea ce priveşte incriminarea tentativei, există două teze: cea a

incriminării nelimitate şi cea a incriminării limitate a tentativei.

Teza incriminării nelimitate a tentativei susţine că tentativa trebuie să fie

incriminată la toate infracţiunile, fără excepţie, oricare ar fi gravitatea acestora.

Se invocă, în sprijinul acestei teze, faptul că actele de executare, care formează

elementul material al tentativei şi exprimă hotărârea de a săvârşi infracţiunea

tip, se încadrează în antecedenţa cauzală a rezultatului socialmente periculos şi

prezintă prin ele însele pericolul social al unei infracţiuni. De aceea, este

totdeauna necesară apărarea socială împotriva tentativei prin incriminarea ei

nelimitată şi prin luarea măsurilor de apărare socială corespunzătoare.

Teza opusă, aceea a incriminării limitate, susţine că, deşi tentativa

prezintă, în general, pericol social incriminarea ei nu este necesară decât la

infracţiunile grave, nu şi la infracţiunile uşoare, la care însăşi infracţiunea fapt

consumat prezintă un grad de pericol social redus.

Actualul Cod penal consacră sistemul incrimării limitate a tentativei, ceea

ce rezultă din dispoziţiile art. 21 alin. l C. pen., care prevăd că tentativa se

pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta. Aceste prevederi exprese

le găsim în Partea specială a Codului penal, precum şi în legile extrapenale cu

dispoziţii de drept penal, în legătură cu fiecare infracţiune sau grup de

infracţiuni la care se consideră necesar că tentativa se pedepseşte. În lipsa unei

astfel de dispoziţii exprese, tentativa infracţiunii respective nu se pedepseşte.

118

3.6. Cauzele de nepedepsire a tentativei. Desistarea şi împiedicarea

producerii rezultatului

Potrivit art. 22 din actualul Cod penal, este apărat de pedeapsă făptuitorul

care s-a desistat ori a împiedicat, mai înainte de descoperirea faptei, producerea

rezultatului.

Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării

producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru

acea infracţiune.

Doctrina penală, analizând textul art. 22 alin.1 C.pen., a atribuit

întreruperii executării acţiunii şi împiedicării producerii rezultatului de către

făptuitor, din proprie iniţiativă, natura juridică a unor cauze de nepedepsire.

Prin desistare trebuie să înţelegem renunţarea de către făptuitor, de bună

voie şi din proprie iniţiativă, la continuarea acţiunii ce constituie elementul

material al laturii obiective a infracţiunii.

Prin împiedicarea producerii rezultatului se înţelege acea atitudine a

făptuitorului, care, mai înainte ca fapta să fie descoperită, a împiedicat, de bună

voie şi din proprie iniţiativă, producerea rezultatului.

3.6.1. Desistarea

a) Condiţiile desistării

Din economia textului art. 22 alin. 1 C.pen., doctrina şi jurisprudenţa au

reţinut următoarele condiţii pe care trebuie să le întrunească, cumulativ,

desistarea pentru a reprezenta o cauză de nepedepsire:

- desistarea trebuie să se manifeste printr-o întrerupere, încetare sau

curmare a executării începute;

- întreruperea, încetarea sau curmarea executării începute trebuie să fie reali-

zate mai înainte ca aceasta să se fi terminat şi mai înainte de descoperirea faptei;

- desistarea trebuie să fie de bunăvoie şi din iniţiativa proprie a

făptuitorului;

- desistarea trebuie să fie efectivă şi definitivă1.

b) Efectele desistării

Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 C.pen.), rezultă că desistarea

are efecte de cauză legală de nepedepsire numai cu privire la autorul faptei.

Aşadar, în situaţia faptelor săvârşite în participaţie (instigare sau complicitate),

desistarea autorului nu va produce efecte faţă de ceilalţi participanţi. Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de

impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării,

1 Narcis Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iaşi, 1997, p. 191.

119

dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.

În cazul în care actele îndeplinite până în momentul desistării constituie o altă infracţiune, făptuitorul va beneficia de impunitate, în raport cu infracţiunea încercată, dar va răspunde penal pentru infracţiunea consumată până în momentul desistării.

3.6.2. Împiedicarea producerii rezultatului a) Condiţiile împiedicării producerii rezultatului Din analiza aceluiaşi text de lege (art. 22 alin. 1 C. pen.), doctrina şi

jurisprudenţa au desprins că această cauză de nepedepsire se referă exclusiv la tentativa perfectă şi presupune, întotdeauna, executarea fără efect a unei infracţiuni de rezultat.

Condiţii pentru ca împiedicarea producerii rezultatului să constituie o cauză de nepedepsire:

- făptuitorul să manifeste, de bunăvoie şi din proprie iniţiativă, o atitudine evidentă de renunţare la scopul urmărit;

- acţiunile făptuitorului de împiedicare a producerii rezultatului să aibă loc după epuizarea executării, dar mai înainte de producerea rezultatului;

- acţiunea de împiedicare să fie efectivă şi hotărâtoare, în sensul de a se dovedi că neproducerea rezultatului a fost determinată exclusiv de acţiunea făptuitorului;

- acţiunea de împiedicare a producerii rezultatului să intervină mai înainte ca fapta să fie descoperită.

b) Efectele împiedicării producerii rezultatului Din economia aceluiaşi text de lege (art. 22 alin.1 C.pen.), rezultă că

împiedicarea producerii rezultatului atrage impunitatea numai cu privire la autorul faptei.

Persoanele care au calitatea de coautori, se înţelege, vor putea beneficia de impunitate, numai în cazul în care se dovedeşte că au intervenit, prin acţiuni din proprie iniţiativă şi de bunăvoie, la activitatea de împiedicare a producerii rezultatului.

Ceilalţi participanţi (instigatorii sau complicii) nu pot beneficia de impunitate, în baza art. 22 alin. 1 C.pen. Ei pot beneficia de impunitate în condiţiile speciale prevăzute de art. 30 C.pen., atunci când, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, intervin şi, din proprie iniţiativă, împiedică consumarea acesteia.

4. Infracţiunea fapt consumat

4.1. Noţiune şi caracterizare

Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a

infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. Ea se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului

120

infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia. Aşadar, în cazul infracţiunii consumate, se realizează integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă, formată încă în momentul luării hotărârii infracţionale.

Forma infracţiunii consumate este forma obişnuită a infracţiunii, pe care o găsim în toate codurile penale, şi de aceea dispoziţiile legale privind reglementarea relaţiilor de apărare socială se referă în mod firesc, întotdeauna, la infracţiunile fapt consumat.

4.2. Momentul consumării infracţiunii şi importanta stabilirii acestuia a) Momentul consumării. Infracţiunea se consumă în momentul în care

fapta săvârşită produce rezultatul tipic, adică rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia.

Având în vedere că urmarea imediată, ca element al laturii obiective, se poate concretiza fie într-un rezultat, sub forma unei vătămări materiale, fie într-o stare de pericol, consumarea infracţiunilor este şi ea diferită, după cum este vorba despre infracţiuni materiale sau despre infracţiuni formale.

La infracţiunile materiale, la care rezultatul îmbracă forma unei vătămări materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială, care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Momentul consumării infracţiunii în acest caz este momentul producerii rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul încetării acţiunii.

La infracţiunile formale, consumarea are loc atunci când s-a efectuat în întregime acţiunea ce constituie elementul material, pentru că în acest moment se produce şi starea de pericol.

b) Stabilirea momentului consumării infracţiunii prezintă importanţă datorită interesului practic al soluţionării unor probleme, cum sunt:

- determinarea legii penale aplicabile la data săvârşirii infracţiunii, dată care este cea a momentului consumării infracţiunii;

- calcularea termenului de prescripţie a răspunderii penale; - reţinerea stării de recidivă; - incidenţa amnistiei şi graţierii; - calcularea termenelor de reabilitare etc. 5. Infracţiunea fapt epuizat 5.1.. Noţiune şi caracterizare Infracţiunea fapt epuizat este tot o formă atipică a infracţiunii. Ea se

caracterizează însă nu prin neproducerea rezultatului tipic, ca în cazul tentativei, ci, dimpotrivă, prin producerea după momentul con-sumării faptei a unor noi

121

urmări, fie ca urmare a amplificării rezultatului iniţial, fie prin prelungirea activităţii infracţionale, după momentul consumării ei.

Practic, aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un alt moment, numit al epuizării faptei.

Asemenea forme sunt posibile numai în cazul anumitor categorii de infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei.

Astfel, la infracţiunile continue, pe lângă momentul consumării există şi un moment al epuizării, întrucât ele, prin definiţie, sunt acele infracţiuni la care elementul material al laturii obiective (acţiune sau inacţiune) se prelungeşte în timp, în chip natural, peste momentul consumării, până în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii care reprezintă momentul epuizării (de exemplu, lipsirea de libertate în mod nelegal a unei persoane, art. 189 C. pen.; furtul de energie, art. 208 şi 224 C. pen.; deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, art. 285 C. pen. etc.).

De asemenea, la infracţiunile continuate, pentru că ele se caracterizează prin săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (art. 41 alin. 2 C. pen). Infracţiunea continuată se consumă în momentul comiterii primei acţiuni sau inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte acţiuni şi inacţiuni reprezintă o amplificare a activităţii infracţionale şi a rezultatului iniţial. Această amplificare durează până în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acest moment fiind considerat cel al epuizării faptei.

Infracţiunile progresive se caracterizează, de asemenea, fie prin agravarea urmării iniţiale, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe fapta iniţială. Astfel, de exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se săvârşeşte în urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produse prin lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.), prin vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau prin vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.).

Un moment al epuizării există şi în cazul infracţiunilor de obicei sau din obişnuinţă. Caracteristic acestor infracţiuni este faptul că elementul lor material se realizează prin repetarea acţiunii tipice de un număr suficient de ori încât din această repetare să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Repetarea faptei poate continua însă şi după atingerea momentului consumării până în momentul epuizării.

122

Capitolul IV

Unitatea de infracţiune

1. Generalităţi privind unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

1.1. Noţiuni introductive

Termenii de unitate şi pluralitate au, în sens larg, în domeniul dreptului

penal, acelaşi înţeles pe care îl au în limbajul comun.

Unitatea sau pluralitatea de infracţiuni se pune ca problemă atunci când

trebuie să se stabilească dacă mai multe acţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană,

formează o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni.

Obiectul evaluării îl formează deci un ansamblu de acte (acţiuni sau inacţiuni),

iar baza de evaluare o constituie însăşi noţiunea de infracţiune creată de

legiuitor.

În doctrină şi în jurisprudenţă, s-a decis că există unitate de infracţiune

atunci când, în activitatea desfăşurată de o persoană, identificăm conţinutul unei

singure infracţiuni şi că există pluralitate de infracţiuni atunci când în acea

activitate identificăm conţinuturile a două ori mai multe infracţiuni.

1.2. Categorii şi tipuri de unitate infracţională

În teoria dreptului penal şi în legislaţie, se face distincţie între două

categorii de unitate de infracţiune:

- unitatea naturală, la care unitatea juridică se întemeiază pe unitatea

faptei care constituie elementul material al infracţiunii;

- unitatea legală, care este o creaţie a legiuitorului pe baza unei pluralităţi

de fapte.

În cadrul unităţii naturale de infracţiune, se face distincţie între trei tipuri

diferite de unitate de infracţiune, în raport de natura acţiunii sau inacţiunii care

constituie elementul material al infracţiunii, şi anume între: infracţiunea simplă,

infracţiunea continuă şi infracţiunea deviată.

În mod corespunzător, în cadrul unităţii legale de infracţiune se face

distincţie între patru tipuri de unitate infracţională, şi anume între: infracţiunea

complexă, infracţiunea continuată, infracţiunea progresivă şi infracţiunea de

obicei.

Cercetarea unităţii de infracţiune presupune examinarea tuturor acestor

categorii şi tipuri de unitate.

123

2. Unitatea naturală de infracţiune

2.1. Infracţiunea simplă

Este acea formă de unitate naturală la care infracţiunea, sub aspectul

laturii obiective, constă dintr-o activitate unică, singură acţiune sau inacţiune,

urmată de un singur rezultat şi care, sub aspectul laturii subiective, se săvârşeşte

cu aceeaşi formă de vinovăţie.

Activitatea infracţională caracteristică infracţiunii simple poate consta fie

dintr-un singur act (de exemplu, uciderea unei persoane prin descărcarea unui

foc de armă, vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri de cuţit etc.), fie

din mai multe acte (de exemplu, uciderea prin repetate lovituri cu corpuri

tăioase, contondente etc., vătămarea corporală produsă prin repetate lovituri

aplicate victimei în aceeaşi împrejurare, calomnierea prin multiple afirmaţii sau

imputări etc.). Multiplele acte de executare se integrează în chip natural în

activitatea infracţională unică ce constituie elementul material al infracţiunii,

astfel încât nu se pune în discuţie unicitatea obiectului infracţiunii, a subiectului

pasiv, a rezoluţiei psihice etc.

2.2. Infracţiunea continuă

Este infracţiunea al cărei element material, constând dintr-o acţiune sau o

inacţiune, se prelungeşte în chip natural, chiar după momentul consumării, până

când încetează activitatea infracţională (momentul epuizării). Sunt infracţiuni

continue: lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.), tulburarea de

posesie (art. 220 C.pen.), abandonul de familie (art. 305 C. pen.), furtul de

curent electric (art. 208, 224 C. pen.), absenţa nejustificată (art. 331 C. pen.),

dezertarea (art. 332 C. pen.) etc.

Ceea ce caracterizează elementul material al infracţiunilor continue este

faptul că acesta se realizează printr-o dublă atitudine a făptuitorului, şi anume

una comisivă, prin care se realizează acţiunea sau inacţiunea, ca element

material al laturii obiective (de exemplu, sechestrarea ilegală a unei persoane,

efectuarea ilicită de branşamente la reţeaua electrică în vederea sustragerii de

energie, dobândirea de obiecte a căror deţinere este ilicită etc.), şi alta omisivă,

prin care autorul nu mai intervine pentru a pune capăt acţiunii sau inacţiunii şi

lasă ca acţiunea sau inacţiunea să dureze. În felul acesta, fapta ce constituie

elementul material al infracţiunii continue durează până când un act contrar

celui iniţial pune capăt acţiunii sau inacţiunii. Acest act contrar se poate datora

făptuitorului însuşi, unei alte persoane, autorităţi etc.

De asemenea, este unanim admis în teoria dreptului nostru penal şi

recunoscut în practica judiciară că infracţiunea continuă ia sfârşit prin

124

pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a făptuitorului, chiar

dacă hotărârea nu este definitivă.

În literatura de specialitate se face distincţie între:

- infracţiunea continuă permanentă, la care continuitatea activităţii

infracţionale se realizează fără intervenţia făptuitorului (de exemplu, furtul de

curent electric la care prelungirea în timp nu reclamă intervenţia autorului);

- infracţiunea continuă succesivă, care necesită intervenţia succesivă a

făptuitorului (de exemplu, portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive,

art. 241 C. pen., la care prelungirea nu se realizează automat, ci prin intervenţia

făptuitorului, care trebuie să îmbrace din nou uniforma cu decoraţia sau haina

cu decoraţia ilicit purtată). În cazul infracţiunilor continue succesive, diferitele

întreruperi, care ţin de natura faptei, nu schimbă caracterul continuu al

infracţiunii şi unitatea naturală a acesteia, ci se integrează în chip natural în

activitatea infracţională unică.

Aşadar, infracţiunea continuă este o formă atipică a infracţiunii,

caracterizată prin prelungirea elementului material peste momentul consumării,

până la un moment denumit al epuizării faptului. Trebuie reţinut că unele efecte

juridice, care depind de momentul consumării infracţiunii, sunt legate, în cazul

infracţiunii continue, de momentul epuizării, adică de încetarea activităţii

infracţionale.

Infracţiunea continuă se consideră deci săvârşită în momentul încetării

acţiunii sau inacţiunii infracţionale, oricât ar fi durat aceasta. În funcţie de

acest moment al încetării faptei se determină: legea penală aplicabilă; se

soluţionează problema incidenţei unei legi de amnistie ori graţiere; curge

termenul de prescripţie a răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.) etc.

Legea penală în vigoare nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la

infracţiunea continuă, singurele referiri fiind cele din articolul mai sus citat

privitor la momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie a

răspunderii penale. În schimb, în dispoziţiile din partea specială a dreptului

penal sunt prevăzute relativ numeroase infracţiuni, care sunt prin natura lor

infracţiuni continue. Pentru identificarea infracţiunilor continue, se recomandă,

în teoria dreptului penal, în principal, un criteriu formal, şi anume natura

acţiunii, indicată de verbum regens, prin care este desemnat în conţinutul

infracţiunii elementul material al infracţiunii. Dacă verbum regens indică o

acţiune de durată, cum ar fi reţinerea, deţinerea, conducerea unui autovehicul,

purtarea de uniforme sau semne distinctive etc., infracţiunea este continuă.

Criteriul este, desigur, exact, dar el trebuie completat cu analiza atentă, în

fiecare caz, a acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al

infracţiunii, reţinând drept infracţiune continuă pe aceea al cărei element

material, prin însăşi natura sa, nu se poate realiza decât prin durata acţiunii sau

inacţiunii respective.

125

2.3. Infracţiunea deviată

Este desemnată prin această denumire infracţiunea care este săvârşită fie

prin devierea acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, de la obiectul sau persoana

împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau la altă persoană (de

exemplu, trăgând cu arma asupra unei persoane pe care voia să o ucidă sau

încercând să o lovească pentru a-i produce o vătămare corporală, făptuitorul a

nimerit din greşeală o altă persoană), fie prin îndreptarea acţiunii, datorită erorii

făptuitorului, asupra altei persoane ori asupra altui obiect decât acela pe care

făptuitorul voia să-l vatăme sau să-l pună în pericol.

Infracţiunea deviată se poate săvârşi deci în două situaţii distincte, şi

anume:

- în caz de deviere a acţiunii, datorită greşelii făptuitorului, asupra unui alt

obiect sau asupra altei persoane (aşa-numita aberratio ictus);

- în caz de săvârşire a faptei asupra altei persoane, datorită erorii

făptuitorului, ori asupra altui obiect, aparţinând altei persoane decât aceea căreia

făptuitorul credea că îi aparţine (aşa-numita error in persona). Astfel, de

exemplu, A vrea să-l ucidă pe B, dar, fiind întuneric, îl confundă şi îl ucide pe C.

Cu privire la infracţiunea deviată, s-a ridicat, în doctrină, problema de a şti

dacă, în situaţia în care aceasta se săvârşeşte, nu există în realitate o pluralitate

de infracţiuni formată din tentativa infracţiunii pe care făptuitorul se hotărâse să

o săvârşească şi infracţiunea consumată săvârşită prin devierea acţiunii.

Într-o opinie (V. Dongoroz), care este în prezent majoritară în literatura de

specialitate şi a fost însuşită de practica judiciară, se susţine că, în cazul

infracţiunii deviate, fie că este vorba de o eroare asupra identităţii persoanei

(error in persona), fie de devierea acţiunii (aberratio ictus), există o singură

infracţiune, aceea săvârşită prin devierea de la proiectul iniţial, deoarece

rezoluţia infracţională unică a fost realizată integral, iar faptul că infractorul, de

exemplu, a ucis ori a lovit o altă persoană pe care a confundat-o cu aceea pe

care urmărea să o lovească, ori pe care a lovit-o sau eventual a ucis-o prin

devierea loviturii, este fără relevanţă pentru existenţa unei infracţiuni unice,

deoarece legea nu ocroteşte viaţa sau bunurile unei anumite persoane, ci viaţa

sau integritatea corporală, ca valori sociale care aparţin tuturor persoanelor.

126

3. Unitatea legală de infracţiune

3.1. Infracţiunea continuată

3.1.1. Noţiune şi caracterizare

Potrivit art. 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea continuată se realizează prin

săvârşirea de către aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, însă în

realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a unor acţiuni sau inacţiuni care

prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu,

sustragerea de către A şi B, după o prealabilă înţelegere şi conform unui plan

prestabilit, în decurs de 3 luni, a 9 autoturisme, în realizarea aceleiaşi hotărâri

infracţionale).

Ceea ce caracterizează, aşadar, infracţiunea continuată este existenţa unei

pluralităţi de acte care, prezentând fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni,

ar putea constitui tot atâtea infracţiuni de sine stătătoare, deci o pluralitate de

infracţiuni. Din această pluralitate însă legiuitorul a construit o infracţiune unică,

prevăzând în mod explicit (art. 41 alin. l C. pen.) că, în cazul infracţiunii

continuate, nu există pluralitate de infracţiuni. Această unitate infracţională

legală, care răspunde unor raţiuni de politică penală şi de tehnică legislativă pusă

în slujba aceleiaşi politici, nu este însă o creaţie arbitrară, ci se întemeiază pe

anumite legături care unesc între ele faptele din care este alcătuită. Într-adevăr,

acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc infracţiunea continuată sunt legate între

ele printr-o triplă unitate, şi anume: unitatea de subiect activ, unitatea de

rezoluţie infracţională (toate sunt săvârşite în realizarea aceleiaşi hotărâri) şi

unitatea de conţinut (fiecare prezintă conţinutul aceleiaşi infracţiuni).

Din aceste trăsături caracteristice ale infracţiunii continuate rezultă

condiţiile de existenţă a acesteia.

3.1.2. Condiţii de existenţă

Pentru existenţa infracţiunii continuate şi deci pentru realizarea

trăsăturilor caracteristice sus-menţionate trebuie să fie îndepli-nite următoarele

condiţii:

O pluralitate de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite intervale de timp.

Existenţa infracţiunii continuate presupune săvârşirea a cel puţin două acţiuni

sau inacţiuni, care constituie fiecare în parte elementul material al aceleiaşi

infracţiuni. Nu interesează dacă unele dintre acţiuni au forma faptului consumat,

iar altele au rămas în faza tentativei. Este însă necesar ca acţiunile sau inacţiunile

să fie săvârşite la un anumit interval unele de altele. Această condiţie este

necesară pentru a deosebi infracţiunea continuată de infracţiunea simplă în al

cărei element material sunt absorbite în mod natural două sau mai multe acte sau

acţiuni, care sunt săvârşite în aceeaşi împrejurare sau cu aceeaşi ocazie (de

127

exemplu, uciderea prin mai multe lovituri, furtul mai multor obiecte din locuinţa

unei persoane etc.). Nu se cere, totuşi, ca acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite

în acelaşi loc, esenţială fiind identitatea obiectului juridic al infracţiunii.

Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Este necesar

ca diferitele acţiuni sau inacţiuni să fie săvârşite de aceeaşi persoană (autorul), dar

infracţiunea continuată poate fi săvârşită şi în participaţie. În această din urmă

situaţie, aceeaşi persoană poate participa la săvârşirea unora dintre acţiuni sau

inacţiuni în calitate de autor, la altele în calitate de complice. Săvârşirea în

participaţie poate să privească toate acţiunile sau inacţiunile care compun

infracţiunea continuată sau numai unele dintre acestea. Ne exprimăm acordul

privitor la această soluţie, îmbrăţişată în doctrină şi confirmată de jurisprudenţă1,

însă cu precizarea că trebuie să existe, în mod obligatoriu, aceeaşi unică rezoluţie

infracţională între participanţi, cu privire la toate acţiunile realizate prin

schimbarea rolurilor între autori şi complici.

Acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii

infracţionale. Această legătură subiectivă reprezintă principalul liant al

pluralităţii de acte componente care alcătuiesc latura obiectivă a acestei

infracţiuni continuate. Toate aceste acţiuni sau inacţiuni au de la început şi până

la sfârşit aceeaşi unică hotărâre, luată anterior de infractor, de a repeta

activitatea infracţională până la realizarea proiectului său. Este suficientă o

reprezentare în linii generale a acţiunilor sau inacţiunilor proiectate, chiar dacă

nu sunt prevăzute exact aceste acţiuni sau inacţiuni, condiţiile de săvârşire sau

urmările fiecăreia. Cerinţa unităţii de rezoluţie presupune întotdeauna, în mod

evident, reprezentarea de către făptuitor a rezultatului faptei sale, ceea ce

înseamnă că infracţiunea continuată nu este posibilă decât la infracţiunile al

căror element subiectiv îmbracă forma intenţiei.

Unitatea de rezoluţie pentru toate acţiunile sau inacţiunile presupune ca auto-

rul să prevadă rezultatele actelor de executare, să le urmărească sau să le accepte.

Această rezoluţie unică trebuie să fie întotdeauna anterioară activităţii

infracţionale şi să se menţină în linii generale, în cursul desfăşurării actelor

materiale care alcătuiesc latura obiectivă a infracţiunii continuate2.

Unitatea de rezoluţie rezultă din modul în care au fost săvârşite diferitele acţiuni sau inacţiuni ce compun infracţiunea continuată şi este dependentă şi de mărimea intervalului de timp în care se săvârşesc acţiunile. Pentru existenţa unităţii de rezoluţie trebuie să se constate că acest interval nu este prea mare, deoarece un interval prea mare poate determina concluzia că autorul a renunţat la rezoluţia iniţială şi a luat o nouă rezoluţie infracţională.

Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că, printre elementele

care reprezintă temeiuri pentru stabilirea unităţii de rezoluţie, vor fi avute în

1 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1670/1971, în C.D./1971, p. 246-248.

2 M. Zolyneak, op. cit.

128

vedere unitatea obiectului infracţiunii, a locului, a persoanei vătămate, precum

şi unitatea de timp1. De asemenea, trebuie să se verifice dacă nu a intervenit, pe

parcursul desfăşurării acţiunilor sau inacţiunilor, respectiv a actelor de

executare, vreo cauză care să determine pe făptuitor să renunţe la rezoluţia

iniţială şi să adopte o nouă rezoluţie infracţională.

Acţiunile sau inacţiunile săvârşite să prezinte, fiecare în parte, conţinutul

aceleiaşi infracţiuni. Fiecare dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite, analizate

în parte, trebuie să îndeplinească toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa

conţinutului aceleiaşi infracţiuni (furt, delapidare, înşelăciune etc.).

Actele de executare nu este obligatoriu să fie identice, fiind suficient ca

fiecare să se realizeze şi să se integreze în conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Această condiţie se consideră realizată şi atunci când actele de executare nu

reprezintă toate infracţiuni, în formă consumată, unele putând rămâne în fază de

tentativă2, precum şi atunci când aceste acte sunt săvârşite în variantele

alternative ale elementului material al laturii obiective ale aceleiaşi infracţiuni

(de exemplu, în cazul infracţiunii de delapidare, când unele acte se săvârşesc

prin modalitatea însuşirii, altele prin folosire, iar altele prin traficare).

Dacă în conţinutul juridic al infracţiunii unele condiţii sunt prevăzute în

două ori mai multe variante, există infracţiune unică continuată chiar dacă în

acţiunile sau inacţiunile săvârşite au fost realizate unele sau altele dintre

condiţiile alternative. Unele dintre acţiunile sau inacţiunile săvârşite pot

prezenta conţinutul aceleiaşi infracţiuni, însă în varianta calificată sau agravată

a acesteia, esenţial fiind ca în toate să fie realizat conţinutul infracţiunii

respective. Nu este necesar ca acţiunile sau inacţiunile care formează

infracţiunea continuată să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect material, să

fie săvârşite în acelaşi loc sau să aibă acelaşi subiect pasiv, în acest din urmă

caz urmând să se verifice însă dacă schimbarea persoanei vătămate a determinat

o nouă rezoluţie infracţională şi, deci, o altă unitate infracţională.

3.1.3. Efectele juridice

- de la momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, care marchează

consumarea infracţiunii continuate, începe să curgă termenul de prescripţie a

răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);

- în raport de acelaşi moment, se determină incidenţa actelor de amnistie

şi graţiere;

- tot în raport de acelaşi moment, aplicarea legii penale în timp va fi cea în

vigoare la acea dată;

1 Decizia de îndrumare nr.1/1963 a Plenului Trib. Suprem, în C.D./1963, p. 52.

2 V.Dongoroz, I. Fodor, în Explicaţii…, op. cit., p.284; Tribunalul Suprem, Secţia penală,

decizia nr. 1974/1969, în C.D./1969, p. 294.

129

- dacă actele de executare s-au săvârşit pe teritoriile mai multor ţări, va fi

incidentă legea penală română, dacă o parte din aceste acte ori rezultatul s-a

produs pe teritoriul României (art. 143 C. pen.);

- tot în funcţie de momentul încetării ultimei acţiuni sau inacţiuni, se

stabileşte incidenţa legii penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă

făptuitorul a început executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste

acte nu se iau în considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei

vârste şi, bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ.

3.1.4. Infracţiuni care nu sunt susceptivbile de a fi săvârşite în formă

continuată

Doctrina a relevat, iar jurisprudenţa a confirmat că infracţiunea continuată

nu este posibilă la acele infracţiuni al căror obiect material nu poate fi divizat.

Astfel, infracţiunea de omor nu poate fi săvârşită în formă continuată, chiar şi

atunci când ea ar fi precedată de mai multe tentative de omor.

De asemenea, nu este de conceput forma continuată la infracţiunile de

obicei, care, aşa cum se ştie, pentru a-şi realiza existenţa sub raportul laturii

obiective, presupun repetarea acţiunilor sau inacţiunilor, până când rezultă

obişnuinţa.

În sfârşit, forma continuată nu este de conceput nici în cazul infracţiunilor

din culpă, pentru că, în cazul lor, rezoluţia infracţională este exclusă.

3.2. Infracţiunea complexă

3.2.1. Noţiune şi caracterizare

Potrivit unui concept unanim acceptat în literatura noastră de specialitate

şi consacrat şi în legislaţia penală (art. 41 alin. 3 C. pen.), infracţiunea complexă

este infracţiunea ce cuprinde în conţinutul său, fie ca element constitutiv, fie ca

element circumstanţial o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o

faptă prevăzută de legea penală. Ea este un tip de unitate infracţională creată de

legiuitor prin absorbirea în conţinutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite

care prezintă, fiecare în parte, conţinutul unei anumite infracţiuni, dar care, prin

voinţa legiuitorului, fiind incluse în conţinutul infracţiunii complexe, îşi pierd

autonomia infracţională originară, devenind, după caz, fie un simplu element

constitutiv în conţinutul de bază al infracţiuni complexe, fie un element

circumstanţial în conţinutul agravat sau calificat al acesteia.

În conţinutul unic al infracţiunii complexe se găsesc, aşadar, comprimate,

conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Astfel, de exemplu, în conţinutul

infracţiunii de tâlhărie se găsesc reunite, într-o unitate infracţională, în

conţinutul de bază al infracţiunii (art.211 alin.l C. pen.), conţinuturile

infracţiunilor de furt (art. 208 C. pen.), de lovire sau alte violenţe (art. 180

130

alin. l şi în parte şi alin. 2 C. pen.) de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în

conţinutul său agravat (art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.) sunt reunite conţinuturile

infracţiunilor de lovire sau alte violenţe art. 180 alin. 2 C. pen.), de vătămare

corporală (art. 181 C. pen.), de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.) şi

de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.); în conţinutul

infracţiunii de atentat care pune în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.)

sunt incluse conţinuturile infracţiunilor de vătămare corporală (art. 180 alin. 2,

181, 182 C. pen.) şi de omor (art. 174 C. pen.); în conţinutul infracţiunii de

ultraj sunt incluse, în conţinutul de bază al acestei infracţiuni (art. 239

alin. l C. pen.), conţinuturile infracţiunilor de insultă (art. 205 C. pen.), de

calomnie (art. 206 C. pen.) şi de ameninţare (art. 193 C. pen.), iar în conţinutul

agravat al aceleiaşi infracţiuni (art. 239 alin. 2 C. pen.) sunt cuprinse

conţinuturile infracţiunilor de lovire sau alte violenţe (art. 180 C. pen.) şi de

vătămare corporală (art. 181 C. pen.) etc.

Crearea infracţiunii unice complexe, pornind de la o pluralitate de fapte

diverse care, luate individual, constituie tot atâtea infracţiuni, reprezintă o

soluţie a legiuitorului pentru a răspunde unei necesităţi de politică penală şi

unor raţiuni de tehnică legislativă. Contopirea mai multor fapte penale într-o

infracţiune unică este destinată să asigure o caracterizare mai precisă a

activităţii infracţionale a făptuitorului în ansamblul acesteia, o evaluare mai

exactă a gradului de pericol social al acesteia şi a periculozităţii autorului, iar

drept urmare, o mai adecvată reacţie de apărare socială.

Această construcţie nu este expresia unei voinţe arbitrare a legiuitorului,

ci se bazează pe existenţa unei legături obiective şi subiective dintre

infracţiunile ce intră în cadrul infracţiunii complexe. De regulă, această legătură

are forma legăturii de la mijloc la scop, în sensul că una dintre infracţiuni

serveşte ca mijloc pentru realizarea celeilalte, care constituie infracţiune-scop.

În cazul faptei incluse în conţinutul agravat al infracţiunii complexe, ca element

circumstanţial al acestuia, legătura ei cu infracţiunea tip, simplă sau complexă,

este şi mai evidentă, întrucât acest element circumstanţial este, de regulă, o

consecinţă a infracţiunii-tip.

3.2.2. Forme şi modalităţi

a) Forme. Aşa cum rezultă din însăşi noţiunea de infracţiune complexă,

aceasta se prezintă sub două forme diferite, în raport de rolul îndeplinit de

acţiunea sau inacţiunea care intră în conţinutul infracţiunii complexe, ca

element ori ca circumstanţă agravantă.

În raport de acest criteriu, în doctrină se distinge între:

- infracţiune complexă sub forma tip;

- infracţiune complexă agravantă.

131

Infracţiunea complexă ca infracţiune tip este creată prin includerea în

conţinutul său, ca element constitutiv, a unei acţiuni sau inacţiuni ce constituie

prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Au această formă toate infrac-

ţiunile complexe propriu-zise, dintre care pot fi menţionate atentatul care pune

în pericol securitatea statului (art. 160 C. pen.), actele de diversiune (art. 163

C. pen.), tâlhăria (art. 211 C. pen.), ultrajul (art. 239 C. pen.), purtarea abuzivă

(art. 250 C. pen.), distrugerea şi semnalizarea falsă (art. 276 C. pen.) etc.

În cazul acestei forme a infracţiunii complexe, lipsa din conţinutul ei a

infracţiunii absorbite duce la inexistenţa infracţiunii complexe ca tip particular

de infracţiune. Astfel, de exemplu, cu privire la tâlhărie, dacă se constată că

furtul a fost săvârşit fără violenţă sau ameninţare sau că aceste fapte au fost

săvârşite fără nici o legătură cu furtul, în prima situaţie nu există tâlhărie, ci

numai furt, iar în cea de a doua situaţie, există două infracţiuni distincte care îşi

păstrează autonomia infracţională (furt şi lovire sau furt şi ameninţare).

Infracţiunile complexe ca infracţiuni tip pot avea ele însele, ca orice alte

infracţiuni, variante agravate sau calificate în al căror conţinut poate intra o

acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea

penală. Aceasta înseamnă că o infracţiune complexă tip poate exista şi în forma

infracţiunii complexe ca variantă agravată.

Infracţiunea complexă ca variantă agravantă a unei infracţiuni simple

cuprinde în conţinutul său agravat sau calificat o acţiune sau inacţiune care

reprezintă o altă infracţiune, de sine stătătoare. Legislaţia noastră penală

cunoaşte astfel de infracţiuni care în forma lor de bază sunt infracţiuni simple,

dar care, în variantele lor agravate sau calificate, sunt infracţiuni complexe

(lipsirea de libertate în mod ilegal, cu supunerea victimei la suferinţe sau cu

punerea în pericol a vieţii ori sănătăţii acesteia – art. 189 alin. 2 C. pen.;

raportul sexual cu o minoră – art. 198 alin. 3 şi 4 C. pen.; furtul calificat –

art. 209 alin. l lit. g C. pen. etc).

Această formă a infracţiunii complexe poate exista şi în cazul în care

infracţiunea, în forma ei de bază, este tot o infracţiune complexă (tâlhăria –

art. 211 alin. 2 şi 3 C. pen.; pirateria – art. 212 alin. 2 şi 3 C. pen.; ultrajul –

art. 239 alin. 2 C. pen. etc).

Dacă din această formă a infracţiunii complexe lipseşte acea faptă ce

constituie elementul circumstanţial, varianta complexă nu va mai exista şi va

rămâne infracţiunea în forma ei de bază.

b) Structură. Având în vedere că infracţiunea complexă este rezultatul

reunirii în conţinutul unei infracţiuni unice a două sau mai multor infracţiuni,

structura acesteia este una complexă. Astfel, infracţiunea complexă cuprinde, în

mod comprimat, în conţinutul său, termenii infracţiunilor reunite sau absorbite

şi, desigur, elementele componente ale laturii obiective şi subiective ale acestor

infracţiuni.

132

În concret, la infracţiunea complexă, identificăm un obiect juridic

principal şi, pe de altă parte, un obiect juridic adiacent (la infracţiunea de

tâlhărie, obiectul juridic principal este cel referitor la apărarea patrimoniului, iar

cel adiacent priveşte protecţia persoanei; la infracţiunea de ultraj, obiectul

juridic principal se referă la apărarea autorităţii statale, iar cel adiacent la

protecţia persoanei).

Sub aspectul laturii obiective, în elementul material al infracţiunii

complexe, vom identifica reunite acţiunile prin care se realizează elementul

material al infracţiunilor absorbite (la tâlhărie, elementul material al infracţiunii-

scop este realizat prin acţiunea de luare, iar elementul material al infracţiunii de

mijloc, printr-o acţiune de ameninţare sau de exercitare a violenţei).

Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăţie la infracţiunea complexă

tip (de bază) este intenţia, deoarece făptuitorul prevede rezultatul acţiunilor sale şi

urmăreşte ori acceptă producerea acestui rezultat. La infracţiunea complexă în

variantă agravantă, forma de vinovăţie este praeterintenţia.

c) Efectele juridice. Infracţiunea complexă este o infracţiune momentană,

întrucât nu presupune o prelungire în timp a acţiunii sau inacţiunii ori a

consecinţelor acesteia. Infracţiunea complexă se consumă, deci, în momentul în

care se săvârşesc acţiunile prin care se realizează elementele materiale specifice

laturilor obiective ale infracţiunilor absorbite.

Infracţiunea sau infracţiunile absorbite în infracţiunea complexă îşi pierd

autonomia infracţională. Dacă însă nu sunt realizate toate condiţiile cerute de

lege pentru existenţa infracţiunii complexe, infracţiunile absorbite păstrează

autonomia infracţională1.

Nerealizarea sub raportul laturii obiective a conţinutului unei infracţiuni

absorbite poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul

infracţiunii de tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă depose-

darea victimei nu a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă).

Infracţiunea complexă nu constituie o cauză de agravare a răspunderii

penale, astfel că tratamentul sancţionator este cel prevăzut de lege fără vreo

agravare specială.

În cazul în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţiune

complexă, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni

care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se recalculează ţinându-se

seama de activitatea săvârşită în întregul ei (art. 43 C. pen.).

3.2.3 Complexitatea naturală

În cadrul infracţiunii complexe există şi o complexitate naturală creată

prin absorbirea în chip natural în conţinutul unei infracţiuni a elementului

1 C.Bulai, op. cit., p.218 şi jurisprudenţa constantă în această materie.

133

material specific altei infracţiuni (în conţinutul infracţiunii de omor, identificăm

incluse, în mod natural, elementele infracţiunii de vătămare corporală; infrac-

ţiunea de calomnie cuprinde în conţinutul ei, absorbite în mod natural, elemen-

tele insultei; infracţiunea fapt consumat absoarbe întotdeauna în mod natural

elementele tentativei acestei infracţiuni etc.). În toate aceste cazuri este vorba de

o infracţiune simplă, care cuprinde în elementul său material şi elementul

material al unei alte infracţiuni simple, mai puţin grave. În pofida complexităţii

naturale, infracţiunea mai gravă nu devine o infracţiune complexă, ci rămâne o

infracţiune simplă. Distincţia privitoare la complexitatea naturală prezintă

interes practic, deoarece în cazul în care nu se poate reţine în sarcina

făptuitorului infracţiunea mai gravă, se va reţine infracţiunea mai puţin gravă.

3.3. Infracţiunea progresivă

3.3.1. Noţiune şi caracterizare Denumirea de infracţiune progresivă este dată acelei infracţiuni a cărei

latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării, corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv fără intervenţia făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea unor noi urmări, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave. Astfel, în cazul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe cu provocarea unor vătămări corporale (art. 180 alin. l C. pen.) este posibil ca vătămarea corporală să se agraveze progresiv şi să se ajungă la încadrarea faptei în infracţiunea de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) sau chiar în infracţiunea de vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.). În cazul în care urmările s-au agravat excesiv şi se ajunge la moartea victimei, fapta va constitui infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.).

Se observă că, în asemenea situaţii, infracţiunile mai grave, realizate ca urmare a amplificării progresive a rezultatului, absorb în conţinutul lor infracţiunile mai uşoare. Această absorbţie are loc prin voinţa legiuitorului, care a incriminat ca infracţiuni de sine stătătoare fapte, în raport de diferitele grade de amplificare a rezultatului socialmente periculos al acestora.

Aşadar, infracţiunea progresivă este şi ea o formă atipică a infracţiunii, caracterizată prin elementele definitorii arătate mai sus.

Amplificarea producerii urmărilor ori producerea de noi urmări determină apariţia unei noi infracţiuni în care se absorb toate infracţiunile corespunzătoare rezultatului celui mai grav. Această infracţiune este singura care urmează să fie reţinută, ca infracţiune unică, rezultat al agravării progresive a faptului iniţial. Apare, deci, şi în cazul infracţiunii progresive, un moment al epuizării. Ceea ce se prelungeşte dincolo de momentul consumării unei anumite infracţiuni iniţiale este numai rezultatul, adică numai amplificarea lui sau producerea unui nou rezultat, mai grav, fără o nouă intervenţie a făptuitorului.

134

3.3.2. Efectele juridice Ţinându-se seama de specificul infracţiunii progresive, momentul

consumării acesteia coincide cu momentul epuizării rezultatului. În consecinţă, încadrarea juridică a faptei se va face în raport cu acest ultim rezultat şi de aceea, în cazul infracţiunilor progresive, pentru calificarea corectă a faptei săvârşite, trebuie să se aştepte epuizarea rezultatului.

De la data epuizării rezultatului se calculează termenul de prescripţie a răspunderii penale. De asemenea, în funcţie de acest moment se determină şi legea penală aplicabilă. Tot în raport de acest moment se determină şi incidenţa actelor de amnistie şi graţiere.

3.4. Infracţiunea de obicei

3.4.1. Noţiune şi caracterizare

Este denumită infracţiune de obicei sau de obişnuinţă acea infracţiune ce

se săvârşeşte prin repetarea acţiunii sau inacţiunii, prin care se realizează

elementul material al laturii obiective, de un număr de ori suficient de mare

pentru ca din această repetare să rezulte că autorul desfăşoară acea activitate

infracţională ca un obicei, din obişnuinţă sau ca o îndeletnicire (cerşetoria,

prevăzută de art. 326 C.pen.; prostituţia, prevăzută de art. 328 C.pen.; jocul de

noroc, prevăzut de art. 330 alin. 2 C. pen.; vagabondajul, prevăzut de art. 327

C. pen.).

Aşadar, infracţiunea de obicei este o infracţiune unică, o unitate legală

creată de legiuitor dintr-o pluralitate de acte ce corespund prin trăsăturile lor

faptei incriminate, dar care nu constituie infracţiune decât dacă se săvârşesc în

mod repetat şi într-un număr suficient de ori pentru a constitui un obicei sau o

obişnuinţă a făptuitorului. Luate izolat, aceste fapte nu constituie infracţiune. În

schimb, ele se integrează în infracţiunea unică de obicei, chiar dacă se săvârşesc

după stingerea momentului consumării, adică după acumularea unui număr

suficient de repetări din care rezultă obişnuinţa. Astfel, şi în cazul infracţiunii

de obicei, pe lângă momentul consumării, apare un moment al epuizării faptei.

3.4.2. Efectele juridice

Infracţiunea de obicei este şi ea o formă atipică a infracţiunii. Infracţiunea

de obicei nu este susceptibilă de forme imperfecte, cum este tentativa. Ea este,

însă, susceptibilă de o formă atipică, în sensul că se prelungeşte în timp după ce

a atins momentul consumării, înglobând în continuare în conţinutul său noile

repetări ale faptei. Are, deci, un moment al epuizării, de care sunt legate toate

consecinţele juridice. Acest moment este marcat de săvârşirea ultimei repetări,

iar în raport de această dată, se determină legea penală aplicabilă şi incidenţa

unor eventuale acte de clemenţă. De la aceeaşi dată începe să curgă termenul de

prescripţie a răspunderii penale.

135

Capitolul V

Pluralitatea de infracţiuni

1. Consideraţii generale

1.1. Noţiune

Termenul de „pluralitate de infracţiuni”, într-o accepţiune largă,

desemnează un grup de două sau mai multe infracţiuni. O pluralitate de

infracţiuni nu este însă relevantă din punct de vedere juridic decât dacă între

cele două sau mai multe infracţiuni care o alcătuiesc există o anumită legătură

din care decurg anumite consecinţe juridice. Această legătură poate fi personală

(in personam), în sensul că toate infracţiunile au fost săvârşite de aceeaşi

persoană, sau reală (in rem) atunci când între infracţiunile care alcătuiesc

pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.

În accepţiunea restrânsă a termenului, prin pluralitate de infracţiuni, în

teoria dreptului penal şi în legislaţia penală, se înţelege un număr de două sau

mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană. Pluralitatea de infracţiuni,

ca instituţie a dreptului penal, prezintă interes teoretic şi practic, datorită

consecinţelor pe care le poate avea pe planul răspunderii penale a făptuitorului,

al modului şi mijloacelor de reacţie împotriva acestuia.

1.2. Sediul materiei

Codul penal în vigoare reglementează pluralitatea de infracţiuni în Cap.

IV din Titlul V al Părţii generale, în textele art. 32-40.

Localizarea materiei pluralităţii de infracţiuni nu este întâmplătoare, ci are

la bază logica potrivit căreia, înainte de a se stabili formele de manifestare a

pluralităţii infracţionale, se impune a fi reglementat cadrul legal de existenţă al

pluralităţii.

În noul Cod penal, pluralitatea de infracţiuni a fost aşezată în capitolul VII

din Titlul II, în textul art. 46-53.

1.3. Formele pluralităţii de infracţiuni

În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală sunt cunoscute mai multe

forme de pluralităţi de infracţiuni, dintre care cele mai importante sunt:

- concursul de infracţiuni;

- recidiva;

136

- pluralitatea intermediară.

Legea noastră penală prevede în mod expres, ca principale forme ale

pluralităţii de infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva. Astfel, în art. 32

alin. l C. pen. se arată că pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, fie

concurs de infracţiuni, fie recidivă. În acelaşi timp, însă, legea penală consacră

în mod implicit şi forma pluralităţii intermediare de infracţiuni, între concurs şi

recidivă, prevăzând în dispoziţiile din art. 40 C. pen. reguli speciale de

sancţionare a infractorului care, după condamnarea definitivă pentru o

infracţiune, săvârşeşte din nou o infracţiune, fără să fie îndeplinite condiţiile

pentru existenţa stării de recidivă.

Criteriul de distincţie între cele două forme de bază ale pluralităţii de

infracţiuni, concursul de infracţiuni şi recidiva, îl constituie existenţa (sau

inexistenţa) unei hotărâri judecătoreşti definitive, de condamnare.

Toate infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, înainte ca aceasta să fi

fost condamnată definitiv, prezintă întotdeauna forma concursului de

infracţiuni.

Infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană, după ce aceasta a fost

condamnată definitiv, printr-o hotărâre judecătorească, pentru una sau mai

multe infracţiuni, alcătuiesc cea de a doua formă de bază a pluralităţii, şi

anume, recidiva.

Pluralitatea intermediară, a treia formă a pluralităţii, se realizează atunci

când o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe

infracţiuni, săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de începerea executării

pedepsei, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare şi nu sunt

îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.

Pluralitatea intermediară este, deci, o pluralitate de infracţiuni care nu constituie

nici concurs de infracţiuni, nici recidivă. Ea prezintă anumite trăsături carac-

teristice ale celor două forme de bază şi reprezintă o formă intermediară între

ele.

2. Concursul de infracţiuni

2.1. Noţiune şi caracterizare

În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală (art.33 lit. a C. pen.),

concursul de infracţiuni este definit ca o formă a pluralităţii de infracţiuni

constând din două sau mai multe infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană

înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele.

Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni sunt următoarele:

- să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni, oricare ar fi natura sau

gravitatea acestora. Infracţiunile pot avea forma faptului consumat sau a unei

137

tentative pedepsibile, după cum pot consta în participarea la săvârşirea acestora

în calitate de autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.). Nu interesează

forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite diferitele infracţiuni, putând fi

săvârşite unele cu intenţie, altele din culpă sau cu intenţie depăşită. Infracţiunile

care alcătuiesc concursul de infracţiuni pot fi de aceeaşi natură sau de natură

diferită (de exemplu, două sau trei infracţiuni de furt, două sau trei infracţiuni

de înşelăciune, două sau mai multe infracţiuni de fals, două sau mai multe

infracţiuni de trafic de droguri etc. ori, dimpotrivă, o infracţiune de viol, alta de

lipsire de libertate şi alta de perversiuni sexuale; o infracţiune de furt, alta de

ucidere din culpă şi alta de părăsire a locului accidentului etc.

În prima situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul sunt de

aceeaşi natură, acesta poartă denumirea de concurs omogen, iar în cealaltă

situaţie, când infracţiunile care alcătuiesc concursul nu sunt de aceeaşi natură,

acest concurs se numeşte eterogen.

Concursul omogen (două, trei sau cinci furturi săvârşite de aceeaşi

persoană) nu trebuie confundat cu infracţiunea continuată, cu care se aseamănă,

dar de care se deosebeşte prin pluralitatea de rezoluţii infracţionale,

corespunzătoare pluralităţii faptelor săvârşite;

- infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Identitatea subiectului

activ al infracţiunilor ce alcătuiesc pluralitatea este de esenţa concursului de

infracţiuni. Nu se cere ca făptuitorul să săvârşească cele două sau mai multe

infracţiuni în aceeaşi calitate, contribuţia sa putând fi la unele de autor, la altele de

instigator, la altele de complice. De asemenea, persoana poate săvârşi singură

unele dintre infracţiuni, iar altele împreună cu alte persoane, în participaţie;

- infracţiunile să fie săvârşite înainte de condamnarea definitivă a

făptuitorului pentru vreuna dintre ele. Nu pot constitui concurs de infracţiuni

decât infracţiunile pentru care făptuitorul încă n-a fost condamnat definitiv,

chiar dacă este urmărit sau chiar trimis în judecată şi chiar dacă s-a pronunţat

împotriva sa o hotărâre de condamnare, câtă vreme această hotărâre nu a rămas

definitivă în cazurile şi modurile prevăzute de lege (art. 416-417 C. pr. pen.).

Esenţial pentru existenţa concursului este ca infracţiunile să fie săvârşite înainte

de data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre ele,

chiar dacă descoperirea lor ar fi ulterioară acestei date;

- infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse

judecării, adică să aibă şi să-şi păstreze caracterul infracţional şi să poată atrage

răspunderea penală a făptuitorului. Astfel, dacă în legătură cu două din cele

două presupuse infracţiuni se constată existenţa unor cauze care înlătură

caracterul penal al faptei (legitimă apărare, caz fortuit, eroare de fapt etc.) sau

dacă intervine ulterior o cauză care înlătură răspunderea penală (amnistie,

prescripţie, lipsa plângerii prealabile etc.), în toate aceste cazuri, rămânând o

singură infracţiune susceptibilă de a fi supusă judecăţii, nu există concurs de

138

infracţiuni. Acelaşi efect îl produce şi intervenţia unor cauze de nepedepsire

generale (de exemplu, desistarea sau împiedicarea rezultatului, art. 220 C. pen.,

împiedicarea săvârşirii faptei, art. 30 C. pen. etc.) sau speciale (de exemplu,

denunţarea de către mituitor a luării de mită, art. 255 alin. 3 C. pen., retragerea

mărturiei mincinoase, art. 260 alin. 2 C. pen. etc.).

2.2. Forme şi modalităţi

Concursul de infracţiuni se prezintă sub două forme diferite în raport cu

modul în care se săvârşesc infracţiunile concurente, şi anume concursul real

sau material şi concursul ideal sau formal de infracţiuni. Aceste forme sunt

prevăzute şi descrise în prevederile art. 33 lit. a şi b din actualul Cod penal.

a) Concursul real (material) de infracţiuni. Această formă a concursului

se caracterizează prin împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care

îl alcătuiesc sunt săvârşite prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni

distincte, adică prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte

conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare (de exemplu, după ce a săvârşit o

tâlhărie, făptuitorul a tulburat grav liniştea publică, iar la intervenţia organelor

poliţiei a proferat insulte şi ameninţări la adresa acestora). Infracţiunile pot fi

diferite (concurs eterogen) sau de acelaşi fel (concurs omogen), se săvârşesc de

regulă succesiv, dar uneori pot fi săvârşite simultan (de exemplu, făptuitorul

loveşte şi insultă sau calomniază în acelaşi timp o persoană, pătrunde fără drept

în locuinţa unei persoane şi o loveşte etc.), pot fi săvârşite în acelaşi loc sau în

locuri diferite etc. Nu interesează dacă între infracţiunile concurente există sau

nu vreo legătură obiectivă. În cazul în care între infracţiunile concurente există

legătură, concursul poartă denumirea de concurs cu conexitate (caracterizat). În

practică, asemenea situaţii se întâlnesc relativ frecvent, ceea ce face să existe

două modalităţi ale concursului de infracţiuni:

– concurs simplu, la care între infracţiunile ce îl compun nu există

legătură obiectivă (in rem);

– concurs cu conexitate (caracterizat), format din infracţiuni între care

există o asemenea legătură.

Legea penală în vigoare se referă în mod explicit la concursul cu

conexitate, prevăzând, în dispoziţia din art. 33 lit. a partea finală, că există

concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru

săvârşirea alteia (concurs cu conexitate etiologică) sau pentru ascunderea ei

(concurs cu conexitate consecvenţională). Faptul că legea se referă doar la

aceste două forme ale conexităţii nu înseamnă că numai în aceste cazuri poate

exista concurs cu conexitate, ci, dimpotrivă, că legiuitorul a vrut să precizeze

tocmai contrariul, şi anume că există concurs de infracţiuni, oricare ar fi

caracterul legăturii reale dintre infracţiunile concurente, deci oricare ar fi forma

139

conexităţii acestora. Precizarea pe care legiuitorul o face în legătură cu cele

două forme ale concursului cu conexitate are ca scop să excludă confuzia pe

care o creează teoria zisă a unităţii infracţionale între infracţiunea mijloc şi

infracţiunea scop, teorie susţinută în trecut de unii autori şi însuşită şi de

practica judiciară mai veche. Potrivit acestei teorii, atunci când o infracţiune

serveşte ca mijloc pentru comiterea sau ascunderea alteia (de exemplu,

falsificarea unui înscris oficial pentru a se putea comite sau ascunde o evaziune

fiscală), cele două fapte alcătuiesc o singură infracţiune, şi anume infracţiunea

scop în care se absoarbe, pierzându-şi autonomia, infracţiunea mijloc. Teoria

infracţiunii unice mijloc-scop este neconvingătoare şi evident greşită, pentru că

ignoră existenţa a două infracţiuni de sine stătătoare din care legiuitorul nu

înţelege să construiască o unitate. Pe de altă parte, aplicarea acestei teorii ar

duce la soluţii inadmisibile în cazul în care infracţiunea mijloc ar fi mai gravă

decât infracţiunea scop (de exemplu, în cazul în care este ucisă o persoană

pentru a se ascunde un furt).

În jurisprudenţă, această teorie a fost şi este infirmată în mod constant

prin soluţiile pronunţate, inclusiv de către instanţa supremă. De altfel,

legiuitorul a soluţionat această falsă problemă prin reglementarea din textul

art. 33 lit. a teza finală a actualului Cod penal.

b) Concursul ideal (formal) de infracţiuni. În teoria dreptului penal şi

potrivit legii penale (art. 33 lit. b C. pen.), concursul de infracţiuni îmbracă

forma concursului zis ideal sau formal atunci când în acţiunea sau inacţiunea

săvârşită de o persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe

care le-a produs, se găsesc realizate elementele constitutive ale două sau mai

multor infracţiuni. Ceea ce caracterizează şi diferenţiază concursul ideal de

concursul real este împrejurarea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl

compun sunt săvârşite nu prin tot atâtea acţiuni sau inacţiuni, ca în cazul

concursului real, ci printr-o singură acţiune sau inacţiune în care sunt

comprimate elementele caracteristice obiective şi subiective ale acestor infrac-

ţiuni. Astfel, există concurs ideal de infracţiuni, de exemplu, atunci când, în

urma unui accident de circulaţie, o persoană a decedat, iar alte două au suferit

vătămări corporale grave; când, printr-o acţiune de împuşcare, o persoană a fost

ucisă, iar alte două au suferit leziuni grave, soldate cu infirmităţi etc.

În teoria dreptului penal a fost susţinută în trecut teza că în cazul

concursului ideal sau formal ar exista numai aparent o pluralitate de infracţiuni,

argumentîndu-se că, fiind săvârşită o singură acţiune sau inacţiune, numai în

chip „ideal” s-ar putea concepe o pluralitate de infracţiuni, dar că în realitate ar

exista o singură infracţiune. Această teză a fost combătută, argumentându-se că,

în realitate, în pofida unei aparenţe de unitate, există o pluralitate reală de

infracţiuni, fiecare cu trăsăturile sale caracteristice, în aceleaşi condiţii ca şi la

140

concursul real, cu singura deosebire că aici elementele obiective au fost

comprimate într-o singură acţiune sau inacţiune.

2.3. Tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni

2.3.1. Cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică

2.3.1.1. Sisteme de sancţionare

Persoana fizică ce săvârşeşte mai multe infracţiuni demonstrează, prin

perseverenţa sa infracţională, o periculozitate socială care impune sisteme de

sancţionare adecvate, în măsură să asigure realizarea cât mai eficace a funcţiilor

şi rolului preventiv-educativ ale pedepsei, cu cele două componente:

constrângere şi reeducare.

În doctrina penală şi în legislaţia penală există trei sisteme de sancţionare

a concursului de infracţiuni, şi anume:

a) sistemul cumulului aritmetic, potrivit căruia instanţa de judecată

stabileşte pentru fiecare infracţiune câte o pedeapsă, după care le adiţionează şi

dispune executarea pedepsei rezultate din adunarea aritmetică a acestora. Acest

sistem este criticat şi rar aplicat în legislaţia unor state, întrucât este considerat

rigid şi excesiv de aspru (s-a susţinut, printre altele, că, în cazul pedepselor

privative de libertate, poate conduce la pedepse executabile care depăşesc

durata de viaţă a unui om);

b) sistemul absorbţiei, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei pentru

fiecare infracţiune concurentă, pedepsele mai mici să fie absorbite în pedeapsa

cea mai mare care urmează să fie executată. A fost criticat şi acest sistem,

susţinându-se, în esenţă, că este excesiv de blând, inducând infractorului

impresia că infracţiunile mai puţin grave rămân nepedepsite şi că, astfel, acest

sistem reprezintă o încurajare, pentru infractorul care săvârşeşte o infracţiune

gravă, să comită şi alte infracţiuni, mai puţin grave, pentru care pedepsele vor fi

absorbite în pedeapsa pentru infracţiunea mai gravă;

c) sistemul cumulului juridic, potrivit căruia, după stabilirea pedepsei

pentru fiecare infracţiune concurentă, instanţa de judecată va aplica pedeapsa

cea mai grea, la care se poate adăuga un spor. Acest spor poate fi obligatoriu

sau facultativ, fix sau variabil, în aşa fel încât să asigure o justă

proporţionalizare a pedepsei în fiecare caz concret. Acest sistem este cel mai

frecvent prevăzut în legislaţiile statelor şi este cel mai agreat în doctrina penală.

Sistemul cumulului juridic este adoptat şi de actualul Cod penal român.

Acest sistem, denumit al cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, este

unic pentru ambele forme ale concursului, având unele particularităţi în raport

cu felul şi genul sancţiunilor de drept penal.

141

Vom prezenta în continuare modul în care este reglementat în actualul

Cod penal şi cum funcţionează acest sistem.

2.3.1.2. Aplicarea pedepsei principale în cazul concursului de infracţiuni

săvârşite de persoana fizică

Sediul materiei este art. 34 din C.pen., care, potrivit recentei modificări,

poartă denumirea marginală de „pedeapsa principală în caz de concurs de

infracţiuni săvârşite de persoana fizică”.

Potrivit art. 34 C.pen., în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte

pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, iar dintre acestea, se aplică

pedeapsa după cum urmează:

a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe

pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă;

b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea

mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim

nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică cea mai mare, care poate fi

sporită până la maximul ei special, iar dacă aest maxim nu este îndestulător, se

poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;

d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se

aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;

e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse

cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit. b, la care se

poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.

Prin aplicarea dispoziţiilor din alineatul precedent, nu se poate depăşi

totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente.

Din economia textului de lege menţionat, rezultă că aplicarea pedepsei

principale se face în două etape obligatorii, şi anume: etapa stabilirii pedepsei

pentru fiecare infracţiune; etapa aplicării pedepsei rezultante (care urmează a fi

executată).

Etapa stabilirii pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte constă în

activitatea instanţei de judecată de individualizare a pedepsei, pentru fiecare

infracţiune în parte, din cele care formează pluralitatea. Practic, instanţa

procedează la izolarea fiecărei infracţiuni din cele concurente şi, făcând

abstracţie de celelalte infracţiuni care alcătuiesc concursul, stabileşte pedeapsa

concretă, prin aplicarea criteriilor legale şi judiciare de individualizare,

prevăzută de art. 72 C.pen.

Cea de a doua etapă, aplicarea pedepsei rezultante, se realizează printr-o

evaluare a întregii activităţi infracţionale, care alcătuieşte concursul, în aşa fel

încât pedeapsa rezultantă care urmează să fie executată să reflecte şi să

142

corespundă gradului de pericol social rezultat din săvârşirea infracţiunilor

concurente.

Stabilirea pedepsei rezultante se realizează de către instanţă, potrivit

dispoziţiilor mai sus-arătate ale art. 34 lit. a-d C.pen., în raport cu genul şi felul

pedepselor principale stabilite pentru fiecare infracţiune concurentă.

2.3.1.3. Aplicarea pedepselor complementare

Pedepsele complementare sunt cele arătate în art. 53 pct. 2 C.pen. şi

urmează să fie examinate într-un alt capitol, destinat instituţiei sancţiunilor de

drept penal.

Sediul materiei pedepselor complementare, în cazul concursului de

infracţiuni, este art. 35 C.pen., care prevede următoarele:

- dacă pentru una dintre infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă

complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;

- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare, de natură diferită

sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de

pedeapsa închisorii;

- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi

cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

2.3.1.4. Aplicarea măsurilor de siguranţă

Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art. 111 C.pen.).

Examinarea acestora urmează a fi realizată într-un alt capitol referitor la

instituţia sancţiunilor de drept penal.

Avându-se în vedere scopul măsurilor de siguranţă de a înlătura stări de

pericol, pentru a preveni săvârşirea altor infracţiuni, legiuitorul a raţionat că

atunci când instanţa decide să aplice măsuri de siguranţă, pentru infracţiunile

concurente, aceste măsuri se cumulează.

Sub acest aspect, potrivit recentei modificări, alineatul 4 al art. 35 C.pen.

prevede că măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu

un conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor concurente, se cumulează.

În ipoteza în care s-au dispus mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi

natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată

măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. Această nouă ipoteză constituie o

reglementare nouă, introdusă prin alin. 5 al art. 35 C.pen., şi ea are raţiunea de a

completa reglementarea cu o soluţie necesară unor situaţii apărute în realitatea

procesual penală, când se impune luarea faţă de aceeaşi persoană a mai multor

măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe durate

diferite.

143

În sfârşit, teza ultimă a alineatului 5, recent introdus la art. 35 C.pen.,

prevede că „în cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi

conţinut, luate conform art. 118 alin.1 lit.a-e C.pen., acestea se cumulează”.

Această teză se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, în cazurile

în care se impune luarea acestei măsuri într-o cauză penală, faţă de acelaşi

infractor, a tuturor lucrurilor produse prin fapta penală săvârşită; a celor care au

servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea infracţiunii; a celor

date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a-l răsplăti pe

infractor; a celor dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, precum şi a

celor deţinute contra dispoziţiilor legale.

2.3.1.5. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de

persoana fizică

În cazul în care toate infracţiunile care alcătuiesc concursul fac obiectul

aceluiaşi dosar penal, care se judecă deodată, în faţa aceleiaşi instanţe, stabilirea

şi aplicarea sancţiunilor de drept penal se realizează potrivit textelor art. 34 şi

35 C.pen., mai sus examinate.

Există însă cazuri când acelaşi infractor este judecat pentru infracţiuni

concurente, în cauze diferite, la termene diferite, de aceeaşi instanţă ori de

instanţe diferite. Asemenea situaţii se întâlnesc în practică, destul de frecvent,

deoarece nu toate infracţiunile sunt descoperite şi instrumentate în acelaşi timp

şi în aceeaşi cauză penală.

În asemenea cazuri, operaţiunea prin care se realizează aplicarea

dispoziţiilor referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni poartă

denumirea de contopire a pedepselor.

Aşadar, contopirea pedepselor reprezintă acea operaţiune prin care

instanţa de judecată face aplicarea dispoziţiilor legale privind sancţionarea

concursului de infracţiuni, în cazul unor condamnări separate pentru infracţiuni

concurente.

Sediul materiei este art. 36 din actualul Cod penal. Denumirea marginală

a acestui text, recent modificată, este următoarea: „Contopirea pedepselor

pentru infracţiuni concurente săvârşite de persoana fizică”. Modificarea a fost

impusă de introducerea în Codul penal a persoanei juridice, ca un nou subiect

activ al infracţiunii şi al răspunderii penale.

Potrivit reglementării din acest text de lege, operaţia de contopire se poate

realiza, după cum urmează, în două ipoteze:

- când infractorul, condamnat definitiv pentru una sau mai multe

infracţiuni, este judecat ulterior pentru alte infracţiuni concurente. Într-o

asemenea situaţie, instanţa care judecă ultimele infracţiuni concurente va stabili

câte o pedeapsă pentru fiecare infracţiune din cele deduse judecăţii ulterioare,

iar apoi le va contopi cu pedepsele stabilite anterior şi, în final, va aplica

144

pedeapsa cea mai grea, potrivit prevederilor art. 34 C.pen. În cazul în care au

fost aplicate şi pedepse complementare ori măsuri de siguranţă, instanţa va face

şi aplicarea art. 35 C.pen. Trebuie menţionat că, dacă pedepsele anterioare au

fost supuse contopirii cu aplicarea unui spor, ele vor fi descontopite, vor fi

repuse fiecare în individualitatea lor şi apoi vor fi recontopite, împreună cu

noile pedepse, cu aplicarea unui spor cel puţin egal cu cel anterior (deoarece

sporul anterior fusese aplicat prin hotărâre judecătorească definitivă şi

dobândise autoritate de lucru judecat);

- când infractorul a fost condamnat definitiv pentru toate infracţiunile

concurente, însă prin hotărâri judecătoreşti diferite. În asemenea situaţii,

instanţa învestită cu cererea de contopire a tuturor pedepselor va descontopi

pedepsele contopite anterior, va înlătura sporurile aplicate şi va repune

pedepsele în individualitatea lor, iar apoi va proceda la recontopirea pedepselor,

aplicând cea mai grea dintre pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente,

la care va trebui să aplice un spor cel puţin egal cu cel mai mare care a fost

înlăturat la descontopire. Evident că atunci când instanţa stabileşte sporul

pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, va trebui să evalueze atât numărul, cât

şi natura pedepselor stabilite anterior şi care reflectă gradul de pericol social al

infracţiunilor judecate anterior definitiv.

În ipoteza în care condamnatul a executat integral sau în parte pedeapsa

aplicată prin hotărârea judecătorească anterioară, ceea ce s-a executat se scade

din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente, aşa cum prevăd

dispoziţiile art. 36 alin. 3 C.pen.

În situaţia în care pedeapsa detenţiei pe viaţă a fost comutată sau înlocuită

cu pedeapsa închisorii, aceasta se va contopi după aceleaşi reguli mai sus

arătate (art. 36 alin. 4 C.pen.).

2.3.1.6. Situaţii speciale

În cazul în care, după contopirea pedepselor, intervine amnistia sau

graţierea, se va proceda după cum urmează:

– amnistia şi, respectiv, graţierea nu se vor aplica la pedeapsa rezultantă,

ci la fiecare infracţiune concurentă şi, respectiv, la fiecare pedeapsă;

– când actul de amnistie sau graţiere este incident numai unora dintre

infracţiuni ori dintre pedepse, se va dispune descontopirea pedepselor, care vor

fi repuse în individualitatea lor şi, apoi, se va aplica amnistia ori graţierea, după

care pedepsele rămase executabile se vor recontopi şi, bineînţeles, se va

reaprecia sporul (dacă rămâne de executat numai o singură pedeapsă, sporul va

fi înlăturat, iar dacă nu se mai execută majoritatea pedepselor, sporul iniţial va

putea fi redus şi chiar înlăturat).

145

2.3.2. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente săvârşite de

persoana juridică

Potrivit art. 401, recent introdus prin ultima modificare a Codului penal, în

caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte

pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai

mare, care poate fi sporită până la maximul special, prevăzut în art. 711 alin. 2

sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de

până la o treime din acel maxim.

În ipoteza în care o persoană juridică definitiv condamnată este judecată

ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când, după ce o

hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică

suferise şi o altă condamnare definitivă, pentru o infracţiune concurentă,

instanţa va proceda conform dispoziţiilor art. 401, mai sus arătate.

Referitor la modul în care se aplică pedepsele complementare şi măsurile

de siguranţă luate faţă de o persoană juridică pentru infracţiuni concurente,

art. 401, în alin. 3, C. pen. prevede că sunt aplicabile dispoziţiile art. 35,

referitoare la modul de aplicare a acestor pedepse şi măsuri în cazul persoanei

fizice.

3. Recidiva

3.1. Noţiune şi caracterizare

Recidiva este o altă formă de bază a pluralităţii de infracţiuni, care constă

în săvârşirea din nou a unei infracţiuni, de către o persoană care a fost

condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Ceea ce caracterizează recidiva

este deci împrejurarea că pluralitatea de infracţiuni săvârşite de aceeaşi

persoană este realizată într-un anumit mod, şi anume: după ce făptuitorul a fost

condamnat definitiv pentru o infracţiune (eventual, pentru două sau mai multe

infracţiuni), mai săvârşeşte ulterior, înainte de a începe executarea pedepsei, în

timpul executării acesteia ori în stare de evadare sau după ce a executat

pedeapsa, una sau eventual mai multe infracţiuni, în anumite condiţii. Deosebirea evidentă fată de concursul de infracţiuni o constituie

intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind din nou o infracţiune sau mai multe. Această deosebire dintre autorul unui concurs de infracţiuni şi acela al unei recidive este dublată de o deosebire esenţială, care constă în periculozitatea celui care recidivează. Prin săvârşirea uneia sau mai multor noi infracţiuni, după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă sau alte infracţiuni, acest infractor atrage atenţia că este incorigibil şi, deci, că prezintă un grad mare de pericol pentru societate. Această împrejurare determină pe planul dreptului penal necesitatea elaborării unor măsuri de apărare specifice.

146

Este de reţinut, în acest sens, că existenţa recidivei stă la baza distincţiei ce se face între infractorul primar şi infractorul recidivist. Denumirea de infractor primar este dată infractorului care nu a mai fost anterior condamnat pentru una sau, eventual, pentru un concurs de infracţiuni, precum şi celui care a mai fost condamnat, însă condamnarea nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă. În mod corespunzător, denumirea de infractor recidivist este dată infractorului care a mai fost condamnat şi care, după condamnarea definitivă sau după executarea pedepsei, săvârşeşte din nou o infracţiune, în condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.

Distincţia între infractorii primari şi infractorii recidivişti este importantă, fiindcă legea penală prevede un tratament sancţionator mai sever pentru infractorul recidivist. Infractorii recidivişti sunt, apoi, exceptaţi, de regulă, de la beneficiul unor acte de clemenţă (amnistie, graţiere) şi sunt prevăzute în lege şi alte condiţii restrictive în privinţa acestora, referitor la liberarea lor condiţionată, precum şi la obţinerea reabilitării.

3.2. Structura Existenţa unei condamnări definitive a infractorului, ca trăsătură

caracteristică a recidivei, determină o anumită structurare a infracţiunilor care alcătuiesc această formă a pluralităţii.

Aşa cum am arătat, conceptul de recidivă este condiţionat de: existenţa unei condamnări definitive a infractorului pentru una ori mai multe infracţiuni săvârşite anterior; săvârşirea din nou de către acesta a unei infracţiuni.

Condamnarea definitivă şi infracţiunea săvârşită din nou apar, aşadar, ca elemente constitutive ale stării de recidivă. Acestor două elemente în teoria dreptului penal li s-a dat denumirea de termeni ai recidivei.

Primul termen al recidivei este format totdeauna dintr-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar al doilea termen al recidivei este format totdeauna din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.

Cei doi termeni ai recidivei sunt ei înşişi susceptibili de numeroase variaţiuni, se pot prezenta sub forme diferite, determină la rândul lor o anumită configuraţie a stării de recidivă. Astfel, de exemplu, primul termen al recidivei poate fi o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii variabilă ca durată, este posibil ca hotărârea să nu fie pusă încă în executare, să se afle în curs de executare sau ca pedeapsa să fie în întregime executată sau considerată ca executată, hotărârea de condamnare poate fi pronunţată uneori de către o instanţă judecătorească străină, pedeapsa solicitată poate privi o singură infracţiune sau un concurs de infracţiuni etc. La rândul său, cel de-al doilea termen al recidivei poate consta din săvârşirea unei infracţiuni de gravitate diferită, de acelaşi fel cu infracţiunea sau infracţiunile săvârşite anterior sau diferită de acestea, la un interval mai mare sau mai mic de timp de la executarea pedepsei etc.

Reglementarea recidivei a trebuit să ţină seama de trăsăturile esenţiale şi de variaţiunile pe care le prezintă cei doi termeni ai recidivei.

147

3.3. Modalităţi ale recidivei în cazul persoanei fizice

În teoria dreptului penal s-a dat denumirea de modalităţi ale recidivei

felului în care se prezintă în concret recidiva în raport cu variaţiunile la care

sunt supuşi cei doi termeni ai recidivei. Cunoaşterea acestor modalităţi este

importantă pentru mai buna cunoaştere a înseşi reglementărilor legale privind

recidiva. Cele mai cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt:

3.3.1. Recidiva după condamnare

Recidiva după condamnare (denumită şi recidivă postcondamnatorie sau

recidiva fictivă) şi recidiva după executare (denumită şi recidiva postexecutorie

sau recidivă reală).

Se consideră recidivă după condamnare săvârşirea din nou a unei

infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care

a fost anterior condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual

considerată ca executată.

Dimpotrivă, recidiva se consideră după executare atunci când săvârşirea

din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime

pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată în

întregime. Între cele două modalităţi există nu numai o deosebire formală, dar şi

o deosebire de fond, decurgând din caracterul specific al recidivei după

executare, care dovedeşte că cel condamnat nu s-a reeducat sub influenţa

pedepsei, spre deosebire de recidiva după condamnare, la care proba

incorigibilităţii prin pedeapsă nu este făcută. Pornind de la această deosebire,

unii autori au dat denumirea de „reală” recidivei după executare şi „fictivă” sau

„formală”, recidivei după condamnare. Denumirile acestea nu sunt însă

justificate, deoarece şi recidiva după condamnare este tot aşa de reală ca şi

recidiva după executare. Recidiva după condamnare este şi ea o dovadă a

perseverenţei infracţionale a infractorului, care, în dispreţul unei condamnări

definitive pronunţate împotriva sa, săvârşeşte totuşi din nou o infracţiune.

De aceea, este admis că recidiva poate exista în ambele modalităţi,

diferenţierea dintre ele determinând numai o oarecare deosebire de tratament.

3.3.2. Recidiva generală şi recidiva specială

Recidiva este denumită generală atunci când infracţiunile săvârşite, adică

infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea definitivă, şi infracţiunea

săvârşită din nou sunt diferite ca gen sau specie, recidiva nefiind condiţionată

de o asemănare între infracţiunile ce intră în compunerea celor doi termeni.

Dimpotrivă, recidiva este specială atunci când între infracţiunile respective

există asemănare, adică ele sunt de aceeaşi natură. Recidiva specială este

148

considerată mai periculoasă, ea dovedind o anume specializare a infractorului şi

deci o perseverenţă infracţională.

3.3.3. Recidiva absolută şi recidiva relativă

Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este

condiţionată de gravitatea primei condamnări şi relativă atunci când pedeapsa

anterioară este de o anumită gravitate şi dovedeşte perseverenţa infracţională a

infractorului.

3.3.4. Recidiva mare şi recidiva mică

La recidiva mare, primul termen îl constituie o condamnare la o pedeapsă

de o gravitate mai mare, care relevă prin ea însăşi periculozitatea infractorului

care perseverează, în aceste condiţii, săvârşind noi infracţiuni. Din contră,

denumirea de mică recidivă a fost atribuită recidivei la care primul termen este

format nu din una singură, ci din mai multe condamnări la pedepse mici, ce nu

depăşesc o anume gravitate, considerându-se că numai după mai multe

condamnări la pedepse mai uşoare infractorul relevă acea periculozitate

specifică recidivistului.

3.3.5. Recidiva temporară şi recidiva perpetuă

Distincţia are în vedere intervalul de timp, de la condamnare sau de la

executarea pedepsei, în care trebuie să se săvârşească din nou o infracţiune

pentru a exista recidivă. Din acest punct de vedere, recidiva este perpetuă

atunci când se realizează, indiferent de intervalul la care s-ar săvârşi din nou o

infracţiune, şi temporară atunci când se realizează numai dacă săvârşirea din

nou a unei infracţiuni a avut loc înlăuntrul unui anumit termen de la

condamnare sau de la executarea pedepsei anterioare. Este admisă în general

recidiva temporară.

3.3.6. Recidiva cu efect unic şi recidiva cu efecte progresive

Distincţia are în vedere efectele pe care le produce recidiva asupra

pedepsei pentru infracţiunea săvârşită în această stare. Recidiva cu efect unic

este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de

recidivă. Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se

agravează progresiv, cu fiecare nouă recidivă.

3.3.7.Recidiva teritorială şi recidiva internaţională

Recidiva se numeşte teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată

de cerinţa ca primul său termen să fie o hotărâre de condamnare pronunţată de

o instanţă naţională, spre deosebire de recidiva zisă internaţională, la care

primul termen poate fi o condamnare pronunţată în străinătate. Admiterea

149

recidivei internaţionale implică recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine şi

este determinată de necesitatea cooperării internaţionale în lupta cu

criminalitatea.

3.4. Reglementarea recidivei în legea penală în vigoare în cazul

persoanei fizice

În reglementarea instituţiei recidivei în dreptul nostru penal au fost avute

în vedere modalităţile sus-examinate. Reglementarea se face prin dispoziţiile

din art. 37-39 C.pen., modalităţile principale ale recidivei fiind recidiva după

condamnare, recidiva după executare şi mica recidivă, care poate fi după

condamnare sau după executare.

3.4.1. Recidiva după condamnare

Denumirea marginală a art. 37, sediul materiei pentru instituţia recidivei, a

fost modificată recent, având denumirea „recidiva în cazul persoanei fizice”.

Această modificare a fost impusă de introducerea în Codul penal a persoanei

juridice, ca un nou subiect activ al infracţiunii şi al răspunderii penale.

Potrivit dispoziţiilor art. 37 alin. l lit. a C. pen., există recidivă pentru

persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de

condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat

săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării

pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa

prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.

Din analiza dispoziţiei legale, rezultă condiţiile prevăzute de lege pentru

existenţa recidivei în această modalitate. Astfel, cu privire la primul termen se

cer îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la

pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Dacă hotărârea nu era definitivă în

momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, nu va exista recidivă, ci concurs

de infracţiuni. De asemenea, dacă pedeapsa nu este închisoarea mai mare de

6 luni, ci de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu va exista recidivă. Pedeapsa

prevăzută în hotărârea de condamnare poate fi aplicată de instanţă pentru o

singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. În acest din urmă caz,

este vorba de pedeapsa rezultată, care trebuie să fie mai mare de 6 luni, chiar

dacă pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente, luate separat, nu

depăşesc nici una durata de 6 luni. Poate constitui primul termen al recidivei

după condamnare, ca de altfel şi al recidivei după executare, chiar şi o hotărâre

de condamnare pronunţată în străinătate. Aceasta rezultă din dispoziţia din

alin. 2 al art. 37 C. pen., care prevede că pentru stabilirea stării de recidivă, în

aceste cazuri, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în

150

străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă acea hotărâre a

fost recunoscută potrivit dispoziţiilor legii. Aceste dispoziţii sunt cele din

art. 519 şi urm. C. pr. pen. Legea noastră penală consacră, aşadar, aşa-numita

recidivă internaţională;

- hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune

săvârşită cu intenţie. Această condiţie rezultă din dispoziţia prevăzută în art. 38

alin. l lit. a C. pen., dispoziţie introdusă prin Legea nr. 6/1973 de modificare a

Codului penal, care prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama

de hotărârile de condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă.

Prin prevederea acestei condiţii a fost subliniată trăsătura caracteristică a

recidivei, aceea de a exprima perseverenţa infracţională a infractorului

recidivist, perseverenţă care nu este posibilă decât în cazul infracţiunilor cu

intenţie;

- hotărârea de condamnare să nu fie dintre acelea în care, potrivit legii,

nu se tine seama la stabilirea stării de recidivă.

Legea prevede în art. 38 C. pen. o serie de cazuri în care o hotărâre de

condamnare definitivă nu poate constitui primul termen al recidivei. Potrivit

acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile

de condamnare privitoare la:

- infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii. Această dispoziţie are

raţiunea de a-l degreva pe minor, în viitor, de urmările prejudiciabile ale unor

fapte săvârşite în perioada minorităţii, când personalitatea sa era în curs de

formare;

- infracţiunile săvârşite din culpă. Această dispoziţie a fost introdusă prin

Legea nr. 6/1973 şi are ca scop să restrângă sfera recidivei la faptele săvârşite

cu intenţie, deoarece numai în cazul acestor infracţiuni poate exista perseve-

renţa infracţională caracteristică stării de recidivă;

- infracţiunile amnistiate. Amnistia fiind o cauză care înlătură răspunderea

penală a făptuitorului pentru infracţiunea săvârşită (art. 119 C.

pen.), este firesc ca hotărârea de condamnare privitoare la o infracţiune

amnistiată să nu mai poată constitui primul termen al recidivei;

- faptele nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. După cum

este ştiut, dezincriminarea unei fapte (abolitio criminis) prin legea nouă face să

înceteze toate consecinţele penale ale hotărârii judecătoreşti, pronunţate în baza

legii vechi cu privire la acea faptă (art. 12 C. pen.). Printre consecinţele penale

ale dezincriminării faptei, înlăturate prin intrarea în vigoare a legii noi,

dezincriminatoare este şi aceea ca hotărârea de condamnare pronunţată pentru

fapta dezincriminată să nu poată constitui primul termen al recidivei.

Cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei, pentru existenţa recidivei

după condamnare este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

151

- infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie. Nu se cere

ca infracţiunea să fie de aceeaşi natură ca aceea pentru care infractorul a fost

condamnat anterior. Legea consacră deci aşa-numita recidivă generală.

Infracţiunea poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate

consta în participarea la săvârşirea acestora ca autor, instigator sau complice

(art.144 C.pen.). Este necesar, însă, ca infracţiunea săvârşită din nou să fie

intenţionată, adică să fie săvârşită cu intenţie directă, indirectă sau depăşită

(praeterintenţie). Această cerinţă, introdusă prin modificarea din 1973 a

Codului penal, are ca scop restrângerea sferei recidivei la infracţiunile săvârşite

cu intenţie, fiindcă numai în cazul săvârşirii acestora se poate vorbi de

perseverenţa infracţională a recidivistului. În ce priveşte asimilarea intenţiei

depăşite cu intenţia directă sau indirectă ca o condiţie pentru existenţa atât a

primului termen, cât şi a celui de-al doilea termen al recidivei, aceasta se

justifică prin împrejurarea că primum delictum din compunerea infracţiunii

praeterintenţionate este săvârşit cu intenţie şi el stă la baza rezultatului mai

grav, chiar dacă acesta este produs din culpă;

- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie

închisoarea mai mare de un an. Această cerinţă, prevăzută prin modificarea

Codului penal din 1973, are şi ea ca scop restrângerea sferei recidivei la

infracţiuni de o anumită gravitate. Legea are în vedere pedeapsa prevăzută de

lege pentru noua infracţiune în configuraţia tipică a acesteia, sau, după caz,

într-o variantă agravată sau atenuată. Maximul special al pedepsei închisorii

pentru această infracţiune trebuie să depăşească un an. Spre deosebire deci de

primul termen, a cărui gravitate se exprimă în pedeapsa aplicată de instanţa

judecătorească, gravitatea celui de-al doilea termen al recidivei se exprimă în

pedeapsa prevăzută de lege. Dacă această pedeapsă este închisoarea de un an

sau mai mică ori amendă, infracţiunea săvârşită nu poate constitui al doilea

termen al recidivei. Pedeapsa ce se ia în considerare este aceea prevăzută de

lege pentru infracţiunea tip, chiar dacă infracţiunea săvârşită din nou are forma

tentativei;

- infracţiunea care constituie cel de-al doilea termen al recidivei după

condamnare trebuie să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei

anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. Noua

infracţiune trebuie să fie săvârşită deci în intervalul cuprins între data rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare şi data la care pedeapsa este în întregime

executată sau considerată ca executată. Nu interesează deci dacă hotărârea

anterioară a fost sau nu pusă în executare, dacă executarea pedepsei a fost

suspendată condiţionat sau dacă s-a dispus obligarea condamnatului la muncă

corecţională, dacă condamnatul se află în penitenciar, în stare de libertate

condiţionată sau în stare de evadare.

152

Cel de-al doilea termen al recidivei constă din săvârşirea unei singure

infracţiuni, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Desigur, este posibil

ca infractorul să săvârşească, în aceste condiţii, două, ori mai multe infracţiuni.

În acest caz, starea de recidivă trebuie să se verifice în raport cu fiecare

infracţiune în parte, putând exista deci o dublă sau multiplă recidivă. În acelaşi

timp, cele două sau mai multe infracţiuni săvârşite după condamnarea definitivă

formează un concurs de infracţiuni, constituind deci un caz în care concursul de

infracţiuni se întâlneşte cu recidiva.

3.4.2. Recidiva după executare

Această modalitate a recidivei este reglementată prin dispoziţia din art. 37

alin. l lit. b C. pen. care prevede că există recidivă şi atunci cînd, după

executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea

totală a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a

executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o

infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare

de un an. Recidiva după executare nu se deosebeşte, deci, în esenţă, de recidiva

după condamnare decât prin împrejurarea că săvârşirea din nou a unei

infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa

anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată. Cu această

deosebire, condiţiile de existenţă a recidivei după executare sunt identice cu

acelea prevăzute pentru recidiva după condamnare. Trăsăturile distinctive

privesc primul termen al recidivei.

Astfel, pentru existenţa primului termen al recidivei după executare se

cere, ca şi în cazul recidivei după condamnare, să existe o hotărâre definitivă de

condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cu

deosebirea însă că, în cazul recidivei după executare, este necesar ca pedeapsa

să fie în întregime executată sau considerată ca executată ca urmare a graţierii

totale sau a restului de pedeapsă pe care condamnatul o mai avea de executat la

data apariţiei decretului de graţiere, sau ca urmare a prescripţiei executării

acelei pedepse. Aceasta constituie, după cum se ştie, distincţia dintre recidiva

după condamnare şi recidiva după executare. Celelalte condiţii sunt identice.

Bineînţeles că se cere şi pentru existenţa recidivei după executare ca, în cazul

dat, să nu existe vreunul din cazurile în care condamnarea nu poate constitui

primul termen al recidivei (art. 38 alin. l C. pen.).

De asemenea, legea prevede că nu se ţine seama, la stabilirea stării de

recidiva, de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa

cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 C. pen.). Reabilitarea

fiind o cauză care înlătură consecinţele condamnării, printre care şi starea de

recidivă, este firesc ca o condamnare, în privinţa căreia a intervenit reabilitarea

153

de drept (art. 134, 86, 62 alin. 6 C. pen.) sau reabilitarea judecătorească

(art. 135 şi urm. C. pen.), să nu mai poată constitui primul termen al recidivei.

Legea prevede însă că acelaşi efect îl produce şi împlinirea termenelor de

reabilitare. Este vorba de termenele a căror împlinire atrage reabilitarea de drept

sau a celor după împlinirea cărora este posibilă reabilitarea judecătorească

(art. 135 C. pen.). Legiuitorul a considerat că după trecerea acestor termene de

la executarea pedepsei, termene în cursul cărora fostul condamnat nu a săvârşit

din nou o infracţiune, nu se mai poate vorbi de o perseverenţă infracţională

caracteristică recidivei. Legea noastră penală nu admite deci aşa-numita

recidivă perpetuă, consacrând, dimpotrivă, recidiva temporară.

Cu privire la cel de-al doilea termen ai recidivei după executare, legea

prevede aceleaşi condiţii ca şi la recidiva după condamnare. Infracţiunea

săvârşită din nou poate fi de orice natură, însă trebuie să fie săvârşită cu

intenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie

închisoarea mai mare de un an. Săvârşirea infracţiunii trebuie să aibă loc după

data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de graţiere

totală sau a restului de pedeapsă sau, respectiv, după data la care s-a împlinit

termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare.

3.4.3. Recidiva mică

Potrivit dispoziţiei din art. 37 alin. l lit. c C. pen., există recidivă şi atunci

când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni

sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după

prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat

săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de un an. Legea reglementează deci aşa-numita mică

recidivă, care se deosebeşte de marea recidivă prin structura primului termen,

care este multiplu. Recidiva mică poate exista fie ca recidivă după condamnare,

fie ca recidivă după executare.

Pentru existenţa primului termen al recidivei mici, legea prevede

următoarele condiţii:

- să existe cel puţin trei condamnări definitive, fiecare dintre ele la

pedeapsa închisorii de 6 luni sau mai mică (recidivă după condamnare) sau

infractorul să fi executat în întregime ori să fi beneficiat de graţierea totală sau a

restului de pedeapsă ori de prescripţia executării a cel puţin trei asemenea

pedepse (recidivă după executare). Dacă sunt mai puţin de trei condamnări sau

dacă acestea nu se referă la pedepse cu închisoare, nu poate exista primul

termen al recidivei;

- toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele

respective să fie săvârşite cu intenţie, ca şi în cazul celorlalte modalităţi ale

154

recidivei şi tot pentru a se dovedi perseverenţa infracţională a infractorului

recidivist;

- să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art. 38 alin. l şi 2 C. pen.,

în care condamnarea anterioară nu poate constitui primul termen al recidivei.

Ca şi în cazul marii recidive, fiecare dintre pedepse poate fi aplicată

pentru o singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, cu condiţia, în

acest din urmă caz, ca nici una dintre pedepse luate separat şi nici pedeapsa

rezultantă, aplicată pentru toate infracţiunile concurente, să nu depăşească

6 luni închisoare. Toate condamnările trebuie să fie pronunţate de instanţe

judecătoreşti române, legea neadmiţând, în cazul micii recidive, aşa-numita

recidivă internaţională.

În ce priveşte cel de-al doilea termen al micii recidive, condiţiile cerute

pentru existenţa sa sunt aceleaşi ca şi în cazul marii recidive. Se cere ca

infracţiunea săvârşită din nou, care poate fi diferită ca natură de celelalte (cel

puţin trei) săvârşite anterior, să fie comisă cu intenţie, iar pedeapsa prevăzută de

lege pentru această infracţiune să fie închisoarea mai mare de un an.

Starea de recidivă constituie o cauză de agravare a pedepsei, în oricare

dintre modalităţile prevăzute de lege.

3.5. Recidiva în cazul persoanei juridice

Noul text al art. 402, recent introdus în Codul penal, prevede că există

recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri:

– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,

persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru

infracţiunea anterioară nu a fost executată;

– când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare,

persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru

infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată.

Prin aceste două alineate, au fost reglementate, aşadar, două noi modalităţi

ale recidivei, specifice persoanei juridice, care, perseverând în încălcarea legii

penale, săvârşeşte din nou infracţiuni intenţionate, fie după o condamnare

definitivă şi înainte să se fi executat amenda ce i-a fost aplicată, fie după o

condamnare definitivă, urmată de executarea amenzii sau după ce aceasta a fost

considerată ca executată.

Potrivit art. 402 alin.2 din C.pen., în cazul recidivei prevăzută în alin. 1

lit.a, amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată

pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 401 alin. 1 şi 3, cu

precizarea că sporul prevăzută de art. 401 alin.1 poate fi mărit până la jumătate.

155

În ipoteza în care amenda anterioară, aplicată persoanei juridice a fost

executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat

şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior (art. 402 alin.3 C.pen.).

Pentru cea de a doua modalitate a recidivei, prevăzută în art. 402 alin. 1

lit.b, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul special, prevăzut în

art. 711alin. 2 sau 3, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga

un spor de până la două treimi din acel maxim.

Ultimul alineat al art. 402 C.pen. soluţionează şi situaţia în care, după ră-

mânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi mai înainte

ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că

persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă. În asemenea situaţii,

textul prevede că instanţa va aplica dispoziţiile din alin. 2 ale art. 402 C.pen., în

cazul recidivei prevăzute în alin. 1 lit. a, iar în cazul recidivei prevăzute în alin.

1 lit. b, va face aplicarea dispoziţiilor din alin. 4 ale aceluiaşi text.

4. Pluralitatea intermediară

4.1. Noţiune şi caracterizare

Există pluralitate intermediară de infracţiuni atunci când, după

condamnarea definitivă a infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior,

acesta comite din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în

timpul executării sau în stare de evadare, şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute

de lege pentru existenţa stării de recidivă. Este vorba, aşadar, de o pluralitate de

infracţiuni care nu constituie concurs de infracţiuni, deoarece infractorul a fost

condamnat definitiv pentru o infracţiune (sau pentru un concurs de infracţiuni)

şi apoi, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia

sau în stare de evadare, deci înainte de executarea în întregime a pedepsei,

săvârşeşte din nou o infracţiune. Aceeaşi pluralitate de infracţiuni, astfel

realizată, nu constituie nici stare de recidivă, deoarece nu sunt îndeplinite

condiţiile cerute de lege pentru existenţa recidivei.

Într-adevăr, din reglementarea legală a recidivei s-a putut constata că

existenţa unei condamnări definitive a infractorului, considerată drept criteriu

de deosebire între concursul de infracţiuni şi recidivă, nu este suficientă pentru

a caracteriza respectiva pluralitate de infracţiuni ca recidivă. Pe lângă cerinţa

unei condamnări definitive, legea prevede şi anumite condiţii atât cu privire la

primul termen al recidivei, cât şi cu privire la cel de-al doilea termen al acesteia,

iar neîndeplinirea acestor condiţii duce la inexistenţa stării de recidivă. Astfel,

de exemplu, dacă condamnarea anterioară, indiferent de durata pedepsei, este

privitoare la o infracţiune săvârşită din culpă sau, deşi priveşte o infracţiune

intenţionată, pedeapsa aplicată este închisoarea de 6 luni sau o pedeapsă mai

156

uşoară, nu poate exista stare de recidivă. De asemenea, în cazul în care este

realizat primul termen al recidivei, dar infracţiunea săvârşită din nou este o

infracţiune din culpă, sau deşi este o infracţiune săvârşită cu intenţie pedeapsa

pe care legea o prevede este închisoarea de 6 luni sau mai mică, iarăşi nu există

recidivă.

Toate aceste cazuri formează o situaţie intermediară între concursul de

infracţiuni şi recidiva după condamnare, o pluralitate de infracţiuni care, contrar

dispoziţiei art. 32 C. pen., nu constituie nici concurs de infracţiuni, nici

recidivă.

4.2. Consecinţe juridice

Trăsăturile caracteristice pluralităţii intermediare impun o reglementare

specială a consecinţelor juridice pe care le antrenează în legătură cu stabilirea şi

aplicarea pedepsei în asemenea situaţii. Sub acest aspect, art. 40 din actualul

Cod penal prevede că, pentru pluralitatea interme-diară, pedeapsa se aplică

potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.

157

Capitolul VI

Pluralitatea de infractori

1. Noţiunea şi caracterizarea pluralităţii de infractori

1.1. Noţiune

Prin pluralitatea de infractori se înţelege situaţia în care două sau mai

multe persoane săvârşesc, prin eforturi conjugate, aceeaşi infracţiune. Aşadar,

există pluralitate de infractori ori de câte ori două sau mai multe persoane, între

care există coeziune materială şi coeziune psihică, săvârşesc aceeaşi infracţiune.

Este o situaţie simetric opusă pluralităţii de infracţiuni, când aceeaşi persoană

săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.

Pentru existenţa unei pluralităţi de infractori, se cer îndeplinite următoarele

cerinţe:

– sub raportul laturii obiective, să existe o contribuţie efectivă a două sau

mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală;

– sub raportul laturii subiective, să existe voinţa acestor persoane de a

coopera la săvârşirea faptei respective.

Realizarea acestor condiţii deosebeşte pluralitatea de infractori de un

simplu lot sau grup de infractori care au săvârşit fiecare câte o infracţiune

distinctă, chiar dacă între infracţiunile săvârşite există conexitate cronologică

sau topografică ori chiar etiologică (de exemplu, două casiere ale unei bănci,

fără înţelegere între ele, sustrag periodic sume de bani din acelaşi seif ori din

seifuri diferite ale aceleiaşi bănci etc.). În astfel de cazuri, nu există pluralitate

de infractori, fiindcă nu există voinţa de cooperare la săvârşirea aceleiaşi

infracţiuni, fiecare făptuitor urmând să răspundă pentru propria sa faptă, în

măsura în care aceasta constituie, prin ea însăşi, o infracţiune de sine stătătoare.

Unicitatea faptei prevăzute de legea penală face din pluralitatea de persoane,

care contribuie la săvârşirea ei, o pluralitate de făptuitori; iar această pluralitate

de făptuitori constituie şi o pluralitate de infractori, în măsura în care fapta este

săvârşită cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de cel puţin doi dintre făptuitori,

ori chiar de un singur făptuitor care săvârşeşte fapta cu intenţie, împreună cu

altul sau cu alţii care au acţionat din culpă sau fără vinovăţie.

1.2. Caracterizare

Rezultă din cele ce precedă că o pluralitate de făptuitori prezintă caractere

specifice şi produce efecte juridice deosebite datorită unicităţii infracţiunii

săvârşite de aceştia. Aceste caractere şi efecte sunt următoarele:

158

- indiferent de numărul subiecţilor activi participanţi la săvârşirea

infracţiunii, unitatea infracţiunii nu este influenţată;

- calificarea faptei, încadrarea ei juridică, determinarea locului şi timpului

săvârşirii faptei se răsfrâng asupra tuturor făptuitorilor;

- urmarea imediată (socialmente periculoasă), ca element al laturii

obiective a infracţiunii, se produce prin cooperarea tuturor participanţilor la

săvârşirea faptei; sub acest aspect, contribuţia fiecăruia dintre participanţi se

înscrie ca un antecedent cauzal în lanţul de cauzalitate care determină şi

produce rezultatul infracţiunii;

- unitatea obiectivă a faptei nu are nici o influenţă asupra participaţiei

subiective a fiecăreia dintre persoanele care acţionează conjugat la săvârşirea

aceleiaşi fapte;

- fapta fiind săvârşită prin acţiunea conjugată a tuturor făptuitorilor,

rezultă că răspunderea penală a acestora trebuie să fie, în general, aceeaşi;

- existenţa unicităţii infracţiunii, ca temei al răspunderii penale, pentru toţi

participanţii, determină ca toate eventualele cauze, care înlătură răspunderea

penală (amnistia, prescripţia) ori care o exclud (abrogarea incriminării,

inexistenţa unui element constitutiv al infracţiunii etc.), să producă efecte faţă

de toţi făptuitorii;

- pluralitatea de infractori, participanţi la săvârşirea aceleiaşi fapte, reflec-

tă o periculozitate socială sporită, datorită cooperării mai multor participanţi la

săvârşirea aceleiaşi fapte (cooperarea măreşte curajul şi sporeşte forţa de acţiu-

ne a autorilor, măreşte posibilitatea de ascundere a urmelor infracţiunii etc.).

2. Formele pluralităţii de infractori

În ştiinţa dreptului penal sunt cunoscute trei forme ale pluralităţii de infrac-

tori: pluralitatea naturală, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională.

2.1. Pluralitatea naturală

Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei

prevăzute de legea penală, care nu poate fi săvârşită decât prin contribuţia a

două sau mai multe persoane. De aceea, pluralitatea naturală de infractori mai

este denumită şi pluralitate necesară.

Dintre faptele prevăzute de legea penală care constituie o pluralitate

naturală de infractori, cele mai multe sunt acelea care nu pot fi săvârşite decât

prin contribuţia a două persoane, astfel încât ele poartă denumirea de infracţiuni

bilaterale. Din această categorie putem exemplifica infracţiunile de incest

(art. 203 C. pen.), de bigamie (art. 303 C. pen.) etc. Există alte infracţiuni care

nu pot fi săvârşite decât prin contribuţia mai multor persoane (mai mult de

159

două), aşa cum sunt infracţiunile de subminare a puterii de stat (art. 162

C. pen.), de încăierare, prevăzută în art. 322 C. pen., sau jocul de noroc,

prevăzut de art. 330 C. pen.

Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu

caracter general. Faptele cu pluralitate naturală de subiecţi activi au fost special

incriminate şi sancţionate ca atare, în condiţii specifice fiecărei infracţiuni.

Caracteristic pluralităţii naturale de infractori este faptul că fiecare

participant la săvârşirea faptei este tratat ca autor al infracţiunii, alături de

ceilalţi făptuitori, şi răspunde de rezultatul produs. Nu este necesar ca toţi

făptuitorii să aibă şi calitatea de infractori. Este suficient ca numai unul sau

numai unii dintre făptuitori să acţioneze cu vinovăţie şi deci să aibă calitatea de

infractori.

În literatura de specialitate, se face distincţie între pluralitatea naturală

proprie şi pluralitatea naturală improprie.

Pluralitatea naturală proprie este aceea în care toţi participanţii sunt traşi la

răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, în cazul infracţiunii de incest, de

dare şi luare de mită etc.).

Pluralitatea naturală improprie este aceea în care nu toţi participanţii sunt

traşi la răspundere şi sancţionaţi penal (de exemplu, la infracţiunea de primire

de foloase necuvenite).

2.2. Pluralitatea constituită

2.2.1. Noţiune şi caracterizare

Prin pluralitate constituită se înţelege acea situaţie în care legea penală

incriminează simplul fapt că mai multe persoane se asociază în vederea

săvârşirii de infracţiuni.

Aşadar, pluralitatea constituită este acea formă a pluralităţii de infractori,

creată prin asocierea sau gruparea mai multor persoane în vederea săvârşirii de

infracţiuni. În raport cu celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea

constituită se caracterizează prin:

- împrejurarea că ea se creează prin simplul fapt al asocierii sau grupării

mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni;

- este fără relevanţă dacă această asociere a fost sau nu urmată de

contribuţia efectivă a persoanelor respective la săvârşirea uneia dintre

infracţiunile avute în vedere la constituirea asociaţiei;

- datorită scopului său antisocial, simpla înjghebare sau încercare de

creare a unei astfel de asociaţii sau grupări prezintă, prin ea însăşi, pericol

social, independent de săvârşirea infracţiunilor programate.

Ţinând seama de caracterul pluralităţii constituite de infractori, legiuitorul

nostru a incriminat-o ca infracţiune de sine stătătoare. Din această categorie de

160

infracţiuni cu pluralitate constituită de infractori putem exemplifica: complotul

(art. 167 C.pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art. 323 C. pen.).

În cazul în care se săvârşeşte vreuna dintre infracţiunile-scop, prevăzute în

programul asocierii, va exista un concurs real de infracţiuni.

2.2.2. Condiţii de existenţă

Din examinarea dispoziţiilor incriminatoare ale faptelor care constituie

pluralităţi constituite şi ţinând seama de conceptul acestei forme a pluralităţii de

infractori, rezultă că, pentru existenţa ei, oricare ar fi forma incriminării, trebuie

să fie îndeplinite următoarele condiţii:

a) să existe o grupare de cel puţin două persoane, în funcţie de natura şi

numărul infracţiunilor proiectate;

b) gruparea să aibă un anumit program în care să intre săvârşirea uneia

sau a mai multor infracţiuni;

c) gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie

unică de conducere, care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului.

Prin aceste trăsături caracteristice, pluralitatea constituită de infractori se

deosebeşte de pluralitatea ocazională, bazată pe o înţelegere prealabilă între

participanţi.

În literatura de specialitate, au fost dezbătute mai multe probleme

referitoare la situaţia participanţilor în cazul crimei organizate. În esenţă, aceste

probleme se referă la următoarele:

– dacă membrii conducători ai asociaţiilor de crimă organizată răspund în

mod automat pentru oricare dintre faptele săvârşite de membrii asociaţiei

criminale sau grupului criminal. Au fost exprimate opinii diferite, însă

majoritară este opinia, pe care o considerăm raţională şi corectă, potrivit căreia

membrii cu funcţii de conducere ai asociaţiei sau grupării criminale răspund

numai dacă se dovedeşte că au determinat sau ajutat la săvârşirea acelor

infracţiuni de către ceilalţi membri ai asociaţiei, nu şi pentru acţiunile şi faptele

comise din iniţiativa acestora despre care ei nu au avut cunoştinţă;

– dacă persoanele care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării criminale

răspund penal în cazul în care comit acte de sprijin sau ajutor, în favoarea

asociaţiei sau grupării respective. Au existat şi sub acest aspect controverse,

însă dominantă a fost opinia că asemenea persoane trebuie să răspundă penal, în

calitate de complici la acele acte la care se dovedeşte că au acordat ajutor sau

sprijin membrilor asocierii sau grupării (rezoluţia Congresului AIDP de la

Budapesta din perioada 5-11 septembrie 1999 este în acelaşi sens);

- dacă anumitor angajaţi ai asociaţiei criminale (cum sunt contabilii,

avocaţii, juriştii, medicii), care nu sunt membri ai asociaţiei sau grupării, le

poate fi antrenată răspunderea penală. Opinia majoritară, pe care o considerăm

raţională şi corectă, este aceea că aceşti specialişti, angajaţi sau folosiţi în cadrul

161

asociaţiei, nu au răspundere penală pentru activitatea membrilor asociaţiei

criminale dacă nu se dovedeşte că au o participaţie conştientă la acţiuni

criminale şi dacă nu şi-au depăşit limitele profesiei.

2.3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală)

Este situaţia în care o infracţiune care ar putea fi săvârşită de o singură

persoană este comisă întâmplător prin cooperarea mai multor persoane (de

exemplu, un furt sau un omor, care pot fi săvârşite de o singură persoană, sunt

comise după o prealabilă înţelegere a trei persoane).

În cadrul acestei forme a pluralităţii de infractori, cooperarea mai multor

persoane la săvârşirea acelei infracţiuni este determinată, în general, de

interesul uşură-rii executării faptei (de exemplu, în cazul unui furt prin efracţie

dintr-o bancă, ce presupune operaţii multiple şi complexe, pentru o mai bună

reuşită, participanţii, care ar putea acţiona fiecare de unul singur, se înţeleg, îşi

împart rolurile şi acţionează în cooperare).

Această formă a pluralităţii este denumită participaţie în dreptul penal. Ea

poate coexista cu pluralitatea naturală sau constituită. Astfel, de exemplu, pot

exista cazuri când infracţiunea de incest se săvârşeşte ca urmare a unei instigări

sau cu ajutorul unui complice.

Aşa se explică faptul că, pentru a acoperi această compatibilitate a

pluralităţii ocazionale cu pluralitatea naturală şi cu cea constituită, în doctrină

s-a arătat că există pluralitate ocazională ori de câte ori fapta prevăzută de legea

penală ar putea fi săvârşită de un număr mai mare de persoane, decât ar fi fost

necesar pentru existenţa pluralităţii naturale ori constituite1.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea

ocazională, denumită şi participaţie penală, este amplu reglementată în cadrul

materiei Părţii generale a dreptului penal, ceea ce vom realiza în capitolul

următor.

3. Participaţia penală. Generalităţi

3.1. Noţiune şi caracterizare

Pluralitatea ocazională sau participaţia, spre deosebire de celelalte forme

ale pluralităţii, nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care

aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional. Ea intervine

în anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni

apare mai eficace ori mai uşoară sub raportul săvârşirii sau al ascunderii

1 V. Dongoroz, op. cit.

162

urmelor ei. Aşa se explică de ce participaţia se poate adăuga unei pluralităţi

naturale sau unei pluralităţi constituite de infractori.

Participaţia penală se deosebeşte însă de celelalte forme ale pluralităţii de

infractori nu numai prin caracterul său ocazional, neobligatoriu pentru

realizarea faptei, dar şi prin poziţia juridică a făptuitorilor. Astfel, dacă în cazul

pluralităţii naturale sau al pluralităţii constituite fiecare dintre făptuitori în parte

este considerat că a săvârşit infracţiunea şi răspunde pentru săvârşirea acesteia,

iar nu pentru contribuţia dată, în cazul pluralităţii ocazionale, fiecare făptuitor

este considerat că a participat la săvârşirea infracţiunii, că a adus o parte de

contribuţie la infracţiune, de unde şi denumirea de „participaţie” dată acestei

forme a pluralităţii de infractori.

De esenţa pluralităţii ocazionale este că fiecare făptuitor răspunde, aşadar,

pentru participarea lui la infracţiune şi în măsura acestei participări. Pe baza

acestei însuşiri a participaţiei penale, în doctrină şi în legislaţie se face distincţie

între diferite forme ale acesteia, cum sunt: autoratul (executarea), instigarea şi

complicitatea.

3.2. Condiţii

În ştiinţa dreptului penal este în general admis că, pentru existenţa

participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau o

inacţiune prevăzută de lege ca element material al unei anumite infracţiuni.

Condiţia este îndeplinită atunci când activitatea săvârşită de participant repre-

zintă o contribuţie la o infracţiune fapt consumat sau la o tentativă pedepsibilă

la acea infracţiune;

- fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane,

deci să existe o pluralitate de făptuitori. Numărul acestora trebuie să fie de cel

puţin doi, în cazul infracţiunilor care ar putea fi săvârşite de o singură persoană,

şi mai mare decât numărul necesar pentru săvârşirea infracţiunii, în cazul

pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite, căreia i se suprapune, eventual,

participaţia. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori; este

de ajuns ca unul dintre ei să aibă această calitate, adică să îndeplinească

condiţiile generale şi speciale cerute pentru existenţa subiectului activ al

infracţiunii şi să fi acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei. Este irelevant,

pentru existenţa participaţiei, felul contribuţiei făptuitorilor la săvârşirea faptei.

Există participaţie penală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în

aceeaşi formă la săvârşirea infracţiunii (toţi fiind autori, deci coautori), în care

caz se spune că există participaţie simplă, cât şi atunci când contribuţiile

făptuitorilor îmbracă forme diferite (de autori, instigatori sau complici), în care

caz participaţia este complexă;

163

- să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în continuare

aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Aşa cum s-a subliniat în literatura de

specialitate, existenţa şi caracterul participaţiei penale sunt determinate de

existenţa unei duble legături psihice între participanţi, şi anume, pe de o parte,

voinţa lor comună de a coopera la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală, iar pe de altă parte, scopul sau rezultatul comun urmărit de participanţi

prin săvârşirea faptei. Dintre cele două legături psihice, numai prima este

indispensabilă pentru existenţa participaţiei, fiindcă fără voinţa comună de a

coopera la săvârşirea faptei nu poate exista această formă a pluralităţii de

infractori. În ce priveşte cea de a doua legătură, aceasta condiţionează nu

existenţa neparticipaţiei penale, ci numai caracterul său perfect (propriu) sau

imperfect (impropriu).

În situaţia în care toţi participanţii contribuie cu intenţie la săvârşirea

faptei şi urmăresc acelaşi scop sau acţionează cu toţii din culpă, participaţia este

denumită perfectă sau propriu-zisă, iar atunci când lipseşte coeziunea psihică

între participanţi, unii dintre ei acţionând cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără

vinovăţie, participaţia este improprie;

- fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de două sau mai multe

persoane trebuie să constituie infracţiune, altfel neexistând participaţie penală.

3.3. Clasificări

În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau

feluri de participaţie penală, folosindu-se drept criterii fie felul contribuţiei

participanţilor la săvârşirea faptei, fie atitudinea subiectivă a participanţilor, fie

modul în care contribuţiile acestora se integrează în activitatea care a dus la

săvârşirea infracţiunii.

Aşa cum am arătat, în raport cu atitudinea psihică a participanţilor se face

distincţie între participaţia proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi participaţia

improprie (imperfectă).

Participaţia este denumită proprie sau perfectă atunci când toţi

participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică toţi cu intenţie, fie

toţi din culpă.

Participaţia este denumită improprie sau imperfectă atunci când unii

dintre făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără vinovă-

ţie. Această clasificare este consacrată şi în sistemul codului nostru penal.

În literatura de specialitate, se mai fac şi următoarele distincţii:

- participaţie omogenă sau simplă, atunci când toţi participanţii contribuie

la săvârşirea aceleiaşi fapte, în aceeaşi calitate de coautori;

- participaţie eterogenă sau complexă, atunci când participanţii contribuie

la săvârşirea aceleiaşi fapte, având calităţi diferite (autor, instigator, complice);

164

- participaţie materială, când contribuţia este de natură materială;

- participaţie morală, care constă în luarea sau întreţinerea hotărârii de a

săvârşi infracţiunea;

- participaţie spontană, care exclude o înţelegere anterioară între partici-

panţi;

- participaţie preordinată, adică aceea realizată ca urmare a unei înţelegeri

anterioare;

- participaţie indispensabilă, adică fără de care fapta nu se putea săvârşi;

- participaţie favorizatoare sau înlesnitoare, adică aceea care a contribuit la

producerea rezultatului.

Aceste clasificări servesc la mai buna cunoaştere a instituţiei participaţiei

şi la soluţionarea corectă a problemei răspunderii penale a participanţilor.

3.4. Reglementarea legală

Sediul materiei este în Capitolul III din titlul II, art. 23 – 31 C.pen. şi

poartă denumirea de „Participaţia”. Aceste reglementări privesc activitatea

participanţilor, formele contribuţiei lor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, condi-

ţiile în care aceste contribuţii antrenează răspunderea penală a participanţilor

etc. Aşa fiind, este firesc ca instituţia participaţiei penale să fie reglementată în

cadrul instituţiei infracţiunii.

4. Participaţia penală propriu-zisă (perfectă)

4.1. Noţiune

Participaţia penală propriu-zisă sau perfectă reprezintă acea formă a

participaţiei, la care toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici)

acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie (toţi cu intenţie ori toţi din culpă).

La infracţiunile intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu

intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice

contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de

participaţie penală proprie.

La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o conlucrare din culpă a

două sau mai multor persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte

prevăzute de legea penală. Orice contribuţie cu intenţie este, în acest caz,

incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie sau perfectă.

Participaţia penală propriu-zisă este forma participaţiei cea mai întâlnită,

dar este şi tipică pluralităţii ocazionale, respectiv participaţiei.

165

4.2. Forme

Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura

contribuţiei pe care diferiţii participanţi o au la săvârşirea faptei. Aceste forme

corespund deci diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea infracţiunii.

Aşa cum s-a arătat în literatura noastră de specialitate, formele tipice de

cooperare la săvârşirea unei fapte oarecare şi deci şi a unei fapte prevăzute de

legea penală sunt următoarele:

a) efectuarea de acte prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii

(acte de executare);

b) efectuarea de acte prin care se determină formarea hotărârii de a săvârşi

fapta şi de a trece la realizarea acestei hotărâri (acte de determinare);

c) efectuarea de acte prin care se ajută la săvârşirea faptei, începând cu

acte de susţinere a hotărârii de a o săvârşi, continuând cu acte de sprijin

material şi moral la realizarea laturii obiective şi până la acte prin care se

sprijină executarea şi producerea rezultatului.

În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală, activitatea care constă în

executarea faptei prevăzute de legea penală este denumită autorat sau executare,

iar persoana care săvârşeşte astfel de acte poartă denumirea de autor sau

executant.

Contribuţia dată prin acte care determină formarea hotărârii de a săvârşi

infracţiunea este denumită instigare, iar persoana care a săvârşit astfel de acte

poartă denumirea de instigator sau autor moral.

Contribuţia dată prin acte de ajutor şi de sprijin la săvârşirea faptei poartă

denumirea de complicitate, iar persoana care a săvârşit astfel de acte este

denumită complice.

Principalele forme ale participaţiei penale sunt, aşadar, autoratul,

instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea penală în vigoare

(art. 23-26 C. pen.).

5. Autoratul

5.1. Noţiune şi caracterizare

Autoratul este acea formă de participaţie care constă din săvârşirea de acte

de executare a faptei prevăzute de legea penală. Această definiţie rezultă şi din

dispoziţiile legale în vigoare (art. 24 C. pen.), care prevăd că este autor

persoana ce săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Noul Cod penal reglementează identic noţiunea de autor. În acest sens, în

art. 38 alin.1, a fost preluat integral textul art. 24 din actualul Cod penal.

166

Noutatea apare prin alineatul 2 al articolului 38 din noul Cod penal, în

sensul introducerii textului care prevede că „dacă mai multe persoane săvârşesc

nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de legea penală, fiecare din ele va fi

pedepsită ca autor”.

În raport cu celelalte forme ale participaţiei, autoratul se distinge prin

caracterul său esenţial şi necesar, întrucât contribuţia autorului constă tocmai în

săvârşirea faptei (acţiunii sau inacţiunii) care constituie infracţiune.

Autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiune, care poate

exista şi în afară şi independent de celelalte forme ale participaţiei. Nici

instigarea, nici complicitatea nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta

din urmă poate exista de sine stătător, deoarece fapta prevăzută de legea penală

poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare şi alte contribuţii. Cu

toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şi termenul „autor”)

nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii de complicitate (complice) şi de

instigare (instigator), el desemnând o anumită formă de contribuţie la săvârşirea

unei infracţiuni, în raport cu alte forme de contribuţie posibile.

În doctrina modernă asupra conţinutului noţiunii de autor au fost

abandonate:

- teoria formală, obiectivă, potrivit căreia autor este numai persoana care a

realizat elementul material al laturii obiective, descrisă în norma incriminatorie;

- teoria materială obiectivă, care susţine că autor este doar persoana a

cărei acţiune este aptă să producă urmarea socialmente periculoasă (rezultatul);

- teoria subiectivă, potrivit căreia trebuie considerat autor doar persoana

care comite infracţiunea pentru sine sau în interesul său.

În locul acestor teorii, mai vechi, este de actualitate noua teorie a

dominaţiei asupra faptei. Potrivit acesteia, este autor al infracţiunii doar

persoana care deţine controlul funcţional asupra faptei, în sensul exercitării unei

dominaţii asupra acesteia, în aşa fel încât, în orice moment, acea persoană să

decidă comiterea sau renunţarea la săvârşirea faptei.

Cercetarea autoratului prezintă interes, în primul rând, pentru a-l putea

deosebi în mod clar de celelalte forme de participaţie, în special de

complicitatea concomitentă. Interesul cercetării este evident şi cu privire la

aşa-numita participaţie simplă (omogenă) sau coautorat.

Mai întâi este important să fie relevate şi subliniate trăsăturile

caracteristice ale autoratului, care sunt, în esenţă, următoarele:

a) sub raportul laturii obiective, autoratul reprezintă activitatea materială

realizată de persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea

penală. Aceasta înseamnă realizarea actelor de executare specifice laturii

obiective a infracţiunii (însăşi acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul

material al infracţiunii). Aceste trăsături rezultă din însăşi caracterizarea legală

a autoratului (art. 24 C.pen.). Prin aceste trăsături caracteristice, autoratul se

167

deosebeşte net de instigare, care constă în acţiunea de determinare a unei

persoane la săvârşirea faptei, deci într-o contribuţie indirectă la executarea

acesteia. Totodată, autoratul se deosebeşte şi de complicitate, care, de

asemenea, reprezintă o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii, constând

în sprijinirea sub orice formă a executării de către autor a acţiunii sau inacţiunii

incriminate.

Caracterul de act de executare a unei contribuţii la săvârşirea infracţiunii

nu este totdeauna suficient pentru existenţa autoratului. La acele infracţiuni,

denumite proprii, este considerată autorat numai executarea faptei de către

persoana care are calitatea cerută de lege (funcţionar, cetăţean român, militar

etc.), nu şi contribuţia identică a altui subiect. În cazul acestor infracţiuni, o

astfel de contribuţie, prin acte de executare săvârşite de o persoană fără calitatea

cerută de lege, este considerată complicitate, şi nu coautorat.

b) sub raportul laturii subiective, autoratul, datorită specificului său de

contribuţie esenţială, constând din însăşi săvârşirea faptei incriminate, poate fi

realizat cu orice formă de vinovăţie. În cazul participaţiei complexe

(eterogene), dacă autorul a acţionat cu intenţie există participaţie propriu-zisă

sau perfectă, iar dacă el a săvârşit fapta din culpă sau fără vinovăţie, fiind însă

determinat de un instigator sau sprijinit de un complice, care acţionează cu

intenţie, vom avea o participaţie improprie sau imperfectă.

5.2. Coautoratul

Este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în

mod nemijlocit prin eforturile conjugate a două sau mai multor persoane care

au calitate de autori. Această activitate conjugată, de cooperare a acestor

persoane, la realizarea nemijlocită a laturii obiective a infracţiunii, poartă

denumirea de coautorat, iar persoanele care realizează, prin contribuţiile lor,

fapta prevăzută de legea penală se numesc coautori.

Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe

(eterogene), la care doi sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori

(coautori), iar alţii au calitatea de instigatori sau de complici, cât şi în cadrul

unei participaţii simple (omogene), la care toţi participanţii au calitatea de

autori (coautori).

5.2.1. Latura obiectivă

Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi

participanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală,

respectiv că au efectuat acte de executare a acesteia. Această constatare implică

însă înţelegerea clară a noţiunii de act de executare a faptei incriminate.

168

În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire

nemijlocită a faptei se înţelege orice act de conduită exterioară prin care se

realizează direct acţiunea sau inacţiunea incriminată.

În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară au fost aduse unele

precizări şi clarificări deosebit de importante pentru înţelegerea noţiunii de act

de executare, ca act de coautorat. În acest sens, s-a arătat că trebuie să fie

considerate ca acte de executare, deci ca acte de coautor, şi acele acte prin care

se contribuie, chiar indirect, la comiterea faptei incriminate, cum ar fi actele de

paralizare a energiei de opunere sau înlăturarea unui obstacol din calea

săvârşirii faptei. Astfel, sunt considerate acte de coautorat, şi nu de

complicitate, actele prin care victima este imobilizată sau împiedicată să se

apere, în timp ce un alt participant o loveşte, provocându-i moartea sau

vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii; au fost calificate drept coautorat

faptele inculpaţilor care, aflându-se într-o locuinţă, împreună cu alţi inculpaţi,

pentru a sustrage bunuri, au împachetat şi ei unele lucruri dintre cele care au

făcut obiectul material al infracţiunii de furt, chiar dacă aceştia, la plecare, de

teama poliţiei, care fusese alarmată, nu au reuşit să ia decât un singur bun dintre

cele împachetate; de asemenea, este considerat act de coautorat acţiunea de a

pune piedică victimei infracţiunii de tâlhărie, pentru a o dezechilibra şi a uşura

deposedarea ei, prin smulgere de bijuterii etc.

De asemenea, s-a precizat că, în cazul infracţiunilor complexe, este

coautor acela care săvârşeşte una dintre acţiunile ce formează elementul

material al infracţiunii complexe respective (de exemplu, ameninţarea în cazul

ultrajului, cealaltă acţiune de lovire fiind realizată de un alt coautor).

O altă precizare priveşte momentul în care pot fi săvârşite diferitele acte

de coautorat. În legătură cu aceasta s-a decis că, dacă contribuţia diferiţilor

coautori este de regulă simultană, aceasta poate fi totuşi şi succesivă,

contribuţiile putând fi date succesiv, în timp, într-o înlănţuire de acte de

executare a infracţiunii unice. Intervenţia succesivă a coautorilor este posibilă

nu numai în cazul infracţiunilor continue şi continuate, dar şi în cazul altor

infracţiuni care, prin natura lor complexă, nu pot fi realizate decât prin

contribuţii succesive (de exemplu, în cazul infracţiunii de atentat care pune în

pericol siguranţa statului – art. 160 C.pen.).

Tot aşa, s-a decis că pentru existenţa coautoratului nu este necesar ca

diferitele contribuţii ale coautorilor să conste din acte de executare identice.

Este suficient ca acestea să se completeze unele pe altele într-o activitate unică,

indivizibilă, fiecare dintre ele apărând ca indispensabilă pentru realizarea faptei

prevăzute de legea penală. Astfel, de exemplu, s-a stabilit că trebuie să fie

considerate ca acte de coautorat loviturile aplicate victimei unei infracţiuni de

omor, chiar dacă nu toate aceste lovituri au fost mortale, sau acţiunea unui

169

inculpat de a primi imediat şi ascunde bunul sustras din buzunarul victimei de

către alt inculpat etc.

5.2.2. Latura subiectivă

Coautoratul, fiind o formă de participaţie propriu-zi-să sau perfectă, se

caracterizează, din punct de vedere subiectiv, prin existenţa la toţi participanţii a

aceleiaşi forme de vinovăţie, adică fie intenţie, fie culpă. De regulă, coautoratul

se realizează cu intenţie, în sensul că toţi coautorii sunt conştienţi că săvârşesc

şi vor să săvârşească acte de executare a aceleiaşi fapte prevăzute de legea

penală, al cărei rezultat socialmente periculos îl prevăd şi îl urmăresc.

Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cazul unei participaţii complexe,

la care în afară de coautori există instigatori şi complici, cât şi în cazul

participaţiei simple sau omogene, la care nu există decât coautori.

Coautoratul poate exista şi în cazul infracţiunilor din culpă şi el se

realizează atunci când două sau mai multe persoane, acţionând din culpă, au

săvârşit fiecare, simultan ori succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care

s-a produs acelaşi rezultat socialmente periculos.

Unii autori (de exemplu, Vasile Papadopol) sunt de părere că nu poate

exista coautorat în cazul infracţiunilor neintenţionate, făptuitorii care

cooperează la realizarea din culpă a aceluiaşi rezultat fiind consideraţi ca autori

ai unor infracţiuni autonome. Credem însă că nu se poate nega existenţa

participaţiei atunci când se constată voinţa comună a mai multor persoane de a

coopera la săvârşirea unei fapte al cărei rezultat socialmente periculos nu l-au

prevăzut sau au crezut că nu se va produce. Faţă de unitatea acţiunii şi a

rezultatului produs, nu se poate vorbi de o pluralitate de infracţiuni, ci de o

singură infracţiune săvârşită prin cooperare, deci de coautorat.

5.2.3. Infracţiuni incompatibile cu coautoratul

Există infracţiuni la care coautoratul nu este cu putinţă, deşi sunt

susceptibile de săvârşire în participaţie sub forma instigării sau complicităţii.

Este cazul infracţiunilor cu autor unic, care nu pot fi săvârşite nemijlocit decât

de o singură persoană (infracţiuni care se săvârşesc in persona propria), cum

sunt mărturia mincinoasă, cerşetoria, dezertarea, nedenunţarea etc. În cazul

acestor infracţiuni, fiecare făptuitor săvârşeşte o infracţiune de sine stătătoare,

în propria persoană.

Nu pot fi săvârşite în coautorat nici infracţiunile omisive, deoarece

neîndeplinirea unei obligaţii legale are aproape întotdeauna un caracter

individual. În cazul în care acea obligaţie legală ar reveni mai multor persoane,

într-un anumit termen, îndeplinirea acelei obligaţii la termenul stabilit, de către

una din persoanele obligate, profită şi celorlalte. În situaţia în care nici una dintre

persoanele respective nu îşi realizează obligaţia, fiecare va răspunde individual.

170

Prin excepţie, în doctrină, a fost acceptat coautoratul în situaţia în care o

obligaţie legală aparţine unei anumite colectivităţi determinate. S-a opinat că, în

asemenea cazuri, membrii acestei colectivităţi trebuie trataţi ca şi coautori la infrac-

ţiunea omisivă, datorită contribuţiei lor comune la nerealizarea obligaţiei legale.

6. Instigarea

6.1. Noţiune şi caracterizare

Sediul materiei este art. 25 din actualul Cod penal, care prevede că este

instigator persoana care determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească o

faptă prevăzută de legea penală.

Ca formă a participaţiei penale, instigarea este fapta unei persoane

(instigator) care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană

(instigat) să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală.

De esenţa instigării este faptul că instigatorul realizează acţiunea de

instigare înainte ca cel instigat să fi luat hotărârea de a acţiona. Sub acest

aspect, instigarea se deosebeşte de complicitate, în cazul căreia activitatea de

înlesnire sau ajutorare are loc după ce autorul a luat hotărârea de a comite fapta

sau în timpul când acesta săvârşeşte fapta.

Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul, care ia cel dintâi

hotărârea de a săvârşi infracţiunea, nu trece la săvârşirea faptei respective, ci

transmite această hotărâre altei persoane, pe care o determină, printr-o activitate

materială (îndemnuri, rugăminţi, ameninţări etc.), să săvârşească ea acea faptă,

iar acea persoană, ca efect al determinării, trece la săvârşirea acesteia, devenind

autor al infracţiunii.

Instigatorul contribuie deci la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea

către cel instigat a ideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea hotărârii

acestuia de a săvârşi fapta.

Instigarea trebuie, aşadar, localizată în sfera laturii subiective a

infracţiunii. Instigatorul realizează, împreună cu cel instigat, cauzalitatea

psihică, el fiind cel care inoculează şi determină luarea hotărârii de săvârşire a

faptei prevăzute de legea penală. Acest conţinut psihic al instigării explică

denumirea dată instigatorului, de „autor moral” al infracţiunii.

6.2. Condiţii de existenţă

6.2.1. Subiecţii

Pentru existenţa instigării este necesară prezenţa a două persoane: una

care realizează activitatea de instigare (instigatorul); alta asupra căreia se

exercită această activitate (instigatul).

171

Instigator poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale

pentru a putea fi subiect al infracţiunii. Nu este necesară o calitate specială. De

aceea, instigarea este posibilă şi la infracţiunile proprii, fără să fie necesar ca

instigatorul să aibă calitatea cerută de lege autorului infracţiunii. De asemenea,

instigarea este posibilă şi la infracţiunile ce se săvârşesc in persona propria,

după cum este posibilă şi la infracţiunile intenţionate, ca şi la cele de culpă (în

acest caz participaţia fiind improprie sau imperfectă), la infracţiunile comisive,

ca şi la infracţiunile omisive.

Instigarea poate fi săvârşită nu numai de o singură persoană, dar şi de

două sau mai multe persoane care determină, simultan ori succesiv, aceeaşi

persoană la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. În astfel de cazuri există deci doi sau

mai mulţi coinstigatori (coinstigare), dacă aceştia au acţionat în înţelegere unii

cu alţii şi cu voinţa de a coopera. Dacă însă între instigatori nu a existat o astfel

de înţelegere, aşa încât s-au realizat întâmplător acte de instigare a aceleiaşi

persoane, la săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală, va exista un

concurs de instigări, şi nu coinstigare.

Există, de asemenea, coinstigare în cazul în care o persoană determină o

altă persoană ca aceasta, la rândul ei, să determine o a treia persoană să

săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. În astfel de cazuri există

instigare mediată din partea primului instigator şi instigare imediată din partea

celui de-al doilea, care determină direct pe autor să săvârşească fapta.

Dacă, pe lângă activitatea de instigare, o persoană săvârşeşte şi acte de

executare, participând astfel şi ca autor la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni,

contribuţia de instigator (instigarea) se absoarbe în aceea de autor. Explicaţia

derivă din caracterul de participaţie secundară al instigării, faţă de autorat, care

reprezintă forma de participaţie principală.

Evident că, în asemenea situaţii, când o persoană, după ce instigă,

săvârşeşte ea însăşi acte de executare şi devine autor al infracţiunii, pluralitatea

ei de contribuţii va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.

Instigat sau persoană asupra căreia se exercită instigarea poate fi, de

asemenea, orice persoană fizică, indiferent dacă îndeplineşte sau nu condiţiile

generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii la care a fost instigat. Poate fi

deci instigată şi o persoană iresponsabilă, un minor care nu a împlinit 14 ani ori

o persoană lipsită de libertate de voinţă ori de acţiune, în astfel de cazuri fiind

vorba de o participaţie improprie.

În cazul infracţiunilor proprii, instigatul trebuie să aibă calitatea cerută de

lege în persoana autorului infracţiunii pe care instigatul urmează să o

săvârşească.

În situaţia în care instigarea este adresată unei singure persoane sau unor

persoane determinate, ea este denumită instigare individuală.

172

În cazul în care este adresată unui număr nedeterminat de persoane, ea

este denumită instigare colectivă.

În prima situaţie vom avea o formă a participaţiei penale, în timp ce în a

doua nu se realizează o participaţie penală, ci fapta constituie o infracţiune de

sine stătătoare (de exemplu, instigarea publică şi apologia infracţiunilor

prevăzute în art. 324 C. pen.).

6.2.2. Latura obiectivă

Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară

îndeplinirea următoarelor condiţii:

- să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigator)

asupra unei alte persoane (instigat);

- activitatea de determinare să se refere la săvârşirea unei fapte prevăzute

de legea penală;

- să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a

instigatului de a săvârşi fapta respectivă;

- activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea

instigatorului, la acceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la

hotărârea lui de a o săvârşi;

- cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei şi să realizeze cel puţin o

tentativă pedepsibilă.

Sunt necesare unele explicaţii cu privire la aceste condiţii.

Efectuarea unei activităţi de determinare, prin care instigatorul inoculează

în mintea instigatului ideea săvârşirii faptei incriminate, este de esenţa

instigării. Mijloacele prin care se realizează determinarea pot fi diverse. Spre

deosebire de unele legislaţii penale străine, Codul penal român nu enumeră nici

limitativ, nici enunţiativ, mijloacele de instigare. Acestea pot fi deci cele mai

diferite, de la simple îndemnuri, rugăminţi sau insinuări, până la constrângere

sau corupere.

În raport cu mijloacele folosite în activitatea de determinare, se distinge

între:

– instigarea simplă, la care se folosesc mijloace imateriale, de determinare

a voinţei instigatului (rugăminţi, îndemnuri persuasive, insinuări);

– instigare calificată, la care se folosesc mijloace materiale cum ar fi

promisiunile de daruri sau alte foloase (corupere) sau exercitarea de presiuni

prin diferite forme de constrângere asupra instigatului, direct sau indirect.

Pentru existenţa instigării este suficientă instigarea simplă, dar existenţa

unei instigări calificate va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, ca

împrejurare ce relevă un grad de pericol social sporit al faptei şi de

periculozitate al făptuitorului.

173

Activitatea de instigare poate fi săvârşită direct asupra persoanei ce

urmează să săvârşească fapta prevăzută de legea penală (instigare imediată) sau

asupra unei persoane ce urmează să determine, la rândul său, pe cel care va

săvârşi fapta (instigare mediată). În acest caz există deci doi coinstigatori,

primul mediat, al doilea imediat, bineînţeles cu condiţia ca cel de-al doilea

instigator să nu se limiteze la simpla transmitere a îndemnului sau ameninţării

din partea celui dintâi (în ultima situaţie, nu se va reţine instigare, ci compli-

citate la instigare), ci să realizeze la rândul său activitatea de determinare, care

să aibă drept efect săvârşirea faptei de către cel instigat.

Obiectul activităţii de determinare trebuie să-l constituie o faptă

prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de participaţie penală. Fapta

trebuie să fie susceptibilă de a fi săvârşită ca autor de cel instigat. Aşa cum s-a

arătat, în cazul infracţiunilor proprii, instigarea trebuie să se îndrepte asupra

unei persoane care are calitatea cerută de lege pentru autorul infracţiunii. Fapta

la care se instigă să fie individualizată în aşa fel încât cel instigat să cunoască

obiectul instigării şi să poată lua hotărârea în cunoştinţă de cauză, fiindcă el

trebuie să săvârşească fapta, chiar dacă nu-i înţelege caracterul.

În raport de modul în care instigatorul face cunoscut instigatului obiectul

instigării, în doctrină se distinge:

- între instigarea directă, la care instigatorul comunică instigatului în mod

direct şi explicit îndemnul şi fapta pe care urmează să o săvârşească, şi

instigarea indirectă, la care instigatorul nu transmite direct ideea săvârşirii

faptei, ci indirect, inoculându-i instigatului o stare de spirit care îl determină să

ia hotărârea de a săvârşi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de răzbunare ctc.);

- între instigarea evidentă, la care instigatorul acţionează deschis, pe faţă,

şi instigarea insiduoasă sau ascunsă, la care instigatorul acţionează din umbră,

pe ascuns, fără ca cel instigat să-şi dea seama că este determinat la săvârşirea

unei fapte penale.

Cel instigat să nu fi luat anterior hotărârea de a săvârşi fapta la care

este îndemnat. Nu poate exista instigare faţă de o persoană care era deja

hotărâtă să săvârşească fapta. În acest caz, activitatea instigatorului ar putea

constitui eventual o complicitate morală, dar nu o instigare. Condiţia pe care o

examinăm este îndeplinită atunci când instigatul, în momentul în care are loc

activitatea de instigare, nu era hotărât să săvârşească fapta la care este instigat,

chiar dacă în mintea lui se ivise, în mod spontan ori ca urmare a unei instigări

anterioare rămase fără efect, ideea săvârşirii acestei fapte. Esenţial este deci ca

hotărârea de a săvârşi fapta luată de cel instigat, ca urmare a instigării, să fie

ulterioară, iar nu anterioară activităţii de instigare.

Activitatea de instigare trebuie să aibă ca efect determinarea celui

instigat, adică însuşirea de către acesta a ideii de săvârşire a faptei prevăzute de

legea penală şi luarea hotărârii de a o săvârşi. Fără îndeplinirea acestei condiţii

174

nu există instigare propriu-zisă, ci o instigare fără efect sau o instigare

neizbutită, care nu produce consecinţe juridice.

Persoana instigată să fi trecut la săvârşirea faptei la care a fost

determinată şi să comită acea faptă sau cel puţin o tentativă pedepsibilă. Nu

este necesar ca autorul să fie pedepsit. În cazul în care cel instigat nu a trecut la

săvârşirea faptei sau, deşi a trecut la executare, nu a săvârşit decât o tentativă

nepedepsibilă, neexistând o faptă prevăzută de legea penală, nu poate exista

nici instigare ca formă a participaţiei. Dacă activitatea instigatorului întruneşte

elementele constitutive ale altei infracţiuni, el va răspunde pentru acea

infracţiune de sine stătătoare.

Pot exista situaţii în care autorul instigat săvârşeşte o faptă care depăşeşte

limitele instigării. În concret, cel instigat realizează o activitate mai complexă,

fie împotriva aceluiaşi obiect juridic, fie împotriva altor obiecte juridice decât

acelea cu privire la care s-a desfăşurat instigarea, iar instigatorul nu a cunoscut

şi nici nu a prevăzut o asemenea depăşire. În asemenea cazuri, evident că

instigatorul va răspunde numai pentru fapta la care a instigat (cel mai frecvent

exemplu, întâlnit în practică, este acela când o persoană este instigată să

săvârşească un furt, dar, ulterior, datorită unor împrejurări de moment, comite

acel furt prin violenţe sau ameninţări; în această situaţie, instigatorul va

răspunde numai pentru infracţiunea de furt, iar autorul pentru tâlhărie, soluţie

impusă de dispoziţiile art. 28 alin. 2 C. pen., care prevăd că circumstanţele

referitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care

aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut).

În ipoteza contrară, când autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă decât

aceea la care a fost instigat, această împrejurare se răsfrânge, în mod obiectiv,

asupra tuturor participanţilor, în sensul că aceştia vor răspunde pentru acea

infracţiune mai uşoară, chiar dacă, sub aspectul laturii subiective, au avut o altă

reprezentare (soluţia derivă din dispoziţiile art. 51 C. pen., privind eroarea de

fapt, printr-o interpretare per a contrario; dacă o circumstanţă agravantă nu se

răsfrânge asupra participanţilor, atunci când aceştia nu au cunoscut-o în

momentul săvârşirii infracţiunii, per a contrario, o circumstanţă atenuantă se va

răsfrânge asupra participanţilor, chiar dacă ei nu au cunoscut-o).

6.2.3. Latura subiectivă

Pentru existenţa instigării ca formă a participaţiei penale, este necesar ca

activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie. Instigatorul este conştient

de faptul că prin activitatea sa îl determină pe cel instigat să săvârşească o faptă

prevăzută de legea penală, în sensul că urmăreşte sau acceptă producerea

rezultatului socialmente periculos al faptei.

Instigatorul poate acţiona deci şi cu intenţie indirectă. Nu poate exista

însă instigare din culpă. De aceea, dacă o persoană determină din culpă o altă

175

persoană, prin cuvinte rostite imprudent ori printr-un îndemn făcut în glumă sau

într-un moment de surescitare, fără conştiinţa şi voinţa de a determina la

săvârşirea faptei ilicite, fapta nu constituie instigare.

Pentru existenţa instigării nu interesează însă dacă cel instigat (autorul)

acţionează cu intenţie sau din culpă, întrucât este posibilă instigarea şi la o faptă

pe care autorul o săvârşeşte din culpă sau chiar fără vinovăţie (în acest caz,

avem o participaţie improprie – art. 31 C. pen.).

De asemenea, nu interesează, pentru existenţa instigării, mobilul sau

scopul urmărit de instigator. De aceea, există instigare şi în cazul persoanei care

instigă cu scopul de a prinde pe cel instigat în momentul începerii executării

faptei (este cazul agentului provocator).

7. Complicitatea

7.1. Noţiune şi caracterizare

Sediul materiei este art. 26 din actualul Cod penal, care prevede:

„Complice este persoana care, cu intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.” Este, de asemenea, complice

persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui

bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după

săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Complicitatea este o formă de participaţie penală ce constă în fapta

persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod, inclusiv prin pro-

misiunea de a tăinui bunurile provenite din săvârşirea faptei sau de a favoriza

pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Ceea ce caracterizează deci complicitatea, în raport cu celelalte forme de

participaţie penală, este caracterul său de contribuţie indirectă, mediată la

săvârşirea infracţiunii. Complicele nu determină, nici nu realizează în mod

nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, ci îi înlesneşte autorului această

realizare, făcând, prin sprijinul pe care îl dă, ca acesta să săvârşească mai uşor,

mai repede şi mai sigur fapta incriminată.

În raport cu autoratul sau cu instigarea, complicitatea apare deci ca o

participaţie secundară, accesorie. Fiind o contribuţie la săvârşirea faptei,

complicitatea se inserează însă în antecedenţa cauzală a acesteia, alături de

celelalte contribuţii, atrăgând calitatea de participant a complicelui.

În ipoteza în care autorul comite o faptă mai gravă decât aceea referitor la

care s-a înţeles cu complicele, acesta nu va răspunde pentru fapta mai gravă, ci

doar pentru aceea la care a intenţionat să-i dea ajutor autorului.

Soluţia îşi are raţiunea, în acelaşi text al art. 28 alin.2 C.pen., potrivit

căruia circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai

176

în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Răspunderea penală

a complicelui pentru o faptă mai gravă a autorului ar putea fi antrenată, potrivit

tezei finale a textului sus-menţionat, în cazul în care s-ar dovedi că el, în

momentul în care a dat ajutorul, a prevăzut posibilitatea comiterii unei fapte

mai grave de către autor.

În ipoteza contrară, în care autorul săvârşeşte o faptă mai puţin gravă

decât cea care a făcut obiectul înţelegerii, complicele va răspunde pentru fapta

săvârşită de autor.

7.2. Condiţii de existenţă

7.2.1. Subiectul

Complice poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale

pentru a fi subiect activ al infracţiunii. Nu sunt necesare îndeplinirea unor

condiţii speciale, existenţa anumitor calităţi, complice putând fi orice persoană,

inclusiv în cazul infracţiunilor proprii.

La săvârşirea unei infracţiuni îşi pot da contribuţia unul sau mai mulţi

complici, în funcţie de complexitatea faptei prevăzute de legea penală, fie că

este vorba de infracţiuni cu autor unic, fie că sunt infracţiuni cu pluralitate

naturală sau constituită de subiecţi activi. Fiecare complice îşi aduce, în acest

caz, propria contribuţie prin ajutorul dat la săvârşirea infracţiunii.

7.2.2. Latura obiectivă

Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa complicităţii, trebuie să fie

îndeplinite trei condiţii principale:

a) să se fi săvârşit în mod nemijlocit, de către o altă persoană (autor),

o faptă prevăzută de legea penală, în forma infracţiunii fapt consumat ori a unei

tentative pedepsibile;

b) să se fi efectuat de către complice acte de înlesnire sau de ajutor la

săvârşirea acelei fapte. Actele de ajutor, de sprijin sau de înlesnire trebuie să se

refere fie la realizarea laturii obiective a infracţiunii de către autor (complicitate

materială), fie la realizarea laturii subiective a infracţiunii (complicitate morală);

c) contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la

săvârşirea de către autor a acţiunii sau inacţiunii respective. În cazul în care

ajutorul sau sprijinul nu ajunge să fie dat, deoarece complicele a fost împiedicat

ori dacă acest ajutor sau sprijin dat de complice nu este folosit de autor, întrucât

este apreciat impropriu ori de prisos, activitatea desfăşurată de complice

rămâne o simplă tentativă de complicitate, fără semnificaţie juridică penală.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate şi cum a confirmat

jurisprudenţa, contribuţia materială a complicelui trebuie să fie considerată

efectivă chiar dacă nu a fost folosită la săvârşirea faptei, deoarece orice

177

contribuţie materială îndeplineşte totdeauna şi rolul de contribuţie morală,

întărind hotărârea autorului de a săvârşi fapta.

7.2.3. Latura subiectivă

Sub aspect subiectiv, complicitatea constă într-un sprijin dat cu intenţie

directă sau indirectă la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Autorul,

însă, poate săvârşi fapta, fie cu intenţie, în care caz va exista participaţie

proprie, fie din culpă sau fără vinovăţie, situaţie în care va exista participaţie

improprie.

Este irelevant pentru existenţa complicităţii dacă între autor şi complice a

existat sau nu o înţelegere prealabilă. De asemenea, tot irelevant este dacă, în

momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a

ajutat. În ipoteza existenţei unei înţelegeri prealabile între autor şi complice,

aceasta relevă premeditarea în săvârşirea faptei, împrejurare care va spori

încărcătura de pericol social a faptei, urmând ca de aceasta să se ţină seama la

individualizarea pedepsei.

Este necesar şi suficient ca complicele să acţioneze cu intenţie, fiindcă nu

poate exista complicitate din culpă. Dacă prin actele sale săvârşite din culpă, o

persoană contribuie la săvârşirea tot din culpă de către o altă persoană a unei

fapte prevăzute de legea penală, cele două persoane vor fi coautori ai acelei

fapte.

7.2.4. Modalităţi

În raport cu natura sprijinului acordat de complice, cu momentul şi cu

modul în care este dat acest sprijin, se disting următoarele modalităţi:

a) Complicitatea prin înlesnire. Această modalitate presupune

realizarea unor acte prin care complicele acordă sprijin autorului înainte de

începerea executării. Sprijinul poate fi dat pentru a pregăti, a uşura săvârşirea

faptei etc. (de exemplu, culegerea de date şi informaţii cu privire la programul

de lucru al victimei, cu privire la locul şi timpul propice pentru săvârşirea

faptei; procurarea mijloacelor necesare comiterii faptei etc.). Aceste acte de

înlesnire vor avea relevanţă penală numai cu condiţia de a fi urmate de

executare, din partea autorului, fie sub forma unei infracţiuni consumate, fie

sub cea a unei tentative pedepsibile. Sunt principalele ipoteze în care autorul nu

trece la executare, şi totul rămâne în fază preparatorie, aceste acte ale

complicelui nu vor avea relevanţă penală.

b) Complicitatea prin ajutare. Constă în contribuţii acordate în

cursul executării faptei, prin acte efectuate concomitent cu executarea

(asigurarea pazei; deschiderea unei uşi prin care autorul poate fugi de la locul

faptei; aruncarea unei arme în mâna autorului etc.).

178

În ipoteza în care ajutorul este dat după ce fapta s-a consumat, acest ajutor

nu mai reprezintă un act de participaţie sub forma complicităţii, ci o infracţiune

distinctă, de sine-stătătoare: tăinuire sau favorizare (de exemplu, în cazul în

care autorul bunurilor furate este ajutat să le încarce într-un autovehicul şi să le

transporte).

c) Complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare. Este

modalitatea care constă în promisiunea unui sprijin de care autorul faptei va

avea nevoie după săvârşirea faptei. Acest sprijin constă fie în promisiunea de a

tăinui bunurile, fie în favorizarea autorului.

Complicitatea prin promisiune de tăinuire sau de favorizare este o

participaţie morală, întrucât întăreşte hotărârea autorului de a săvârşi

infracţiunea, pentru că el ştie şi contează pe promisiunea şi posibilitatea oferită

de complice de a valorifica bunurile sustrase ori pe promisiunea că va fi el

însuşi protejat. Este irelevant că promisiunea făcută anterior sau în timpul

săvârşirii faptei nu este ulterior, după săvârşirea faptei, îndeplinită de către

tăinuitor sau favorizator. Esenţială este existenţa promisiunii pe care complicele

o face autorului, care se constituie din acel moment într-un ajutor moral dat

autorului, pe baza căruia acesta perseverează în săvârşirea faptei, contând pe

promisiunea de tăinuire sau de favorizare.

Sprijinul promis autorului de a tăinui bunurile poate consta: în primirea acelor

bunuri în locuinţa complicelui; în cumpărarea acestor bunuri de către complice; în

înlesnirea valorificării unor bunuri provenite din săvârşirea faptei etc.

Sprijinul promis autorului, în sensul favorizării, poate consta din: ajutor

dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata ori executarea

pedepsei, care ar urma să-i fie aplicată autorului.

În raport de natura actelor de înlesnire sau de ajutor, complicitatea poate fi

materială sau morală.

Complicitatea este materială atunci când constă din acte de sprijin

material la săvârşirea infracţiunii (procurarea ori adaptarea mijloacelor necesare

săvârşirii faptei; înlăturarea unor obstacole materiale din calea autorului faptei;

procurarea armei sau a autovehiculului necesar etc.). Aceste acte de sprijin

material pot fi acte de înlesnire sau de ajutor, prin care se contribuie la

realizarea laturii obiective a infracţiunii (paznicul care permite inculpaţilor să

intre în curtea fabricii şi să sustragă produsele).

Complicitatea morală este acea formă a participaţiei care constă din acte

ce întreţin sau consolidează hotărârea autorului de a săvârşi fapta, darea de

sfaturi ori indicaţii, promisiunea de a tăinui bunurile rezultate din infracţiune ori

de a-l favoriza ulterior pe infractor (însoţirea autorului la săvârşirea omorului

ori la urmărirea victimei jefuite, promisiunea de a asigura paza locului

infracţiunii etc.).

179

În raport de momentul în care intervine actul de înlesnire sau ajutor din

partea complicelui pentru săvârşirea faptei, se distinge între complicitatea

anterioară şi complicitatea concomitentă.

Complicitatea anterioară este aceea în care contribuţia complicelui este

dată înainte de săvârşirea faptei şi constă în acte de înlesnire, prin care se

pregăteşte săvârşirea faptei sau se netezesc condiţiile pentru comiterea acesteia.

Actele de complicitate anterioară sunt, în realitate, acte preparatorii, care

se comit de altă persoană decât autorul şi care devin acte de complicitate în

momentul în care autorul a trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o

tentativă pedepsibilă.

Complicitatea concomitentă este cea în care contribuţia este dată

concomitent cu realizarea laturii obiective de către autor şi constă din acte de

ajutor în activitatea de executare.

La complicitatea concomitentă, alături de autor, este prezent complicele,

la locul şi momentul actelor de executare.

În raport de modul direct sau indirect în care intervine contribuţia

complicelui la săvârşirea faptei, se face distincţie, în doctrină, între

complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită.

Complicitate nemijlocită avem atunci când sprijinul este dat de complice

direct autorului.

Complicitate mijlocită există atunci când sprijinul este dat autorului, prin

intermediul altui participant, care poate fi instigatorul sau alt complice.

Complicitatea mijlocită se poate realiza în trei modalităţi diferite, şi

anume complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la

complicitate.

Complicitatea la instigare constă în sprijinul acordat de complice

instigatorului în acţiunea acestuia de determinare a autorului la săvârşirea faptei

(de exemplu, prin procurarea de bani sau daruri cu ajutorul cărora instigatorul

determină pe cel instigat să săvârşească fapta).

Complicitatea la complicitate constă în sprijinul dat de complice unui alt

complice pentru ca acesta să poată sprijini eficient săvârşirea de către autor a

faptei (de exemplu, pune la dispoziţia celuilalt complice o armă, un autovehicul

cu care acesta transportă pe autor la locul săvârşirii faptei, îi oferă sfaturi de

specialitate pentru reuşita acţiunii autorului etc.).

Instigarea la complicitate constă în determinarea unei persoane de a

sprijini săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin acte de

complicitate de orice fel.

Atât complicitatea nemijlocită, cât şi cea mijlocită se integrează în

antecedenţa cauzală a rezultatului faptei, laolaltă cu celelalte contribuţii.

Complicitatea prin acţiune (comisivă) şi complicitatea prin inacţiune

(omisivă). Această distincţie are în vedere aspectul dinamic al contribuţiei

180

complicelui, modul cum se exteriorizează sprijinul dat de complice.

Complicitatea prin acţiune constă în efectuarea de acte de înlesnire sau de

ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, pe când complicitatea prin

inacţiune constă din neîndeplinirea de către complice a unor acte pe care era

obligat să le îndeplinească, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un

ajutor dat cu intenţie la săvârşirea faptei ilicite (de exemplu, portarul de la

bancă omite intenţionat să închidă sau să controleze poarta, înlesnind astfel

pătrunderea autorilor furtului).

În doctrină, este cunoscută şi aşa-numita complicitate negativă. Este acea

formă a complicităţii ce se referă la situaţia în care se află o persoană ce a luat

cunoştinţă că se va săvârşi o infracţiune şi nu informează autorităţile sau care,

fiind de faţă la săvârşirea unei infracţiuni, nu a intervenit pentru a împiedica

consumarea acesteia.

S-a susţinut că o astfel de atitudine negativă ar constitui de fapt o

complicitate negativă sau o complicitate prin adeziune tacită. Această

concepţie nu poate fi admisă, deoarece în cazul nedenunţării sau al

neintervenţiei nu există o înlesnire sau un ajutor la săvârşirea infracţiunii,

fiindcă nu există o obligaţie legală de denunţare sau împiedicare, pe care cel

care rămâne inactiv să o încalce. În dreptul nostru a fost incriminată

nedenunţarea unor infracţiuni numai în mod excepţional (art. 170, 262 C. pen.).

În aceste cazuri, nedenunţarea constituie infracţiune, iar promisiunea de

nedenunţare, făcută anterior sau în timpul săvârşirii faptei, constituie

complicitate la acea infracţiune.

7.2.5. Pedeapsa în caz de participaţie

Potrivit prevederilor art. 27 din actualul Cod penal, instigatorul şi

complicele la o faptă prevăzută de legea penală, săvârşită cu intenţie, se

sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei

se ţine seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de

dispoziţiile art. 72 C.pen.

Acest sistem sancţionator este denumit al parificării. S-a argumentat că

atâta vreme cât toţi participanţii (autori, instigatori sau complici) contribuie la

producerea rezultatului şi acţionează subiectiv, cu intenţia de a săvârşi fapta

prevăzută de lege, este raţional ca instigatorul şi complicele să fie sancţionaţi cu

pedepse între aceleaşi limite ca şi autorul.

Evident că sistemul nu presupune aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi

participanţii. În acest sens, în doctrină, s-a decis, iar jurisprudenţa a confirmat

că prin sintagma „pedeapsa prevăzută de lege pentru autor” trebuie să

înţelegem numai aceeaşi pedeapsă din punct de vedere al speciei (detenţie pe

viaţă, închisoare sau amendă), precum şi limitele minime şi maxime ale acestor

pedepse, care trebuie să fie aceleaşi pentru toţi participanţii.

181

Pedeapsa concretă pentru instigator şi complice se va stabili întotdeauna,

în fiecare caz în parte, potrivit art. 27 teza a doua din Codul penal, ţinându-se

seama de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de

dispoziţiile art. 72, referitoare la criteriile generale de individualizare.

7.2.6. Circumstanţele personale şi circumstanţele reale

Sediul materiei este art. 28 din actualul Cod penal.

7.2.6.1. Noţiune

Prin circumstanţe, în accepţiunea largă a dreptului penal, se înţeleg

împrejurările în care are loc săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi care

se referă fie la faptă, fie la persoana făptuitorului.

În accepţiunea mai restrânsă, circumstanţele sunt definite ca fiind acele

stări, situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte date ale realităţii sau date

susceptibile să particularizeze fapta sau făptuitorul1.

În doctrină, există şi alte definiţii ale circumstanţelor, dar, cu mici

deosebiri, în esenţă, aceste definiţii sunt asemănătoare.

În ceea ce ne priveşte, ne raliem acelei părţi a doctrinei, confirmată în

jurisprudenţă, potrivit căreia circumstanţele sunt acele stări, situaţii, împrejurări,

calităţi ori alte date, cu caracter accidental, care stau în afara conţinutului

infracţiunii, dar care însoţesc fapta sau privesc situaţia personală a făptuitorului

şi care sporesc sau atenuează gradul de pericol social al faptei ori

periculozitatea infractorului.

Împărţirea circumstanţelor în personale şi reale prezintă importanţă,

întrucât efectele lor sunt diferite, în privinţa modului cum se răsfrâng asupra

participanţilor şi, implicit, asupra tratamentului sancţionator.

Circumstanţele personale sunt cele care privesc făptuitorul. Ele sunt atât

subiective (referitor la atitudinea psihică cu privire la fapta săvârşită), cât şi

obiective (care ţin de particularităţile individuale ale participantului, cum ar fi:

calitatea de funcţionar, condamnat, recidivist, reabilitat, căsătorit, rudă

apropiată etc.). Datorită caracterului lor strâns şi intim legat de persoană,

circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra

celorlalţi participanţi (art. 28 alin. 1 C.pen.).

Circumstanţele reale (denumite şi circumstanţe obiective) sunt cele

privitoare la faptă. Ele se referă la împrejurările anterioare, concomitente sau

posterioare comiterii faptei, stau în afara conţinutului infracţiunii, dar atenuează

sau agravează pericolul social al faptei. Aceste circumstanţe se răsfrâng asupra

participanţilor, în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut

(art. 28. alin. 2 C.pen.).

1 C. Bulai, Drept penal, Partea generală, vol. II, 1992, p. 89-90.

182

7.2.6.2. Împiedicarea săvârşirii faptei

Sediul materiei este art. 30 C.pen., care prevede că participantul nu se

pedepseşte dacă, în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei,

împiedică consumarea acesteia. Dacă actele săvârşite până în momentul

împiedicării constituie o altă faptă prevăzută de legea penală, participantului i

se aplică pedeapsa pentru această faptă.

Textul sus-menţionat instituie o cauză de nepedepsire pentru participantul

la săvârşirea unei infracţiuni, cu condiţia ca acesta, în cursul executării, dar

înainte de a se descoperi fapta, să împiedice consumarea acesteia.

Este uşor de observat că raţiunea acestei cauze de impunitate reprezintă o

încurajare a acelor participanţi care, în cursul executării, înainte de descoperirea

faptei, conştientizând consecinţele la care se expun, în mod voluntar, împiedică

consumarea infracţiunii şi, deci, producerea rezultatului socialmente periculos.

Din economia textului, rezultă că, pentru ca împiedicarea consumării de

către participant să constituie cauză de nepedepsire, trebuie îndeplinite

următoarele condiţii:

- să se fi început executarea faptei de către autor;

- în cursul executării, participantul să fi intervenit, în mod eficient, şi să

împiedice consumarea infracţiunii;

- intervenţia participantului care determină neconsumarea infracţiunii să

fie anterioară descoperirii faptei.

Împiedicarea săvârşirii infracţiunii poate aparţine nu numai autorului, ci şi

instigatorului sau complicelui.

În privinţa acţiunii de împiedicare a instigatorului sau complicelui, trebuie

arătat că, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire, ei trebuie, practic, fie să-l

denunţe pe autor, fie să-l determine ca acesta să înceteze executarea.

În cazul în care desistarea aparţine chiar autorului, se înţelege că această

renunţare la executare va profita şi participanţilor (instigatorului şi complicelui).

În ipoteza în care sunt mai mulţi participanţi, dar numai unul dintre ei

împiedică săvârşirea faptei, va beneficia de cauza de nepedepsire doar acesta,

ceilalţi urmând să răspundă pentru tentativă la acea infracţiune (bineînţeles,

dacă tentativa este pedepsibilă).

7.2.6.3. Instigarea neurmată de executare

Sediul materiei este art. 29 din actualul Cod penal.

Actualul Cod penal a menţinut, sub această denumire, două situaţii, care

pot fi întâlnite, şi anume: instigarea care nu este urmată de un început de

executare; instigarea care nu este urmată de o executare pedepsibilă1.

1 C. Bulai, op. cit., p. 88.

183

Prima situaţie poate apărea în situaţia în care persoana determinată să comită o faptă prevăzută de legea penală (instigatul) se răzgândeşte şi nu trece la executare ori începe executarea, dar reuşeşte doar o tentativă nepedepsibilă. Este uşor de observat că, într-un asemenea caz, nu sunt realizate condiţiile participaţiei, pentru că nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. În această situaţie, instigatorul va fi pedepsit, dar nu în calitate de participant, ci de autor al unei infracţiuni de sine stătătoare, dacă actele îndeplinite constituie o altă infracţiune.

În cea de a doua situaţie, când instigatorul a trecut la executare, dar ulterior s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului, sunt îndeplinite condiţiile instigării. În această situaţie, cel instigat nu va fi pedepsit.

8. Participaţia penală improprie (imperfectă) 8.1. Noţiune şi caracterizare Sediul materiei este art. 31 din actualul Cod penal. Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care

persoanele care săvârşesc, de comun acord, o faptă prevăzută de legea penală, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, neavând aceeaşi atitudine psihică, în sensul că unii participanţi acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă sau fără vinovăţie. Ca urmare a acestui dezacord în planul laturii subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii dintre participanţi, ca o infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune de culpă, ori ca o faptă săvârşită fără vinovăţie, deci fără caracter penal.

Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie penală cunoscute în dreptul nostru. Astfel, participaţia improprie poate exista la coautorat, în cazul în care unul sau unii dintre coautori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori fără vinovăţie; la instigare, în cazul în care se săvârşesc acte de determinare cu intenţie la săvârşirea de către o altă persoană, din culpă ori fără vinovăţie, a unei fapte prevăzute de legea penală; la complicitate, în cazul în care o persoană înlesneşte sau ajută cu intenţie o altă persoană care săvârşeşte din culpă sau fără vinovăţie o faptă prevăzută de legea penală. Aceste forme improprii de participaţie pot exista separat, dar şi laolaltă, în cazul săvârşirii, în participaţie improprie, a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.

În literatura de specialitate, şi chiar în practica judiciară, participaţia improprie a fost uneori contestată. Argumentul invocat a fost acela că participaţia penală n-ar putea fi concepută fără o înţelegere prealabilă între participanţi, ceea ce înseamnă că participaţia nu este posibilă decât la infracţiunile intenţionate şi la cele din culpă. Cu atât mai mult, s-a susţinut că nu ar exista participaţie în cazul în care o persoană acţionează cu intenţie, iar alta săvârşeşte fapta fără vinovăţie. Adepţii acestei teze au arătat că atunci când o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală fără intenţie (din culpă) sau fără vinovăţie, fiind determinată de o acţiune de instigare efectuată cu intenţie de o altă persoană, cel care a executat fapta trebuie să fie considerat ca

184

autor imediat, nepedepsibil, iar cel care l-a instigat cu intenţie trebuie să fie considerat ca autor mediat, pedepsibil. Această teorie a fost denumită a autorului mediat, de la distanţă sau a autorului de mână lungă (longa manus). Potrivit acestei teorii, de vreme ce autorul imediat nu răspunde penal (pentru că este iresponsabil, minor sub 14 ani, indus în eroare etc.) şi nu poate fi subiect al infracţiunii, adevăratul autor trebuie considerat cel care l-a determinat cu intenţie să săvârşească fapta, adică autorul mediat, care s-a folosit de autorul imediat ca de o simplă unealtă. Pe de altă parte, s-a argumentat că instigatorul trebuie să fie considerat autor mediat, fiindcă altfel el ar rămâne nesancţionat, în absenţa unui autor neputând exista instigare.

Într-o altă opinie, pe care o considerăm întemeiată, se susţine un punct de vedere contrar, arătându-se că participaţia improprie este o realitate, iar reglementarea ei legală o necesitate. S-a precizat, cu deplin temei, că pentru existenţa participaţiei penale este necesară o înţelegere cu privire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, instigatorul sau numai complicele să acţioneze conştient, urmărind săvârşirea faptei şi cooperând în acest scop cu autorul, acesta din urmă putând acţiona din culpă sau chiar fără vinovăţie. Persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta legea penală este şi rămâne autorul chiar dacă nu răspunde penal. În acelaşi timp, persoana care determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească fapta are întotdeauna calitatea de instigator, şi niciodată pe cea de autor, atâta vreme cât el nu a săvârşit nemijlocit acea faptă.

8.2. Modalităţi În raport cu natura contribuţiei date la săvârşirea faptei şi cu atitudinea

psihică a celui care a avut acea contribuţie, participaţia improprie se poate realiza în patru modalităţi:

- modalitatea intenţie şi culpă, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor din culpă;

- modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, adică participarea cu intenţie la o faptă săvârşită de autor fără vinovăţie;

- modalitatea culpă şi intenţie, adică participarea din culpă la o faptă săvârşită de autor cu intenţie;

- modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie, adică participarea fără vinovăţie la o faptă săvârşită de autor cu intenţie.

Dintre aceste modalităţi, Codul penal reglementează numai primele două, celelalte fiind considerate ca lipsite de semnificaţie juridică penală.

8.2.1. Modalitatea intenţie şi culpă Este reglementată prin dispoziţiile din art. 31 alin. l C. pen., potrivit

cărora constituie participaţie improprie determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea din culpă, de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală.

Ceea ce caracterizează participaţia improprie, în modalitatea intenţie şi culpă, este împrejurarea că autorul săvârşeşte fapta din culpă, în urma

185

determinării cu intenţie de către o altă persoană (instigator), sau sprijinit în executarea faptei prin înlesnire sau ajutare în orice mod, cu intenţie, de către o altă persoană (complice). Această modalitate o întâlnim atunci când autorul este instigat sau sprijinit cu intenţie în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără ca el să-şi dea seama de aceasta, deoarece este indus sau lăsat în eroare de fapt şi în această situaţie el săvârşeşte din culpă fapta respectivă. Participaţia realizată în aceste condiţii este improprie sau imperfectă sub raport subiectiv, fiindcă lipseşte unitatea de scop, care asigură coeziunea psihică între participanţi, fiecare acţionând cu altă formă de vinovăţie.

Contribuţiilor diferiţilor participanţi, în cadrul acestei modalităţi a participaţiei improprii (determinarea cu intenţie şi înlesnirea ori ajutorul dat cu intenţie la săvârşirea faptei), constituie instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea intenţionată, iar săvârşirea nemijlocită din culpă a faptei reprezintă autorat la infracţiunea săvârşită din culpă (bineînţeles, dacă legea incriminează fapta respectivă şi atunci când este săvârşită din culpă). Aşa, de exemplu, reprezentantul unui organ de control, aflat într-o acţiune de verificare a unei gestiuni, având, la un moment dat, încredere în cel controlat, în loc să numere şi să cântărească produsele personal, cum prevedeau atribuţiile de serviciu, acceptă dictarea acestora de către cel controlat, care, profitând, îi transmite şi îl determină să înscrie în actele de control date fictive şi, astfel, îşi acoperă lipsa din gestiune. Într-o asemenea situaţie, pentru persoana controlată care a determinat înscrierea unor date false şi acoperirea lipsei din gestiune se va reţine instigare, iar pentru reprezentantul organului de control se va reţine o neglijenţă în serviciu (prin încălcarea din culpă a atribuţiilor de serviciu).

8.2.2. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie Este reglementată prin dispoziţiile alineatului 2 al art. 31 C. pen., potrivit

cărora există participaţie improprie şi atunci când are loc o determinare, ajutare sau înlesnire în orice mod cu intenţie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care acţionează fără vinovăţie. Spre deosebire de modalitatea intenţie şi culpă, la modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie, autorul, determinat şi în acest caz cu intenţie sau sprijinit prin înlesnire sau ajutor cu intenţie, săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii (art. 48 C. pen.), minorităţii făptuitorului (art. 50 C. pen.), erorii de fapt (art. 61 C. pen.), constrângerii fizice sau morale (art. 46 C. pen.), beţiei fortuite complete (art. 49 alin. l C. pen.). Trebuie precizat că, pentru a înlătura vinovăţia făptuitorului, oricare dintre cauzele la care ne-am referit trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei.

Contribuţiile date de participanţi (determinarea şi înlesnirea sau ajutorul) constituie şi în acest caz instigare şi, respectiv, complicitate la infracţiunea săvârşită cu intenţie. Autorul însă nu va răspunde penal, întrucât nu a acţionat cu vinovăţie.

186

Capitolul VII

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

1. Consideraţii generale

Sediul materiei, în actualul Cod penal, este capitolul V din titlul II, art. 44-

51.

Cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei sunt acele stări, situaţii,

întâmplări sau împrejurări care intervin în timpul săvârşirii faptei şi care

determină ca fapta săvârşită sub influenţa lor să nu prezinte trăsăturile esenţiale

ale infracţiunii. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii fiind stabilite prin lege

(art. 17 C. pen.), rezultă, pe de o parte, că fapta prevăzută de legea penală nu

poate constitui infracţiune dacă nu prezintă toate aceste trăsături, iar pe de altă

parte, că o faptă prevăzută de legea penală care întruneşte aceste trăsături

trebuie să fie calificată ca infracţiune şi să atragă răspunderea penală. Uneori,

intervin sau există, însă, unele stări, situaţii sau împrejurări care fac ca fapta

prevăzută de legea penală, săvârşită sub imperiul lor, deşi prezintă în aparenţă

trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, să nu aibă în realitate sau să nu realizeze în

mod eficient vreuna dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi deci să nu

constituie de fapt o infracţiune. Astfel, de exemplu, uciderea unei persoane de

către un iresponsabil, însuşirea unui bun de către o persoană aflată în eroare de

fapt, în sensul că a avut convingerea că acel bun îi aparţine, uciderea unei

persoane de către un conducător auto, într-un accident de circulaţie, din cauza

unui viciu ascuns şi imprevizibil, constând într-o defecţiune tehnică a

autoturismului, furtul unei sume de bani de către un minor, cu vârsta sub 14 ani,

sunt fapte prevăzute de legea penală care întrunesc în aparenţă trăsăturile

esenţiale ale unor infracţiuni, dar care, în realitate, nu realizează una sau alta

dintre aceste trăsături.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fiind stabilite de lege, este logic că tot

prin lege trebuie şi sunt stabilite acele stări, situaţii, împrejurări etc., care pot

avea ca efect nerealizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi

deci înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite sub influenţa lor.

2. Caracterizare

Stările, situaţiile, împrejurările etc. care au ca efect, potrivit legii,

nerealizarea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii constituie cauze care înlătură

caracterul infracţional sau penal al faptei astfel săvârşite. Ca o consecinţă a

înlăturării caracterului penal al faptei, se înlătură şi răspunderea penală a

187

făptuitorului, fiindcă este înlăturată infracţiunea, care constituie unicul temei al

răspunderii penale.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie

confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa

plângerii prealabile, prescripţia etc.), nici cu instituţia înlocuirii răspunderii

penale (art. 90-98 C. pen,), fiindcă în toate aceste cazuri fapta săvârşită

constituie infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului, însă această

răspundere este înlăturată sau înlocuită prin voinţa legiuitorului, din anumite

considerente de politică penală.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu

cauzele de nepedepsire, adică cu acele situaţii în care fapta săvârşită constituie

infracţiune şi atrage răspunderea penală, însă legiuitorul, tot din considerente de

politică penală, exonerează făptuitorul de pedeapsa cuvenită pentru acea faptă.

Aceste cauze de nepedepsire pot fi generale – de exemplu, desistarea şi

împiedicarea producerii rezultatului faptei (art. 22 C. pen.), împiedicarea de

către participant a consumării faptei (art. 30 C. pen.) – sau speciale – de

exemplu, denunţarea faptei (art. 167 alin. ultim C. pen., art. 172 alin. 1 C. pen.),

retragerea mărturiei mincinoase (art. 260 alin. 2 C. pen.) etc.

3. Cadru şi clasificare

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi clasificate în funcţie

de câteva criterii.

Cea mai importantă dintre clasificări este aceea care foloseşte drept

criteriu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, asupra cărora aceste cauze exercită

o influenţă preponderentă. În raport de acest criteriu, cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei se clasifică în: a) cauze care privesc pericolul social;

b) cauze care privesc vinovăţia; c) cauze care se referă la prevederea în legea

penală a faptei.

a) Cauzele care privesc pericolul social. Sunt situaţii sau cazuri în care le-

gea înlătură ea însăşi, din raţiuni de politică de apărare socială şi ţinând seama

de interesul social general, pericolul social al unor fapte.

b) Cauzele care privesc vinovăţia. Sunt stări, situaţii, cazuri sau împre-

jurări, anume prevăzute de lege, care înlătură sau paralizează conştiinţa, voinţa

sau libertatea de acţiune a persoanei ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea

penală, şi, drept urmare, înlătură vinovăţia acesteia şi, implicit, în acest mod,

caracterul penal al faptei. Aceste cauze, pe care le vom analiza în cele ce

urmează, sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi

constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, starea de beţie fortuită

completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt.

188

c) Cauzele care privesc prevederea în legea penală a faptei. Sunt situaţii

sau împrejurări în care o faptă, deşi prezintă aparent celelalte trăsături esenţiale

ale infracţiunii:

– fie nu este prevăzută de legea penală, în modul în care trebuie realizată

această prevedere pentru ca fapta să constituie infracţiune;

– fie nu mai este prevăzută de lege (în cazul dezincriminării);

– fie îi lipseşte una din condiţiile cerute de lege pentru a constitui o anu-

mită infracţiune.

Această clasificare a cauzelor în raport cu trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii are caracter convenţional, deoarece, în realitate, fiecare cauză de

înlăturare influenţează asupra existenţei celorlalte trăsături esenţiale (astfel,

atunci când există o cauză de înlăturare a pericolului social al unei fapte,

înseamnă că fapta respectivă nu este prevăzută de legea penală şi totodată

înseamnă că săvârşirea ei nu a avut loc cu vinovăţie, iar când o cauză de

înlăturare a caracterului penal se referă la vinovăţie, ea se răsfrânge şi asupra

pericolului social, deoarece o faptă săvârşită fără vinovăţie nu poate fi social

periculoasă).

O altă clasificare a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei este

posibilă pe baza criteriului sferei de aplicare a acestora. Din acest punct de

vedere, cauzele examinate pot fi generale (de generală aplicare) şi speciale (cu

o aplicaţiune restrânsă la cazuri anume prevăzute de lege).

Cauzele generale sunt prevăzute prin norme generale de drept penal. Pot fi

menţionate, printre acestea, abrogarea incriminării (art. 12 alin. 1 C. pen.) sau

cauzele care exclud vinovăţia (art. 44-51 C. pen.).

Cauzele speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei sunt

reglementate prin norme speciale (de exemplu, proba verităţii – art. 207

C. pen., constrângerea la dare de mită – art. 255 alin. 2 C. pen.) ori prin norme

generale (de exemplu, lipsa dublei incriminări, cerinţă prevăzută prin dispoziţia

din art. 6 alin. lit. a C. pen.).

O altă clasificare este în raport de natura reală sau personală a fiecărei

cauze. Pe baza acestui criteriu, aceste cauze pot fi clasificate în cauze reale şi

cauze personale. Cauzele reale, care înlătură caracterul penal al faptei, sunt de

natură obiectivă şi produc efecte asupra tuturor participanţilor la săvârşirea

faptei. Din această categorie fac parte cauzele care privesc existenţa pericolului

social şi a prevederii faptei în legea penală.

Cauzele personale sunt, dimpotrivă, de natură subiectivă şi produc efecte

numai faţă de persoanele asupra cărora se constată că au acţionat. Intră în

această categorie cauzele care privesc vinovăţia.

189

4. Legitima apărare

4.1. Noţiune şi caracterizare

Sediul materiei este art. 44 din capitolul V al titlului II din actualul Cod

penal, care prevede că: „(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală săvârşită în stare de legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapte pentru

a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a

altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana

sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.

(3) Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte

fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,

viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere,

dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea.

(4) Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza

tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu

gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”

Legitima apărare constituie starea în care se găseşte o persoană care este

nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura un

atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau

împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile

celui atacat ori interesul obştesc.

Ceea ce caracterizează deci starea de legitimă apărare este existenţa unei

agresiuni, a unui atac care pune în pericol grav persoana şi drepturile acesteia

ori un interes obştesc şi care creează necesitatea unei acţiuni de apărare

imediată, adică de înlăturare a atacului înainte ca acesta să vatăme valorile

ameninţate. Persoana astfel ameninţată sau o altă persoană aflată în preajmă

este constrânsă de necesitate să respingă atacul, săvârşind, împotriva voinţei

sale, o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, o persoană atacată cu arma

şi aflată în pericolul de a fi împuşcată, ripostează, lovind agresorul şi cauzându-i

o vătămare corporală ori chiar moartea; poliţistul care surprinde un infractor şi

este atacat trage asupra acestuia cu o armă de foc pentru a-l imobiliza şi îl

răneşte etc.).

Existenţa stării de legitimă apărare face ca fapta săvârşită pentru

înlăturarea atacului să nu constituie infracţiune, deoarece persoana care a

săvârşit-o nu a acţionat cu voinţă liberă, ci din constrângere, din nevoia de a se

apăra pe sine sau de a apăra o altă persoană ori un interes obştesc. Fapta

săvârşită în legitimă apărare este lipsită de vinovăţie, fiindcă vinovăţia

presupune libertate de voinţă şi de acţiune, libertate care lipseşte în acest caz.

Înlăturând vinovăţia în săvârşirea faptei, starea de legitimă apărare înlătură una

190

din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, astfel, se înlătură caracterul penal al

faptei şi, implicit, răspunderea penală a făptuitorului.

În teoria dreptului penal au fost exprimate opinii diferite cu privire la

natura juridică şi la temeiul juridic al înlăturării vinovăţiei şi a răspunderii

penale în cazul legitimei apărări. Astfel, unii autori susţin că legitima apărare

este un drept al celui atacat, apărarea împotriva agresiunii fiind o cauză

justificativă a faptei, care decurge din înseşi dispoziţiile legii. Or, susţin aceşti

autori, în prezenţa unui drept sau a unei cauze justificative, nu se mai poate

vorbi de vinovăţie şi de răspundere penală a făptuitorului.

Alţi autori susţin că, în realitate, inexistenţa vinovăţiei şi a răspunderii

penale, în cazul faptei săvârşite în legitimă apărare, nu este consecinţa vreunui

drept natural ori creat de lege, ci a faptului că cel aflat în legitimă apărare este

constrâns, de nevoia imediată de a se apăra, să acţioneze pentru respingerea

atacului, din care cauză voinţa sa de a săvârşi fapta nu a fost determinată în

mod liber. Or, fără posibilitatea făptuitorului de a-şi determina şi dirigui în mod

liber voinţa nu poate exista vinovăţia acestuia. Într-o altă opinie s-a susţinut că înlăturarea vinovăţiei şi a răspunderii

penale pentru fapta săvârşită în legitimă apărare este opera legiuitorului, care acordă preferinţă persoanei expuse atacului injust, faţă de persoana agresorului. Susţinerea nu este însă exactă, fiindcă legiuitorul nu acordă şi nu trebuie să acorde preferinţe în apărarea celui atacat ori a agresorului, ci să apere deopotrivă persoanele aflate în conflict. Aşa se explică de ce agresorul însuşi, în faţa unei riposte exagerate, se poate afla în stare de legitimă apărare şi poate beneficia, la rândul său, de această cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Alţi autori susţin că înlăturarea vinovăţiei şi a răspunderii penale pentru fapta săvârşită în legitimă apărare se explică prin caracterul socialmente util al faptei prin care se respinge un atac injust, care constituie o infracţiune. Nici această teză nu poate fi însă susţinută, fiindcă nu poate fi considerată utilă din punct de vedere social uciderea sau vătămarea corporală gravă a unei persoane, chiar agresoare (de altfel, uneori, această persoană poate fi alta decât autorul atacului).Nu trebuie omis că fapta săvârşită în legitimă apărare este păgubitoare pentru societate şi de aceea înlăturarea vinovăţiei nu poate şi nu trebuie justificată pe presupusa ei utilitate socială, ci pe lipsa libertăţii de acţiune a celui aflat sub ameninţarea atacului.

Teza consacrată de actualul Cod penal, potrivit căreia constrângerea ar reprezenta fundamentul raţional al ripostei în faţa unei agresiuni, nu este lipsită de critici în doctrina de specialitate. În acest sens, s-a arătat că, în cazul persoanei care intervine în apărarea celui atacat şi care nu este supusă vreunei constrângeri, nu poate fi invocată această teză.

La baza reglementării legitimei apărări, ca şi o cauză justificativă, a fost avută în vedere o altă fundamentare ştiinţifică. S-a pornit de la recunoaşterea că, în anumite condiţii, necesitatea ordinii juridice poate permite oricărei persoane, aflată în faţa unui atac, să se apere singură, pentru a restabili ordinea de drept încălcată de agresor.

191

Pentru justificarea unei asemenea permisiuni, de a riposta cu violenţă la violenţă, în doctrină există mai multe teorii. Astfel, în teoria dreptului natural, se susţine că reacţia forţată la o agresiune îşi are izvorul în natura lucrurilor, în sensul că o asemenea ripostă reprezintă o expresie a instinctului de autoconservare al oricărei persoane aflate în faţa unui pericol.

O altă teorie, în acelaşi sens, este cea a contractului social, potrivit căreia, dacă titularul ordinii de drept (statul) nu îşi îndeplineşte obligaţia cu care este învestit, de a apăra ordinea de drept şi, implicit, pe cel atacat, acesta are dreptul să se apere singur.

De asemenea, poate fi amintită şi teoria utilităţii sociale a legitimei apărări, potrivit căreia persoana care se apără, în faţa unui atac periculos, sprijină autoritatea de stat în restabilirea ordinii juridice.

4.2. Condiţiile legitimei apărări

Din economia prevederilor art. 44 C.pen., se desprinde faptul că, pentru a

exista legitima apărare, se cer întrunite şi dovedite două categorii de condiţii:

unele privitoare la acţiunea de atac; altele privitoare la acţiunea de apărare.

a) Condiţii privind atacul. Starea de legitimă apărare este creată prin

existenţa unui atac, adică a unei acţiuni sau inacţiuni săvârşite cu intenţie de a

vătăma o persoană sau un interes obştesc (public). Aşadar, atacul presupune o

comportare agresivă, o agresiune care îmbracă de obicei forma activă (de

exemplu, acţiunea de a îndrepta arma asupra unei persoane), dar poate avea

uneori forma unei agresiuni pasive (de exemplu, omisiunea medicului de a

administra un medicament vital, cu intenţia de a provoca moartea unei persoane

aflate în îngrijirea sa, sau agravarea bolii de care aceasta suferă).

Fără existenţa atacului nu poate exista şi nu este de conceput o acţiune de

apărare şi deci nici apărare legitimă. Trebuie arătat că atacul nu poate fi decât

rezultatul unei acţiuni umane.

Este fără relevanţă dacă atacul vine, în mod direct, de la agresor sau

indirect. În cazul atacului indirect, agresorul realizează acţiunea de atac

folosindu-se de un animal sau de un lucru, ori chiar de forţele naturii.

În ipoteza unui atac din partea unui iresponsabil, trebuie să se clarifice

dacă starea de iresponsabilitate a fost cunoscută de către autorul ripostei ori

dacă acesta şi-a putut da seama din comportamentul agresorului că este un

alienat mintal. În caz afirmativ, cel care ripostează nu va beneficia de legitimă

apărare, ci, eventual, de starea de necesitate.

În actuala reglementare, a art. 44 C.pen., pentru ca atacul să legitimeze o

acţiune de apărare, acesta trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele

condiţii:

- să fie un atac material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, adică

prin acţiuni sau inacţiuni care presupun acte de violenţă fizică, exercitate

192

nemijlocit de agresor ori prin folosirea unor arme, instrumente contondente,

otrăvuri, materiale explozibile, animale etc., de natură să primejduiască fizic

valoarea contra căreia este îndreptat. Atacul este aşadar material atunci când,

pentru efectuarea lui, se recurge la violenţă fizică, cu sau fără folosirea de

mijloace ofensive (arme, narcotice, mijloace sau instrumente de spargere etc.).

Atacul se poate realiza şi printr-o atitudine pasiv agresivă. În acest caz,

atacul este material atunci când inacţiunea celui obligat să acţioneze creează

pericol fizic pentru valoarea vizată (de exemplu, omisiunea intenţionată de a

injecta unui diabetic insulina la ora fixată, ştiind că, în acest fel, va interveni

decesul).

Atacul nu este material şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare

atunci când se realizează prin cuvinte, pe cale orală (verbis) sau în scris

(scripta): ameninţări, insulte, calomnii etc. Atacurile imateriale nu trebuie să fie

respinse prin acţiuni de ripostă materială, adică prin săvârşirea de fapte

prevăzute de legea penală, urmând ca acel care săvârşeşte atacurile să răspundă

penal potrivit legii. Respingerea atacurilor imateriale prin săvârşirea de fapte

prevăzute de legea penală constituie deci infracţiune, însă existenţa atacurilor

poate constitui, în favoarea celui care le-a respins prin săvârşirea faptei,

circumstanţă atenuantă a provocării (art. 73 lit. b C. pen.) sau altă circumstanţă

atenuantă (art. 74 C. pen.);

- să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol

nemijlocit pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru interesul

obştesc (public). Cerinţa este realizată ori de câte ori atacul implică un contact

fizic, nemijlocit cu victima ori cu interesul public periclitat. Desigur, vom avea

un atac direct şi în situaţia în care lipseşte un asemenea contact direct, dar se

dovedeşte că autorul agresiunii a pus în mişcare procesul cauzal, care va

determina, în mod direct, moartea sau vătămarea victimei (de exemplu, în cazul

în care autorul agresiunii provoacă, pe ascuns, în mod intenţionat, o defecţiune

a sistemului de frânare a autovehiculului, înainte ca victima să urce la volan,

ştiind că, astfel, aceasta se va accidenta mortal sau va suferi vătămări

corporale).

Atacul nu este considerat ca fiind direct atunci când între agresor şi

victimă se interpune un obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid), care face ca

atacul să nu creeze un pericol pentru acea valoare;

- să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de desfăşurare

(pericol actual) ori producerea lui să fie iminentă (pe punctul de a se ivi). Cu

alte cuvinte, prin atac imediat trebuie să înţelegem acel atac la care pericolul

pentru cel atacat să se fi ivit deja ori să fie pe cale să se ivească. Un indiciu al

caracterului imediat al atacului este intervalul scurt dintre momentul începerii

atacului şi momentul ivirii pericolului. Dacă acest interval este mai îndelungat,

în aşa fel încât există posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace decât

193

săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca

imediat şi nu legitimează acţiunea de apărare.

Caracterul imediat al atacului trebuie să existe în mod obiectiv, în sensul

că trebuie să existe în mod obiectiv un atac în curs de executare ori pe punctul

de a se declanşa. Simpla presupunere că atacul ar putea avea loc nu este însă

suficientă pentru a considera apărarea ca legitimă.

La stabilirea caracterului imediat al atacului trebuie să se ţină seama, în

fiecare caz, de situaţia concretă, de modul şi împrejurările declanşării atacului şi

de pericolul creat de acesta.

Nu este actual atacul care s-a epuizat. Într-o asemenea situaţie, cel care

ripostează poate beneficia doar de circumstanţa atenuantă legală a provocării

(de exemplu, nu va fi în legitimă apărare persoana care ucide pe agresor, după

ce acesta a renunţat la atac şi a încercat să fugă);

- să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice.

Atacul este just şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când

legea prevede sau permite efectuarea acţiunii care constituie formal un atac (de

exemplu, acţiunea de a executa pedeapsa cu moartea, ori de a-l imobiliza pe

inculpatul privitor la care s-a dispus arestarea preventivă, aplicarea unor lovituri

în cadrul unei întreceri sportive de lupte etc.).

Când atacul este ordonat sau permis de lege, el îşi păstrează caracterul just

numai în măsura în care este efectuat în condiţiile prevăzute de lege; în caz

contrar, atacul este injust şi deci justifică o acţiune de apărare (de exemplu, în

cazul arestării unei persoane fără mandatul emis în condiţiile legii).

Trebuie arătat că o apărare exagerată, vădit disproporţionată faţă de

gravitatea atacului, poate deveni, la rândul ei, un atac injust, creând o stare de

legitimă apărare.

Cerinţa ca atacul să fie injust presupune ca acesta să fie săvârşit de o

persoană responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just ori injust al atacului.

Nu poate constitui un atac, care să creeze o stare de legitimă apărare, atacul

produs de un animal periculos sau atacul efectuat de o persoană iresponsabilă.

Desigur, şi în astfel de situaţii cel atacat este nevoit să se apere săvârşind o faptă

prevăzută de legea penală, iar fapta astfel săvârşită nu constituie infracţiune şi

nu atrage răspunderea penală, fiind săvârşită fără vinovăţie, dar temeiul

excluderii îl constituie în acest caz nu legitima apărare, ci starea de necesitate.

La stabilirea caracterului injust al atacului trebuie să se ţină seama de

natura atacului, de atitudinea psihică a agresorului, de relaţiile dintre agresor şi

victimă etc.;

- atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau

împotriva altei persoane ori împotriva unui interes obştesc (public). Atacul

trebuie să fie îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale special ocrotite

prin reglementarea legitimei apărări. Este vorba de valori legate de persoana

194

omului: viaţa, integritatea corporală şi sănătatea, libertatea, demnitatea acestuia.

De asemenea, este vorba de anumite drepturi acordate prin lege persoanelor

fizice sau juridice, precum şi de interese obşteşti. Prin interes obştesc se

înţelege orice situaţie, stare, relaţie, activitate etc., de care este legat un interes

al unei organizaţii dintre cele arătate în art. 145 C. pen.

Atacul poate fi îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva

altei persoane. Nu interesează dacă persoana care este victima atacului este sau

nu titulara drepturilor primejduite prin atac, dacă are sau nu capacitate juridică.

Se poate apăra legitim deci şi un alienat mintal ori un copil, personal sau cu

ajutorul altor persoane;

- atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat sau

drepturile acestuia ori interesul obştesc (public). Pericolul se consideră grav

atunci când implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar

fi: pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi sau unei vătămări grave,

distrugerea unui bun important, sustragerea unor documente secrete etc.

Stabilirea caracterului grav al pericolului trebuie să se facă ţinându-se seama de

cazul concret, de valorile sociale implicate, de persoana agresorului, de

circumstanţele cauzei.

Dacă atacul nu a fost de natură să creeze un pericol grav, nu poate exista

stare de legitimă apărare.

b) Condiţii privind apărarea. Existenţa unui atac, care întruneşte

condiţiile analizate, deşi creează indiscutabil o stare de legitimă apărare, nu

legitimează orice acţiune de respingere a acestui atac, ci numai o acţiune care

îndeplineşte anumite condiţii prevăzute de lege în mod explicit ori implicit.

Desigur, pentru a se invoca legitima apărare, trebuie să se fi săvârşit, în vederea

respingerii atacului, o faptă prevăzută de legea penală, fiindcă numai aceasta

prezintă semnificaţie juridică penală. Este irelevant care ar putea fi încadrarea

juridică a faptei săvârşite de apărare: omor, vătămare corporală gravă,

distrugere etc. De asemenea, este irelevant dacă infracţiunea este consumată ori

rămasă în fază de tentativă.

Nu prezintă interes, de asemenea, dacă fapta a fost săvârşită de persoana

împotriva căreia s-a îndreptat atacul sau de o altă persoană care i-a sărit în

ajutor. Legea noastră penală consideră ca fiind în legitimă apărare şi pe cel ce

intervine în apărarea victimei unei agresiuni, indiferent de relaţiile sale cu

aceasta (se au în vedere relaţiile de solidaritate şi de ajutor reciproc care trebuie

să existe în orice comunitate).

În cazul când sunt ameninţate interese obşteşti (publice), oricine poate

interveni în apărarea acestora, oricare ar fi raporturile lui cu unitatea sau

organul respectiv.

Pentru a constitui însă o legitimă apărare, fapta săvârşită în stare de

legitimă apărare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

195

- să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului. Apărarea este legitimă

numai în măsura în care este îndreptată împotriva actului agresiv şi urmăreşte

înlăturarea acestuia şi a pericolului pe care el îl generează. Necesitatea apărării

este legată deci de existenţa atacului şi a pericolului iminent sau actual creat de

acesta. Fapta prevăzută de legea penală poate fi considerată ca necesară pentru

înlăturarea atacului dacă a fost săvârşită între momentul în care atacul a devenit

iminent şi momentul în care el s-a consumat. Dacă este plasată în timp în afara

acestor limite, fapta nu răspunde unei necesităţi de a înlătura atacul şi deci nu

poate fi considerată apărare legitimă. Cerinţa necesităţii nu este deci îndeplinită

dacă atacul nu era iminent sau nu mai era actual. Astfel, în practica judiciară s-a

stabilit în mod corect că nu poate exista legitimă apărare din moment ce

agresorul a fost dezarmat, sau când s-a retras ori a fugit în faţa ripostei victimei;

s-a decis, însă, că există legitimă apărare atunci când agresorul, deşi dezarmat, a

continuat atacul, punând în pericol grav viaţa celui atacat.

De asemenea, fapta săvârşită în apărare nu va întruni condiţia necesităţii şi

deci nu va putea constitui o apărare legitimă dacă nu este îndreptată împotriva

atacului, ci vizează, de exemplu, un bun al agresorului.

Fapta săvârşită în apărare trebuie să se îndrepte împotriva agresorului, iar

nu împotriva altei persoane. Există însă legitimă apărare şi în cazul în care cel

atacat şi-a îndreptat fapta, din eroare, împotriva altei persoane decât agresorul,

dacă eroarea nu-i este imputabilă.

În ce priveşte existenţa necesităţii apărării, aceasta este apreciată în fiecare

caz în parte, ţinându-se seama de starea psihică a celui care a efectuat acţiunea

de apărare. Aşa cum s-a arătat în doctrină, iar jurisprudenţa a confirmat, pentru

existenţa legitimei apărări nu se cere ca săvârşirea faptei prevăzute de legea

penală să fie singura cale de înlăturare a atacului.

De aceea, există legitimă apărare chiar dacă cel atacat s-ar fi putut salva

prin fugă, ascunzându-se sau evitând întâlnirea cu agresorul. Nici împrejurarea

că cel aflat în stare de legitimă apărare se putea aştepta la atacul victimei nu este

de natură să înlăture caracterul legitim al faptei prin care atacul a fost respins;

- să fie proporţională cu gravitatea atacului. Fapta săvârşită în apărare

trebuie să fie de o gravitate aproximativ egală cu gravitatea atacului, adică să

corespundă nevoii de apărare pe care o creează atacul. Nu este vorba de o

identitate, ci de o aproximativă proporţionalitate.

Această condiţie, a unei proporţii între apărare şi gravitatea atacului, nu

este enumerată şi nici nu rezultă expres din textul art. 44 C.pen. Ea este dedusă,

pe cale de interpretare, din textul art. 44 alin. ultim, care se referă la

posibilitatea depăşirii limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea

pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Raţionamentul este

următorul: atâta vreme cât textul art. 44 alin. ultim C.pen. reglementează, ca o

excepţie, lipsa unei proporţionalităţi între apărare şi atac, rezultă, în mod logic,

196

că regula generală a legitimei apărări este cea a existenţei unei proporţii între

apărare şi gravitatea atacului.

Dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este disproporţionat de

gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi

considerată ca legitimă, deoarece depăşeşte limitele legitimei apărări,

constituind un exces de apărare.

În teoria dreptului penal şi în legea noastră penală se face distincţie între

excesul de apărare justificat, care este asimilat cu legitima apărare, şi excesul

scuzabil, care nu înlătură caracterul penal al faptei săvârşite printr-o apărare

exagerată, dar constituie o circumstanţă atenuantă.

Excesul justificat este depăşirea limitelor legitimei apărări prin săvârşirea

unei fapte mai grave decât aceea care era necesară pentru înlăturarea atacului,

depăşire determinată de starea de tulburare sau de teamă în care se găsea cel

atacat, în împrejurările date. Ţinând seama de această stare de spirit a celui

atacat, legiuitorul nostru a considerat ca legitimă şi apărarea exagerată făcută în

aceste circumstanţe.

Astfel, potrivit dispoziţiei din art. 44 alin. 3 C. pen., este considerată în

legitimă apărare şi persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit

limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările

în care s-a produs atacul. Din analiza dispoziţiei legale rezultă că, pentru ca

excesul de apărare să fie justificat, este necesar ca fapta să fie săvârşită în stare

de legitimă apărare, adică sub presiunea unui atac material, direct, imediat şi

injust, care a pus în pericol grav persoana sau interesul obştesc. Dacă atacul nu

îndeplineşte aceste condiţii, nu există stare de legitimă apărare şi deci nu se

poate vorbi nici de exces de apărare justificat. Depăşirea limitelor legitimei

apărări presupune existenţa tuturor condiţiilor cerute pentru existenţa legitimei

apărări, ea referindu-se doar la împrejurarea că riposta a depăşit gravitatea

atacului, din cauza tulburării sau temerii de care era stăpânită victima atacului.

Excesul scuzabil, spre deosebire de excesul justificat, desemnează acea

ripostă care nu a fost determinată de starea de tulburare sau temere provocată

de atac, ci, eventual, de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa

violenţei nejustificate. De aceea, legiuitorul nu asimilează excesul scuzabil cu

legitima apărare, dar prevede că depăşirea limitelor legitimei apărări constituie

o circumstanţă atenuantă (art. 73 lit. a C. pen.). Se cer întrunite, şi în acest caz,

toate condiţiile stării de legitimă apărare, fiindcă altfel nu s-ar putea vorbi de

depăşirea limitelor legitimei apărări. Tocmai existenţa stării de legitimă apărare

a determinat legiuitor să considere excesul de apărare ca scuzabil şi ca o

circumstanţă atenuantă starea în care acesta s-a produs.

c) Conexităţi. Legitima apărare poate veni în concurs cu alte cauze care

înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:

197

– starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat, în cazul în care atacul provine

de la o persoană iresponsabilă, există stare de necesitate, şi nu legitimă apărare,

înlăturarea caracterului penal al faptei fiind subordonată în acest caz condiţiilor

privitoare la starea de necesitate. De asemenea, există stare de necesitate în

cazul în care persoana aflată în stare de legitimă apărare, fiind nevoită să se

apere, loveşte şi o altă persoană care se afla în preajma agresorului; ori se poate

afla în situaţia de a fi nevoită, pentru a se apăra, să pătrundă cu forţa în locuinţa

unei persoane ori să rupă un gard pentru a se înarma etc. În toate aceste cazuri,

faţă de terţa persoană, cel aflat în stare de legitimă apărare nu va putea invoca

această stare, ci starea de necesitate;

– eroarea de fapt. Este posibil ca o persoană să considere din eroare că se

află în faţa unei agresiuni, a unui atac şi să riposteze, deşi nu exista în realitate

un atac (aşa-numita legitimă apărare putativă). De asemenea, este posibil ca cel

atacat să lovească din eroare o altă persoană decât agresorul (error in persona).

De asemenea, este posibil ca acela aflat în stare de legitimă apărare să aprecieze

greşit gravitatea atacului, săvârşind din eroare un exces de apărare. În toate

aceste cazuri, eroarea influenţează asupra existenţei legitimei apărări, făcând să

existe această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei atunci când

eroarea nu este imputabilă celui care s-a apărat.

d) Efecte. În cazul în care legitima apărare este dovedită, aceasta are ca

efect înlăturarea caracterului penal al faptei. Acest efect rezultă din dispoziţia

din art.44 alin. 1 C. pen., care prevede că nu constituie infracţiune fapta

prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.

Fapta care constituie o apărare propriu-zisă sau perfectă nu are în genere

caracter ilicit şi deci nu poate constitui temei nici pentru o răspundere

extrapenală (civilă). În cazul excesului justificat, însă, ori în situaţiile în care

legitima apărare vine în concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de fapt,

este posibil ca fapta săvârşită în stare de legitimă apărare să păstreze caracterul

ilicit extrapenal şi, drept urmare, să atragă răspunderea civilă, disciplinară ori

administrativă a făptuitorului. De asemenea, dacă în legătură cu legitima

apărare s-a reţinut vreo culpă în sarcina persoanei atacate ori a persoanei care a

intervenit în apărarea acesteia, cel în culpă va fi ţinut să răspundă civil, în raport

cu contribuţia adusă la cauzarea prejudiciului (de exemplu, în situaţia în care

cel aflat în stare de legitimă apărare a determinat el însuşi, prin atitudinea sa

provocatoare, declanşarea atacului).

198

5. Starea de necesitate

5.1. Noţiune şi caracterizare

Sediul materiei este art. 45, capitolul V din titlul II al Codului penal în

vigoare.

Starea de necesitate constituie acea stare în care se găseşte o persoană care

este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de

la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea

corporală sau sănătatea sa ori a altuia sau un bun important al său ori al altuia

sau un interes obştesc (public).

Starea de necesitate apare ca o realitate în anumite situaţii, provocate de

acţiuni umane ori de împrejurări fortuite, când sunt puse în pericol valorile la

care se referă textul art. 45, iar salvarea acestor valori este imposibilă fără

săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (asemenea situaţii pot fi create

de intemperii naturale – inundaţii, incendii, uragane, alunecări de teren,

cutremure etc. – ori de acţiuni umane, cum este cazul şoferului care conduce cu

viteză cu mult peste limita legală şi având permisul suspendat, pentru a salva o

persoană grav accidentată).

Starea de necesitate se deosebeşte de legitima apărare, prin următoarele:

– în cazul legitimei apărări, pericolul este generat de un atac (deci, de

acţiunea agresivă a unei persoane), pe când la starea de necesitate pericolul este

creat de diferite întâmplări: un incendiu, o inundaţie, un cutremur de pământ

etc., iar nu de o activitate deliberată a unei persoane;

– în cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare, adică fapta prevăzută de

legea penală, este îndreptată împotriva agresorului, pe când la starea de

necesitate fapta priveşte, de cele mai multe ori, o persoană care nu este vinovată

de crearea pericolului.

În ambele situaţii însă, datorită pericolului care ameninţă valorile sociale

importante sus-menţionate, persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea

penală acţionează sub imperiul constrângerii fără voinţă liber determinată şi

deci fără vinovăţie. De aceea, starea de necesitate este şi ea o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei.

5.2. Condiţiile stării de necesitate

Ca şi în cazul legitimei apărări, condiţiile în care o faptă prevăzută de

legea penală este considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate sunt anume

prevăzute de lege. Starea de necesitate este reglementată prin dispoziţiile din

art. 45 C. pen. Din analiza acestor dispoziţii rezultă că existenţa stării de

199

necesitate presupune: un pericol care creează starea de necesitate; o faptă

săvârşită pentru salvarea de la acel pericol.

În mod corespunzător, condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa stării

de necesitate se referă, unele la pericol, altele la fapta săvârşită pentru salvarea

de la pericol (la acţiunea de salvare).

a) Condiţii privind pericolul. Starea de necesitate presupune, în primul

rând, producerea unei întâmplări, a unui eveniment întâmplător, din care rezultă

un pericol pentru persoana sau bunurile unei persoane ori pentru interesele

obşteşti (publice). Întâmplarea poate avea şi are, de regulă, cauze fortuite, şi

anume dezlănţuirea unor forţe ale naturii (de exemplu, un cutremur, o

inundaţie, un trăsnet care provoacă un incendiu, o alunecare de teren etc.). Este

posibil însă ca pericolul să fie creat prin fapte omeneşti, prin comportări

imprudente sau necontrolate sau prin apariţia unor bolnavi mintali periculoşi, a

unor animale periculoase scăpate în libertate etc.

Oricare ar fi sursa pericolului, pentru ca acesta să creeze o stare de

necesitate trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să fie un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care

ameninţă vreuna dintre valorile ocrotite. Condiţia este cerută deoarece este

posibil ca, în funcţie de desfăşurarea întâmplării din care rezultă pericolul,

acesta să fie mai îndepărtat şi deci să nu necesite o salvare imediată. Or, pentru

existenţa stării de necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe

punctul de a trece de la ameninţarea cu răul la producerea efectivă a acestuia.

Condiţia este îndeplinită, bineînţeles, şi în cazul în care pericolul a devenit

actual, adică atunci când s-a declanşat deja.

Dacă pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu poate exista

stare de necesitate. De aceea, pentru existenţa stării de necesitate este important

să se stabilească exact momentul săvârşirii faptei de salvare, pentru a se putea

determina dacă pericolul era iminent sau actual în acel moment, ţinându-se

seama, totodată, de toate împrejurările cauzei;

- pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau

sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obştesc

(public). Legea prevede, aşadar, că pericolul trebuie să se refere la viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea persoanei, apreciind că numai ameninţarea

acestor valori importante creează o stare de necesitate. Pericolul poate privi, de

asemenea, un bun important al unei persoane. Se consideră bun important acel

bun care, prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică, istorică ori chiar

afectivă, justifică efectuarea acţiunii de salvare (de exemplu, fabrici, construcţii,

instalaţii de interes public, piese rare de muzeu, documente istorice etc.). În

fine, pericolul poate privi un interes obştesc, în acelaşi înţeles ca şi în cazul

legitimei apărări;

200

- pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă

cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Caracterul

inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de împrejurările

concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de

particularităţile psihofizice ale persoanei aflate sub ameninţarea pericolului etc.

b) Condiţii privind acţiunea de salvare. Pentru ca o faptă să fie

considerată ca fiind comisă în stare de necesitate, trebuie ca fapta respectivă să

fie prevăzută de legea penală, fiindcă înlăturarea unui pericol prin săvârşirea

unei fapte care nu este prevăzută de legea penală nu poate avea semnificaţie

juridică penală. Ca şi în cazul legitimei apărări, nu interesează calificarea

juridică a faptei, nici dacă aceasta este săvârşită de cel expus pericolului sau de

o altă persoană.

Pentru a fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necesitate, fapta

prevăzută de legea penală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor sus-men-

ţionate, şi anume să fie de extremă necesitate în acest scop, în sensul că trebuie

să fie singura cale de salvare a acelor valori în situaţia de fapt dată. Necesitatea

acţiunii de salvare trebuie să fie apreciată în raport cu iminenţa şi actualitatea

pericolului, în sensul că fapta nu poate fi considerată ca fiind săvârşită în stare

de necesitate decât dacă a avut loc între momentul în care pericolul a devenit

iminent şi momentul în care el a încetat să mai fie actual.

Spre deosebire de legitima apărare, la care necesitatea faptei prevăzute de

legea penală, pentru înlăturarea atacului, este suficientă, în cazul stării de

necesitate nu este de ajuns ca fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol

a valorilor menţionate, ci se cere ca fapta prevăzută de legea penală să fie

singura cale de salvare. De aceea, dacă cel aflat sub ameninţarea pericolului

avea la îndemână şi alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală nu este justificată şi nu poate înlătura caracterul penal

al faptei. Caracterul de extremă necesitate nu trebuie să fie apreciat în abstract,

ci ţinând seama de condiţiile de fapt şi de persoana celui ce săvârşeşte fapta,

fiindcă este posibil ca persoana în cauză să nu-şi dea seama, în momentul

săvârşirii faptei, de existenţa altor posibilităţi (de exemplu, în cazul şoferului

care conduce autovehiculul fără permis, pentru a-şi transporta fratele la spital,

deşi lângă locuinţa lui existau mai multe taximetre în staţionare). Esenţial este

deci, pentru existenţa stării de necesitate, ca persoana care a săvârşit fapta

prevăzută de legea penală să nu fi putut concepe o altă cale de salvare.

Fapta de salvare poate fi săvârşită de cel expus pericolului sau de o altă

persoană, pentru aceleaşi raţiuni, ca şi în cazul legitimei apărări;

- prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să nu se cauzeze

urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era

înlăturat. Aşadar, se cere ca acţiunea de înlăturare a pericolului să se menţină

201

în limitele necesităţii, adică să nu fie o acţiune exagerată în raport cu gravitatea

pericolului. Potrivit dispoziţiei din art. 45 alin.3 C. pen., nu este în stare de

necesitate persoana care, în momentul când a săvârşit fapta prevăzută de legea

penală, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea ce

s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Legea a considerat deci că,

deşi fapta este săvârşită sub imperiul constrângerii, al stării de necesitate, totuşi

aceasta nu înlătură caracterul său penal, fiindcă nu se poate admite înlăturarea

unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare. Săvârşirea faptei în aceste

condiţii constituie o depăşire a limitelor stării de necesitate, iar această depăşire,

spre deosebire de depăşirea limitelor legitimei apărări, nu este niciodată

asimilată cu starea de necesitate. În acest caz, făptuitorul urmează să răspundă

totdeauna pentru fapta penală săvârşită. Este absolut necesar, însă, să se

stabilească dacă cel care a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări

vădit mai grave, fiindcă dacă făptuitorul nu şi-a dat seama de depăşirea

limitelor stării de necesitate sau nu a mai fost stăpân pe fapta sa, aceasta apare

ca fiind săvârşită fără vinovăţie, starea de necesitate înlăturând şi în acest caz

caracterul penal al faptei.

Totuşi, legiuitorul a prevăzut că depăşirea cu ştiinţă a limitelor stării de

necesitate constituie totdeauna circumstanţă atenuantă, alături de depăşirea

limitelor legitimei apărări (art. 73 1it. a C. pen.). Legiuitorul a avut în vedere

faptul că cel care depăşeşte limitele stării de necesitate acţionează, totuşi, sub

ameninţarea pericolului, ceea ce influenţează, într-o anume măsură, asupra

stării sale psihice;

- fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care

avea obligaţia de a înfrunta pericolul. În situaţiile în care, datorită funcţiei sau

profesiei sale (militar în misiune de luptă, medic, pompier etc.), o persoană este

obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei sale, ea nu poate

invoca starea de necesitate pentru a se apăra de răspundere pentru fapta

prevăzută de legea penală pe care ar săvârşi-o în această stare, ea sau o altă

persoană pentru ea. Bineînţeles însă că aceste persoane pot invoca starea de

necesitate pentru faptele de salvare pe care le săvârşesc în exerciţiul funcţiei sau

al profesiei lor.

c) Conexităţi. Starea de necesitate poate veni în concurs cu alte cauze care

înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:

– legitima apărare. Una dintre situaţiile cele mai complexe ce se pot ivi

este aceea în care două ori mai multe persoane se află deodată în aceeaşi stare

de necesitate şi sunt nevoite să-şi îndrepte acţiunea de salvare una împotriva

alteia, fiecare fiind agresor faţă de cealaltă persoană (de exemplu, persoanele

care se înghesuie spre a se salva dintr-o clădire la un cutremur);

– constrângerea fizică, atunci când stării de necesitate i se suprapune

constrângerea fizică, sporindu-i eficienţa (de exemplu, un conducător de

202

autovehicul, vrând să evite lovirea unui pieton apărut pe neaşteptate pe stradă,

virează brusc, lovind un altul pe care nu îl văzuse);

– eroarea de fapt, fie cu privire la existenţa pericolului sau a gravităţii

acestuia, când persoana se consideră în mod greşit în stare de necesitate şi

acţionează ca atare, deşi nu avea în realitate temei pentru aceasta (aşa-numita

stare de necesitate putativă), fie cu privire la posibilitatea de a înlătura pericolul,

în sensul că făptuitorul consideră din eroare că fapta prevăzută de legea penală

era singura cale de salvare, deşi în realitate existau şi alte căi sau mijloace. În

astfel de situaţii, dacă persoana nu şi-a putut da seama de realitate, în condiţiile

în care a acţionat, va exista stare de necesitate, fapta fiind lipsită de caracter

penal şi nu atrage răspunderea penală.

d)Efecte. Dovedirea stării de necesitate are ca efect înlăturarea

caracterului penal al faptei săvârşite în vederea salvării de la pericol. Temeiul

excluderii caracterului infracţional îl constituie lipsa de vinovăţie a persoanei

care a fost constrânsă să acţioneze sub ameninţarea pericolului, fără voinţă liber

determinată.

De regulă, starea de necesitate nu conduce şi la înlăturarea răspunderii

civile, având în vedere faptul că, adeseori, persoana prejudiciată nu are nici o

vină în producerea pericolului. Contribuţia persoanei vătămate la producerea

pericolului înlătură răspunderea civilă a celui care a săvârşit fapta în stare de

necesitate. De asemenea, este înlăturată răspunderea civilă atunci când

pagubele au fost produse tocmai pentru salvarea celui prejudiciat. Când

pericolul a fost determinat de cauze fortuite (cutremur, trăsnet etc.), repararea

prejudiciului cauzat prin fapta prevăzută de legea penală incumbă persoanei în

favoarea căreia a fost săvârşită.

6. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

6.1. Noţiune şi caracterizare

Sediul materiei este art. 46 din Codul penal în vigoare, care reglementează

în acest text atât constrângerea fizică, cât şi constrângerea morală.

Constrângerea fizică reprezintă situaţia în care subiectul este supus unei

presiuni fizice, căreia nu-i poate rezista, şi, sub influenţa acesteia, săvârşeşte o

faptă prevăzută de legea penală.

Constrângerea morală este situaţia în care subiectul este supus unor

presiuni asupra psihicului, prin ameninţare cu un pericol grav, pentru el sau

pentru altul, şi care nu putea fi înlăturat în alt mod, şi, sub stăpânirea temerii,

este constrâns să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.

Aşadar, ambele forme ale constrângerii au ca efect paralizarea aptitudinii

persoanei de a-şi determina în mod liber actele de conduită, iar sub imperiul

203

constrângerii, acea persoană constrânsă săvârşeşte o faptă prevăzută de legea

penală.

Constrângerea fizică este denumită şi forţă majoră. Este definită ca fiind

constrângerea sau presiunea pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o

exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa fel încât această energie,

scăpând de sub controlul conştiinţei şi voinţei persoanei constrânse (imobilizată

şi deci împiedicată să acţioneze ori pusă în mişcare împotriva voinţei ei), se

manifestă printr-o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, unei persoane i

se forţează mâna pentru a semna, împotriva voinţei ei, un contract de vânzare-

cumpărare).

Constrângerea morală, denumită şi ameninţare, este definită ca fiind

constrângerea sau presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte

persoane, în aşa fel încât persoana constrânsă, sub imperiul unei temeri grave

de producerea răului cu care este ameninţată, nemaiavând posibilitatea să-şi

determine şi să-şi dirijeze în mod liber voinţa, săvârşeşte o faptă prevăzută de

legea penală (de exemplu, sub ameninţarea cu pistolul, casierul unei bănci

deschide seiful cu bani).

Constrângerea fizică şi constrângerea morală constituie, fiecare în parte,

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei

constrânse libertatea de voinţă şi de acţiune şi înlătură, în acest fel, vinovăţia

acesteia în săvârşirea faptei. Prin aceasta, constrângerea fizică şi constrângerea

morală se aseamănă cu legitima apărare şi cu starea de necesitate. În acelaşi

timp însă, constrângerea, indiferent de forma ei, se deosebeşte de legitima

apărare şi de starea de necesitate, pe lângă anumite trăsături care le

particularizează, prin împrejurarea că în timp ce la legitima apărare şi la starea

de necesitate constrângerea decurge dintr-o stare, la constrângerea fizică şi

constrângerea morală aceeaşi constrângere decurge dintr-o acţiune.

6.2. Condiţiile constrângerii fizice şi constrângerii morale

Constrângerea fizică şi constrângerea morală nu pot avea valoarea de

cauze care înlătură caracterul penal al faptei decât dacă îndeplinesc condiţiile

prevăzute de lege. Aceste condiţii, prevăzute în dispoziţiile din art. 46 C. pen.,

sunt următoarele:

a) Condiţiile constrângerii fizice. Potrivit dispoziţiei din art. 46 alin. 1

C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din

cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. Rezultă,

aşadar, că pentru existenţa constrângerii fizice trebuie să fie îndeplinite

următoarele condiţii:

- să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane. Această acţiune de constrângere poate consta dintr-o punere în mişcare sau din

204

imobilizarea unei persoane; ea poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de

forţa unui animal care nu poate fi stăpânit sau a unei maşini în mişcare, fie de

un fenomen natural (o inundaţie, un cutremur etc.). Acţiunea de constrângere

provine deci de la o forţă străină, declanşată independent de conştiinţa şi voinţa

persoanei constrânse. În toate cazurile, forţa prin care se realizează

constrângerea se poate manifesta în mod dinamic, prin dezlănţuire de energie,

sau în mod static, prin opunere de rezistenţă la acţiunea persoanei constrânse;

- persoana supusă constrângerii fizice să nu poată opune rezistenţă

eficace forţei coercitive. În ipoteza în care persoana supusă constrângerii a avut

posibilitatea să reziste forţei de constrângere, cu mijloace pe care le putea folosi

fără pericol pentru ea, constrângerea nu este de natură să excludă vinovăţia

persoanei care săvârşeşte fapta. Posibilitatea de a rezista forţei coercitive trebuie

să fie verificată şi evaluată însă în mod concret, ţinându-se seama de natura şi

de intensitatea forţei de constrângere, pe de o parte, de capacitatea şi starea

psihică a persoanei constrânse, pe de altă parte, fiindcă în raport cu aceleaşi

date de fapt poate să existe ori să nu existe posibilitatea de a rezista

constrângerii;

- fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie o faptă

prevăzută de legea penală, fiindcă numai o astfel de faptă ar putea avea

caracter penal care să fie înlăturat prin influenţa constrângerii. Nu au relevanţă

natura sau gravitatea acesteia, forma ei (tentativă sau infracţiune consumată)

sau felul contribuţiei făptuitorului (autor, instigator sau complice). De regulă,

fapta săvârşită sub imperiul constrângerii constă într-o inacţiune.

b) Condiţiile constrângerii morale. Potrivit dispoziţiei din art. 46 alin. 2

C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită din

cauza unei constrângeri morale, efectuată prin ameninţarea cu un pericol grav

pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Din examinarea acestei dispoziţii, rezultă că, pentru existenţa constrângerii

morale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra

psihicului unei alte persoane, prin ameninţare cu un rău important care să fie

de natură să provoace la persoana ameninţată un sentiment de teamă, sub

imperiul căruia ea săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

Săvârşirea faptei prevăzute de legea penală trebuie să fie unica alternativă

de a scăpa de pericolul cu care este ameninţată. Aşadar, persoana constrânsă

moral are două opţiuni: să sufere răul cu care este ameninţată, sau să săvârşească

fapta ilicită ce i se pretinde de către cel care efectuează constrângerea.

Ameninţarea poate fi orală sau scrisă. Ameninţarea orală poate fi însoţită

de gesturi ameninţătoare (de exemplu, agitarea unei arme), fără ca prin aceasta

constrângerea să înceteze a fi o constrângere morală, exercitată asupra

psihicului persoanei;

205

- prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana

ameninţată sau pentru o altă persoană, în cazul în care nu s-ar ceda

ameninţării şi nu s-ar săvârşi fapta prevăzută de legea penală. Pericolul poate să

privească oricare dintre valorile legate de persoana fizică: viaţa, integritatea

corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea etc., ale persoanei ameninţate, ori

ale oricărei alte persoane (independent de existenţa vreunei legături între

aceasta şi cel ameninţat).

Pericolul rezultat din ameninţare este considerat grav atunci când el se

referă la un rău ireparabil sau greu de reparat. Dacă pericolul nu priveşte vreuna

dintre valorile esenţiale legate de persoană sau dacă pericolul nu este grav, nu

poate exista constrângere morală;

- pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură încât să

nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea

penală. Dacă era posibilă recurgerea la alte mijloace de înlăturare a pericolului,

condiţia inevitabilităţii nu este îndeplinită şi nu există constrângere morală (de

exemplu, când este posibilă alarmarea şi a persoanelor din jur ori chemarea în

ajutor a altor persoane sau a organelor poliţiei etc.). Pentru stabilirea

evitabilităţii sau inevitabilităţii pericolului, pe altă cale decât săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală, trebuie să se ţină seama, ca şi în cazul constrângerii

fizice, de împrejurările de fapt şi de persoana făptuitorului.

c) Conexităţi. Este posibil ca, în diferite situaţii de fapt, constrângerea

fizică să vină sau să existe în concurs cu constrângerea morală (de exemplu, ca

urmare a ameninţării, o persoană suferă un şoc care o pune în imposibilitate de

a reacţiona fizic la ameninţarea la care este supusă).

Pe de altă parte, atât constrângerea fizică, cât şi constrângerea morală pot

veni în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:

- eroarea de fapt (de exemplu, persoana constrânsă fizic sau moral să fie

în eroare asupra caracterului irezistibil al constrângerii fizice exercitate în

sensul de a considera eronat că este imposibilă o rezistenţă la acţiunea de

constrângere exercitată). În astfel de cazuri, efectele erorii de fapt se suprapun

constrângerii, accentuând consecinţele acesteia privind înlăturarea vinovăţiei şi

deci a caracterului penal al faptei săvârşite;

- legitima apărare (în situaţia în care cel împotriva căruia este îndreptată

constrângerea ripostează săvârşind o faptă prevăzută de legea penală în stare de

legitimă apărare);

- starea de necesitate (de exemplu, un medic constrâns să opereze un

pacient provoacă intenţionat o defecţiune a aparaturii necesare pentru a face

imposibilă operaţia şi a scăpa de constrângere);

- cazul fortuit (de exemplu, persoana constrânsă îl dezarmează pe agresor,

dar pistoletul se descarcă şi vatămă integritatea corporală a altei persoane,

apărută întâmplător).

206

6.3. Efecte

Constrângerea fizică şi constrângerea morală, odată dovedite, au ca efect

excluderea vinovăţiei şi, implicit, înlăturarea caracterului penal al faptei.

Răspunderea penală a persoanei care acţionează sub imperiul constrângerii este

înlăturată. De asemenea, este înlăturată în principiu şi răspunderea civilă, cu

excepţia cazurilor în care se constată existenţa unei erori de fapt imputabile

făptuitorului.

7. Cazul fortuit

Sediul materiei este art. 47 din actualul Cod penal.

7.1. Noţiune şi caracterizare

Cazul fortuit este un caz în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a

produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei forţe a

cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (de exemplu, un accident de circulaţie

soldat cu vătămarea integrităţii corporale a două persoane şi moartea altei

persoane ca urmare a unei defecţiuni ascunse a sistemului de servo-direcţie la

un autoturism cumpărat din fabrică în aceeaşi zi).

De esenţa cazului fortuit este, aşadar, faptul că acţiunea sau inacţiunea

unei persoane produce un rezultat socialmente periculos neaşteptat, datorită

faptului că intră în concurs cu o împrejurare fortuită, neprevizibilă, care

produce în fapt acel rezultat. Deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările

acţiunii sau inacţiunii făptuitorului, totuşi acest rezultat nu-i poate fi imputat din

punct de vedere subiectiv, fiind străin de conştiinţa lui şi datorat unei

împrejurări imprevizibile. Imprevizibilitatea ivirii împrejurării cauzatoare a

rezultatului socialmente periculos şi deci a rezultatului însuşi exclude vinovăţia

persoanei şi, prin aceasta, caracterul penal al faptei.

Imprevizibilitatea trebuie să aibă un caracter obiectiv şi general, în sensul

ca nimeni în aceeaşi situaţie să nu poată prevedea rezultatul socialmente

periculos. Acest caracter obiectiv şi general al imprevizibilităţii diferenţiază

această neprevedere, în situaţia cazului fortuit, de imprevizibilitatea care apare

în situaţia în care făptuitorul, deşi trebuia să prevadă rezultatul, nu-l prevede

datorită unor deficienţe şi limite personale.

În concluzie, la cazul fortuit suntem în prezenţa unei imprevizibilităţi

obiective, şi nu subiective.

Împrejurările a căror intervenţie imprevizibilă produce rezultatul social

periculos al unei acţiuni sau inacţiuni a unei persoane se datoresc unor

207

întâmplări care pot avea cauze diferite. Aceste cauze se pot datora unor

fenomene ale naturii care, deşi sunt în genere cunoscute, nu se poate prevedea

momentul ivirii lor (cutremur de pământ, trăsnet, alunecare de teren etc.). De

asemenea, sunt frecvente, în condiţiile civilizaţiei moderne, împrejurări

imprevizibile create de folosirea tehnicii (defectarea internetului, explozia unei

instalaţii, defecţiuni tehnice ale autovehiculului recent cumpărat sau verificat

tehnic la sistemul de frânare sau de direcţie etc.). Pot constitui, de asemenea,

surse de împrejurări fortuite şi unele stări maladive ale persoanei (un atac de

cord, un leşin etc.), comportarea imprudentă a victimei (de exemplu, traversarea

în fugă a unei străzi aglomerate), comportarea unui animal (de exemplu,

apariţia unui animal în fugă, zborul unei păsări care provoacă un accident

aviatic sau de automobil, invazia unor insecte care distrug recolta etc.). În toate

aceste cazuri, deşi fenomenele sunt în genere cunoscute, nu se ştie însă şi nu se

poate prevedea momentul apariţiei lor.

7.2. Condiţiile cazului fortuit

Existenţa cazului fortuit, ca una din cauzele care înlătură caracterul penal

al faptei, presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a) acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat

socialmente periculos neprevăzut, datorită faptului că a intrat în concurs cu o

forţă străină de conştiinţa şi voinţa sa. Trebuie să se dovedească, aşadar,

existenţa unei legături de cauzalitate între împrejurarea fortuită şi rezultatul

produs, în sensul că fără intervenţia forţei străine fapta persoanei în cauză nu ar

fi produs acel rezultat. Dacă se constată că fapta persoanei ar fi produs acelaşi

rezultat chiar şi fără intervenţia împrejurării neprevăzute, existenţa cazului

fortuit este exclusă (de exemplu, în cazurile în care autovehiculul salvării, care

transportă de urgenţă o persoană ce fusese rănită grav într-un accident de

circulaţie, are o pană de motor într-un loc izolat, iar între timp rănitul

decedează, dacă se constată că decesul era oricum inevitabil, datorită rănilor

grave suferite, împrejurarea imprevizibilă ivită – defecţiune de motor – nefiind

în legătură de cauzalitate cu decesul accidentatului, nu poate constitui un caz

fortuit); b) intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu

fi putut fi prevăzută. Imprevizibilitatea se referă la ivirea împrejurării, iar nu la rezultat, care este în genere previzibil. Aşa cum s-a arătat, imprevizibilitatea este obiectivă, nimeni nu poate prevedea ivirea unei împrejurări fortuite şi deci nimănui nu i se poate cere să o prevadă. De aceea, odată constatat caracterul obiectiv al imprevizibilităţii, nu se mai pune problema posibilităţii subiective a persoanei în cauză de a prevedea acel rezultat;

c) fapta care a dus, datorită intervenirii împejurării fortuite, la un rezultat socialmente periculos, să fie, datorită acestui rezultat, o faptă prevăzută de legea

208

penală. Numai o astfel de faptă ar putea constitui infracţiune, iar caracterul său infracţional ar putea fi înlăturat datorită cazului fortuit.

7.3. Conexităţi Cazul fortuit poate veni şi el în concurs cu alte cauze care înlătură

caracterul penal al faptei, cum ar fi: - starea de necesitate (un şofer face manevre în mod brusc pentru a nu

lovi o persoană, iar o altă persoană aflată în imediata apropiere se sperie, are un şoc cerebral şi decedează);

- constrângerea fizică (datorită unei inundaţii spontane, o persoană speriată de urmările inundaţiei forţează uşa unui autoturism aparţinând altei persoane şi îl conduce fără permis şi în stare de ebrietate);

- iresponsabilitatea (în situaţia în care o persoană consumând accidental un drog ajunge să nu mai aibă discernământul actelor şi faptelor sale);

- eroarea de fapt (când unei împrejurări fortuite i se suprapune o eroare de fapt).

7.4. Efecte Constatarea legală a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă

înlăturarea caracterului penal al faptei, deoarece exclude vinovăţia, datorită imposibilităţii făptuitorului de a prevedea intervenirea împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului periculos. Imposibilitatea prevederii împrejurării fortuite având caracter obiectiv, efectele cazului fortuit operează in rem, adică faţă de toţi participanţii la săvârşirea faptei. Când intră în concurs cu alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei, cazul fortuit înlătură şi răspunderea civilă. Dimpotrivă, dacă vine în concurs cu alte cauze, care lasă să subsiste o culpă în sarcina făptuitorului, răspunderea civilă este posibilă.

8. Iresponsabilitatea

Sediul materiei în actualul Cod penal este în art. 48.

8.1. Noţiune şi caracterizare

Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane

care nu-şi poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială, morală şi

juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora, sau care nu-şi

poate determina şi dirija în mod normal voinţa, în raport cu faptele ei.

Caracteristic stării de iresponsabilitate este deci lipsa acelor facultăţi psihice ale

persoanei care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia actelor sale

de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul volitiv). Or,

după cum este cunoscut, fără existenţa celor doi factori psihici nu poate exista

209

vinovăţie în săvârşirea unei fapte şi de aceea starea de iresponsabilitate este o

cauză care înlătură vinovăţia şi deci caracterul penal al faptei, iar pe cale de

consecinţă înlătură şi răspunderea penală a făptuitorului.

Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de

subdezvoltare psihică datorită diferitelor anomalii (idioţie, cretinism,

infantilism, debilitate mintală etc.), boli neuropsihice (nebunie, nevroze,

psihoze etc.), tulburări psihice provocate de intoxicaţii prin alcool, substanţe

stupefiante, narcotice etc., fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic,

leşin etc.). În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate

psihică poate fi permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă),

cunoscând intervale de luciditate; poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită.

Oricare ar fi cauzele şi durata iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să înlăture

caracterul penal al faptei, trebuie să fie totală, adică să conste în lipsa completă

a capacităţii psihice. În ipoteza în care lipsa capacităţii este numai parţială,

există aşa-numita responsabilitate atenuată, denumită şi responsabilitate

limitată, care nu înlătură vinovăţia şi caracterul penal al faptei, dar care poate

constitui o circumstanţă atenuantă.

Constatarea existenţei stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia

necesită cunoştinţe de specialitate şi de aceea ea nu poate fi făcută decât de

medicii de specialitate. În cadrul procesului penal, prin constatări sau expertize

medico-legale neuropsihiatrice, experţii verifică existenţa sau inexistenţa

discernământului făptuitorilor în momentul săvârşirii faptei şi constată starea de

responsabilitate sau de iresponsabilitate.

Ulterior, pe baza acestor expertize, organul judiciar competent (procuror

sau instanţa de judecată) reţin motivate existenţa sau inexistenţa

discernământului autorului faptei din momentul în care a săvârşit fapte pentru

care este cercetat sau judecat.

8.2. Condiţiile iresponsabilităţii în dreptul penal

Pentru existenţa iresponsabilităţii, ca o cauză care înlătură caracterul

penal al faptei, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege.

Aceste condiţii, prevăzute în art. 48 C. pen., sunt următoarele: a) persoana care a săvârşit fapta să fie în stare de iresponsabilitate, adică

să fie lipsită de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale sau de capacitatea de a fi stăpână pe ele. Starea de iresponsabilitate decurge deci din lipsa capacităţii de a înţelege caracterul faptei (care presupune fie lipsă de discernământ, fie stare de inconştienţă), sau din lipsa capacităţii de a-şi determina şi dirija manifestările de voinţă, care presupune fie impulsivitate irezistibilă, fie indiferentism total;

b) starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a

210

efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei. Dacă în acest interval făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea psihică şi totuşi a continuat săvârşirea faptei, el nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate. De asemenea, nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate făptuitorul aflat în aşa-numita stare de inconştienţă preordinată, adică anume provocată de el însuşi ori de alte persoane cu consimţământul său, pentru a o putea invoca în apărare şi a încerca să scape de răspundere (de exemplu, un paznic se lasă narcotizat de hoţii cu care s-a înţeles în prealabil). În cazul în care făptuitorul se află din culpa sa în stare de inconştienţă, această stare nu-l exonerează de răspundere. În aceste cazuri, fapta este numai aparent săvârşită în stare de inconştienţă, fiindcă în realitate făptuitorul a avut reprezentarea faptei înainte de săvârşirea ei şi deci avea posibilitatea să-şi dea seama de urmările acesteia. Sunt aşa-numitele acţiuni sau inacţiuni libere în cauza lor (actiones liberae in causa).

Dacă făptuitorul s-a aflat în stare de iresponsabilitate în momentul săvârşirii faptei, această stare înlătură caracterul penal al faptei chiar dacă ulterior el şi-a recăpătat capacitatea psihofizică. Dimpotrivă, dacă era responsabil în momentul săvârşirii faptei, aceasta îşi păstrează caracterul penal, chiar dacă ulterior făptuitorul a pierdut capacitatea psihofizică;

c) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei mintale sau altor cauze, care determină stări anormale, de incapacitate psihică. Dacă lipsa capacităţii de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpân pe ele se datoreşte altor cauze, cum ar fi minoritatea făptuitorului sau eroarea de fapt a acestuia, adică unor stări mai mult ori mai puţin normale, nu va exista iresponsabilitate, caracterul penal al faptei putând fi înlăturat, în aceste cazuri, pe baza stării de minoritate sau a erorii de fapt;

d) fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, fiindcă numai în cazul acestor fapte intervine înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite.

8.3. Conexităţi Starea de iresponsabilitate poate veni în concurs cu alte cauze care

înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi: legitima apărare; starea de necesitate; constrângere morală.

8.4. Efecte

Iresponsabilitatea legal constatată are ca efect înlăturarea vinovăţiei şi deci

a caracterului penal al faptei săvârşite sub imperiul ei. Este o cauză personală

care produce acest efect numai faţă de persoana care a săvârşit fapta în această

stare. Contribuţia dată cu intenţie la săvârşirea, de către iresponsabil, a faptei

constituie o participaţie improprie, care atrage răspunderea făptuitorilor

responsabili (art. 31 C. pen.).

211

Starea de iresponsabilitate nu înlătură răspunderea civilă a făptuitorului

sau a persoanelor care îl aveau în pauză sau supraveghere, dacă se constată o

culpă în sarcina acestora.

Înlăturarea caracterului penal al faptei şi a răspunderii penale are drept

efect inaplicabilitatea pedepsei, însă pot fi luate faţă de autor măsurile de

siguranţă ale obligării la tratament medical (art. 113 C. pen.) sau ale internării

medicale (art. 114 C. pen.).

9. Beţia accidentală (fortuită)

Sediul materiei se află în actualul Cod penal este în art. 49.

9.1. Noţiune

Beţia este starea psihofizică anormală în care se găseşte o persoană,

datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor

sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice consumate de acea

persoană ori introduse în corpul său. Cea mai frecventă formă de beţie este

beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică. Se cunoaşte însă şi aşa-numita „beţie

rece”, produsă prin consumul de droguri (stupefiante): opiu, morfină, heroină,

haşiş, cocaină etc.

Prin acţiunea lor asupra organismului şi asupra facultăţilor psihice ale

persoanei care le consumă, aceste substanţe ebriante provoacă devieri specifice

de la starea psihofizică normală a persoanei. Astfel de devieri conduc la

diminuarea, uneori până la anihilare, a capacităţii psihofizice a persoanei de a-şi

da seama sau nu de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile pe care le săvârşeşte

în această stare. De aceea, în reglementarea răspunderii penale a persoanei

trebuie să se ţină seama de influenţa pe care starea de beţie, oricare ar fi natura

şi cauzele acesteia, o poate avea asupra capacităţii psihofizice şi deci asupra

răspunderii persoanei în dreptul penal.

9.2. Felurile stării de beţie

Pentru determinarea cât mai exactă a influenţei pe care starea de beţie o

poate avea asupra răspunderii penale, în ştiinţa dreptului penal se face distincţie

între mai multe feluri de beţie, ţinându-se seama de atitudinea psihică a

persoanei în cauză faţă de provocarea stării de ebrietate şi de gradul de beţie,

adică de gradul de intoxicaţie cu alcool sau alt ebriant, de frecvenţa cu care o

persoană îşi provoacă starea de ebrietate etc.

a) După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie, se face

distincţie, în principal, între beţia accidentală şi beţia voluntară.

212

Beţia accidentală, denumită şi beţie fortuită, este acea stare de beţie

provocată independent de voinţa persoanei în cauză, datorită unei întâmplări,

ori unui accident (de exemplu, pot ajunge într-o asemenea stare persoanele care

lucrează într-o fabrică de medicamente sau de băuturi alcoolice unde există un

mediu toxic ori cu vapori de alcool şi ajung să se intoxice ori în stare de

ebrietate fără să-şi dea seama). În asemenea cazuri, persoana este adusă în stare

de beţie împotriva voinţei ei, de cele mai multe ori fără să-şi dea seama şi deci

fără să poată prevedea că va ajunge în această stare.

Beţia voluntară, în opoziţie cu cea accidentală, este provocată cu ştirea

celui în cauză, care consumă băuturi sau substanţe ebriante cunoscând efectul

pe care acestea îl produc indiferent dacă a avut sau nu a avut intenţia să se

îmbete. Caracterul voluntar al beţiei decurge deci din faptul că persoana

conştientizează că va ajunge în stare de ebrietate în ipoteza în care consumă de

bunăvoie alcool sau alte substanţe ebriante.

Beţia voluntară poate fi, la rândul său, simplă, atunci când este produsă

fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată, când persoana

şi-a provocat anume starea de beţie în vederea săvârşirii unei infracţiuni (pentru

a căpăta curaj în săvârşirea faptei, pentru a invoca starea de beţie ca scuză

pentru comiterea acesteia).

De asemenea, beţia voluntară poate fi ocazională, atunci când o persoană

neobişnuită cu băuturile alcoolice, de exemplu, consumă ocazional astfel de

băuturi la petreceri sau reuniuni familiale, sau cronică, atunci când apare ca o

stare permanentă a persoanelor căzute în patima beţiei, aflate într-o stare de

deviaţie psihică permanentă care poate duce la forme psihopatice.

b) După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi completă sau incompletă.

Beţia completă se produce atunci când procesul de intoxicare a trecut de fazele

incipiente, caracterizate prin excitabilitate şi impulsivitate, ajungând la

paralizarea aproape completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, astfel

încât persoana aflată în stare de beţie completă este lipsită de capacitatea de a

înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpân pe ele.

Beţia incompletă este beţia la care procesul de intoxicaţie se află în faze

incipiente, în care starea de beţie se manifestă printr-o excitabilitate şi

impulsivitate pe care acea persoană nu le prezintă în mod normal, deşi acestea

relevă, de regulă, temperamentul ei. Starea de beţie incompletă determină

totdeauna o slăbire a capacităţii de autocontrol şi autodirijare a actelor de

conduită.

Beţia incompletă este susceptibilă, la rândul ei, de grade diferite, putând

îmbrăca forma unei beţii uşoare sau, dimpotrivă, a unei beţii acute, apropiată de

beţia completă (fiecare dintre aceste forme poate avea o anumită influenţă

asupra capacităţii de autocontrol).

213

Starea de beţie, oricare ar fi forma ei, influenţând asupra facultăţilor

psihofizice ale persoanei şi, prin aceasta, asupra capacităţii ei de a-şi da seama

şi de a fi stăpână pe faptele sale săvârşite în această stare, influenţează asupra

răspunderii penale pentru aceste fapte.

Legea penală conţine dispoziţii speciale cu privire la influenţa stării de

beţie asupra răspunderii penale. În reglementarea acestei influenţe, legea face

distincţie între starea de beţie şi starea de iresponsabilitate provenită din starea

de beţie care a îmbrăcat forme psihopatice. Dacă beţia a căpătat forme psiho-

patice, ducând la iresponsabilitatea persoanei, caracterul penal al faptei săvâr-

şite în această stare este înlăturat datorită iresponsabilităţii (art. 48 C. pen.).

Dintre formele beţiei, singura care are ca efect înlăturarea caracterului

penal al faptei săvârşite sub influenţa ei este beţia fortuită. Potrivit dispoziţiei

din art. 49 alin. 1 C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală dacă, în momentul săvârşirii acesteia, făptuitorul se găsea, datorită unor

împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de

alcool sau de alte substanţe.

9.3. Condiţiile beţiei accidentale (fortuite)

Din analiza textului art. 49 din C. pen. în vigoare rezultă că pentru

existenţa stării de beţie accidentală (fortuită) trebuie să fie îndeplinite

următoarele condiţii:

a) făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul

săvârşirii faptei, în stare de beţie produsă de alcool ori de alte substanţe. Dacă

starea de beţie nu a existat în momentul sau în timpul săvârşirii faptei, ci

anterior sau posterior acestuia, condiţia nu este îndeplinită;

b) starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată independent de

voinţa făptuitorului;

c) starea de beţie să fi fost completă, deci făptuitorul să fi fost lipsit de

posibilitatea de a-şi da seama de fapta sa;

d) fapta săvârşită în stare de beţie să fie o faptă prevăzută de legea penală.

9.4. Conexităţi

Starea de beţie accidentală poate veni în concurs cu alte cauze care

înlătură caracterul penal al faptei, cum ar fi:

- eroarea de fapt (de exemplu, făptuitorul a consumat o substanţă ebriantă

din eroare fără să-şi dea seama că aceasta va provoca starea de beţie);

- constrângerea (de exemplu, atunci când starea de beţie a fost provocată

prin constrângere).

214

9.5. Efecte

Starea de beţie accidentală, odată dovedită, are ca efect excluderea

vinovăţiei persoanei pentru fapta prevăzută de legea penală pe care a săvârşit-o

în această stare, excluzând totodată caracterul penal al faptei şi răspunderea

penală. Temeiul acestei excluderi îl constituie imposibilitatea în care s-a aflat

făptuitorul, din cauze independente de voinţa sa, de a-şi da seama de fapta

săvârşită şi de a fi stăpân pe ea. Dacă starea de beţie a fost provocată de o altă

persoană, aceasta va răspunde pentru participaţie improprie.

Dacă vreuna dintre condiţiile prevăzute de lege nu este îndeplinită, starea

de beţie nu exclude vinovăţia şi infracţiunea. Astfel, dacă starea de beţie, deşi

accidentală, nu a fost totală, ci numai parţială, ea nu înlătură caracterul penal al

faptei, dar constituie o circumstanţă atenuantă.

Beţia voluntară nu înlătură caracterul penal al faptei. Dacă e ocazională şi

completă, starea de beţie voluntară poate constitui, după caz, o circumstanţă

agravantă sau o circumstanţă atenuantă (art. 49 alin. 2 C. pen.). Beţia

preordinată constituie o circumstanţă agravantă (art. 75 alin. 11it. e C. pen.).

10. Minoritatea făptuitorului

Sediul materiei este în art. 50 din actualul Cod penal.

10.1. Noţiune şi caracterizare

Minoritatea făptuitorului este starea în care se găseşte minorul care, în

momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, nu împlinise vârsta

minimă necesară, potrivit legii, pentru a răspunde penal. Aşa cum s-a arătat, cu

ocazia examinării condiţiilor necesare pentru ca o persoană să poată fi subiect

activ al infracţiunii, una dintre condiţii este capacitatea persoanei fizice de a-şi

da seama de caracterul şi semnificaţia socială a actelor sale de conduită şi de a-

şi dirija în mod liber voinţa în raport cu aceste acte. Aceste însuşiri, care

caracterizează capacitatea psihică a persoanei, nu există din momentul naşterii

ei, ci se formează în mod treptat, odată cu dezvoltarea psihofizică a persoanei.

Aşadar, în mod natural, există o etapă în dezvoltarea persoanei în care aceasta

nu are capacitatea psihofizică specifică responsabilităţii, iar legislaţiile penale

prevăd o limită de vârstă sub care minorul nu răspunde penal pentru fapta

săvârşită, fiind presupus că nu are discernământul necesar şi, deci, capacitate

penală.

Aşa cum s-a arătat, potrivit dispoziţiilor din art. 99 alin. 1 şi alin. 2

C. pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar

minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani, în momentul săvârşirii faptei,

215

răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Pe

de altă parte, potrivit dispoziţiei din art. 50 C. pen., nu constituie infracţiune

fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care, la data săvârşirii

acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.

Din analiza celor două categorii de dispoziţii legale, rezultă că starea

psihofizică în care se găseşte făptuitorul minor care nu împlinise 14 ani în

momentul săvârşirii faptei sau, deşi avea vârsta între 14 şi 16 ani, acţionase fără

discernământ, constituie o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Minorul aflat în această situaţie este presupus sau recunoscut ca fiind lipsit de

capacitatea psihică de a înţelege semnificaţia socială a faptelor sale şi de a-şi

manifesta în mod conştient voinţa, în legătură cu actele sale de conduită.

Această insuficientă dezvoltare psihofizică a minorului exclude vinovăţia

acestuia în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi deci şi caracterul

penal al acesteia. Spre deosebire însă de iresponsabilitate, la care incapacitatea

psihică este datorată alienaţiei mintale ori altor cauze care au determinat starea

psihică anormală a persoanei, starea de minoritate care exclude răspunderea

penală nu este o stare psihică anormală, ci o stare normală de insuficientă

dezvoltare psihofizică datorită vârstei tinere. Ţinând seama de această cauză

specifică a incapacităţii psihice, minoritatea făptuitorului constituie o cauză care

înlătură caracterul penal al faptei, deosebită de iresponsabilitate.

10.2. Condiţiile în care minoritatea făptuitorului înlătură caracterul

penal al faptei

Pentru ca starea de minoritate să înlăture caracterul penal al faptei, în

condiţiile legii, trebuie să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

a) să se constate că făptuitorul era un minor care, la data săvârşirii faptei,

nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (art. 99 C. pen.), adică

nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârşirii faptei. Dacă însă minorul,

în momentul săvârşirii faptei, era în vârstă între 14 ani împliniţi şi 16 ani

neîmpliniţi, cerinţa este îndeplinită numai dacă nu se constată că minorul a avut

discernământ în momentul săvârşirii faptei. Sarcina constatării existenţei

discernământului revine organelor judiciare care în asemenea situaţii recurg la

efectuarea unor expertize medico-legale neuropsihiatrice. La stabilirea

discernământului se ţine seama de natura faptei săvârşite, de dezvoltarea

biopsihică a minorului şi de experienţa de viaţă a acestuia, de împrejurările

concrete ale faptei;

b) minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei. În

cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă după începerea

executării minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele

efectuate după împlinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după

216

începerea executării, răspunderea sa penală depinde de existenţa

discernământului.

În cazul infracţiunilor progresive, cerinţa este îndeplinită dacă starea de

minoritate, care înlătură răspunderea penală, exista în momentul săvârşirii

faptei, chiar dacă urmările s-au amplificat progresiv după împlinirea vârstei de

14 ani sau, respectiv, de 16 ani.

10.3. Conexităţi

Starea de minoritate care atrage înlăturarea caracterului penal al faptei

poate veni în concurs cu alte cauze de acest fel, cum ar fi: legitima apărare;

constrângerea fizică sau morală; cazul fortuit.

Invocarea acestor cauze concurente, precum şi a altora care pot interveni

şi se pot suprapune minorităţii făptuitorului, prezintă interes pentru stabilirea

răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârşită de minorul care

nu a răspuns penal, având în vedere că unele dintre aceste cauze exclud şi

răspunderea civilă a făptuitorului.

10.4. Efecte

Starea de minoritate în care minorul nu îndeplineşte condiţiile legale

pentru a răspunde penal, când este dovedită, are ca efect înlăturarea caracterului

penal al faptei, ca urmare a înlăturării vinovăţiei minorului în săvârşirea

acesteia. Fapta săvârşită de minorul care nu răspunde penal poate constitui

temeiul luării unor alte măsuri necesare ocrotirii acestuia.

Minoritatea făptuitorului este o cauză personală de înlăturare a

caracterului penal al faptei şi deci nu produce efecte decât faţă de minorul aflat

în această stare. De asemenea, ea nu înlătură răspunderea civilă a persoanelor

care aveau în îngrijirea sau paza lor pe minor, dacă se reţine o culpă în sarcina

acestora. Răspunderea civilă este exclusă însă în cazul în care se constată

existenţa, în favoarea minorului, a altor cauze care înlătură şi răspunderea civilă

(de exemplu, legitima apărare).

11. Eroarea de fapt

Sediul materiei în actualul Cod penal este art. 51.

11.1. Noţiune şi caracterizare

Prin eroare se înţelege, în dreptul penal, reprezentarea greşită, de către cel

care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din momentul

217

săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau de cunoaşterea

greşită a unor date ale realităţii.

Sursa erorii de fapt poate fi, aşadar, o completă necunoaştere a unei stări,

situaţii sau împrejurări ale realităţii în care a avut loc săvârşirea faptei

(ignoranţă absolută sau totală); o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de

date ale realităţi (ignoranţă relativă sau parţială).

Din economia textului se desprinde, deci, că nu există eroare în caz de

îndoială (dubiu), deoarece îndoiala nu implică o reprezentare greşită a realităţii,

ci o necunoaştere exactă a acesteia. De aceea, cel care acţionează cu conştiinţa

cunoaşterii nesigure a realităţii acceptă riscul rezultatului socialmente periculos

al faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte.

De asemenea, nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa

profesională care a determinat ignoranţa ce a dus la greşeală sau la aplicarea

greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii sau meserii (medic

chirurg, farmacist etc.), fiindcă în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru

cei în cauză de a cunoaşte realitatea.

Ca reprezentare greşită a realităţii, eroarea prezintă incontestabil interes în

dreptul penal, fiindcă existenţa vinovăţiei, în săvârşirea unei fapte prevăzute de

legea penală, presupune reprezentarea de către făptuitor a întregii realităţi,

pentru că numai cunoaşterea totală a unei realităţi, sub toate aspectele ei,

permite făptuitorului să prevadă ori să aibă posibilitatea de a prevedea rezultatul

acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă făptuitorul nu cunoaşte ori nu cunoaşte exact,

în momentul săvârşirii faptei, anumite date ale realităţii, care determină

caracterul socialmente periculos al faptei sau gravitatea acesteia, această eroare

a sa îl face să nu-şi dea seama de caracterul faptei şi de gravitatea urmărilor ei şi

totodată îl împiedică să-şi determine în mod conştient voinţa. În asemenea

situaţii este uşor de înţeles că făptuitorul, deşi dispune de toate facultăţile

psihice care îi permit să înţeleagă şi să-şi autodirijeze actele de conduită,

capacitatea sa psihică poate deveni ineficientă sub influenţa erorii, ducând la

lipsa de vinovăţie a persoanei. De aceea, în ştiinţa dreptului penal este studiată

această influenţă posibilă a erorii asupra vinovăţiei şi răspunderii penale, iar

legislaţiile penale prevăd, de regulă, dispoziţii speciale care reglementează

această influenţă.

11.2. Felurile erorii

În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face distincţie între mai multe

feluri de eroare, folosindu-se diferite criterii: a) Eroare de fapt şi eroare de drept. Astfel, după obiectul asupra căruia

poartă eroarea, se face distincţie între eroare de fapt şi eroare de drept. Eroarea este denumită „de fapt” atunci când poartă asupra unor date ale realităţii faptice,

218

materiale (asupra unor însuşiri ale obiectului material, asupra unor atribuţii ale subiectului activ, asupra unor împrejurări, condiţii sau cerinţe care sunt de esenţa laturii obiective a unei infracţiuni, asupra unor stări sau situaţii, de care depinde caracterul penal al faptei etc.), constând deci în necunoaşterea ori în cu-noaşterea greşită a acestor date ale realităţii.

Eroarea este denumită „de drept” atunci când poartă asupra unei norme de drept, constând deci în necunoaşterea sau în cunoaşterea greşită a acesteia.

Prin înlăturarea alineatului 4 al textului actual al art. 51 care reglementează eroarea de fapt, noul Cod penal, în redactarea art. 33, introduce eroarea de drept penal ca şi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Distincţia între eroare de fapt şi eroare de drept este importantă, deoarece în timp ce eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, eroarea de drept, atunci când poartă asupra unei norme de drept penal, potrivit reglementării din actualul Cod penal, nu înlătură caracterul penal al faptei (art. 51 alin. 4).

b) Eroare principală şi eroare secundară. În raport cu obiectul ei şi totodată în funcţie de consecinţele pe care le poate avea, eroarea este denumită principală, atunci când poartă asupra unor date de fapt privitoare la unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii, de care depinde, deci, însăşi existenţa infracţiunii, şi secundară, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau împrejurări, care constituie un element circumstanţial sau o circumstanţă a infracţiunii.

Distincţia este interesantă pentru că eroarea principală poate avea drept consecinţă inexistenţa infracţiunii, în timp ce eroarea secundară poate duce numai la inexistenţa unei variante agravate a infracţiunii sau la înlăturarea unei circumstanţe agravante, nu însă şi la inexistenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia.

c) Eroarea de fapt, cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Dintre cele două categorii principale de eroare cunoscute, şi anume eroarea de drept şi eroarea de fapt, aceasta din urmă prezintă interes deosebit pentru dreptul penal, fiind unanim admis că ea constituie, în anumite condiţiuni, o cauză care exclude vinovăţia persoanei în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această concepţie este însuşită şi în sistemul dreptului nostru penal (atât Codul penal de la 1936, cât şi Codul penal în vigoare conţin dispoziţii privitoare la efectele erorii de fapt).

În acest sens, conform dispoziţiei din art. 51 alin. 1 C. pen., eroarea de fapt înlătură caracterul infracţional al faptei săvârşite, atunci când făptuitorul nu cunoaşte, în momentul săvârşirii acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde acest caracter.

11.3. Condiţiile erorii de fapt Din economia textului art. 51 din Codul penal rezultă că pentru existenţa

unei erori de fapt care să înlăture caracterul penal al faptei săvârşite trebuie

îndeplinite următoarele condiţii:

219

a) fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală, fiindcă altfel problema

vinovăţiei şi a caracterului penal al faptei şi, implicit, cea a înlăturării acestui

caracter nu există;

b) făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei, existenţa

unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia.

Obiectul erorii trebuie să-l constituie, deci:

- o stare (adică modul în care se prezintă o persoană – sub aspectul stării

de sănătate, al statutului ei civil, al vârstei, al atribuţiilor ei de serviciu etc.);

- un bun (apartenenţa juridică a acestuia, starea lui materială, de uzură,

valoarea lui de întrebuinţare, culturală sau ştiinţifică etc.);

- o instituţie (aparţinând domeniului public sau privat, utilarea ei tehnică,

atribuţiile care formează obiectul ei de activitate etc.) ;

- o situaţie (adică poziţia pe care o persoană, un bun sau o instituţie o are

în cadrul relaţiilor sociale: situaţia de cetăţean sau de străin a unei persoane, de

rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de bun din avutul public, de bun provenit

din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală etc.);

- o împrejurare (adică o realitate externă care caracterizează fapta

concretă: în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără autorizare, săvârşită de

două sau mai multe persoane etc.).

Este necesar, deci, ca datorită recunoaşterii unei stări, situaţii sau

împrejurări, făptuitorul să se afle în imposibilitatea de a cunoaşte caracterul

penal al faptei săvârşite sau caracterul agravat al acesteia;

c) starea, situaţia sau împrejurarea care constituie obiectul erorii trebuie să

fie un element constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia. Pentru

verificarea acestei condiţii trebuie să se examineze cu atenţie conţinutul juridic

şi constitutiv al infracţiunii şi să se stabilească exact dacă împrejurarea, starea

sau situaţia necunoscută sau cunoscută greşit este sau nu o condiţie necesară

pentru existenţa infracţiunii. Sub acest aspect, este general admis în ştiinţa

dreptului penal şi în practica judiciară că este lipsită de semnificaţie juridico-pe-

nală eroarea asupra identităţii persoanei care a fost victimă a unei infracţiuni

contra persoanei (error in personam), sau eroarea asupra obiectului material al

infracţiunii (de exemplu, vrând să fure un bun al unei anumite persoane –

autoturism, geamantan etc. –, autorul furtului sustrage din eroare un bun

asemănător, aparţinând altei persoane).

De asemenea, nu înlătură existenţa tentativei eroarea făptuitorului asupra

identităţii mijloacelor folosite, atunci când acestea s-au dovedit în fapt

insuficiente sau defectuoase.

În fine, nu produce consecinţe juridico-penale aşa-numita eroare în sens

invers, adică credinţa greşită a făptuitorului în existenţa unei stări, situaţii sau

împrejurări care constituie un element constitutiv al infracţiunii şi deci credinţa

lui, eronată, că săvârşeşte o infracţiune, deşi în realitate fapta sa nu are acest

220

caracter, constituind ceea ce s-a numit o „faptă putativă” care nu produce

consecinţe juridice (de exemplu, exercitarea unor manopere avortite nelegale

asupra unei femei care nu era însărcinată).

11.4. Efecte

Consecinţele pe care eroarea de fapt le are asupra existenţei infracţiunii şi

asupra răspunderii penale sunt diferite, după cum faptele prevăzute de legea

penală, săvârşite din eroare, sunt incriminate numai atunci când sunt săvârşite

cu intenţie, sau sunt incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă.

a) În cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu

intenţie, eroarea de fapt, dovedită, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii

sau împrejurări prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, are

drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei şi deci înlăturarea

răspunderii penale a făptuitorului. Această consecinţă decurge din însăşi

dispoziţia din art. 51 alin. 1 C. pen., care prevede că nu constituie infracţiune

fapta prevăzută de legea penală atunci când făptuitorul nu cunoaşte, în

momentul acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde

caracterul penal al faptei (de exemplu, făptuitorul nu ştie că o monedă pe care o

pune în circulaţie este falsă, ori că un înscris de care se serveşte în valorificarea

unui drept al său este fals etc.). Temeiul acestei excluderi îl constituie

înlăturarea vinovăţiei persoanei, în forma cerută de lege pentru existenţa

infracţiunii, în speţă intenţia, fiindcă nu poate exista intenţia atunci când

făptuitorul, datorită necunoaşterii unei stări, situaţii sau împrejurări de care

depinde existenţa infracţiunii, n-a avut reprezentarea caracterului socialmente

periculos al faptei, fiindcă n-a prevăzut rezultatul ei, chiar dacă avea

posibilitatea să-l prevadă, sau, chiar dacă l-a prevăzut, a crezut fără temei că nu

se va produce. Eroarea de fapt înlătură deci vinovăţia sub forma intenţiei şi, cu

aceasta, caracterul penal al faptei, chiar dacă eroarea este imputabilă

făptuitorului, adică chiar dacă s-a aflat în eroare din culpa sa (de exemplu, nu a

fost suficient de atent atunci când a luat din eroare ceasul altui coleg împreună

cu care şi-a ţinut obiectele în acelaşi vestiar), fiindcă în astfel de cazuri numai

intenţia, directă sau indirectă, poate constitui elementul subiectiv al infracţiunii,

iar lipsa acestui element duce la inexistenţa infracţiunii. Trebuie precizat însă că

este necesar să se dovedească eroarea, şi nu îndoiala, fiindcă, în caz de îndoială,

săvârşirea faptei implică acceptarea de către făptuitor a rezultatului socialmente

periculos, rezultat pe care el îl concepe ca posibil sau ca probabil.

b) În cazul faptelor incriminate şi în ipoteza săvârşirii lor din culpă,

eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea

nu provine din culpa făptuitorului. Astfel, potrivit dispoziţiei din art. 51 alin. 3

C. pen., eroarea purtând asupra unei stări, situaţii sau împrejurări de care

221

depinde caracterul penal al faptei, în cazul în care aceasta este incriminată şi

atunci când este săvârşită din culpă, duce la inexistenţa infracţiunii numai dacă

necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi

rezultatul culpei. Dacă eroarea este imputabilă făptuitorului, care din neatenţie,

superficialitate ori grabă, n-a cunoscut existenţa stării, situaţiei sau împrejurării

care constituie element al infracţiunii, această eroare lasă să subziste culpa sa în

săvârşirea faptei şi deci nu înlătură caracterul penal al faptei. Se raţionează

astfel: în această materie este general admis că, de regulă, eroarea se datoreşte

culpei făptuitorului care, dacă ar fi fost mai atent şi mai chibzuit, ar fi evitat-o.

Aşa se explică faptul că, în mod obişnuit, eroarea de fapt nu înlătură caracterul

penal al faptei, care este incriminată şi în ipoteza săvârşirii ei din culpă. O

asemenea eroare înlătură caracterul penal numai în cazurile în care nu este

datorată culpei făptuitorului şi deci nu este imputabilă acestuia (de exemplu, la

cererea victimei de a-i da din rastelul conţinând arme de panoplie un pistol

artizanal care nu reprezintă o armă de foc, acesteia i se înmânează o armă de

foc pe care, utilizând-o, ucide o altă persoană).

c) Eroarea asupra circumstanţelor. Când eroarea poartă asupra unei stări,

situaţii sau împrejurări care constituie un element circumstanţial în conţinutul

agravat sau calificat al unei infracţiuni, ori o circumstanţă agravantă, ea are ca

efect înlăturarea acelui element circumstanţial sau a acelei circumstanţe

agravante. Acest efect este prevăzut prin dispoziţia din art. 51 alin. 2 C. pen.,

care prevede că nu constituie circumstanţă agravantă împrejurarea pe care

făptuitorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii. Nu se înlătură

deci caracterul penal al faptei, care rămâne infracţiune, ci numai caracterul

agravat al acesteia. Dacă starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută

constituie un element circumstanţial, eroarea are ca efect înlăturarea variantei

agravate sau atenuate a infracţiunii, lăsând însă să subziste infracţiunea în

configuraţia ei simplă sau tipică (de exemplu, dacă furtul nu a fost comis în

timpul nopţii, ci ziua, fapta nu va constitui infracţiunea de furt calificat, dar va

întruni totuşi elementele constitutive ale infracţiunii de furt simplu).

Tot aşa, dacă starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută constituie o

simplă circumstanţă agravantă, eroarea de fapt înlătură caracterul agravat al

faptei, circumstanţa agravantă nemaifiind luată în considerare la încadrarea

juridică şi, implicit, la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită.

Trebuie precizat însă că eroarea asupra circumstanţelor agravante, ca şi

eroarea asupra elementelor constitutive ale infracţiunii, nu produce efectele

arătate decât în cazul faptelor pe care legea incriminează săvârşirea lor cu

intenţie, fiindcă numai în acest caz necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei

circumstanţe exclude vinovăţia sub forma intenţiei. Dimpotrivă, în cazul

faptelor incriminate şi atunci când acestea sunt săvârşite din culpă, eroarea

asupra unei împrejurări care constituie o circumstanţă agravantă nu înlătură

222

această circumstanţă decât în cazurile în care eroarea nu este imputabilă

făptuitorului. Cum şi eroarea asupra circumstanţelor agravante este, de cele mai

multe ori, rezultatul culpei făptuitorului, ea nu duce la înlăturarea acestor

circumstanţe decât în situaţiile excepţionale în care făptuitorul, oricât de atent şi

de diligent ar fi fost, n-ar fi putut cunoaşte acele împrejurări.

11.5. Eroarea de drept extrapenal

În determinarea influenţei pe care eroarea de drept o poate produce

asupra răspunderii penale, se face distincţie între eroarea de drept penal şi

eroarea de drept extrapenal. Eroarea de drept penal constă în necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită a legii penale, adică a unei norme de drept penal care

prevede o faptă ca infracţiune sau care prevede o pedeapsă pentru o anumită

infracţiune.

Cu privire la eroarea de drept penal, este admis în general principiul că

aceasta nu influenţează asupra răspunderii penale. Codul penal în vigoare

consacră acest principiu prin dispoziţia din art. 51 alin. ultim C. pen., care

prevede că necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură

caracterul penal al faptei. Este consacrat, aşadar, principiul general potrivit

căruia nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi

presupus că o ignoră (nemo censetur ignorare lege). Acţiunea acestui principiu

este restrânsă, aşadar, numai la legea penală. În consecinţă, necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită a unei legi extrapenale, adică eroarea de drept extrapenal

(civil, administrativ, al familiei, al muncii etc.), influenţează asupra răspunderii

penale întocmai ca eroarea de fapt, cu care este asimilată. Eroarea de drept

extrapenal este posibilă mai ales în cazurile în care normele incriminatoare

prevăd ca element constitutiv al unei infracţiuni condiţia săvârşirii unei fapte

„pe nedrept” sau „contrar dispoziţiilor legale” etc. În asemenea situaţii,

săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală presupune

cunoaşterea reglementărilor dintr-o lege extrapenală, iar necunoaşterea acestora

echivalează cu o eroare de fapt şi atrage aceleaşi consecinţe, adică înlăturarea

caracterului penal al faptei în condiţiile examinate.

Există însă legislaţii penale care recunosc eroarea de drept penal ca fiind o

cauză care înlătură caracterul penal al faptei (sub acest aspect este edificatoare

modificarea intervenită în ce priveşte reglementarea erorii în art. 33 din noul

Cod penal, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol) sau ca reprezentând o

cauză care influenţează asupra răspunderii penale şi, drept urmare, atribuie

acestei ultime situaţii valoarea unei circumstanţe atenuante judiciare.

223

TITLUL III

RĂSPUNDEREA PENALĂ

Capitolul I

Răspunderea penală – instituţie

fundamentală a dreptului penal

Secţiunea I

Noţiunea de răspundere penală

Răspunderea penală este una din instituţiile juridice fundamentale

ale dreptului penal, care, alături de instituţia infracţiunii şi instituţia

sancţiunilor formează pilonii oricărui sistem de drept penal1.

Între cele trei instituţii există o strânsă interdependenţă,

infracţiunea ca faptă periculoasă interzisă prin norma penală atrăgând,

prin săvârşirea ei, răspunderea penală, iar răspunderea penală fără

sancţiune (pedeapsă) ar fi lipsită de obiect. Corelaţia poate fi privită şi

invers, adică aplicarea pedepsei nu poate fi justificată decât de existenţa

răspunderii penale a infractorului, iar răspunderea penală nu se poate

întemeia decât pe săvârşirea infracţiunii2.

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice şi apare ca

o consecinţă a nesocotirii dispoziţiei normei juridice penale de

incriminare.

Realizarea ordinii de drept, în general, presupune din partea

tuturor destinatarilor legii o conduită conformă cu dispoziţiile legii,

pentru normala desfăşurare a relaţiilor sociale.

Ordinea de drept penal presupune respectarea, de către marea

majoritate a destinatarilor legii penale, a dispoziţiilor sale, în cadrul

raporturilor de conformare3.

Pentru cei care adoptă o conduită neconformă cu dispoziţiile

normelor penale, săvârşind fapte interzise, restabilirea ordinii de drept

încălcate are loc prin constrângere, în cadrul unui raport juridic penal

de conflict.

Răspunderea penală este definită1 ca fiind însăşi raportul juridic de

conflict, de constrângere, raport juridic complex, cu drepturi şi obligaţii

1 Oancea Ion, Explicaţi teoretice ale codului penal român, partea generală, vol. I, Editura

Academiei, Bucureşti, 1969, p. 99. 2 Bulai Costică, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, Bucureşti, 1997, p. 310. 3 Pascu Ilie, Drept penal, partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 347.

224

specifice pentru subiectele participante sau, ca raportul juridic penal de

constrângere născut urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat, pe de o

parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al oricărui conţinut îl

formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la

răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru

infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute, precum şi

obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune

sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării

autorităţii legii2.

Întrucât unicul temei al răspunderii penale îl formează săvârşi rea

unei infracţiuni, în cadrul raportului juridic penal de conflict urmează

să se stabilească: existenţa faptului care dă naştere răspunderii penale,

adică a faptei interzise şi sancţiunea corespunzătoare ce urmează să fie

aplicată infractorului în vederea executării.

Secţiunea a II-a

Principiile răspunderii penale

1. Consideraţii generale

Prin principii ale răspunderii penale se înţeleg acele idei de bază,

diriguitoare, ce se regăsesc în normele de reglementare a răspunderii

penale.

Ca instituţie fundamentală a dreptului penal, răspunderea penală

este străbătută de principiile fundamentale ale dreptului penal, care

capătă însă un caracter specific în raport cu aceasta.

În doctrina penală, nu există unanimitate cu privire la numărul şi

cadrul principiilor răspunderii penale.

Într-o opinie3, sunt reţinute ca principii fundamentale ale

răspunderii penale: infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale,

legalitatea răspunderii penale, individualizarea judiciară a răspunderii

penale.

În altă opinie4, este lărgită sfera, adăugându-se principiile:

umanismului răspunderii penale, personalităţii răspunderii penale,

inevitabilităţii răspunderii penale, unicităţii răspunderii penale,

celerităţii răspunderii penale, individualizării răspunderii penale,

prescriptibilităţii răspunderii penale. 1 Oancea Ion, op. cit., p. 419.

2 Bulai Costică, op. cit., p. 313.

3 Oancea Ion, op. cit., p. 420-421.

4 Bulai Costică, op. cit., p. 14; Pascu Ilie, op. cit., p. 351-354.

225

2. Principiul legalităţii răspunderii penale Principiul legalităţii răspunderii penale este un principiu

fundamental al întregului sistem de drept şi al dreptului penal, iar în domeniul răspunderii penale presupune că apariţia, desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta

1.

Legalitatea răspunderii penale presupune legalitatea incriminării şi legalitatea sancţiunilor de drept penal.

3. Infracţiunea este unicul temei al răspunderi penale Acest principiu rezultă din dispoziţiile art. 17 al. 2 Cod penal şi

presupune că răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală, săvârşită cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericol social concret al unei infracţiuni.

4. Principiul umanismului În domeniul răspunderii penale, principiul umanismului îşi găseşte

expresie în condiţiile şi conţinutul constrângerii juridice care intervine în cazul săvârşirii infracţiunii, urmărindu-se ca pedeapsa să aibă un rol educativ, ca şi în prevederea – pentru destinatarii legii penale – a unor exigenţe cărora aceştia li se pot conforma, ce au ca scop protejarea tuturor persoanelor împotriva infracţiunilor.

5. Principiul răspunderii penale personale Acest principiu decurge din principiile fundamentale ale dreptului

penal, fiind considerat o garanţie a libertăţii persoanei şi presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni.

Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (spre exemplu, familie, etnie etc.).

6. Principiul unicităţii răspunderii penale

1 Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, Drept penal român, partea generală, Ediţia a II-a

revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 321.

226

Conform acestui principiu, răspunderea penală pentru o faptă

săvârşită este unică, adică se stabileşte o singură dată, iar dacă raportul

juridic de răspundere penală se stinge, acesta nu mai poate acţiona în

viitor.

Potrivit acestui principiu, pentru săvârşirea unei infracţiuni,

răspunderea penală se stabileşte şi atrage o singura pedeapsă principală,

ori o singură măsură educativă.

Pe lângă pedepsele principale se pot aplica şi pedepse

complementare, pedepse accesorii ori se pot lua măsuri de siguranţă,

fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului unităţii răspunderii

penale.

7. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale

Oricine săvârşeşte o infracţiune trebuie să răspundă penal,

răspunderea penală fiind o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei

infracţiuni.

Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege

(amnistie, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor, prescripţie ş.a.)

nu diminuează importanţa principiului care se corelează şi cu principiul

egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii penale.

Principiul inevitabilităţii răspunderii penale este, de asemenea,

strâns legat de principiul oficialităţii acţiunii penale, care presupune

tragerea la răspundere a infractorului din oficiu, care funcţionează

pentru marea majoritate a infracţiunilor cu excepţia infracţiunilor,

pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă

ori cu autorizarea sau aprobarea unor anumite organe1.

8. Principiul individualizării răspunderii penale

Răspunderea penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de

gravitatea infracţiunii şi de periculozitatea infractorului, pentru a se

asigura atât sancţionarea sa corectă, cât şi realizarea prevenţiunii

generale şi speciale.

Individualizarea răspunderii penale se realizează în mai multe

modalităţi: individualizare legală (prin stabilirea limitelor sancţiunilor

de către legiuitor), individualizare judiciară (prin stabilirea de către

instanţele de judecată a sancţiunilor pentru faptele concrete săvârşite în

1 Paraschiv Gavril, Drept penal, partea generală, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2005, p. 236.

227

realitate) şi individualizare administrativă (prin modificarea limitelor

sancţiunilor concrete în timpul executării acestora).

Individualizarea răspunderii penale are loc în conformitate cu

legea, care consacră dispoziţii speciale privitoare efectuarea acestei

operaţiuni.

9. Principiul celerităţii şi prescriptibilităţii răspunderii penale

Răspunderea penală, ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin

constrângere, pentru a fi eficientă, trebuie să intervină prompt, cât mai

aproape de momentul săvârşirii infracţiunii.

În acest fel se realizează prevenţiunea specială şi cea generală, se

creează sentimentul de securitate a valorilor sociale, se restabileşte

ordinea de drept încălcată, se întăreşte încrederea în autoritatea legii.

Cu cât răspunderea penală intervine mai târziu, cu atât eficienţa ei

scade.

În cazul în care răspunderea penală nu a fost stabilită într-un

anumit termen de la săvârşirea infracţiunii, aceasta se prescrie, adică se

stinge dreptul de a mai fi stabilită răspunderea penală.

În legislaţia penală română au fost prevăzute dispoziţii prin care

este stabilită prescripţia răspunderii penale pentru aproape toate

infracţiunile, excepţie făcând doar infracţiunile contra umanităţii,

pentru care s-a prevăzut imprescriptibilitatea atât a răspunderii penale ,

cât şi a executării pedepsei.

228

Capitolul II

Cauzele care înlătură răspunderea penală

Secţiunea I

Noţiuni introductive

1. Consideraţii generale

Ordinea de drept se înfăptuieşte prin respectarea de bună voie, de

către marea majoritate a destinatarilor legii, a prevederilor acesteia.

Pentru cei care nu se conformează exigenţelor legii penale, săvârşind

infracţiuni, intervine răspunderea penală.

Există totuşi, situaţii, stări, împrejurări ulterioare săvârşirii

infracţiunilor care conduc la concluzia că tragerea la răspundere penală

a infractorului nu mai este necesară ori aceasta nu mai poate avea loc

(s-a scurs un timp îndelungat de la săvârşirea faptei şi făptuitorul nu a

fost pedepsit; ori fapta comisă a privit anumite relaţii dintre infractor şi

victimă; sau anumite schimbări sociale-politice au determinat pe

legiuitor să intervină pentru înlăturarea răspunderii penale ş.a.)1.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări,

situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de

lege, prin intervenţia cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se

stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune infractorului şi obligaţia

acestuia de a executa acea sancţiune2.

În ştiinţa dreptului penal se face distincţia între cauzele generale şi

cauzele speciale care înlătură răspunderea penală.

2. Cauzele generale de înlăturare a răspunderii penale

Cauzele generale sunt reglementate în partea generală a Codului

penal şi privesc orice infracţiune, adică sunt incidente pentru orice

infracţiune, când se realizează cerinţele prevăzute de lege.

Acestea sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa

plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile, împăcarea părţilor .

Ele înlătură efectul săvârşirii unei infracţiuni, adică răspunderea penală.

Fapta a fost, este şi rămâne infracţiune, însă răspunderea penală este

înlăturată datorită intervenţiei ulterioare a unei astfel de cauze.

1 Bulai Costică, op. cit., p. 325.

2 Pascu Ilie, op. cit. p. 358.

229

Spre deosebire de cauzele care înlătură răspunderea penală, în

situaţia cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei fapta nu este

infracţiune şi răspunderea penală nu poate interveni pentru acest

considerent.

3. Cauzele speciale de înlăturare a răspunderii penale

Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală se mai numesc

şi cauze de nepedepsire ori cauze de impunitate şi sunt reglementate

atât în partea generală, cât şi în partea specială a Codului penal.

Aceste cauze speciale de nepedepsire sunt subiective, au în vedere

conduita făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii.

Cauzele speciale1 de nepedepsire prevăzute în partea generală au o

sferă întinsă de incidenţă şi sunt: desistarea şi împiedicarea producerii

rezultatului, cât şi împiedicarea săvârşirii faptei de către participant.

Cauzele de impunitate prevăzute în partea specială sunt mult mai

numeroase şi sunt prevăzute în legătură cu anumite infracţiuni. Şi

aceste cauze sunt subiective, fiind legate de conduita făptuitorului după

comiterea faptei.

Sunt cauze speciale de nepedepsire: denunţarea faptei de către

mituitor, retragerea mărturiei mincinoase etc.

Secţiunea aII-a

Amnistia

1. Noţiune

Amnistia este actul de clemenţă al Parlamentului României prin

care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea

penală pentru anumite infracţiuni comise anterior adoptării legii de

amnistie2.

Potrivit dispoziţiilor Codului penal amnistia înlătură răspunderea

penală pentru fapta săvârşită, iar dacă intervine după condamnare, ea

înlătură executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe

ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie

însă.

Amnistia, ca manifestare de clemenţă a legiuitorului reprezintă un

fel de uitare aruncată asupra infracţiunilor săvârşite. Aceasta nu înlătură

1 Bulai Costică, op. cit., p. 326.

2 Oancea Ion, op. cit., p. 467.

230

caracterul penal al faptelor de acelaşi fel, comise după adoptarea legii

de amnistie (care nu ultraactivează), pentru acestea aplicându-se

răspunderea penală.

Amnistia, în principiu, are un caracter general şi obiectiv, în

sensul că se referă la infracţiunile săvârşite şi nu la făptuitor. Efectele

amnistiei se produc „in rem” şi se răsfrâng asupra tuturor participanţilor

la comiterea faptei amnistiate.

Când actul de amnistie leagă beneficiul acesteia de anumite

condiţii privind persoana infractorului, amnistia capătă un caracter

mixt, operând nu numai „in rem” ci şi „in personam”.

2. Felurile amnistiei

În doctrina penală se face deosebire între diferitele feluri ale

amnistiei, determinate de: întinderea acesteia, condiţiile de acordare,

ori de stadiul procesual în care se găsesc infracţiunile.

După aria de cuprindere, de întindere, există:

a) amnistia generală, care priveşte orice infracţiune indiferent de

gravitatea, natura sau sediul de incriminare al faptei (Codul penal sau

legi speciale);

b) amnistia specială, care priveşte anumite infracţiuni,

particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori calitatea

infractorilor (minor, femei gravide, bătrâni etc.).

După condiţiile în care amnistia devine incidentă se disting:

a) amnistia necondiţionată, numită pură şi simplă, când incidenţa

ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţii speciale;

b) amnistia condiţionată, când incidenţa acesteia este

subordonată îndeplinirii anumitor condiţii privind prejudiciul (prin

infracţiune să nu se fi produs un prejudiciu ori dacă s-a produs să fi fost

reparat, ori acesta să nu depăşească un anumit cuantum), condiţii cu

privire la infractor (să nu mai fi fost anterior condamnat, să fi împlinit o

anumită vârstă etc.) sau referitoare la alte aspecte exterioare infracţiunii

şi infractorului ca: locul săvârşirii, timpul săvârşirii infracţiunii (de

exemplu, timp de război, în timpul unei calamităţi etc.)

După stadiul procesului în care se găseşte infracţiunea

amnistiată se disting:

a) amnistia înainte de condamnare – ante-condamnatorie sau

proprie;

b) amnistia după condamnare –post-condamnatorie sau improprie. 3. Obiectul amnistiei

231

Amnistia priveşte anumite infracţiuni săvârşite anterior adoptării

ei, care sunt anume prevăzute în legea prin care este acordată. Determinarea sferei de cuprindere a infracţiunilor ce sunt

amnistiate se face în legea de acordare prin mai multe modalităţi alternative:

- indicarea textelor de lege care incriminează faptele ce sunt amnistiate;

- indicarea gravităţii infracţiunilor, arătându-se maximul special de pedeapsă prevăzut în textele incriminatoare;

- prevederea naturii infracţiunilor (spre exemplu, la regimul fondului forestier, la regimul băuturilor alcoolice etc.);

- arătarea unor condiţii privind vârsta infractorului (de exemplu, minor, persoană în vârstă de peste 70 ori 80 ani etc.);

- prevederea unor condiţii referitoare la antecedentele penale ale infractorului (de exemplu, să nu fie recidivist, să nu mai fi fost condamnat etc.);

- indicarea unor limite ale prejudiciului cauzat prin infracţiune; - referiri privitoare la forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite

infracţiunile (de exemplu, infracţiuni din clupă). Când în textul legii de amnistie sunt indicate infracţiunile prin

arătarea limitelor pedepselor prevăzute de lege, se are în vedere maximul special prevăzut pentru infracţiunea fapt consumat în momentul adoptării actului de amnistie şi nu cel din momentul comiterii faptei.

Amnistia priveşte infracţiunile săvârşite până în ziua adoptării legii prin care este acordată, ca regulă, dar poate fi prevăzută şi o dată anterioară privind săvârşirea infracţiunii amnistiabile.

Infracţiunile comise în ziua adoptării legii de amnistie nu cad sub incidenţa acesteia

1.

În cazul infracţiunilor continui sau continuate amnistia este incidentă dacă faptele s-au epuizat până la adoptarea legii de amnistie, respectiv dacă a încetat activitatea infracţională până în acel moment.

4. Efectele amnistiei

Efectele amnistiei se produc diferit, după cum aceasta intervine

anterior ori posterior condamnării2.

a) Amnistia anterioară condamnării înlătură răspunderea penală

pentru infracţiunea săvârşită. Aceasta înseamnă că, dacă nu s-a pornit

1 Idem, p. 343.

2 Paraschiv Gavril, op. cit., p. 241.

232

procesul penal, nu se va mai porni, iar dacă a început, acesta va înceta

indiferent dacă se găseşte în faza de urmărire ori de judecată.

Amnistia are, în principiu, caracter obligatoriu, astfel că efectele

ei nu pot fi refuzate de beneficiar.

Potrivit art. 13 din Codul de procedură penală, inculpatul poate

cere însă continuarea procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi

a obţine achitarea. Prin cererea de continuare a procesului penal nu se

pierde beneficiul amnistiei, astfel că, dacă inculpatul este găsit vinovat,

va fi amnistiat. Dacă se va dovedi nevinovăţia se dispune scoaterea de

sub urmărire penală în fază de urmărire, ori se va pronunţa achitarea în

faza de judecată, fără să se mai aplice dispoziţiile referitoare la

amnistie. Dreptul de a cere continuarea procesului penal, pentru a

dovedi nevinovăţia aparţine numai învinuitului (sau inculpatului) şi

poate fi exercitat în orice fază a procesului, chiar şi în căile

extraordinare de atac.

Amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (art.

137 alin. 1 Cod penal), adică inculpatul nu este exonerat de răspunderea

civilă pentru pagubele provocate persoanei vătămate prin săvârşirea

infracţiunii.

Amnistia nu are efect nici asupra măsurilor de siguranţă şi a

măsurilor educative, în sensul că acestea urmează să se aplice faţă de

inculpatul care beneficiază de amnistie.

b) Amnistia după condamnare are ca efect înlăturarea răspunderii

penale şi, pe cale de consecinţă, se înlătură executarea pedepsei.

Ca urmare a amnistierii nu va mai fi pusă în executare hotărârea

de condamnare, iar dacă a început executarea pedepsei aceasta va

înceta. Nu se vor mai executa nici pedepsele complementare ce au fost

stabilite şi aplicate. Amnistia înlătură şi celelalte consecinţe ale

condamnării, făcând să înceteze interdicţiile, incapacităţile, decăderile

prevăzute în alte legi penale ori extrapenale.

Spre exemplu, o condamnare pentru care a intervenit amnistia nu

formează primul termen al recidivei, ori o astfel de pedeapsă nu

împiedică aplicarea suspendării pedepsei pentru o infracţiune ulterioară.

Cu toate acestea, amnistia nu are efecte depline ca reabilitarea,

fiind posibil ca printr-o lege extrapenală1 să se prevadă că efectele unei

condamnări pentru o infracţiune amnistiată nu pot fi înlăturate decât

prin reabilitare.

1 Spre exemplu art. 4 alin. 8 din Legea nr. 22/1968 privind angajarea gestionarilor.

233

În privinţa pedepsei cu amenda, în cazul amnistiei după

condamnare, şi aceasta este înlăturată, potrivit art. 119 alin. 1 Cod

penal, dacă n-a fost executată.

Amnistia nu are însă ca efect o repunere în situaţia anterioară, ea

nu reprezintă o restitutio in integrum1.

Amnistia nu are, de asemenea, efect asupra măsurilor de siguranţă

şi a măsurilor educative care se vor executa. Raţiunea unor astfel de

excepţii trebuie observată în scopul preponderent preventiv al acestor

sancţiuni de drept penal, luate şi în interesul făptuitorului2.

Secţiunea a III-a

Prescripţia răspunderii penale

1. Noţiune şi caracterizare

Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic

penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a

nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege3.

Prin prescripţie se stinge răspunderea penală, adică se stinge

dreptul statului de a stabili răspunderea penală şi de a aplica pedeapsa

ori măsura educativă prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă,

stingându-se totodată şi obligaţia infractorului de a suporta consecinţele

săvârşirii infracţiunii (răspunderea penală).

Răspunderea penală se prescrie pentru orice infracţiune, cu

excepţia infracţiunilor contra umanităţii care reprezintă o gravitate

deosebită.

Eficacitatea legii penale în procesul de combatere şi prevenire a

infracţiunilor depinde de promptitudinea cu care organele judiciare ale

statului intervin şi trag la răspundere penală pe cei vinovaţi de

săvârşirea infracţiunilor4.

Cu cât stabilirea răspunderii penale şi aplicarea sancţiunii este mai

aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, cu atât scopul legii penale

este mai eficient realizat.

Există însă şi situaţii în care răspunderea penală nu poate fi

stabilită cu promptitudine deoarece fapta nu este descoperită ori

făptuitorul reuşeşte să se sustragă de la urmărirea penală, astfel că de la

1 Mitrache Constantin, Mitrache Cristian, op. cit., p. 316.

2 Bulai Costică, op. cit., p. 330.

3 Pascu Ilie, op. cit., p. 365.

4 Parascchiv Gavril, op. cit., p. 243.

234

săvârşirea infracţiunii se poate scurge un timp îndelungat, fără să se fi

reuşit sancţionarea infractorului.

Pentru a nu rămâne nesoluţionate astfel de situaţii, lăsând să

treneze raporturi juridice de conflict, s-a prevăzut posibilitatea

înlăturării răspunderii penale, prin intermediul prescripţiei.

În doctrină1 s-a subliniat că justificarea prescripţiei este strâns

legată de raţiunea represiunii penale şi de aceea, după trecerea unui

timp îndelungat de la săvârşirea infracţiunii, aplicarea sau executarea

sancţiunii devine ineficientă în raport cu scopul sancţiunilor de drept

penal, nu se mai realizează prevenţiunea generală, fiindcă rezonanţa

socială a faptei a scăzut considerabil, iar infractorul asupra căruia a

planat tot timpul ameninţarea sancţiunii, s-a putut îndrepta datorită

frământărilor prin care a trecut. De asemenea, datorită scurgerii

timpului, probele de vinovăţie ori nevinovăţie s-au pierdut ori s-au

denaturat2.

2. Termenele de prescripţie

Cuantumul termenelor de prescripţie a răspunderii penale este

stabilit de legiuitor în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor

prevăzute de lege pentru infracţiunile comise.

Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 1 Cod penal, termenele generale

de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită

pedeapsa detenţiei pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită

pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii mai mare de 5 ani dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa

închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amendă;

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana

juridică prevăzute în art. 122 alin. 3 raportat la art. 122 alin. 1 din

Codul penal sunt:

1 Dongoroz Vintilă, Kahane S., Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Costică,

Stănoiu Rodica, Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea generală, vol. I,

Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 715. 2 Papadopol Vasile, Codul penal comentat şi adnotat, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1972, p. 633.

235

a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de

persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii mai mare

de 10 ani;

b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de

persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amendă.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale se determină în

raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată,

chiar dacă infracţiunea săvârşită a rămas în faza tentativei. Astfel, în

situaţia săvârşirii unei tentative, termenul de prescripţie va fi acelaşi ca

pentru infracţiunea consumată.

Termenele de prescripţie se determină în funcţie de pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracţiunea tip, ori pentru infracţiunea

calificată comisă de infractor, fără a lua în considerare circumstanţele

de atenuare ori de agravare ce au influenţă asupra limitelor pedepsei

prevăzute de lege.

În caz de participaţie, termenele de prescripţie sunt aceleaşi pentru

toţi participanţii, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea

infracţiunii.

La stabilirea termenelor de prescripţie se ia, ca element de

orientare, maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru

infracţiunea comisă.

3. Calculul termenelor de prescripţie

În calcularea termenelor de prescripţie, importantă este stabilirea

momentului de la care acestea încep să curgă.

În art. 123 alin. 2 din Codul penal s-a prevăzut că termenele de

prescripţie a răspunderii penale încep să curgă de la data săvârşirii

infracţiunii.

Pentru infracţiunea continuă termenul de prescripţie începe să

curgă din momentul epuizării, adică al încetării acţiunii ori inacţiunii

continue, iar în cazul infracţiunii continuate de la data comiterii ultimei

acţiuni sau inacţiuni ce intră în conţinutul acesteia.

Din momentul epuizării, adică al comiterii ultimului act ce intră în

conţinutul infracţiunii, se calculează şi termenul de prescripţie al

răspunderii penale pentru infracţiunile din obicei1.

În cazul infracţiunilor progresive, în literatura juridică s-a susţinut

că termenul de prescripţie începe să curgă din momentul producerii

1 Idem, p. 639.

236

ultimului rezultat1, însă este mai corect ca acesta să curgă de la data

realizării elementului material al infracţiunii2, întrucât de la această

dată încetează activitatea infracţională a făptuitorului şi se pot declanşa

cercetările împotriva sa, chiar şi sub o altă încadrare juridică.

Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real, termenul de

prescripţie curge separat, distinct, pentru fiecare infracţiune, spre

deosebire de infracţiunile săvârşite în concurs ideal, pentru care

termenul curge de la data comiterii acţiunii ori inacţiunii infracţionale3,

fiind stabilit în funcţie de limitele de pedeapsă pentru infracţiunea cea

mai gravă.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale curge pentru toţi

participanţii de la data comiterii de către autor a acţiunii sau inacţiunii,

indiferent de momentul în care ceilalţi participanţi şi-au adus

contribuţia4.

4. Întreruperea termenului de prescripţie

Scurgerea timpului conduce la stingerea treptată a rezonanţei

sociale a faptei comise, până la uitarea ei.

Pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, termenul de

prescripţie trebuie să curgă nestingherit, să nu intervină anumite

activităţi, care ar readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care,

întrerupând cursul prescripţiei, amână efectele acesteia.

Potrivit dispoziţiilor Codului penal, cursul termenului prescripţiei

se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act în desfăşurarea procesului

penal, care potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului

(de exemplu, actul de punere în mişcare a acţiunii penale, arestarea

preventivă, percheziţia domiciliară sau corporală, prezentarea

materialului de urmărire penală ş.a.)5.

Întreruperea termenului de prescripţie duce la ştergerea timpului

scurs anterior actului întreruptiv, după care începe să curgă un nou

termen de prescripţie.

Întreruperea cursului prescripţiei va opera faţă de toţi participanţii

la săvârşirea unei infracţiuni, chiar dacă actul de întrerupere s -a făcut

doar faţă de unul sau unii dintre aceştia (art. 123 Cod penal).

1 Bulai Costică, op. cit., p. 335-336.

2 Paraschiv Gavril, op. cit., p. 245.

3 Basarab Matei, Probleme actuale ale dreptului penal, în Revista de Drept Penal nr.

1/1994, p. 54. 4 Papadopol Vasile, op. cit. p. 640.

5 Pascu Ilie, op. cit., p. 369.

237

Întreruperea poate interveni de mai multe ori, sau poate să dureze

foarte mult, astfel că termenul de prescripţie s-ar putea îndeplini foarte

târziu. Pentru a nu se ajunge la o astfel de situaţie, în lege s -a prevăzut

că, indiferent de numărul întreruperilor, prescripţia va opera dacă se

împlineşte o dată şi jumătate termenul de prescripţie prevăzut pentru

infracţiunea săvârşită, calculat de la data comiterii infracţiunii. O astfel

de prescripţie este cunoscută în doctrina penală şi în legislaţie sub

denumirea de „prescripţie specială”.

5. Suspendarea prescripţiei

Cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale, potrivit

dispoziţiilor art. 128 Cod penal, se suspendă pe timpul cât o dispoziţie

legală sau împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică

punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii

penale îşi găseşte motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au

stat pasive, ci au fost împiedicate, potrivit legii ori a unei stări de fapt,

să acţioneze, iar o astfel de situaţie nu trebuie să-i profite infractorului.

Cauzele care determină suspendarea cursului prescripţiei, sunt:

- existenţa unei dispoziţii legale prin care termenele de prescripţie

sunt suspendate;

- existenţa unei situaţii de fapt care împiedică organele judiciare

să acţioneze.

a) Din prima categorie fac parte, de exemplu, dispoziţiile

prevăzute în art. 5 alin. 2 Cod penal, potrivit cărora în cazul

infracţiunilor pentru care legea penală se aplică în baza principiului

realităţii, acţiunea penală se pune în mişcare numai cu autorizarea

prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie. Tot astfel, prin dispoziţiile art. 239 şi 303 Cod

procedură penală, sunt prevăzute condiţiile în care se poate suspenda

procesul penal în faza de urmărire penală sau de judecată pe timpul cât

învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia

parte la proces. De asemenea, potrivit art. 303 alin. 6 din Codul de

procedură penală, judecata este suspendată în cazul în care a fost

ridicată o excepţie de neconstituţionalitate. Alte cauze legale de

suspendare a termenului de prescripţie sunt prevăzute în Constituţia

României (cum sunt cele referitoare la imunitatea membrilor

Parlamentului) sau în alte legi speciale.

b) A doua categorie de cauze care determină suspendarea

prescripţiei priveşte existenţa unor împrejurări de neprevăzut (cazul

238

fortuit) ori de neînlăturat (forţa majoră). Astfel de împrejurări sunt, spre

exemplu, izolarea unei regiuni din cauza unor epidemii sau inundaţii de

durată, cutremure care au împiedicat o perioadă de timp posibilitatea de

a lua contact cu o localitate, starea de război sau de asediu.

În perioada existenţei cauzelor de suspendare legale ori de fapt,

termenul de prescripţie nu curge (nu se calculează), acesta reluându -şi

cursul din ziua în care încetează cauza de suspendare.

Dacă intervin mai multe suspendări succesive, după fiecare

suspendare, termenul reîncepând să curgă, durata fiecărei suspendări nu

va intra în calculul termenului de prescripţie, pe când intervalele dintre

suspendări vor fi socotite în durata prescripţiei1.

Secţiunea a IV-a

Lipsa plângerii penale

1. Aspecte generale privind plângerea penală

Săvârşirea unei infracţiuni presupune tragerea la răspundere

penală a infractorului. Acest drept al statului de a trage la răspundere

penală pe cel ce a săvârşit o infracţiune se desprinde din norma care a

incriminat fapta respectivă.

În doctrina penală s-a arătat că dreptul la acţiune în justiţie este

conţinut virtual şi impersonal în fiecare normă juridică, el devenind

concret şi personal în momentul în care norma a fost încălcată prin

săvârşirea faptei2. Sub acest aspect, acţiunea în justiţie apare ca un

drept ce decurge din lege.

Dreptul de a acţiona în justiţie îmbracă şi un aspect procesual când

titularul său îl foloseşte, sesizând organele judiciare.

Titularul dreptului de a trage la răspundere penală, de a pedepsi,

este întotdeauna statul.

Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din

oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Prin urmare,

pentru anumite raţiuni de politică penală, în cazul unor infracţiuni,

intervenţia organelor judiciare este condiţionată de o manifestare de

voinţă din partea persoanei vătămate prin infracţiune, desfăşurarea

procesului penal fiind subordonată voinţei părţii vătămate, care ar putea

împiedica pornirea sau continuarea procesului penal.

1 Dongoroz Vintilă şi colaboratori, Explicaţii teoretice, vol. II, p. 376.

2 Neagu Ion, Drept procesual penal – Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002, p. 567.

239

Condiţionarea răspunderii penale de manifestarea de voinţă din

partea persoanei vătămate operează în cadrul infracţiunilor cu un grad

mai scăzut de pericol social, al celor care, de regulă, se săvârşesc între

persoane din aceeaşi familie, între rude sau într-un cerc mai restrâns de

persoane, a celor care privesc viaţa intimă a persoanei.

Plângerea prealabilă nu se confundă cu plângerea ca mod de

sesizare a organelor judiciare. În timp ce plângerea prealabilă reprezintă

o condiţie de tragere la răspundere penală a infractorului pentru

infracţiuni anume prevăzute de lege, plângerea reprezintă doar o

încunoştinţare despre săvârşirea unei infracţiuni, a cărui victimă a fost

însuşi cel care sesizează ori una din persoanele care poate face plângere

pentru victimă, potrivit dispoziţiilor art. 222 Cod procedură penală.

Plângerea ca mod de sesizare a organelor penale poate privi atât o

infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă, cât şi orice

infracţiune pentru care tragerea la răspundere penală se face din oficiu.

2. Natura juridică a plângerii prealabile

În literatura juridică s-a cristalizat concepţia că plângerea

prealabilă este o categorie juridică complexă, cu un caracter mixt: de

drept penal, reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspundere

penală a infractorului care a săvârşit anumite infracţiuni, însă cu

răsfrângeri pe planul dreptului procesual penal1.

Sub aspect penal, plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de

pedepsibilitate, iar sub raport procesual penal, o condiţie de

procedabilitate.

Având un caracter mixt, plângerea prealabilă îşi găseşte

reglementarea atât în norme de drept penal substanţial, cât şi în norme

procesuale.

3. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească plângerea

prealabilă şi cazurile în care este necesară

Pentru ca tragerea la răspundere a făptuitorului să depindă de

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, trebuie îndeplinite

următoarele condiţii de fond şi de formă: a) Să existe o dispoziţie legală care să prevadă că acţiunea penală

cu privire la unele infracţiuni se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ceea ce presupune ca în norma de incriminare a

1 Neagu Ion, op. cit., p. 549.

240

faptei să se facă menţiunea că acţiunea penală pentru acea faptă se pune în mişcare la plângerea persoanei vătămate. Prin această menţiune legiuitorul delimitează sfera infracţiunilor supuse condiţiei plângerii prealabile de alte infracţiuni nesupuse acestei condiţii pentru a fi pusă în mişcare acţiunea penală

1.

b) Plângerea prealabilă trebuie făcută de persoana vătămată. În practica judiciară s-a decis însă că plângerea prealabilă poate fi

făcută şi printr-un mandat special2.

Potrivit art. 131 alin. 5 Cod penal, în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Plângerea prealabilă se face de reprezentanţii legali (părinte, tutore, curator), dacă este vorba de persoane lipsite de capacitate de exerciţiu, sau cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă, dacă este vorba de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Referitor la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, art. 131 alin. 3 Cod penal reglementează situaţia în care sunt vătămate mai multe persoane. Potrivit acestor dispoziţii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală, chiar dacă plângerea penală prealabilă a fost făcută numai de către una dintre persoanele vătămate. În doctrina penală această situaţie poartă denumirea de indivizibilitate activă a răspunderii penale, în sensul că atitudinea activă a unora dintre subiecţii pasivi ai infracţiunii produce efect ca şi cum toţi ar acţiona (ar depune plângere prealabilă).

Art. 131 alin. 4 din Codul penal, reglementează şi situaţia inversă, când la săvârşirea infracţiunii au participat mai multe persoane (autori, instigatori, complici). Potrivit acestor dispoziţii, tragerea la răspundere penală poate avea loc chiar dacă plângerea prealabilă s-a depus numai cu privire la unul dintre participanţi. Este vorba despre aşa-numita indivizibilitate pasivă a răspunderii penale, motivată de unitatea infracţiunii săvârşite

3.

În doctrină, părerile sunt împărţite în ceea ce priveşte posibilitatea persoanei juridice de a avea calitatea de persoană vătămată, în raport cu prevederile art. 131 Cod penal. Astfel, într-o primă opinie se consideră că plângerea penală prealabilă nu poate fi introdusă decât de persoana fizică vătămată

4.

1 Pascu Ilie, op. cit. p. 374.

2 T. reg. Suceava, d.p. nr. 845/1965, în J.N. nr. 11/1965, p. 151.

3 Pascu Ilie, op. cit. p. 375.

4 Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, partea specială, vol. II, Editura Paidea,

Bucureşti, 1994, p. 116; Mateuţ Gheorghiţă, Procedură penală, partea specială vol. I,

Editura Lumina Lex, 1997, p. 41.

241

Într-o altă opinie s-a admis că atât persoana fizică, cât şi persoana

juridică pot fi titulare ale plângerii prealabile, iar în cazul acesteia din

urmă plângerea prealabilă se face întotdeauna prin reprezentant1.

c) Plângerea prealabilă să fie făcută cu respectarea condiţiilor de

formă.

Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei,

indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei

părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie

parte civilă şi, atunci când este cazul, indicarea persoanei civilmente

responsabile.

d) Plângerea prealabilă să fie adresată organului competent.

Potrivit dispoziţiilor art. 279 alin. 2 Cod procedură penală, plângerea

prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului,

potrivit legii.

e) Plângerea prealabilă să fie introdusă în termenul prevăzut de

lege. Plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 2 luni, din ziua

în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. În situaţia în care

persoana vătămată este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge

de la data când persoana îndreptăţită a face plângerea a ştiut cine este

făptuitorul.

Raţiunea termenului de 2 luni, în care se poate introduce plângerea

prealabilă, rezidă din preocuparea legiuitorului de a nu lăsa ca partea

vătămată, prin voinţa sa, să ţină un timp prea îndelungat pe infractor

(adevărat sau pretins) sub ameninţarea plângerii prealabile, ceea ce ar

putea da loc la şantaj, teroare şi extorsiuni, iar, pe de altă parte, din

prezumţia că după trecerea unui termen suficient de lung, partea

vătămată nu mai voieşte şi nu mai are motiv serios de a face plângerea2.

4. Cazurile în care lipseşte plângerea prealabilă

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru valabilitatea plângerii,

se ajunge la inexistenţa acesteia.

Plângerea prealabilă lipseşte atunci când persoana vătămată sau

niciuna dintre persoanele vătămate (în cazul pluralităţii persoanelor

vătămate prin aceeaşi infracţiune) nu a făcut plângere. De asemenea,

plângerea prealabilă se consideră inexistentă dacă a fost făcută, însă cu

nerespectarea condiţiilor legale. 1 Iliescu Nicoleta, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea

specială, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976, p. 98; Pascu Ilie, op. cit., p.

375. 2 Pop Traian, Drept penal comparat, partea generală, vol. III, Cluj, 1924, p. 474-475.

242

Conform dispoziţiilor art. 131 alin. 1 Cod penal, lipsa plângerii

prealabile înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor pentru care

punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea

unei astfel de plângeri.

Secţiunea a V-a

Retragerea plângerii prealabile

Alături de lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii în cazul

infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, constituie o cauză care

înlătură răspunderea penală (art. 131 alin. 2 Cod penal).

Regula generală, instituită prin dispoziţiile Codului penal român,

este că în toate cauzele în care legea prevede că acţiunea penală se pune

în mişcare la plângerea prealabilă, retragerea acesteia înlătură

răspunderea penală.

Retragerea plângerii prealabile reprezintă un act de voinţă

unilaterală al persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a

introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a

acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la plângerea făcută,

mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă1.

Retragerea răspunderii plângerii prealabile conduce la înlăturarea

răspunderii penale, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) Să fie expresă, adică să rezulte explicit voinţa persoanei

vătămate de a renunţa la plângerea făcută. Manifestarea expresă de

voinţă poate fi făcută personal sau prin reprezentant, cu procură

specială. Este îndeplinită această condiţie şi atunci când persoana

vătămată declară că îşi retrage plângerea prealabilă printr-un înscris

autentic, semnat în faţa notarului public2.

Declaraţia de retragere a plângerii penale trebuie să reflecte voinţa

reală a persoanei vătămate şi să nu fie obţinută prin dol sau violenţă3.

b) Să fie totală şi necondiţionată, adică să privească atât latura

penală a cauzei, cât şi pe cea civilă.

Ca o consecinţă a caracterului total al retragerii plângerii

prealabile, ea va avea efecte atât în cazul indivizibilităţii active, cât şi al

celei pasive, numai dacă a fost făcută de toate persoanele vătămate şi,

respectiv, retrasă faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunii.

1 Bulai Costică, op. cit., p. 343.

2 Trib, jud, Braşov, dec. pen. nr. 1347/1972, în RRD nr. 8/1973, p. 173.

3 Trib. Mun. Bucureşti, secţ. I pen., dec. nr. 1905/1983, în RRD nr. 7/1985, p. 63.

243

Caracterul necondiţionat al retragerii plângerii este strâns legat de

caracterul total al acesteia, în sensul că nu se înlătură răspunderea

penală dacă retragerea este făcută sub condiţia unor reparaţii civile sau

a îndeplinirii altor condiţii1.

Cererea de a se soluţiona latura civilă după retragerea plângerii

este inadmisibilă2.

Secţiunea a VI-a

Împăcarea părţilor

1. Noţiune şi caracterizare

În literatura de specialitate, împăcarea părţilor a fost definită ca

fiind acea înţelegere intervenită între persoana vătămată şi infractor de

a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii infracţiunii,

înţelegere care, în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură

răspunderea penală a infractorului şi consecinţele civile ale faptei3.

Instituţia „împăcării părţilor” este strâns legată de instituţia

plângerii prealabile, fiindcă, doar cu o excepţie (infracţiunea de

seducţie – în care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, deşi

acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu), în toate celelalte situaţii

împăcarea este prevăzută numai pentru infracţiunile la care acţiunea

penală se pune în mişcare urmare plângerii prealabile a persoanei

vătămate.

Întrucât împăcarea părţilor este prevăzută la infracţiunile pentru

care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, instituţia împăcării părţilor este subsecventă

plângerii prealabile. Împăcarea părţilor, ca natură juridică, se aseamănă cu lipsa

plângerii prealabile, reprezentând o instituţie de drept penal cu răsfrângeri pe planul dreptului procesual penal. În planul dreptului penal reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală, iar pe plan procesual penal un impediment în desfăşurarea procesului penal, respectiv o cauză de încetare a urmăririi penale (art. 10 lit. h Cod procedură penală).

La împăcarea părţilor este esenţial acordul de voinţă al persoanei vătămate şi al infractorului. Împăcarea nu poate avea eficienţă în sensul consecinţelor prevăzute în art. 132 Cod penal, dacă manifestarea voinţei 1 Curtea de Apel Cluj-Napoca, dec. pen. 253/1996, în RDP nr. 3/1997, p. 139.

2 Trib. Jud. Neamţ, dec. pen. 238/1981, în RRD nr. 11/1981, p. 61; în acelaşi sens Mirea

Ion, Retragerea plângerii prealabile. Consecinţe, în Dreptul nr. 7/1998, p. 123-124. 3 Bulai Costică, op. cit. p. 343.

244

de împăcare există numai din partea unuia dintre cei doi subiecţi ai raportului juridic penal de conflict.

În situaţia în care declaraţia de împăcare provine numai de la persoana vătămată, fără ca inculpatul să fi consimţit la împăcare, se poate lua eventual act de retragerea plângerii prealabile, dacă partea vătămată doreşte acest lucru.

2. Condiţiile împăcării părţilor Pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, împăcarea

părţilor trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a) Împăcarea părţilor este posibilă numai în cazul infracţiunilor

pentru care legea prevede expres această modalitate, prin menţiunea: „împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”. Ea nu poate fi dedusă din alte situaţii sau fapte.

b) Împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, adică intervine între două părţi, spre deosebire de retragerea plângerii penale sau iertare, care reprezintă acte unilaterale şi care emană de la persoana vătămată prin infracţiune. Împăcarea intervine între persoana vătămată şi inculpat, nefiind relevant cui aparţine iniţiativa.

Împăcarea părţilor este prevăzută de lege, la toate infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Potrivit art. 132 alin. 3 Cod penal, în cazurile în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu ori are capacitate de exerciţiu restrânsă, deşi acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. În baza acestor dispoziţii, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii legali ai acestora, iar pentru persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, împăcarea poate avea loc, dar numai cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

În practica judiciară s-a decis că instanţa de judecată nu poate lua act de declaraţia unilaterală a victimei că se împacă şi să înceteze procesul penal, dacă inculpatul declară că nu se împacă

1.

c) Împăcarea părţilor să fie personală. Art. 132 alin. 2 Cod penal prevede expres această condiţie, care presupune ca împăcarea să se refere explicit la persoanele între care a intervenit manifestarea expresă de voinţă de a pune capăt conflictului între ele, şi nu generic la infracţiunea săvârşită

2.

Împăcarea, fiind personală, nu poate fi realizată prin mandat special, printr-un act autentic semnat în faţa notarului public. Din caracterul personal al împăcării rezultă că în caz de pluralitate de

1 Trib. Jud. Bacău, dec. pen. nr. 157/1979, în RRD nr. 1/1980, p. 70.

2 Dongoroz Vintilă şi colaboratori, Explicaţii teoretice, vol. II, p. 394.

245

infractori, împăcarea, pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, pentru toţi, trebuie să intervină personal, cu fiecare dintre infractori.

Împăcarea produce efecte in personam, adică numai cu privire la infractorul cu care victima s-a împăcat. Ceilalţi participanţi urmează să răspundă penal. Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care produce efecte in rem, cu privire la toţi participanţii, împăcarea are efecte mai restrânse, şi anume doar cu privire la participantul cu care s -a împăcat partea vătămată.

Excepţia de la caracterul personal al împăcării există în cazul când victima infracţiunii este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, împăcarea având loc între reprezentantul legal al părţii vătămate şi infractor.

d) Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Deşi nu este prevăzută expres de lege, această condiţie decurge din finalitatea instituţiei. Stingerea conflictului de drept penal prin împăcarea părţilor presupune ca această împăcare să nu fie afectată de condiţii, să nu fie parţială şi să nu se mai poată reveni asupra ei.

Împăcarea este totală atunci când se referă atât la latura penală, cât şi la cea civilă, iar necondiţionată, atunci când nu este subordonată îndeplinirii niciunei condiţii.

O împăcare supusă unor condiţii ar presupune suspendarea procesului penal până la data îndeplinirii acelor condiţii, ceea ce legea nu prevede.

e) Împăcarea părţilor trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această condiţie este cerută în mod expres de art. 132 alin. 2 Cod penal şi înseamnă că împăcarea părţilor poate interveni în orice fază a procesului penal, adică atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată, în orice stadiu al acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această limitare este impusă de necesitatea asigurării stabilităţii hotărârilor judecătoreşti

1.

1 Pascu Ilie, op. cit., p. 380.

246

TITLUL IV

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Capitolul I

Aspecte generale privind sancţiunile de drept penal

Secţiunea I

Noţiunea, categoriile şi caracterele sancţiunilor de drept penal

Dreptul penal realizează apărarea ordinii sociale şi de drept nu numai

prin indicarea conduitei general convenabile, ci şi prin interzicerea sub

sancţiuni specifice a actelor de conduită individuală, antisocială a membrilor

societăţii1.

Aceste sancţiuni, denumite de drept penal, sunt acele măsuri de

constrângere specifice care sunt atrase de săvârşirea faptelor interzise de

legea penală şi care au rolul de a restabili ordinea de drept încălcată şi de a

asigura scopurile apărării ordinii sociale şi de drept reglementate de normele

juridice penale. Ele constau în privaţiuni, îngrădiri, suferinţe la care este

obligat cel care nesocoteşte sau încalcă legea penală.

Sancţiunile de drept penal trebuie astfel alese şi aplicate astfel încât să

fie apte să realizeze funcţiile lor sociale: funcţia preventivă şi funcţia

educativă.

Pentru realizarea acestor funcţii prevederea acestor sancţiuni este

absolut necesară atât în cazul raporturilor juridice penale de conformare, cât

şi în cazul celor de conflict. În cazul raporturilor juridice de conformare,

prevederea acestor sancţiuni penale are rolul de a exprima gravitatea

abstractă a faptei interzise şi intensitatea avertismentului, somaţiei pe care

legea le adresează celor predispuşi, asupra urmărilor nerespectării

conduitelor prescrise de normă. Prin această înscriere, prevedere a

sancţiunilor penale în normele penale se asigură fără constrângere a ordinii

de drept în cadrul raporturilor juridice penale de conformare. În acest mod

se realizează funcţia preventivă a legii penale care constituie cel mai

important aport al sancţiunilor penale la asigurarea ordinii de drept.

În cadrul raporturilor juridice penale de conflict persoana care a

nesocotit sau încălcat norma juridică penală este trasă la răspundere penală

1 I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1971,

p.191.

247

prin determinarea concretă şi aplicarea sancţiunilor penale prevăzute de

norma încălcată.

În acest din urmă caz, ordinea de drept se realizează prin

constrângere, adică prin aplicarea şi executarea sancţiunilor prevăzute de

lege.

Sancţiunile de drept penal constituie, alături de infracţiune şi

răspunderea penală cea de a treia instituţie fundamentală a dreptului penal.

În relaţia existentă între aceste instituţii sancţiunea este o consecinţă

inevitabilă a răspunderii penale, iar răspunderea penală este urmarea

necesară a infracţiunii săvârşite.

Caracterele sancţiunilor penale sunt:

a) Caracterul represiv – este dat de faptul că ele supun la

privaţiuni, îngrădiri şi suferinţe pentru cel căruia se aplică ca urmare a

nesocotirii sau încălcării normei penale;

b) Caracterul preventiv – educativ – sancţiunile penale, prin

însăşi înscrierea, prevederea lor în lege, au scopul de a descuraja pe cel care

a săvârşit fapta spre a nu mai comite alte fapte în viitor, cât şi o

exemplaritate pentru alte persoane predispuse să comită asemenea fapte;

c) Caracterul necesar şi inevitabil – evocă faptul că sancţiunile

penale sunt de neînlăturat, inevitabile deoarece în marea majoritate a

cazurilor acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, constituind o

obligaţie a organelor penale;

d) Caracterul post-delictum – decurge din faptul că originea

sancţiunilor se află în săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Secţiunea a II-a

Clasificarea sancţiunilor de drept penal

Sancţiunile de drept penal sunt acele sancţiuni reglementate de

ştiinţa dreptului penal, în mod special şi sunt diversificate în funcţie de mai

multe criterii, care ţin cont în principal de natura faptei, persoana

făptuitorului, cauzele şi condiţiile favorizatoare şi altele, aplicarea lor

făcându-se de către instanţa de judecată.

În acest context se pot delimita următoarele categorii de sancţiuni de

drept penal:

a) pedepsele;

b) măsurile educative;

c) măsurile de siguranţă.

Aceste trei categorii de sancţiuni de drept penal formează ceea ce se numeşte cadrul special de sancţiuni al dreptului penal.

248

Pe lângă aceste sancţiuni de drept penal, legea penală, respectiv Codul penal, are stipulate în categoria sancţiunilor şi sancţiuni cu caracter administrativ, în condiţiile în care organele abilitate fac aplicarea prevederilor art. 19. cod penal.

În altă ordine de idei, cu toate că nu se prevede în mod explicit în Codul penal, totuşi există situaţii în care odată soluţionată o cauză penală, aceasta atrage de cele mai multe ori şi soluţionarea cauzei civile, ceea ce conduce inevitabil la aplicarea unor sancţiuni cu caracter civil, cel mai adesea fiind invocate despăgubirile.

Cele trei categorii de sancţiuni penale enumerate mai sus sunt consacrate în Codul penal unde sunt stabilite pentru fiecare în parte condiţiile aplicării, cuantumul şi modalitatea de executare.

Pedepsele reprezintă baza sancţiunilor de drept penal, ele fiind de fapt specifice în principal normelor de drept penal.

Măsurile educative, fac parte din sancţiunile de drept penal, dar au ca specificitate faptul că se aplică numai minorilor şi au un caracter preponderent educativ-formativ.

Măsurile de siguranţă fac de asemenea parte din sancţiunile de drept penal, însă rolul lor este în principal de natură preventivă şi se iau de regulă faţă de acele persoane care au încălcat legea penală, pentru a înlătura o stare care a contribuit efectiv la comiterea de infracţiuni, cu scopul vădit de a preîntâmpina posibilitatea acestuia de a mai comite fapte antisociale.

Secţiunea a III-a Principiile sancţiunilor de drept penal

1. Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal Art.2 din Cod penal actual consacră regula: „legea prevede faptele

care constituie infracţiuni, pedepsele care se aplică şi măsurile care se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”.

Chiar dacă în actuala reglementare, art.2 din Cod penal nu face referiri exprese la pedepse, măsuri educative şi de siguranţă, prin lege sunt reglementate aceste instituţii cu arătarea expresă a naturii ei (închisoare, amendă, etc.) a cuantumului şi a duratei acestora.

Trebuie să înţelegem din cele de mai sus că principiul clasic „nulla poena sine lege” a fost consacrat de legiuitor în sensul cuprinderii tuturor sancţiunilor penale adică nu numai strict a pedepselor, ci şi a măsurilor educative şi de siguranţă.

2. Principiul umanismului sancţiunilor de drept penal În întregul sistem de pedepse ca şi în întreaga reglementare privind

pedepsele vădesc o reală şi continuă înrâurire a concepţiei umaniste care a

249

călăuzit elaborarea Codului penal în vigoare1. Felul pedepselor, conţinutul şi

limitele lor, stabilirea unui regim sancţionator special pentru minori, asigurarea unei largi posibilităţi de individualizare a pedepselor şi de înlăturare a aplicaţiilor în cazul când ele nu mai sunt necesare dau esenţa acestui principiu.

În art.52 alin.2 teza finală se arată că executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înăsprească persoana condamnatului.

Este adevărat că orice pedeapsă prin caracterul ei represiv implică şi un minim de suferinţe, dar acestea sunt inerente pedepsei, iar nu adăugate pentru a deveni sursă de suferinţe.

3. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal Acest principiu consacră regula potrivit căreia orice sancţiune pentru

a-şi atinge scopul preventiv-educativ, trebuie să fie strict individualizată – în raport de natura şi de gravitatea faptei şi cu persoana infractorului

2.

Instituţia individualizării pedepsei îşi are fundamentul juridic în Cap.V din Titlul III al Părţii generale a Codului penal (art.72 şi 89, respectiv art.87 şi 94 din noul Cod penal). La aceste dispoziţii se mai adaugă cele privind individualizarea pedepselor în cazul stărilor agravante (concurs, recidivă, infracţiune continuată).

4. Principiul revocării sancţiunilor penale Aşa cum am menţionat şi la principiul umanismului pedepselor penale

trebuie subliniat că în situaţiile când se constată că sancţiunile au fost greşit aplicate sau nu mai sunt necesare, ele trebuie să fie revocate de organul judiciar în conformitate cu prevederile legii. Acest principiu oferă posibilitatea evitării erorilor judiciare care pot apărea, cât şi de a alege şi stabili pedepsele în mod judicios atât prin lege, cât şi cu ocazia aplicării lor de către instanţă.

5. Principiul personalităţii sancţiunilor penale Acest principiu consacră regula că sancţiunile de drept penal au

caracter personal şi se răsfrâng exclusiv asupra celui căruia i se aplică, neputând fi transmisibile asupra altora.

Aşa cu am mai arătat, sancţiunile de drept penal se sting o dată cu decesul persoanei cărora le-au fost aplicate.

1 V. Dongoroz ş.a.., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol. II, Ed. Academiei Române, 1970, p.8. 2 Gh. Alecu, Drept penal. Partea generală, Ed. Europolis, Constanţa 2007, pp. 433-434.

250

Capitolul II

Pedepsele

Secţiunea I

Noţiunea şi trăsăturile pedepsei

1. Noţiuni generale despre pedeapsă

În literatură, în general noţiunea de pedeapsă este definită ca fiind o

măsură de represiune , o sancţiune aplicată aceluia care a săvârşit o greşeală,

oricare ar fi ea comisă în orice condiţii, fără o individualizare care să ţină

cont de vreun factor.

În accepţiunea însă a Codului penal, pedeapsa este o măsură de

constrângere aplicată în scopul reeducării condamnatului şi al prevenirii

săvârşirii de noi infracţiuni (art.57.).

Iată, aşadar, că legea penală, vine şi scoate în evidenţă, categoria de

persoane căreia i se poate aplica o pedeapsă, modul în care trebuie ea

percepută şi mai ales care este scopul final al aplicării unei astfel de măsură

ceea ce reliefează rolul dublu al pedepsei din legea penală, ambele având o

finalitate ce trebuie urmărită..

Din acestea se pot scoate în evidenţă trăsăturile pedepsei din cadrul

sistemului sancţionator de drept penal.

2. Trăsăturile pedepsei

Aşa după cum rezultă din cele de mai sus, pedeapsa , are faţă de

toate celelalte sancţiuni de natură juridică, elemente de specificitate, care

sunt date de următoarele trăsături:

a) este o măsură de constrângere. Acest lucru rezultă din faptul că

o pedeapsă presupune luarea unor măsuri de coerciţie, de privare de anumite

drepturi sau impunerea respectării unor anumite reguli ori impunerea unor

restricţii faţă de anumite beneficii de care s-ar fi bucurat dacă nu era

pedepsit. Toate acestea va trebui să le suporte indiferent de voinţa

251

condamnatului şi trebuie să se supună noilor prevederi care i-au fost impuse

prin aplicare pedepsei.

Respectarea impusă a unor asemenea norme - lipsa de libertate de

mişcare, depărtarea şi separarea de familie, izolarea faţă de societate şi

prieteni, menţinerea sub pază permanentă, supravegherea oricărei activităţi

permanent, etc. - presupune suferinţe atât de natură fizică cât şi de natură

psihică , chiar dacă în această perioadă nu se exercită forţe fizice efective

asupra sa.

Se poate spune că şi în cazul unei sancţiuni de natură pecuniară, cel

în cauză este apăsat de o suferinţă, întrucât nu se poate bucura de întregul

venit pe care îl realizează aşa cum doreşte, fiind nevoit ca o parte din el să îl

achite ca pedeapsă şi pentru care nu va putea beneficia de nici un avantaj..

b) este o măsură de constrângere statală. Acest lucru este dat de

faptul că numai statul prin organele sale abilitate poate lua o măsură faţă de

o persoană care a comis o infracţiune. Pedepsirea făptuitorului nu este la

latitudinea oricui şi nu poate fi lăsată pe seama maselor populare sau a unui

grup restrâns ori al unei persoane.

Statul, în numele societăţii, este garantul ordinii de drept şi al liniştii

publice sens în care îşi creează instituţii de specialitate care să vegheze la

respectarea valorilor şi normelor ocrotite prin lege.

c) este o cale specială de reeducare. Cu toate că pedeapsa prin ea

înseşi produce suferinţă fie de natură fizică fie de natură psihică, totuşi, ea

are un puternic efect educativ, în sensul că îl împiedică atât pe el dar dă de

gândit şi altora predispuşi de a se abţine de la a mai comite fapte antisociale

şi formează convingerea că respectarea normelor legale este o necesitate

pentru toţi membri societăţii.

d) se poate aplica numai atunci când s-a comis o infracţiune.

Săvârşirea unei infracţiuni este condiţia sine-qua-non de a putea aplica o

pedeapsă penală. De altfel pedeapsa este o urmare a nerespectării normelor

de drept penal, mai exact de încălcare a acestora.

e) se aplică infractorului. Având de face cu săvârşirea unei

infracţiuni, în cauză avem şi un infractor. Deci pedeapsa se va aplica numai

celuia care se face vinovat de comiterea unei fapte penale.

Din cest aspect se poate deduce caracterul personal al răspunderii

penale, ceea ce demonstrează că o persoană nu poate fi pedepsită penal

252

pentru fapta altuia. Aceasta demonstrează şi faptul că pedeapsa nu poate fi

aplicată decât persoanei în viaţă. Odată decedat infractorul, pedeapsa nu

poate fi transferată pentru executare altei persoane.

f) are rolul de a preveni comiterea de noi infracţiuni. Prin măsura

sancţionării unui infractor se are în vedere în primul rând de a-l conştientiza

pe el că nu poate nesocoti normele general valabile de convieţuire şi că

trebuie să se supună acestora, indiferent de voinţa sa, pe de altă parte prin

puterea exemplului trebuie să determine şi pe alţii de a adopta o conduită

normală şi conformă cu legile în vigoare.

De altfel este demn de reţinut faptul că întregul sistem legislativ

românesc are la baza principiilor sancţiunilor, pe acela de a preveni

comiterea de noi fapte antisociale, indiferent de natura ori gravitatea lor.

3. Scopul şi funcţiile pedepsei

Aşa după cum s-a observat din cele prezentate anterior, întregul

sistem legislativ urmăreşte un scop bine determinat şi anume acela de a

preîntâmpina comiterea de infracţiuni. Acest aspect reiese şi din prevederile

art.57, C.penal, care în teza a doua stipulează că pedeapsa se aplică cu

scopul de a reeduca pe condamnat şi de a preveni săvârşirea de noi

infracţiuni.

Din analiza acestei teze rezultă faptul că legiuitorul a urmărit un

dublu scop, acela de a preveni pe făptuitor să mai comită infracţiuni, dar în

acelaşi timp de a determina şi pe cei cu intenţii infracţionale să se abţină de

la a le mai comite.

Atingerea scopului pedepsei se poate realiza prin funcţiile acesteia

care sunt următoarele:

a) funcţia de represiune sau de coerciţie. O pedeapsă aplicată,

dacă nu ar presupune şi o constrângere şi nu ar provoca şi o oarecare

suferinţă nu şi-ar atinge scopul pentru care a fost edictată. Pedeapsa trebuie

să reprezintă un echivalent al faptei comise raportat la gradul de pericol

social pe care îl reprezintă fapta dar având în vedere şi persoana

făptuitorului. Represiunea nu reprezintă scopul pedepsei, dar determinarea

unei persoane de nu mai comite infracţiuni se face tocmai prin suferinţa ce

253

i-o provoacă aceasta, întrucât benevol nu a vrut să se încadreze în regulile

generale de conduită.

Cu toate acestea trebuie avut în vedere faptul că deşi are un caracter

represiv, pedeapsa nu trebuie să îi cauzeze suferinţe fizice sau să îl

înjosească pe condamnat ( art.57, alin.2, C.penal). Trebuie menţionat faptul

că orice alte suferinţe în plus faţă de cele pe care le incumbă pedeapsa în

sine, sunt interzise de lege şi ele pot constitui infracţiunea de supunere la

rele tratamente (art.346 Cod penal).

b) funcţia de reeducare. Această funcţie reiese chiar în mod expres

din textul de lege. Este bine ştiut că numai o constrângere nu poate conduce

la îndreptarea infractorului. Această constrângere trebuie să îl determine să

îşi modifice atitudinea faţă de comportamentul avut anterior şi să se

încadreze în normele general valabile pentru întreaga societate.

Reeducarea trebuie să se realizeze pe două căi: prin o autoeducare

prin care infractorul trebuie să realizeze că a greşit faţă de societate şi

trebuie să-şi revizuiască comportamentul, precum şi prin activităţile

specifice ce se desfăşoară cu persoanele care au comis infracţiuni fie în

penitenciare în cazul în care execută o pedeapsă privativă de libertate, fie

prin serviciile de reintegrare socială când i se aplică o pedeapsă neprivativă

de libertate.

c) funcţia de exemplaritate. Dacă prin pedeapsă se urmăreşte în

principal reeducarea celui sancţionat, aceasta are şi o funcţie colaterală,

aceea de a determina şi pe cei care sunt predispuşi la a comite infracţiuni să

le dea de gândit că în cazul în care vor comite astfel de fapte, sunt pasibili

de a fi pedepsiţi şi atunci este neapărat cazul să se abţină de la a mai comite

infracţiuni.

Din punctul de vedere al exemplarităţii, nu aplicarea unor pedepse

dure fac pe cei predispuşi să se abţină de la a mai comite infracţiuni, ci

aplicarea promptă a celor existente, dar mai ales luarea măsurilor de

sancţionare faţă de toţi aceia care au încălcat legea indiferent de persoana

făptuitorului sau de condiţia lui socială.

d) funcţia de eliminare. Această funcţie este de asemenea

colaterală. Ea rezidă din aceea că o pedeapsă privativă de libertate odată

aplicată face ca infractorul faţă de care s-a luat această măsură să dispară

254

pentru o perioadă din societate, ceea ce îl pune în imposibilitatea de a mai

comite şi alte infracţiuni. Este demn de remarcat faptul că această eliminare

este numai temporară, nu definitivă, întrucât şi în cazul detenţiei pe viaţă se

aplică instituţia liberării condiţionate, aspect ce va fi studiat în partea

specială a dreptului penal.

Nu este lipsit de importanţă faptul că un condamnat poate comite

infracţiuni şi în perioada de detenţie însă mult mai greu decât ar fi făcut-o în

libertate, având în vedere faptul că este permanent supravegheat, iar multe

din infracţiunile incriminate sunt imposibil de comis.

Această funcţie nu se poate realiza în cazul în care pentru fapta

comisă se aplică pedepse neprivative de libertate.

4. Categorii de pedepse

În cazul sistemelor de drept penal se cunosc mai multe clasificări ale

pedepselor1.

a) După obiectul asupra căruia îşi răsfrâng acţiunea se cunosc:

- pedepse privative de viaţă

- pedepse corporale

- pedepse privative sau restrictive de libertate

- pedepse privative sau restrictive de drepturi

- pedepse pecuniare

- pedepse morale

Pedepse privative de viaţă au drept obiect suprimarea vieţii

condamnatului – pedeapsa cu moartea sau pedeapsa capitală care a fost

abolită din Cod penal român prin Decretul Lege Nr.6/7 ianuarie 1990 şi

înlocuită cu detenţiunea pe viaţă.

Pedepsele corporale priveau corpul persoanei şi urmăreau

producerea unor suferinţe fizice (bătaia, înfierarea, castrarea, etc.). Ele au

fost desfiinţate în majoritatea legislaţiilor penale.

Pedepsele privative sau restrictive de libertate constau în suprimarea

sau constrâgerea libertăţii condamnatului în anumite condiţii prevăzute de

lege.

Pedepsele privative sau restrictive de drepturi care constau în

suprimarea unor drepturi sau restrângerea exercitării unor drepturi (exemple:

1 I. Oancea, op.cit., p.195//V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal. Partea generală, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti 2003, pp.413 – 414//Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea

generală., Ed. All Beck, Bucureşti 2004, pp.276 – 278.

255

interzicerea drepturilor politice – de a alege şi a fi ales ori interzicerea

dreptului de a exercita profesia se medic, farmacist, etc.).

Pedepsele pecuniare care vizează atingerea patrimoniului

condamnatului (amenda, confiscarea generală).

Pedepsele morale care evocă dezaprobarea publică a infractorului şi

a faptei sale (exemple: mustrarea, publicarea şi afişarea hotărârii de

condamnare).

b)După importanţa atribuită pedepselor din punct de vedere

funcţional

- pedepse principale,

- pedepse complementare,

- pedepse accesorii.

Pedepsele principale sunt sancţiuni de sine stătătoare, independente,

incidenţa lor nefiind condiţionată de aplicarea altor sancţiuni de drept

penalin. Orice dispoziţie legală – Cod penal, legi penale speciale, legi

nepenale dar cu prevederi de drept penal – care instituie norme cu caracter

incriminator va indica în mod obligatoriu pedeapsa principală aplicabilă în

cazul săvârşirii faptei respective.

Pedepsele complementare (ope judicis) sunt acele pedepse care se

aplică de instanţele de judecată, în anumite condiţii, stabilite de lege, cu

scopul de a complini acţiunea pedepselor principale şi se execută distinct de

acestea.

Pedepsele accesorii (ope legis) decurg în mod automat din pedeapsa

principală, prin voinţa legii, fără ca instanţa de judecată să fie nevoită a le

pronunţa prin hotărârea de condamnare, iar executarea lor se face

concomitent cu pedeapsa principală.

c) În raport cu gradul de determinare

- pedepse determinate

- pedepse nedeterminate

Pedepsele determinate – presupun înserarea acestora în lege sub

aspectul naturii, duratei şi cuantumului.

Acestea se împart la rândul lor în:

-absolut determinate – cuprind durata sau cuantumul fix. Ele sunt

criticate ca sistem pentru că înlătură posibilitatea individualizării judiciare;

- relativ determinate – se face determinarea între nişte limite

minime şi maxime.

Pedepsele nedeterminate – acestea sunt prevăzute în lege doar sub

aspectul naturii lor fără ca norma incriminatoare să fixeze durata şi

cuantumul.

Potrivit pedepselor acestui sistem, judecătorul trebuie să pronunţe o

pedeapsă nedeterminată indicând numai natura ei. Acest sistem nu este

256

acceptat de legislaţiile penale moderne întrucât aduce grave prejudicii

administrării justiţiei putând provoca abuzuri şi erori grave. d) În raport de numărul posibil de pedepse principale prevăzute

în aceeaşi normă de drept penal Se disting:

- pedepsele unice sau singulare, - pedepsele multiple sau plurale.

Pedepsele unice sau singulare există atunci când pentru o infracţiune este prevăzută o singură pedeapsă;

Pedepsele multiple sau plurale când pentru aceeaşi infracţiune sunt prevăzute două sau mai multe pedepse.

Înainte de a trece la examinarea pedepselor după modul de aplicare, considerăm necesar să facem o incursiune asupra modului de reglementare a acestora începând cu Cod penal din 1936, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937 şi până în prezent.

Cod penal din 1936 cuprindea un sistem numeros de pedepse care la rândul lor erau variate prin natura, durata şi modul lor de executare.

Cod penal din 1968 intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 a consacrat concepţia unicităţii ilicitului penal, înlăturând sistemul împărţirii pedepselor în crime şi delicte pe de o parte şi în infracţiuni, pe de altă parte, determinând astfel o simplificare a pedepselor în: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii (art.53 din Cod penal ).

Secţiunea a II-a

Pedepsele principale 1. Categorii de pedepse principale Aşa cum am arătat mai sus, cu prilejul clasificării pedepselor,

pedepsele principale sunt acelea care pot fi aplicate singure pentru faptele penale săvârşite. Ele pot fi însoţite de o altă pedeapsă (complementară sau accesorie), în anumite cazuri prevăzute de lege.

În art.53 Cod penal sunt prevăzute pedepsele principale în ordinea gravităţii lor:

- pedeapsa detenţiunii pe viaţă, - pedeapsa închisorii, - amenda penală. 2. Pedeapsa detenţiunii pe viată

A fost introdusă, aşa cum am menţionat mai sus, prin Decretul-Lege

Nr.6/7 ianuarie 1990 prin înlocuirea pedepsei cu moartea.

Detenţiunea pe viaţă este cea mai aspră dintre pedepsele principale

prevăzute de Cod penal şi constă în izolarea condamnatului de restul

societăţii pentru tot restul vieţii, având un caracter perpetuu. Ea se poate

257

aplica pentru infracţiunile: contra siguranţei statului (art.156-163, 165, 167

Cod penal), infracţiunea de omor deosebit de grav (art.176 Cod penal),

tortura care a avut ca urmare moartea victimei (art.2671 Cod penal),

distrugerea calificată (art.218 Cod penal), distrugerea şi semnalizarea falsă

când a avut loc o catastrofă de cale ferată (art.276 alin.2 Cod penal),

nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii

radioactive care a produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.279 1

alin.5 Cod penal) nerespectarea regimului materialelor explozive care a

produs moartea uneia sau mai multor persoane (art.280 alin.5 Cod penal),

traficul de stupefiante organizat (art.312 alin.2 Cod penal), unele infracţiuni

grave contra capacităţii de apă sau a României (art.338,339 Cod penal),

unele infracţiuni contra păcii şi omenirii (art.357, 358 Cod penal), unele

infracţiuni prevăzute de legi speciale (împiedicarea exploatării aeronavei

(art.107 din Codul aerian), împiedicarea exploatării navei (art.123 alin.3 din

Decretul 443/1972 privind navigaţia civilă).

Cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în mod

alternativ cu pedeapsa închisorii penale 25 ani:

- În cazul infracţiunii de genocid (cu excepţia aceleiaşi infracţiuni

săvârşite în timp de război) art.357 alin.2 Cod penalin.

- În cazul infracţiunii de tratamante neomenoase prevăzute de

art.358 alin.4 Cod penal;

Cazuri în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică:

- când infractorul a împlinit 60 ani – la data pronunţării hotărârii

judecătoreşti – se va aplica în loc de pedeapsa închisorii pe timp de 25 ani şi

pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă (art.55 alin. 1 Cod

penal). Dacă cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vârsta

de 60 ani în timpul executării pedepsei, aceasta se înlocuieşte cu închisoarea

pe timp de 25 ani (art.55 alin.2 Cod penal)

- în cazul infractorului minor care a săvârşit cu vinovăţie, o

infracţiune pentru care legea prevede detenţiune pe viaţă, se va aplica

pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani (art.109 alin.2 Cod penal).

3. Pedeapsa închisorii

Această pedeapsă constă în privarea condamnatului de libertate prin

izolarea de societate pe un anumit termen determinat prin hotărârea

definitivă de condamnare, termen care nu poate depăşi maximul general

stabilit pe scara generală a pedepselor (adică 25 ani).

Închisoarea ocupă ca pondere primul loc în sistemele pedepselor în

vigoare datorită calităţii sale de a fi adaptabilă (prin individualizare judiciară

legală şi administrativă) remisibilă şi reparabilă, precum şi datorită faptului

258

că ea îmbină elementul constrângere cu elementul reeducare. Pedeapsa

închisorii este în mod predominant prevăzută ca pedeapsă unică, existând şi

cazuri în care ea funcţionează ca pedeapsă alternativă în raport cu

determinarea pe viaţă, fie cu amenda1.

Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cele prevăzute de art.53

pt.1 lit. b din Cod penal : între 15 zile şi 30 ani.

Regimul de executare a pedepsei închisorii este în prezent reglementat

prin dispoziţiile art.56-58 din Cod penal , precum şi de Legea nr. 275/2006,

privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în

cursul procesului penal.

Potrivit legii închisoarea se execută în locuri anume destinate deţinerii

bărbaţii, femeile şi minorii fiind deţinuţi separat (art.57 alin.2 Cod penal)

Regimul executării pedepsei închisorii se întemeiază pe obligaţia

condamnaţilor de a presta o muncă utilă dacă sunt apţi pentru aceasta, pe

acţiunea educativă ce trebuie desfăşurată faţă de condamnaţi, pe respectarea

de către aceştia a disciplinei muncii şi ordinii interioare, precum şi pe

stimularea şi recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinaţi şi care

dau dovezi temeinice de îndreptare. Toate aceste mijloace trebuie folosite în

aşa fel încât să conducă la reeducarea celor condamnaţi (art.56 alin.1 şi 2

Cod penal)2.

Potrivit prevederilor art.56 alin. 3 Cod penal nu au obligaţia de a

munci condamnaţii bărbaţi care au împlinit vârsta de 60 ani şi condamnatele

femei care au împlinit vârasta de 55 ani, dar şi aceştia pot fi admişi la

muncă, dacă cer şi dacă bineînţeles sunt apţi din punct de vedere medical,

cerându-se avizul medicului în asemenea cazuri.

Pentru munca prestată de condamnaţi se face potrivit legii o

remunerare; după cantitatea şi calitatea muncii, potrivit normelor stabilite de

ramura de activitate în care aceştia muncesc.

Potrivit art.58 alin. 3 din Cod penal , din remunerarea muncii o parte

revine condamnatului, iar cealaltă parte administraţiei locurilor de deţinere.

Legea executării pedepselor prevede în mod expres părţile şi modul de

folosire a lor.

Referitor la regimul de deţinere am făcut precizarea mai sus, în sensul

că executarea pedepsei închisorii se face în locuri de deţinere anume

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit.., p.419.

2 Legea nr.294 din 28 iunie 2004 publicată în M.Of. nr.591 din 1 iulie 2004, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, care va intra în vigoare o dată cu noul Cod penal la 1 septembrie 2006, prevede un regim de executare a pedepselor privative de libertate bazat pe sistemul progresiv, care presupune trecerea dintr-un regim de executare mai sever în altul mai blând, în condiţiile legii. Nu sunt aspecte diferenţiale în privinţa executării pedepsei deţinutului pe viaţă faţă de actualele reglementări.

259

destinate: condamnatele femei execută pedeapsa separat de condamnaţii

bărbaţi, iar minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa

separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale, asigurându-

li-se posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a

dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor, în vederea

reintegrării lor sociale, după ispăşirea pedepselor (art.57 alin.1-3 din Cod

penal ).

4. Amenda penală

Este o pedeapsă cu caracter pecuniar care constă în suma de bani pe

care infractorul este obligat să o plătească statului în cuantumul fixat de

instanţa de judecată.

Caracterul represiv al amenzii penale rezidă în diminuarea silită a

patrimoniului celui condamnat cu consecinţe negative asupra condiţiilor sale

de existenţă.

Amenda penală nu trebuie confundată cu amenda civilă, procedurală,

fiscală, adminintrativă, disciplinată, contravenţională etc., chiar dacă şi

acestea reprezintă mijloace de constrângere juridică deoarece prima are

unele trăsături caracteristice:

- se aplică doar de către instanţa de judecată, în cadrul procesului

penal, ca urmare a răspunderii penale a infractorului;

- în caz de neplată ea poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii;

- amenda se include în cazierul judiciar al infractorului constituind

antecedent penalin.

Amenda penală în dreptul nostru penal este o sancţiune foarte

adaptabilă (oferă largi posibilităţi de individualizare) este remisibilă şi uşor

suportabilă (executarea ei se face în condiţii normale de viaţă, condamnatul

nefiind izolat de mediul său de viaţă).

Sancţiunea amenzii penale funcţionează numai ca pedeapsă principală

(la un număr redus de cauze penale) şi uneori alternativ cu pedeapsa

închisorii1.

În art.53 pct.1 lit.c sunt indicate limitele generale – de la 1.000.000 la

500.000.000 lei (respectiv 100 – 50.000 RON), iar în art.63 alin. 1-42 sunt

prevăzute limitele pentru infracţiunile cărora legiuitorul le-a stabilit

pedeapsa amenzii şi anume:

1 Gh. Alecu, op.cit., pp.447-449. 2 Alin 2, 3, 4 din art.63 au fost introduse prin legea Nr.140/1996 cu modificările şi

completările ulterioare.

260

a) ori de câte ori legea prevede o infracţiune care se pedepseşte numai

cu amendă, fără a-i arăta limitele, minimul special al acesteia este de

1.500.000 lei, iar maximul special de 100.000.000 lei (respectiv 150-10.000

RON);

b) când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele,

alternativ cu închisoarea de cel mult un an, minimul special al amenzii este

de 3.000.000 lei, iar maximul special de 150.000.000 lei (respectiv 300-

15.000 RON), iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa

închisorii mai mare de un an, minimul special este de 5.000.000 lei şi

maximul special este de 300.000.000 lei respectiv 500-30.000 RON) –

art.63 alin. 3 Cod penal.

În cazul aplicării cauzelor de alternare sau de agravare a pedepselor,

limitele generale ale amenzii nu pot fi depăşite (art.63 alin. 4 Cod penal).

4.1. Individualizarea amenzii penale

Legiuitorul a prevăzut că amenda se atabileşte ţinându-se seama de

dispoziţiile art.72 Cod penal fără a-l pune însă pe infractor în situaţia de a

nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea,

învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste

obligaţii legale (art.63 alin.5 Cod penal).

4.2. Executerea pedepsei amenzii

Se face în conformitate cu procedura arătată în art.425 din Codul de

Procedură Penală şi prevederile Legii 23/1969 cu modificările şi

completările ulterioare:

- persoana condamnată la pedeapsa amenzii penale este obligată

să depună recipisa de plată integrală la instanţa de executare în termen de 3

luni de la rămânerea definitivă şi executorie a hotărârii;

- când cel condamnat se află în imposibilitate de a plăti integral

amenda, în temeiul prevăzut de lege instanţa de condamnare cere

inculpatului să depună cererea de eşalonare pe cel mult 2 ani în rate lunare;

- dacă nici în termenul prevăzut mai sus nu s-a achitat, trece la

executare folosind procedura executării silite a creanţelor bugetare,

executarea acesteia putându-se face şi asupra altor bunuri ale

condamnatului.

261

4.3. Înlocuirea amenzii penale

Potrivit art.631 din Cod penal „dacă cel condamnat se sustrage cu rea

credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă

cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea

săvârşită, ţinând seama de partea din amendă ce nu a fost executată”.

Secţiunea a III-a

Pedepsele complementare

Pedepsele complementare sunt reglementate în actualul Cod penal în

art.64 – 70.

După conţinutul lor sau obiectul la care se referă pedepsele

complementare sunt restrictive de drepturi şi privative de drepturi.

1. Pedeapsa complementeră a interzicerii unor drepturi

Potrivit art.64 din Cod penal pot fi interzise cu titlul de pedeapsă

complementară următoarele drepturi:

a) Dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în

funcţii efective publice – art.64 lit. a Cod penal

Aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor pur politice ocrotite

de Constituţia României în art.36 şi 37. Prin interzicerea acestor drepturi

condamnatul nu va putea vota sau nu va putea candida pentru ocuparea

uneia din funcţiile la care ne-am referit.

b) Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat

art.64 lit. b Cod penal

Pedeapsa complementară priveşte interzicerea dreptului de a ocupa o

funcţie de ministru, consilier, prefect, judecător, procuror, etc..

c) Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a

desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul

pentru a săvârşi infracţiunea (art.64 lit. c Cod penal)

Exemplu: funcţionarul public care a luat mită, profesorul care a

săvârşit infracţiunea de viol asupra elevelor, etc.. Nu trebuie confundată cu măsura de siguranţă a interzicerii executării

unei funcţii sau profesii (art.115 Cod penal), care se aplică făptuitorului care din cauza stării de pericol ce rezulta din incapacitatea , nepregătirea, sau a altor cauze îl fac impropriu de a exercita funcţia sau profesia în exercitarea căreia a fost comisă fapta prevăzută de legea penală – exemplu: medicul

262

care din nepricepere profesională extirpează un organ vital al unei persoane supuse unei operaţii.

d) drepturile părinteşti (art.64 lit. d Cod penal) În cazul săvârşirii unor infracţiuni de către părinţi asupra copiilor

minori acestea îi fac nedemni de a exercita autoritatea părintească. Exemple: rele tratamente aplicate minorilor, art.306 Cod penal, incestul art.203 Cod penal, etc..

e) dreptul de a fi tutore sau curator (art.64 lit. e Cod penal). Interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator se aplică în cazul unor

infracţiuni care demonstrează că infractorul este lipsit de autoritate morală necesară exercitării drepturilor prevăzute în Codul familiei pentru a fi tutore sau curator.Exemplu: persoana condamnată pentru raport sexual cu un minor (art.198 Cod penal), sau pentru infracţiunea de abuz de încredere (art.213 Cod penal).

2. Aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi

Condiţiile aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

sunt reglementate prin art.65 Cod penalin. Potrivit legii penale, pedeapsa complementară a interzicerii unor

drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurărilor cauzei şi persoana infractorului această pedeapsă este necesară.

În practica judiciară1 s-a apreciat îndeplinită condiţia pedepsei

principale în cazul de concurs de infracţiuni atunci când pedeapsa minimă de 2 ani nu se verifică cu pedeapsa principală, ci cu pedepsele stabilite pentru fiecare infracţiune în parte, opinie pe care o împărtăşim şi noi.

În art.65 alin. 2 se prevede aplicarea obligatorie a interdicţiei unor

drepturi atunci când legea prevede această pedeapsă (exemplu: este

obligatorie la infracţiunile de omor 174-176, tâlhărie 211, delapidare 2151

Cod penal).

3. Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi

În baza art.66 Cod penal, această măsură începe după executarea

pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după

prescripţia executării pedepsei. Aceasta se dispune de instanţa de judecată

prin trimiterea unei copii după dispozitivul hotărârii, consiliului local în raza

căruia îşi are domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează

exercitarea acestor drepturi (art.426 Cod penal).

1 T. Jud. Suceava dec. pen. Nr.1095/1970, RRD Nr.3/1971, p.148.

263

4. Degradarea militară

Degradarea militară este o pedeapsă privativă de drepturi care se

aplică numai infractorilor militari activi sau rezervişti şi care constă în

pierderea gradului şi a dreptului de a păstra uniforma.

Degradarea militară are caracter de pedeapsă cu conţinut ireductibil

(instanţa neputând scinda conţinutul pedepsei când face aplicarea ei). Ea

este o pedeapsă cu efecte perpetue care dăinuie chiar şi după reabilitare

(art.133 alin. 2 Cod penal)1.

Art. 67 Cod penal prevede că degradarea militară se aplică obligatoriu

şi facultativ.

Aplicarea obligatorie – intervine când pedeapsa principală stabilită

este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă (art.67 alin. 2

Cod penal).

Aplicarea facultativă – operează pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie

dacă pedeapsa principală este de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani (art.67

alin.3 Cod penal).

5. Executarea pedepsei complementare a degradării militare

Se aduce la îndeplinire după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare. Se trimit de către instanţa de judecată copii după dispozitivul

hotărârii condamnatului, unităţii militare din care a făcut parte cel

condamnat, comandantului Centrului militar în raza căruia domiciliază

condamnatul (art. 428 Cod procedură penală).

Comandantul unităţii militare sau al Centrului militar va ordona

scoaterea din evidenţele militare a condamnatului respectiv.

Secţiunea a IV-a

Pedepsele accesorii

Pedepsele accesorii reprezintă cea de a treia categorie de pedepse din

sistemul adoptat de Cod penal în vigoare, alături de pedepsele principale şi

cele complementare.

Potrivit art.71 Cod penal „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea

tuturor drepturilor prevăzute de art.64 Cod penal”.

Dispoziţia art.71 alin. 2 prevede următoarele: „Condamnarea la

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea

1 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., vol. II, p.97// V. Dobrinoiu şi W. Brânză,

op.cit., p.429.

264

drepturilor arătate la alineatul precedent din momentul în care hotărârea a

rămas definitivă până la terminarea executării pedepsei, pâdă la graţierea

totală sau a restului de pedeapsă, ori până la împlinirea termenului de

prescripţie”.

Aceasta înseamnă că interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 Cod

penal, operează deplin drept (ope legis) fără a mai fi necesară să fie

pronunţate de instanţa de judecată. Aşadar ceea ce le diferenţiază de

pedepsele complementare care operează ope judicis este tocmai faptul că

pentru acestea din urmă este necesar să fie pronunţate de instanţă. Sub

aspectul duratei, pedeapsa accesorie nu are limite proprii – ea le împrumută

de la pedeapsa din care decurge – detenţiunea pe viaţă sau închisoare.

Pedeapsa accesorie începe din momentul în care hotărârea de

condamnare a rămas definitivă şi durează până la executarea pedepsei (până

la graţierea totală sau a restului de pedeasă, ori până la împlinirea

termenului de prescripţie a executării pedepsei). În cazul pedepselor cu

închisoare ce se execută la locul de muncă, interzicerea drepturilor

prevăzute de art.64 lit. d şi e (drepturile părinteşti, dreptul de a fi tutore) este

lăsată la aprecierea instanţei.

265

Capitolul III

Măsurile educative

Secţiunea I

Particularităţile sistemului sancţionar şi sancţiunile aplicate minorilor

1. Particularităţile sistemului sancţionar pentru infractorii minori

Fenomenul infracţional în societatea modernă este caracterizat, pe

lângă participarea la săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală a

persoanelor majore care săvârşesc faptele cu vinovăţie şi de o sporire

numerică a cauzelor penale la care participă persoane minore.

Cercetările criminologice efectuate asupra acestui fenomen au ajuns la

concluzia că lupta împotriva „delicvenţei juvenile” a precocităţii

infractoriale trebuie să se desfăşoare în principal pe tărâmul pre şi post

infracţional prin măsuri de ocrotire, educare, reeducare şi în subsidiar prin

aplicarea unor măsuri penale.

Realizarea prevenţiei infracţionale în rândurile minorilor a fost o

caracteristică a legilor penale din toate timpurile care a cuprins dispoziţii

speciale pentru minori, atât cu privire la vârsta la care începe răspunderea

penală, cât şi cu privire la pedepsele la care erau supuşi – mult mai uşoare

decât pentru majori.

Instituirea unor reglementări speciale privind răspunderea penală a

minorilor şi a sacţiunilor lor s-a făcut având în vedere următoarele aspecte:

insuficienta dezvoltare psiho-fizică a minorilor, lipsa lor de experienţă

socială, caracterul extrem de influenţabil al personalităţii lor, anumite

deficienţe înregistrate în plan legislativ.

Aşa cum am subliniat şi în capitolul legat de subiecţii raportului

juridic penal, prin Cod penal în vigoare (art.99), s-au stabilit trei etape

pentru determinarea limitelor răspunderii penale a minorilor:

- prezumţia legală absolută de incapacitate penală, etapa în care

limita maximă de vârstă este de 14 ani

- prezumţia legală relativă de incapacitate penală, etapa cuprinsă între

14 – 16 ani, în care minorul răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a

săvârşit fapta cu discernământ

- prezumţia legală absolută de capacitate penală, etapa cuprinsă între

16-18 ani când se prezumă că în toate cazurile minorul a lucrat cu

discernământ.

În cazul femeii care încheie o căsătorie între 16-18 ani, dobândind o

capacitate deplină de exerciţiu a drepturilor sale civile întocmai precum

266

majorul, în raport cu legea penală, în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni sunt

incidente dispoziţiile legale ale minorului1.

2. Sancţionarea infractorilor minori

Cu privire la minorii care răspund penal, Cod penal actual (dar şi noul

Cod penal) prevede un sistem sancţionator special format din măsuri

educative şi pedepse, ambele categorii având caracterul de sancţiuni de

drept penalin.

Acest sistem mixt corespunde specificului pe care trebuie să-l capete

combaterea în rândul criminalităţii minorilor ce impune recurgea la aceste

mijloace de constrângere juridică decât la cele destinate infractorilor majori.

Pornind de la această concepţie, Cod penal a dat prioritate măsurilor

educative prevăzând în mod expres în art.100 alin. 2 (respectiv art.114 alin.

final din noul Cod penal) că „pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază

că luarea unei măsuri educative nu este specificată pentru îndreptarea

minorilor”.

Secţiunea a II-a

Măsurile educative

Comparativ cu pedepsele unde caracterul coercitiv este predominant,

măsurile educative prezintă un caracter preponderent educativ, protectiv,

neconstituindu-se în antecedente penale pentru minorul faţă de care s-au

dispus.

În art.101 Cod penal (respectiv art.115 din noul Cod penal) sunt

prevăzute în ordinea gravităţii lor măsurile educative care pot fi luate faţă de

minor: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de

supraveghere, internarea într-un institut medical educativ.

1. Mustrarea

Potrivit prevederilor art.102 din Cod penal „măsura educativă a

mustrării constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al

faptei săvârşite, în sfătuirea minorului să se poarte în aşa fel încât să dea

dovadă de îndreptare, atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă va săvârşi

1 M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999, p.854// V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.cit., p.432.

267

din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i se va

aplica o pedeapsă”.

Mustrarea se execută în instanţă (în baza art.487) de îndată, în şedinţa

de judecată în care s-a pronunţat hotărârea, eficienţa ei fiind condiţionată de

prezenţa minorului în faţa instanţei de judecată în vederea admonestării sale.

2. Libertatea supravagheată

Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea minorului

în libertate timp de un an sub supravegherea deosebită a unor factori

educaţionali apţi să asigure ordonarea comportamentului acestuia. Măsura

nu se mai aplică minorilor care la data săvârşirii infracţiunii împliniseră 17

ani.

Supravegherea poate fi încredinţată părinţilor, celui care l-a adoptat

sau mentorelui. Aceste categorii de persoane au obligaţia legală de a-şi

asuma răspunderea supravegherii minorului. Dacă aceste persoane nu pot

să-şi asume răspunderea legală instanţa dispune măsura supravegherii

minorului, pe acelaşi interval de timp unei persoane de încredere, de

preferinţă unei rude mai apropiate (în sensul dat de art.149 Cod penal), la

cererea acesteia, sau a unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea

minorilor.

Persoanele sau instituţiile cărora le-a fost încredinţată supravegherea

au îndatorirea de a veghea îndeaproape asupra minorului în scopul

îndreptării acestuia. De asemenea li se încredinţează obligaţia de înştiinţare

a instanţei în situaţia în care minorul se sustrage de la supravegherea ce se

exercită asupra lui sau are purtări rele şi a săvârşit din nou o faptă prevăzută

de legea penală.

Instanţa poate să impună minorului respectatre uneia sau mai multora

din următoarele obligaţii:

- să nu frecventeze anumite locaruri stabilite,

- să nu intre în legătură cu anumite persoane,

- să presteze o activitate remunerantă într-o instituţie de interes public

cu o durată între 50-200 ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de

şcoală, în zilele nelucrătoare, în vacanţe.

O dată cu punerea în executare a măsurii instanţa avertizează minorul

asupra consecinţelor ce decurg din nerespectarea obligaţiilor impuse.

După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa încunoştiinţează

şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat şi după caz,

unitatea care prestează activitatea stabilită de instanţă.

Termenul de 1 an curge de la data punerii în executare a măsurii

libertăţii supravegheate şi are natura de termen de încercare pentru

268

infractorul minor. În cazul în care la expirarea termenului, minorul face

dovada unei bune conduite, la împlinirea termenului de 1 an, măsura

educativă încetează de drept.

Dacă însă, în intervalul de 1 an minorul, se sustrage de la

supravegherea ce se exercită asupra lui, sau are purtări rele şi săvârşeşte din

nou o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea

supravegheată şi dispune internarea minorului într-un centru de reeducare.

Dacă fapta prevăzută de legea penală constituie infracţiune, instanţa ia

măsura internării într-un centru de reeducare sau aplică o pedeapsă.

3. Internarea într-un centru de reeducare

Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare se ia în baza

art.104 Cod penal, faţă de minorul în privinţa căruia celelalte măsuri

educative sunt neîndestulătoare, în scopul reeducării acestuia, asigurându-i-

se posibilitatea de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesională

potrivită cu aptitudinile sale. Aceasta este cea mai aspră măsură ce se poate

lua faţă de infractorul minor deoarece implică o privare de libertate.

Intervalul de timp necesar educării minorului nu poate fi anticipat, el

depinzând de particularităţile bio-psiho-fizice ale fiecărui minor în parte, de

tratamentul educativ aplicat şi de respectarea acestuia. În acest sens, în

art.106 Cod penal, se prevede că măsura internării într-un centru de

reeducare se ia pe un timp nelimitat, însă nu poate dura decât până la

împlinirea vârstei de 18 ani.

Legea prevede că, la data când minorul devine major, instanţa poate

dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani dacă aceasta este

necesară pentru realizarea scopului internării. Acest lucru este posibil atunci

când la data soluţionării cererii de prelungire a măsurii internării, procesul

de reeducare şi de desăvârşire a pregătirii şcolare, sau profesionale nu era

definitivat.

Minorul internat într-un centru de reeducare poate fi eliberat înainte

de a deveni major (conform art.107 Cod penal) dacă sunt îndeplinite

următoarele condiţii:

a) să fi trecut cel puţin 1 an de la data internării;

b) minorul să fi dat dovezi temeinice de îndreptare, de sârguinţă la

învăţătură şi la însuşirea pregătirii profesionale.

Dacă în perioada liberării, până la împlinirea vârstei de 18 ani, minorul

are o comportare necorespunzătoare se poate dispune (în baza art.108 Cod

penal) revocarea liberării care, în acest caz, este facultativă.

269

Dacă în perioada internării într-un centru de reeducare ori în timpul

liberării înainte de a deveni major, minorul săvârşeşte din nou o infracţiune

potrivit art.108 alin. 2, există două posibilităţi:

- dacă instanţa apreciază că este cazul să i se aplice pedeapsa

închisorii, odată cu aprecierea acesteia va dispune şi revocarea internării

minorului într-un centru de reeducare. întrucât pedeapsa nu poate coexista

cu măsura educativă;

- dacă apreciază că nu este necesară o pedeapsă va menţine

măsura internării şi va revoca, după caz, liberarea.

4. Internarea într-un institut medico-educativ

Măsura internării într-un institut medico-educativ se ia faţă de minorul

care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de un tratament

medical şi de un regim special de educaţie (art.105 Cod penal).

Această măsură are un dublu scop: aplicarea unui tratament medical

şi a unui regim special de educaţie adecvat deficienţelor sau maladiilor de

care suferă.

Măsura se ia pe timp nelimitat şi dureză până la împlinirea vârstei de

18 ani. La data când minorul devine major instanţa poate să dispună

prelungirea internării pe o perioadă de cel mult 2 ani dacă aceasta este

necesară scopului internării.

Legea pevede că măsura poate fi ridicată îndată ce a dispărut cauza

care a determinat-o.

Dacă în perioada internării în institutul medico-educativ, minorul

săvârşeşte din nou o infracţiune pentru care este cazul să i se aplice

pedeapsa închisorii, instanţa revocă internarea, tratamentul medical urmând

să se facă în regim de detenţie.

Secţiunea a III-a

Pedepsele aplicate minorilor

Aşa cum am arătat mai sus, când instanţa îşi formează convingerea că

nici una din măsurile de educaţie nu este suficientă pentru îndreptarea

minorului, va aplica o pedeapsă.

Potrivit art.109 din Cod penal „pedepsele ce se pot aplica minorului

sunt închisoarea şi amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea

săvârşită”.

270

1. Pedeapsa închisorii

Pedeapsa închisorii este singura pedeapsă privativă de libertate care

poate fi aplicată minorilor.

Conform art.109 alin. 1 Cod pena, pentru minor limitele pedepselor se

reduc la jumătate, iar în urma reducerii minimul pedepsei nu va depăşi în

nici un caz 5 ani.

În cazul în care legea prevede detenţiunea pe viaţă alternativ cu

pedeapsa închisorii, iar instanţa, pe baza criteriilor generale de

individualizare, prevăzute în art.72 Cod penal a ales pedeapsa detenţiunii pe

viaţă, potrivit art.109 alin. 2 Cod penal, în locul ei se aplică pedeapsa între 5

şi 20 ani.

Dacă instanţa a ales pedeapsa alternativă a închisorii va aplica o

pedeapsă cuprinsă între limitele acesteia reduse la jumătate, fără ca minimul

să depăşească 5 ani.

Circumstanţele atenuante sau agravante îşi produc efectele prevăzute

de lege, în raport cu limitele reduse potrivit stării de minoritate.

Condamnarea definitivă la pedeapsa închisorii pentru infracţiuni

comise în timpul minorităţii nu atrag starea de recidivă (nu poate constitui

primul termen al recidivei).

Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii execută pedeapsa separat de

condamnaţii majori sau în locuri speciale de detenţie asigurându-li-se

posibilitatea continuării învăţământului general obligatoriu şi de a dobândi

o pregătire profesională potrivit aptitudinilor lor (art.57 alin. 3 Cod penal).

Condamnaţii pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii pot fi

liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai reduse

decât în cazul condamnaţilor pentru infracţiuni săvârşite după împlinirea

vârstei de 18 ani (art.60 alin. 2 Cod penal).

Potrivit art.109 alin. 3 Cod penal, pedepsele complementare nu se

aplică minorilor.

Condamnările pronunţate pentru infracţiunile comise în minorat nu

atrag incapacităţi sau decăderi (art.109 alin. 4).

2. Pedeapsa amenzii

Limitele amenzilor aplicabile minorilor sunt cele prevăzute de lege

pentru infracţiunea săvârşită redusă la jumătate (art.109 alin.1 Cod penal).

Executarea pedepsei amenzii de către minor se face după aceleaşi

reguli generale de executarea acestei pedepse.

271

3. Suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate minorului

Particularităţile acestei instituţii juridice se desprind din dispoziţiile

art.110 Cod penal şi anume:

- termenul de încercare se compune din durata pedepsei la care se

adaugă un interval de la 6 luni la 2 ani fixat de instanţă (faţă de termenul de

2 ani la care se adaugă cuantumul pedepsei la infractorii majori)

- dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6

luni (la majori 1 an)

4. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (sau sub

control prev. de art.1101 Cod penal):

- nu poate fi dispusă dacă până la pronunţarea hotărârii paguba nu a

fost integral reparată sau plata despăgubirii nu a fost garantată de o societate

de asigurare;

- dispoziţiile referitoare la suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere sau sub control se aplică în mod corespunzător în caz de

liberare condiţionată (art.1101 alin.4).

272

Capitolul IV

Măsurile de siguranţă

Secţiunea I

Consideraţii generale privind măsurile de siguranţă

Măsurile de siguranţă, alături de pedepse şi măsurile educative sunt

sancţiuni de drept penal prevăzute de lege care se iau de instanţa de judecată

faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (post

delictum) având ca scop înlăturarea unui pericol, înlăturarea unei stări de

pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală (art.

111 alin. 1 şi 2 Cod penal).

Aceste „stări de pericol” distincte de pericolul social pe care îl

prezintă infracţiunea sunt prevăzute în mod special de legea penală şi

privesc în general persoana celui care a săvârşit infracţiunea.

O caracteristică a acestei categorii de sancţiuni de drept penal este că,

spre deosebire de pedepse, măsurile de siguranţă au în principal un rol de

prevenţie şi numai în subsidiar îmbracă forma mijloacelor de constrângere.

Deosebirea esenţială dintre pedepse şi măsurile de siguranţă constă în

aceea că, în timp ce pedepsele reprezintă consecinţe ale răspunderii penale,

luarea măsurilor de siguranţă este reglementată de legiuitor pentru

înlăturarea stării de pericol relevată prin săvârşirea faptei prevăzute de

legea penală, nedepinzând de existenţa răspunderii penale a făptuitorului.

Măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i se aplică

o pedeapsă, cu execepţia interzicerii de a nu se afla în anumite localităţi

(art.111 a. 3 lit. d Cod penal).

Măsurile de siguranţă se aseamănă prin conţinutul lor cu anumite

măsuri de prevenţie reglementate prin legi extrapenale, dar se deosebesc de

acestea prin faptul că măsurile extrapenale se iau pe cale administrativă şi

intervin înainte ca o persoană să fi comis o faptă prevăzută de legea penală

(prevenţie predilectuală), pe când măsurile de siguranţă pot fi dispuse

numai de organele judiciare şi numai faţă de persoanele care săvârşesc fapte

prevăzute de legea penală (prevenţie postdelictuală)1.

Fiind destinate neutralizării stării de pericol relevată prin săvârşirea

faptei prevăzute de legea penală, măsurile de siguranţă se iau, de regulă, pe

o perioadă nederminată, încetând odată cu dispariţia pericolului.

1 V Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, op.cit., Vol II, p.275//V. Dobrinoiu, W. Brânză,

op.cit., p.443.

273

Aceste măsuri sunt dispuse expres şi limitativ în Cod penal în vigoare

în articolele 111-1181 din Titlul VI al Părţii generale (Noul Cod penal

reglementează această categorie de sancţiuni penale în Titlul V art.128-136

neexistând elemente diferenţiale esenţiale faţă de actuala reglementare).

Măsurile de siguranţă prevăzute în art.112 Cod penal (respectiv art.128

din noul Cod penal) sunt următoarele:

- obligarea la tratament medical;

- internarea medicală;

- interzicerea de a ocupa o funcţie sa de a exercita o profesie ori o

altă ocupaţie;

- interzicerea de a se afla în anumite locuri;

- expulzarea stăinilor;

- confiscarea specială;

- interdicţia de a reveni la locuinţă, familie, pe o perioadă

determinată.

Secţiunea a II-a

Regimul măsurilor de siguranţă

1. Obligarea la tratament medical

Măsura este prevăzută prin dispoziţiile art.113 Cod penal (respectiv

art.130 din noul Cod penal) şi priveşte starea de pericol care decurge din

starea psiho-fizică anormală a făptuitorului, generată de boală, intoxicaţie

cronică cu alcool1, stupefiante

2, sau alte asemenea substanţe.

Pentru luarea acestei măsuri de siguranţă se cere îndeplinirea

următoarelor condiţii:

- persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,

indiferent dacă aceasta este sau nu infracţiune;

- făptuitorul să prezinte pericol pentru societate din cauza unei

boli, intoxicări cronice cu alcool, stupefiante, sau alte substanţe

asemănătoare;

- instanţa de judecată să aprecieze că prin obligaţia la tratament

medical, făptuitorul se va însănătoşi şi se va înlătura pericolul pe care îl

prezintă acesta. Obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa numai în situaţia în

care boala sau intoxicarea nu a căpătat forma unei cauze de iresponsabilitate

1 Gh.Alecu, Constatarea şi probarea stării de intoxicare alcoolică voluntară,

Criminalistica, nr.5/2003, pp.34-36. 2 Gh.Alecu, Incriminarea traficului şi consumului ilicit de droguri, Ed.Europolis, Constanţa

2004, pp.231-235.

274

care să presupună luarea altor măsuri de prevedere (izolare, internare medicală, etc.).

Măsura poate fi luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii. Ea are o durată nedeterminată însă va înceta sau va fi revocată în caz de însănătoşire.

Cod penal prevede în art.113 alin. 2 că în cazul neprezentării în mod regulat la tratament medical, măsura poate fi înlocuită cu măsura internării medicale. Înlocuirea nu este obligatorie, ea trebuind să intervină doar atunci când medicii specialişti constată o înrăutăţire a stării pacientului în raport cu pericolul pe care acesta îl prezintă pentru societate.

Dacă pacientul a fost condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează în unităţi sanitare speciale.

2. Internarea medicală Această măsură de siguranţă este prevăzută în art.114 Cod penal . La fel ca şi la măsura precedentă, pericolul decurge din starea psiho-

fizică a persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (de această dată făptuitorul fiind bolnav mintal sau toxicoman, ce se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate).

Măsura internării medicale se va urma atunci când boala, sau toxicomania a căpătat forme grave în care capacitatea de a înţelege şi de a-şi dirija viaţa sunt complet sau profund alterate. Existenţa bolii mintale sau a toxicomaniei trebuie stabilită de medici specialişti, iar tratamentul medical ce va fi aplicat făptuitorului în unitatea spitalicească în care va fi internat va trebui să corespundă cu concluziile şi indicaţiile din raportul de expertiză medico-legal efectuat de specialişti în cursul procesului penalin. Efectuarea unor expertize în astfel de cazuri este obligatorie (conform art.117 Cod procedură penală). Privarea de libertate se execută prin internarea într-un institut medical de specialitate. Pacientul va fi obligat să se supună măsurii prin folosirea măsurilor legale de constrângere în caz de împotrivire. Durata măsurii este nedeterminată, ea încetând la însănătoşire, ceea ce înseamnă că nu numai completa însănătoşire şi vindecare a pacientului poate duce la încetarea măsurii, dar şi în cazurile de ameliorare, aceasta putând fi înlocuită cu măsura obligării la tratament medicalin.

Măsura poate fi revocată conform art.437 Cod procedură penală atunci când temeiurile luării acesteia au încetat.

3. Interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o

meserie ori o altă ocupaţie

Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii este prevăzută de Cod

penal în art.115 şi se întemeiază pe starea de pericol ce decurge din

inaptitudinea unei persoane care a săvârşit o faptă prevăzută de legea

penală de a efectua activitatea în exerciţiul căreia a săvârşit acea faptă.

275

Inaptitudinea se poate datora – nepregătirii (ignoranţei, lipsei de

experienţă), unei incapacităţi psiho-fizice (boală, infirmitate, intoxicaţie),

lipsei de pricepere (confuzii, erori, nesiguranţă).

Condiţii pentru dispunerea de către instanţă a acestei măsuri:

- să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

- fapta să fi fost săvârşită în exerciţiul funcţiei, profesiei, meseriei

sau ocupaţiei făptuitorului;

- fapta să se datoreze: incapacităţii, nepregătirii sau altor motive

care îl fac impropriu pe făptuitor pentru ocuparea funcţiei, exercitarea

profesiei, meseriei sau a altei ocupaţii;

- exercitarea acestor ocupaţii creează o stare de pericol prin

posibilitatea comiterii altor fapte;

- instanţa de judecată să aprecieze că înlăturarea stării de pericol

şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni se poate realiza prin luarea

măsurilor de siguranţă prevăzute de art.115 Cod penal.

Nu trebuie confundată măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii

sau profesii cu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi

prevăzută de art.64 lit. c Cod penal.

În primul caz interzicerea ocupării funcţiei sau meseriei se datorează

inaptitudinii, iar cel de al doilea caz de interzicere a unor drepturi se

datorează vinovăţiei sporite a făptuitorului.

Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii se dispune pe perioadă

nedeterminată, însă poate fi revocată la cerere după trecerea unui termen de

cel puţin 1 an dacă se constată că au încetat temeiurile aplicării ei.

Sustragerea de la executarea acestei măsuri de siguranţă constituie

infracţiune prevăzută de art.271 alin. 4 Cod penal.

4. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi

Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este

prevăzută de art.116 Cod penal. Aceasta îşi are sorgintea în starea de pericol

rezultată din îmbinarea a doi factori: condiţia personală a infractorului

(care prezintă simptome periculoase, fiind predispus să comită şi alte fapte)

şi existenţa unei localităţi sau unor localităţi nepotrivite în raport cu condiţia

personală a infractorului (centru aglomerat prielnic comiterii unor

infracţiuni, localitate aflată aproape de frontieră prielnică comiterii

infracţiunilor de contrabandă, localitatea unde se află persoanele vătămate

sau unde prezenţa infractorului a devenit intolerabilă1.

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu, op.cit., p.299.

276

Această măsură constă în obligaţia infractorului de a se obţine de la orice acţiune care ar avea drept urmare prezenţa sa pe teritoriul localităţii interzise. Dacă infractorul locuieşte într-una din localităţile interzise el va fi obligat să părăsească acea localitate de îndată ce hotărârea prin care s-a luat măsura a rămas definitivă. În caz contrar urmează să suporte consecinţele penale ale infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prin art. 271 alin. 4 Cod penal.

Pentru a se dispune măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi se cer întrunite următoarele condiţii:

- fapta să constituie infracţiune, adică să nu existe nici o cauză care ar înlătura caracterul penal al faptei;

- infractorul să fie condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an;

- prezenţa infractorului în localitatea interzisă să constituie un „pericol grav” pentru societate.

Măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi are o durată nedeterminată – până la 5 ani – putând fi prelungită dacă pericolul social subzistă. Aceasta poate fi revocată la cerere, sau din oficiu dacă a trecut cel puţin 1 an de la luarea ei şi au încetat temeiurile pentru care s-au luat.

Această măsură de siguranţă se execută după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă ori prin prescripţie.

Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi amânată sau întreruptă pentru cauză de boală ori alt motiv în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.

5. Expulzarea Măsura de siguranţă a expulzării este prevăzută în art.117 Cod penal.

Ea este o măsură care se aplică exclusiv infractorilor cetăţeni străini sau apatrizilor care nu au domiciliu în ţară.

Starea de pericol care justifică luarea acestei măsuri constă în fapta prevăzută de legea penală comisă de cetăţeanul străin sau apatrit şi periculozitatea socială a persoanei infractorului.

Măsura expulzării poate fi luată când sunt întrunite următoarele condiţii:

- fapta săvârşită în ţară (sau în străinătete) şi dedusă în faţa instanţelor judecătoreşti din ţară să constituie infracţiune;

- infractorul să fie cetăţean străin sau să fie o persoană fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate în momentul pronunţării hotărârii;

- din datele cauzei să rezulte că rămânerea în ţară a infractorului constituie o stare de pericol socialin.

Expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie ţara, statul al cărui cetăţean este infractorul sau pe teritoriul căreia îşi are domiciliul.

277

Măsura expulzării însoţeşte, de regulă, pedeapsa privativă de libertate şi se aduce la îndeplinire după executarea acestei pedepse.

Dacă a intervenit o cauză care împiedică continuarea procesului penal expulzarea va fi executată de îndată ce hotărârea va rămâne definitivă.

În temeiul art.117 alin. ultim (respectiv art.135 alin. final din noul Cod penal) infractorul nu poate fi expulzat atunci când există pericolul real de a fi condamnat la moarte ori de a fi expus la tortură, tratamente inumane sau degradante în statul care ar urma să fie expulzat.

6. Confiscarea specială Măsura de siguranţă a confiscării speciale este reglementată art.118

Cod penal. Aceasta este condiţionată de starea de pericol pe care o prezintă anumite lucruri enumerate generic, dar limitativ în textul legii şi anume:

- bunurile produse sau care au dobândit un alt regim juridic prin infracţiune;

- bunurile care au servit sau care au fost destinate să servească la comiterea infracţiunii dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut modul lor de folosire;

- bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni, sau pentru a răsplăti pe infractor;

- bunurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia;

- lucrurile deţinute împotriva dispoziţiei legale. Dacă bunurile se încadrează în categoriile de mai sus, măsura

confiscării devine obligatorie indiferent dacă se ajunge sau nu la condamnarea făptuitorului.

Condiţiile necesare pentru luarea măsurii confiscării - făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune; - prin săvârşirea infracţiunii să fi dat în vileag o stare de pericol

a făptuitorului care poate constitui în viitor sursa săvârşirii unor noi fapte prevăzute de legea penală;

- combaterea stării de pericol să nu fie posibilă decât prin luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale.

Cu prilejul judecării instanţa este obligată să arate în dispozitivul hotărârii bunurile supuse confiscării care după caz, vor fi predate organelor în drept a le prelua, valorifica ori distruge (când s-a dispus aceasta). Dacă bunurile nu se găsesc, se confiscă echivalentul lor în bani sau bunurile dobândite în locul lor. Nu sunt supuse confiscării cele ce fac parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă zilnică ori de exercitarea profesiei făptuitorului. Măsura confiscării speciale poate fi luată pe bază de ordonanţă şi de procură în cursul urmăririi penale atunci când procurorul dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăririi penale în baza Codului de procedură penală.

278

Executarea măsurii confiscării speciale se face în baza prevederilor Codului de procedură penală care arată că aceasta poate fi luată prin ordonanţă sau hotărâre şi se execută astfel:

- lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau verifica potrivit dispoziţiilor legii;

- când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa, după caz, a procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei.

Confiscarea specială dispusă de procuror, în faza de urmărire penală are caracter executoriu dacă procesul nu ajunge în faţa instanţelor de judecată, altfel confiscarea are caracter provizoriu, urmând să fie confirmată de instanţă.

7. Interdicţia de a reveni la locuinţa familiei pe o perioadă

determinată Această măsură de siguranţă a fost introdusă în Cod penal în art.118

1

prin legea nr.197/20001.

Măsura de siguranţă de interdicţie de a reveni la locuinţa familiei se poate lua de instanţa de judecată pe o durată de până la 2 ani împotriva persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice alte violenţe cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice săvârşite asupra membrilor familiei dacă apreciază că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.

Condiţiile în care se poate lua măsura de siguranţă: - persoana faţă de care se dispune această măsură trebuie să fi

suferit o condamnare la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice săvârşite asupra membrilor familiei;

- să existe o cerere a părţii vătămate; - instanţa de judecată, pe baza probelor administrate, să

aprecieze ca necesară luarea acestei măsuri pentru evitarea producerii unor noi conflicte familiale.

Durata măsurii ce poate fi dispusă de instanţa de judecată este de cel mult 2 ani, executarea ei făcându-se după ce a fost executată pedeapsa principală a închisorii, ori stingerea executării acesteia printr-una din modalităţile prevăzute de lege.

1 Publicată în M. Of. Nr.568 din 15 noiembrie 2000.

279

TITLUL V

APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI

Capitolul I

Consideraţii generale

Secţiunea I

Generalităţi privind individualizarea pedepsei

Conceptul de individualizare a pedepselor a fost definit în mod diferit

în doctrina penală.

După o primă opinie şi cel mai des întâlnită individualizarea pedepsei

reprezintă “operaţiunea de adaptare a pedepsei şi a executării ei, la cazul

individual şi la persoana infractorului, în aşa fel încât să asigure

aptitudinea funcţională şi realizarea scopului ei”1.

Într-o altă opinie2 operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare

infracţiune şi cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de

prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizare a

pedepsei.

Potrivit altei opinii3, poartă denumirea de individualizare a pedepsei,

operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială

în raport cu gravitatea abstractă a faptei, cu cea concretă, determinată de

ansamblul împrejurărilor şi datelor ce caracterizează conţinutul său în

raport cu persoana făptuitorului precum şi cu adecvarea pedepsei pe

parcursul executării sale în ceea ce priveşte regimul de executare.

Indiferent de întinderea definiţiei date acestei noţiuni, trebuie să

reţinem în esenţă că scopul legii penale nu poate fi atins decât prin

realizarea scopului pedepsei prevăzut în art. 52 din Cod penal . Aceasta

presupune ca pedeapsa să-şi îndeplinească cât mai eficient funcţiile sale

preventiv-educative, de constrângere şi reeducare.

Individualizarea pedepselor constituie atât un principiu fundamental

ce direcţionează politica noastră penală, cât şi una din instituţiile de bază ale

dreptului penal.

1 V. Dongoroz ş.a., op. cit., Vol. II, 2003, p. 119.//Al.Boroi, Gh.Nistoreanu, op.cit., p.304.

2 J. Grigoraş – “Individualizarea pedepsei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 76.

3 M. Zolyneak – op. cit., Vol. III, p. 889.

280

În actualul Cod penal instituţia şi-a găsit reglementarea în Capitolul V

din Titlul III, art. 72-89 din Partea generală, intitulat “Individualizarea

pedepselor”. La aceste dispoziţii se mai adaugă şi cele cuprinse în alte

diviziuni ale Părţii generale ale Codului Penal, care cuprind reglementarea

unor materii cum sunt: tentativa, concursul de infracţiuni, recidiva,

infracţiunea continuată, minoritatea etc.

De asemenea, mai întâlnim dispoziţiuni cu privire la individualizare în

cazul celorlalte sancţiuni de drept penal şi anume în cazul măsurilor

educative şi al măsurilor de siguranţă. Aceste dispoziţii se aplică atât în

faza de stabilire cât şi cea de finalizare a executării lor.

Secţiunea a II-a

Formele individualizării pedepselor

În procesul de individualizare a pedepselor se disting trei faze diferite

şi anume:

- faza elaborării normei penale – denumită individualizarea legală;

- faza aplicării pedepsei de către instanţa de judecată – denumită

individualizarea judiciară;

- faza executării pedepsei – denumită individualizare administrativă

sau execuţională.

Individualizarea legală a pedepselor se realizează de legiuitor în

momentul elaborării legii penale şi reprezintă un corolar al principiilor

legalităţii şi individualizării pedepselor.

Individualizarea făcută de legiuitor se reflectă în:

- crearea unui cadru general al pedepselor cu prevederea speciilor de

pedeapsă şi a limitelor generale (art. 53 Cod penal);

- prevederea felului de pedeapsă şi a limitelor în care poate fi aplicată

pentru fiecare infracţiune, având în vedere gravitatea abstractă a faptei;

- prevederea în lege a cadrului general, al mijloacelor de realizare a

individualizării judiciare şi execuţionale.

Stabilirea gradului de individualizare se face prin:

- determinarea relativă a pedepselor, cu limitele speciale minime şi

maxime;

- determinarea relativă a efectelor pe care diferite cauze de

atenuare sau agravare le pot avea asupra pedepselor;

- înscrierea în lege (art. 72 Cod penal) a criteriilor generale pentru

individualizarea judiciară.

Printre mijloacele de individualizare care urmează a fi folosite de

instanţa de judecată la stabilirea şi aplicarea pedepselor, amintim:

- prevederea de pedepse alternative pentru aceeaşi infracţiune;

281

- înscrierea în lege a circumstanţelor atenuante şi agravante;

- suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

- executarea pedepsei închisorii la locul de muncă;

- posibilitatea înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, în cazul

neachitării cu rea-credinţă a pedepsei amenzii.

Individualizarea judiciară a pedepselor constă în operaţiunea

efectuată de instanţa de judecată de stabilire şi aplicare a pedepsei concrete

pentru fapta săvârşită, ţinând seamă de gradul concret de pericol social al

faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările care atenuează sau

agravează răspunderea penală. Ea reprezintă prima adaptare a pedepsei la

infractorul privit ca entitate vie, nu ca o abstracţiune1.

Această operaţiune se încheie prin pronunţarea unei hotărâri definitive

şi irevocabile, care devine executorie. Individualizarea judiciară are loc în

mod absolut în limitele individualizării legale. În cazul depăşirii

nejustificate a acestor limite, hotărârea judecătorească va fi nulă de drept.

Pedeapsa concret stabilită de către instanţa de judecată reprezintă

antecedent penal pentru cel condamnat, urmând a fi avută în vedere la

stabilirea stării de recidivă, la calcularea termenului după expirarea căruia

are loc sau poate fi solicitată reabilitarea sau acordarea graţierii etc.

Individualizarea administrativă (execuţională) are loc în timpul

executării pedepsei şi se realizează de către organele administrative de

executare a pedepsei.

Şi această modalitate de individualizare se înfăptuieşte tot în limitele

conferite de individualizarea legală.

Cod penal reglementează scopul pedepsei în art. 52, alin. (2); regimul

de deţinere în art. 57 Cod penal; regimul de muncă în art. 58 Cod penal;

liberarea condiţionată, art. 59-61; executarea pedepsei într-o închisoare, art.

62; graţierea în art. 120 Cod penal.

Cadrul reglementării individualizării administrative se află în

dispoziţiile Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor

dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 466.

282

Capitolul II

Individualizarea judiciară a pedepselor

Secţiunea I

Factorii care determină individualizarea judiciară a pedepselor

1. Noţiuni introductive

Individualizarea pedepsei pe cale judiciară este singura în măsură să

realizeze în fapt opera de individualizare a pedepsei în funcţie de

împrejurările concrete în care s-a săvârşit fapta şi de persoana făptuitorului1.

Această activitate nu se poate realiza decât în baza legii, în condiţiile şi

limitele stabilite de lege. Exigenţele impuse de principiul legalităţii nu se

rezumă doar la cerinţa ca individualizarea pedepsei să se facă într-un cadru

legal, ci presupune ca această operaţiune să se facă prin folosirea de către

judecător a unor criterii de apreciere prin care se orientează activitatea

acestora. Aşadar, această operaţiune nu poate şi nu trebuie să constituie o

facultate lăsată la aprecierea instanţei de judecată, ci o obligaţie a acesteia,

una din îndatoririle esenţiale pentru realizarea politicii penale a statului

nostru.

Judecătorii – potrivit principiilor independenţei, al inamovabilităţii şi

nesupunerii lor decât prevederilor legii - au latitudinea de a stabili

cuantumul pedepsei principale între minimul şi maximul special, să

depăşească acest maxim, în limitele sporurilor legale, sau să reducă

pedeapsa sub minimul special, ca efect al unor cauze de agravare sau de

atenuare a pedepsei. De asemenea, pot în cazurile prevăzute de lege şi în

condiţiile stabilite de aceasta să completeze acţiunea represivă a pedepsei

principale prin aplicarea de pedepse complementare.

Instaţele de judecată dispun de largi posibilităţi în ceea ce priveşte

stabilirea modului de executare a pedepselor. Ele pot dispune, în

conformitate cu prevederile legii, ca pedeapsa să se execute cu privare de

libertate sau printr-o altă modalitate care nu implică această restricţie de

libertate – suspendarea condiţionată a executării pedepsei, executarea

pedepsei la locul de muncă etc.

Folosirea mijloacelor de individualizare a pedepselor a fost diriguită

de legiuitor prin instituirea unor criterii de individualizare de care instanţele

de judecată trebuie să ţină seamă în această activitate.

1 V. Dongoroz şi colab. – op. cit., Vol. II, 2003, p. 119.

283

Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt definite ca:

“norme sau principii referitoare la unele date sau elemente care

caracterizează sau ajută la caracterizarea faptelor penale şi a infractorilor

de către instanţa de judecată în cadrul individualizării judiciare a

pedepsei”1.

Cod penal actual consacră acestei instituţii o amplă reglementare în

Capitolul V din Titlul III al Părţii generale intitulat “Individualizarea

pedepselor” (art. 72-89).

În afara dispoziţiilor cuprinse în Capitolul V al legii penale, aşa cum

am mai arătat Cod penal cuprinde şi alte dispoziţii care se referă la

individualizare a pedepsei cum sunt cele privind cauzele generale de

agravare a pedepsei (recidivă, concursul de infracţiuni, infracţiuni

continuate, precum şi cele referitoare la cauzele de diferenţiere a pedepsei –

tentativa, starea de minoritate a făptuitorului).

Potrivit art. 72, alin. (1) din Cod penal “la stabilirea pedepsei,

instanţa de judecată urmează să ţină seamă de de dispoziţiile Părţii

generale a Codului Penal, de limitele de pedeapsă fixate în Partea specială,

de gradul de pericol al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”. În alin.2

al aceluiaşi articol se arată că, atunci când pentru infracţiunea săvârşită legea

prevede pedepse alternative, se ţine seama de prevederile alineatului

precedent, atât pentru alegerea uneia dintre pedepsele alternative, cât şi

pentru individualizarea acesteia.

În continuare vom examina criteriile generale care rezultă din

dispoziţiile legii penale şi vom continua cu celelalte prevederi la care am

făcut referire în ultimul paragraf şi care dau expresie întregii arii de

cuprindere a normelor juridice ce stau la baza acestei operaţiuni de

individualizare juridică a pedepsei.

2. Dispoziţiile Părţii generale a Codului Penal

Acest prim criteriu vizează normele care constituie fondul comun al

reglementării instituţiilor principale ale dreptului penal: infracţiunea,

răspunderea şi pedeapsa. În realizarea activităţii de individualizare a

pedepsei instanţa începe prin a face o calificare exactă a faptei, pe baza

corelării dintre trăsăturile de fapt ale acţiunii ori inacţiunii săvârşite şi

trăsăturile prin care legea caracterizează fapta ca infracţiune, stabilirea

incidenţei normei de incriminare ţinând seama de dispoziţiile Părţii generale

1 C. Bulai , Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All , Bucureşti, 1997, p. 361 // V.

Dobrinoiu, W. Brânză – op. cit., p. 467.

284

care precizează cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima

apărare, starea de necesitate etc.) stabilind gradului de pericol social concret

necesar pentru existenţa infracţiunii.

După ce s-au stabilit limitele de incidenţă ale constrângerii juridice

penale, unrmează etapa de individualizare juridică a pedepsei, adică

momentul final al stabilirii, răspunderii penale.

Îndeplinirea de către instanţa de judecată a acestui prim criteriu

trebuie să rezulte în final din sentinţa de condamnare, instanţa fiind obligată

să motiveze calificarea faptei potrivit unui anumit text de lege şi pedeapsa

la care s-a oprit în cadrul limitelor legale şi să-şi exprime părerea faţă de

probele de la dosar, în legătură cu răspunderea penală.

3. Limitele de pedeapsă fixate în partea specială

Potrivit prevederilor Codului Penal, în baza sistemului pedepselor

relativ determinate, adoptate de acesta, instanţa de judecată are facultatea de

a stabili pedeapsa înlăuntrul limitelor minime şi maxime fixate de legiuitor

pentru fiecare din infracţiunile deduse judecăţii depăşirea acestor limite

nefiind permisă decât în cazurile în care legea prevede, dar şi de această dată

cu o motivare specială din partea instanţei.

4. Gradul de pericol social al faptei

Acest criteriu se referă la date şi elemente care determină gradul de

pericol social concret al faptei.

Pentru a ajunge la acest obiectiv al operaţiunii de individualizare a

pedepsei, instanţa va trebui să constate măsura în care obiectul juridic al

infracţiunii este periclitat sau vătămat prin săvârşirea faptei, iar după aceea

să compare cu obiectul social generic, adică relaţiile pe care le ocroteşte

legea penală şi valorile sociale ce sunt implicate în aceste relaţii ( sociale,

patrimoniale etc.).

Sub aspectul realizării elementului obiectiv trebuie avute în vedere

împrejurările legate de existenţa şi calificarea infracţiunii (împrejurările

săvârşirii faptei, modul de săvârşire, mijloacele sau instrumentele care au

servit la săvârşirea acesteia, locul şi timpul săvârşirii, mobilul, scopul etc.),

acestea conturându-i fizionomia acţiunii sau inacţiunii şi prin asta

inducându-i un anumit grad de pericol social..

Tabloul examinării acestui criteriu trebuie să scoată în evidenţă

atingerea adusă obiectului juridic al infracţiunii materializată în urmarea

vătămătoare sau periculoasă a faptei. Aşadar, la determinarea gradului de

pericol social al faptei trebuie să se ţină seama de gravitatea urmării sociale,

285

adică de întinderea şi intensitatea atingerii aduse obiectului juridic al

infracţiunii.

Stabilirea gradului de pericol social al faptei nu se poate face fără să se

ţină seamă de felul în care s-a realizat în concret latura ei subiectivă şi în

primul rând vinovăţia făptuitorului care rezultă din atitudinea psihică a

acestuia fără urmările faptei sale.

Constatarea vinovăţiei în forma realizată concret şi constatarea

îndeplinirii condiţiilor care potrivit normei de incriminare caracterizează

elementul subiectiv al infracţiunii presupune realizarea unor judecăţi de

valoare asupra formei de vinovăţie şi asupra tuturor împrejurărilor care au

însoţit procesul de manifestare a atitudinii psihice (premeditarea, scopul

etc.).

Aşadar, forma şi gradul de vinovăţie, întregesc tabloul evaluării

gradului de pericol social al faptei.

5. Persoana infractorului

Acest criteriu de individualizare a pedepsei are o deosebită importanţă

întrucât presupune un volum de date referitoare la starea, situaţia şi calitatea

infractorului, date care determină periculozitatea socială a acestuia.

Stabilirea capacităţii de a răspunde penal sau a iresponsabilităţii

făptuitorului se face în raport cu momentul săvârşirii faptei prevăzută de

legea penală. Ceea ce trebuie cercetat pentru o corectă individualizare a

pedepsei sunt acele stări sau cauze care determină doar o relativă

inaptitudine psihică a infractorului de a discerne şi de a-şi dirigui voinţa

(alterarea facultăţilor mentale, beţia incompletă, bătrâneţea cu stările

pshifizice ce decurg din aceasta etc.).

Un alt aspect care trebuie examinat cu atenţie privind situaţia

personală a infractorului este acela al ocupaţiei sale sau al nivelului de

pregătire şi cultură şi măsura în care acea situaţie a influenţat sau generat

activitatea infracţională a acestuia.

Un alt aspect privind situaţia personală a infractorului se referă la

antecedentele judiciare şi sociale ale acestuia.

Instanţa de judecată va ţine cont la individualizarea pedepsei dacă

infractorul se află la prima infracţiune sau este recidivist. Va examina apoi

care a fost felul de viaţă dus de făptuitor până la săvârşirea infracţiunii,

mediul în care a trăit (în familie şi în societate), comportarea avută faţă de

alte persoane (turbulent, răuvoitor, conciliant etc.).

Tot pentru cunoaşterea persoanei infractorului instanţa de judecată va

cerceta care a fost atitudinea acesteia după săvârşirea infracţiunii (şi-a

recunoscut şi regretat fapta, a manifestat căinţă, a adoptat o atitudine

286

refractară faţă de desfăşurarea anchetei, s-a sustras de la urmărire, a încercat

să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor la mărturie

mincinoasă etc.).

6. Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea

penală

Deşi legea penală nu defineşte noţiunea de împrejurări care atenuează

sau agravează răspunderea penală, din contextul reglementărilor din acest

domeniu rezultă că acestea privesc împrejurări, stări, calităţi, situaţii care

însoţesc săvârşirea faptei sau care privesc persoana infractorului în legătură

cu manifestarea infracţională a acestuia.

Aceste împrejurări sunt menţionate de legiuitor ca elemente

circumstanţiale în conţinutul de bază sau în conţinutul calificat al

infracţiunii.

Circumstanţele atenuante şi agravante constituie importante mijloace

de adaptare a pedepsei, întrucât legea permite instanţei, ca în cazul

circumstanţelor să reducă sau să sporească pedeapsa şi chiar să adauge

pedepsei principale o pedeapsă complementară (exemple de stări agravante

– recidiva, concursul de infracţiuni, infracţiunea continuată).

Secţiunea a II-a

Circumstanţele atenuante şi circumstanţele agravante

1. Clasificarea circumstanţelor

În doctrină1 au fost adoptate aproape unanim următoarele categorii de

împrejurări sau circumstanţe în care se pot comite infracţiunile:

a) în raport cu efectul pe care îl produc asupra pedepse

- circumstanţe atenuante;

- circumstanţe agravante.

Circumstanţele atenuante determină stabilirea pedepsei sub minimul

special, iar circumstanţele agravante permit ridicarea pedepsei până la

maximul special, cu posibilitatea depăşirii acestuia în anumite limite

prevăzute de lege.

b) după criteriul legăturii cu fapta sau cu făptuitorul

- circumstanţe reale;

- circumstanţe personale.

1 C. Bulai, op. cit., p. 365 // V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p. 470 // Gh. Nistoreanu, Al.

Boroi, op. cit., p. 289.

287

Circumstanţele reale privesc întotdeauna fapta şi se vor produce

efecte faţă de toţi participanţii care le-au cunoscut şi le-au prevăzut.

Circumstanţele personale sunt strâns legate de persoana făptuitorului,

răsfrângându-se numai asupra acelor în persoana cărora se realizează.

c) în raport cu modul de stabilire

- circumstanţe legale;

- circumstanţe judiciare.

Circumstanţele legale sunt expres prevăzute de lege şi, odată

constatată existenţa lor, impun instanţelor obligaţia de a le reţine.

Circumstanţele judiciare nu sunt determinate de lege, iar aplicarea lor

este lăsată la aprecierea instanţelor de judecată. Ele se constată, se recunosc

şi se aplică de instanţă în mod facultativ.

d) în raport cu poziţia subiectivă a infractorului

- circumstanţe cunoscute;

- circumstanţe necunoscute.

Distincţia se face în funcţie de faptul că o anumită circumstanţă a fost

cunoscută sau prevăzută de infractor şi prezintă interes asupra efectului

circumstanţelor agravante. Necunoaşterea unei circumstanţe agravante

constituie o circumstanţă subiectivă de care profită cel aflat în această

situaţie (de exemplu, în cazul infracţiunii de viol calificat asupra unei

victime minore).

Unii autori1 au mai prezentat şi alte clasificări după alte criterii:

e) în raport cu momentul săvârşirii infracţiunii

- circumstanţe anterioare (exemplu: antecedentul penal);

- circumstanţele concomitente (exemplu: săvârşirea infracţiunii

în timpul unei calamităţi naturale).

În ce ne priveşte, indiferent de criteriile sub care sunt analizate

circumstanţele în care se pot comite infracţiunile, trebuie să reţinem că

acestea prezintă o deosebită importanţă la stabilirea pedepsei concrete de

către instanţa judecată, oferindu-i acesteia posibilitatea proporţionalizării şi

individualizării sancţiunii penale în fiecare cauză în parte.

2 Circumstanţele atenuante

În Cod penal nu se face în mod explicit distincţia dintre circumstanţele

atenuante legale şi circumstanţele atenuante judiciare. Această împărţire este

consacrată în mod implicit prin modul de reglementare.

1 V. Dongoroz ş.a., “Explicaţii teoretice”, Vol. II, p. 131 // V. Dobrinoiu, W. Brânză, op.

cit., p. 471.

288

Astfel, în art. 73 Cod penal următoarele împrejurări constituie

circumstanţe atenuante prin voinţa legiuitorului, iar în art. 74 sunt enumerate

cu caracter exemplificativ împrejurările care pot constitui circumstanţe

atenuante în cazul în care instanţa le constată şi le apreciază ca atare.

2.1. Circumstanţele atenuante legale

Conform art. 73, lit. a), teza I-a, o primă circumstanţă atenuantă legală

este:

a) Depăşirea limitei legitimei apărări

Cod penal prevede în art. 44 că “nu constituie infracţiune fapta

săvârşită în stare de legitimă apărare, adică pentru a înlătura un atac

material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva făptuitorului, a altei

persoane sau împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav

persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”.

În actuala reglementare, o apărare excesivă care depăşeşte limitele

proporţionalităţii cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a

produs atacul este susceptibilă de două tratamente juridice distincte:

- dacă excesul de apărare se datorează tulburării sau temerii în

care s-a aflat cel ce făcea apărarea, atunci acest exces este asimilat cu

legitima apărare conform art. 44, alin. (3) Cod penal, ducând la înlăturarea

caracterului penal al faptei – exces justificat de apărare;

- dacă însă depăşirea limitelor unei apărări proporţionale nu a

fost determinată de o stare de tulburare sau temere, atunci excesul de

apărare capătă valenţele unei circumstanţe legale – exces scuzabil.

Pentru existenţa circumstanţei atenuante privind depăşirea limitelor

legitimei apărări se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul să se afle, iniţial, în stare de apărare;

- să se constate excesul de apărare, în sensul că apărarea

depăşeşte limitele necesare neutralizării atacului, ca intensitate sau ca

durată;

- disproporţia dintre apărare şi atac să nu se datoreze stării de

tulburare sau de temere a celui atacat.

Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală, ea

profitând numai persoanei care a efectuat actul de apărare.

b) Depăşirea limitelor stării de necesitate

Potrivit art. 45, alin. (3) Cod penal: “nu este în stare de necesitate

persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că

pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce,

dacă pericolul nu era înlăturat”.

289

Din examinarea textului legii, rezultă că, pentru existenţa

circumstanţei atenuante privitoare la depăşirea limitelor stării de necesitate

trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- făptuitorul să acţioneze sub imperiul unei stări de necesitate;

- disproporţia existentă între răul produs şi cel care s-ar fi putut

produce dacă pericolul nu era înlăturat să fie vădită;

- să existe conştientizarea acestei disproporţii în împrejurările

date.

Şi această circumstanţă are caracter personal, ea nu va profita

celorlalţi participanţi.

c) Provocarea

Intervine conform art. 73, lit. b din Cod penal, atunci când o

infracţiune a fost săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii

determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin

violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune

ilicită gravă.

Pentru existenţa provocării se cer îndeplinite cumulativ cele trei

condiţii:

- să existe din partea persoanei vătămate un act provocator

concretizat prin violenţă fizică sau psihică;

- actul provocator să fi indus celui provocat o puternică tulburare

şi emoţie sub stăpânirea căreia a ripostat;

- infracţiunea să se îndrepte împotriva provocatorului.

2.2. Circumstanţele atenuante judiciare

În art. 74 din Cod penal sunt enumerate cu titlu exemplificativ

următoarele împrejurări ce constituie circumstanţe atenuante judiciare:

a) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii

(lipsa antecedentelor, conduită bună în familie şi societate).

b) Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul

infracţiunii (repararea prejudiciilor, transportul victimei la spital, etc.).

c) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii constând în

prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră din timpul procesului,

înlesnirea descoperirii şi arestării participanţilor.

Datorită caracterului exemplificativ al textului, în practica judiciară

instanţele de judecată au catalogat şi alte împrejurări ce reliefează gradul

redus de pericol social al faptei şi făptuitorului (vârsta înaintată, starea de

boală etc.).

290

2.3. Efectele circumstanţelor atenuante

Aceste efecte sunt diferite după cum acţionează asupra pedepselor

principale şi asupra pedepselor complementare:

a) Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor principale

Potrivit art. 76, alin. (1) din Cod penal , atenuarea pedepsei se

concretizează prin reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul specialin.

Aşadar regula generală este că circumstanţele atenuante – judiciare

sau legale – atrag în mod obligatoriu reducerea pedepsei principale sub

minimul special sau înlocuirea pedepsei cu alta mai uşoară. Astfel:

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai

mare pedeapsa este coborâtă sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani;

- când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai

mare pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an;

- când minimul special al pedepsei este de 3 ani sau mai mare

pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;

- când minimul special al pedepsei este de un an sau mai mare

pedeapsa se coboară sub minimul special, până la minimul general;

- când minimul special al pedepsei este de 3 luni sau mai mare

pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general sau se aplică

o amendă care nu poate depăşi 2500000 (250 RON), iar când când minimul

special este de 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de

2000000 (200 RON);

- când pedeapsa prevăzută de lege este amenda aceasta se coboară sub

minimul ei special, putând fi redusă la 1500000 (150 RON), în cazul în care

minimul ei este de 5000000 (500 RON) sau mai mare, ori până la minimul

general când minimul special este sub 5000000 (500 RON).

Efectele circumstanţelor atenuante vor fi mai reduse în cazul unor

infracţiuni grave, limitativ enumerate de lege (detenţiunea pe viaţă,

siguranţa statului).

b)Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor

complementare

Conform art. 76, alin. ultim din Cod penal , când există circumstanţe

atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi prevăzută de lege

pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.

3. Circumstanţele agravante

Prin dispoziţiile art. 75 Cod penal se consacră implicit două forme de

circumstanţe legale:

- circumstanţe agravante legale;

291

- circumstanţe agravante judiciare.

3.1.Circumstanţe agravante legale

a) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună

Raţiunea acestei agravante rezultă din gradul ridicat de pericol social

ce decurge din cooperarea mai multor persoane la săvârşirea faptei

prevăzute de legea penală. Această cooperare le conferă un plus de siguranţă

şi de operativitate făptuitorilor şi le asigură şansele realizării scopului

propus.

Sunt îndeplinite cerinţele art. 75, lit. a Cod penal nu numai atunci când

cei care conlucrează răspund penal, când au acţionat cu vinovăţie, ci şi

atunci când unul sau unii dintre ei nu răspund în raport cu legea penală,

deoarece s-au aflat în eroare de fapt. Aşadar este suficientă cooperarea lor

pentru îndeplinirea condiţiei1.

Prin cerinţa “săvârşirii faptei împreună” trebuie să înţelegem atât

conlucrarea concomitentă prin prezenţa, de regulă, a tuturor făptuitorilor la

locul şi în momentul săvârşirii infracţiunii, dar şi în ipoteza săvârşirii unor

infracţiuni în mod organizat prin contribuţie succesivă a participanţilor care,

pentru asigurarea succesului şi-au stabilit roluri diferite. În cazul asocierii în

vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 323 Cod penal), fapta constituie atât

infracţiunea incriminată distinct, în concurs cu infracţiunea săvârşită în

condiţiile agravantei de mai sus (de regulă sunt frecvente în materie de

contrabandă vamală).

b) Săvârşirea faptei prin acte de cruzime, prin violenţe asupra familiei

ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public

Prin cruzime se înţeleg metodele brutale, feroce, acte de violenţă

prelungite în timp care produc suferinţe fizice deosebit de mari ce denotă

sadism (exemplu în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav – art. 176,

lit. c Cod penal).

Violenţele asupra familiei, a membrilor familei (soţul şi ceilalţi

membrii ai familiei în sensul legal al acesteia).

Săvârşirea infracţiunii prin metode şi mijloace ce prezintă pericol

public, cum ar fi: incendierea, provocarea de explozii, infestarea cu

substanţe chimice, etc.

Această circumstanţă se răsfrânge asupra tuturor participanţilor când

aceştia au cunoscut şi au prevăzut urmările.

c) Săvârşirea faptei de către un infractor major, dacă aceasta a fost

comisă împreună cu un minor

1 Gh. Alecu, op. cit., pp. 495-499.

292

Această circumstanţă agravantă relevă periculozitatea sporită a

infractorilor majori care, profitând de lipsa de experienţă şi de caracterul

uşor influenţabil al minorilor îi atrag în câmpul infracţionalin. Incidenţa

agravantei nu este condiţionată de răspunderea penală a minorului, nici de

calitatea în care acesta a participat la săvârşirea infracţiunii (autor,

instigator, complice).

d) Săvârşirea infracţiunii din motive josnice

Stabilirea caracterului josnic al mobilului infracţiunii se face în raport

cu normele de morală existente în societate la un moment dat, raportat la

mediul social din care provine persoana infractorului, la condiţiile concrete

de săvârşire a infracţiunii. De regulă, interesul material poate fi considerat

motiv josnic (suprimă viaţa victimei pentru a-i prelua moştenirea). Efectele

acestei circumstanţe sunt personale şi nu se răsfrâng asupra altora.

e) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de

situaţia prilejuită de o calamitate

- calamităţile naturale – cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice,

etc.

- calamităţi provocate de om – accidente nucleare, accidente

feroviare, catastrofe aeriene, navale etc.

În aceste împrejurări în care toată atenţia este îndreptată spre

înlăturarea consecinţelor lor, făptuitorii, dau dovadă de lipsă de solidaritate

umană comiţând acte de sustragere în forma calificată (art. 209, lit. h Cod

penal la care se reţine agravanta prevăzută de art. 75, lit. e Cod penal).

Această agravantă are un caracter real, ea aplicându-se tuturor celor care au

cunoscut-o şi au prevăzut-o.

3.2. Circumstanţe agravante judiciare

Potrivit art. 75, alin. 2 Cod penal, instanţa poate reţine ca circumstanţe

agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav. Au fost

apreciate circumstanţe agravante judiciare: folosirea unei persoane

iresponsabile ca simplu instrument pentru săvârşirea infracţiunii;

premeditarea la alte infracţiuni decât aceea prevăzută la art. 175, lit. a) Cod

penal (omor calificat săvârşit cu premeditare).

3.3. Efectele circumstanţelor agravante

În art. 78 din Cod penal a fost consacrat principiul agravării

facultative a pedepselor prevăzute de lege, atât în cazul circumstanţelor

agravante legale cât şi judiciare.

293

Potrivit textului de lege mai sus menţionat, în cazul în care există

circumstanţe agravante se poate aplica o pedeapsă până la maximul special,

iar dacă maximul special nu este îndestulător se poate adăuga un spor de

până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest minim, iar în cazul

amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul specialin.

4. Concursul dintre cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei

În conformitate cu prevederile art. 80 din Cod penal , în caz de

concurs între cauzele de agravare şi cauzele de atenuare, pedeapsa se

stabileşte în raport de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante

şi de starea de recidivă.

Concurenţa circumstanţelor de agravare şi de atenuare a pedepsei nu

impune coborârea pedepsei sub minimul specialin.

Legiuitorul penal a consacrat o derogare de la regula, conform

căreia, în cazul reţinerii circumstanţelor atenuante, reducerea pedepsei sub

minimul special este obligatorie.

Dacă s-ar fi menţinut regula de la circumstanţele atenuante, s-ar fi

anihilat efectele circumstanţelor agravante.

În cazul aplicării concomitente a dispoziţiilor cu privire la

circumstanţele agravante, recidiva şi concursul de infracţiuni, pedeapsa

închisorii nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare

infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi 30 de ani, dacă maximul special

pentru cel puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani (art. 80, alin. 3

Cod penal).

294

Capitolul III

Individualizarea judiciară a executării pedepsei.

Mijloacele de individualizare

Secţiunea I

Aspecte privind instrumentele juridice de individualizare a executării

pedepsei

Pentru ca pedeapsa aplicată de către instanţa de judecată să

corespundă într-o măsură rezonabilă nevoilor de soluţionare a cauzei, Cod

penal a prevăzut mai multe instituţii de individualizare judiciară a modului

de executare a acesteia. Astfel, în cazul în care instanţa de judecată

consideră că scopurile şi funcţiile pedepsei nu sunt realizate în regimul de

executare propriu naturii pedepsei principale aplicate, va apela la unul din

următoarele instrumente juridice de individualizare a executării pedepsei:

- suspendarea condiţionată a executării pedepsei;

- suspendarea executării pedepsei sub supraveghere;

- executarea pedepsei la locul de muncă;

- liberarea condiţionată;

- executarea pedepsei într-o închisoare militară;

- înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii.

Secţiunea a II-a

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei

1. Noţiune

Este o măsură de individualizare a executării pedepsei pe care instanţa

de judecată o poate dispune prin hotărârea de condamnare şi care constă în

suspendarea executării pedepsei pe un anumit termen prevăzut de lege,

denumit termen de încercare, după expirarea căruia, dacă cel condamnat a

avut o conduită bună şi s-a abţinut de la săvârşirea altor infracţiuni este

considerat reabilitat de drept.

2. Condiţiile acordării suspendării condiţionate a executării

pedepsei

Condiţiile de acordare a suspendării condiţionate a executării

pedepsei sunt expres şi limitativ prevăzute în art. 81 Cod penal.

295

Instanţa de judecată poate dispune această măsură, dacă sunt

îndeplinite următoarele condiţii:

a) condiţii cu privire la pedeapsa aplicată

- pedeapsa aplicată este închisoarea de 3 ani sau amenda şi dacă

aceasta nu a fost aplicată pentru o infracţiune intenţionată pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani şi pentru vreuna din

infracţiunile prevăzute de art. 182 Cod penal (vătămare corporală gravă),

art. 183 Cod penal (loviri cauzatoare de moarte), art. 197, alin. 1 şi 2 Cod

penal (violul), art. 267, alin. 1 şi 2 (tortura);

- în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este

închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite celelalte condiţii prevăzute de

art. 81 Cod penal;

- se va putea dispune şi atunci când instanţa a aplicat pedeapsa

închisorii de 2 ani, la care a aplicat amenda (art. 34, alin. 2 Cod penal).

b) repararea prejudiciului cauzat

- în cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a cauzat o

pagubă, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării

pedepsei numai dacă, până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost integral

reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare (art.

81, alin. 40)1.

c) condiţii cu privire la infractor

- infractorul să nu fi fost condamnat anterior la pedeapsa

închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea se

încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38 Cod penal

(condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii; pentru

infracţiuni săvârşite din culpă, pentru infracţiuni amnistiate, pentru fapte

care nu mai sunt prevăzute de legea penală; la infracţiuni şi condamnări

pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit

termenul de reabilitare).

d) instanţa de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins

şi fără executarea acesteia

Pentru a-şi forma convingerea instanţa de judecată va examina toate

datele referitoare la fapta săvârşită şi la făptuitor – atitudinea faţă de muncă,

comportarea în familie şi societate, poziţia psihică şi mijloacele folosite

pentru săvârşirea faptei, comportarea în timpul urmăririi penale şi al

judecăţii.

Dacă dispune măsura, instanţa de judecată este ţinută să motiveze

acordarea ei (art. 81, alin. ultim Cod penal).

1 Acest alineat a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr.

463/1997, publicată în M. Of. al României nr. 53/06.02.1998.

296

3. Cazuri speciale de acordare a suspendării condiţionate, chiar

dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 Cod penal

Art. 869, alin. 4 Cod penal prevede că persoana condamnată să execute

pedeapsa la locul de muncă, ce şi-a pierdut total capacitatea de muncă,

instanţa revocă executarea pedepsei la locul de muncă dispunând

suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Un al doilea caz special vizează infracţiunea de abandon de familie

conform art. 305, alin. 4 Cod penal: dacă părţile nu s-au împăcat, dar în

cursul judecăţii inculpatul îşi îndeplineşte obligaţiile, instanţa, în cazul în

care stabileşte vinovăţia, pronunţă împotriva inculpatului o condamnare cu

suspendarea executării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute de art. 81 Cod penalin.

4. Termenul de încercare în cazul suspendării condiţionate a

executării pedepsei

Art. 82 Cod penal prevede că acest termen se compune din cuantumul

pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă 2 ani, iar în cazul pedepsei cu

amenda, termenul de încercare este de 1 an.

În caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicabile

minorului, termenul de încercare se compune din durata închisorii aplicate

la care se adaugă un interval de timp între 6 luni – 2 ani fixat de instanţă, iar

dacă pedeapsa aplicată a fost amenda, termenul de încercare este de 6 luni

(art. 110 Cod penal). Termenul de încercare se reduce în cazul în care

intervine graţierea pedepsei aplicate (art. 120, alin. (2) Cod penal). Conform

prevederilor art. 82, alin. (3) din Cod penal , termenul de încercare se

socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea

condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.

5. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei

Suspendarea condiţionată a executării pedepsei dă naştere la două

categorii de efecte: imediate sau provizorii şi efecte ulterioare sau definitive.

a) Efectele provizorii (imediate) ale suspendării condiţionate a

executării pedepsei

- ca efect imediat al acordării suspendării, executarea pedepsei

devine condiţionată de comportamentul condamnatului în termenul de

încercare.

- în cazul în care, la data pronunţării condamnării cu

suspendarea cel condamnat se afla în stare de deţinere, instanţa va dispune

297

punerea de îndată în libertate a acestuia, fără să mai aştepte ca hotărârea să

rămână definitivă (art. 350, alin. 3, lit. b din C. proc. pen.).

b) Efectele definitive ale suspendării condiţionate a executării

pedepsei

- potrivit art. 86 Cod penal, dacă cel condamnat nu a săvârşit o

infracţiune înlăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat

revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în baza art. 83,

alin. 4 Cod penal, el este reabilitat de drept.

- scoaterea din evidenţa cazierului judiciar pentru cei reabilitaţi

de drept se face după 2 ani de la expirarea termenului de încercare.

6. Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei

Legiuitorul a instituit două forme de revocare:

a) obligatorie;

b) facultativă..

Revocarea obligatorie intervine conform art. 83, alin. 1 Cod penal,

dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o

infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă, chiar după

expirarea acestui termen.

Revocarea obligatorie a suspendării condiţionate a executării pedepsei

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- infracţiunea să se comită înlăuntrul termenului de încercare;

- să fie infracţiune săvârşită cu intenţie sau praeterintenţionată;

- să fie descoperită înlăuntrul termenului de încercare;

- pentru noua infracţiune să se fi pronunţat o hotărâre definitivă

şi executorie, chiar după înplinirea termenului de încercare.

Revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa va

dispune executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu

pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (art. 83, alin. 1 Cod penal). În

acest caz nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă (art. 83,

alin. 4 Cod penal).

Revocarea facultativă se realizează dacă infracţiunea ulterioară este

savârşită din culpă, putându-se aplica suspendarea condiţionată a executării

pedepsei, chiar dacă infractorul a fost condamnat anterior tot cu suspendarea

condiţionată a executării pedepsei, caz în care nu mai are loc revocarea

primei suspendări (art. 83, alin. 3 Cod penal). Potrivit art. 84 Cod penal, revocarea este facultativă şi în cazul în care

nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, până la expirarea termenului de încercare. Revocarea nu se poate dispune când

298

cel condamnat face dovada că a fost în imposibilitate de a-şi îndeplini acele obligaţii.

7. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei Această măsură se dispune (potrivit art. 85, alin. 1 Cod penal) dacă se

descoperă că cel codamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea termenului de încercare.

Aşa cum rezultă din textul mai sus menţionat, pentru a dispune anularea se cer întrunite următoarele condiţii:

a) condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de expirarea termenului de încercare;

b) infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de încercare;

c) pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a intervenit după expirarea termenului de încercare.

Potrivit art. 85, alin. 3 Cod penal, dacă există concurs de infracţiuni şi pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 2 ani, instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În acest caz, termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

Secţiunea a III-a

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere 1. Noţiune Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere reprezintă un

mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei închisorii şi constă în suspendarea executării pedepsei pe o anumită perioadă – denumită termen de încercare, pe durata căreia condamnatul este supus unor măsuri de supraveghere şi cerinţei de a respecta obligaţiile stabilite de instanţa de judecată. Această instituţie a fost introdusă prin Legea nr. 104/22.09.1992 – art. 86

1 - 86

11 Cod penal.

2. Condiţiile de aplicare a suspendării executării pedepsei sub

supraveghere

a) Condiţii cu privire la pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii

În art. 861 din Cod penal se arată că instanţa poate dispune

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă pedeapsa aplicată

299

este de cel mult 4 ani. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se

poate dispune şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată

este de cel mult 3ani.

Nu poate fi dispusă această măsură a suspendării executării

pedepsei sub supraveghere în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani (precum şi în cazul

infracţiunilor prevăzute de Cod penal în art. 182, 183, 197, alin. 1 şi 2) şi

art. 2671, alin. (1) şi 2).

b) Repararea prejudiciului cauzat

În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a produs o

pagubă, instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere numai dacă până la pronunţarea hotărârii, paguba a fost

integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de

asigurare (art. 861, alin. 4 raportat la art. 81, alin. 4 Cod penal)

1

c)Condiţii cu privire la infractor

Potrivit art. 861, alin. 1, lit. b Cod penal, instanţa poate dispune

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere numai dacă infractorul nu

a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an,

afară de cazurile când condamnarea se încadrează în vreunul dintre cazurile

prevăzute de art. 38 Cod penal (starea de recidivă).

d) Instanţa de judecată să aprecieze că scopul pedepsei poate fi atins

fără executarea acesteia. Pentru ca suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere să fie acordată este necesar ca, pe lângă condiţiile prevăzute,

instanţa să aprecieze, ţinând cont de persoana condamnatului, de

comportamentul său după comiterea faptei, că pronunţarea condamnării

constituie un avertisment pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei

condamnatul nu va mai săvârşi o altă infracţiune (art. 861, alin. 1, lit. c Cod

penal).

3. Cazuri speciale de acordare a suspendării executării pedepsei

sub supraveghere

Legiuitorul a prevăzut că suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere poate fi dispusă de instanţa de judecată, chiar dacă nu sunt

întrunite condiţiile prevăzute de art. 861

Cod penal în cazul condamnatului

ce execută pedeapsa la locul de muncă, dar care şi-a pierdut total sau

parţial capacitatea de muncă.

1 Curtea Constituţională a statuat ca neconstituţională prevederea art. 86

1, alin. 4 cu

trimitere la art. 81, alin. 4 Cod penal.

300

4. Termenul de încercare

În cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, termenul

de încercare se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care

se stabileşte un interval de timp fixat de instanţă între 2 şi 5 ani. Aşadar,

termenul de încercare poate fi minimum 2 ani şi 15 zile şi de maximum 9

ani.

Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin

care s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a

rămas definitivă (art. 862, alin. 2 raportat la art. 82, alin. 3 Cod penal).

5. Măsurile de supraveghere

În art. 863, alin. 1 Cod penal au fost prevăzute următoarele măsuri de

supraveghere cărora condamnatul trebuie să se supună:

- să se prezinte la datele fixate, la judecătorul desemnat cu

supravegherea lui, sau la alte organe stabilite de instanţă;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă

sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;

- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii de natură a fi controlate mijloacele lui

de existenţă.

6. Obligaţiile condamnatului

Potrivit art. 863, alin. 3 Cod penal, instanţa de judecată poate să

impună condamnatului respectarea uneia sau mai multor din următoarele

obligaţii:

- să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ sau o

calificare;

- să nu-şi schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească

limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă;

- să nu freventeze anumite locuri stabilite;

- să nu intre în legătură cu anumite persoane;

- să nu conducă un vehicul sau anumite vehicule;

- să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special

în scopul dezintoxicării.

Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă se face de

judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului sau de către alte

organe stabilite de instanţă.

301

7. Efectele suspendării Efectul provizoriu al suspendării executării pedepsei sub supraveghere

constă în suspendarea executării pedepsei închisorii, pe durata termenului de încercare.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea condamnatorie (art. 86

1, alin. 4 raportat la art. 81,

alin. 5 Cod penal). Pe toată durata termenului de încercare condamnatul trebuie să se

abţină de la săvârşirea de noi infracţiuni, să respecte măsurile de supraveghere şi obligaţiile stabilite de instanţă.

Efectele definitive. Potrivit art. 866

Cod penal, dacă cel condamnat nu a săvârşit nici o infracţiune înlăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării executării pedepsei, el este reabilitat de drept.

Scoaterea din evidenţa cazierului judiciar se va face numai după trecerea a 2 ani de la împlinirea termenului de încercare, conform prevederilor din Legea cazierului judiciar.

8. Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Revocarea obligatorie – dacă în cursul termenului de încercare cel

condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o hotărâre definitivă , chiar după expirarea acestui termen.

Revocarea suspendării pedepsei nu are loc dacă infracţiunea săvârşită ulterior a fosr descoperită dupa expirarea termenului de încercare.

Revocarea facultativă apare în următoarele situaţii: - când condamnatul nu a îndeplinit, până la expirarea termenului de

încercare, obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare; - dacă cel condamnat nu îndeplineşte măsurile de supraveghere

prevăzute de lege, ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta poate să revoce suspendarea executării pedepsei şi să dispună executarea în întregime a pedepsei sau poate să prelungească termenul de încercare cu cel mult 3 ani (art. 86

4, alin. 2 Cod penal).

9. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere

Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere intervine

în aceleaşi condiţii ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării

pedepsei (art. 865, alin. 1 Cod penal).

Pentru a se putea dispune anulării suspendării executării pedepsei sub

supraveghere se cer întrunite următoarele condiţii:

302

- condamnatul să fi săvârşit o infracţiune înainte de rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere;

- infracţiunea să fie descoperită înainte de expirarea termenului de

încercare;

- pentru infracţiunea respectivă să se fi pronunţat o hotărâre definitivă

de condamnare, la pedeapsa închisorii, chiar dacă aceasta a intervenit după

expirarea termenului de încercare.

În caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa rezultată nu depăşeşte

3 ani, instanţa de judecată poate dispune suspendarea executării pedepsei

sub supraveghere, caz în care termenul de încercare se calculează de la data

rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior

suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Secţiunea a IV-a

Executarea pedepsei la locul de muncă

1. Condiţii de aplicare

Instituţia executării pedepsei la locul de muncă a fost introdusă în

legislaţia noastră penală prin Legea nr. 6/1973. Cadrul actual de

reglementare a executării pedepsei la locul de muncă îl constituie

dispoziţiile art. 86, alin. 7 – 11 Cod penal, la care se adaugă dispoziţiile

Codului de procedură penală şi cele ale Legii nr. 23/1969 privind executarea

pedepselor.

Sub aspectul naturii juridice, executarea pedepsei la locul de muncă

reprezintă un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei

închisorii. În acest caz, executarea pedepsei închisorii are loc, dar nu într-un

loc de detenţie, ci în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei

unităţi.

Executarea pedepsei la locul de muncă este dispusă de instanţă numai

în cazul întrunirii mai multor condiţii referitoare la:

a) pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite;

b) persoana condamnatului;

c) acordul scris al unităţii în care condamnatul urmează să presteze

munca.

Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege creează pentru cel

condamnat o vocaţie de a beneficia de acest mod de executare a pedepsei.

Transformarea acestei vocaţii într-un beneficiu efectiv depinde de aprecierea

303

instanţei, bazată pe criteriile generale de individualizare arătate în art. 72

Cod penal, că scopul pedepsei poate fi atins fără privarea de libertate.

a) Pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite

Pentru a se putea dispune executarea pedepsei la locul de muncă, se

cere în primul rând, ca pedeapsa aplicată să nu depăşească 5 ani de

închisoare, iar în caz de concurs de infracţiuni, să nu depăşească 3 ani de

închisoare. Referitor la natura infracţiunii săvârşite, prin prevederile art. 86,

alin. 3 şi 7 Cod penal, au fost excluse de la beneficiul executării la locul de

muncă pedepsele aplicate pentru infracţiuni grave, respectiv pentru

infracţiunile intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai

mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 182

(vătămare corporală gravă), art. 183 (loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte), art. 197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art. 267 alin. 1 şi 2 (tortura).

Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în cazul infracţiunii

de furt calificat prevăzut în art. 209, alin. 3, dacă pedeapsa aplicată este

închisoarea de cel mult 2 ani1.

b) Persoana condamnatului

Ca şi în cazul suspendării simple sau sub supraveghere, executarea

pedepsei la locul de muncă se poate dispune numai dacă cel în cauză nu a

mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară

de cazul când condamnarea intră în vreunul din cazurile prevăzute de art. 38

Cod penalin.

Distinct de aceasta, textul art. 86, alin. 7 Cod penal, impune privitor la

persoana condamnatului, ca aceasta să aibă aptitudinea de a se îndrepta

chiar fără privare de libertate (această aptitudine trebuie să rezulte din

împrejurările comiterii faptei, din conduita generală a condamnatului şi din

alte elemente obiective şi subiective, de natură să contribuie la formarea

convingerii instanţei că scopul pedepsei poate fi atins fără privare de

libertate).

Executarea pedepsei la locul de muncă se poate dispune şi în cazul

minorilor care au împlinit vârsta de 16 ani (prevăzută în legislaţia muncii

pentru prestarea unei munci în cadrul unei unităţi), în cazul militarilor în

termen trecuţi în rezervă înainte de termen precum şi în cazul persoanelor

care au împlinit vârsta de pensionare, cu condiţia să aibă, chiar şi numai

parţial capacitate de muncă.

c) Condiţia privitoare la existenţa acordului scris al unităţii în care

condamnatul urmează să presteze munca a fost introdusă prin Legea nr.

104/1992, fiind determinată de faptul că, în condiţiile separaţiei puterilor în

1 Modificată prin Legea nr. 456/18.07.2001, pentru aprobarea O.U.G. nr. 207/2000,

publicată în M. Of. al României nr. 410/25.07.2001.

304

stat, instanţa nu mai poate impune unităţilor primirea condamnaţilor la

muncă.

2. Modul de executare a pedepsei închisorii la locul de muncă

Potrivit art. 868, alin. 4 Cod penal, pedeapsa se execută la locul de

muncă în baza mandatului de executare a pedepsei. În privinţa contractului

de muncă dintre unitate şi persoana condamnatului, legea distinge între

situaţia în care condamnatul execută pedeapsa la unitatea la care era angajat

şi situaţia în care pedeapsa se execută în altă unitate decât cea al cărui

angajat a fost:

a) dacă pedeapsa se execută la aceeaşi unitate, pe durata executării

pedepsei contractul de muncă se suspendă;

b) dacă pedeapsa se execută într-o altă unitate decât cea în care îşi

desfăşura activitatea condamnatul la data aplicării pedepsei, contractul de

muncă încheiat încetează.

În timpul executării pedepsei la locul de muncă, condamnatul este

obligat să îndeplinească toate îndatoririle de muncă, cu următoarele limitări

ale drepturilor ce-i revin potrivit legii (art. 868 Cod penal):

a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru munca

prestată, cu excepţia sporurilor acoradate pentru activitatea desfăşurată în

locuri de muncă cu condiţii vătămătoare, se reţine o cotă de 15 – 40%,

stabilită potrivit legii, în raport cu cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle

condamnatului pentru întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul

statului. Pentru condamnaţii minori, limitele reţinerii se reduc la jumătate;

b) drepturile de asigurări sociale, se stabilesc în procente legale

aplicate la venitul net cuvenit condamnatului, după reţinerea cotei prevăzute

la lit. a);

c) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în muncă;

d) nu se poate schimba locul de muncă la cererea condamnatului,

decât prin hotărârea instanţei de judecată;

e) condamnatul nu poate fi promovat;

f) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, funcţii care

implică exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de

gestiune;

g) pe durata executării pedepsei la locul de muncă, condamnatului i se

interzice dreptul electoral de a fi ales.

În conformitate cu dispoziţiile art. 868, alin. 3 Cod penal, instanţa

poate dispune ca pe durata executării pedepsei, condamnatul să respecte şi

una sau mai multe din obligaţiile prevăzute în art. 863 Cod penalin.

305

3. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă

Sancţiunea revocării executării pedepsei la locul de muncă intervine,

după caz, în mod obligatoriu sau facultativ.

Potrivit art. 86, alin. 9 Cod penal, revocarea este obligatorie în

următoarele cazuri:

- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus

executarea pedepsei la locul de muncă, condamnatul săvârşeşte o nouă

infracţiune intenţionată înainte de începerea executării sau în timpul

executării acesteia. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă are

drept consecinţă că pedeapsa rezultată, stabilită conform art. 39, alin. 1 şi 2

sau după caz ale art. 40, se va executa într-un loc de deţinere;

- când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii

totale a capacităţii de muncă. Revocând executarea la locul de muncă,

instanţa, ţinând seama de împrejurările care au determinat incapacitatea de

muncă şi de dispoziţiile art. 72 Cod penal, poate dispune executarea

pedepsei într-un loc de deţinere sau suspendarea simplă ori sub

supraveghere a pedepsei, chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în

art. 81 sau 861 Cod penalin.

Revocarea este facultativă în următoarele cazuri:

- când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă. În acest caz,

revocarea este condiţionată de genul sau modul de execitare a pedepsei

stabilite de instanţă. Dacă instanţa apreciază că pentru infracţiunea

ulterioară, săvârşită din culpă, se impune aplicarea pedepsei închisorii cu

executare într-un loc de deţinere, atunci ea trebuie să dispună revocarea

executării pedepsei la locul de muncă. Dacă, dimpotrivă, instanţa apreciază

că se impune aplicarea pedepsei amenzii sau executarea pedepsei la locul de

muncă, revocarea nu mai are loc;

- când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul

unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile (art. 30, alin. 5

din Legea nr. 23/1969), fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a

îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă (absenţe nejustificate, indisciplină,

etc.);

- când condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere sau

obligaţiile stabilite prin hotărârea de condamnare.

306

4. Anularea executării pedepsei la locul de muncă

Este o măsură – remediu care intervine atunci când executarea

pedepsei la locul de muncă nu poate fi aabb iinniittiioo dispusă, deoarece

condamnatul mai săvârşise o infracţiune, despre care instanţa nu a avut

cunoştinţă în momentul producerii hotărârii de condamnare şi nici ulterior,

până la rămânerea definitivă a acesteia.

În conformitate cu prevederile art. 8610

Cod penal, dacă cel condamnat

mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii şi aceasta

se descoperă mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată la locul de muncă

sau considerată ca executată, instanţa, dacă nu sunt întrunite condiţiile

impuse de lege (art. 867

Cod penal), anulează executarea pedepsei la locul

de muncă.

Anularea are loc şi în cazul în care hotărârea de condamnare pentru

infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce pedeapsa a fost

executată sau considerată ca executată, aplicându-se, după caz, regulile

concursului de infracţiuni dau ale recidivei.

5. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă

Încetarea executării pedepsei la locul de muncă constituie, ca şi

eliberarea condiţionată, o modalitate a individualizării administrative a

pedepsei. Atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv-educativă,

nu mai există nici o raţiune ca executarea ei să continue şi instanţa poate

dispune încetarea executării pedepsei înainte de împlinirea duratei acesteia.

Potrivit art. 8611

Cod penal, instanţa poate dispune încetarea executării

pedepsei dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei;

b) pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi

stăruitor în muncă;

c) instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei

de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.

Încetarea executării pedepsei nu determină reducerea duratei pedepsei

aplicate, aşa încât pedeapsa se consideră executată numai dacă în intervalul

de timp de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă şi până la

împlinirea duratei pedepsei, condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune.

Dacă cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune în acest interval de timp,

instanţa poate revoca încetarea sau poate să o menţină, ţinând seama în toate

cazurile, de criteriile generale şi speciale de individualizare. Revocarea este

obligatorie în cazul în care fapta săvârşită este o infracţiune contra păcii şi

307

omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune intenţionată care a avut ca

urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs

consecinţe deosebit de grave.

Revocarea încetării executării pedepsei la locul de muncă are drept

consecinţă că restul de pedeapsă, care se contopeşte cu pedeapsa aplicată

pentru noua infracţiune, se execută într-un loc de deţinere.

Secţiunea a V-a

Liberarea condiţionată

1. Noţiune

Liberarea condiţionată este o instituţie complementară regimului de

executare a pedepsei şi nu un mijloc de individualizare administrativă a

acesteia. Liberarea condiţionată constă în liberarea condamnatului înainte

de executarea completă a pedepsei închisorii ori a detenţiunii pe viaţă, dacă

sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege. Beneficiul liberării

condiţionate poate fi acordat oricărui condamnat, indiferent de natura

infracţiunii săvârşite şi indiferent dacă a mai beneficiat anterior de liberarea

condiţionată pentru o altă pedeapsă. Fiind o modalitate de executare a unei

părţi din pedeapsă, pedeapsa se consideră executată numai dacă în intervalul

de timp de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei, condamnatul nu

a săvârşit din nou o infracţiune.

2. Condiţii de acordare

Din prevederile art. 59 Cod penal rezultă că pentru a se putea dispune

liberarea condiţionată este necesar ca deţinutul în cauză:

a) să fi executat o parte din pedeapsă;

b) să fi fost stăruitor în muncă, disciplinat;

c) să dea dovezi temeinice de îndreptare.

a) Executarea unei părţi din pedeapsă. Fracţiunea de pedeapsă ce

trebuie obligatoriu executată diferă după cunatumul pedepsei aplicate, după

forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta

condamnatului şi după folosirea acestuia în muncă.

În cazul infracţiunilor intenţionate, liberarea condiţionată poate fi

acordată, potrivit art. 59 Cod penal, după ce condamnatul a executat cel

puţin două treimi din durata pedepsei închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau

cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei închisorii mai mare de 10 ani. În

calculul fracţiunilor de pedeapsă, se ţine seama de partea din durata

pedepsei care poate fi considerată potrivit legii ca executată pe baza muncii

308

prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate acordată, mai înainte

de executarea efectivă a cel puţin jumătate din durata pedepsei, când aceasta

nu depăşeşte 10 ani şi cel puţin două treimi când aceasta este mai mare de

10 ani.

În cazul infracţiunilor din culpă, liberarea poate fi acordată după ce

condamnatul a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei în cazul

închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau cel puţin două treimi în cazul

închisorii mai mari de 10 ani. Partea de pedeapsă ce trebuie executată poate

fi redusă sub aceste limite, ţinându-se seama de munca prestată, dacă în

acest caz liberarea nu poate fi acordată înainte de executarea efectivă a cel

puţin o treime din durata pedepsei, când aceasta nu depăşeşte 10 ani şi cel

puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.

În raport cu vârsta condamnatului, liberarea condiţionată poate fi

acordată condamnaţilor minori, când ajung la vârsta de 18 ani, precum şi

condamnaţilor trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani

pentru femei, după executarea unei treimi din durata pedepsei, în cazul

închisorii care nu depăşeşte 10 ani sau a unei jumătăţi în cazul în chisorii

mai mari de 10 ani.

b) Stăruinţa în muncă şi disciplina condamnatului

Stăruinţa în muncă în timpul executării pedepsei denotă că, în stare de

libertate, condamnatul are aptitudinea de a-şi asigura în mod onest existenţa

prin muncă. Când persoana condamnată manifestă interes în desfăşurarea

muncii, depăşind cu regularitate normele de muncă, executând produse de

foarte bună calitate, făcând economii şi raţionalizări în procesul de

producţie, poate să formeze comisiei de propuneri convingerea că acesta s-a

reeducat. Pe lânga aceasta, se cere însă ca persoana condamnată să respecte

regulile de conduită, regulile de ordine interioară (prevăzute în

Regulamentul privind executarea unor pedepse şi a măsurii arestării

preventive) şi obligaţiile ce le are în timpul executării pedepsei, în caz

contrar fiind pasibil de sancţiuni disciplinare. Eventualele abateri

disciplinare, de natură să caracterizeze persoana în cauză ca indisciplinată,

pot conduce la amânarea sau chiar neacordarea liberării condiţionate.

c) Dovezile temeinice de îndreptare

Îndreptarea priveşte formarea la condamnat a calităţilor morale care să

excludă posibilitatea comiterii de către acesta a unor infracţiuni. Sunt

considerate dovezi temeinice de îndreptare:

- participarea efectivă la activitatea civică şi moral-creştină;

- executarea unor sarcini care nu se remunerează;

-manifestarea interesului pentru calificarea şi recalificarea

profesională;

- buna comportare la locul de detenţie.

309

Îndeplinirea condiţiilor enumerate trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituită în acest scop şi care funcţionează în fiecare penitenciar. Procesul-verbal întocmit în detaliu cu privire la comportarea condamnatului poate cuprinde propunerea de liberare condiţionată. La formularea unor astfel de propuneri, comisiile sunt obligate să verifice îndeplinirea condiţiilor menţionate, dar, pe lângă acestea, ele trebuie să procedeze la o evaluare a antecedentelor penale ale condamnatului, înscriind în procese-verbale toate datele necesare stabilirii unui tablou real asupra trecutului infracţional al condamnatului (data condamnării anterioare, dacă este recidivist, natura infracţiunilor săvârşite, durata pedepsei, intervenţia amnistiei, graţierii, prescripţiei, reabilitării etc.). Când comisia consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi propusă liberarea condiţionată, fixează termen pentru reexaminarea situaţiei condamnatului, termenul neputând fi mai mare de 1 an. În acest caz condamnatul se poate adresa direct instanţei de judecată cu cerere de eliberare condiţionată, cererea fiind însoţită în mod obligatoriu de procesul-verbal al comisiei de propuneri. Acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată, care va dispune, după caz, acordarea sau respingerea liberării condiţionate, în funcţie de îndeplinirea condiţiilor impuse de lege.

3. Efectele liberării condiţionate Liberarea condiţionată produce efecte în două momente diferite: a) imediate – care nu sunt provizorii; b) definitive – care se produc în momentul expirării duratei pedepsei. Efectul imediat al eliberării condiţionate constă în punerea în

libertate a condamnatului. În perioada liberării condiţionate, condamnatul este considerat în executarea pedepsei şi deci pedepsele accesorii se execută.

Dacă în intervalul de timp de liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei condamnatul nu a mai săvârşit o altă infracţiune, se produce efectul definitiv al eliberării condiţionate, care constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată.

Dacă în timpul liberării condiţionate condamnatul a comis o nouă infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate. În caz de revocare, pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă ulterior şi restul de pedeapsă neexecutat din pedeapsa anterioară se contopesc putându-se aplica un spor de până la 5 ani.

Revocarea este obligatorie atunci când fapta săvârşită este o infracţiune contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune săvârşită cu intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.

310

Săvârşirea unei noi infracţiuni în timpul liberării condiţionate dă naştere unei stări de recidivă postcondamnatorie, dacă sunt întocmite toate condiţiile prevăzute de art. 37, lit. a Cod penal, dar aplicarea pedepsei nu se va face după regulile stabilite în art. 39 Cod penal, ci după dispoziţiile speciale prevăzute în art. 61 Cod penal.

4. Liberarea condiţionată în cazul detenţiei pe viaţă Potrivit art. 55

1 Cod penal, liberarea condiţionată poate fi acordată şi

celor condamnaţi la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă ce trebuie efectiv executată care, în acest caz este de 20 de ani. Condamnaţii trecuţi de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de ani pentru fenei pot fi eliberaţi condiţionat, după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celorlalte condiţii prevăzute de lege. Efectul definitiv al liberării – considerarea pedepsei ca executată – se produce dacă în termen de 10 ani de la liberare condamnatul nu a mai săvârşit o altă infracţiune. Dacă cel liberat nu-şi respectă această obligaţie şi săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa revocă sau menţine liberarea condiţionată, procedând conform regulilor de mai sus expuse, privind efectele liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii.

Secţiunea a VI-a Executarea pedepsei într-o unitate militară

1. Noţiune Închisoarea militară este o instituţie aflată în subordinea Ministerului

Apărării Naţionale în care se realizează reeducarea condamnaţilor militari, pe baza unui regim special de muncă, disciplină şi instrucţie. În timpul executării pedepsei, condamnatul nu îşi pierde calitatea de militar în termen, însă durata executării acesteia nu se consideră stagiu militar, urmând ca acesta să se efectueze ulterior.

2. Condiţiile în care se poate dispune executarea pedepsei într-o închisoare militară

a) Condamnatul trebuie să aibă calitatea de militar în termen la data săvârşirii infracţiunii sau a judecăţii, ori să fi devenit militar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare;

b) Pedeapsa aplicată să fie de cel mult 2 ani închisoare, indiferent dacă a fost aplicat pentru o infracţiune sau pentru concurs de infracţiuni;

311

c) Executarea pedepsei într-o unitate militară să fie expres prevăzută de lege sau instanţa de judecată, ţinând seama de împrejurările cauzei şi de persoana condamnatului să dispună această modalitate de executare.

3. Efectele executării pedepsei într-o închisoare militară

a) Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei

şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, partea din durata pedepsei ce a rămas de executat se reduce cu 1/3, iar dacă s-a evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate depăşi 1/3, putând cuprinde chiar tot restul pedepsei (art. 62, alin. 2 Cod penal);

b) Dacă în timpul executării pedepsei militarul devine inapt pentru serviciul militar, este liberat condiţionat conform art. 62, alin. 3 Cod penal;

c) După executarea pedepsei în închisoarea militară, după reducerea sau înlăturarea restului de pedeapsă, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, cel condamnat este reabilitat de drept.

4. Revocarea executării Dacă în timpul executării pedepsei militarul condamnat comite din

nou o infracţiune, instanţa care judecă această infracţiune va revoca executarea pedepsei într-o închisoare militară şi va face după caz aplicarea art. 39, alin. 1 şi 2 sau a art. 40 Cod penal, în funcţie de existenţa stării de recidivă postcondamnatorie sau a pluralităţii intermediare. Pedeapsa astfel stabilită se execută în loc de detenţie.

Secţiunea a VII-a

Înlocuirea pedepsei amnezii cu pedeapsa închisorii Potrivit art. 63

1 Cod penal, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-

credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea săvârşită ţinând seama de partea din amendă ce a fost achitată.

Rezultă din textul de mai sus că înlocuirea amenzii cu închisoarea este posibilă numai la infracţiunile la care amenda este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.

Dacă în raport cu pedeapsa închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită – singură sau alternativ cu amenda – instanţa făcând aplicarea art. 76, lit. c, teza a II-a Cod penal a fost obligată să aplice pedeapsa amenzii, în caz de neexecutare, amenda nu mai poate fi înlocuită cu pedeapsa închisorii în baza art. 63

1 Cod penalin.

312

Secţiunea a VIII-a Calculul pedepselor

1. Durata executării

Potrivit art. 87 Cod penal, la calcularea duratei executării pedepsei se

ia în considerare atât ziua în care condamnatul începe să execute hotărârea definitivă de condamnare, cât şi ziua în care încetează executarea.

Luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au început să curgă.

Timpul în care, în cursul executării pedepsei, condamnatul se află bolnav în spital se socoteşte în durata executării, afară de cazul în care şi-a provocat în mod voit boala şi această împrejurare a fost constatată în cursul executării pedepsei.

Această regulă nu are aplicabilitate în cazul în care pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă. În acest caz, timpul cât condamnatul lipseşte de la locul de muncă nu se socoteşte în durata executării, indiferent de motivul absentării.

2. Computarea reţinerii şi arestării preventive În conformitate cu dispoziţiile art. 88 Cod penal, timpul reţinerii şi al

arestării preventive se scad din durata pedepsei închisorii aplicate. Scăderea este obligatorie şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost scos de sub urmărire, s-a încetat urmărirea penală, a fost achitat ori s-a încetat procesul penal pentru fapta care a determinat reţinerea sau arestarea.

În caz de condamnare la pedeapsa amenzii, scăderea se face prin înlăturarea în totul sau în parte a executării amenzii.

Durata pedepsei privative de libertate suferite în străinătate pentru infracţiuni care se judecă şi după legea penală română conform art. 4, 5, 6 Cod penal se scade din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune de către instanţele române (art. 89 Cod penal).

3. Computarea închisorii contravenţionale Dacă închisoarea contravenţională a fost aplicată şi executată pentru o

faptă care ulterior a fost calificată infracţiune, durata acesteia se scade din durata pedepsei închisorii aplicate pentru acea faptă.

313

TITLUL VI

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

Capitolul I

Cauzele care înlătură executarea pedepsei

Secţiunea a II a

Graţierea

1. Noţiune

Graţierea se prezintă ca un act de clemenţă al statului care constă în

înlăturarea în tot sau în parte a executării pedepsei aplicate de instanţă sau

comutarea acesteia în una mai uşoară.

Această înlăturare a pedepsei nu afectează existenţa răspunderii

penale, condamnările înscriindu-se în fişa de cazier judiciar, ci face ca

pedeapsa să nu fie executată.

Deşi reprezintă o renunţare din partea statului la exercitarea

dreptului de a impune executarea pedepselor, graţierea este motivată de

raţiuni de politică penală, reprezentând o măsură menită să ducă la

realizarea într-un mod cât mai eficient a scopului dreptului penal.

Graţierea este o instituţie cu o natură juridică dublă, prin Constituţie

(art.74 şi art.94) fiind stabilite organele competente să acorde graţierea, în

timp ce prin Codul penal (art.120) sunt reglementate efectele pe care le

produce.

Constituţia României face distincţie între graţierea individuală, care

se acordă unui singur condamnat, şi care este acordată de Preşedintele

României prin decret (art.94, lit.d) şi graţierea colectivă, acordată unui grup

de deţinuţi, din oficiu, de către Parlamentul României, prin lege.

Graţierea se acordă şi produce efecte in personam, când priveşte,

exclusiv, calităţi ale persoanei condamnatului, însă poate produce şi efecte

314

in rem, fiind acordată condamnaţilor pentru anumite infracţiuni sau la

pedepse de o anumită gravitate.

2. Felurile graţierii

În funcţie de anumite criterii ce privesc persoanele cărora li se

acordă, condiţiile în care se acordă, întinderea efectelor graţierii, în doctrina

penală se disting mai multe modalităţi ale acesteia.

a) în raport cu persoanele cărora li se acordă, graţierea poate fi

colectivă sau individuală. Graţierea individuală se acordă unor persoane determinate în mod

individual, în timp ce graţierea colectivă (gratie-aministie” sau indulto”) are

caracter mixt1 operând şi in rem, în raport de natura infracţiunii comise sau

în raport de natura şi cuantumul pedepsei aplicate.

b) în raport de condiţiile de acordare, graţierea poate fi

necondiţionată sau condiţionată. Graţierea este necondiţionată sau pură şi simplă când se acordă fără

anumite obligaţii pe care graţiatul ar trebui să le îndeplinească în viitor, şi

este condiţionată când impune graţiatului ca o perioadă anume de timp să nu

săvârşească nici o infracţiune, sub sancţiunea cumulării noii pedepse cu cea

graţiată.

În literatura juridică2, graţierea condiţionată este privită ca o formă a

suspendării condiţionate a executării pedepsei (când graţierea înlătură în

întregime executarea pedepsei), fie o formă a liberării condiţionate (când

priveşte doar restul de pedeapsă).

c) în funcţie de întinderea efectelor sale, graţierea este totală, parţială

sau comutare. Graţierea totală înlătură în întregime executarea pedepsei (remiterea

pedepsei).

Graţierea parţială înlătură doar o parte a pedepsei (reducerea

pedepsei).

Comutarea schimbă genul pedepsei aplicate de instanţă (Ex:

pedeapsa închisorii este înlocuită cu amenda).

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.347

2 C. Bulai - Op. cit., p.199

315

3. Obiectul graţierii

Graţierea are ca obiect pedepsele principale aplicate de instanţele de

judecată, a căror executare este înlăturată total sau parţial.

Obiectul graţierii individuale îl constituie întotdeauna pedepsele

aplicate prin hotărâri definitive, pe când graţierea colectivă poate avea ca

obiect şi pedepse aplicate după apariţia legii de graţiere, dar numai pentru

infracţiuni săvârşite anterior actului de clemenţă.

Dacă condamnatul a săvârşit un concurs de infracţiuni, instanţa

trebuie să verifice şi să constate incidenţa graţierii în raport cu fiecare

pedeapsă, urmând să se recalculeze pedeapsa rezultantă în raport cu

pedepsele ce au rămas de executat.

4. Efectele graţierii

4.1. Efectele graţierii asupra pedepselor principale

Prin graţiere, executarea pedepselor principale este înlăturată total,

parţial sau comutată.

Graţierea înlătură executarea pedepsei principale, ea nu înlătură

condamnarea şi consecinţele acesteia, astfel că o pedeapsă graţiată are

aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată (este antecedent penal, produce

interdicţii, incapacităţi, decăderi, poate forma primul termen al recidivei).

Data acordării graţierii are o deosebită importanţă, deoarece ea

reprezintă momentul în care pedeapsa este considerată executată, şi de aici

începe să fie executată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi1,

şi tot de aici curge termenul de reabilitare.

În cazul graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră stinsă tot de la

data adoptării actului de graţiere, dacă beneficiarul nu săvârşeşte o nouă

infracţiune intenţionată în termenul de definitivare.

4.2. Efectele graţierii asupra pedepselor accesorii şi complementare

Codul penal, în art.120, alin.3, prevede că graţierea nu are efect

asupra pedepselor complementare, afară de cazul când se dispune altfel prin

actul de graţiere. Situaţiile în care actul de graţiere prevede şi graţierea

pedepselor complementare sunt rare şi, de regulă, privesc graţierile totale2.

1 M. Basarab – Op. cit., p.209

2 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu,- Op. cit., p.350

316

Cu privire la pedepsele accesorii, care însoţesc pedepsele privative

de libertate în cursul executării lor, graţierea va produce efecte şi asupra lor.

4.3. Efectele graţierii asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor

educative

Art.120, alin.4, C.penal, stipulează că graţierea nu are efect asupra

măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative.

Măsurile de siguranţă, având drept scop înlăturarea unui pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii de fapte penale, este normal să dureze atât timp

cât durează pericolul care le-a impus, astfel că graţierea lor este inoportună.

De asemenea, un alt motiv al negraţierii măsurilor de siguranţă este

că acestea nu reprezintă pedepse, neputând intra sub incidenţa actului de

clemenţă1.

Măsurile educative sunt excluse de la graţiere prin nevoia de a nu se

împiedica realizarea procesului de reeducare a infractorilor minori.

4.4. Efectele graţierilor succesive

Este posibil ca în cursul executării unei pedepse de mai lungă durată

să intervină mai multe acte de graţiere parţială şi se pune problema dacă

aceste acte de clemenţă pot reduce succesiv pedeapsa aplicată

condamnaţilor.

Actele de clemenţă succesive vor avea ca efect reducerea succesivă a

pedepsei, corespunzător fiecărei graţiei.

Organul care acordă graţierea poate să prevadă că nu beneficiază de

graţiere condamnaţii care au mai beneficiat de graţierea parţială a pedepsei

sau în cazul unor graţieri succesive, se aplică dispoziţiile de graţiere mai

favorabile.

Secţiunea a III-a

Prescripţia executării pedepsei

1. Noţiune

Prescripţia executării pedepsei este o cauză care înlătură executarea

pedepsei. Prescripţia constă în înlăturarea forţei executive a unei hotărâri

definitive de condamnare, prin trecerea unui interval determinat de timp.

1 C. Bulai,- Op. cit., p.201

317

În urma prescripţiei se sting atât dreptul statului de a cere executarea

pedepsei, cât şi obligaţia condamnatului de a executa pedeapsa1.

Prescripţia executării pedepsei are aceeaşi raţiune ca şi prescripţia

răspunderii penale, anume că eficienţa pedepsei se diminuează până la

anihilare prin trecerea unui interval mare de timp de la condamnarea

definitivă.

Prescripţia executării pedepsei este subordonată îndeplinirii a două

condiţii legale şi anume, pe de o parte, trecerea unui interval determinat

de timp, iar pe de altă parte este necesar ca înăuntrul acestui termen

condamnatul să nu fi săvârşit o nouă infracţiune.

Sub aspectul său material, prescripţia executării pedepsei se

regăseşte în dispoziţiile art.125-130 C.penal, care prevăd atât efectele

prescripţiei, termenele de prescripţie, întreruperea şi suspendarea

prescripţiei, cât şi cazul când cel condamnat este minor.

2. Efectele prescripţiei executării pedepsei

Conform art.125, alin.1, C.penal, prescripţia înlătură executarea

pedepsei principale. Întrucât stinge executarea pedepsei principale,

prescripţia executării pedepsei stinge şi pedeapsa accesorie, deoarece

aceasta apare la rămânerea definitivă a unei pedepse principale şi durează

până la terminarea executării pedepsei.

Alin.2 al art.125, C.penal exclude de la prescripţia executării

pedepsei infracţiunile contra păcii şi omenirii, raţiunea acestei excluderi

stând în gravitatea lor deosebită.

Prescripţia înlătură şi stinge pedeapsa, nu şi condamnarea, care

rămâne şi constituie antecedent penal.

Măsurile de siguranţă sunt imprescriptibile datorită raţiunii acestor

măsuri, adică necesitatea de a înlătura stările de pericol care ar putea

contribui la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Câtă vreme starea

de pericol se menţine, persistă şi necesitatea măsurii de siguranţă.

3. Termenele de prescripţie a executării pedepsei

În art. 126 al Codului penal sunt prevăzute următoarele termene de

prescripţie a executării pedepsei: a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este

detenţiunea pe viată sau închisoarea mai mare de 15 ani;

1 V. Dongotoz – Op. cit., p.366

318

b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai

mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;

c) 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.

Termenele de prescripţie se socotesc de la data când hotărârea de

condamnare a rămas definitivă (art.126, alin.3,C.penal), iar când se revocă

suspecdarea condiţionată a executării pedepsei, când se suspendă executarea

pedepsei sub supraveghere sau, după caz, executarea pedepsei la locul de

muncă, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de

revocare a rămas definitivă (art.126, alin.4, C.penal).

În cazul concursului de infracţiuni, termenul de prescripţie se

calculează în raport de pedeapsa rezultantă aplicată pentru concurs şi nu în

funcţie de pedepsele pentru infracţiunile concurente.

Art.129, C.penal, statuează reducerea la jumătate a termenelor de

prescripţie în cazul în care, la data comiterii infracţiunii, autorul acesteia era

minor.

Măsurile de siguranţă nu se prescriu (art. 126, alin.5 C.penal).

În cazul executării sancţiunilor cu caracter administrativ prevăzute

de art. 181 şi art. 91 C.penal termenul de prescripţie este de un an.

4. Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei

Ca şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, cursul prescripţiei

executării pedepsei poate fi întrerupt atunci când se ivesc situaţii care impun

anularea efectelor pe care prescripţia le-a produs până la data apariţiei

acestor situaţii.

Codul penal, în art.127, prevede cazurile în care este întreruptă

prescripţia executării pedepsei şi anume:

a) începerea executării pedepsei

b) săvârşirea unei noi infracţiuni

c) sustragerea de la executare după începerea executării pedepsei.

Începerea executării pedepsei presupune nu simpla punere în

executare a hotărârii de condamnare, ci începerea executării propriu-zise,

adică, după caz, încarcerarea condamnatului, prezentarea acestuia la locul de

executarea a muncii în folosul comunităţii sau plata unei rate a amenzii, în

cazul eşalonării acesteia. Din momentul începerii executării, prescripţia se

întrerupe, neputând curge în cursul executării pedepsei.

Prescripţia se mai întrerupe şi în cazul sustragerii de la executare,

făcând să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.

319

În cazul în care condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune, el

dovedeşte perseverenţă pe calea infracţiunii, prescripţia stingându-se, un

nou termen începând să curgă de la data comiterii noii infracţiuni.

5. Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei

Potrivit art.128, C.penal, termenul de prescripţie a executării

pedepsei se suspendă în cazurile şi condiţiile prevăzute de Codul de

procedură penală. Spre deosebire de întreruperea cursului prescripţiei, care

face să curgă un nou termen de prescripţiei a executării, suspendarea are

drept efect doar o oprire a curgerii termenului de prescripţie, aceasta

reluându-şi cursul după încetarea cauzei de suspendare1.

Legea prevede că au efect suspensiv de executare apelul şi recursul

declarate în interesul legii, precum şi cazurile de amânare sau de întrerupere

a executării pedepsei.

În toate aceste cazuri, curgerea termenului de prescripţie este

suspendată până la soluţionarea cauzei sau până când condamnatul este în

măsură să înceapă sau să continue executarea pedepsei, prescripţia urmând

să-şi reia cursul în ziua în care a încetat cauza de suspendare (art.128, alin.3,

C.penal).

320

Capitolul II

Cauzele care înlătură consecinţele condamnării

Secţiunea I

Consideraţii generale

Condamnarea unei persoane generează, pe lângă pedepsele care

trebuie executate (pedeapsa principală şi, după caz, pedepsele accesorii şi

complementare), şi alte consecinţe pe care condamnatul este obligat să le

suporte şi după terminarea executării pedepsei. Aceste consecinţe cuprind o

serie de decăderi din anumite drepturi, interdicţii şi incapacităţi care decurg

din condamnare.

În cazul fiecărei persoane condamnate, antecedentele penale se înscriu

în faza de cazier judiciar şi pot atrage starea de recidivă. Starea de recidivă

poate crea pentru condamnat o poziţie socială specială, de neîncredere şi

teamă, motiv pentru care o serie de acte normative, îndeosebi legile privind

organizarea sau exercitarea unor funcţii sau profesii, cuprind interdicţii

pentru persoanele cu antecedente penale1.

Ca urmare a faptului că aceste decăderi, interdicţii sau incapacităţi

constituie obstacole reale în procesul resocializării foştilor condamnaţi, în

legislaţia română, ca de altfel şi celelalte legislaţii, au fost înscrise dispoziţii

care limitează în timp asemenea situaţii, astfel că, după un anumit interval

de la terminarea executării pedepsei , fostul condamnat să poată fi repus în

drepturile sale anterioare. Natura consecinţelor condamnării se realizează cu

ajutorul reabilitării.

1 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu – Op. cit., p.353

1 I. Cozma - Comentarii cu privire la natura juridică, condiţiile şi efectele condamnării,

Revista Română de Drept, nr.2/1967, p.58.

321

Secţiunea a II a

Reabilitarea

1. Noţiunea reabilitării

Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este

deplin integrat , pe plan juridic, în societate2.

Reabilitarea este instituţia juridică prin care efectele unei

condamnări ce constau în interdicţii şi decăderi, încetează pentru viitor,

pentru fostul condamnat care o perioadă de timp a dovedit, prin întreaga sa

comportare că s-a îndreptat şi că este posibilă integrarea socială deplină a

acestuia3.

Reabilitarea, ca măsură de politică penală, este menită să stimuleze

efectul de îndreptare şi integrare al fostului condamnat în cadrul societăţii,

prin repunerea acestuia în deplinătatea drepturilor politice şi social

economice pe care le-au avut înainte de condamnare4.

2. Felurile reabilitării

Ştiinţa penală distinge două categorii de reabilitare:

a) reabilitarea de drept, care intervine în anumite condiţii prevăzute

de lege, după trecere unui interval de timp, şi operează automat, în virtutea

legii (ope legis), astfel că fostul condamnat nu este obligat să o ceară sau să

o obţină printr-o anumită procedură;

b) reabilitarea judecătorească sau judiciară, care presupune

obţinerea sa la cererea fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor

prevăzute de lege, pe calea unei proceduri speciale în faţa instanţei de

judecată.

3. Efectele reabilitării

Principalele efecte ale reabilitării sunt:

a) încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor

care rezultă din condamnare;

2 Lg. Nr. 304/2004, privind organizarea judiciară (art. 100); Lg. 51/1995, privind

organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, etc. 3 I. Cozma – Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 134

4 C. Bulai - Op. cit., p. 621.

322

Interdicţiile şi decăderile pot decurge din hotărârea de condamnare

atunci când, pe lângă pedeapsa principală, s-a aplicat şi pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi.

Incapacităţile decurg din legi extrapenale de reglementare a unor

activităţi care pot prevedea că anumite funcţii sau activităţi pot fi îndeplinite

numai de persoane care se bucură de integritate morală, de o reputaţie

neştirbită1, ori că nu pot fi îndeplinite de persoane care au fost condamnate

pentru anumite infracţiuni2.

b) înlăturarea antecedentelor penale.

Prin reabilitarea antecedentelor penale sunt înlăturate astfel că nu

mai este luată în considerare condamnarea

c) producerea altor efecte juridice, ca de exemplu recunoaşterea

vechimii în muncă sau a drepturilor de pensionare.

Reabilitarea nu operează o „restitutia in integrum” (repunerea în

situaţia de dinainte de condamnare), ci priveşte doar viitorul fostului

condamnat, care nu va mai avea de suportat atâtea interdicţii, incapacităţi

sau decăderi care decurgeau din condamnare. Condamnarea pentru care s-a

obţinut reabilitarea nu mai este luată în seamă la stabilirea stării de recidivă.

Reabilitarea nu dă naştere obligaţiei de reintegrare în funcţia din care

infractorul a fost scos în urma condamnării după cum nu obligă la

rechemarea militarului condamnat în cadrele permanente ale armatei, ori la

redarea gradului militar pierdut. În urma reabilitării, fostul condamnat poate

ocupa, însă, o funcţie similară cu cea avută anterior sau chiar aceeaşi

funcţie, dacă postul respectiv este liber, ori poate fi rechemat în rândul

cadrelor armate şi poate obţine din nou gradul militar avut, dar acest lucru

nu ca efect al reabilitării, ci în baza legii care reglementează ocuparea

funcţiilor ori încadrarea în armată.

Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cu excepţia

măsurii privind interzicerea de a se afla în anumite localităţi (art. 112, lit. d,

C.penal).

4. Trăsăturile caracteristice ale reabilitării

Principalele trăsături ale reabilitării, care o individualizează şi o

deosebeşte de amnistie, sunt:

a) reabilitarea produce efecte „in personam”, adică numai cu privire

la condamnatul care a îndeplinit condiţiile legale pentru obţinerea dreptului

de a fi reabilitat;

1 I. Cozma – Op. cit., p. 134

2 C. Bulai - Op. cit., p. 621.

323

b) reabilitarea are un caracter individual, deoarece priveşte tot

trecutul condamnatului , iar în cadrul unor condamnări succesive, produce

efecte cu privire la toate.

Acest caracter indivizibil al reabilitării se deduce din funcţia sa

principală, respectiv reintegrarea socială şi juridică a fostului condamnat. O

reabilitare parţială, numai pentru o condamnare sau pentru unele

condamnări suferite de condamnat, este lipsită de sens, deoarece reabilitarea

priveşte persoana condamnatului şi nu condamnările suferite de acesta.

c) reabilitarea poate fi obţinută pentru orice condamnare, deoarece

legea nu face distincţie între faptele grave sau mai puţin grave săvârşite de

cei care solicită reabilitarea, acest drept putând fi obţinut de orice infractor,

care îndeplineşte condiţiile legale1.

d)reabilitarea produce efecte numai pentru viitor şi nu pentru trecut.

5. Reabilitarea de drept

5.1. Noţiune

Reabilitarea de drept este forma de reabilitare care intervine din

oficiu pentru anumite condamnări, de o gravitate mai mică, în momentul

îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Reabilitarea de drept intervine, potrivit art. 134, C.penal, în cazul

condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an,

dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune.

În afara cazurilor prevăzute de art. 134, C.penal, reabilitarea de drept

mai poate interveni în următoarele trei cazuri:

a) la împlinirea termenului de încercare, în cazul suspendări

condiţionate a executării pedepsei (art. 86, C.penal),

b) la împlinirea termenului de încercare, în cazul suspendării

executării pedepsei sub supraveghere (art. 866, C.penal),

c) după executarea pedepsei într-o închisoare militară sau după

graţierea totală sau a restului de pedeapsă (alin. 621, alin.5, C.penal).

5.2. Condiţiile reabilitării de drept

Pentru dobândirea reabilitării de drept, trebuie îndeplinite trei

categorii de condiţii:

a) condiţii cu privire la condamnare

1 Decizia Tribunalului Suprem nr. 4630/1971, Culegere de decizii pe anul 1971, p. 176.

324

Reabilitarea de drept operează pentru fapte de o gravitate mai mică şi anume cele sancţionate cu pedeapsa închisorii, muncă în folosul comunităţii sau amendă sub forma zilelor amendă. Pedeapsa la care se referă textul de lege este cea aplicată în instanţă şi nu cea executată, care ar putea fi redusă ori comutată ca urmare a unei graţieri.

Reabilitarea de drept poate opera şi în cazul unor condamnări succesive, dacă fiecare condamnare, în parte, îndeplineşte condiţiile legale

1

b) condiţii privind persoana şi conduita condamnatului Reabilitarea de drept este condiţionată de conduita bună a

condamnatului, care într-un interval de timp de trei ani nu trebuie să mai comită infracţiuni. Dacă în această perioadă condamnatul mai săvârşeşte o altă infracţiune, reabilitarea de drept nu mai poate opera;

c) condiţii privind termenul de reabilitare Obţinerea reabilitării de drept este condiţionată de trecerea unui

termen de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia. Pentru cei condamnaţi la amendă (art. 136, alin. 2, C.penal), termenul de 3 ani se calculează de la data când amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în alt mod.

6. Reabilitare de drept în cazuri speciale Cazurile speciale în care operează reabilitare de drept sunt: a) condamnatul este reabilitat de drept, la expirarea termenului de

încercare, în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dacă nu a săvârşit o nouă infracţiune înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, în baza art. 83, 84 şi 86

4, C.penal;

b) reabilitarea de drept intervine la terminarea executării pedepsei, în cazul condamnatului militar în termen care execută pedeapsa într-o închisoare militară;

c) reabilitare de drept operează la împlinirea duratei pedepsei, când condamnatul militar în termen a devenit inapt şi a fost liberat condiţionat.

7. Reabilitarea judecătorească 7.1. Noţiune

Reabilitarea judecătorească este reabilitarea care se acordă, la

cererea fostului condamnat, de către instanţa de judecată în urma verificării

îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.

Reabilitarea judecătorească este forma tipică, modalitatea principală

de înlăturare a consecinţelor ce rezultă dintr-o condamnare2 .

1 I. Cozma – Op. cit., p. 140-155

325

7.2. Condiţiile reabilitării judecătoreşti

În cazul reabilitării judecătoreşti legea penală prevede anumite

condiţii referitoare la condamnare, termenele de reabilitare şi la conduita

condamnatului.

a) condiţiile cu privire la condamnare

Reabilitarea judecătorească se acordă pentru acele condamnări faţă

de care nu operează reabilitarea de drept.

Reabilitarea judecătorească poate fi acordată şi pentru o condamnare

faţă de care a intervenit amnistia, deoarece, numai reabilitarea produce

efecte mai favorabile decât amnistia1. Astfel, în baza articolului 12, din

legea 7/1972, privind cazierul judiciar, scoaterea din cazierul judiciar a

persoanelor condamnate, în cazul amnistiei, are loc după 2 ani de la

incidenţa amnistiei, pe când în cazul reabilitării scoaterea din cazier

operează imediat.

Reabilitarea judecătorească se acordă pentru toate condamnările

succesive, chiar dacă pentru unele din acestea ar fi incidentă reabilitarea de

drept2.

b) condiţii cu privire la termenul de reabilitare

Termenul de reabilitare reprezintă perioada de timp dintre executarea

pedepsei ori stingerea executării acesteia prin modalităţile prevăzute de lege

şi judecarea cererii de reabilitare, perioadă în care, condamnatul, prin

conduita sa, face dovada că s-a îndreptat şi că merită să i se acorde

reabilitarea.

În natura reabilitării judecătoreşti legea prevede termene compuse

dintr-un termen fix, la care se adaugă un termen variabil, care reprezintă

jumătate din durata pedepsei. Termenul de reabilitare judecătorească este

diferenţiat pentru fiecare condamnare, potrivit dispoziţiilor art. 135, C.penal,

după cum urmează:

în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an

până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care se adaugă jumătate

din durata pedepsei pronunţate;

în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până

la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care se adaugă jumătate din

durata pedepsei pronunţate ;

2 Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr. 13/1977, Revista Română de Drept, nr. 3/1978 ,

p. 60. 1 I. Cozma – Op. cit., p. 140-155,

2 Decizia penală a Tribunalului Judeţean Arad, nr. 65/1971, în Revista Română de Drept,

nr. 7/1971, p. 143.

326

în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani,, ,

după trecerea unui termen de 7 de ani, la care se adaugă jumătate din durata

pedepsei pronunţate.

- în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu

pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 de ani, la care se adaugă

jumătate din durata pedepsei cu închisoare.

Aceste termene, pot fi reduse, în mod excepţional, prin dispoziţia

procurorului general.

În situaţia condamnatului decedat până la împlinirea condiţiilor

prevăzute de lege, reabilitarea judecătorească poate opera dacă instanţa,

evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită

acest beneficiu.

Termenele de reabilitare se socotesc după cum urmează:

pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, termenul de

reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei

principale ori de la data când aceasta s-a prescris (art. 136, alin.1, C.penal);

pentru cei condamnaţi la pedeapsa cu amendă, termenul curge din

momentul în care amenda a fost achitată sau executarea ei s-a stins în orice

alt mod;

în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă,

termenul curge de la data actului de graţiere;

în cazul computării arestării preventive, dacă prin aceasta nu mai

rămâne de executat nici un rest de pedeapsă, termenul de reabilitare se

calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare1

în cazul când executarea pedepsei aplicate a avut loc prin deţinere

preventivă care a luat sfârşit mai înainte de rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare, termenul de reabilitare se calculează tot de la data rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare, şi nu de la data când a luat sfârşit

deţinerea preventivă2;

în cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în funcţie de pedeapsa cea mai grea, care atrage şi cel mai lung termen de reabilitare, aceasta calculându-se de la data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse

3

c) condiţii cu privire la conduita condamnatului

1 Decizia penală a Tribunalului Judeţean Arad, nr.65/1971, Revista Română de Drept, nr.

7/1971, p. 143. 2 Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.3475/1978, Revista Română de Drept, nr.

4/1875, p. 151. 3 Decizia penală a Tribunalului Suprem, nr.2539/1982, Culegere de decizii, 1982, p. 260

327

Condiţiile cu privire la conduita condamnatului sau condiţiile de fond ale reabilitării, sunt stipulate de art. 137, C.penal, care prevede patru asemenea situaţii, respectiv:

persoana condamnată să nu fi suferit o nouă condamnare în interiorul termenului de reabilitare prevăzut de lege;

persoana condamnată să îşi aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, ori să aibă vârsta de pensionare sau să fie incapabil de muncă (art.137, lit. b, C.penal). Prin stipularea acestei condiţii legiuitorul a stimulat încadrarea în muncă a condamnatului şi desfăşurarea unor activităţi oneste pentru întreţinerea sa, fiind exclusă reabilitare acelora care duc un mod de viaţă parazitar şi care nu-şi asigură existenţa prin muncă cinstită. Legea nu limitează durata muncii şi nici felul muncii. Această condiţie se consideră îndeplinită şi atunci când fostul condamnat este pensionar ori când este incapabil de muncă şi se află în întreţinerea membrilor de familie; - persoana condamnată a avut o bună conduită în familie, în societate, în orice altă împrejurare în care s-a aflat pe întreaga perioadă de la executarea pedepsei şi până la soluţionarea cererii de reabilitare (art.137, lit.c, C.penal). Această condiţie nu operează în situaţia în care fostul condamnat a mai comis o nouă infracţiune în termenul de reabilitare, chiar dacă pentru aceasta a intervenit amnistia, ori a fost sancţionat contravenţional de către instanţa de judecată;

persoana condamnată a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat, în afară de cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri, sau când instanţa constată că cel condamnat nu şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la obligaţiile civile din hotărârea de condamnare (art. 137, lit. d, C.penal). Dacă această condiţie nu este îndeplinită, iar instanţa de judecată constată că neîndeplinirea nu se datorează relei voinţe a condamnatului, reabilitarea poate fi admisă. Atunci când condamnatul s-a sustras, cu bună ştiinţă, de la plata despăgubirilor civile, această condiţie se consideră neîndeplinită şi reabilitare nu mai operează.

7.3. Admiterea sau respingerea cererii de reabilitare

Instanţa de judecată sesizată cu cererea de reabilitare a fostului

condamnat, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de

lege, acordă reabilitarea condamnatului.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege, instanţa de

judecată dispune respingerea cererii de reabilitare. Atunci când respingerea

cererii se datorează neîndeplinirii condiţiilor de fond, o nouă cerere de

reabilitare poate fi făcută:

după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa

închisorii mai mare de 10 ani (art. 138, alin. 1, C.penal);

328

după un termen de 2 ani, în cazul condamnării la pedeapsa

închisorii mai mare de 5 ani (art. 138, alin. 1 C.penal);

- după un termen de un an, în celalalte cazuri.

Aceste termene încep să curgă de la data când cererea a fost

respinsă.

În cazul respingerii cererii de reabilitare, condiţiile de fond

referitoare la conduita condamnatului trebuie să fie îndeplinite şi pentru

intervalul de timp care a precedat noua cerere.

În cazul în care cererea de reabilitare este respinsă pentru

neîndeplinirea unor condiţii de formă, aceasta poate fi reînnoită oricând în

baza prevederilor Codului de procedură penală.

7.4. Anularea reabilitării judecătoreşti

În conformitate cu prevederile art. 139, C.penal, reabilitarea

judecătorească poate fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel

reabilitat mai suferise o condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută ar fi

condus la respingerea cereri de reabilitare. Textul de lege are în vedere o

condamnare definitivă, chiar dacă hotărârea de condamnare a rămas

definitivă după îndeplinirea termenului de reabilitare. În acest caz, anularea

reabilitării este obligatorie şi reprezintă sancţiunea specifică prevăzută în

cadrul reglementării privind reabilitarea.