sinteze curs - sjea-dj.spiruharet.ro · trei puteri în stat: legislativă, executivă şi...
TRANSCRIPT
1
Universitatea Spiru Haret
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative, Craiova
Departamentul de Ştiinţe Juridice şi Administrative
Programul de studii: Drept
Disciplina: PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI
Anul: III
SINTEZE CURS
2
CAPITOLUL I
TEORIA GENERALǍ A DREPTURILOR OMULUI
1.1. Repere privind evoluţia istorică a drepturilor omului
Istoria drepturilor omului se pierde în negura vremurilor, fiind indisolubil legată de însăşi
istoria comportamentului interuman. Căutarea surselor, a normelor care guvernează drepturile
omului, începe cu studierea tradiţiilor, a obiceiurilor, a urmelor arheologice, a primelor mărturii
scrise.
Geneza drepturilor omului coboară până în zorii Antichităţii, trece prin veacurile Evului
Mediu, se dezvoltă prin contribuţia importantă a secolelor XVII-XVIII, pentru ca anii ce au
urmat celui de-Al Doilea Război Mondial să le dea definitiv contur. Unii autori sunt de părere că
geneza drepturilor omului se află în sistemele de gândire stoice, naturaliste, greceşti şi romane
din Antichitate, care au explicat mai bine relaţia dintre individ, religie şi statul laic, elaborând
noţiunea unui drept natural, în care omul este stăpânul propriului său destin, iar legile sunt doar
replici ale unui drept etern, imuabil şi universal, care se impune implacabil relaţiilor sociale.
Istoria concepţiilor cu privire la drepturile omului începe odată cu primele legi ale
societăţilor organizate în stat. Codul lui Hammurabi, apărut pe teritoriul actual al Irakului, în
jurul anului 2000 î.e.n., constituie primul cod legislativ scris, care conţine, în formă incipientă,
unele drepturi ale omului, dispunând că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi sau nu li se poate
confisca averea fără o dreaptă judecată1.
Dreptul roman, ,,părintele spiritual” al dreptului european contemporan, stabilea, prin
Legea celor XII table, edictată în anul 451 î.e.n., drepturile cătăţeanului, printre care dreptul la
proprietate, dreptul de a fi liber, dreptul la o judecată dreaptă, dreptul de a-şi alege conducătorii,
dreptul de a protesta şi dreptul la fericire.
Pe teritoriul actual al Iranului, în anul 570 î.e.n., a fost edictată Carta Cyrus, care evoca
existenţa unor drepturi ale omului, precum dreptul la libertate, dreptul la securitate, libertatea de
mişcare, etc.
Democraţia ateniană din secolul V î.e.n. reprezintă o încercare de afirmare a drepturilor
omului, mai ales în plan politic.
Termenul de ,,democraţie” provine din greaca veche, fiind format prin alăturarea a două
cuvinte: ,,demos” - popor şi ,,kratos” - putere. Sensul originar, primordial al termenului, este
acela de ,,domnie a poporului”. Ca formă de guvernământ şi de organizare socială, democraţia a
apărut în epoca înfloritoare a lui Pericle (461-429 î.e.n.), strălucit om politic şi orator al
Antichităţii, în timpul căruia Atena a cunoscut cea mai mare dezvoltare economică şi culturală.
Atena a fost primul stat democratic din istoria umanităţii şi a rămas, până astăzi, cu toate
limitele lui, un model de stat ideal. Democraţia ateniană nu a durat însă foarte mult. După
moartea lui Pericle, ea a fost erodată de luptele interne dintre moderaţi şi radicali, sfârşind prin
instaurarea regimului oligarhic al celor treizeci de tirani. Această lecţie avea să se repete de mai
multe ori în decursul istoriei. Nu o dată democraţiile au decăzut, fiind înlocuite cu dictaturi şi
1 Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, 1994, p. 28.
3
regimuri totalitare. Astfel, după Marea Revoluţie Franceză (1789-1795) a urmat Restauraţia şi
Imperiul lui Napoleon Bonaparte.
Secolele XVI-XVII au fost marcate de prezenţa unor mari jurişti şi gânditori politici,
precum Jean Bodin, Hugo Grotius, Thomas Hobbes şi John Locke, care au contribuit la
dezvoltarea ideilor despre stat şi om, despre relaţia de antiteză dintre putere şi individ, despre
dreptul natural şi dreptul pozitiv, despre suveranitate şi libertate. Doctrina drepturilor naturale
individuale, cu rădăcini în diferite civilizaţii istorice, a fost dezvoltată în aceste secole de şcoala
dreptului natural şi reluată de filosofii francezi în secolul al XVIII-lea. Ea are ca fundament ideea
potrivit căreia, înainte de a stabili o organizare politică, oamenii trăiau într-o stare de libertate
totală, descrisă de Thomas Hobbes ca una de completă anarhie. Peste această stare s-a suprapus
formarea de comunităţi umane politic şi civil organizate; acestea au avut adesea şi perioade
îndelungate cu caracter absolutist, în care cei ce exercitau autoritatea au negat orice drepturi şi
libertăţi celor guvernaţi.
În operele sale, Hugo Grotius (1583-1645) a insistat asupra desfiinţării discriminării
facute între creştini şi restul oamenilor. ,,Dreptul natural - afirma Hugo Grotius - este într-o
asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba”.
Meritul de a fi cercetat pentru prima oară principiul separării puterilor în stat îi revine
filosofului şi juristului englez John Locke (1632-1704). El a fost practic autorul acestei doctrine,
atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. Filosoful englez susţinea existenţa a
trei puteri în stat: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă trebuia să aparţină
parlamentului şi era considerată puterea supremă, deoarece edicta reguli de conduită general
obligatorii. Puterea executivă, limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu
puteau fi prevăzute prin lege, urma să fie încredinţată monarhului. Puterea federativă era
încredinţată tot regelui, atribuindu-i dreptul de a declara război, de a face pace şi de a încheia
tratate. În viziunea lui Locke, expusă mai cu seamă în lucrarea ,,Second Treaties of Government”
din 1688, prin contractul social, oamenii abandonează o parte din libertatea lor în favoarea
suveranului pe care l-au creat; ei determină însă cu precizie drepturile şi libertăţile pe care înţeleg
să le păstreze şi cărora suveranul nu le poate aduce atingere.
Montesquieu (1689-1755), în lucrarea ,,Spiritul Legilor” din 1748, susţinea principiul
separaţiei puterilor în stat, argumentând că numai în aceste condiţii poate fi garantată respectarea
drepturilor omului.
Voltaire (1694-1778) a afirmat egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea gândirii,
libertatea cuvântului şi a condamnat pedeapsa cu moartea, tortura şi arbitrariul.
Immanuel Kant (1724-1804) a definit dreptul ca fiind ,,complexul condiţiilor prin care
voinţa fiecăruia poate să coexiste cu voinţa altora conform unei legi universale de libertate”. Tot
el sublinia ideea că libertatea este un drept natural înnăscut, ea reprezentând o valoare naturală
care plasează omul deasupra lumii”.
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), în operele ,,Discurs asupra originii şi fundamentelor
inegalităţii între oameni” (1753) şi ,,Contractul social” (1762), a abordat problematica drepturilor
omului, susţinând că nefericirea fiinţei umane se datorează atât proprietăţii private cât şi
dominaţiei politice. În viziunea lui Rousseau, diametral opusă faţă de cea a lui Locke, prin
contractul social oamenii au abandonat complet libertatea lor originară în mâinile suveranului. El
nu vede însă prin aceasta o pierdere a libertăţii, considerând că, prin protecţia pe care această
comunitate o oferă, sunt menţinute drepturile şi libertăţile abandonate. Această concepţie
presupune o organizare politică în care poporul, constituit în corp legiuitor, să fie chemat să
adopte legile, deci un regim de democraţie directă.
4
În Evul Mediu au apărut şi o serie de documente deosebit de importante din punct de
vedere politic şi juridic, care au contribuit la dezvoltarea problematicii drepturilor omului.
Semnificativă din acest punct de vedere este Magna Charta Libertatum – Marea Cartă a
Libertăţilor, care constituie primul document european atestat, semnat de către regele Ioan Fără
de Ţară, în anul 1215, ca urmare a înţelegerii intervenite între acesta şi nobilii rebeli. Acest
document pune bazele unei monarhii limitate şi enunţă totodată o serie de garanţii şi privilegii
pentru cetăţenii şi nobilimea Angliei. Magna Charta nu este însă numai o concedare de privilegii
către aristocraţia britanică, ci şi o constituţie care garantează drepturi şi libertăţi. Odată cu Magna
Charta Libertatum, a început lunga perioadă de constituire a ceea ce numim în zilele noastre
,,instrumente de protecţie şi de promovare a drepturilor omului”.
Magna Charta Libertatum a influenţat elaborarea unor documente ulterioare cu relevanţă
deosebită pentru drepturile omului, cum ar fi Habeas Corpus Act (1679) şi Bill of Rights (1689).
În Bill of Rights, care reprezintă o veritabilă constituţie, au fost proclamate anumite
drepturi individuale: dreptul de a nu i se aplica o pedeapsă ilegală şi crudă; dreptul de a i se
comunica motivele arestării; dreptul de a fi eliberat pe cauţiune; dreptul la alegeri libere;
libertatea cuvântului; dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juraţi. De asemenea, prin
intermediul acestui document, era îngrădită puterea monarhică, suveranul nemaiavând dreptul să
abroge legile şi nici să îngăduie vreunei clase privilegiate să le încalce.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea au avut loc două evenimente majore, a căror
influenţă a fost determinantă pentru evoluţia ulterioară a drepturilor omului.
Este vorba, în primul rând, de Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii
din 1776, emisă cu ocazia rebeliunii coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii
Britanii şi adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia. Cel de al doilea document, în ordine
cronologică, îl constituie Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, emisă cu ocazia
Revoluţiei Franceze de la 1789.
Anterior Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, în mai 1776, a fost
proclamată Virginia Bill of Rights, care stipula că ,,toţi oamenii sunt de la natură în mod egal
liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţă şi la
libertate, precum şi mijlocul de a dobândi şi conserva proprietatea şi de a urmări să obţină
fericire şi siguranţă”.
Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii proclama o serie de drepturi şi
libertăţi fundamentale, cum ar fi: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, egalitatea în faţa legii,
dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la rezistenţă împotriva opresiunii, libertatea de
gândire, libertatea de expresie şi de manifestare. Garantarea acestor drepturi proclamate a fost
făcută prin intermediul Constituţiei Statelor Unite ale Americii, care a înscris, pentru prima dată
în conţinutul unui document normativ, principiul separaţiei puterilor în stat. În Declaraţia de
Independenţă a Statelor Unite, prima dispoziţie proclamă: ,,Toţi oamenii au fost creaţi egali; ei
au fost înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se
găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de oameni pentru garantarea
acestor drepturi şi dreapta lor putere emană din consimţământul guvernanţilor”. ,,Considerăm că
următoarele adevăruri sunt evidente prin ele însele: acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei
au fost înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile printre care Viaţa, Libertatea şi
Căutarea Fericirii, că pentru a apăra aceste drepturi sunt instituite guvernăminte a căror putere
5
rezultă din consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun guvern acţionează împotriva
acestor ţeluri este dreptul poporului să modifice acel guvernământ şi să instituie altul”2.
Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii a fost sursa primară de inspiraţie
pentru autorii francezi ai Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, care a constituit actul de
naştere al universalizării drepturilor omului. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului,
adoptată de Adunarea Constituantă franceză în 1789, proclama: ,,Oamenii se nasc şi rămân liberi
şi egali în drepturi”; ,,Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi
imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la
opresiune”.
Din acel moment istoric, caracterizat prin naşterea ideii de libertate, apare conceptul
individului ca subiect cu demnitate şi drepturi intrinseci ce trebuie respectate, nu numai de
semenii săi, ci şi de cei care exercită autoritatea. Indiferent de limitele sale şi de criticile ce îi pot
fi aduse, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului este un punct cheie pentru a înţelege de
ce statele sunt principalele responsabile pentru violarea drepturilor omului. Astfel, drepturile
omului apar în momentul recunoaşterii şi consacrării statului de drept şi democraţiei.
Ecourile acestor documente s-au resimţit în întreaga lume, dovadă fiind constituţiile
adoptate de diverse ţări, care au înscris în conţinutul lor aceste drepturi şi libertăţi fundamentale,
dintre care putem aminti constituţiile din Olanda (1798), Suedia (1809), Spania (1812), Belgia
(1831), Sardinia (1848), Danemarca (1849), Prusia (1850). În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti
au fost instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după Unirea Principatelor Române din 1859.
Până în anul 1945 problematica drepturilor omului a avut o evoluţie sinusoidală, ea
punând accent în acea perioadă pe eliminarea sclaviei, pe protecţia lucrătorilor din industrie, pe
protecţia victimelor războiului, pe protecţia minorităţilor. Limitele normative la care s-a ajuns nu
au fost însă suficiente, iar atrocităţile comise în cele mai recente conflicte armate, în special în
cazul războaielor mondiale, au demonstrat faptul că respectul demnităţii umane trebuie să
reprezinte un ţel al tuturor statelor.
Pornind de la concepţia marxistă asupra societăţii, partidele comuniste ajunse la putere
într-o serie de ţări au încercat să clădească o societate diferită, în care statul, pretinzând că acordă
prioritate drepturilor sociale, economice şi culturale ale individului, devine principalul proprietar
al bunurilor şi tinde să dirijeze viaţa politică, economică, socială şi culturală. Având această
viziune diformă asupra realităţii, statul comunist îşi asumă în întregime garantarea drepturilor
omului în ansamblul lor, fie politice, economice, sociale sau culturale. În fapt însă, comunismul a
adus restrângeri importante drepturilor şi libertăţilor individuale, de multe ori suprimându-le
chiar existenţa.
Calea către construirea unui sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului,
precum şi stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu, a fost deschisă prin
adoptarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite la San Francisco în 1945. Carta O.N.U. a instituit
un organism specializat în domeniul protecţiei drepturilor omului, respectiv Comisia pentru
Drepturile Omului.
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, document politic ce pune la baza drepturilor şi libertăţilor omului egalitatea
în drepturi.
Printre drepturile civile şi politice ale omului enunţate în Declaraţie, putem enumera:
dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi demnitate, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie,
2 The Declaration of Independence, Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language,
Gramercy Books, New York, 1994, p. 1700.
6
dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante,
egalitatea în faţa legii, dreptul de nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar, dreptul la un
proces echitabil în materie civilă şi penală, dreptul la prezumţia de nevinovăţie până la
pronunţarea unei sentinţe în cadrul unui proces public, dreptul la respectarea vieţii private şi a
proprietăţii, dreptul de a circula liber, dreptul la o cetăţenie, dreptul de a se căsători şi întemeia o
familie, libertatea gândirii, libertatea de opinie şi de exprimare, libertatea de întrunire şi asociere
paşnică, dreptul de a participa, direct sau prin reprezentanţi, la conducerea treburilor publice şi
dreptul de a avea acces la funcţiile publice ale ţării sale.
Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale ale omului, pot fi menţionate:
dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii, dreptul la un salariu
egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate, dreptul la
un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, dreptul
mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire specială, dreptul la învăţământ şi dreptul de a lua parte
în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii.
La 16 decembrie 1966 au fost adoptate, tot de către Adunarea Generală a O.N.U., cele
două pacte ale drepturilor omului, respectiv: Pactul drepturilor civile şi politice şi Pactul
drepturilor economice, sociale şi culturale.
În cadrul Conferinţei Europene de Cooperare şi Securitate în Europa din 1975, a fost
adoptat Actul final de la Helsinki, care a proclamat cele mai importante drepturi ale omului.
Continuarea acestei iniţiative începută la Helsinki a venit odată cu Reuniunea de la Viena
(1989), când a fost adoptat Mecanismul Dimensiunii Umane.
1.2. Semnificaţia conceptului de ,,drepturi ale omului” în lumea contemporană
Pe plan internaţional, nu a fost adoptată până în prezent o definiţie oficială a drepturilor
omului, dar în literatura de specialitate autohtonă sau străină ele au fost definite fie ca
,,ansamblul de norme juridice internaţionale, prin care sunt recunoscute individului atribute şi
facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază
de garanţii instituţionale apropiate”3, fie ca ,,o recunoaştere a unor spaţii de autodeterminare a
persoanei umane, consacrate prin norme juridice internaţionale, dar şi naţionale, care beneficiază
de un regim juridic de protecţie, în raport cu puterea publică”4, fie ca drepturi ,,esenţiale pentru
fiinţa umană, ce decurg direct din existenţa fiinţei umane, din demnitatea omului, independent de
formalizarea lor juridică internaţională”5.
În viziunea profesorului universitar Adrian Năstase, drepturile omului sunt ,,acele
prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în
raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi
care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în
contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi”6.
3 Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi libertăţi,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 14.
4 H. Oberdorff, Droits de l’homme et libertés fondamentales, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 2.
5 Corneliu Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 7.
6 Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului,
Bucureşti, 1992, p. 55.
7
,,Drepturile omului sunt acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu
valorile contemporane, pe care orice fiinţă umană este îndreptăţită să le pretindă de la societatea
în care trăieşte”7.
Se poate observa că nu există o unitate în ceea ce priveşte elementele definitorii ale
acestui concept; unii autori încearcă să definească drepturile omului utilizând concepte pe cât de
frumoase la prima vedere, pe atât de fluide, interpretabile şi greu de explicat, ce nu ajută cu
nimic la clarificarea dimensiunii lor juridice (demnitatea umană, libertatea, dezvoltarea
personalităţii umane, egalitatea); alţi autori încearcă să stabilească anumite criterii în baza cărora
ar putea fi considerate anumite drepturi ca fiind ale omului, cum ar fi apartenenţa acestora la
dreptul internaţional, fie ca norme juridice, fie ca drepturi naturale. Abordarea ştiinţifică a acestui fenomen omniprezent în viaţa noastră presupune o
distincţie clară între diferitele niveluri de analiză pe care complexitatea drepturilor omului le
implică. Astfel, filosofia şi morala drepturilor omului se preocupă de aspectele generale şi etice
ale problematicii, în timp ce ideologia politică a drepturilor omului (pe plan intern şi
internaţional) are în vedere aspectele practice ale acestora la nivel de deziderate, promisiuni,
realizări şi neîmpliniri, iar dreptul pozitiv al drepturilor omului se concentrează în special pe
mecanismele juridice de garantare şi pe sancţionarea încălcărilor acestora8.
Drepturile omului, din punct de vedere al etimologiei acestei sintagme, se referă la
drepturile şi libertăţile persoanei umane în orice moment al existenţei sale şi independent de
apartenenţa la un anumit grup de identificare în funcţie de elemente subiective sau obiective
precum rasa, etnia, limba, religia, cultura, voinţa de a trăi împreună, etc; drepturile omului se
manifestă pe planul societăţii umane globale şi privesc individul în sine - individul universal.
Drepturile omului sunt atemporale şi aspaţiale, iar exercitarea lor nu depinde sau nu ar trebui să
depindă de condiţia individului.
1.3. Trăsăturile drepturilor omului
Drepturile omului sunt naturale, universale, indivizibile, imprescriptibile şi inalienabile.
Drepturile omului sunt naturale sau congenitale, individul deţinându-le de la naşterea sa
până la moarte, proprietate care le face imune la alterări ulterioare din partea statului.
Universalitatea drepturilor omului semnifică faptul că ele privesc toate fiinţele umane, în
orice loc s-ar afla, indiferent de sex, rasă, religie, vârstă şi orice alte trăsături care i-ar putea
deosebi pe cei ce compun marea familie umană, finalitatea reglementărilor naţionale, regionale şi
internaţionale fiind valorificarea acestor drepturi faţă de orice alte persoane, în toate ţările lumii,
pe baza unui standard minim pe care toate statele sunt chemate să-l accepte şi să-l transpună în
legi şi de la care nu se admit derogări decât prin lege şi pentru raţiuni bine determinate.
Indivizibilitatea drepturilor omului este principiul care subliniază abordarea globală a
drepturilor omului, în ansamblul lor, cuprinzând toate categoriile de drepturi şi libertăţi, plecând
de la legătura indestructibilă care există între ele, indiferent de domeniul de aplicare (politic,
social, economic, cultural, juridic) sau de spaţiul în care trebuie implementate ori de categoria de
persoane destinatare.
Imprescriptibilitatea drepturilor omului rezidă în faptul că acestea sunt perene,
intangibile în timp, exercitarea lor nefiind supusă niciunui termen.
Inalienabilitatea drepturilor omului se poate traduce prin faptul că ele nu pot fi
transferate şi nu pot face obiectul unei tranzacţii, deoarece sunt integrate esenţei fiinţei umane.
7 Lenkin Louis, The Age of Rights, Columbia University Press, New York, 1990, p. 38.
8 Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 25.
8
Drepturile omului nu sunt negociabile, iar titularii lor nu pot să renunţe la ele, sub sancţiunea
nulităţii.
1.4. Obiectul şi subiectele dreptului internaţional al drepturilor omului
Obiectul dreptului internaţional al drepturilor omului îl constituie drepturile şi libertăţile
fundamentale ale individului, care reprezintă conţinutul relaţiilor internaţionale din acest
domeniu. Datorită evoluţiei dinamice a relaţiilor internaţionale din domeniul drepturilor omului,
obiectul acestei discipline se află într-o expansiune continuă. Apariţia unor noi relaţii interumane
determină necesitatea unor noi reglementări în domeniul drepturilor omului.
Iniţial, subiect al Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului a fost considerat statul, iar
ulterior, organizaţia internaţională. Acest lucru se justifică prin aceea că, în perioada respectivă,
Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului făcea parte din Dreptul Internaţional Public, iar
persoanele fizice nu au fost recunoscute ca subiect, deoarece se considera că acestea sunt supuse
jurisdicţiilor naţionale. De abia în perioada interbelică şi mai pregnant după cel de Al Doilea
Război Mondial s-a lansat ideea extinderii sferei subiectelor de Drept Internaţional al Drepturilor
Omului. Unii autori au susţinut că prin recunoaşterea persoanei ca subiect de Drept Internaţional
al Drepturilor Omului s-ar aduce atingere suveranităţii statelor. Acest fapt a dus la conturarea
unui nou principiu şi anume principiul subsidiarităţii, potrivit căruia, sesizarea instanţelor
internaţionale din domeniul drepturilor omului nu poate fi făcută decât după ce au fost utilizate
toate căile judiciare interne de soluţionare a litigiului. Datorită triumfului teoriilor favorabile
recunoaşterii, în ziua de azi persoana fizică are calitatea de subiect de drept internaţional al
drepturilor omului.
Concluzionând, putem afirma că subiecte ale raportului juridic din domeniul drepturilor
omului sunt, în principal, statele, care au obligaţia de a garanta acordarea şi respectarea
drepturilor omului pe plan intern, organizaţiile internaţionale, care intervin în proclamarea şi
apărarea drepturilor fundamentale şi a libertăţii cetăţenilor şi indivizii, persoane fizice sau
juridice, care sunt destinatarii valorilor protejate şi care au facultatea de a apela la forţa coercitivă
a statului sau a instanţelor internaţionale atunci când aceste valori le sunt desconsiderate.
1.5. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului
Noţiunea de izvor de drept desemnează forma de apariţie şi de exprimare a unei norme
juridice.
În materia drepturilor omului, izvoarele de drept sunt constituite din mijloacele juridice
prin care statele, pe baza acordului lor de voinţă, creează noi norme sau le dezvoltă şi le modifică
pe cele existente.
Principalele izvoare ale Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului sunt tratatul
internaţional şi cutuma internaţională.
a) Tratatul internaţional.
Tratatul internaţional este expresia voinţei unanime a statelor, materializată într-un
document scris, încheiat în scopul de a produce efecte juridice între statele semnatare. Tratatul
internaţional mai poate fi întâlnit sub următoarele denumiri: convenţie, pact, acord, protocol,
statut etc.
În materia drepturilor omului, majoritatea tratatelor internaţionale sunt întâlnite sub
denumirea de convenţii internaţionale.
Din punct de vedere al sferei geografice de aplicare a lor, convenţiile internaţionale se
clasifică în două categorii: convenţii universale şi convenţii regionale.
9
Din punct de vedere al obiectului lor, adică al categoriilor de drepturi ale omului pe care
le reglementează, convenţiile internaţionale se clasifică în două categorii:
- convenţii generale - care reglementează drepturile omului privite în ansamblul lor, cum
sunt: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia Americană a Drepturilor Omului,
Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul cu privire la drepturile economice, sociale
şi culturale;
- convenţii speciale - care reglementează numai anumite categorii de drepturi ale omului,
cum ar fi, de exemplu, convenţiile ce vizează protecţia dreptului la viaţă: Convenţia cu privire la
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1948), Convenţia privind imprescriptibilitatea
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii (1968), Convenţia împotriva luării de ostatici
(1979), etc.
Tratatele moderne care reglementează protecţia juridică a drepturilor omului au fost
precedate de adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Prin adoptarea tratatelor,
care au ca sursă de inspiraţie această Declaraţie, s-a creat obligaţia juridică pentru părţile
contractante de a-şi armoniza legislaţia şi practicile interne cu prevederile tratatelor. Tratatele au
definit şi au detaliat, în termeni juridici, drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţie. Prin aceste
tratate, statele semnatare au dobândit nu numai obligaţia de a pune în aplicare prevederile lor, ci
şi dreptul de a solicita altor state-părţi să le pună în aplicare, în virtutea principiului pacta sunt
servanda.
b) Cutuma internaţională.
Cutuma internaţională este rezultatul unei experienţe îndelungate, perpetuată prin
repetarea unei practici constante, adică a unei reguli acceptată de anumite comunităţi ca fiind
conformă cu interesele lor. Fiind cel mai vechi izvor de drept, cutuma este mai rar întâlnită în
practica internaţională. De regulă, cutuma constituie izvor al drepturilor omului atunci când
normele juridice existente în tratatele internaţionale fac trimitere directă la ea.
1.6. Drepturile omului: universale sau relative din punct de vedere cultural?
Universalitatea drepturilor omului semnifică faptul că ele privesc toate fiinţele umane, în
orice loc s-ar afla, indiferent de sex, rasă, religie, vârstă şi orice alte trăsături care i-ar putea
deosebi pe cei ce compun marea familie umană, finalitatea reglementărilor naţionale, regionale şi
internaţionale fiind valorificarea acestor drepturi faţă de orice alte persoane, în toate ţările lumii,
pe baza unui standard minim pe care toate statele sunt chemate să-l accepte şi să-l transpună în
legi şi de la care nu se admit derogări decât prin lege şi pentru raţiuni bine determinate. Aceste
drepturi sunt naturale sau congenitale, deoarece omul le deţine de la naşterea sa şi până la
moarte, proprietate care le face imune la alterări ulterioare din partea statului.
Teoria drepturilor omului trebuie privită ca o teorie valabilă independent de timp şi de
spaţiu, ca o teorie universală. Dacă este adevărat că doar cetăţenii se pot bucura de toate
drepturile, această condiţie a apartenenţei la stat nu poate fi aplicată într-un astfel de mod încât să
afecteze caracterul universal al drepturilor omului. Principiul universalităţii drepturilor omului
poate fi formulat expres de constituţia unui stat sau de o declaraţie de drepturi, aşa cum o face, de
exemplu Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, afirmând în articolul 2
că ,,scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale
omului” sau Declaraţia din Virginia din 1776, care stipulează că ,,toţi oamenii sunt prin natură,
atât liberi cât şi independenţi şi au drepturi inerente, de care, intrând într-un stadiu al societăţii,
nu pot prin niciun contract să priveze sau să lipsească posteritatea”. Dar chiar şi acolo unde
universalitatea nu este prevăzută în mod expres într-un document cu valoare juridică, drepturile
10
omului rămân tot universale, căci universalitatea este un principiu general al dreptului în
democraţiile moderne. Universalitatea drepturilor omului înseamnă că ele se aplică tuturor
fiinţelor umane, că reglementările statale trebuie să se conformeze unor principii universal-
valabile atunci când se referă la drepturile omului.
Această universalitate se desfăşoară pe trei planuri: ,,Pe plan raţional, universalitatea
desemnează atribuirea drepturilor tuturor fiinţelor umane. Aceste drepturi sunt raţionale şi
abstracte, în acord cu faptul că ele sunt atribuite tuturor oamenilor şi că ele sunt purtătoare ale
unei pretenţii de validitate generală datorată criteriilor morale care le fondează. Pe plan temporal,
universalitatea presupune ca aceste drepturi să fie generale şi abstracte – situate în marginea
timpului şi valide în orice moment istoric. Pe plan spaţial, în fine, universalitatea sugerează
extinderea culturii drepturilor omului la toate societăţile politice, fără excepţie”9. Este în fond
ceea ce afirma şi Declaraţia franceză: drepturile sunt naturale, deci rezultă direct din natura
umană, din raţiune, fiind aplicabile tuturor celor care au această calitate de a fi raţionali, adică
tuturor fiinţelor umane; sunt imprescriptibile, deci scoase din contextul temporal; şi aplicabile ca
scop oricărei asociaţii politice, ceea ce le scoate încă odată din timpul istoric, dar şi din oricare
spaţiu cultural sau politic particular. Prin urmare, universalitatea drepturilor omului nu înseamnă
generalizarea lor, căci ,,generalizarea menţine distincţia între drepturile omului şi drepturile
cetăţeanului”10
. Această universalitate a drepturilor omului, consacrată sau nu constituţional în
mod expres, creează unele consecinţe juridice concrete.
Atemporalitatea drepturilor omului se traduce prin faptul că existenţa lor nu poate fi
afectată de curgerea timpului; de aceea, dreptul pozitiv al drepturilor omului nu poate retrage ori
şterge un drept sau o libertate fundamentală din catalogul universal al acestora, ci doar limita
exerciţiul lor. Doar atributele drepturilor vor putea fi modelate normativ de legiuitor, fără a le
suprima însă existenţa. O golire excesivă de conţinut ar ştirbi din esenţa lor. Drepturile omului
sunt din ce în ce mai mult o creaţie jurisprudenţială. Prin opera sa creatoare, judecătorul poate
introduce pe firmamentul dreptului noi libertăţi sau poate descoperi valenţe ale unor libertăţi deja
consacrate, dar nu poate niciodată şterge sau retrage o libertate fundamentală din catalogul
universal al acestora, căci drepturile omului sunt atemporale şi universale. Caracterul universal al
drepturilor omului transcede limitele oricărui stat particular.
Universalitatea drepturilor omului impune mijloace de apărare tot mai evoluate pentru
prezervarea libertăţii indivizilor. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului porneşte, încă din
primul său paragraf, de la recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane, a
drepturilor lor egale şi inalienabile, ca fundament al libertăţii, păcii şi dreptăţii în lume. Carta
O.N.U. prevede, în articolul 55, că statele membre vor promova respectarea universală şi efectivă
a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
De la aceeaşi concepţie pornesc şi pactele internaţionale asupra drepturilor civile şi
politice, respectiv asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, potrivit cărora restricţii sau
derogări de la aceste drepturi nu pot fi admise decât în aplicarea legilor şi convenţiilor şi nicio
prevedere nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau o persoană dreptul de
a desfăşura o activitate sau de a săvârşi un act care să distrugă drepturi sau libertăţi recunoscute
prin pacte.
9 Gregorio Peces-Barba Martinez, Théorie générale des droits fondamentaux, Librairie générale de droit et de
jurisprudence, Paris, 2004, p. 271.
10
Ibidem, p. 273.
11
Pe aceeaşi linie, merită amintită şi Declaraţia de la Viena, adoptată cu prilejul Conferinţei
Mondiale a Drepturilor Omului, la 25 iunie 1993, care proclamă că ,,Toate drepturile omului sunt
universale, nedisociabile, interdependente şi intim legate”.
O altă consecinţă a caracterului universal al drepturilor omului este apariţia dreptului
umanitar internaţional, care reflectă procesul de amplificare a mecanismelor de protecţie a
drepturilor fundamentale la nivel mondial, ca rezultat al necesităţii de a proteja indivizii în
cazurile de conflict armat: războaie, inclusiv războaie civile, revoluţii armate, insurecţii etc. În
optica lui Rodrigo Borja, care îl considera ca ,,drept de ingerinţă umanitară”, structurarea sa are
ca obiect salvarea ,,victimelor inocente ale conflictului armat rezultând din necesitatea de apărare
a drepturilor omului în toate teritoriile în cazuri de procese acute de descompunere statală,
ameninţare a păcii şi încălcare a garanţiilor civile şi politice”.
Marea majoritate a tratatelor şi convenţiilor importante din domeniul drepturilor omului
au vocaţie de universalitate, adresându-se tuturor statelor lumii. Există însă şi tratate adoptate în
plan regional (cu vocaţie regională): în Europa, Convenţia de la Roma din 1950 şi Carta socială
europeană din 1961; în America, Declaraţia americană a drepturilor omului din 1948 şi
Convenţia americană a drepturilor omului din 1969; în Africa, Carta africană a drepturilor
omului şi popoarelor din 1981, în zona ţărilor arabe, Declaraţia islamică universală a drepturilor
omului din 1981. Toate acestea au ca unică sursă de inspiraţie Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului din 1948, fără a infirma, dincolo de particularităţile fiecăreia dintre ele,
principiul general al universalităţii drepturilor omului11
.
Chiar şi în zilele noastre, când principiul universalităţii a fost ridicat la rang suprem în
principalele documente normative din domeniul drepturilor omului, are loc o aprinsă polemică
între apărătorii universalităţii şi cei care susţin teoria potrivit căreia aceste drepturi ar fi relative
din punct de vedere cultural. Pentru adepţii relativismului, după cum explică Flávia Piovesan,
,,noţiunea de drepturi este strict legată de sistemul politic, economic, cultural, social şi moral
existent într-o societate determinată”. În acest avansat proces de globalizare care a cuprins lumea
zilelor noastre, teza relativistă pare să aibă tot mai mulţi simpatizanţi, prin creşterea exigenţelor
în ceea ce priveşte respectarea şi aplicarea diversităţii: diversitate culturală, religioasă, etnică,
rasială. Diversitate de obiceiuri. Diversitate de percepţie a moralei. Diversităţi sociale.
Diversitate de drepturi.
Dezbaterea referitoare la relativismul cultural al drepturilor omului a fost lansată din mai
multe direcţii. După unii autori, una dintre ele s-ar regăsi în studiile şi cercetările comunitariene
care, cu anumite accente şi nuanţe, ,,pledează pentru apărarea unui anumit mod de viaţă,
idealizat, împotriva individualismului şi alienării pe care liberalismul drepturilor omului încearcă
să-l impună”. O asemenea poziţie este uneori catalogată în literatură drept ,,absolutism cultural”,
deoarece apreciază cultura unei societăţi drept valoare etică supremă. Între alte argumente, acest
punct de vedere consideră că ,,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 a
fost profund influenţată de gândirea Occidentală încât nu are nicio relevanţă pentru societăţile
non-occidentale; drepturile omului sunt valori etnocentrice ale societăţilor occidentale” -
consideră Alisoii Dundues Renteln.
O altă direcţie care a adus în discuţie relaţia dintre universalitatea drepturilor omului şi
contextul cultural vine dinspre ţările asiatice. Abdullahi An-Na'im consideră12
că standardele
11
Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007, p. 56. 12
An-Na’im, A., Toward an Islamic Reformation: Civil Liberties, Human Rights, and International Law, Syracuze University Press, 1990, p. 23
12
internaţionale ale drepturilor omului ar putea fi mai uşor respectate dacă ar reflecta tradiţia
culturală a grupurilor şi comunităţilor. Potrivit unui alt cunoscut autor - Bilahari Kausikan - în
discuţia asupra universalităţii drepturilor omului ,,nu trebuie să se uite că marea diversitate a
tradiţiilor culturale, a structurilor politice şi a nivelurilor de dezvoltare, va face dificilă, dacă nu
chiar imposibilă, definirea unui regim unic şi coerent al drepturilor omului într-o zonă care
cuprinde vasta regiune întinsă din Japonia până în Burma şi în care se întâlnesc tradiţii
confucianiste, budiste, islamice, hinduse. Cu toate acestea, mişcarea spre un astfel de ideal este
posibil să continue. Ceea ce este totuşi clar, este că există o nemulţumire generală în toată
regiunea legată de interpretarea occidentală a drepturilor omului, şi pe bună dreptate”. În
sprijinul acestei poziţii, Kausikan menţionează concluziile unui studiu realizat de David
Hitchock, fost funcţionar la Agenţia Ameriacnă de Informaţii (USIA). Analiza întreprinsă
evidenţia că există diferenţe semnificative între valorile societăţilor asiatice şi cele occidentale.
Între valorile dominante în societăţile asiatice, Hitchock identifica: cinstea, auto-disciplina şi
ordinea. După concluziile aceluiaşi studiu, americanii sunt mult mai preocupaţi de realizarea
personală, de ajutorarea celorlalţi şi de libertatea personală. În consecinţă, motivează B.
Kausikan, ,,n-ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că societăţile asiatice şi occidentale înţeleg
în mod diferit drepturile omului şi democraţia”.
Disputa universalism-relativism în promovarea drepturilor omului s-a manifestat, în
special în ultimele două decade, şi sub forma reacţiilor critice ale mişcărilor feministe. Criticile
au fost adresate în egală măsură universalismului cât şi relativismului în abordarea drepturilor
omului. Perspectivei universaliste i s-a reproşat că încearcă să impună valori şi standarde
caracteristice femeii occidentale, neglijând varietatea tradiţiilor şi condiţiilor culturale în care
trăiesc femeile, în special în Asia şi Africa. De exemplu, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la
Cairo din 1994 pe problemele populaţiei, mai multe guverne musulmane au condamnat ceea ce
ele au considerat, ,,impunerea normelor occidentale” care promovează libertatea şi autonomia
sexuală. Relativismului i s-a imputat că în tentativa sa de a adapta drepturile omului la o varietate
de condiţii culturale, favorizează discriminarea împotriva femeii, în special în acele societăţi în
care tradiţiile locale impun roluri diferite femeii şi bărbatului.
Un alt punct de vedere apreciază că în evaluarea relaţiei şi controversei universalism -
relativism în implementarea drepturilor omului ar trebui să abandonăm perspectiva filosofiei
morale şi politice în favoarea unei abordări sociologice, istoric orientată, fundamentată pe analiza
macro-comparativă. Perspectiva sociologică redefineşte această relaţie, o transformă dintr-o
opoziţie polară într-un contiuum care pare mai plauzibil în contextul actual marcat de pluralism
şi de globalizare. Variate studii şi cercetări sociologice recente au evidenţiat că nu există valori
universale, transistorice. Această constatare este frecvent utilizată în cadrul discursului
postmodern articulat în jurul pluralismului socio-cultural ce caracterizează lumea contemporană.
Există doar un număr redus de valori care sunt într-adevăr universale sau quasi-universale.
,,Religiile universale în sfera vieţii culturale, sistemul statelor-naţiune şi tendinţa mai
recentă de democratizare globală în sfera politică, migraţia masivă a capitalului în producţia
internaţională şi în sfera economică - toate acestea, precum şi tehnologiile de care sunt legate, au
condus la o realitate care este exact opusul societăţii auto-suficiente, izolate cultural”13
- susţine
cunoscutul sociolog britanic N. Mouzelis.
În condiţiile schimbate ale lumii de azi, se creează premisele răspândirii treptate şi
acceptării graduale a valorilor centrale ale modernităţii târzii: productivitatea în sfera economică,
13
Mouzelis, N., Towards a Transcultural Value System: A New Perspective ou Relativism, The Responsive Commnnity. Rights and Responsabilities, Vol. 10, Fall 2000, Issue 4, p. 17
13
democraţia în cea politică, solidaritatea în viaţa socială, autonomia şi auto-realizarea în sfera
culturală. Aceste valori nu sunt transistorice sau univesale în sensul raţiunii kantiene sau al
idealismului platonian. Generalitatea lor este mai degrabă una practică, ce decurge din utilizarea
lor de către un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri şi comunităţi care trăiesc în cele
mai diferite colţuri ale globului într-o realitate post-tradiţională. Datorită globalizării acestor
valori, a transformării lor în moduri de viaţă la nivelul celor mai diferite comunităţi este posibil,
crede N. Mouzelis, ,,să depăşim relativismul cultural şi să condamnăm încălcarea drepturilor
omului indiferent dacă ea se întîmplă în Israel, Turcia, Irlanda de Nord sau China”14
.
CAPITOLUL II
PRIMA GENERAŢIE DE DREPTURI ALE OMULUI: DREPTURILE CIVILE ŞI
POLITICE
2.1. Contextul social-istoric al consacrării drepturilor civile şi politice
Drepturile omului au apărut odată cu trecerea la societatea burgheză. Prima generaţie de
drepturi, numite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei iluministe din a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea şi al concepţiei liberale despre dreptul natural. Existenţa unor drepturi
inalienabile şi imprescriptibile ale omului este o concepţie care răzbate din toate declaraţiile de
drepturi din această perioadă. ,,Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, se spune în primul
alineat al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Astfel, scopul oricărui stat
trebuie să fie apărarea acestor drepturi naturale, individul uman fiind aşezat în centrul sistemului
politic. Primele declaraţii de drepturi au apărut pe continentul american, culminând cu Declaraţia
de independenţă din 1776 unde în alineatul al doilea se menţionează: ,,Considerăm că
următoarele adevăruri sunt evidente prin ele însele: acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei
au fost înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care Viaţa, Libertatea
şi Căutarea Fericirii, că pentru a apăra aceste drepturi sunt instituite guvernăminte a căror putere
rezultă din consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun guvern acţionează împotriva
acestor ţeluri este dreptul poporului să modifice sau să înlocuiască acel guvernământ şi să
instituie altul”.
Liberalismul clasic presupune organizarea statului astfel încât să se asigure protecţia
acestor drepturi fundamentale. Din declaraţiile de drepturi ale vremii rezultă că din prima
generaţie fac parte: dreptul la viaţă, libertatea individuală, proprietatea, libertatea industriei şi
comerţului, libertatea conştiinţei, a opiniei, libertatea presei etc. Toate acestea rezultă deci din
concepţia generală despre stat şi despre raporturile acestuia cu individul. Astfel statul, aşa cum
am menţionat, trebuie să fie în esenţă protectorul drepturilor fundamentale. El este conceput ca
un stat minimal în sensul că nu intervine în mod direct în economie, lăsând să funcţioneze liber
piaţa cu mecanismele ei de autoreglare. Într-un sistem economic astfel conceput, este esenţială
proprietatea, cea care asigură securitatea materială a cetăţenilor şi constituie totodată stimulul
pentru participarea lor la activităţile economice, uneori şi la cele politice. De asemenea, statul
14
Ibidem, p. 18
14
trebuie să fie laic, echidistant faţă de orice religie şi să nu împiedice libera circulaţie a
informaţiei.
Toate drepturile proclamate în această perioadă au fost recunoscute şi nu create de
puterea politică, iar proclamarea lor s-a realizat prin raportare la stat şi oarecum împotriva
acestuia, având ca efect obligaţia generală şi negativă a statului de a nu le aduce atingere şi de a
le apăra împotriva oricăror alte încălcări. Ele sunt drepturi pe care anglo-saxonii le numesc
,,freedoms from” şi implică o eliberare de sub dominaţia statului.
Formularea ,,drepturi civile şi politice” este folosită în titlul Pactului internaţional adoptat
prin rezoluţia Adunării generale 2200 A(XX1) din 16 decembrie 1966, deşi în prevederile
Pactului nu se face o distincţie între cele două categorii de drepturi şi niciunul din drepturile
enunţate nu este denumit civil sau politic. Nu există o distincţie clară între drepturi civile şi
politice, o împărţire a lor în cele două categorii. Pactul care foloseşte cele două categorii nu le
defineşte şi nu le separă în niciun fel; Comitetul Drepturilor Omului nu a făcut asemenea
categorisiri în activitatea sa curentă sau în comentariile sale.
Atât Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, cât şi Convenţia europeană
din 1950, Convenţia americană din 1969 şi Convenţia africană din 1981 - care sunt principalele
documente juridice internaţionale, izvoare ale normelor care prevăd drepturi civile şi politice -
conţin şi o serie de prevederi de ordin general care determină sfera aplicării acestor drepturi,
principalele obligaţii de ansamblu ale statelor şi cadrul de ansamblu al aplicării lor.
Pactul internaţional şi Convenţia africană, enunţă în primele lor articole dreptul
popoarelor la autodeterminare, incluzând dreptul de a-şi determina liber statutul politic şi de a
promova liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală, dar şi dreptul de a dispune liber de
resursele lor naturale, fară a aduce atingere obligaţiilor decurgând din cooperarea economică
internaţională şi din dreptul internaţional. Se stabileşte, prin aceasta, legătura între dreptul
popoarelor la autodeterminare şi drepturile omului, cadrul natural al aplicării prevederilor
respective.
2.2. Persoanele beneficiare ale drepturilor civile şi politice
Potrivit Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice, prevederile sale se
aplică tuturor persoanelor aflate pe teritoriul unui stat parte şi supus jurisdicţiei sale; aceasta
înseamnă că sunt avute în vedere numai persoanele fizice, atât cetăţenii, cât şi, în ce priveşte
numeroase drepturi şi libertăţi, orice alte persoane aflate pe teritoriul statului, şi nu corporaţii sau
alte persoane juridice. Fiecare stat trebuie să asigure respectarea şi garantarea drepturilor şi
libertăţilor omului, pe teritoriul său, în majoritatea cazurilor pentru toate persoanele; un stat
trebuie să respecte şi să asigure unele drepturi şi cetăţenilor săi aflaţi în alte ţări, ca de exemplu
dreptul de a reveni în ţara sa, dreptul la un proces just şi public, judecat de un tribunal competent,
independent şi imparţial, dreptul la apărare şi dreptul de a fi judecat în prezenţa sa, respectarea
vieţii sale private, a familiei, inviolabilitatea locuinţei şi corespondenţei, dreptul la onoare şi
reputaţie, egalitatea în drepturi şi răspunderi în familie şi faţă de copii, dreptul de a lua parte la
treburile publice (de exemplu, de a participa la alegeri, chiar aflat în străinătate) şi desigur
egalitatea în drepturi şi nediscriminarea pe motive de rasă, sex, limbă, religie sau alte motive.
2.3. Obligaţiile statelor
Constatăm ca Pactul internaţional, ca şi convenţiile regionale afirmă în general că fiecare
persoană sau fiecare cetăţean are dreptul, toate persoanele au dreptul, sau că nimeni nu va face
obiectul unei conduite interzisă în mod expres. Obligaţiile statelor sunt enunţate în prevederi
15
generale care acoperă ansamblul drepturilor şi libertăţilor. Astfel, statele sunt obligate, potrivit
Pactului internaţional, să respecte şi să asigure aceste drepturi. Convenţia europeană angajează
statele părţi să asigure oricărei persoane aflată sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile pe care le
enunţă.
Obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile omului înseamnă a nu încălca aceste
drepturi şi libertăţi, a nu întreprinde nimic în acest scop; aceasta se refera la orice măsură sau
acţiune a guvernului, a oricărei autorităţi şi oricărui oficial, la orice nivel de guvernare. Obligaţia
de a asigura include pe cea de a respecta, dar are o sferă substanţial mai largă; ea implică
îndatorirea statului de a lua toate măsurile necesare pentru a permite persoanelor să beneficieze
de drepturile garantate, ori să le exercite, de a crea condiţiile concrete cerute sau de a înlătura
obstacole, fie din partea autorităţilor, fie din partea altor persoane.
Obligaţia de a recunoaşte anumite drepturi vizează fenomene sociale (reuniune, familie,
societate) pe care normele de drept le consfinţesc, dându-le protecţia legală; obligaţia de
protecţie în aceste domenii are un conţinut mult mai larg, chiar mai larg decât cea de asigurare;
nu este vorba numai de a elimina obstacole, ci de a crea condiţii economice şi sociale în multiple
domenii, care să permită o dezvoltare normală, sub toate aspectele, a copiilor şi o evoluţie
normală a familiei.
Cea mai importantă obligaţie - atât pentru a respecta, cât şi pentru a asigura beneficiul şi
exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului - este adoptarea legilor care să prevadă cât mai
explicit aceste drepturi şi libertăţi şi obligaţiile corespunzătoare15
. În acest sens, Pactul
internaţional cât şi documentele pentru regiunea americană şi cea africană cer statelor părţi să
adopte măsurile legislative şi alte măsuri necesare, pentru a da efect drepturilor înscrise în aceste
documente.
În afară de obligaţia de a adopta legi, statele trebuie să adopte şi măsuri de ordin
administrativ, organizatoric şi altele, ca de exemplu să îmbunătăţească administrarea jurisdicţiei
penale, să-şi disciplineze funcţionarii, să asigure funcţionarea corectă a serviciilor de imigrare, să
permită un acces mai larg al publicului la locuri de adunare publică, la exprimare; să ia orice
măsuri împotriva intervenţiei private care ar restrânge exerciţiul unor drepturi, de exemplu al
dreptului la vot sau al altor drepturi privind participarea la treburile publice.
O altă obligaţie de ordin general a statelor în legătură cu drepturile civile şi politice este
de a asigura persoanelor ale căror drepturi sunt încălcate recursuri efective, indiferent dacă
încălcarea este comisă de persoane care acţionează în calitate oficială sau de alte persoane;
statele trebuie să asigure că drepturile persoanelor care exercită asemenea recursuri vor fi
determinate de autorităţi judiciare, administrative sau legislative, sau de orice alte autorităţi
competente potrivit sistemului lor juridic, să promoveze posibilităţile recursului în justiţie şi să
pună în aplicare asemenea recursuri16
.
2.4. Posibilitatea unor derogări
Exceptând Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, toate documentele privind
drepturile civile şi politice prevăd posibilitatea unor derogări limitate în timp, limitate în ceea ce
priveşte sfera drepturilor omului care pot face obiectul derogării, dar şi condiţii foarte clare,
astfel încât efectul lor asupra drepturilor şi libertăţilor omului să fie cât mai redus.
15
Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2007, p. 97.
16
Ion Diaconu, op. cit., p. 98.
16
În primul rând, asemenea derogări pot fi aplicate numai în perioade de pericol public,
care ameninţă existenţa naţiunii; convenţia europeană şi cea americană se referă şi la perioade de
război; cea americană şi la alte pericole, adăugând ameninţarea la independenţa sau securitatea
statului respectiv. Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice nu a inclus o referire la
perioada de război, deoarece s-a apreciat că nu trebuie să se ia în considerare posibilitatea
războiului, O.N.U. fiind creată în scopul de a preveni şi elimina războaiele din viaţa societăţii.
Desigur, conceptul de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii include şi războiul, acesta fiind
probabil cel mai dramatic caz de pericol public; alte pericole pot fi catastrofele naturale,
tulburările interne. O condiţie pe care o implică documentele menţionate este să fie vorba de o
ameninţare majoră. Asemenea măsuri derogatorii nu pot să se refere, potrivit Pactului
internaţional, la o serie de drepturi şi libertăţi, şi anume: dreptul la viaţă; interzicerea torturii;
interzicerea sclavajului şi a servajului; interzicerea întemniţării pentru imposibilitatea plăţii unei
datorii contractuale; interzicerea incriminării pentru acte sau omisiuni care la data comiterii nu
constituiau infracţiuni potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional; dreptul fiecăruia de a i
se recunoaşte personalitatea în faţa legii; libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.
Convenţia împotriva torturii sau altor tratamente ori pedepse crude, inumane sau
degradante din 1984 şi Convenţia interamericană similară din 1985 prevăd, de asemenea, că
nicio împrejurare excepţională, fie stare de război sau ameninţare cu războiul, instabilitate
politică internă sau orice alt pericol public, nu poate fi invocată ca justificare a torturii, ca de
altfel nici ordinul unui ofiţer superior sau al unei autorităţi publice. Majoritatea acestor drepturi
sunt considerate atât de importante, încât trebuie protejate şi în timp de pericol public
excepţional. Deoarece statele nu pot deroga de la aceste drepturi nici în caz de pericol public,
prin măsuri interne, se consideră că ele nu pot deroga nici prin acorduri între ele; aceasta
înseamnă că normele respective au caracter imperativ în dreptul internaţional contemporan.
În al treilea rând, adoptarea unor asemenea derogări este supusă unor condiţii de fond şi
de formă. Măsurile de derogare adoptate trebuie să fie strict necesare în funcţie de cerinţele
situaţiei; ele nu trebuie să fie în contradicţie cu obligaţiile asumate de state conform dreptului
internaţional; îndeosebi, ele nu trebuie să implice discriminări exclusiv pe temei de rasă, culoare,
sex, limbă, religie sau origine socială. Nerespectarea oricăreia din aceste condiţii face ca
măsurile respective să constituie încălcări ale drepturilor omului. Pentru adoptarea unor
asemenea măsuri derogatorii, existenţa pericolului public care ameninţă viaţa naţiunii trebuie să
fie oficial proclamată; aceasta este o cerinţă a Pactului internaţional. Măsurile trebuie să fie
imediat notificate statelor părţi, prin intermediul depozitarului tratatului respectiv, precizând
articolele de la care se derogă şi raţiunile măsurii; sfârşitul derogării trebuie, de asemenea,
notificat.
2.5. Protecţia contra abuzului
Documentele menţionate conţin şi o clauză generală, potrivit căreia prevederile lor nu pot
fi interpretate ca implicând pentru orice stat, grup sau persoană, dreptul de a se angaja în
activităţi sau de a comite acte îndreptate către distrugerea oricăruia din drepturile omului sau
limitarea lor mai mult decât este prevăzut. Aceasta înseamnă că niciunul din drepturile prevăzute
nu trebuie folosit în scopuri distructive pentru drepturile omului. În ceea ce priveşte persoanele şi
grupurile, prevederile respective se referă la activităţi sau îndeplinirea de acte menite să distrugă
drepturile omului sau să limiteze exercitarea lor. În baza acestor prevederi, statele pot interzice
organizaţii teroriste sau activităţi teroriste, ori organizaţii care promovează discriminarea rasială
sau incită ia violenţă pe baze de rasă, culoare, origine etnică, iar membrii organizaţiei respective
17
nu pot invoca dreptul la asociere sau libertatea de reuniune, pentru a contesta această măsură. O
altă clauză menită să împiedice abuzurile este cea prin care este interzisă folosirea Pactului sau
Convenţiei respective ca temei pentru a nega sau a limita drepturi mai extinse de care persoanele
pot beneficia sau la care sunt îndreptăţite potrivit legii sau practicii naţionale, ori potrivit altor
tratate internaţionale; scopul urmărit este acela de a preveni justificarea, pe baza prevederilor lor,
a neaplicării altor convenţii sau a legilor naţionale care oferă persoanelor un regim mai favorabil.
2.6. Clauzele nediscriminatorii
Tot ca dispoziţii generale, Pactul internaţional şi convenţiile regionale prevăd că toate
persoanele se vor bucura de drepturile prevăzute fără nicio discriminare pe bază de rasă, culoare,
sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau
orice alt statut; convenţia europeană adaugă drept motiv care nu justifică discriminarea
apartenenţa la o minoritate naţională, iar convenţia americană referirea expresă la situaţia
economică. De asemenea, Pactul internaţional angajează statele părţi să asigure bărbaţilor şi
femeilor drepturi egale de a beneficia de drepturile civile şi politice prevăzute. Deşi nu prevăd
drepturi substanţiale, aceste clauze au o importanţă primordială în domeniul drepturilor omului,
adăugând la drepturile substanţiale dimensiunea egalităţii în drepturi. Obligaţiile asumate prin
aceste clauze vizează mai ales „asigurarea” exercitării drepturilor şi libertăţilor, respectiv
acţiunea afirmativă a statelor pentru a crea condiţiile concrete necesare exercitării fără
discriminare a unor drepturi şi libertăţi (de exemplu, pentru a facilita accesul femeilor la funcţii
publice, exercitarea dreptului la libera expresie al persoanelor care vorbesc limbi de circulaţie
restrânsă, a dreptului la educaţie al persoanelor care fac parte din minorităţi).
2.7. Conţinutul drepturilor civile şi politice
Dreptul la viaţă
Dreptul la viaţă poate fi considerat piedestalul drepturilor omului, valoarea supremă a
acestora. Statul are obligaţia de a nu aduce atingere el însuşi, prin agenţii săi, vieţii persoanei, dar
şi obligaţia ca în anumite cazuri să protejeze viaţa unei persoane împotriva atingerilor ce-i pot fi
aduse de terţi. La aceste obligaţii ale statului se mai adaugă, în anumite sisteme, şi obligaţia
procedurală de a efectua o anchetă efectivă ori de câte ori a fost adusă o atingere acestui drept
fundamental.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dispune în art.2 că:
,,1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un
tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a contribuit la adoptarea, în anul 1985, a
Protocolului adiţional nr.6 la Convenţie, prin intermediul căruia a fost abolită pedeapsa cu
moartea pe timp de pace. Prin Protocolul nr.13 la Convenţie, intrat în vigoare în 2003, pedeapsa
cu moartea a devenit inaplicabilă chiar şi în timp de război.
18
Articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a instituit în sarcina statelor
contractante trei obligaţii referitoare la protecţia dreptului la viaţă17
:
- obligaţia negativă generală a statelor de a nu aduce atingere, prin agenţii lor, vieţii
persoanelor;
- obligaţia pozitivă substanţială a statelor de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia
dreptului la viaţă;
- obligaţia pozitivă procedurală a statelor de a efectua o anchetă eficace ori de câte ori
este pusă sub semnul întrebării încălcarea dreptului la viaţă pe plan intern.
În ceea ce priveşte dreptul la viaţă, Convenţia Americană a Drepturilor Omului prevede
următoarele: orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale; nimeni nu poate fi privat în mod
arbitrar de viaţa sa; în ţările în care nu este desfiinţată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea
fi aplicată decât pentru sancţionarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentinţe definitive,
pronunţate de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele
care au desfiinţat-o; în niciun caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice
sau pentru crime de drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată
persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani şi nici
femeilor gravide; orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau
graţierea ori comutarea pedepsei.
Potrivit art.22 alin.1 din Constituţia României, ,,dreptul la viaţă precum şi dreptul la
integritatea fizică şi psihică a persoanei sunt garantate”. Potrivit art.22 alin.2, ,,nimeni nu poate fi
supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. Deşi conţinutul
dreptului la viaţă este extrem de vag în prevederile constituţionale, art.22 alin.3 este foarte
categoric în sensul interzicerii, în orice circumstanţe, a aplicării pedepsei cu moartea - ,,pedeapsa
cu moartea este interzisă”.
Legislaţia noastră a stabilit că dreptul la viaţă începe în momentul când copilul, separat
de corpul mamei, îşi începe existenţa sa proprie. Dreptul la viaţă încetează odată cu producerea
fenomenului natural al morţii. Acest drept este protejat şi de dreptul nostru penal, care
pedepseşte orice acţiune sau inacţiune ce ar duce la încălcarea dreptului la viaţă.
Problema eutanasiei a provocat controverse în literatura de specialitate. Eutanasia constă
într-un act de ,,umanitate”, de scutire a victimei de chinurile unei boli incurabile, care îi provoacă
mari suferinţe, de către personalul medical sau de către soţ sau o rudă apropiată, de exemplu
printr-o injecţie letală18
. Deşi multe ţări permit formal eutanasia, cum este cazul Olandei, prima
ţară care a legalizat-o, în legislaţia noastră aceasta nu este acceptată, mai mult chiar, orice acţiune
sau inacţiune în acest sens este incriminată. Trecând peste argumentele de ordin moral şi religios
privind eutanasia, s-a concluzionat că recunoaşterea acesteia ar duce, în final, la întărirea
tendinţelor sinucigaşe ale membrilor societăţii.
2. Dreptul de a rezista contra opresiunii
Acest drept are o dimensiune specială, în sensul că el nu poate fi exercitat oriunde şi
oricând. O condiţie esenţială pentru exercitarea acestui drept este aceea a existenţei opresiunii. În
limbajul comun, opresiunea presupune o acţiune de lipsire de drepturi prin intermediul unui abuz
de putere. Cu alte cuvinte, opresiunea nu se poate exercita decât de către persoanele care au
acces la putere. Există mai multe forme ale opresiunii, aceasta putându-se structura în:
- opresiunea ideologică, care se fundamentează pe anumite tradiţii şi concepţii;
17
Sebastian Răduleţu, op. cit., p. 124-125.
18
Vasile Ciuvăţ, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Themis, Craiova, 2000, p. 107.
19
- opresiunea rasială, care implică existenţa discriminării pe acest criteriu;
- opresiunea statală, care se manifestă prin comanda celor ce deţin puterea asupra celor
guvernaţi.
Constituţia României, în art.30 alin.7 menţionează că ,,sunt interzise de lege defăimarea
ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau
religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.
Discriminarea este definită ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă,
pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau
orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop
sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de
egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de
lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Există mai multe forme de manifestare a discriminării: discriminarea rasială,
discriminarea etnică, discriminarea sexuală, discriminarea religioasă, discriminarea bazată pe
orientarea sexuală, discriminarea bazată pe limbă etc.
Pe plan internaţional există o serie de convenţii care au ca obiect de reglementare
diferitele forme de discriminare. Putem enumera printre acestea:
- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965 şi intrată în vigoare în 1969. Prin discriminare
rasială se înţelege ,,orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă,
culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau
compromite recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale în domeniile: politic, economic, social şi cultural sau în oricare alt
domeniu al vieţii publice”19
. Pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei a fost
înfiinţat un organism numit Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale.
- Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, adoptată
de Adunarea Generală a O.N.U. la 30 noiembrie 1973 şi care a intrat în vigoare la 18 iulie 1976.
Apartheid-ul este catalogat de această Convenţie ca fiind ,,o crimă împotriva umanităţii”.
Apartheid-ul (care înseamnă separare în limba afrikaans ) este un sistem social, politic şi
economic rasist, impus de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX.
Apartheid-ul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorităţii negre i se interzicea,
printre altele, dreptul la vot şi libera circulaţie. În sens larg, apartheid-ul desemnează politica de
separare a comunităţilor etnice sau rasiale diferite. Termenul se referă însă la cazul sud-african.
Istoria apartheid-ului sud-african acoperă perioada cuprinsă între anii 1949, când a fost impusă
din punct de vedere juridic această politică, şi 1994, când s-au organizat primele alegeri libere.
Regimul apartheid din Africa de Sud a devenit un sinonim universal al încălcării drepturilor
omului.
- Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei,
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 18 decembrie 1979 şi intrată în vigoare la 3
septembrie 1981. Discriminarea femeilor violează un principiu fundamental al drepturilor omului
- principiul egalităţii în drepturi şi încalcă în acelaşi timp unul dintre drepturile fundamentale ale
omului - egalitatea femeii cu bărbatul. Statele părţi la Convenţie se angajează că vor lua toate
măsurile necesare pentru eliminarea discriminării bazate pe criterii sexuale, în toate domeniile de
19
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art. 1.
20
activitate. Ca mecanism de supraveghere a îndeplinirii prevederilor Convenţiei a fost creat
Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei.
Există două tipuri de discriminare rasială şi anume:
- discriminarea directă, care apare atunci când o persoană este tratată, din cauza originii
ei rasiale sau etnice, mai puţin favorabil decât a fost tratată sau ar fi tratată altă persoană,
aflată într-o situaţie comparabilă20
.
- discriminarea indirectă, care se manifestă atunci când o prevedere, un criteriu sau o
practică aparent neutră creează persoanelor de o anumită origine rasială sau etnică un
dezavantaj în comparaţie cu alte persoane, cu execepţia cazului în care acea prevedere, acea
practică sau acel criteriu sunt justificate obiectiv printr-un scop legitim şi mijloacele de
realizare a acelui scop sunt adecvate şi necesare21
.
În ţara noastră, în vederea aplicării normelor juridice privind combaterea discriminării, a
fost creat un organism specializat, care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu - Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării. Scopul acestui organism este acela de a implementa
principiul egalităţii între oameni, prevăzut în majoritatea documentelor din domeniul drepturilor
omului.
3. Dreptul la libertate şi siguranţă.
Orice persoană22
are dreptul la libertate şi la siguranţă. În situaţia în care o persoană este
arestată, ea trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege,
asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. Persoana arestată
sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin
lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare. Ea are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil
sau eliberată în cursul procedurii. De asemenea, ea are dreptul să introducă un recurs în faţa unui
tribunal pentru ca acesta să decidă într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să
dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este legală.
4. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie
Potrivit articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are
dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în
care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
5. Dreptul la propria imagine
Reprezintă un derivat al dreptului la viaţă privată, fapt ce impune ca folosirea publică a
imaginii unui individ să se facă numai cu consimţământul său.
6. Dreptul la căsătorie
Începând23
cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de
a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.
20
Directiva Consiliului U.E. nr. 2000/43/EC din 29 iunie 2000, art. 2.1.2. a. 21
Ibidem, art. 2.1.2. b. 22
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5.
23
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 12.
21
7. Libertatea de exprimare
Potrivit art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul
la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de
a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de
frontiere.
Exercitarea acestor libertăţi implică îndatoriri şi responsabilităţi, ce pot fi supuse unor
formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare
într-o societate democratică. Exercitarea acestor libertăţi poate fi limitată doar în două cazuri, şi
anume: pentru protecţia securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice şi
pentru respectul drepturilor sau a reputaţiei altora.
8. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie
Orice persoană24
are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest
drept include libertatea de a schimba religia sau convingerea precum şi libertatea individului de
a-şi manifesta religia sau convingerea în mod colectiv sau individual, în public sau în particular,
prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Libertatea individului de a-şi manifesta
religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, fiind prevăzute
de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru siguranţa publică,
protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor
altora.
9. Dreptul la proprietate
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede dreptul fiecărei persoane la
proprietate, atât singură, cât şi în colectivitate, precum şi interdicţia de a priva o persoană în mod
arbitrar de proprietatea sa (articolul 17). Cu toate acestea, datorită divergenţelor ideologice care
au marcat perioada elaborării şi adoptării celor două Pacte internaţionale privind drepturile
omului, niciunul dintre ele nu cuprinde prevederi referitoare la dreptul de proprietate.
Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965 prevede
dreptul oricărei persoane de a deţine proprietate, singură, ca şi în asociere cu alţii, precum şi
obligaţia statelor de eliminare a oricărei discriminări pe motiv de rasă, culoare, origine naţională
sau etnică în acest domeniu. La fel, Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare
faţă de femei din 1979 prevede că statele vor elimina discriminările între bărbaţi şi femei, în
legătură cu căsătoria, şi vor asigura îndeosebi aceleaşi drepturi pentru ambii soţi în ceea ce
priveşte deţinerea, dobândirea, administrarea, beneficiul şi dispunerea de proprietate.
Convenţiile regionale europeană şi americană tratează dreptul la proprietate împreună cu
drepturile civile şi politice. Astfel, în timp ce Convenţia europeană din 1950 nu a inclus
prevederi referitoare la dreptul de proprietate, acestea vor fi incluse în Protocolul nr. l la această
Convenţie, adoptat în 1952. Potrivit acestui Protocol, orice persoană fizică sau juridică este
îndreptăţită să beneficieze paşnic de posesiunile sale. Nimeni nu va fi lipsit de posesiunea sa
decât pentru un interes public şi cu respectarea condiţiilor prevăzute în lege şi a principiilor
generale ale dreptului internaţional. Se prevede totodată că aceste dispoziţii nu pot fi opuse
dreptului unui stat de a aplica legile pe care el le consideră necesare pentru a controla folosirea
proprietăţii în conformitate cu interesul general şi de a obţine plata impozitelor sau a altor
contribuţii ori penalităţi..
24
Vezi în acest sens Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 9.
22
Dreptul la proprietate face obiectul procedurilor de protecţie adoptate în plan european şi
american, inclusiv procedurile judiciare în cadrul curţilor respective pentru drepturile omului.
Deşi în cele două documente regionale dreptul la proprietate este tratat împreună cu drepturile
civile şi politice, el are în mod evident o funcţie dublă. El este baza unor venituri care pot asigura
un standard de viaţă adecvat, dar oferă şi baza independenţei, deci a libertăţii. El a fost,
istoriceşte, un element crucial în lupta pentru egalitate şi libertate; de aceea, a fost suplimentat cu
alte două drepturi: dreptul la muncă, care poate oferi şi el venituri asigurând un standard de viaţă
adecvat, şi dreptul la securitate socială, care are în vedere să completeze veniturile obţinute din
proprietate sau din muncă, dacă nu sunt suficiente, sau să le înlocuiască, pentru a asigura
persoanelor în cauză un nivel de viaţă decent.
CAPITOLUL III
A DOUA GENERAŢIE DE DREPTURI ALE OMULUI: DREPTURILE ECONOMICE,
SOCIALE ŞI CULTURALE
3.1. Contextul social-istoric al consacrării drepturilor economice, sociale şi culturale
A doua generaţie de drepturi ale omului, denumite drepturi economice şi sociale, a apărut
spre sfârşitul secolului XIX-lea, când contestaţiile împotriva statului liberal, mai ales din partea
socialiştilor, au început să-şi facă simţite efectele. Rolul statului a început să se schimbe atât în
Europa cât şi în Statele Unite, mai ales după criza economică din 1929-1933 când, odată cu
politica ,,New Deal” a preşedintelui Roosevelt, intervenţionismul puterii publice în viaţa
economică s-a accentuat. Statul a început să participe în mod direct la viaţa economică,
asumându-şi multiple responsabilităţi sociale, devenind un adevărat stat-providenţă. Această
tendinţă s-a dezvoltat în special în Europa Occidentală după Al Doilea Război Mondial, până în
anii 70.
În aceste condiţii au apărut noi drepturi fundamentale, precum dreptul la protecţie socială,
dreptul la educaţie, dreptul la muncă, la sănătate etc. Aceste drepturi se deosebesc în mod radical
de cele din prima generaţie, întrucât ele nu presupun din partea statului o abstenţiune, ci, din
contră, o prestaţie pozitivă; statul are astfel o obligaţie corelativă pozitivă de a da sau a face.
Drepturile din a doua generaţie sunt drepturi-creanţă împotriva statului. Cele mai multe dintre ele
nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate drepturi fundamentale, în sensul de puteri de
autodeterminare, aşa cum am precizat mai sus, ci sunt simple drepturi subiective. Unele dintre
aceste noi drepturi chiar intră în conflict cu cele din prima generaţie. ,,Statul providenţă, rezultat
din această extindere, tinde să reducă din ce în ce mai mult autonomia societăţii civile şi a
indivizilor. Drepturile omului şi libertăţile publice din a doua generaţie, care cer trecerea către
acest stat-providenţă, duc la slăbirea libertăţilor clasice. Nu este vorba neapărat de reducerea
formală a drepturilor din prima generaţie, dar statul este din ce în ce mai greu de contracarat,
23
pentru că el este din ce în ce mai puternic”25
. Concretizarea acestor drepturi este mult mai
dificilă, întrucât ele presupun un efort economic din partea statului Din această perspectivă,
protecţia juridică de care se bucură aceste drepturi este în general mai redusă decât cea a
drepturilor din prima generaţie. Drepturile economice, sociale şi politice se bazează pe un fel de
filosofie socializantă, diametral opusă filosofiei liberale care fundamentează prima generaţie de
drepturi ale omului.
3.2. Regimul juridic al drepturilor economice, sociale şi culturale
Înfăptuirea drepturilor economice, sociale şi culturale presupune eforturi pentru integrare
socială, solidaritate şi egalitate, inclusiv pentru o anumită redistribuire a veniturilor, căci aceste
drepturi implică o preocupare majoră pentru protecţia grupurilor vulnerabile, între care săracii,
handicapaţii, populaţiile indigene şi altele. Realizarea unora din aceste drepturi ţine, mai mult
decât a celor civile şi politice, de politici şi programe. Drepturile economice, sociale şi culturale
sunt de obicei tratate diferit faţă de cele civile şi politice. La o analiză mai strictă, drepturile
culturale diferă atât faţă de cele economice şi sociale, cât şi de cele civile şi politice, deşi pot fi
considerate ca fiind strâns legate de ansamblul drepturilor omului. Însăşi distincţia între drepturi
civile şi politice şi drepturi economice, sociale şi culturale nu este ermetică şi strictă, din multe
puncte de vedere:
- principiile fundamentale ale egalităţii în drepturi şi nediscriminării sunt comune pentru
toate aceste drepturi;
- articolul 27 din Pactul privind drepturile civile şi politice enunţă, ca drepturi specifice
ale persoanelor care fac parte din minorităţi, dreptul la cultură, la folosirea limbii materne şi la
profesarea şi practicarea propriei religii; dreptul la cultură este înscris şi în Pactul asupra
drepturilor economice, sociale şi culturale, iar limba şi religia, într-un sens mai larg, fac parte din
cultură; dacă acestea sunt drepturi civile şi politice pentru persoanele care fac parte din
minorităţi, ele trebuie să aibă acelaşi caracter pentru toate persoanele;
- libertatea de asociere este prevăzută în ambele Pacte;
- dreptul la educaţie, cel puţin dreptul la alfabetizare, tinde să fie considerat ca parte a
drepturilor politice;
- se recunoaşte tot mai mult complexitatea măsurilor care trebuie luate pentru a promova
unele drepturi civile şi politice, ca protecţia copilului, dreptul de a întemeia o familie, dreptul de
a lua parte la treburile publice, ceea ce le plasează alături de drepturile economice şi sociale în
ceea ce priveşte modul în care sunt concepute, interpretate şi protejate.
În realitate, multe dintre drepturile omului cer atât o acţiune pozitivă, cât şi abţineri din
partea statului. De exemplu, exercitarea dreptului de vot reclamă o activitate pozitivă susţinută
din partea statului, ca de altfel şi dreptul la garanţii în procesul penal. Dreptul (social) de a se
căsători şi a întemeia o familie este şi pozitiv şi negativ, ca de altfel şi dreptul de a participa la
viaţa culturală şi drepturile decurgând din nediscriminare.
În evoluţia lor istorică, drepturile omului au vizat protecţia a trei valori fundamentale:
integritatea omului, libertatea şi egalitatea; este evident că acestea includ şi drepturile civile şi
politice, şi pe cele economice, sociale şi culturale. Există desigur anumite diferenţe între
drepturile economice, sociale şi culturale şi cele civile şi politice; dar există diferenţe la fel de
importante în cadrul fiecăreia dintre categorii, ca şi importante similarităţi între ele. Astfel,
dreptul la viaţă (civil şi politic) şi cel la hrană (economic şi social) reprezintă mijloace diferite
25
Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998,
p.47.
24
care protejează aceeaşi valoare. De asemenea, participarea la viaţa politică, în diferite forme şi
participarea la viaţa economică, prin dreptul la muncă, prezintă puternice analogii. Unele dintre
drepturile economice şi sociale pot fi reclamate chiar în dreptul intern, în măsura în care sunt
formulate precis în documentele internaţionale, ori în legile naţionale adoptate în aplicarea
acestora. Oricum ar fi însă formulate, ele pot fi reclamate în justiţie, în toate ţările lumii, prin
intermediul normelor general-acceptate ale egalităţii în drepturi şi nediscriminării, în măsura în
care o persoană pretinde că face obiectul unei discriminări pe motiv de sex, rasă, origine etnică
ori altele, în garantarea sau exercitarea acestor drepturi26
.
Cele două pacte recunosc diferenţa de caracter a celor două categorii de drepturi. Astfel,
Pactul privind drepturile civile şi politice este redactat în termeni de drepturi individuale, ca de
exemplu: orice persoană are dreptul inerent la viaţă; nimeni nu va fi ţinut în sclavie; toate
persoanele vor fi egale etc. Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale se adresează
numai statelor, nu persoanelor; se prevede că „Statele părţi recunosc dreptul la muncă”; ele „se
angajează să asigure dreptul fiecăruia de a forma sindicate”; ele „recunosc dreptul fiecăruia la
educaţie”. A existat un acord, o recunoaştere clară că mijloacele pentru a obţine punerea în
aplicare a angajamentelor social-economice sunt diferite de cele cerute pentru drepturile civile şi
politice. Cu toate acestea, Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale este un tratat
care conţine norme juridice, nu numai aspiraţii şi idealuri. Statele părţi au obligaţia „de a lua
măsuri (...) folosind la maximum resursele lor disponibile pentru a obţine în mod progresiv
deplina realizare” a acestor drepturi; se recunoaşte că îndeplinirea acestei obligaţii poate necesita
programe naţionale majore şi asistenţă internaţională, dar acestea sunt modalităţi şi nu afectează
caracterul juridic al obligaţiilor.
În lumina majorităţii documentelor internaţionale adoptate în ultimele decenii şi a
practicii internaţionale, nu se poate susţine în mod rezonabil că drepturile economice, sociale şi
culturale nu ar fi drepturi ale omului. Astfel, dincolo de orice consideraţii tactice sau politice,
drepturile omului trebuie examinate şi puse în aplicare în ansamblul lor, într-o abordare
echilibrată şi integrată. Desigur, înfăptuirea drepturilor economice, sociale şi culturale presupune
alocarea de resurse. Lipsa resurselor nu elimină însă obligaţia statului de a controla amploarea
realizării acestor drepturi şi de a elabora strategii şi programe de promovare a lor. Chiar în
perioade de gravă penurie de resurse, datorată unui proces de ajustare, unei recesiuni economice
sau altor factori, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale consideră că
elementele vulnerabile ale societăţii trebuie să fie protejate prin adoptarea de programe specifice.
În ceea ce priveşte drepturile economice, sociale şi culturale, este evident că obligaţiile
revin în cea mai mare măsură statelor. Statele au desigur obligaţii directe; ele pot şi trebuie să
impună obligaţii şi persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia lor, în esenţă de a respecta
drepturile altor persoane şi de a contribui la bunăstarea generală, astfel încât să facă posibilă
constituirea resurselor pentru ca toate persoanele să se bucure de drepturi economice, sociale şi
culturale. Obligaţiile statelor se situează la trei niveluri: în primul rând, de a respecta libertatea
persoanei de a-şi alege un loc de muncă, de a folosi resursele necesare, singură sau în asociere cu
alte persoane; în al doilea rând, statele au obligaţia de a proteja libertatea de acţiune şi de folosire
a resurselor unei persoane, împotriva altor subiecte, mai puternice sau mai agresive, de exemplu,
interese economice mai puternice, fraudă, comportamente contrare normelor comerţului sau
nerespectarea contractelor, deversarea de substanţe periculoase sau toxice; în al treilea rând,
statele au obligaţia de a asista şi de a înfăptui drepturile economice, sociale şi culturale, constând
în măsuri pentru a îmbunătăţi producţia, conservarea şi distribuirea hranei, folosind tehnologiile
26
Ion Diaconu, op. cit., p. 113.
25
moderne, uneori de a dezvolta sau reforma sistemele agrare, alteori chiar de a acoperi nevoile de
bază, constând în hrană, ajutor alimentar sau securitate socială, de exemplu, pentru şomeri,
persoane în vârstă, marginalizate, ori în situaţii de catastrofe sau crize.
Astfel, protecţia efectivă a drepturilor economice, sociale şi culturale poate fi asigurată în
primul rând pe căi legislative, bugetare şi alte măsuri pozitive ale statelor; caracterul justiţiabil şi
căile de obţinere a realizării acestor drepturi în justiţie reprezintă doar unul din mijloace, a cărui
absenţă sau nefolosire nu poate să pună la îndoială caracterul lor de drepturi.
Documentele internaţionale prevăd posibilitatea stabilirii prin lege a unor restricţii în
exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale. Pactul internaţional şi Protocolul american
prevăd că beneficiul şi exercitarea acestor drepturi pot fi supuse unor limitări sau restricţii
stabilite prin lege, în măsura în care acestea sunt compatibile cu natura drepturilor în cauză şi
sunt adoptate pentru a favoriza bunăstarea generală într-o societate democratică. Carta europeană
se referă la protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi la protecţia interesului public, a
securităţii naţionale, sănătăţii publice şi moralei. Pactul internaţional prevede, pentru ţările în
curs de dezvoltare, libertatea de a determina în ce măsură vor garanta drepturile economice
recunoscute în Pact persoanelor care nu au cetăţenia lor. Carta europeană prevede posibilitatea de
a adopta măsuri derogatorii de la obligaţiile asumate de statele părţi, în timp de război sau
ameninţare de război sau alt pericol public care ameninţă existenţa naţiunii, în măsura strict
cerută de situaţie. Toate aceste documente prevăd angajamentul statelor-părţi de a garanta
exercitarea drepturilor recunoscute fără nicio discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă,
religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice
altă situaţie.
Documentele internaţionale reflectă concepţia interdependenţei dintre drepturile civile şi
politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. În acest sens, preambulul Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului observă că ,,cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor obişnuiţi este
clădirea unei lumi în care fiinţele umane să se bucure de libertatea cuvântului şi a credinţei şi să
fie la adăpost de teamă şi nevoi”.
3.3. Conţinutul principalelor drepturi economice, sociale şi culturale Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi
documentele regionale privind drepturile omului, permit o sinteză a principalelor drepturi din
această categorie şi a diferitelor lor aspecte.
3.3.1. Dreptul la muncă şi drepturi conexe
Conform Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi politice, statele
părţi recunosc dreptul la muncă, cuprinzând dreptul fiecărei persoane de a avea posibilitatea de
a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Pactul internaţional şi
documentele regionale prevăd că măsurile luate de fiecare stat pentru a asigura exercitarea
deplină a acestui drept trebuie să includă orientarea şi formarea tehnică şi profesională,
elaborarea de programe, politici şi tehnici, de natură să asigure o dezvoltare economică, socială
şi culturală constantă şi o angajare productivă deplină, în condiţii care să garanteze persoanelor
beneficiul libertăţilor politice şi economice fundamentale.
În strânsă legătură cu dreptul la muncă, documentele internaţionale se referă la dreptul
fiecărei persoane de a beneficia de condiţii de muncă juste şi favorabile. În esenţă, documentele
menţionate prevăd, în formulări mai mult sau mai puţin apropiate: dreptul la o remuneraţie care
să asigure tuturor angajaţilor cel puţin o existenţă decentă pentru ei şi familiile lor; salarii
26
echitabile şi remuneraţie egală la muncă de valoare egală, fără deosebire; condiţii de muncă
similare şi remuneraţie egală pentru femei, pentru muncă de valoare egală; securitatea şi igiena
muncii; posibilităţi egale de promovare la categoria superioară adecvată, pe baza vechimii în
serviciu şi a aptitudinilor; odihnă, vacanţe, limitare raţională a duratei muncii, concedii periodice
plătite, remunerarea zilelor de sărbătoare; eliminarea riscurilor ocupaţiilor inerent periculoase
sau dăunătoare sănătăţii, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, reducerea orarului de muncă
sau plata unor indemnizaţii adiţionale pentru cei angajaţi în asemenea munci; informarea
angajaţilor despre aspectele esenţiale ale contractului şi relaţiilor de muncă, precum şi despre
încetarea angajării; creşterea salariului pentru ore prelungite de muncă; acceptarea reducerii
salariului numai în condiţii stabilite de lege, de contractul colectiv sau prin hotărâre
arbitrală;dreptul fiecărui angajat de a-şi urma profesia, devotându-se activităţii care răspunde
aşteptărilor sale şi de a-şi schimba locul de muncă.
Dreptul la muncă propriu-zis nu are drept corelativ obligaţia de a garanta un loc de
muncă pentru fiecare persoană; el înseamnă dreptul de acces la muncă, dar şi dreptul la protecţia
muncii (a nu fi demis în mod arbitrar, a beneficia de o perioadă rezonabilă de preaviz); dreptul la
protecţie împotriva şomajului (statele trebuie să declare şi să urmeze politici active pentru
promovarea angajării depline, libere, stabile şi productive). Sunt mai curând drepturi de
comportament al statelor; drepturile subiective ale persoanelor sunt legate numai de protecţia
dreptului la muncă şi de drepturile decurgând din muncă (ore de muncă, concediu plătit, dreptul
la o remuneraţie justă, dreptul la condiţii de muncă sigure şi sănătoase, dreptul la orientare şi
formare profesională, protecţia femeilor, copiilor şi tinerilor care muncesc).
3.3.2. Dreptul individului de a se organiza
Documentele internaţionale prevăd obligaţia statelor de a asigura dreptul fiecărei
persoane de a forma sindicate împreună cu alte persoane, ori de a se afilia la sindicate alese de
ea, pentru a-şi proteja interesele economice şi sociale şi dreptul la grevă, în conformitate cu
legea.
Carta europeană recunoaşte dreptul angajaţilor şi al patronilor la acţiune colectivă în caz
de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor decurgând din
contractele colective. De asemenea, sunt prevăzute dreptul sindicatelor de a forma federaţii sau
confederaţii naţionale şi dreptul acestora de a forma organizaţii sindicale internaţionale ori de a
se afilia la acestea, dreptul sindicatelor de a acţiona liber (Pactul internaţional şi Protocolul
american). Carta europeană prevede că statele se angajează ca legile lor să nu împiedice
libertatea angajaţilor şi a patronilor de a forma organizaţii locale, naţionale sau internaţionale
pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale.
Toate documentele prevăd că legile naţionale stabilesc în ce măsură membrii forţelor
armate şi ai poliţiei pot exercita drepturile menţionate. Pactul internaţional include şi funcţionarii
publici, iar Protocolul american membrii serviciilor publice esenţiale.
În aceeaşi ordine de idei, Carta europeană prevede angajamentul statelor de a promova
consultări comune între angajaţi şi patroni, ca şi mecanisme pentru negocieri între organizaţiile
lor, pentru reglementarea termenilor şi condiţiilor dc angajare prin contracte colective, de a
promova mecanisme de conciliere şi de arbitraj pentru reglementarea conflictelor de muncă.
Toate documentele menţionate prevăd posibilitatea de a supune exercitarea acestor
drepturi restricţiilor prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică pentru protecţia
securităţii naţionale sau a ordinii publice, sănătăţii publice, moralei, drepturilor şi libertăţilor
altor persoane.
27
3.3.3. Dreptul la securitate socială
Pactul internaţional prevede, într-o formulare generală, recunoaşterea dreptului fiecărei
persoane la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale. După ce formulează principiul
dreptului angajaţilor la securitate socială şi dreptul de a beneficia de servicii sociale, Carta
europeană prevede angajamentul statelor de a stabili şi menţine sisteme sociale de securitate, de
a se strădui să le ridice treptat la un nivel mai înalt, şi prin acorduri cu alte state, să asigure
tratament egal cetăţenilor şi celor ai altor state părţi în acest domeniu şi să acorde drepturi de
securitate socială prin cumularea perioadelor completate conform legislaţiei fiecărui stat parte.
Mai direct, Protocolul american prevede că fiecare persoană are dreptul la securitate
socială, de natură să o protejeze de consecinţele bătrâneţii ori ale invalidităţii, care ar lipsi-o fizic
sau mental de mijloacele unei existenţe demne şi decente; în caz de deces al beneficiarului,
beneficiile securităţii sociale trebuie să revină celui care depinde de el. Se prevede că pentru cei
angajaţi dreptul la securitate socială va cuprinde cel puţin îngrijirea medicală şi o indemnizaţie
sau pensie în caz de accident de muncă ori boală profesională, iar în cazul femeilor, concediu de
maternitate plătit pre şi post natal.
Carta europeană prevede, în plus, că statele părţi se angajează să promoveze sau să
asigure servicii care să contribuie la bunăstarea şi dezvoltarea persoanelor şi grupurilor şi la
adaptarea lor la mediul social, de asemenea, să încurajeze participarea persoanelor şi a
organizaţiilor voluntare la stabilirea şi menţinerea unor asemenea servicii.
Atât Carta europeană, cât şi Protocolul american cuprind prevederi referitoare la
drepturile persoanelor în vârstă şi ale persoanelor handicapate şi obligaţiile statelor în ceea ce
priveşte condiţiile de viaţă decentă, participarea lor la viaţa profesională şi socială şi asigurările
sociale. Carta africană cere, de asemenea, statelor să adopte măsuri speciale de protecţie în
favoarea persoanelor în vârstă şi handicapate, în conformitate cu nevoile lor fizice şi morale.
După cum am văzut, se folosesc conceptele de securitate socială, prin care înţelegem
beneficiile câştigate de salariaţi şi familiile lor, ca urmare a muncii depuse, şi asistenţă socială,
cuprinzând beneficii acordate unei persoane sau unui grup de persoane de către stat, din fonduri
publice; adesea, prin securitate socială se înţelege şi asistenţa socială. Unele forme de securitate
socială pot fi considerate forme de proprietate, mai ales cele bazate pe scheme de asigurări
finanţate în parte de beneficiari.
3.3.4. Dreptul la un nivel de viaţă decent
Conform Pactului internaţional, statele recunosc dreptul fiecărei persoane la un nivel de
viaţă suficient pentru ea şi familia sa, incluzând hrană, îmbrăcăminte şi o locuinţă satisfăcătoare,
ca şi la o îmbunătăţire constantă a condiţiilor sale de existenţă. Este recunoscut dreptul
fundamental al fiecărei persoane de a fi la adăpost de foame şi în acest scop se cere statelor să ia
măsuri individuale sau prin cooperare internaţională, inclusiv prin programe concrete, pentru a
îmbunătăţi metodele de producţie, păstrare şi distribuţie a produselor alimentare, folosind
cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice, prin educaţie nutriţională, prin dezvoltare sau reformă agrară,
ca şi pentru a asigura o repartizare echitabilă a resurselor alimentare mondiale, ţinând seama de
nevoile şi de problemele care se ridică ţărilor importatoare şi exportatoare.
Documentele regionale sunt mai puţin explicite. Protocolul american se referă numai la
dreptul la hrană adecvată şi cere statelor părţi să îmbunătăţească metodele de producţie, livrare şi
distribuire a hranei şi să promoveze o cooperare internaţională mai largă în acest scop. După ce
proclamă dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi dreptul la locuinţă, Carta europeană prevede
28
că, pentru a asigura exercitarea efectivă a acestui drept, statele părţi trebuie să adopte măsuri în
cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru a promova accesul persoanelor care trăiesc sau
riscă să trăiască într-o situaţie de excludere socială ori de sărăcie, ca şi al familiilor lor, îndeosebi
la muncă, locuinţă, formare profesională, educaţie, cultură şi asistenţă socială şi medicală,
precum şi să revadă aceste măsuri şi să le adapteze la nevoi. Carta prevede dreptul la asistenţă
socială pentru persoanele care nu dispun de resursele necesare, inclusiv dreptul de a beneficia de
serviciile de asistenţă socială. De asemenea, Carta europeană prevede că statele vor lua măsuri
pentru a promova accesul la locuinţe de nivel corespunzător, a preveni şi reduce lipsa de locuinţe
în scopul eliminării ei treptate, a face preţul locuinţelor accesibil celor care nu au resurse
adecvate.
Comitetul pentru drepturi economice, sociale şi culturale a identificat o serie de aspecte
ale acestui drept, şi anume: a) securitatea legală a ocupării, în sensul că oricare ar fi regimul de
ocupare (proprietar, chiriaş, coproprietar, locuinţă de urgenţă), orice persoană trebuie să fie
protejată împotriva expulzării, hărţuielii sau altor ameninţări; b) dotarea cu servicii, echipamente
şi infrastructuri necesare - apă potabilă, energie, încălzire, lumină, instalaţii sanitare şi altele; c)
costul locuinţei să fie la un nivel care să nu compromită alte nevoi fundamentale, deci să nu fie
disproporţionat faţă de venituri; d) locuinţa să ofere spaţiul convenabil, să asigure protecţia
contra frigului, ploii, căldurii, vântului; e) să fie accesibilă tuturor, inclusiv grupurilor
defavorizate - persoane în vârstă, copii, handicapaţi, seropozitivi, victime ale catastrofelor
naturale; f) să fie situată într-un loc unde sunt posibilităţi de muncă, servicii de sănătate, şcolare
şi alte servicii sociale; g) să respecte mediul cultural al regiunii unde este construită.
În mai multe cazuri supuse ei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat ca
justiţiabil dreptul la locuinţă, deşi Convenţia Europeană pe baza căreia funcţionează nu prevede
acest drept, în legătură cu dreptul la proprietate, dreptul la viaţă privată şi cu alte drepturi civile
şi politice. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Comitetul de experţi independenţi, organism însărcinat
să promoveze aplicarea Cartei Sociale Europene, cu privire la dreptul la locuinţă pentru familii,
persoane în vârstă şi muncitori migranţi.
În ceea ce priveşte dreptul la hrană, se recunoaşte că acesta este legat mai ales de starea
de sărăcie. Aceasta este extinsă în ţările în curs de dezvoltare şi se exprimă în faptul că nu sunt
satisfăcute nevoile de bază, inclusiv cele de hrană. Există încă zone de sărăcie şi în ţările
dezvoltate. Obligaţiile statelor sunt de a crea condiţii şi a favoriza ca persoanele expuse să-şi
procure singure resursele pentru realizarea acestui drept, iar în măsura în care acest lucru nu este
posibil, să asigure ele însele resursele pentru ca persoanele care au nevoie să beneficieze de un
nivel minim de exercitare a acestui drept.
Asigurarea unui nivel de viaţă adecvat poate fi realizată pe baza dreptului la proprietate, a
exercitării dreptului la muncă, în condiţii de demnitate umană şi care să ofere un venit suficient
pentru aceasta sau, dacă acestea nu sunt disponibile ori nu sunt suficiente, pe baza dreptului la
securitate socială. Se consideră că obligaţiile statelor de a asigura un standard de viaţă adecvat
pentru orice persoană sub jurisdicţia sa sunt în primul rând obligaţii de rezultat şi că este dificil a
formula obligaţii precise de conduită ale statelor. Statele trebuie, desigur, să evalueze periodic
situaţia din punctul de vedere al standardului de viaţă, să identifice grupurile de populaţie care nu
au un standard de viaţă adecvat şi să ia măsurile necesare.
Statele sunt obligate, în primul rând, să asigure spaţiul de libertate al fiecărei persoane
pentru a folosi propriile resurse în acest scop (proprietate, muncă, securitate socială). În al doilea
rând, ele trebuie să protejeze aceste resurse împotriva altor persoane, juridice sau fizice (protecţia
dreptului populaţiilor indigene asupra pământului lor, a profesiei şi locului de muncă împotriva
29
actelor ilegale, protecţia sănătăţii şi igienei hranei şi apei, reglementarea preţurilor alimentare şi
acordarea de subsidii etc.). În sfârşit, statele trebuie să sprijine persoanele care pot să folosească
mai bine resursele lor, prin credite, pregătire tehnică şi profesională, reglementarea preţurilor,
subsidii, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, să asigure direct condiţiile de viaţă
adecvate, prin măsuri de redistribuire şi aranjamente de securitate sau asistenţă socială. O atenţie
specială trebuie acordată copiilor, persoanelor deţinute, refugiaţilor, care nu pot, prin mijloacele
lor proprii, să-şi acopere nevoile de viaţă de bază.
3.3.5. Dreptul la protecţia sănătăţii
Sănătatea fiinţei umane este o condiţie primordială şi indispensabilă pentru exercitarea
tuturor celorlalte drepturi ale omului, indiferent de clasa sau generaţia din care fac parte. Din
această perspectivă, se poate afirma că sănătatea este o noţiune cu valoare de principiu, ce
contribuie la conturarea cadrului în care se exercită drepturile fundamentale, alături de
demnitatea umană, de principiul egalităţii în drepturi sau de cel al libertăţii27
.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept relativ nou, care nu se regăseşte în primele
declaraţii de drepturi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Acest drept are un conţinut specific,
determinat în primul rând de rolul pe care îl joacă statul în aplicarea sa. Emergenţa dreptului la
protecţia sănătăţii pe scena internaţională a drepturilor omului a avut loc la scurt timp după
încheierea celui de-al doilea război mondial, odată cu proclamarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948:
,,Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei
sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale
necesare. El are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în
celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente
de voinţa sa” (art.21-1). Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a consacrat într-o manieră
indirectă dreptul la protecţia sănătăţii, punând accentul în mod evident pe protecţia socială.
Trebuie subliniat însă că acest document internaţional, în ciuda prestigiului de care se bucura în
epocă Organizaţia Naţiunilor Unite, nu a avut decât o valoare politică, declarativă, fiind lipsit de
orice efect juridic direct.
Prima consacrare expresă a dreptului la sănătate, dublată de o forţă juridică ceva mai bine
conturată, s-a realizat prin intermediul Pactului referitor la drepturile economice, sociale şi
culturale din 16 decembrie 1966: ,,Statele părţi la prezentul pact recunosc fiecărei persoane
dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care aceasta este capabilă să
o aibă” (art.12, alin.1). Este evident că în această situaţie putem vorbi de consacrarea unui drept
la sănătate autonom, recunoscut de statele-părţi la acest pact. Prevederea respectivă nu mai este o
simplă declaraţie de drepturi; ea dobândeşte teoretic o forţă obligatorie întrucât se instituie un
control non-jurisdicţional în acest sens. Astfel, statele-părţi sunt obligate să facă rapoarte
periodice cu privire la măsurile adoptate şi la progresele înregistrate în apărarea drepturilor
menţionate în acest tratat internaţional. Acest tip de control politic şi nu juridic are însă o
eficacitate redusă deoarece nu permite accesul direct al cetăţenilor, titularii drepturilor apărate, la
organele internaţionale de control al aplicării Pactului respectiv.
Pe plan regional, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor prevede că statele părţi
trebuie să ia măsurile necesare pentru a proteja sănătatea locuitorilor lor şi să se asigure că
aceştia vor primi îngrijire medicală atunci când sunt bolnavi.
27
Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Fundaţiei ,,România de
Mâine”, Bucureşti, 2007, p. 122.
30
Protocolul american cere statelor să considere sănătatea ca un bun public şi să ia măsuri
privind sănătatea primară pentru toate persoanele şi familiile lor, imunizarea universală
împotriva principalelor boli infecţioase, educaţia populaţiei pentru prevenirea şi tratarea
problemelor de sănătate, satisfacerea nevoilor de sănătate pentru grupurile de înalt risc şi cele a
căror sărăcie le face vulnerabile.
La nivel european, dreptul la ocrotirea sănătăţii a fost recunoscut prin Carta socială
europeană, elborată la 18 octombrie 1961. Articolul 11, intitulat ,,Dreptul la protecţia sănătăţii”,
prevede: ,,În vederea asigurării exerciţiului efectiv al dreptului la protecţia sănătăţii, Părţile
contractante se angajază să ia, fie direct, fie în cooperare cu organismele publice şi private,
măsurile necesare pentru:
1. a elimina pe cât posibil cauzele unei sănătăţi deficiente;
2. a prevedea servicii de consultanţă şi educaţie privind ameliorarea sănătăţii şi
dezvoltarea sentimentului responsabilităţii individuale în materie de sănătate;
3. a preveni pe cât posibil bolile epidemice şi altele”.
Şi în cadrul acestui instrument regional de protecţie a drepturilor omului se prevede un
control non-jurisdicţional al aplicării prevederilor sale de către statele semnatare. Astfel, statele
membre, precum şi unele organizaţii non-guvernamentale pot face reclamaţii privind executarea
deficientă a prevederilor tratatului, ceea ce poate duce la efectuarea unui raport de către un
comitet de experţi independenţi şi la adoptarea unor recomandări ale Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei. Nici în acest caz nu ne aflăm în faţa unei protecţii jurisdicţionale, ci politice,
mult mai puţin eficientă.
Cel mai important tratat regional pentru apărarea drepturilor omului – Convenţia de la
Roma din 1950 – nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la sănătate. Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului a aplicat acest tratament ,,discriminatoriu” tuturor drepturilor din a doua
generaţie, denumite generic drepturi economice, sociale şi culturale, fapt a cărui explicaţie se
regăseşte în contextul istoric în care a fost redactată şi semnată Convenţia. Concepută şi semnată
în primii ani de după terminarea celui de-al doilea război mondial, într-o Europă aflată încă în
reconstrucţie, Convenţia s-a vrut a fi un tratat care să nu împovăreze şi mai mult statele
contractante prin obligaţii pozitive, dificil de suportat din punct de vedere economic, specifice
drepturilor din a doua generaţie. Convenţia nu apără în mod expres nici dreptul la protecţia
sănătăţii şi nici dreptul la un mediu sănătos.
Cu toate acestea, treptat, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a abordat
problematica acestor drepturi într-un mod constructiv, protejându-le în mod indirect, printr-o
interpretare extensivă a articolului 8, care garantează dreptul la respectarea vieţii private şi
familiale, a domiciliului şi a corespondenţei. În hotărârea din 19 februarie 1998, pronunţată în
cauza Guerra şi alţii contra Italiei, Curtea de la Strasbourg a stabilit că statul nu are numai
obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului la viaţă privată, ci şi anumite
obligaţii pozitive, fără de care acest drept nu ar fi unul efectiv. Astfel, în speţa respectivă, statul a
fost condamnat pentru că nu a luat măsuri eficiente de protecţie a persoanelor contra activităţii
poluante desfăşurate de o uzină care producea îngrăşăminte chimice pentru agricultură.
Atingerile grave aduse de această uzină mediului înconjurător, şi implicit locuitorilor din zonă,
au fost considerate de instanţa europeană ca fiind o încălcare a dreptului la viaţă privată. În acest
fel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel mai eficient instrument de protecţie a
drepturilor fundamentale la nivel european, apără în mod indirect dreptul la sănătate, chiar dacă
nu l-a consacrat în mod expres.
31
3.3.6. Dreptul la educaţie
Documentele internaţionale cer statelor să recunoască dreptul oricărei persoane la
educaţie. Potrivit Pactului internaţional şi Protocolului american, statele convin că educaţia
trebuie să vizeze înflorirea deplină a personalităţii umane şi a simţului demnităţii, să pună fiecare
persoană în măsură să joace un rol util într-o societate liberă, să favorizeze înţelegerea, toleranţa
şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase, să întărească
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi să încurajeze dezvoltarea
activităţilor O.N.U. pentru menţinerea păcii.
În vederea asigurării exercitării acestui drept, statele recunosc că: a) învăţământul primar
trebuie să fie obligatoriu şi accesibil, gratuit tuturor; b) învăţământul secundar, inclusiv cel tehnic
şi profesional, trebuie să fie generalizat şi accesibil tuturor, pe toate căile, inclusiv prin
instaurarea treptată a gratuităţii; c) învăţământul superior trebuie să fie accesibil tuturor în
condiţii de egalitate, în funcţie de capacitatea fiecăruia, mai ales prin instaurarea treptată a
gratuităţii; d) trebuie încurajată educaţia de bază pentru persoanele care nu au primit instrucţiune
primară sau nu au urmat ciclul complet; e) trebuie dezvoltată o reţea şcolară la toate nivelele,
stabilit un sistem adecvat de burse şi îmbunătăţită continuu situaţia materială a personalului
didactic. Statele se angajează să respecte libertatea părinţilor şi a tutorilor legali de a alege pentru
copii instituţia de educaţie, publică sau privată, dar care trebuie să fie conformă cu cerinţele
minimale ce pot fi stabilite de stat în domeniul educaţiei.
Principalul element al dreptului la educaţie este dreptul oricărei persoane, în special al
copiilor, de a primi educaţie. Acestui drept îi corespunde obligaţia statelor de a asigura educaţie
elementară gratuită şi obligatorie tuturor, educaţie secundară disponibilă şi accesibilă tuturor,
educaţie superioară accesibilă tuturor, pe bază de capacitate. Acestea sunt obligaţii de rezultat.
La acestea se adaugă obligaţii de comportament, privind introducerea progresivă a educaţiei
secundare gratuită sau cu ajutor financiar, introducerea progresivă a educaţiei superioare gratuită,
intensificarea educaţiei de bază pentru cei care nu au primit educaţie elementară completă,
stabilirea de programe speciale de educaţie pentru handicapaţi şi eliminarea ignoranţei şi
analfabetismului. Alte obligaţii de rezultat, care acoperă toate aceste aspecte ale dreptului la
educaţie, inclusiv cele cărora le corespund obligaţii de comportament, decurg din principiul
nediscriminării. Orice măsură pe care statul o adoptă în acest domeniu trebuie să nu stabilească
diferenţe, restricţii sau excluderi pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
altele. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în 1968 că prevederile Convenţiei
Europene garantează dreptul la acces egal, adică nediscriminatoriu, la orice tip şi nivel de
educaţie existent în ţara în cauză. A doua serie de libertăţi legate de educaţie este cea de a alege
educaţia. Desigur, există obligaţia de a urma şcoala elementară, căci aceasta trebuie să fie
obligatorie. În acelaşi timp, documentele internaţionale consacră libertatea părinţilor de a alege
tipul de educaţie pe care doresc să o dea copiilor lor, în conformitate cu convingerile lor
religioase, morale sau filozofice. Convenţia privind drepturile copilului prevede, de asemenea,
obligaţia statelor de a lua toate măsurile pentru ca disciplina şcolară să fie administrată în
conformitate cu demnitatea umană a copilului şi în conformitate cu prevederile Convenţiei.
Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă că pedepsele corporale, atât
în şcoli publice, cât şi în cele private, sunt interzise potrivit diferitelor prevederi ale Convenţiei.
32
3.3.7. Drepturile culturale
În formulări de ordin general, Pactul internaţional şi Protocolul de la San Salvador prevăd
că statele părţi vor recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a lua parte la viaţa culturală, de a
beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale şi de a beneficia de protecţia intereselor
morale şi materiale decurgând din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor
este. De asemenea, statele se angajează să respecte libertatea necesară cercetării ştiinţifice şi
activităţilor creatoare.
În legătură cu aceste drepturi şi libertăţi, se prevede că statele vor avea în vedere că
exercitarea lor deplină trebuie să includă şi măsurile necesare pentru a asigura menţinerea,
dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii. Statele recunosc, de asemenea, necesitatea şi
avantajele încurajării şi dezvoltării cooperării şi contactelor internaţionale în aceste domenii.
Carta africană adaugă, ca obligaţie a statelor, promovarea şi protecţia valorilor morale şi
tradiţionale recunoscute de comunitate şi, ca obligaţie a persoanei, păstrarea şi întărirea valorilor
culturale africane în raporturile cu alţi membri ai societăţii, în spirit de toleranţă, dialog şi
consultări şi contribuţia la promovarea bunăstării morale a societăţii.
Dreptul la dezvoltarea culturii a fost formulat şi în documente UNESCO. În ceea ce
priveşte persoanele care fac parte din minorităţi, Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice prevede că aceste persoane au dreptul de a beneficia de cultura lor şi de a folosi limba
lor.
Pornind de la o definiţie extinsă a culturii, în sensul de sistem de simboluri, valori,
cunoştinţe, creaţii spirituale şi materiale, în care oamenii găsesc, selecţionează şi creează idei
pentru a-şi organiza acţiunea, este vorba de un complex de drepturi care pot fi grupate în mai
multe categorii: dreptul la creativitate culturală, dreptul de acces la cultură, dreptul de participare
la viaţă culturală, dreptul de a lua parte la progresul ştiinţific, dreptul la informaţie şi într-un sens
mai larg, dreptul la educaţie. Este vorba de drepturi individuale care au, desigur, ca şi drepturile
sociale şi economice în general, o puternică dimensiune colectivă, fiind vorba de persoane care
împărtăşesc valori culturale comune şi care păstrează şi dezvoltă aceste valori acţionând în
comun.
Şi în acest domeniu, îndatoririle statelor pot fi examinate din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, statul trebuie să respecte drepturile oricărei persoane legate de creaţia culturală,
accesul la cultură, participarea la viaţa culturală. De asemenea, statul trebuie să protejeze dreptul
la creaţie împotriva oricăror piedici sau atingeri, să protejeze interesele morale şi materiale ale
autorilor împotriva însuşirii sau folosirii fără drept, a oricărei deformări sau altor atingeri. Statele
trebuie să protejeze şi dreptul de acces la cultură şi de a folosi cuceririle progresului ştiinţific. În
sfârşit, prezintă o importanţă deosebită obligaţiile statelor de a crea condiţii pentru participarea
tuturor la viaţa culturală, de a încuraja, sprijini şi asigura utilizarea progresului ştiinţific şi a
aplicaţiilor sale în folosul tuturor persoanelor, de a crea condiţii pentru accesul general la cultură,
de a lua măsurile necesare pentru prezervarea valorilor culturale, pentru difuzarea şi dezvoltarea
culturii şi ştiinţei, şi în sfârşit, pentru a favoriza cooperarea şi contactele în domeniile culturii şi
ştiinţei.
3.3.8. Protecţia familiei şi a copilului
Documentele internaţionale acordă un loc important, în cadrul drepturilor economice,
sociale şi culturale, protecţiei familiei şi copilului. Ele reiau prevederile Pactului privind
drepturile civile şi politice, conform cărora familia este elementul natural şi fundamental al
societăţii şi statul trebuie să o protejeze, mai ales în ceea ce priveşte formarea ei şi pe perioada în
33
care asigură întreţinerea şi creşterea copiilor. Carta europeană merge mai departe, cerând statelor
părţi să promoveze protecţia economică, juridică şi socială a vieţii de familie prin mijloace cum
sunt beneficiile sociale şi de familie, aranjamente fiscale, acordarea de locuinţe familiale,
beneficii pentru noii căsătoriţi şi alte mijloace adecvate.
Pactul internaţional, ca şi Protocolul american, se referă la acordarea unei protecţii
speciale mamei, înainte şi după naştere, şi la acordarea unui concediu plătit şi a unor prestaţii de
securitate socială adecvate în această perioadă. Carta europeană adaugă la aceasta acordarea de
timp liber pentru hrănirea copilului, interdicţia pentru cei ce angajează de a desface contractul de
muncă al femeii în această perioadă şi de a angaja femeile însărcinate sau care cresc copii mici în
mine sau în alte ocupaţii neadecvate, periculoase, dure şi dăunătoare sănătăţii. Carta africană cere
statelor să elimine orice discriminare faţă de femei, iar în ceea ce priveşte protecţia drepturilor
femeii şi copilului face trimitere la documentele internaţionale.
În ceea ce priveşte protecţia copilului, Pactul internaţional prevede că statele vor lua
măsuri speciale de protecţie şi asistenţă pentru toţi copiii şi adolescenţii, fară discriminare în
funcţie de filiaţie sau alte motive. Copiii şi adolescenţii trebuie să fie protejaţi împotriva
exploatării economice şi sociale; în acest scop, legea trebuie să interzică angajarea lor în munci
care pot să compromită moralitatea sau sănătatea lor, să pună în pericol sau să dăuneze
dezvoltării lor normale, iar statele să fixeze limita sub care este interzisă munca salariată a
copiilor. Protocolul american se referă, în termeni mai generali, la hrană adecvată pentru copii de
vârstă mică şi şcolară şi la protecţia adolescenţilor, pentru a asigura dezvoltarea capacităţilor lor
fizice, intelectuale şi morale, iar într-un articol separat privind drepturile copilului, la protecţia
statutului de minor de către familie, societate şi stat, la dreptul copilului de a creşte sub protecţia
şi responsabilitatea părinţilor şi de a nu fi separat de mama sa decât în împrejurări excepţionale,
recunoscute de justiţie, ca şi la dreptul copilului la educaţie gratuită şi obligatorie, cel puţin în
învăţământul elementar şi de a continua formarea sa la nivele superioare ale sistemului de
educaţie.
Carta europeană se referă pe larg la drepturile copiilor şi tinerilor în ceea ce priveşte
procesul muncii; se stabileşte vârsta minimă de angajare la 15 ani, cu excepţia muncilor uşoare,
nedăunătoare sănătăţii, moralei şi educaţiei, şi la 18 ani vârstă minimă de angajare pentru munci
considerate periculoase sau dăunătoare sănătăţii. Statele trebuie să se asigure că în perioada
învăţământului obligatoriu angajarea în muncă nu-i va lipsi pe tineri de beneficiul deplin al
educaţiei, iar pentru cei sub 18 ani să limiteze orarul de muncă în funcţie de nevoile lor de
dezvoltare, mai ales de formare profesională, să nu-i angajeze în munci de noapte decât în cazuri
admise de lege, să le acorde şi alte facilităţi privind concediul anual plătit şi protecţie specială
faţă de pericole fizice şi morale la care sunt expuşi direct sau indirect în câmpul muncii. Într-un
articol separat, Carta europeană cere statelor să ia măsuri pentru a asigura copiilor şi tinerilor
îngrijirea, asistenţa, educaţia şi formarea profesională necesare, prin crearea şi menţinerea de
instituţii şi servicii adecvate, protecţia lor împotriva neglijenţei, violenţei sau exploatării,
protecţia şi asistenţa specială celor lipsiţi de sprijinul familiei şi a le asigura educaţia primară şi
secundară.
3.3.9. Dreptul la proprietate
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului recunoaşte dreptul fiecărei persoane la
proprietate, atât singură, cât şi în colectivitate, precum şi interdicţia de a priva o persoană în mod
arbitrar de proprietatea sa (art.17). Cu toate acestea, datorită divergenţelor ideologice care au
34
marcat perioada elaborării şi adoptării celor două Pacte internaţionale privind drepturile omului,
niciunul dintre acestea nu cuprinde prevederi referitoare la dreptul de proprietate.
Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965 prevede
dreptul fiecărei persoane de a deţine proprietate, fie în mod individual, fie în asociere cu alte
persoane, precum şi obligaţia statelor de eliminare a oricărei discriminări pe motiv de rasă,
culoare, origine naţională sau etnică în acest domeniu. De asemenea, Convenţia pentru
eliminarea oricărei forme de discriminare faţă de femei, adoptată în 1979, prevede că statele vor
elimina discriminările între bărbaţi şi femei în legătură cu căsătoria şi vor asigura aceleaşi
drepturi pentru ambii soţi, în ceea ce priveşte deţinerea, dobândirea, administrarea, beneficiul şi
dispunerea de proprietate.
Atât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Convenţia americană, abordează
dreptul de proprietate împreună cu drepturile civile şi politice. Primul Protocol Adiţional la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptat în 1952, reglementează în art.1 protecţia
dreptului de proprietate: ,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile
precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare
pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. Acest articol consacră trei norme distincte de
protecţie a dreptului de proprietate: prima, cu caracter general, care enunţă principiul respectării
proprietăţii; a doua, care se referă la privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiţii;
a treia, care priveşte reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general,
recunoscând statelor dreptul de a aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop.
Dreptul la proprietate face obiectul procedurilor de protecţie adoptate în plan european şi
american, inclusiv procedurile judiciare în cadrul curţilor respective pentru drepturile omului.
Deşi în cele două documente regionale dreptul la proprietate este tratat împreună cu drepturile
civile şi politice, el are în mod evident o funcţie dublă28
. El este baza unor venituri care pot
asigura un standard de viaţă adecvat, dar oferă şi baza independenţei, deci a libertăţii. Din punct
de vedere istoric, dreptul de proprietate a constituit un element crucial în lupta pentru egalitate şi
libertate; de aceea, conţinutul său a fost îmbogăţit cu alte două drepturi: dreptul la muncă, care
poate oferi şi el venituri asigurând un standard de viaţă adecvat, şi dreptul la securitate socială,
care are în vedere să completeze veniturile obţinute din proprietate sau din muncă, dacă nu sunt
suficiente, sau să le înlocuiască, pentru a asigura persoanelor în cauză un nivel de viaţă decent.
Datorită acestor considerente, dreptul de proprietate este perceput mai degrabă ca o funcţie
socială şi încadrat în categoria drepturilor economice, sociale şi culturale. Protecţia sa impune
menţinerea unui echilibru just între interesul public şi interesul privat, statul având obligaţia
pozitivă de a proteja dreptul de proprietate faţă de intervenţia terţilor.
28
Ion Diaconu, op. cit., p. 130.
35
CAPITOLUL IV
A TREIA GENERAŢIE DE DREPTURI ALE OMULUI: DREPTURILE DE
SOLIDARITATE
4.1. Aspecte generale
A treia generaţie de drepturi ale omului, apărută în ultimii ani, este formată din drepturi
care, după părerea unor autori, sunt foarte vagi, nu au o semnificaţie precisă, nu au un conţinut
precis şi nici un titular determinat, nu sunt propriu-zis opozabile, în sensul că titularul lor nu are
posibilitatea de a-şi apăra dreptul în faţa unei instanţe şi care nu presupun o sancţiune organizată.
Aceste drepturi sunt imprecise şi pot crea confuzii.
În dreptul internaţional contemporan sunt din ce în ce mai mult recunoscute, în contextul
drepturilor omului, aşa-numitele drepturi de solidaritate, ca expresie a unei concepţii de viaţă în
comunităţi mai largi şi care nu ar putea fi realizate decât prin eforturi conjugate. Sunt menţionate
în acest sens dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la pace. Alţi autori
adaugă drepturi cu privire la patrimoniul comun al umanităţii.
Drepturile de solidaritate şi-au găsit expresia până în prezent, în ansamblu, în documente
de tip declarativ - declaraţii şi rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. sau ale unor conferinţe
internaţionale; în mod indirect, ele se regăsesc şi în tratate internaţionale, cum sunt cele din
domeniul mediului, al dezarmării şi al eliminării folosirii forţei din relaţiile internaţionale.
Se susţine că de aceste drepturi trebuie să beneficieze nu numai persoanele, ci şi grupurile
şi popoarele şi că realizarea lor presupune cooperarea globală, bazată pe noţiunea de solidaritate
internaţională.
Statutul acestor drepturi, ca drepturi individuale ale persoanei, ca şi conţinutul lor, ridică
numeroase probleme şi suscită controverse; ele au o dimensiune colectivă mult mai pronunţată
decât celelalte categorii sau clase de drepturi ale omului.
Drepturile de solidaritate ridică probleme fundamentale pentru omenire şi pentru viaţa pe
planeta noastră; de aceea, sunt tot mai mult recunoscute ca drepturi ale omului în sensul larg al
cuvântului.
Dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la pace, sunt extrem de
importante, deoarece drepturile individuale, fie ele politice, civile, ori economice, sociale,
culturale, nu se pot realiza şi menţine în vacuum; ele sunt drepturi individuale în societate şi
depind de societate. Ele nu pot fi pe deplin respectate dacă societatea este în război sau este
subdezvoltată. Însuşi Pactul asupra drepturilor civile şi politice permite derogări de la multe
drepturi ale omului „în cazul unor situaţii de pericol public excepţional care ameninţă existenţa
naţiunii”.
Unii autori nu sunt de acord cu conceptul de drepturi de solidaritate, afirmând că ele ar
duce la o diluare, o denaturare a drepturilor omului, sau că ar fi pierdute din vedere libertăţile
individuale. Principalele critici sunt însă că ele ar fi prea teoretice, lipsite de un conţinut specific.
Este o falsă dilemă dacă aceste drepturi prevalează faţă de drepturile individuale sau pot
fi opuse acestora. Nu încape îndoială că există un nucleu de drepturi individuale, privind
integritatea şi demnitatea persoanei, care nu trebuie sacrificate nici în numele unor interese
36
superioare care pot fi incluse în categoria unor asemenea „drepturi colective”. În fapt, ar fi
absurd a susţine că tortura sau înfometarea unor persoane poate duce la dezvoltare economică,
sau că reprimarea unor persoane contribuie la dezvoltarea naţională ori la menţinerea păcii
sociale. Dimpotrivă, experienţa istorică arată că atât dezvoltarea economică, socială şi culturală,
cât şi protecţia securităţii naţionale şi protecţia mediului, reclamă politici şi programe de
respectare a drepturilor omului. Drepturile de solidaritate apar astfel ca o completare, pe un alt
plan, a drepturilor individuale ale omului, ca o nouă abordare în plan moral şi juridic a unor
probleme de importanţă capitală pentru om, pentru toţi oamenii, probleme care au un impact cert,
nu întotdeauna pozitiv asupra drepturilor individuale ale omului.
Documentele şi practica internaţională nu numai că au confirmat legătura strânsă
existentă între drepturile şi libertăţile omului, dezvoltare, democraţie şi pace, dar au dezvoltat
conceptele respective, îmbogăţindu-le cu noi dimensiuni şi întărind pe fiecare prin noi elemente
ale celorlalte şi prin conexiunile dintre ele. În ultimă instanţă, trebuie să ne reamintim articolul
28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Oricine are dreptul la o
ordine socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţie pot fi pe
deplin realizate”.
În acest context, menţionăm şi preocupările pentru drepturile şi protecţia generaţiilor
viitoare. Preocupările în acest domeniu în cadrul UNESCO au dus la 27 noiembrie 1997 la
adoptarea unei „Declaraţii privind răspunderile generaţiilor prezente faţă de generaţiile viitoare”.
Declaraţia subliniază: necesitatea de a asigura generaţiilor viitoare libertatea de alegere în ceea
ce priveşte sistemul politic, economic şi social, ca şi diversitatea culturală; angajamentul fiecărei
generaţii de a menţine şi perpetua omenirea; răspunderea generaţiei prezente de a menţine
Pământul necontaminat şi a evita ca viaţa pe Pământ să fie compromisă prin modificări ale
ecosistemelor sau prin progresul ştiinţific şi tehnic. Este evident, aşa cum am arătat, că toate
documentele internaţionale cer statelor să adopte legi şi alte măsuri, care vizează de la structura
lor instituţională până la domeniile economic, social şi cultural, pentru a asigura respectarea şi
înfăptuirea drepturilor şi libertăţilor omului. Participarea organizaţiilor neguvernamentale în
promovarea respectării acestor drepturi şi libertăţi, ca parte a societăţii civile, ca şi a persoanelor
în procedurile deschise pentru respectarea drepturilor lor, în plan naţional sau internaţional, sau
pe un plan mai larg, în cadrul societăţii civile, şi acţiunea organismelor internaţionale, în cadrul
competenţelor lor, completează tabloul mediului în care are loc, în societăţile contemporane,
respectarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului.
4.2. Conţinutul principalelor drepturi de solidaritate
4.2.1. Dreptul la dezvoltare
Relaţia strânsă dintre dezvoltarea economică şi socială şi drepturile omului este
recunoscută în Carta Naţiunilor Unite. Articolul 55 al Cartei cere O.N.U. să promoveze: a)
standarde mai înalte de viaţă, angajare deplină în muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare
economică şi socială; b) soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate
şi a celor legate de acestea; c) respectarea universală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului. Statele membre s-au angajat, potrivit articolului 56, să ia măsuri în comun şi separat
pentru realizarea acestor obiective.
Singurul document juridic internaţional privind drepturile omului care recunoaşte dreptul
la dezvoltare este Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. Conform articolului 22 al
Cartei, toate popoarele au dreptul la dezvoltarea lor economică, socială şi culturală, cu luarea în
considerare a libertăţii şi identităţii lor şi beneficiind în mod egal de moştenirea comună a
37
omenirii; statele au obligaţia, individual şi colectiv, de a asigura exercitarea dreptului la
dezvoltare.
În cadrul O.N.U., Declaraţia asupra dreptului la dezvoltare a fost adoptată în 1986, prin
vot. Numai în 1993, la Conferinţa mondială a O.N.U. privind drepturile omului de la Viena, s-a
realizat consensul pentru a include în Declaraţia şi programul de acţiune adoptate texte care
reafirmă dreptul la dezvoltare ca un drept universal şi inalienabil al omului şi ca parte integrantă
a drepturilor fundamentale ale omului. S-a acceptat că omul este subiectul central al dezvoltării
şi că lipsa de dezvoltare nu poate fi invocată pentru a justifica încălcarea drepturilor omului.
Dacă se poate susţine că toate statele acceptă dreptul la dezvoltare, ca parte integrantă a
complexului drepturilor şi libertăţilor omului, nu există încă un consens asupra conţinutului
acestuia. În principal, se pune problema dacă dreptul la dezvoltare adaugă ceva la dreptul la
autodeterminare şi la dreptul de a participa la conducerea afacerilor publice, în sensul cel mai
larg, ori la exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale.
O analiză a textului Declaraţiei din 1986 relevă mai multe elemente fundamentale. În
primul rând, dreptul la dezvoltare conţine atât drepturi individuale cât şi de grup, beneficiari fiind
„orice persoană şi toate popoarele”. Cu toate acestea, se subliniază că omul este subiectul central
al dezvoltării şi trebuie să fie participantul şi beneficiarul activ al dreptului la dezvoltare. Nu sunt
menţionate statele ca beneficiare ale dreptului la dezvoltare; statele, ca formă de organizare
social-umană, nu pot fi titulare ale dreptului la dezvoltare ca drept al omului; nu se poate însă
nega că în raporturile internaţionale dintre state acestea au sau dobândesc drepturi şi obligaţii în
legătură cu procesul dezvoltării, sau chiar că statele pot avea anumite răspunderi colective de a
asigura realizarea dreptului la dezvoltare. Este important, de asemenea, să subliniem că dreptul la
dezvoltare este conceput ca drept de a beneficia de dezvoltare economică, socială, culturală şi
politică, în care toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului să fie pe deplin realizate.
Declaraţia dă astfel expresie concepţiei privind natura indivizibilă şi interdependentă a
drepturilor omului.
Declaraţia subliniază importanţa participării fiecărei persoane, a popoarelor, la procesul
dezvoltării, dreptul lor de a beneficia de acest proces, obligaţia statelor de a încuraja participarea
populară în toate domeniile, ca factor important al dezvoltării şi al realizării depline a drepturilor
omului. Un alt concept pe care Declaraţia îl tratează în contextul dezvoltării este cel al dreptăţii.
Se subliniază necesitatea de a asigura bunăstarea întregii populaţii şi a tuturor persoanelor, pe
baza participării lor nu numai la dezvoltare, ci şi la distribuirea justă a beneficiilor decurgând din
aceasta, de a asigura egalitatea de oportunităţi pentru toţi în ceea ce priveşte accesul lor la resurse
de bază, la educaţie, servicii de sănătate, locuinţe, muncă şi la distribuirea justă a venitului.
Aceste aspecte ţin de aplicarea principiilor nediscriminării şi egalităţii în drepturi şi, în ansamblu,
de protecţia drepturilor economice, sociale şi culturale.
Ca mijloace de acţiune, Declaraţia evidenţiază politicile şi programele naţionale, dar şi
cooperarea internaţională. Este evident că înfăptuirea dezvoltării în fiecare ţară trebuie să
privească orice persoană şi orice colectivitate umană, atât din punctul de vedere al participării,
cât şi al accesului la rezultatele procesului dezvoltării; măsura în care fiecare persoană poate să
se raporteze la procesul dezvoltării depinde, desigur, de condiţiile concrete create, de conţinutul
şi stadiul procesului de dezvoltare, de împrejurările internaţionale.
Ca drept individual, se poate susţine că dreptul la dezvoltare nu este un drept independent
sau distinct, ci mai curând o consecinţă a recunoaşterii în plan intern şi internaţional a drepturilor
economice, sociale şi culturale, în ansamblu a dreptului la viaţă, cu toate aspectele sale.
Dezvoltarea este însă, prin esenţa ei, un proces care se realizează la nivelul ţărilor şi popoarelor,
38
al naţiunilor constituite. De aceea, dreptul la dezvoltare este în esenţă un drept colectiv; deşi, ca
orice fenomen social-uman, prezintă şi importante aspecte individuale, ceea ce este determinant
este caracterul său colectiv. În acest sens, Declaraţia menţionată proclamă răspunderea
primordială a statelor pentru crearea condiţiilor naţionale şi internaţionale favorabile realizării
acestui drept, îndatorirea lor de a lua pe plan naţional toate măsurile necesare pentru realizarea
dreptului la dezvoltare, iar pe plan internaţional de a lua măsuri, separat şi în comun, pentru
formularea unor politici internaţionale care să favorizeze realizarea deplină a acestui drept.
Considerat ca drept colectiv, obligaţiile corelative revin, în plan naţional, statului, entităţilor
publice locale şi altor persoane juridice, iar în plan internaţional, comunităţii internaţionale,
organizaţiilor internaţionale, şi fiecărui stat care le compune; în primul rând, este vorba de
obligaţia de a nu se opune dezvoltării, a nu o împiedica şi a o proteja şi, în al doilea rând, de a
promova dezvoltarea prin politici şi programe corespunzătoare.
Dezvoltarea trebuie văzută ca un concept relativ şi dinamic; relativ, în sensul că nu poate
exista un model unic şi absolut de dezvoltare, fiecare societate urmând să-şi aleagă calea
dezvoltării în funcţie de situaţia sa specifică; dinamic, în sensul că obiectivele şi cerinţele
dezvoltării evoluează în timp. Prin caracterul său complex, vizând ansamblul aspectelor
dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi altele, ca proces integrat, dreptul la
dezvoltare are fără îndoială efecte asupra ansamblului drepturilor omului, căci statele naţionale,
popoarele şi naţiunile constituie cadrul în care aceste drepturi se exercită. Înfăptuirea dreptului la
dezvoltare a persoanelor şi popoarelor are loc în condiţiile participării unor pături din ce în ce
mai largi ale populaţiei şi determină întărirea tendinţei spre exercitarea tot mai deplină a
drepturilor omului.
Dreptul la dezvoltare reprezintă, în esenţă, o sinteză a ansamblului drepturilor omului,
căci înfăptuirea lui efectivă de către state şi popoare este o premisă pentru a asigura exercitarea
drepturilor şi libertăţilor omului. Aceasta este, de altfel, orientarea fundamentală a pactelor
asupra drepturilor omului, care pornesc de la concepţia că înfăptuirea drepturilor fiecărui popor
de a dispune de el însuşi şi de a folosi în mod liber resursele sale naturale constituie condiţia
primordială a respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
4.2.2. Dreptul la pace
Acest drept îşi găseşte tot mai mult locul în documentele internaţionale. Încă din
preambulul Cartei, Organizaţia Naţiunilor Unite îşi propunea „să salvgradeze generaţiile
următoare de flagelul războiului”. Dintre documentele juridice privind drepturile omului, Carta
Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor din 1981 prevede că „toate popoarele au dreptul la
pace şi securitate naţională şi internaţională”.
Adunarea generală a O.N.U. a adoptat în 1984 Declaraţia asupra dreptului popoarelor la
pace, prin care proclama solemn că toate popoarele de pe pământ au un drept sacru la pace şi
declara că respectarea dreptului la pace al popoarelor şi promovarea înfăptuirii acestui drept
constituie o obligaţie fundamentală pentru orice stat. Se afirmă, pe drept cuvânt, că însăşi natura
dreptului internaţional a cunoscut o profundă schimbare, dintr-un „drept al războiului”, cum a
fost de-a lungul secolelor, devenind un veritabil drept al păcii, ca urmare a abolirii dreptului la
război, a interzicerii folosirii forţei şi ameninţării cu forţa în raporturile dintre state.
De asemenea, treptat, în cadrul O.N.U. s-a acceptat faptul că pacea nu înseamnă numai
absenţa războiului, ci şi realizarea unei justiţii sociale. În acest sens, Declaraţia Adunării generale
privind pregătirea societăţilor pentru a trăi în pace foloseşte conceptul de „pace justă şi durabilă”,
care este descrisă nu numai ca libertate faţă de opresiune şi violenţă, ci şi ca un proces de
39
dezvoltare şi cooperare între toate statele. Declaraţia prevede că ,,Toate naţiunile şi toate fiinţele
umane au dreptul inerent de a trăi în pace. Respectarea acestui drept, ca şi a celorlalte drepturi
ale omului, este în interesul comun al întregii umanităţi şi constituie o condiţie indispensabilă
pentru progresul tuturor naţiunilor, mari sau mici, în toate domeniile”.
În 1989, UNESCO a organizat un Congres internaţional pentru pace în conştiinţa
oamenilor, care a adoptat o declaraţie, invitând statele, organizaţiile guvernamentale şi
neguvemamentale, comunitatea culturală, ştiinţifică şi din domeniul educaţiei şi orice persoane
să contribuie la clădirea unui nou concept al păcii, prin dezvoltarea unei culturi a păcii, bazată pe
valorile universale ale respectului pentru viaţă, libertate, dreptate, solidaritate, toleranţă,
drepturile omului şi egalitate între bărbaţi şi femei.
Dreptul la pace poate fi examinat şi ca o extensie a dreptului la viaţă şi a altor drepturi ale
omului, ca numitor comun al mai multor drepturi ale omului, ca o dezvoltare a articolului 3 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului: „Oricine are dreptul la viaţă, la libertate şi
securitatea persoanei”.
Obiectul dreptului la pace este de a apăra bunurile cele mai de preţ ale popoarelor -
existenţa, independenţa şi libertatea, munca lor creatoare - de a salvgarda valorile materiale şi
spirituale realizate de ele de-a lungul secolelor.
Dreptul oamenilor la pace se prezintă astfel, atât ca un corolar direct al dreptului la viaţă,
cât şi ca o premiză a înfăptuirii tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi. În absenţa condiţiilor care
să-i garanteze pacea şi securitatea, niciun stat nu poate îndeplini funcţiile sale esenţiale, nu poate
înfăptui dreptul la dezvoltarea ţării şi poporului respectiv. Orice ameninţare externă, orice pericol
pentru securitatea unei ţări sunt de natură să împiedice realizarea măsurilor şi proiectelor sale de
dezvoltare, să diminueze posibilităţile de a asigura înfăptuirea drepturilor omului. Dreptul la pace
este, pe drept cuvânt, considerat ca un drept al omului, al comunităţii umane, de data aceasta la
nivelul planetei; respectarea acestui drept face necesară încetarea tuturor conflictelor şi
soluţionarea problemelor şi diferendelor prin negocieri, prin mijloace paşnice, trecerea la
înfăptuirea de măsuri hotărâte de dezarmare, în primul rând de dezarmare nucleară, ca şi de
reducere substanţială a armamentelor clasice, efectivelor şi cheltuielilor militare.
4.2.3. Dreptul la un mediu sănătos
Dreptul internaţional contemporan se caracterizează prin recurgerea tot mai susţinută la
criteriul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte protecţia
mediului înconjurător. Este însă o relaţie reciprocă, deoarece omul se află şi la originea poluării
şi distrugerii mediului. De aici necesitatea de a reconcilia două aspecte ale aceluiaşi fenomen:
persoanele şi colectivităţile umane sunt beneficiare ale drepturilor omului, inclusiv ale dreptului
la un mediu sănătos, dar şi cele care produc daune mediului. De aceea, mai mult ca în alte
domenii, protecţia drepturilor individuale trebuie calificată prin necesitatea protecţiei mediului
pentru toţi. Cea mai bună cale pentru a asigura protecţia dreptului la un mediu sănătos este de a-l
ancora în drepturile omului universal recunoscute la viaţă, sănătate, la viaţă privată, în drepturile
de acces la informaţie în problemele de mediu şi la căi de recurs împotriva acţiunilor care încalcă
drepturile persoanei (inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti).
Pactele internaţionale nu se referă la dreptul la mediu. Dintre documentele regionale,
Carta africană postulează dreptul popoarelor la „un mediu de ansamblu satisfăcător, favorabil
dezvoltării lor”, iar Protocolul adiţional din 1988 la Convenţia Americană a Drepturilor Omului,
adoptat la San Salvador, recunoaşte dreptul individual de a trăi într-un mediu sănătos şi de a avea
acces la seviciile publice de bază. Este ştiut că documentele privind normele aplicabile în timpul
40
conflictelor armate acordă importanţă deosebită protecţiei mediului. Conferinţa pentru drepturile
omului de la Viena din 1993 consideră dezvoltarea durabilă - care include fără îndoială aspecte
privind protecţia mediului - ca element al protecţiei drepturilor omului.
Prin conţinutul lor, drepturile la mediu se prezintă mai mult ca drepturi colective decât
individuale. Astfel, în ceea ce priveşte drepturile popoarelor autohtone, standardele
internaţionale în curs de elaborare postulează dreptul comunităţilor respective la „păstrarea,
restaurarea şi protecţia mediului”, nu al persoanelor luate individual.
Conferinţa de la Stockholm din 1972 a pus accentul mai ales pe răspunderi în domeniul
mediului, decât pe drepturi. Declaraţia adoptată a reafirmat „dreptul fundamental la libertate,
egalitate şi condiţii adecvate de viaţă, într-un mediu de o calitate care să permită o viaţă în
demnitate şi bunăstare”, adăugând însă conceptul de „răspundere solemnă pentru protecţia şi
îmbunătăţirea mediului, pentru generaţiile prezente şi viitoare”. De altfel şi documentele
ulterioare au oscilat între a afirma că protecţia drepturilor omului este obiectivul major al
protecţiei mediului şi a sublinia că „distrugerea crescândă a mediului cauzată de activităţile
umane este preocuparea majoră a protecţiei mediului”. Aşa cum s-a afirmat, „mediul este în
esenţă un bun colectiv a cărui folosire trebuie coordonată într-un proces echilibrat. Dreptul însuşi
nu poate înlocui acest proces colectiv”.
În plan european se insistă tot mai mult asupra dreptului de acces la informare în
problemele mediului şi asupra conceptului de evaluare a impactului asupra mediului. O directivă
din 1990 a Comisiei comunităţilor europene cu privire la libertatea accesului la informare în
domeniul mediului a determinat preocupări privind interpretarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului din 1950 ca incluzând un asemenea drept şi supunerea unor asemenea cazuri
organismelor europene.
Evoluţia paralelă a protecţiei drepturilor omului şi a protecţiei mediului şi conştientizarea
relaţiei dintre ele au determinat tendinţa spre armonizarea celor două seturi de reglementări.
Astfel, dacă documentele şi practica privind drepturile omului au inclus tot mai mult
considerente privind mediul, în fapt dreptul la un mediu sănătos, documentele şi practica privind
mediul stabilesc tot mai mult ca postulat respectarea unor drepturi fundamentale ale omului şi se
referă la mecanisme pentru promovarea acestora.
CAPITOLUL V
PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL ORGANIZAŢIEI
NAŢIUNILOR UNITE
5.1. Aspecte generale
În secolul XX, dinamica mişcării pentru drepturile omului a fost influenţată în mod
decisiv de activitatea unor organizaţii internaţionale, precum şi de anumite ideologii. În timp ce
ideologiile au furnizat temeiul şi legitimitatea drepturilor omului, organizaţiile internaţionale
guvernamentale şi non-guvernamentale au avut rolul esenţial în procesul de codificare a
41
normelor de drept internaţional al drepturilor omului, precum şi în monitorizarea implementării
lor de către statele membre. În cadrul sistemului universal, rolul primordial în protecţia
drepturilor omului a revenit Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi organismelor sale
specializate (OIM, UNESCO, UNICEF, OMS, etc.).
Încă de la constituirea sa, în 1945, după cel de Al Doilea Război Mondial, Organizaţia
Naţiunilor Unite a contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării pentru drepturile omului. Cadrul
juridic internaţional care marchează începutul ,,erei drepturilor” este constituit dintr-o serie de
documente, ce formează Carta internaţională a drepturilor omului, documente elaborate,
adoptate şi aplicate în cadrul O.N.U.29
. Aceste documente sunt: Carta O.N.U., Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului şi cele două Pacte ale O.N.U. privind drepturile omului.
5.2. Fundamentele juridice şi politice ale protecţiei drepturilor omului în sistemul
Organizaţiei Naţiunilor Unite
5.2.1. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite
Carta O.N.U. a fost adoptată în perioada 25-26 iunie 1945 la San Francisco de către
Adunarea Generală a O.N.U. şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Ea reprezintă primul
document internaţional cu caracter multilateral care face referire la drepturile fundamentale ale
omului. Carta Naţiunilor Unite a fost adoptată în scopul creării condiţiilor necesare pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a justiţiei şi a respectării obligaţiilor care decurg din
tratatele internaţionale. În realizarea acestor ţeluri, se reafirmă credinţa în drepturile
fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a
bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici30
.
Articolul 1(3) al Cartei Naţiunilor Unite declara următorul scop ca fiind unul dintre
obiectivele O.N.U.: „Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor
internaţionale de natură economică, socială, culturală sau umanitară, precum şi promovarea şi
încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire
de rasă, sex, limbă sau religie”. Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite prevăd obligaţiile
O.N.U. şi ale statelor membre, care împreună, dar şi separat, vor crea condiţiile de stabilitate şi
de bunăstare necesare unor legături paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului de a dispune de ele însele. Pentru
realizarea acestor ţeluri, statele membre ale O.N.U. se obligă să promoveze: „ridicarea nivelului
de trai, deplina folosire a braţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi
socială; rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice
şi al altor probleme conexe şi cooperare internaţională în domeniile culturii şi educaţiei;
respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă, religie”.
Prin conţinutul său, Carta Naţiunilor Unite aduce ca noutate internaţionalizarea
drepturilor omului, acestea devenind obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al
reglementărilor interne ale statelor. Faptul că un stat care a ratificat Carta nu poate susţine că
drepturile omului cad sub incidenţa exclusivă a jurisdicţiei interne nu înseamnă totuşi că orice
încălcare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. este o problemă de interes
internaţional. Înseamnă însă că şi în cazul absenţei unor obligaţii asumate printr-un tratat un stat
nu mai poate afirma ca prejudicierea propriilor săi cetăţeni, indiferent în ce proporţie sau cât de
29
Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6 30
Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 6.
42
sistematic s-ar produce, este o problemă ce ţine exclusiv de jurisdicţia sa internă. Carta reprezintă
un tratat internaţional multilateral, iar statele care sunt părţi la ea recunosc drepturile omului aşa
cum sunt consacrate în cuprinsul dispoziţiilor acesteia.
Totodată, Carta precizează obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu organizaţia
pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe baza dispoziţiilor
Cartei Naţiunilor Unite şi a noii concepţii ce rezulta din aceasta cu privire la drepturile omului,
Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca un
prim instrument internaţional referitor la drepturile omului. Aceasta a dobândit o importanţă
politică şi juridică deosebită de-a lungul timpului, datorită valorilor pe care le promovează şi le
apără.
5.2.2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care reprezintă primul document cuprinzător în sfera
drepturilor omului adoptat de o organizaţie internaţională universală. Datorită importanţei
juridice şi politice dobândite de-a lungul timpului, Declaraţia constituie, alături de Magna
Charta, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului şi Declaraţia de independenţă a
Americii, un reper important în lupta omenirii pentru libertate. Deşi cuprinsă într-un cadru nu
întotdeauna sistematic, Declaraţia are meritul incontestabil de a fi proclamat o gamă foarte largă
de drepturi ale omului. Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi, Declaraţia universală este
mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât orice altă declaraţie de drepturi ale omului
elaborată până în acel moment pe planul legislaţiei interne.
Declaraţia universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.
ca rezoluţie, neavând putere de lege, scopul său fiind acela de a oferi un mod de înţelegere
comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard
comun de înfăptuire. Odată cu trecerea timpului, această situaţie s-a schimbat, Declaraţia
transformându-se dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare
juridică. Determinant pentru această transformare substanţială a fost faptul că, de fiecare dată
când O.N.U., organizaţiile internaţionale sau guvernele doreau să invoce prevederi referitoare la
drepturile omului sau să reclame o încălcare a acestora, făceau referire şi se bazau pe Declaraţie
ca reprezentând standardul ce trebuia respectat.
Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi
politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi politice
fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi
tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării,
reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la viaţa
privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie şi dreptul
la libera circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul
acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi. Din
categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurări
sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plata egală pentru muncă egală,
dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie ideea gratuităţii învăţământului
elementar şi general şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit , la învăţământul
superior. Printre alte prevederi ale acestui document se înscrie si aceea că orice persoană are
dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a beneficia de ocrotirea
intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică a sa.
43
La aproape 60 de ani de la adoptare, ,,Declaraţia îşi păstrează locul său de onoare în
istoria mişcării pentru drepturile omului. Niciun alt document nu a surprins mai bine momentul
istoric, n-a atins aceeaşi forţă morală şi nu a exercitat o infulenţă mai mare asupra mişcării în
ansamblul său…Declaraţia a exprimat într-un limbaj elocvent speranţele şi idealurile unei lumi
eliberate de ororile celui de-al doilea război mondial. Oricât de evident ar părea astăzi, Declaraţia
aduce un mesaj mult mai radical decât au intenţionat poate chiar şi promotorii săi. Ea a repus
mereu în discuţie doctrinele tradiţionale din domeniul dreptului internaţional, a îndreptat constant
discursul relaţiilor internaţionale asupra unor probleme vitale pentru demnitatea umană şi pentru
pace’’31
.
Constituind primul document de mare prestigiu internaţional în planul protecţiei
internaţionale a drepturilor omului, Declaraţia Universală a reprezentat punctul de plecare al unei
vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite,
care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. O serie de state care şi-au dobândit
independenţa după anul 1960 (Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat
expres în textul constituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că
pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit o forţă juridică incontestabilă32
.
Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, oferind statelor
semnatare posibilitatea de a adopta legi prin care să limiteze exerciţiul acestor drepturi33
.
5.2.3. Cele două Pacte internaţionale privind drepturile omului: Pactul privind
Drepturile Civile şi Politice şi Pactul privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale
Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării, promovării şi
respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte internaţionale ale
drepturilor omului: Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi deschise
spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare,
prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează
obligaţii juridice pentru statele părţi. Cele două Pacte cuprind o primă parte comună, compusă
dintr-un singur articol, care afirmă principiul autodeterminării popoarelor, dreptul lor de a-şi
stabili statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a
dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale34
.
5.2.3.1. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice Acest Pact a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 16 decembrie 1966 şi
a intrat în vigoare în 1976, fiind ratificat de statul român în noiembrie 1974.
Pactul cuprinde o serie de drepturi civile şi politice, printre care se evidenţiază: dreptul la
viaţă, dreptul la libertate şi la securitate personală, dreptul de a participa la viaţa politică, dreptul
la sufragiu universal, egal şi secret, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, libertatea de
gândire, libertatea conştiinţei etc. Raportat la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul
conţine şi alte drepturi, precum: dreptul persoanelor private de libertate de a fi tratate cu respect
31
H. Steiner, Securing Human Rights: The First Half Century of the Universal Declaration and Beyond, Harvard
Magazine, September-October 1998, p. 45.
32
Victor Duculescu, op. cit., p. 66.
33
Selejan-Guţan Bianca, op. cit., p. 8.
34
Ibidem, p. 9.
44
şi omenie, dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie, dreptul copilului la protecţie specială,
libertatea de a nu fi închis pentru datorii. Pe de altă parte, din conţinutul Pactului lipsesc o serie
de drepturi importante precum: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi de a primi azil
politic, dreptul la o cetăţenie.
Pactul cuprinde şi o clauză care permite ca ,,în timp de pericol public, ameninţând
existenţa naţiunii” să poată fi limitate sau chiar suspendate o parte din drepturile consacrate, cu
excepţia următoarelor: dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii şi nici unor pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute;
dreptul individului de a nu fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o
obligaţie contractuală; dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu
constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au
fost săvârşite (neretroactivitatea legii penale) şi dreptul la aplicarea legii mai favorabile (mitior
lex); dreptul la recunoaşterea pretutindeni a personalităţii juridice; dreptul la libertatea gândirii,
conştiinţei şi a religiei.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două
Protocoale facultative.
Primul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice. Acest tratat adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. ca document separat, a fost
elaborat pentru a suplimenta măsurile de realizare a scopurilor Pactului. El oferă persoanelor
particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta
Comitetului drepturilor omului comunicări sau plângeri individuale. Persoanele particulare pot
adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de
recurs (art.2). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor
particulare care sunt anonime, care constituie un abuz al dreptului de petiţionare sau sunt
incompatibile cu dispoziţiile Pactului (art.3). Plângerile persoanelor particulare acceptate de către
Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicaţii
Comitetului sau dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea situaţiei (art.4).
Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă
această plângere este în curs de examinare de către o altă instanţă internaţională.
Al doilea este Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si
politice referitor la abolirea pedepsei capitale, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în anul
1989. În acest scop se prevede, în primul rând, că din momentul în care un stat ratifică
Protocolul, nicio persoană aflată sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi, în al doilea rând, că
fiecare stat-parte are obligaţia de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu
moartea, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve de la
prevederile sale, însă permite aplicarea pedepsei capitale în timp de război, pentru crime cu
caracter militar (art. 2).
Pentru a asigura respectarea prevederilor Pactului, a fost înfiinţat Comitetul pentru
Drepturile Omului, compus din 18 experţi, ce au un mandat de 4 ani. Dintre atribuţiile
Comitetului Drepturilor Omului, fac parte: administrarea sistemului de rapoarte; administrarea
mecanismului de plângeri inter-state; îndeplinirea anumitor funcţii de reglementare a
diferendelor dintre state, izvorâte din aplicarea Pactului; examinarea pângerilor prezentate de
particulari.
Persoanele ale căror drepturi au fost violate de către un stat se pot adresa Comitetului
Drepturilor Omului, în conformitate cu Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional
45
privind drepturile civile şi politice35
. Deoarece nu este un organ judiciar, soluţiile date de
Comitet au un caracter de recomandare. Conform regulamentului propriu, Comitetul Drepturilor
Omului poate să propună măsuri provizorii, pe care statele trebuie să le adopte pentru a evita
prejudicierea ireparabilă a victimelor presupuselor violări36
. Comitetul este format din
resortisanţi ai statelor-părţi la Pactul privind drepturile civile şi politice, aceştia trebuind să fie
personalităţi de înaltă moralitate şi să aibă o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor
omului.
5.2.3.2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale
Pactul privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale a fost adoptat de Adunarea
Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi a intrat în vigoare în 1976, fiind ratificat de statul
român în 1974.
Spre deosebire de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Pactul privind
drepturile economice, sociale şi culturale nu numai că enunţă categoriile de drepturi specifice, ci
le descrie amănunţit, arătând totodată măsurile ce se impun pentru a se realiza respectarea lor.
Printre drepturile cuprinse în acest Pact menţionăm: dreptul la muncă, dreptul la odihnă,
dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul la protecţia muncii, dreptul la asigurări
sociale, dreptul la învăţătură, dreptul la protecţie specială pentru femei şi copii, dreptul de a
participa la viaţa culturală, dreptul individului de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi
mintală etc.
Statele-părţi la acest Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor fi
exercitate fără nicio discriminare întemeiată pe criterii de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie
politică, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă împrejurare.
Pentru respectarea prevederilor Pactului, în 1985 a fost înfiinţat Comitetul Drepturilor
Economice, Sociale şi Cuturale, format din 18 membri, cu un mandat de 4 ani. Atribuţiile
Comitetului constau în: supravegherea modului de îndeplinire a obligaţiilor pe care statele-părţi
la Pact şi le-au asumat; atragerea atenţiei cu privire la standardul minim de îndeplinit.
5.2.4. Alte tratate internaţionale cu vocaţie universală în domeniul protecţiei
drepturilor omului
Pe lângă Carta internaţională a drepturilor omului, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat
de-a lungul timpului un important număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări
ale drepturilor omului. În continuare vom prezenta câteva dintre aceste tratate.
a) Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată
de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, fapt determinat de exterminarea a milioane de evrei şi a
altor membri ai unor grupuri naţionale în timpul celui de-al doilea război mondial. Convenţia
declară că genocidul reprezintă o crimă de drept internaţional, indiferent dacă este săvârşit pe
timp de pace sau pe timp de război. Crima de război diferă de simpla încălcare a dreptului
internaţional, aceasta din urmă atrăgând răspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate,
fără a implica răspunderea penală a unei persoane, în timp ce crima de război reprezintă o
infracţiune gravă pentru care făptuitorul individual poate fi pedepsit37
. Convenţia defineşte
35
Protocolul a fost adoptat şi deschis pentru semnare, ratificare şi aderare către Adunarea Generală a O.N.U. prin
Rezoluţia 2200A/XXI din martie 1976.
36
Regula 86.
37
Th. Buergenthal, R. Weber, op. cit., p. 43.
46
genocidul ca fiind comiterea unor anumite acte cu intenţia de a distruge, în întregime sau parţial,
un grup naţional, etnic, rasial, sau religios. Actele care constituie genocid sunt:
- a ucide membrii ai grupului;
- a cauza grave vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;
- a impune în mod deliberat grupului condiţii de viaţă de natură a cauza distrugerea sa
psihică în întregime sau parţial;
- a impune măsuri menite să împiedice naşterile în cadrul grupului;
- transferarea forţată a copiilor unui grup la un alt grup.
b) Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965. Convenţia interzice
discriminarea rasială, pe care o defineşte ca fiind orice diferenţiere, excludere, restricţie sau
preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca
scop sau efect distrugerea ori compromiterea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii
de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic,
social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii publice. Convenţia condamnă orice propagandă şi
toate organizaţiile care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase şi care
justifică sau încurajează astfel discriminarea rasială şi cere statelor părţi să adopte măsuri pentru
eliminarea şi sancţionarea actelor de discriminare.
Statele părţi la convenţie trebuie să respecte următoarele:
- să nu săvârşească acte sau practici de discriminare rasială;
- să nu încurajeze, să nu apere sau să sprijine discriminarea rasială, practicată de o
persoană sau o organizaţie;
- să ia măsuri oficiale pentru reexaminarea politicii guvernamentale naţionale şi locale şi
- să abroge, să modifice sau să anuleze legile şi regulamentele care duc la discriminarea
rasială;
- să favorizeze organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale.
c) Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de
femei.
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea generală a O.N.U. în 1979 şi a definit
discriminarea faţă de femei ca fiind orice distincţie, excludere sau restricţie bazată pe sex şi care
are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de
către femei, indiferent de starea lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor şi bărbaţilor, a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural şi
civil, sau în orice alt domeniu. Convenţia cere statelor ca ele să promoveze o politică de natură să
elimine discriminarea faţă de femei, prin măsuri legislative şi de altă natură. Astfel de măsuri
sunt: înscrierea în constituţiilor statelor a egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul; sancţionarea
de către state a practicilor discriminatorii faţă de femei. Convenţia cere statelor părţi să adopte
măsuri pentru eliminarea prejudecăţilor şi a practicilor cutumiare bazate pe ideea de inferioritate
sau superioritate a unuia dintre sexe (art.5). Statelor le mai revine obligaţia de suprimare, sub
orice formă, a comerţului şi a exploatării prostituţiei feminine (art.6).
d) Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane
sau degradante.
47
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest tratat în anul 1984 şi a definit tortura ca fiind
orice act prin care o durere sau suferinţă ascuţită, fizică sau mentală, sunt în mod intenţionat
aplicate unei persoane în scopul, în special, de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană
informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act comis de ea sau de o terţă persoană sau
este bănuită că la comis, de a o intimida sau face presiuni asupra ei sau asupra unei terţe
persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă oarecare de discriminare, când o astfel de
durere sau suferinţă sunt aplicate de un agent cu funcţii publice sau o altă persoană acţionând cu
titlu oficial sau la instigarea sa, ori cu consimţământul său expres sau tacit (art.1). Ea prevede că
nicio circumstanţă excepţională nu poate fi invocată pentru justificarea torturii, precum nici
ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice. Statul nu trebuie să expulzeze, să respingă sau
să extrădeze o persoană spre un alt stat, dacă există motive serioase că persoana respectivă riscă
să fie supusă torturii în acel stat (art.3). Declaraţiile obţinute prin tortură nu pot fi invocate ca
probe într-un proces.
Statelor le revin şi următoarele obligaţii: să includă în legislaţia lor penală actele de
tortură ca infracţiuni care se pedepsesc (art.4); să reţină persoana bănuită că a săvârşit
infracţiunea de tortură, dacă se află pe teritoriul său (art.6); statul care deţine persoana bănuită de
săvârşirea infracţiunii de tortură, dacă nu o extrădează, este obligat să o judece (art.7), etc.
Convenţia mai prevede că orice persoană victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităţilor
competente ale statului şi de a obţine reparaţii şi despăgubiri. În cazul când victima a murit,
urmaşii ei au dreptul la o indemnizaţie.
e) Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de către Adunarea Generală a
O.N.U. în anul 1989.
Convenţia defineşte copilul ca fiind orice fiinţă umană, sub vârsta de 18 ani, cu excepţia
cazurilor când, în baza legii aplicabilă copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă (art.1).
Ea precizează că familia este mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea copiilor, motiv pentru
care ei trebuie să crească în familia lor, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.
Principiul călăuzitor al Convenţiei este enunţat în art.3 alin.(1) care precizează că în toate
acţiunile care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de instituţii de ocrotire publice sau private,
instanţe de judecată, autorităţi administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în
primul rând interesul copilului.
Convenţia prevede următoarele obligaţii care revin statelor-părţi: să vegheze ca
funcţionarea instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care au responsabilităţi faţă de copii şi asigură
protecţia lor, să fie conforme cu normele fixate de către autorităţile competente; să vegheze ca
nici un copil să nu fie separat de părinţii săi, cu excepţia cazului când această separaţie este în
interesul copilului; să garanteze copiilor protecţia şi îngrijirile necesare; să protejeze copiii
împotriva folosirii ilicite a stupefiantelor sau substanţelor psihotrope; să protejeze copiii
împotriva oricărei forme de exploatare sexuală şi violenţă sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea
şi comerţul cu copii în acest scop, etc. Se mai precizează că statele recunosc responsabilitatea şi
obligaţia părinţilor, a membrilor familiei şi a comunităţii de a da copilului orientare şi sfaturi
(art.5). De asemenea, se afirmă principiul potrivit căruia ambii părinţi au o răspundere comună
pentru creşterea şi dezvoltarea copilului (art.18). Copiilor handicapaţi trebuie să li se asigure o
viaţă plină şi decentă, care să asigure participarea lor la viaţa colectivităţii din care fac parte
(art.23). Copii aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice au dreptul la propria
viaţă culturală, de a practica propria religie şi de a folosi propria limbă (art.3).
48
5.3. Organisme de monitorizare a implementării drepturilor omului înfiinţate pe
baza Cartei Naţiunilor Unite
5.3.1. Consiliul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
Prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.10449 din 15 martie 2006, a fost înfiinţat
Consiliul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care a înlocuit Comisia pentru Drepturile
Omului, criticată în ultima decadă pentru politizarea sa excesivă. Politica Naţiunilor Unite în
domeniul drepturilor omului este realizată, prin intermediul Adunării Generale, de un important
număr de organizaţii .
Una dintre cele mai importante organizaţii interguvernamentale cu atribuţii în domeniul
drepturilor omului a fost Comisia pentru Drepturile Omului. Ea a fost înfiinţată în 1946 de
Consiliul Economic şi Social şi, pe parcursul a 60 de ani, a realizat coordonarea întregii politici
în problematica drepturilor omului. Ea a fost activ implicată în codificarea a noi nonne de drept
internaţional al drepturilor omului. Ea a asigurat monitorizarea respectării drepturilor omului în
toată lumea. Iniţial, Comisia şi-a orientat activitatea în direcţia definirii şi codificării standardelor
internaţionale în materia drepturilor omului. În ultimele două decenii, Comisia pentru Drepturile
Omului a creat un sistem de proceduri speciale destinat investigării încălcărilor drepturilor
omului. În cadrul sesiunii anuale a Comisiei, atât statele cât şi organizaţiile non-guvernamentale
prezentau informări cu privire la diferite situaţii supuse atenţiei lor. Pe baza examinării acestor
situaţii, au fost desemnate grupuri de experţi mandataţi să examineze situaţiile la faţa locului, să
poarte discuţii cu guvernele, să realizeze asistenţă, şi să condamne încălcările. În ultima decadă,
Comisia şi-a îndreptat atenţia în direcţia promovării drepturilor economice, sociale şi culturale
precum şi a dreptului la dezvoltare. Au fost create în acest scop o serie de grupuri de lucru
mandatate să analizeze efectele datoriei externe şi a sărăciei extreme asupra drepturilor omului.
De asemenea, printre priorităţile agendei de lucru a Comisiei s-au numărat promovarea
drepturilor femeii şi protecţia drepturilor copilului. De o atenţie specială au beneficiat: situaţia
copiilor în conflictele armate; violenţa împotriva femeii; traficul cu femei şi fete; drepturile
grupurilor vulnerabile, în special ale minorităţilor etnice, religioase şi lingvistice precum şi ale
populaţiilor indigene.
Începând cu anul 1948, Comisia a fost asistată de o Subcomisie pentru Prevenirea
Discriminării şi Protecţia Minorităţilor (transformată ulterior în Subcomisia pentru Promovarea
şi Protecţia Drepturilor Omului), alcătuită din 26 de experţi independenţi din întreaga lume.
Subcomisia a creat la rândul său mai multe grupuri de lucru, mandatate cu protecţia drepturilor
populaţiilor indigene, minorităţilor şi grupurilor vulnerabile. Printre problemele de care s-a
ocupat Comisia, a fost şi cea a combaterii unor forme moderne de sclavie (munca forţată, adopţia
ilegală şi pseudo-legală, care urmăreşte exploatarea copiilor precum şi exploatarea sexuală în
timp de război etc).
5.3.2. Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
În perioda premergătoare Conferinţei de la Viena, Naţiunile Unite şi-au intensificat
eforturile de promovare şi implementare a drepturilor omului. Acest efort a fost coordonat de
Comisia pentru Drepturile Omului şi a beneficiat de sprijinul Secretariatului Centrului Naţiunilor
Unite pentru Dreptiuile Omului. În 1993, Adunarea Generală a întărit sistemul promovării şi
implementării drepturilor omului, prin crearea postului de înalt Comisar al Naţiunilor Unite
pentru Drepturile Omului.
49
Mandatat să coordoneze toate programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor omului
şi să le îmbuuătăţescă eficienţa, înaltul Comisar a devenit principalul responsabil al promovării şi
implementării drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite. Acţionând sub directa autoritate a
Secretarului General, ca reprezentant al său în domeniul drepturilor omului, înaltul Comisar
raportează Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social şi Comisiei pentru Drepturile
Omului. Departamentul înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului
funcţionează ca Secretariat al Comisiei pentru Drepturile Omului şi focalizează întreaga
activitate a Naţiunilor Unite pentru activităţile desfăşurate în domeniul drepturilor omului.
În 1997, în cadrul unui amplu proces de reorganizare şi îmbunătăţire a eficienţei
Organizaţiei Naţiunilor Unite, Secretarul General Kofi Aman a aşezat drepturile omului în
centrul întregii activităţi a Naţiunilor Unite. Secretarul General a organizat activitatea Naţiunilor
Unite în patru domenii fundamentale - pacea şi securitatea, politicile economice şi sociale,
cooperarea în domeniul dezvoltării, politicile umanitare - iar drepturile omului ca un al cincilea
domeniu care le intersectează pe toate celelalte. Drepturile omului devin astfel nucleul central al
întregii activităţi a Naţiunilor Unite. În contextul acestui amplu proces de reorganizare,
Departamentul înaltului Comisar pentru Drepmrile Omului şi Centrul pentru Drepturile Omului
au fuzionat într-o singură structură: Departamentul înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru
Drepturile Omului.
5.3.3. Departamentul Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile
Omului
Sediul departamentului este la Geneva. Activitatea sa este asigurată de 200 de persoane,
precum şi de departamente naţionale organizate în toată lmnea. În cadrul noii structuri, mandatul
înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului are patru componente esenţiale:
- realizarea parteneriatului global pentru drepturile omului;
- prevenirea încălcărilor drepturilor omului şi acţiunea în caz de urgenţă;
- promovarea drepturilor omului, a democraţiei şi dezvoltării, a păcii durabile;
- coordonarea sistemului global al Naţiunilor Unite şi al programelor pentru drepturile
omului.
De asemenea, în cadrul mandatului lărgit, înaltul Comisar al Naţiunilor Unite sprijină
activitatea Comisiei pentru Drepturile Omului pe problemele promovării drepturilor femeilor şi
copiilor, combaterii discriminării rasiale, protecţiei grupurilor vulnerabile şi a minorităţilor.
5.4.Mecanisme convenţionale şi extraconvenţionale de monitorizare a implementării
drepturilor omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite
În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite există două categorii de mecanisme prin
intermediul cărora sunt protejate drepturile omului: mecanismele convenţionale (constituite din
comitetele create prin diverse documente internaţionale) şi mecanismele extraconvenţionale
(concretizate în diverse anchete speciale).
5.4.1. Mecanisme convenţionale
Prin tratate au fost create şapte comitete specializate pentru monitorizarea acţiunilor
statelor-părţi în direcţia implementării prevederilor documentelor internaţionale în materia
drepturilor omului:
a) Comitetul pentru Drepturile Omului, care monitorizează implementarea Pactului
Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice. Activitatea sa este asigurată de 18 experţi
50
independenţi, a căror competenţă în domeniul drepturilor omului beneficiază de o recunoaştere
internaţională. Comitetul a început să funcţioneze odată cu intrarea în vigoare a Pactului, în
1976. Primul Protocol Facultativ, intrat învigoare adată cu Pactul, autorizează Comitetul să
primească şi să examineze plângeri ale persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor lor
civile şi politice. De asemenea, Comitetul este însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de al
doilea Protocol Facultativ asupra abolirii pedepsei cu moartea.
b) Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale monitorizează
implementarea Pactului Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi este
constituit din 18 experţi independenţi, a căror competenţă în materia drepturilor omului
beneficiază de o recunoaştere internaţională. Comitetul a fost creat de Consiliul Economic şi
Social în 1985, la nouă ani după intrarea în vigoare a Pactului. Spre deosebire de alte comitete, ai
căror membri sunt aleşi de statele-părţi pentru respectiva convenţie şi raportează Adunării
Generale, membrii Comitetului pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale sunt aleşi de
Consiliul Economic şi Social, căruia îi şi raportează.
c) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale monitorizează implementarea
Convenţiei Internaţionale asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare Rasială.
Activitatea sa este asigurată de 18 expeiţi şi a început să funcţioneze în 1969, după intrarea în
vigoare a Convenţiei. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în cadrul unei convenţii.
d) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este compus din 23 de
experţi independenţi şi monitorizează implementarea Convenţiei asupra Eliminării Tuturor
Formelor de Discriminare împotriva Femeii, din 1981.
e) Comitetul împotriva Torturii monitorizează respectarea Convenţiei împotriva Torturii
şi a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante. Comitetul funcţioneză din
1987, iar activitatea sa este asigurată de 10 experţi independenţi.
f) Comitetul pentru Drepturile Copilului este compus din 18 experţi independenţi şi
monitorizează din 1991 implementarea Convenţiei asupra Drepturilor Copilului.
g) Comitetul pentru muncitorii emigranţi.
5.4.2. Mecanisme extraconvenţionale de monitorizare a implementării drepturilor
omului
Natura neconvenţională, aci hoc, a procedurilor speciale realizate sub auspiciile Comisiei
pentru Drepturile Omului a permis un răspuns mai flexibil la încălcările grave ale drepturilor
omului decât cel al organismelor create de diferite tratate. Aceste proceduri se realizează cu
sprijinul unor experţi în drepturile omului, împuterniciţi prin mandate speciale, ca Raportori
Speciali, Reprezentanţi, Experţi Independenţi sau ca Grup de lucru (atunci când sunt investiţi
prin acelaşi mandat). Ei examinează, monitorizează şi raportează Comisiei pentru Drepturile
Omului fie asupra situaţiei drepturilor omului în anumite state şi teritorii ori asupra unor
fenomene globale care generează încălcări grave ale drepturilor omului în lumea întreagă.
Anumite mandate speciale sunt încredinţate Secretarului General sau reprezentanţilor săi
speciali.
Peste 20 de mandate monitorizează la ora actuală drepturile omului în ţări cum ar fi
Afganistan, Cambodgia, Republica Democrată Congo, Iran, Iraq, Rwauda sau fosta Iugoslavie.
Adunarea Generală a desemnat un Reprezentant Special al Secretarului General pentru situaţia
copiilor în conflictele armate. Fosta Comisie pentru Drepturile Omului a desemnat un
Reprezentant special al Secretarului General şi a stabilit un important număr de mandate
tematice asupra: detenţiei arbitrare; formelor actuale de rasism, discriminarea rasială şi
51
xenofobia; execuţiile extrajudiciare; libertatea de opinie şi expresie; independenţa judecătorilor
şi avocaţilor; intoleranţa religioasă; dreptul la dezvoltare; dreptul la educaţie; vânzarea de copii;
prostituţia copiilor; tortura; violenţa împotriva femeii.
De asemenea, există Grupuri de Lucru care monitorizează şi raportează despre: formele
actuale de sclavie, populaţii indigene şi minorităţi. Subcomisia pentru Drepturile Omului a
desemnat Raportori Speciali şi Experţi Independenţi mandataţi să realizeze studii asupra unor
probleme cum ar fi: drepturile omului şi distribuţia veniturilor; practicile tradiţionale care
afectează sănătatea femeii şi a copiilor-fete; violul şi sclavia sexuală în timpul conflictelor
armate; privatizarea închisorilor; terorismul şi drepturile omului; drepturile omului şi progresul
ştiinţific.
Mandate tematice au fost de asemenea încredinţate Secretarului General pe probleme
cum ar fi: drepturile omului şi ştiinţa juridică, drepturile omului şi exodul în masă al unor grupuri
şi populaţii, drepturile omului şi terorismul, violul şi abuzul asupra femeii în zonele de conflict
armat, represaliile împotriva persoanelor care cooperează cu organismele Naţiunilor Unite pentru
drepturile omului, etc.
5.4.3. Proceduri de comunicare a încălcărilor drepturilor omului în sistemul
Naţiunilor Unite.
La prima sa întrunire, în 1947, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a
subliniat necesitatea adoptării unor proceduri care să permită comunicarea încălcărilor flagrante
ale drepturilor omului. Procedurile stabilite iniţial s-au îmbunătăţit în timp, devenind un
instrument important în procesul implementării şi respectării drepturilor omului.
În 1959, Consiliul Economic şi Social a decis ca o listă confidenţială de comunicări
adresate Naţiunilor Unite, cu plângeri referitoare la încălcările drepturilor omului, să fie trimisă
la Comisia pentru Drepturile Omului şi Sub-Comisia pentru prevenirea Discriminării şi Protecţia
Minorităţilor. Guvernele şi statele la care se făcea referire primeau copii, iar răspunsurile lor
erau, de asemenea, trimise Comisiei pentru Drepturile Omului.
Începând cu anul 1967, Consiliul Economic şi Social a autorizat Comisia pentru
Drepturile Omului şi Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor să
examineze informaţiile relevante pentru încălcările flagrante ale drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale din toate statele. Consiliul a decis să mandateze Comisia cu ,,realizarea unor studii
detaliate asupra situaţiilor care ar putea releva încălcări flagrante şi constante ale drepturilor
omului, a unor rapoarte şi recomandări adresate Consiliului”.
Un alt pas important a fost făcut în 1970, odată cu adoptarea de către Consiliul Economic
şi Social ,,a procedurii de analiză a comunicărilor referitoare la încălcările drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale”. Aceasta este cunoscută sub numele de ,,Procedura 1503”, după
numărul rezoluţiei Consiliului prin care a fost adoptată. Ea nu se ocupă de cazurile individuale ca
atare, ci de situaţiile care afectează un număr mare de oameni pe o perioadă îndelungată de timp.
Posibiliatea de a trata cazurile individuale a devenit efectivă din 1976, odată cu intrarea în
vigoare a primului Protocol Facultativ al Pactului privind Drepturile Civile şi Politice.
Deosebirea dintre cele două proceduri constă în faptul că prima se referă la examinarea situaţiilor
şi cea de a doua de analiza plângerilor individuale.
a) Procedura 1503 este destinată examinării situaţiilor care conduc la încălcări flagrante
ale drepturilor omului. Lunar, un Grup de lucru, alcătuit din cinci experţi ai Sub-Comisiei pentru
Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor (actualmente Sub-Comisia pentru Promovarea
şi Protecţia Drepturilor Omului) primesc de la Secretarul General al Naţiunilor Unite o listă de
52
comunicări, cu descrierea fiecărui caz, şi a răspunsurilor primite de la guverne. Lista este, de
asemenea, remisă membrilor Comisiei pentru Drepturile Omului. Grupul de lucru analizează
toate comunicările şi răspunsurile primite de la guverne şi selectează, pentru a fi supuse
dezbaterii Sub-Comisiei, cazurile pentru care există dovezi ale încălcării flagrante a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv, situaţii care afectează un număr mare de oameni,
pe perioade îndelungate de timp. La rândul său, Sub-Comisia analizează comunicările remise de
Grupul de lucru şi decide dacă situaţiile respective trebuie aduse la cunoştinţa Comisiei pentru
Drepturile Omului. Comisia decide dacă este necesar un studiu detaliat al unei anumite situaţii
particulare, precum şi instituirea unui grup ad hoc pentru a realiza o investigaţie la faţa locului
(dar numai cu consimţământul statului în care au loc încălcările menţionate în comunicare).
Pentru a decide ce comunicări sunt acceptate pentru examinare, Sub-Comisia pentru
Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor a stabilit o serie de norme procedurale.
Conform acestor reguli, o comunicare:
- nu trebuie să contravină principiilor Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, sau altor tratate ori convenţii privind drepturile omului;
- ea nu poate fi admisă decât dacă aprecierile prezentate constituie temeiuri rezonabile (se
iau în considerare inclusiv răspunsurile primite de la guvernele respective) care atestă încălcarea
flagrantă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
- comunicările pot fi admise dacă sunt formulate de persoane individuale sau grupuri care
pretind a fi victime ale încălcării drepturilor omului; de asemenea, ele pot fi admise şi atunci
când sunt remise de orice persoană sau grup de persoane, care, în mod direct, au luat cunoştinţă
de aceste încălcări. Atunci când comunicările sunt aduse la conoştinţă de organizaţii
nonguvernamentale, condiţia impusă de normele procedurale este ca aceste organizaţii să
acţioneze cu bună credinţă şi în concordanţă cu principiile generale ale drepturilor omului;
- comunicarea trebuie să descrie fapte, scopul petiţiei, precum şi drepturile care au fost
încălcate. De regulă, o comunicare care foloseşte un limbaj abuziv sau care aduce insulte statului
împotriva căruia este formulată nu este luată în considerare. Dacă celelalte cerinţe sunt
îndeplinite, şi după eliminarea formulărilor jignitoare, astfel de comunicări sunt totuşi admise;
- nu sunt admise comunicările care încalcă principiile Cartei Naţiunilor Unite sau au o
motivaţie politică;
- pentru a fi admisă, o comunicare trebuie să probeze că au fost epuizate toate căile
interne de soluţionare sau că acestea sunt ineficiente şi durata lor în timp este nejustificat de
mare.
Toate acţiunile întreprinse în cadrul Procedurii 1503 rămân confidenţiale cel puţin până
în momentul în care Comisia raportează Consiliului Economic şi Social. Până în acest stadiu,
documentele organismelor implicate au caracter privat şi confidenţial. Din 1978, Preşedintele
Comisiei pentru Drepturile Omului anunţă, în cadrul sesiunilor publice, numele ţărilor care sunt
examinate. În anii 80, Naţiunile Unite primeau, prin intermediul acestei proceduri, în jur de
25.000 de plângeri pe an. Numărul lor a atins recordul de 300.000 în 1993. În ultimii ani, media
a fost de 50.000. Procedura 1503 a fost prezentă într-un important număr de ţări. Între 1972 şi
1999, 75 de state au făcut obiectul investigaţiilor. Dintre acestea, 20 au fost din Africa, 23 din
Asia, 15 din America latină, 12 în Europa de est şi 5 în Europa occidentală.
b) Procedura Protocolului facultativ a fost reglementată de Pactul Internaţional privind
Drepturile Civile şi Politice şi de primul său Protocol Facultativ. Ambele documente au intrat în
vigoare la data de 23 martie 1976. Statele-părţi la Pact şi la Protocol recunosc dreptul
Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului de a primi şi analiza comunicări remise
53
de persoane fizice care pretind că drepturile civile şi politice le-au fost încălcate de un anumit
stat.
Comunicările primite de la persoanele fizice sunt analizate de Comitet în sesiuni speciale,
care nu sunt publice. Scrisorile şi documentele Comitetului sunt confidenţiale. Pentru ca o
comunicare să fie admisă, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie semnată şi să provină de la o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat care a
ratificat Protocolul Facultativ. De regulă, comunicarea trebuie să aparţină persoanei ale cărei
drepturi au fost încălcate. Totuşi, dacă aceasta este în imposibilitatea de a trimite plângerea, ea
poate fi remisă şi de o persoană care justifică calitatea de a acţiona în numele victimei presupusei
încălcări. Persoana care nu are o astfel de legătură cu victima nu poate remite comunicarea;
- plângerea trebuie să fie compatibilă cu prevederile Convenţiei şi nu poate fi luată în
considerare dacă aceeaşi problemă se află deja în curs de examinare în cadrul unei alte proceduri
internaţionale;
- toate căile interne de atac trebuie să fi fost epuizate înainte ca o astfel de plângere să fie
adresată Comitetului.
Grupul de lucru pentru Comunicări poate cere presupusei victime sau statului să
furnizeze, într-un termen precizat, în formă scrisă, informaţii suplimentare. Odată ce
comunicarea a fost declarată admisă, Comitetul cere statului implicat să explice şi să clarifice
problema, precum şi ce acţiuni a întreprins în scopul soluţionării ei. Statul are la dispoziţie un
termen de 6 luni pentru a răspunde. Autorul plângerii are de asemenea posibilitatea de a face
comentarii pe marginea răspunsului statului. Procedura Protocolului facultativ pune în poziţie de
egalitate autorul plângerii şi statul implicat. Fiecare parte are posibilitatea de a face comentarii şi
intervenţii pe marginea motivelor invocate de cealaltă parte. Ulterior, Comitetul îşi exprimă
propriul punct de vedere şi îl remite autorului plângerii şi statului în cauză. Procedura de analiză
a comunicărilor este confidenţială. Sunt însă întotdeauna făcute publice punctele de vedere
formulate de Comitetul pentru Drepturile Omului în cazul comunicărilor admise, precum şi
deciziile prin care sunt respinse aceste comunicări.
c) Alte proceduri de comunicare înfiinţate prin tratate
În afară de cele două sisteme descrise mai sus, alte trei tratate privind drepturile omului
reglementează proceduri care permit remiterea, în anumite condiţii, de plângeri individuale:
Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, Convenţia împotriva
Torturii şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane sau Degradante, precum şi Convenţia
asupra Eliminării Tuturor formelor de Discriminare împotriva Femeii.
Articolul 14, paragraful 1 din Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de
Discriminare Rasială prevede că ,,orice stat parte poate declara, în orice moment, că recunoaşte
Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări venite de la persoane sau grupuri de
persoane ţinând de jurisdicţia sa, care se consideră victime ale încălcării, de către statul-parte, a
unor drepturi prevăzute în prezenta Convenţie. Comitetul nu primeşte nicio comunicare privind
un stat parte care nu a făcut o astfel de declaraţie”. Comunicările sunt admise doar dacă au fost
epuizate toate căile interne de soluţionare.
În cadrul Convenţiei împotriva Torturii şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane
sau Degradante, articolul 22 prevede că ,,orice stat parte la prezenta Convenţie poate, în virtutea
prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaşte competenţa Comitetului de a primi
şi examina comunicări prezentate de către sau în numele unor persoane particulare care ţin de
jurisdicţia sa şi care pretind că sunt victime ale unei încălcări, de către statul parte, a prevederilor
54
Convenţiei. Comitetul nu va primi nicio comunicare în care este implicat un stat parte care nu a
făcut o asemenea declaraţie”.
În cadrul reglementărilor din Convenţia asupra Eliminării Tuturor formelor de
Discriminare împotriva Femeii, începând din martie 1999, odată cu adoptarea Protocolului
facultativ de către Comisia cu privire la Statutul Femeii, sunt admise comunicări individuale cu
privire la încălcările drepturilor prevăzute de această convenţie. Plângerile pot fi adresate
Comitetului pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii.
Există şi alte mecanisme de supraveghere a implementării şi respectării drepturilor
omului, care funcţionează sub egida unor agenţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) au creat diferite mecanisme de protecţie a drepturilor omului. De
exemplu, o procedură specială de apărare a dreptului la asociere funcţionează în cadrul
Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Pe baza acestei proceduri, pot fi formulate plângeri
împotriva statelor care nu s-au obligat, prin alte tratate, să respecte acest drept. De asemenea,
Comitetele de experţi care funcţionează în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură, primesc cu regularitate rapoarte de la guvernele statelor care au adoptat
documentele acestei agenţii cu privire la măsurile de implementare a drepturilor din acest
domeniu.
În ceea ce priveşte Convenţia pentru Drepturile Copilului, din păcate, aceasta nu prevede
nicio procedură specială de comunicare a încălcării drepturilor copilului. Comitetul pentru
Drepturile Copilului poate solicita, conform art.44, alin.4, doar ,,informaţii relevante referitoare
la implementarea Convenţiei”. De asemenea, astfel de informaţii pot fi solicitate de la guverne,
dacă există date care indică încălcări grave ale drepturilor copiilor.
CAPITOLUL VI
SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI
6.1. Aspecte generale Noţiunea de sistem de protecţie a drepturilor omului semnifică un ansamblu structural de
norme, instituţii, mecanisme şi proceduri, care funcţionează în mod coerent, în scopul promovării
şi respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este cel mai important şi mai complet
sistem regional de protecţie a drepturilor omului. El a avut la bază curentul europenist,
democratic şi liberal, afirmat cu putere mai ales după Al Doilea Război Mondial, ca o reacţie la
suferinţele provocate de ororile sale, dar şi la noile regimuri totalitare impuse în Europa de Est
după 1945. Drepturile şi libertăţile fundamentale apar astfel ca un sistem de valori continental, pe
care se va încerca ulterior construirea tuturor celorlalte instituţii europene.
Din cadrul sistemului european fac parte o serie de organisme internaţionale regionale,
precum: Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).
Ţările europene au fost primele care au acceptat cedarea de prerogative suverane unor instituţii
supranaţionale, plecând de la conştiinţa faptului că în această etapă a civilizaţiei umane este mai
profitabil pentru toată lumea ca atribuţiile în domeniul protecţiei drepturilor fundametale să fie
exercitate în comun, atât în beneficiul indivizilor, cât şi al statelor şi colectivităţilor locale.
55
6.2. Protecţia drepturilor omului sub tutela Consiliului Europei
Consiliul Europei a fost înfiinţat la 5 mai 1949, fiind o organizaţie de cooperare şi nu una
de integrare. Scopul său este acela de a realiza o mai mare unitate între membrii săi, pentru
salvgardarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului
lor economic şi social. Sediul său se află la Strasbourg, oraş situat la graniţa franco-germană,
simbolizând dorinţa de reconciliere, înţelegere şi cooperare a statelor europene divizate în cel de
al Doilea Război Mondial. Acţionând pentru întărirea unităţii europene, Consiliul Europei dă
posibilitatea şi altor state de a dobândi calitatea de membru, dar numai dacă statul candidat
acceptă următoarele condiţii:
- acceptarea principiilor statului de drept;
- asigurarea unui sistem politic bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat;
- asigurarea pluripartidismului;
- acceptarea principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa să se
bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
- asumarea obligaţiei de a colabora cu ceilalţi membrii ai Consiliului pentru realizarea
obiectivelor şi scopului organizaţiei.
Printre activităţile desfăşurate de Consiliul Europei în domeniul protecţiei drepturilor
omului trebuie amintite:
- protecţia drepturilor civile şi politice (realizată prin intermediul plângerilor adresate
Curţii Europene a Drepturilor Omului);
- protecţia drepturilor sociale şi economice (realizată prin intermediul plângerilor
colective şi a sistemelor de monitorizare);
- protecţia persoanelor private de libertate (realizată prin intermediul unui sistem de vizite
făcute de Comitetul pentru prevenirea torturii).
România a devenit membră a Consiliului Europei la 28 septembrie 1993.
În vederea realizării scopului său, Consiliul Europei are două organe principale şi anume:
Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.
Comitetul Miniştrilor este constituit din miniştrii de externe ai statelor membre, având
competenţe de natură administrativă şi judiciară. Comitetul Miniştrilor reprezintă organul de
decizie al Consiliului Europei, fiind format din 46 de membri.
Adunarea Parlamentară, cunoscută şi sub denumirea de Parlamentul Europei, este
constituită din reprezentanţii fiecărui stat membru şi are competenţă consultativă. De regulă,
Adunarea Parlamentară îşi desfăşoară activitatea în sesiuni lunare, dar în mod excepţional se
poate întruni şi în sesiuni extraordinare. Lucrările sale se desfăşoară la Strasbourg.
Un rol important în promovarea conceptului de ,,drepturi ale omului”, dar şi în asigurarea
respectării efective a acestor drepturi în toate statele membre, îl are postul de Comisar pentru
drepturile omului, creat în 1999 ca instituţie independentă a Consiliului Europei. În acest post
este ales de către Adunarea Parlamentară cel care întruneşte majoritatea de voturi dintr-o listă de
trei candidaţi, stabilită de Comitetul Miniştrilor dintre cetăţeni ai statelor membre cu experienţă
recunoscută în domeniul drepturilor omului. Activitatea Comisarului este orientată în patru
direcţii majore şi anume: promovarea educaţiei în respectarea drepturilor omului, încurajarea
înfiinţării de structuri naţionale şi stimularea celor existente, identificarea carenţelor în legislaţia
şi practica statelor şi promovarea respectării drepturilor omului prin urmărirea aplicării
instrumentelor şi deciziilor Consiliului Europei. Comisarul pentru drepturile omului are obligaţia
de a prezenta Comitetului Miniştrilor şi Adunării Parlamentare un raport anual asupra activităţii
56
sale, dar şi dreptul de a adresa recomandări şi avize asupra oricăror cauze de nerespectare a
drepturilor omului, exercitându-şi funcţiile în mod independent şi cu imparţialitate, respectând
diferitele organisme de monitorizare şi cooperând cu alte instituţii internaţionale din domeniu, cu
posibilitatea de a interveni pe baza oricărei informaţii pertinente furnizate de guvern, parlament,
mediatori naţionali şi avocaţi ai poporului, particulari sau organizaţii neguvernamentale. Totuşi,
având o misiune complementară şi esenţialmente preventivă, Comisarul nu are decât un rol de
îndrumare şi informare în materia practicii drepturilor omului şi a prevenirii încălcării lor, fără
niciun fel de atribuţii jurisdicţionale, neputând accepta cererile de prezentare a plângerilor
individuale către tribunalele naţionale sau internaţionale.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a luat această denumire în 1994, cu
ocazia Conferinţei de la Budapesta, succesoarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa din 1 august 1975. O.S.C.E. s-a născut din necesitatea de a realiza o punte de legătură
între Est şi Vest, la baza sa stând Actul Final al Conferinţei de la Helsinki din 1975, care a
dezvoltat sistemul normativ al drepturilor omului, extinzându-l în plan teritorial şi în statele
totalitare, unde, deşi unele drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului erau enunţate, acestea nu
erau respectate în plan aplicativ.
Statele participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa afirmă că vor
respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, religie sau
convingere, pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Ele îşi exprimă hotărârea de
a garanta exercitarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ce derivă din
demnitatea inerentă a persoanei umane, fiind esenţiale pentru dezvoltarea sa liberă şi deplină. Ele
recunosc că drepturile şi libertăţile civile, politice, economice, sociale, culturale şi alte drepturi şi
libertăţi sunt de o importanţă primordială şi trebuie să fie îndeplinite prin toate mijloacele
corespunzătoare.
În acest sens, statele membre vor acţiona în următoarele direcţii:
- vor respecta dreptul cetăţenilor de a contribui activ, individual sau în asociere cu alţii, la
promovarea şi protejarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, vor asigura existenţa
unor căi de recurs efective, precum şi a unor informaţii complete despre acestea pentru toţi cei
care pretind că drepturile şi libertăţile lor fundamentale au fost încălcate; ele vor aplica, între
altele, în mod efectiv, următoarele recursuri: dreptul individului de a apela la organele executive,
legislative, judiciare sau administrative; dreptul la o audiere corectă şi publică, într-un timp
rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, incluzând dreptul de a prezenta
argumente juridice şi de a fi reprezentat de un avocat, la alegerea sa; dreptul de a fi informat
prompt şi oficial asupra hotărârii luate ca urmare a oricărui apel, inclusiv asupra temeiurilor
legale pe care se bazează această decizie. Această informare va fi furnizată, de regulă, în scris şi
într-un mod care să permită persoanei să facă uz efectiv de alte recursuri disponibile;
- statele participante îşi reafirmă hotărârea de a asigura drepturi egale pentru bărbaţi şi
femei. În consecinţă, ele vor lua toate măsurile necesare, inclusiv măsuri legislative, pentru
promovarea participării egale şi efective a bărbaţilor şi a femeilor la viaţa politică, economică,
socială şi culturală;
- se vor lua măsuri efective pentru a preveni şi elimina discriminarea împotriva
persoanelor sau comunităţilor, pe motiv de religie sau convingere, în recunoaşterea, exercitarea
şi beneficiul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în toate domeniile vieţii civile,
politice, economice, sociale şi culturale şi pentru a fi asigurată egalitatea efectivă între
credincioşi şi necredincioşi. În acest scop, statele vor respecta dreptul acestor comunităţi
religioase de a stabili şi menţine lăcaşuri de rugăciune şi de adunare liber accesibile, de a se
57
organiza ele însele în conformitate cu structura lor ierarhică şi instituţională, de a selecta, numi şi
înlocui personalul lor, în conformitate cu cerinţele şi normele lor respective, ca şi cu orice alt
angajament acceptat liber între ele şi statul lor, de a solicita şi primi contribuţii voluntare
financiare şi de altă natură;
- statele participante vor respecta pe deplin dreptul fiecăruia la libertatea de mişcare şi de
alegere a domiciliului în cadrul frontierelor fiecărui stat şi de a părăsi orice ţară, inclusiv propria
ţară, precum şi de a se întoarce în ţara sa;
- statele participante se vor asigura ca nimeni să nu fie arestat, deţinut sau exilat în mod
arbitrar, ca toate persoanele aflate în detenţie sau încarcerate să fie tratate în mod uman şi cu
respectarea demnităţii inerente persoanei umane, ca tortura şi alte acte de cruzime să fie interzise,
inclusiv tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante şi vor lua măsuri efective pentru
prevenirea şi pedepsirea acestor practici.
Procesul început la Helsinki a continuat cu o serie de reuniuni europene: Belgrad (1977-
1978), Madrid (1983), Viena (1989), Paris (1989), Copenhaga (1990), Moscova (1991).
O importanţă deosebită o prezintă reuniunea de la Viena, când în Documentul final al
reuniunii, în partea intitulată ,,Dimensiunea Umană a C.S.C.E.”, au fost puse bazele unui
mecanism care avea drept scop purtarea de discuţii şi schimbul de informaţii între statele
participante, în situaţia în care se considera că într-un stat se încalcă drepturile omului în mod
repetat.
Ultimele trei conferinţe enunţate anterior au avut ca scop dezvoltarea mecanismului
dimensiunii umane.
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1990, a marcat primul
pas spre trecerea la o formă instituţionalizată. În Cartă s-a menţionat necesitatea creării unor
structuri permanente ale C.S.C.E., ea fiind primul document oficial prin care s-a luat act de
încetarea războiului rece.
Summitul de la Helsinki din 1992 a dus la crearea unor instituţii precum: Înaltul Comisar
pentru Minorităţile Naţionale, Forumul pentru Securitate şi Cooperare, Forumul Economic.
Summit-ul de la Budapesta din 1994 a adoptat documentul ,,Spre un parteneriat adevărat
într-o nouă eră”. Cu această ocazie, denumirea C.S.C.E. a fost schimbată în O.S.C.E.
Summit-ul de la Lisabona din 1996 a aprobat documentul ,,Cadrul pentru controlul
armamentului şi dezvoltarea unui program al Forumului pentru Securitate şi Cooperare”.
Summit-ul de la Istambul din 1999 a adoptat Carta Securităţii Europene.
În urma acestor reuniuni internaţionale, au fost constituite o serie de organisme în cadrul
O.S.C.E. precum:
- Consiliul Ministerial;
- Consiliul Superior;
- Forumul pentru Cooperare în Domeniul Securităţii;
Procesul de luare a deciziilor în cadrul O.S.C.E. cuprinde 3 nivele, reprezentate de:
- Summit, care constituie cel mai înalt nivel de luare a deciziilor;
- Consiliul Ministerial, care ia deciziile în perioada cuprinsă între summit-uri;
- Consiliul Permanent, care ia decizii privind activitatea cotidiană a O.S.C.E.
Pe măsura instituţionalizării O.S.C.E., s-au dezvoltat noi structuri în ceea ce priveşte
procesul de luare a deciziilor. Aceste noi structuri privesc:
- Preşedintele Executiv;
- Secretarul General şi Secretariatul;
- Biroul Secretarului General;
58
- Centrul pentru Prevenirea Conflictelor;
- Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii;
-Coordonatorul activităţilor O.S.C.E. din domeniul economic şi cel al protecţiei mediului;
- Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului etc.
Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului a luat fiinţă prin transformarea
Biroului pentru Alegeri Libere, ca urmare a deciziei luate de Consiliul Ministerial al O.S.C.E. în
1992.
Printre activităţile desfăşurate de Birou pot fi menţionate:
- activitatea de promovare a alegerilor democratice, ce se realizează, de regulă, prin
monitorizarea procesului electoral;
- acţiuni de consolidare a instituţiilor democratice şi a drepturilor omului prin acordarea
de sprijin;
- acţiuni de monitorizare a aplicării angajamentelor asumate de state în domeniul
drepturilor omului.
Cele două organisme ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului au adoptat
o serie de documente ce reprezintă surse juridice în acest domeniu şi anume:
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- Carta Socială Europeană;
- Actul Final al O.S.C.E.
În 1992, O.S.C.E. a creat postul de Înalt Comisar pentru Minorităţi Naţionale, în scopul
înlăturării tensiunilor etnice ce pot degenera într-un conflict. Sediul Înaltului Comisar pentru
Minorităţi Naţionale se află la Haga, în Olanda.
6.2.1. Protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin intermediul
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului
6.2.1.1. Consideraţii introductive
Unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecţie a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale îl reprezintă cel dezvoltat de către Consiliul Europei, odată cu adoptarea, la 4
noiembrie 1950, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tratat intrat în vigoare la 3
septembrie 1953.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are un caracter obiectiv, în sensul că aplicarea
sa nu este supusă condiţiilor de reciprocitate, aşa cum se întâmplă cu tratatele internaţionale de
tip clasic. Cu alte cuvinte, statele sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile asumate prin ratificarea
Conveţiei, indiferent dacă celelalte părţi la acest tratat le respectă sau nu pe ale lor. Un stat
membru nu va putea astfel să nu respecte Convenţia şi să invoce în apărarea sa excepţia
neîndeplinirii obligaţiilor de către celelalte părţi (exceptio non adimpleti contractus). Acest
caracater obiectiv al Convenţiei a fost subliniat în mai multe rânduri de către Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Spre exemplu, în hotărârea pronunţată la 18 ianuarie 1978 în cauza Irlanda
contra Regatului Unit, instanţa europeană a menţionat: „Spre deosebire de tratatele internaţionale
de tip clasic, Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi între statele contractante. În
locul unei reţele de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează obligaţii obiective care,
conform preambulului său, beneficiază de o «garanţie colectivă». Prin articolul 24, Convenţia
permite statelor contractante să pretindă respectarea acestor obligaţii fără să trebuiască să
59
justifice vreun interes ce derivă, spre exemplu, din împrejurarea că o măsură pe care ele o
denunţă a lezat pe unul dintre cetăţenii lor”38
.
Consecinţa imediată a acestui caracter obiectiv al Convenţiei este faptul că, în temeiul
articolului 33, orice stat membru al Convenţiei poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse
încălcări a prevederilor Convenţiei şi a protocoalelor sale de către un alt stat membru. Aceste
cereri, denumite interstatale, nu presupun ca şi condiţie de exerciţiu dovedirea interesului statului
reclamant. O astfel de cerere este o veritabilă actio popularis, menită să ridice în faţa Curţii
aspecte ce ţin de ordinea publică în Europa39
. De asemenea, o altă consecinţă a obligaţiilor
obiective pe care Convenţia le creează în sarcina statelor, este şi limitarea puterii de derogare a
statelor de la anumite prevederi convenţionale, precum şi controlul rezervelor acestora în
legătură cu dispoziţiile Convenţiei. Articolul 15, paragraful 1 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului prevede că ,,în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa
naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute
de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri
să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”. Cu toate acestea,
conform paragrafului 2 al aceluiaşi articol, derogările nu sunt permise în ceea ce priveşte
obligaţiile impuse de articolul 2 (dreptul la viaţă), cu excepţia cazului de deces rezultând din acte
licite de război, articolul 3 (interzicerea torturii), articolul 4 paragraful 1 (interzicerea sclaviei) şi
articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege), articol ce consacră principiul legalităţii incriminării
infracţiunilor şi pedepselor. Pe de altă parte, rezervele cu caracter general nu sunt autorizate,
conform articolului 57 din Convenţie: ,,Orice stat, în momentul semnării prezentei Convenţii sau
al depunerii instrumentului său de ratificare, poate să formuleze o rezervă în legătură cu o
dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este
conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii
prezentului articol”. Prin urmare, statele pot formula o rezervă numai în legătură cu o anumită
dispoziţie a Convenţiei, dar şi acestea pot fi controlate de către Curte Europeană a Drepturilor
Omului şi, dacă este cazul, invalidate. De asemenea, Convenţia creează posibilitatea pentru
persoanele particulare, fizice sau juridice, să sesizeze direct Curtea Europeană a Drepturilor
Omului prin depunerea unei cereri individuale, în conformitate cu articolul 34, în vederea
apărării drepturilor lor apărate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale.
Convenţia nu protejază în mod exhaustiv toate drepturile şi libertăţile fundamentale, ci se
limitează doar la garantarea unora dintre acestea, precum: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul la
integritate fizică şi psihică (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau supus la muncă forţată
(art. 4), dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7),
dreptul la protecţia vieţii private şi de familie (art. 8), libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10), libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11) sau
dreptul de proprietate (art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţie). În afara unor dispoziţii
cu conotaţie socială (libertatea sindicală, interzicerea muncii forţate, etc.) şi a unui drept cu
caracter economic (respectarea bunurilor), toate sunt, în esenţă, drepturi civile şi politice.
Alături de aceste drepturi fundamentale substanţiale, Convenţia protejează şi anumite
drepturi procesuale, fără de care drepturile substanţiale menţionate ar fi lipsite de o protecţie
juridică efectivă: dreptul de acces la justiţie, dreptul la un tribunal independent şi imparţial,
dreptul la o judecată echitabilă, publică şi contradictorie, care să se desfăşoare într-un termen
38
Irlanda c. Regatul Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, parag. 239.
39
Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii., Vol. 1, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p. 8.
60
rezonabil, dreptul la apărare etc. Această multitudine de drepturi procesuale sunt grupate în
cadrul noţiunii mai largi de ,,drept la un proces echitabil”, consacrat prin articolul 6 din
Convenţie.
Convenţia mai cuprinde şi alte dispoziţii de natură procedurală, precum obligaţia impusă
statelor, în temeiul articolelor 2 şi 3, de a desfăşură o anchetă efectivă în scopul remedierii
încălcărilor dreptului la viaţă sau a dreptului la integritate fizică şi psihică. De asemenea, o altă
dispoziţie procedurală importantă a Conveţiei, este dreptul la un recurs efectiv, consacrat de
articolul 13: ,,Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au
fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv, în faţa unei instanţe naţionale, chiar şi
atunci când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane care au acţionat în exercitarea
atribuţiilor lor oficiale”. Acest drept vine în completarea caracterului subsidiar al acţiunii Curţii.
El are o mare importanţă în determinarea statelor să încorporeze efectiv Convenţia în sistemele
naţionale de drept prin posibilitatea ca, în temeiul articolului 13, dispoziţiile sale să poată fi
invocate direct în faţa judecătorului naţional.
6.2.1.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost instituită în 1959, pentru asigurarea unui
control al aplicării Convenţiei.
Prevederile iniţiale ale Convenţiei stipulau că solicitanţii individuali (particulari, grupuri
sau organizaţii neguvernamentale) puteau adresa Comisiei plângeri împotriva statelor semnatare
ale Convenţiei. În cazul în care aceste plângeri erau admise, ele făceau obiectul unor încercări de
reglementare amiabilă. În cazul în care aceste tentative eşuau, Comisia redacta un raport pe care
îl transmitea Comitetului Miniştrilor, care decidea dacă a fost violată sau nu Convenţia, acordând
şi eventuala satisfacţie echitabilă victimei, în termen de trei luni de la transmiterea raportului.
Comisia şi statele (nu şi particularii) aveau dreptul de a sesiza Curtea dacă statul acuzat îi
acceptase jurisdicţia obligatorie, pentru a se lua o hotărâre definitivă şi obligatorie. Această
procedură era una relativ complexă, iar după ratificarea Convenţiei de către un număr mare de
state, s-a dovedit a fi deosebit de greoaie. În aceste condiţii, la 1 noiembrie 1998, a intrat în
vigoare Protocolul adiţional nr.11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care s-a
reformat întreg mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzute în Convenţie, toate încălcările
acestora fiind supuse direct jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care are
competenţa de a soluţiona plângerile ce îi sunt adresate.
Constituirea şi organizarea Curţii
Curtea este compusă din atâţia judecători câte state au semnat Convenţia, judecători aleşi
de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe
o listă de 3 candidaţi propuşi de fiecare stat membru, pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi
reînnoit. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual şi nu ca reprezentanţi ai statelor din
care provin. De asemenea, Convenţia prevede că ,,judecătorii trebuie să se bucure de cea mai
înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni
judiciare sau să fie jurişti cu o reputaţie cunoscută” (art. 21, alin. 1). Judecătorii trebuie să se
bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să îndeplinească acele condiţii cerute pentru
exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti posedând o competenţă notorie. Judecătorii
sunt independenţi şi imparţiali şi îşi exercită funcţiile fără a reprezenta statele ai căror cetăţeni
sunt. Ei se pronunţă în funcţie de convingerile lor juridice şi neavând în vedere alte considerente.
Judecătorii nu pot exercita pe durata mandatului lor nicio activitate politică sau administrativă şi
61
nici vreo activitate profesională incompatibilă cu obligaţia lor de independenţă şi de
imparţialitate40
.
Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un mandat
de 9 ani, după următoarea procedură:
- statele membre înaintează o listă de 3 persoane nominalizate în vederea numirii în
funcţia de judecător;
- Adunarea Parlamentară, din lista prezentată de statele membre, alege un judecător
pentru un mandat de 9 ani.
La terminarea mandatului judecătorul are dreptul de a fi reales. Odată la 3 ani are loc o
reînnoire parţială a numărului de judecători, respectiv pentru jumătate din numărul de judecători
cărora le expiră mandatul şi care vor fi astfel înlocuiţi de alţi judecători. Pentru aceasta, mandatul
a jumătate dintre judecătorii desemnaţi cu ocazia primei alegeri ia sfârşit după o perioadă de 3
ani, aceştia fiind desemnaţi prin tragere la sorţi efectuată de Secretarul general al Consiliului
Europei. Mandatul judecătorilor se încheie de drept la data la care au împlinit vârsta de 70 de ani.
Dacă un judecător nu mai corespunde cu cerinţele funcţiei sale, poate fi revocat de către ceilalţi
judecători ai Curţii, cu o majoritate de 2/3 din numărul lor.
Ordinea rangurilor judecătorilor este următoarea:
1. Preşedintele Curţii;
2. Vicepreşedinţii;
3. Preşedinţii secţiilor;
4. Ceilalţi judecători.
În prezent, Curtea este formată din 47 de judecători, fiecare dintre aceştia având o
cetăţenie distinctă. Curtea este constituită din următoarele organisme: Adunarea Plenară a Curţii;
Comitetele Curţii (3 judecători); Camerele Curţii (7 judecători); Marea Cameră (17 judecători);
Complete de judecător unic. La cererea Adunării generale a Curţii, Comitetul de Miniştri poate
reduce la cinci numărul judecătorilor Camerei, prin decizie unanimă şi pentru o perioadă
determinată.
Curtea este condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, vicepreşedinţii Curţii fiind în
acelaşi timp şi preşedinţii a două din cele patru Secţii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii
de secţie sunt aleşi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în adunare plenară,
mandatul lor fiind de 3 ani.
Fiecare Secţie a Curţii cuprinde câte 10 sau 11 judecători, fiind prezidată de un preşedinte
şi doi vicepreşedinţi. Componenţa secţiilor este stabilită în funcţie de următoarele criterii:
sistemele de drept pe care judecătorii ce intră în componenţa unei anumite secţii le cunosc;
aşezarea geografică a statului ai căror reprezentanţi sunt judecătorii, membri ai secţiei;
repartizarea echilibrată a numărului de judecători femei şi judecători bărbaţi din cadrul fiecărei
secţii.
Componenţa secţiilor este stabilită de toţi membrii Curţii, reuniţi în plen, la propunerile
făcute de către preşedintele Curţii. Curtea reunită în plen stabileşte componenţa secţiilor în
cadrul aceleiaşi şedinţe în care plenul Curţii alege preşedintele Curţii şi pe cei doi vicepreşedinţi
ai Curţii, precum şi pe cei patru preşedinţi şi cei patru vicepreşedinţi ai secţiilor.
La propunerea preşedintelui secţiei, preşedintele Curţii stabileşte un număr de comitete
de filtraj, constituite din 3 judecători şi conduse de către judecătorul cel mai înalt în rang.
Camerele Curţii sunt compuse din 7 judecători, dintre care obligatoriu unul este cel al
statului implicat ca parte în proces. Numirea judecătorilor este făcută de către preşedintele
40
Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 90.
62
secţiei. Rolul Camerelor este, pe de o parte, de a se pronunţa asupra fondului cauzei, iar pe de
altă parte, unul de filtraj, ele pronunţându-se asupra admisibilităţii cererii în cazurile în care
petent este un stat-parte la Convenţie.
Competenţa Curţii
Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două tipuri de competenţă:
- materială - competenţa de a soluţiona cauzele cu care este învestită;
- competenţă consultativă - competenţa de a acorda avize privind problemele juridice
referitoare la interpretarea clauzelor Convenţiei sau a Protocoalelor sale adiţionale. Avizele
consultative ale Curţii se acordă prin decizii motivate, fundamentate pe opinia unanimă a
judecătorilor Curţii.
Procedura în faţa Curţii
Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată de către persoane fizice, grupuri
particulare, organizaţii neguvernamentale sau de către state-părţi la Convenţie. Specificul
mecanismului european de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de
Convenţie este acela că o persoană particulară, fizică sau juridică, poate sesiza în mod direct
Curtea europeană, depunând o plângere contra statului despre care pretinde că i-ar fi încălcat un
drept sau o libertate fundamentală apărată de Convenţie, în conformitate cu articolul 34.
Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri presupune o primă fază în care se analizează
îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate, urmată de o a doua fază, când instanţa se pronunţă pe
fondul cererii. Această procedură este contradictorie şi, în principiu, scrisă.
Stadiul examinării admisibilităţii plângerii
În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii, cererile individuale sunt supuse iniţial unui
control de admisibilitate, ele trebuind să îndeplinească anumite condiţii obligatorii, prevăzute în
articolul 35 din Convenţie:
- în primul rând, pentru ca o cerere să fie admisibilă, reclamantul trebuie să fi epuizat
toate căile de atac interne. Această regulă constituie o practică internaţională curentă, fondată pe
convingerea că fiecare stat trebuie să poată îndrepta mai întâi el o eventuală încălcare a
drepturilor fundamentale între graniţele sale, şi abia apoi să fie supus unei proceduri
internaţionale. Fundamentul acestei reguli îl constituie principiul subsidiarităţii, care, pe de o
parte, are drept efect respectarea suveranităţii statelor, iar pe de altă parte conduce la
implementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la nivel naţional, întrucât instanţele
naţionale sunt primele care trebuie să o aplice. Această regulă nu este interpretată însă în mod
rigid; reclamantul trebuie să epuizeze toate mijloacele interne utile, adică numai pe acelea care
sunt eficace în apărarea drepturilor prevăzute de Convenţie. Pentru a determina acest lucru, de
regulă, Curtea procedează la o analiză de substanţă a cazului, pentru a se verifica eficacitatea
căilor de recurs interne. Tot din această perspectivă, un reclamant nu este obligat să invoce
Convenţia în faţa jurisdicţiilor interne dacă a invocat norme a căror incidenţă este aceeaşi cu a
celor internaţionale;
- cea de a doua condiţie de admisibilitate este ca reclamantul să introducă cererea într-un
termen de 6 luni de la data la care a rămas definitivă hotărârea internă atacată cu recurs. În cazul
României, acest termen se calculează începând de la data la care reclamantul a putut lua
cunoştinţă de conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa de recurs;
63
- de asemenea, pentru a fi admisibilă, cererea reclamantului trebuie să se refere la
încălcarea unuia dintre drepturile apărate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau de
Protocoalele adiţionale ale acesteia, şi nu la orice drept fundamental, chiar dacă acesta este
prevăzut în alte acte încheiate sub egida Consiliului Europei;
- o altă condiţie de admisibilitate este aceea ca reclamantul să se plângă de încălcarea
unui drept al său, încălcare care a avut loc într-o perioadă în care Convenţia era obligatorie
pentru statul împotriva căruia îşi îndreaptă plângerea. În cazul României, reclamantul nu poate
invoca decât violări care au avut loc după data de 20 iunie 1994, dată la care România a ratificat
Convenţia.
- să nu existe identitate de obiect al cererii cu unele plângeri deja soluţionate sau în curs
de soluţionare la Curte sau la alte organisme internaţionale şi care nu conţin fapte noi. Prin
urmare, se poate spune că nu sunt admisibile cererile în privinţa cărora există autoritate de lucru
judecat;
- cererile să nu fie anonime;
- plângerile să nu fie vădit nefondate sau abuzive.
Decizile cu privire la admisibilitate pot fi luate de către comitete sau de către Camere.
Atunci când o plângere este vădit inadmisibilă, ea este declarată ca atare de către un comitet
format din 3 judecători care trebuie să ia această decizie în unanimitate. O astfel de decizie este
definitivă. De asemenea, deciziile asupra admisibilităţii pot fi luate de către Cameră, în complet
format din 7 judecători. Camera poate declara o plângere ca fiind admisibilă, parţial admisibilă
sau inadmisibilă.
Stadiul examinării pe fond a cauzei
După declararea unei cereri ca fiind admisibilă, Curtea trece la o examinare pe fond a
acesteia. Examinarea pe fond se face de către Camera Curţii. La proces participă şi reprezentanţii
părţilor implicate. Urmează o procedură contradictorie, în cadrul căreia statele în cauză sunt
obligate să furnizeze toate informaţiile necesare. Procedura este atât orală cât şi scrisă, pot fi
audiaţi martori, iar Curtea poate dispune efectuarea unei expertize. În cadrul procesului, sunt
admise şi eventuale intervenţii ale terţilor, cum ar fi, de exemplu, intervenţiile statelor ai căror
resortisanţi au depus plângeri împotriva unui alt stat semnatar al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului.
Potrivit articolului 30 din Convenţie, ,,în cazul în care cererea prezentată unei Camere
ridică o problemă gravă privind interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă
soluţionarea unei cauze poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de
Curte, Camera poate, atâta timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea
Marii Camere, în afara cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta”. Marea Cameră va
pronunţa o hotărâre definitivă.
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se motivează şi sunt obligatorii pentru
părţi. Adoptarea lor se face în secret, în Camera de Consiliu, fiind prezenţi, în principiu, doar
judecătorii şi grefierul. Hotărârea este luată cu votul majorităţii judecătorilor care instrumentează
cazul, iar în caz de egalitate se poate repeta votarea. Dacă la noua votare se constată o nouă
egalitate, va avea câştig de cauza partea care cuprinde votul preşedintelui. Nu sunt permise
abţineri ce ţin de probleme referitoare la admisibilitatea ori fondul cauzei. Curtea poate proceda
la respingerea ca inadmisibilă a unei cereri în orice stadiu al procedurii.
O altă procedură ce poate fi urmată de către Curte o reprezintă încercarea de a se ajunge la
o reglementare amiabilă între cele două părţi, procedură în care instanţa internaţională devine un
64
adevărat mediator, dar urmăreşte în acelaşi timp ca orice înţelegere să se realizeze cu respectarea
drepturilor omului. Când se ajunge la o înţelegere între părţi, cazul este scos de pe rolul Curţii
printr-o decizie care trebuie să se limiteze numai la o expunere succintă a faptelor şi la soluţia
adoptată (articolul 39 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).
De asemenea, potrivit articolului 37 alin. (1) din Convenţie, în orice stadiu al procedurii,
Curtea poate să scoată de pe rol o cauză dacă reclamantul decide să nu îşi mai menţină plângerea
ori dacă litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv constatat de Curte, motiv pentru care nu
se mai impune continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea
cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele o
impune în mod deosebit. Potrivit articolului 37 alin. (2), Curtea poate hotărî repunerea pe rol a
unei cereri atunci când consideră că împrejurările justifică acest demers.
Atacarea hotărârilor pronunţate de una dintre Camere şi retrimiterea cauzei în faţa
Marii Camere
Potrivit dispoziţiilor articolului 43 din Convenţie, în cazuri excepţionale, oricare dintre
părţile aflate în litigiu poate solicita retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, într-un termen de
până la 3 luni de la data la care a fost pronunţată hotărârea Camerei ce a judecat cauza. Marea
Cameră va accepta cererea de rejudecare a cauzei numai după ce un colegiu format din 5
judecători ai săi va analiza dacă litigiul ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau
aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor sale adiţionale sau o altă problemă gravă, cu caracter
general. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei
printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, înainte de a se pronunţa pe fondul cauzei, dacă niciuna
dintre părţi nu se opune, Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere, dacă în cauză se
ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori dacă
soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de
Curte.
Hotărâri definitive
Potrivit art. 44 alin. (1), hotărârile Marii Camere sunt definitive, iar potrivit alin. (2) al
aceluiaşi articol hotărârile uneia dintre Camere devin definitive în următoarele situaţii:
- când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;
- la 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost
cerută;
- când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit
articolului 43.
Plângerile interstatale
Orice stat-parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate adresa Curţii o
plângere împotriva unui alt stat membru în cazul încălcării unui drept prevăzut de Convenţie.
Aceste plângeri nu urmează procedura aplicabilă cererilor individuale, fiind soluţionate direct de
către Marea Cameră a Curţii.
Executarea hotărârilor Curţii
Dacă se constată o încălcare a unuia dintre drepturile prevăzute de Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului, Curtea poate obliga statul în cauză la plata unei sume de bani către
reclamant, sumă ce reprezintă cuantumul prejudiciului suferit.
65
Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele semnatare ale Convenţiei.
Ele sunt transmise Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea lor. Această activitate
poate consta în verificarea reformelor legislative sau administrative la care s-au angajat statele ca
urmare a constatării unei încălcări a drepturilor apărate de Convenţie, sau, în cazul hotărârilor
prin care s-a acordat o satisfacţie echitabilă, Comitetul de Miniştri trebuie să supravegheze plata
efectivă a sumei respective. Cu toate acestea, nu se poate lua nicio măsură directă împotriva
statelor care refuză să pună în aplicare o hotărâre definitivă a Curţii, decât sancţiuni politice, cum
ar fi, de exemplu, excluderea din Consiliul Europei.
De regulă, executarea hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
se face în mod volitiv de către partea care a pierdut procesul. Prin urmare, se pune problema ce
se întâmplă în situaţia în care această parte nu doreşte să execute hotărârea. Astfel, art. 46 din
Convenţie desemnează organul de supraveghere a executării hotărârilor şi anume Comitetul
Miniştrilor.
Acesta are următoarele atribuţii:
- să verifice dacă satisfacţia echitabilă acordată de către Curte a fost plătită, însoţită de
unele eventuale daune-interese de întârziere;
- să examineze dacă au fost luate măsuri individuale pentru a asigura că încălcarea a
încetat şi că partea lezată este plasată, în măsura posibilităţii, în situaţia în care se afla înainte de
încălcarea Convenţiei;
- să controleze dacă au fost adoptate măsuri generale, pentru a preveni noi încălcări
similare cu cele constatate.
Statul care trebuie să execute hotărârea are obligaţia de a se justifica în faţa tuturor
celorlalte state în cazul în care se constată o întârziere excesivă a acestei executări.
Comitetul Miniştrilor are la îndemână două posiblităţi în ceea ce priveşte determinarea
statului care a pierdut procesul să execute obligaţiile ce rezultă din decizia instanţei. Este vorba,
în primul rând, de adoptarea rezoluţiilor interimare şi în al doilea rând de aplicarea articolului 8
al Statutului Consiliului Europei. Rezoluţiile interimare sunt adoptate în scopul informării
Comitetului de Miniştri asupra stadiului de executare a hotărârii sau pentru a formula anumite
sugestii referitoare la aceasta. Articolul 8 din Statut dă posibilitatea excluderii unui stat membru,
dacă încalcă dispoziţiile articolului 3, ce prevede că poate fi considerată o atingere gravă
principiului supremaţiei dreptului şi celui al respectării drepturilor omului neexecutarea hotărârii
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Totuşi, datorită caracterului său excesiv, această măsură
nu a fost luată până în prezent.
Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
Mecanismul de protecţie a drepturilor omului care funcţionează la nivel european în baza
Convenţiei este un sistem de drept jurisprudenţial, deşi acest lucru nu este expres menţionat.
Apărarea concretă a drepturilor fundamentale prevăzute de Convenţie se realizează prin regulile
de drept create de către Curte în jurisprudenţa pe care o dezvoltă. Hotărârile pronunţate de către
aceasta sunt obligatorii pentru statul condamnat, acesta fiind ţinut să execute dispozitivul. Însă
aceste hotărâri au şi o autoritate de lucru judecat, în sensul că interpretarea pe care Curtea o
conferă dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este obligatorie atât pentru
statele contractante, cât şi pentru Curte însăşi, în activitatea sa jurisdicţională ulterioară. Instanţa
europeană nu îşi schimbă propria jurisprudenţa decât în cazuri excepţionale şi cu o temeinică
motivare, în general atunci când condiţiile sociale se modifică în mod semnificativ. Această
caracteristică face ca mecanismul de apărare a drepturilor omului la nivel european să fie unul
66
foarte suplu, perfect adaptabil schimbărilor care apar odată cu evoluţia societăţii. Din acest punct
de vedere, jurisprudenţa Curţii are chiar un efect preventiv. Atunci când într-un caz concret
Curtea adoptă o anumită soluţie, este de aşteptat ca ea să adopte această soluţie şi în viitoarele
cazuri asemănătoare. Această împrejurare face ca statele care au acelaşi tip de probleme privind
protecţia drepturilor fundamentale să poată reacţiona din timp la nivel legislativ sau la nivelul
practicilor administrative pentru a preveni eventuale condamnări ale lor.
6.3. Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene
6.3.1. Aspecte generale
Tratatele iniţiale care au creat comunităţile europene nu conţineau prevederi referitoare la
protecţia drepturilor fundamentale ale omului, având un conţinut strict economic. În prezent,
când Uniunea a evoluat de la o comunitate economică la una politică, economică şi socială, şi
are competenţe mult mai extinse, cerinţa respectării drepturilor omului se pune în alţi termeni.
Statele membre au respins iniţial creşterea semnificaţiei drepturilor omului în contextul dreptului
comunitar, pe de o parte pentru ca prin aceasta Curtea să nu extindă aplicarea dreptului
comunitar în domenii pe care le considerau în competenţa lor, să nu avanseze obiectivele
comerciale ale pieţei comune, accentuând asupra ,,drepturilor de piaţă” în dauna drepturilor cu
adevarat fundamentale, să nu acţioneze ca o a doua Curte europeană a drepturilor omului, ori
fiind preocupate că instituţiile comunitare ar putea fi supuse sistemului de la Strasbourg şi
jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului41
.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au fost însă înscrise în constituţiile
statelor, pe baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Convenţiei europene din 1950
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Exista astfel o disparitate între
constituţiile statelor şi dreptul comunitar; deoarece actele comunitare au vizat tot mai mult
drepturi şi interese ale persoanelor, această disparitate nu putea să se prelungească prea mult, cu
riscul punerii în discuţie a legitimităţii democratice a comunităţilor. Au apărut cazuri în care curţi
constituţionale interne au refuzat aplicarea unor decizii ale Curţii Europene de Justiţie, pe
motivul că încalcă un principiu fundamental stabilit în dreptul constituţional intern. Ca urmare,
deşi a continuat să sublinieze autonomia principiilor generale ale dreptului comunitar faţă de
principiile stabilite în constituţiile statelor membre, Curtea a admis că principiile generale şi
drepturile protejate în cadrul dreptului comunitar nu sunt independente faţă de cultura şi tradiţiile
juridice ale statelor membre; Curtea s-a referit, ca izvor de inspiraţie, la tradiţiile comune ale
acestor state, afirmând că nu va sprijini măsuri incompatibile cu drepturi fundamentale ale
omului recunoscute şi protejate de constituţiile statelor membre, ca şi de tratatele internaţionale
din acest domeniu acceptate de statele membre.
6.3.2. Preocupări ale comunităţilor privind drepturile omului
Instituţiile politice ale comunităţilor au exprimat, de asemenea, cu claritate poziţia lor în
această problemă. Într-o Declaraţie comună a Consiliului, Parlamentului şi Comisiei din 1977
privind drepturile fundamentale, cele trei instituţii subliniau importanţa pe care ele o acordă
drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum decurg ele îndeosebi din constituţiile statelor
membre şi din Convenţia europeană din 1950 şi declarau că, în exercitarea competenţelor lor şi
în urmărirea scopurilor comunităţilor, ele respectă şi vor continua să respecte aceste drepturi.
41
Philip C., La Constitution européenne , P.U.F., Paris, 2004, p. 47.
67
Treptat, Curtea a făcut referiri la convenţii internaţionale şi la principii generale acceptate
de statele membre în acest domeniu. Cu privire la stabilirea conţinutului acestor principii, Curtea
a precizat următoarele:
- nu va admite măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute şi garantate
de constituţiile statelor membre;
- documentele internaţionale privind drepturile omului la care statele membre au cooperat
sau au aderat pot oferi indicaţii de care este necesar să se ţină seama în cadrul dreptului
comunitar, ceea ce permite integrarea Convenţiei din 1950 în dreptul comunitar, prin intermediul
principiilor generale, ca standard minim european;
- drepturile fundamentale nu trebuie considerate absolute, ci trebuie privite de funcţia
socială a bunurilor şi activităţilor protejate, aplicând limitări justificate prin obiective de interes
general urmărite de comunitate.
În alte cazuri, Curtea a cerut statelor membre să aplice prevederi ale dreptului comunitar,
bazate pe protecţia drepturilor omului, afirmând că ele reflectă un principiu general de drept,
bazat pe tradiţii constituţionale comune ale statelor membre.
Tratatul de la Maastricht din 1992 a înscris mai multe clauze privind respectarea
drepturilor omului; astfel, se prevede că politica în domeniul cooperării pentru dezvoltare (deci
în relaţia cu ţările care primeau asistenţă) trebuie să contribuie la obiectivul general al dezvoltării
şi consolidării democraţiei şi statului de drept şi la respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. În capitolul asupra Uniunii, s-a prevăzut că Uniunea va respecta
drepturile fundamentale garantate de Convenţia din 1950 şi de tradiţiile constituţionale naţionale;
cerinţa respectării drepturilor omului a fost menţionată şi în prevederile referitoare la pilonii II
(PESC) şi III (JAI); ea rămânea în continuare inaplicabilă direct în ceea ce priveşte pilonul I
(piaţa internă).
Tratatul de la Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pe principiile libertăţii,
democraţiei şi respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Această prevedere a
devenit justiţiabilă, ceea ce înseamnă că jurisdicţia Curţii de Justiţie s-a extins de la pilonul
comunitar şi la alte probleme în care comunităţile au primit competenţe (cele privind azilul,
imigraţia şi dreptul civil). De asemenea, tratatul abilitează Consiliul să suspende unele drepturi
ale acelor state membre care sunt găsite responsabile de încălcări serioase şi persistente ale
acestor drepturi. Respectarea acestor drepturi este înscrisă şi ca o condiţie a solicitării calităţii de
membru şi a aderării la Uniune.
Tratatul de la Amsterdam a preluat Acordul privind politica socială şi a adăugat articole
privind educaţia, cultura, sănătatea publică, precum şi capitole privind coeziunea economică şi
socială şi politica de angajare, cu obiectivul promovării angajării depline. Alte prevederi se
referă la Fondul Social European, stabilit pentru a acorda asistenţă financiară în vederea realizării
unora din obiectivele sociale ale comunităţii, cum sunt sprijinirea formării profesionale şi
promovarea angăjarii în muncă, mai ales pentru grupurile defavorizate ca şomerii de lungă
durată, muncitorii migranţi sau femeile care îşi reiau activitatea după întreruperi.
Prevederile sociale ale tratatului oferă baza pentru acţiunea legislativă a comunităţii în
vederea îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă ale muncitorilor, inclusiv egalitatea între
bărbaţi şi femei pe piaţa muncii.
Drepturile fundamentale sunt luate în considerare şi ca punct de plecare pentru
competenţa de a legifera. În acest sens, tratatul prevede competenţa instituţiilor comunitare, în
limitele atribuţiilor lor, de a lua măsuri adecvate pentru a combate discriminarea pe bază de sex,
origine rasială sau etnică, religie sau credinţă, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
68
Curtea a admis că există limite ale drepturilor omului ca bază legislativă a activităţii
comunităţii. Se acceptă însă că pot fi adoptate măsuri specifice ale comunităţii pentru protecţia
drepturilor omului, cu condiţia să nu modifice tratatele prin modificări ale obiectivelor
comuniăţii. Astfel, respectarea drepturilor omului este considerată o condiţie a legalităţii actelor
comunittăţii.
Consiliul a cerut, în 1994, avizul Curţii privind calitatea comunităţii de a deveni parte la
Convenţia europeană privind drepturile omului din 1950, pornind de la o propunere a Comisiei
care mai fusese prezentată în 1979. Curtea a dat un aviz negativ, invocand lipsa competenţei
comunităţii de a adera la această Convenţie şi arătând că sigura soluţie ar fi adoptarea unei clauze
exprese în tratate. Curtea a declarat că nu poate decide asupra compatibilităţii aderării la
Convenţia din 1950 cu tratatul CE, în absenţa unei informaţii suficiente asupra aranjamentelor
instituţionale pe care le presupune. În esenţă, aderarea comunităţii la Convenţia din 1950 ar
însemna integrarea prevederilor acestei Convenţii în ordinea juridică comunitară, dar şi
supunerea instituţiilor comunitare jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar
legalitatea actelor comunitare ar putea fi contestată şi la Curtea de la Strasbourg.
Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007 prevede că Uniunea va adera la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; prin aceasta s-a dat Uniunii autorizarea necesară în
acest scop, adăugând totodată că aceasta nu modifică competenţele Uniunii. S-a degajat deci un
consens cu privire la oportunitatea aderării; Consiliul va trebui, cu o majoritate calificată, să
decidă asupra deschiderii unor negocieri, să stabilească directivele pentru negocieri şi, cu acordul
Parlamentului, să încheie acordul de aderare.
6.3.3. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
În anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, a fost adoptată Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007
conţine o referire transversală la Carta drepturilor fundamentale, aşa cum a fost convenit textul
acesteia la Conferinţa interguvernamentală din 2004, conferindu-i valoare juridică obligatorie,
dar fără a include în tratat textul Cartei.
Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii şi a principiului
subsidiarităţii, drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile
internaţionale comune ale statelor membre, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi
Libertăţilor Fundamentale, din Cartele Sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei,
precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Carta precizează că promovarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile şi libera circulaţie
a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire, pe care îşi
propune să le promoveze şi să le asigure, fac necesară consolidarea protecţiei drepturilor
fundamentale.
Prezintă un interes deosebit semnificaţia dată prevederilor Cartei în preambulul acesteia:
- pentru prima dată instituţiile judiciare comunitare şi tribunalele naţionale vor avea
competenţa de a judeca litigii privind încălcări ale drepturilor fundamentale înscrise în Cartă, ca
parte a dreptului comunitar;
- Carta reafirmă drepturi; ea nu le creează; textul afirmă că Uniunea recunoaşte
drepturile, libertăţile şi principiile enunţate, formulare care pare limitativă;
- respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii este enunţată drept condiţie prealabilă a
recunoaşterii lor; aceasta ar putea determina în unele cazuri contrapunerea celor două seturi de
obiective şi valori şi deci dificultăţi de interpretare şi aplicare;
69
- izvoarele acestor drepturi sunt tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale
asumate de statele membre în plan european şi jurisprudenţa celor două curţi europene; pentru
prima dată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este pusă pe picior de egalitate
cu cea a Curţii Europene de Justiţie.
Este un context extrem de complex, în care Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă
Instanţă şi tribunalele speciale prevăzute în Tratat, ca şi tribunalele naţionale, vor trebui să
găsească temeiurile pentru interpretarea Cartei şi fundamentarea deciziilor lor.
Drepturile fundamentale sunt grupate pe titluri, astfel:
-demnitatea (demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei,
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea
sclaviei şi a muncii forţate);
-libertatea (dreptul la libertate şi securitate, respectarea vieţii private şi de familie,
protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie,
libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de
întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea de alegere a
ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul de
proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);
-egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi
lingvistică, egalitatea între femei şi bărbaţi, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă,
integrarea persoanelor cu handicap);
-solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii,
dreptul la negociere şi la acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia
în cazul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii
copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, dreptul la viaţa de familie şi viaţa profesională,
securitatea socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes
economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorului);
-drepturile cetăţenilor Uniunii (dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European,
dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de
acces la documente, accesul la mediatorul european, dreptul de petiţionare, libertatea de
circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară);
-justiţia (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de
nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi
pedepselor, dreptul de a nu fi judecat şi condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune);
Carta conţine şi dispoziţii generale privind interpretarea şi aplicarea prevederilor ei
(domeniul de aplicare, întinderea şi modul de interpretare a drepturilor, respectiv a principiilor,
nivelul de protecţie şi interzicerea abuzului de drept).
Observăm că sunt incluse atât drepturi politice şi civile cât şi drepturi economice, sociale
şi culturale, care în sistemul Consiliului Europei sunt reglementate prin alte documente şi nu fac
obiectul jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului decât parţial, din punctul de vedere al
principiului nediscriminării. Pentru prima dată drepturi economice, sociale şi culturale vor face
obiectul unei protecţii judiciare în plan internaţional.
Totodată, reţine atenţia formularea drepturilor fundamentale în termeni mai generali
decat în alte documente internaţionale; aceasta va face necesar, în caz de litigii, să se recurgă la
explicaţiile redactate sub autoritatea prezidiului Convenţiei Europene şi, desigur, la convenţiile
adoptate în cadrul Uniunii sau al Consiliului Europei şi la jurisprudenţa respectivă.
70
De asemenea, unele din drepturile fundamentale vizează dreptul penal, respectiv
judecarea şi pedepsirea pentru fapte penale, care sunt incriminnate ca atare în legile naţionale ale
statelor.
Textul reflectă şi evoluţii care s-au produs după adoptarea Convenţiei europene din 1950,
incluzând drepturi din domenii ca biotehnologia, protecţia datelor, accesul la documente ş.a.
Tratatul distinge între prevederile sale din acest titlu pe cele care prevăd drepturi şi
libertăţi de cele care prevăd principii. Numai primele pot fi invocate direct în faţa judecătorului,
în caz de încălcare. Se prevede că invocarea în faţa judecătorului a prevederilor referitoare la
principii nu este admisă decât pentru interpretarea şi controlul legalităţii actelor de punere a lor
în aplicare.
Dispoziţiile Cartei sunt obligatorii pentru instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile
Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, fără a extinde domeniul de aplicare a dreptului
Uniunii în afara competenţei acesteia, fără a-i modifica competenţele şi sarcinile şi fără a crea
competenţe sau sarcini noi. Ele se aplică şi statelor membre, în cazul în care acestea pun în
aplicare dreptul comunitar.
Rezultă că aceste rezerve şi precizări au în vedere protecţia competenţelor care rămân ale
statelor în domeniul drepturilor omului şi prevenirea extinderii competenţelor organelor Uniunii
în aceste probleme, folosind prevederile Cartei drepturilor fundamentale.
Carta prevede posibilitatea unor restrângeri ale exercitării drepturilor fundamentale, cu
respectarea principiului proporţionalităţii, dacă sunt necesare şi numai dacă răspund unor
obiective de interes general recunoscute de către Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi
libertăţilor altor persoane.
Pentru asigurarea coerenţei necesare între Carta drepturilor fundamentale şi Convenţia
europeană din 1950, se prevede că, în măsura în care unele drepturi corespund celor garantate
prin Convenţia europeană, înţelesul şi sfera lor de aplicare, ca şi restricţiile admise sunt identice
cu cele din convenţia europeană; mai ales în ceea ce priveşte restricţiile, legiuitorul trebuie să
respecte normele instituite în cadrul Consiliului Europei, care devin aplicabile automat, fără a se
aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii. Se afirmă în mod clar că nivelul protecţiei asigurate
de Cartă nu poate fi niciodată inferior celui garantat prin Convenţia europeană.
Prin referirile repetate la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi indicarea
prevederilor acesteia drept sursă a drepturilor fundamentale, se urmăreşte apropierea substanţială
a celor două documente, cu scopul asigurării interpretării şi aplicării uniforme a Convenţiei
europene şi a Cartei drepturilor fundamentale.
6.3.4. Cum se poate asigura coerenţa şi complementaritatea celor două subsisteme Având în vedere că toate statele membre ale Uniunii sunt state membre ale Consiliului
Europei, iar alte state membre ale Consiliului Europei doresc să devină membre ale Uniunii, se
impune găsirea căilor adecvate pentru ca aceste două sisteme de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului să nu intre în competiţie.
Evoluţia normativă şi instituţională de până în prezent arată că nu există dificultăţi majore
în realizarea acestui obiectiv. Din punct de vedere normativ, constatăm că documentele adoptate
în cadrul Consiliului Europei şi cele adoptate în cadrul Uniunii Europene nu intră în contradicţie,
deşi se pot constata accente diferite şi nuanţe, decurgând mai ales din faptul că Uniunea
Europeană s-a dezvoltat iniţial ca o organizaţie de integrare economică, cu accent pe crearea
pieţei unice şi continuă procesul de integrare în toate domeniile.
71
În acţiunea lor practică, se poate constata că instituţiile celor două organisme au acţionat
pentru evitarea unor evoluţii contradictorii. Astfel, într-o Declaraţie comună din 1977 a
Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei comunităţilor, cele trei instituţii au subliniat
importanţa pe care o acordă drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum decurg ele îndeosebi
din constituţiile statelor membre şi din Convenţia europeană din 1950 şi au declarat că, în
exercitarea competenţelor lor şi în urmărirea scopurilor comunităţilor, ele respectă şi vor
continua să respecte aceste drepturi.
Instituţiile au adoptat şi alte documente în acest domeniu, între care declaraţii şi rezoluţii
asupra rasismului şi xenofobiei, o nouă declaraţie comună privind drepturile omului în 1986, o
Declaraţie a Parlamentului European din 1989 privind drepturile fundamentale ale omului, Carta
comunitară a drepturilor sociale comunitare, semnată în 1989 de 11 state membre.
Tratatul de la Maastricht a prevăzut că Uniunea va respecta drepturile fundamentale
garantate de Convenţia din 1950 şi de tradiţiile constituţionale naţionale; tratatul de la
Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pr principiile libertăţii, democraţiei şi respectării
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. La Nisa, Consiliul European a adoptat Carta
drepturilor fundamentale.
În ceea ce priveşte cele două curţi, se poate observa că, în practica sa, Curtea Europeană
de Justiţie a făcut treptat referiri la convenţii internaţionale şi la principiile generale acceptate de
statele membre în acest domeniu. Astfel, Curtea a subliniat legătura dintre prevederile
Convenţiei din 1950 şi normele fundamentale ale dreptului comunitar. Într-un caz, Curtea a
declarat că dreptul de a reclama într-un proces discriminarea sexuală este expresia cerinţei
Convenţiei europene, a principiului egalităţii în drepturi şi a controlului judiciar. În esenţă,
Curtea a pornit de la teza că normele Convenţiei europene reprezintă principii de bază pe care
toate statele membre le-au acceptat, expresie a unor valori comune acceptate, deci parte a
dreptului comunitar. Aceasta i-a permis să menţină teza supremaţiei dreptului comunitar asupra
celui naţional privind drepturile omului, să nu accepte nici aplicarea directă a Convenţiei din
1950, dar totodată să ţină seama de principiile înscrise în această Convenţie. Într-un alt caz,
Curtea de Justiţie s-a referit, pentru a argumenta aplicarea ca drept comunitar fundamental a
eliminării discriminării sociale, la Carta socială europeană din 1961 a Consiliului Europei şi la
Convenţia 111 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1958 privind angajarea în muncă şi
profesia. În acest fel, treptat Curtea a integrat principii ale Convenţiei europene din 1950 în
dreptul comunitar, ca standarde minime care trebuiau respectate. În alte cazuri, Curtea a cerut
statelor membre să aplice prevederi ale actelor comunitare bazate pe protecţia drepturilor omului,
afirmând că ele reflectă un principiu general de drept, acceptat în tradiţiile constituţionale ale
statelor membre.
Atât tratatele, cât şi jurisprudenţa Curţii au admis competenţa instituţiilor comunitare de a
legifera, în limitele atribuţiilor lor, în anumite domenii ale drepturilor omului (nediscriminarea,
dreptul la libera circulaţie şi la şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţeni). De
asemenea, respectarea drepturilor omului a fost considerată treptat ca o condiţie a validităţii
actelor comunitare.
În rezolvarea unora din cazurile care i-au fost supuse, Curtea Europeană de Justiţie a dat
decizii prin care a cerut respectarea unor drepturi ale omului. Astfel, Curtea s-a referit la dreptul
la proprietate, ca drept garantat în ordinea juridică comunitară conform principiilor comune
constituţiilor statelor membre, la exercitarea liberă a activităţilor economice şi profesionale,
drept protejat în ordinea comunitară, cu restricţii legitime numai din raţiuni sociale, la
respectarea vieţii private şi familiale, a normei necumulării a două sancţiuni pentru aceeaşi
72
încălcare, precum şi la unele drepturi de natură procesuală ca dreptul la un recurs judiciar efectiv,
la motivarea deciziilor care afectează un drept recunoscut de o normă comunitară,
neretroactivitatea legilor penale şi altele.
Curtea a dat şi decizii în care s-a întemeiat nu pe obiective economice şi „drepturi de
piaţă”, ci pe respectarea demnităţii şi a egalităţii ca drepturi fundamentale. Un prim caz a fost
acceptarea unei pretenţii conform căreia aplicarea unei scheme comunitare ar încălca dreptul la
demnitate; în decizii mai recente, Curtea a confirmat faptul că dreptul fundamental la demnitate
umană face parte din dreptul comunitar şi că respectarea drepturilor fundamentale ale omului se
impune şi comunităţii şi statelor membre ca interes legitim, care poate să justifice o restricţie a
unei libertăţi garantate de tratat, cum este libertatea de circulaţie a mărfurilor (în favoarea
libertăţii de manifestare şi de expresie).
Cu toate acestea, atunci când Consiliul a cerut avizul Curţii, în 1994, dacă comunitatea ca
atare poate deveni parte la Convenţia din 1950 a Consiliului Europei, Curtea a dat un aviz
negativ, invocând lipsa competenţei comunităţilor de a adera la această Convenţie şi arătând că
singura soluţie ar fi adoptarea unei clauze exprese în tratate. De asemenea, Curtea a arătat că nu
poate decide asupra compatibilităţii aderării la Convenţia din 1950 cu tratatul comunităţii
economice europene în absenţa unei informaţii suficiente cu privire la aranjamentele
instituţionale pe care le presupune.
Au apărut şi cazurile în care există posibilitatea unor decizii ale organismelor create prin
Convenţia din 1950 în probleme considerate de drept comunitar. Astfel, unele persoane s-au
plâns la Comisia şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că unele decizii ale
instituţiilor comunitare sau ale statelor membre luate pe baza dreptului comunitar sunt contrare
Convenţiei din 1950.
Comisia de la Strasbourg a acceptat că un stat parte la Convenţia din 1950 nu poate evita
răspunderea pentru protecţia drepturilor omului numai pentru că actele sale sunt cerute de un
acord internaţional şi numai prin participarea la o organizaţie internaţională căreia îi conferă
competenţe. Comisia a decis însă că un stat poate scăpa de răspundere dacă organizaţia
respectivă are un sistem adecvat de protecţie a drepturilor omului şi, afirmând că în cadrul
comunităţii europene există un asemenea sistem, a declarat inadmisibilă plângerea.
Într-un alt caz, Curtea Europeană de Justiţie a refuzat să asimileze localurile profesionale
ale unei întreprinderi domiciliului unei persoane fizice sau morale, în sensul articolului 8 al
Convenţiei europene din 1950, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că şi
localurile profesionale exploatate de persoane fizice se bucură de protecţia prevăzută de art.8
(inviolabilitatea domiciliului) dacă ele coincid cu domiciliul lor privat sau locul exercitării unei
activităţi liberale care implică o imbricare strânsă între viaţa privată şi cea profesională.
Răspunzând unei chestiuni prejudiciale ridicată de Curtea de Casaţie a Franţei, Curtea Europeană
de Justiţie a recunoscut că trebuie să se ţină seama de jurisprudenţa CEDO posterioară deciziei
sale.
Tratatul de la Lisabona include între izvoarele normelor incluse în Cartă, Convenţia din
1950 a Consiliului Europei, cartele privind drepturile sociale adoptate de acest Consiliu, ca şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului alături de cea a Curţii Europene de Justiţie şi
prevede că instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre vor interpreta Carta în acest
sens. Declaraţia cu privire la explicaţiile referitoare la Carta drepturilor fundamentale, adoptată
de Conferinţa Interguvernamentală care a adoptat Tratatul, prezintă la multe din articolele Cartei
drept sursă de prevederi ale Convenţiei din 1950 sau ale protocoalelor la aceasta şi face referire
expresă la unele decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
73
Mai mult decât atât, Carta prevede că, în măsura în care unele drepturi pe care ea le
enunţă corespund celor garantate prin Convenţia europeană din 1950, înţelesul şi sfera de
aplicare a lor, ca şi restricţiile admise, sunt identice cu cele din Convenţia din 1950. Mai ales în
ce priveşte restricţiile, se subliniază că legiuitorul comunitar trebuie să respecte normele
instituite prin Convenţia din 1950 în sensul practicii CEDO. De asemenea, este enunţat principiul
conform căruia nivelul protecţiei asigurate potrivit Cartei nu poate fi niciodată inferior celui
garantat prin Convenţia europeana din 1950.
Prin referirile repetate la Convenţia europeană din 1950 şi la hotărârile CEDO, atât ca
izvoare ale normelor privind drepturile omului cât şi cu privire la aplicarea lor, se urmăreşte
apropierea substanţială a celor două documente, a celor două sisteme de protecţie a drepturilor
omului.
Totodată, Tratatul din 2004 prevede că Uniunea Europeană va adera la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului din 1950; prin aceasta Tratatul atribuie instituţiilor competenţa
de a adera la această Convenţia, adăugând totodată că acesta nu modifică competenţele Uniunii
definite în tratat. S-a degajat prin urmare consensul ca Uniunea să adere la Convenţia din 1950.
Consiliul va trebui cu majoritate calificată să decidă asupra deschiderii negocierilor, să
stabilească directivele pentru negociere şi, cu acordul Parlamentului European, să încheie
acordul de aderare cu Consiliul Europei. Aranjamentul care se va stabili şi condiţiile aderării va
ridica, desigur, numeroase probleme privind competenţele celor două Curţi, privind judecarea de
plângeri individuale contra instituţiilor Uniunii, dacă Uniunea aderă la toate protocoalele
adiţionale sau numai la unele( de exemplu, la protocolul 12 privind interzicerea discriminării ca
normă generală, privind ansamblul drepturilor omului, au devenit părţi doar 11 state mici şi
mijlocii membre ale Consiliului Europei). La Conferinţa Interguvernamentală care a adoptat
Tratatul din 2004 s-a convenit că aderarea la Convenţia europeană din 1950 trebuie realizată în
conformitate cu proceduri care să asigure menţinerea specificului ordinii juridice a Uniunii.
Totodată, Conferinţa a constatat existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii
şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderării
Uniunii la Convenţia din 1950.
Este deci o problemă care rămâne deschisă, dar care trebuie rezolvată, în condiţiile în
care capitolul din Tratatul semnat în 2004, referitor la Carta fundamentală a drepturilor omului,
va intra în vigoare ca parte a unui tratat al Uniunii Europene, oricare ar fi denumirea sa şi
conţinutul care se va conveni din alte puncte de vedere42
.
42
Balahur Doina, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura Universităţii A.I.Cuza, Iaşi, 2006, p. 34.
74
CAPITOLUL VII
SISTEMUL REGIONAL INTERAMERICAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR
OMULUI
7.1. Caracterul eterogen al sistemului interamerican de protecţie a drepturilor
omului
Evoluţia sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului a fost profund
influenţată de diverse evenimente politice care au zdruncinat liniştea continentului, precum
reacţia ostilă a Statelor Unite la proliferarea regimului comunist din Cuba sau prăbuşirea
regimurilor dictatoriale din America Latină. Cuba a fost, până nu demult, singurul stat exclus din
Organizaţia Statelor Americane, în 1962, datorită aderării sale la blocul sino-sovietic. Decizia a
fost suspendată în 2009, însă Statele Unite au solicitat Havanei să respecte Carta drepturilor
fundamentale a Organizaţiei Statelor Americane ca o condiţie obligatorie pentru reprimirea sa în
instanţele regionale43
. Al doilea stat exclus din Organizaţia Statelor Americane a fost Honduras,
în 2009, printr-o decizie (rezoluţie) ce a decurs direct din aplicarea articolului 21 al Cartei
organizatiei, care stipulează că suspendarea unui stat membru poate interveni din momentul în
care există ,,o întrerupere neconstituţională a ordinii democratice într-o ţară membră, iar
demersurile diplomatice se dovedesc lipsite de succes”. Atitudinea guvernului Statelor Unite faţă
de direcţia de evoluţie a sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului a fost
întotdeauna oscilantă, în funcţie de interesele politice pe care le-au avut de-a lungul ultimelor
decenii liderii de la Casa Albă.
Sistemul interamerican de consacrare şi protecţie a drepturilor omului este unul, am putea
spune, destul de eterogen, înglobând, practic, mai multe subsisteme, ce funcţionează pe baza
unor documente juridice a căror însemnătate pentru ţările semnatare diferă în funcţie de zonele
geografice. Principala cauză juridică a eterogenităţii sistemului interamerican de protecţie a
drepturilor omului o reprezintă diferenţele semnificative dintre sistemele de drept aplicabile în
America de Nord şi America Latină, adică între dreptul continental şi cel de common-law.
Doctrina consideră că există trei mari sisteme de drept: sistemul continental-european (cu mai
multe variante naţionale, principalele fiind sistemul juridic francez şi cel german), sistemul de
common-law (aplicabil în Marea Britanie şi în statele care l-au receptat, în principal, fostele
colonii britanice) şi sistemul tradiţional-religios (hindus, budist, islamic, rabinic şi cutumiar-
african)44
. Datorită acestei eterogenităţi, şi în zilele noastre coexistă două surse juridice distincte
ale sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului: Carta Organizaţiei Statelor
Americane, pe de o parte, iar pe de altă parte, Convenţia Americană a Drepturilor Omului.
Aşadar, din punct de vedere juridic, acest sistem se bazează pe două documente internaţionale cu
vocaţie regională: Convenţia Americană a Drepturilor Omului şi Carta Organizaţiei Statelor
Americane.
43
Deşi a fost exclusă în 1962 din Organizaţia Statelor Americane, Cuba rămâne, cel puţin în teorie, un stat membru.
44
Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale în sistemul de drept nord-american, RRDU nr.21/1998, p. 18.
75
7.2. Fundamentele juridice şi politice ale sistemului interamerican de protecţie a
drepturilor omului
7.2.1. Carta Organizaţiei Statelor Americane
Creată în 1948, Organizaţia Statelor Americane este o organizaţie regională în cadrul
Naţiunilor Unite, care se bazează, între alte principii enunţate în Carta ei, pe proclamarea
drepturilor fundamentale ale omului, fără deosebire de rasă, sex, religie sau naţionalitate, pe
unitatea spirituală a continentului, care cere o strânsă cooperare în afirmarea înaltelor idealuri ale
culturii umane, pe credinţa că educaţia popoarelor trebuie să fie îndreptată spre justiţie, libertate
şi pace, ca şi pe faptul că dreptul internaţional este normă călăuzitoare a statelor în relaţiile lor
reciproce.
Compusă din 35 de state, Organizaţia Statelor Americane s-a confruntat cu reale
dificultăţi în tentativa de a crea un sistem propriu de protecţie a drepturilor omului, dificultăţi
datorate reticenţei cu care anumite state au întâmpinat concedarea de prerogative în acest
domeniu, dar şi diferenţelor existente între sistemele de drept aplicabile în America de Nord şi
America Latină45
. Aşa se explică de ce coexistă şi astăzi două surse juridice distincte ale
sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului: Carta Organizaţiei Statelor Americane
şi Convenţia Americană a Drepturilor Omului. Carta Organizaţiei Statelor Americane este
aplicabilă tuturor celor 35 de state membre ale O.S.A., în timp ce Convenţia Americană a
Drepturilor Omului este obligatorie doar pentru statele care au ratificat-o.
În Preambulul său46
, Carta Organizaţiei Statelor Americane, adoptată la 30 aprilie 1948 la
Bogota, în Columbia, prevede că ,,misiunea istorică a Americii este aceea de a oferi omului un
pământ al libertăţii şi un mediu favorabil deplinei dezvoltări a personalităţii sale şi realizării
justelor lui aspiraţii”. De aceea, Carta porneşte de la dezideratul de a consolida pe acest
continent, în cadrul unor instituţii democratice, ,,un regim de libertăţi individuale şi de justiţie
socială bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”, iar articolul 5, litera j din
Cartă enunţă principiul potrivit căruia ,,statele americane proclamă drepturile fundamentale ale
persoanei umane fără nicio deosebire de rasă, de naţionalitate, de religie sau de sex”.
Materializarea acestor deziderate este asigurată prin instituirea unui sistem complex de
organe de conducere, între care enumerăm Adunarea Generală, Consiliul Permanent, Consiliul
interamerican economic şi social, Consiliul Interamerican pentru educaţie, ştiinţă şi cultură,
Secretariatul şi, în special, Comisia interamericană a drepturilor omului (art.112 din Carta OSA),
care are funcţia principală de a promova respectarea şi apărarea drepturilor omului şi de a servi
ca organ consultativ al organizaţiei în această materie47
.
Pornind de la aceste premize, la cea de a 9-a Conferinţă internaţională interamericană de
la Bogota, la 2 mai 1948, a fost adoptată Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor
omului. Din punct de vedere cronologic, ea precede Declaraţia Universală O.N.U., adoptată la 10
decembrie 1948. Declaraţia americană se aseamănă cu Declaraţia O.N.U. prin faptul că are doar
un simplu caracter declarativ, lipsindu-i o forţă coercitivă prin care să poată asigura respectarea
dispoziţiilor sale de către statele semnatare.
45
Ion Dragoman, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p.
135.
46
Vezi textul Cartei Organizaţiei Statelor Americane în Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, op.cit., p.181 şi urm.
47
Se utilizează cuvântul ,,interamerican” pentru a nu se confunda cu vreuna dintre instituţiile S.U.A. de notorietate
pe plan universal.
76
La cea de a 5-a reuniune consultativă a miniştrilor de externe ai ţărilor membre ale
Organizaţiei Statelor Americane (Santiago de Chile, 12-18 august 1959) înalţii reprezentanţi
statali au declarat că progresele înregistrate în domeniul protecţiei drepturilor omului la 11 ani
după adoptarea Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului, în paralel cu
experienţa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei în materie, constituie
circumstanţe favorabile încheierii unei convenţii privitoare la drepturile omului pe continentul
american şi că trebuie creat un organism care să asigure efectivizarea respectării drepturilor
omului48
. De aceea, în cadrul aceleiaşi reuniuni, au fost deschise elaborarea unui proiect de
convenţie privitoare la drepturile omului şi crearea unei comisii interamericane a drepturilor
omului care să aibă ca obiectiv promovarea acestor drepturi.
7.2.2. Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului
Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului a fost semnată la San José, în Costa Rica,
la 22 noiembrie 1969, dar avea să intre în vigoare mult mai târziu, abia la 18 iulie 1978.
Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului reflectă aceeaşi inspiraţie ideologică ca şi
Convenţia europeană, afirmând în Preambulul său că ,,drepturile fundamentale ale omului nu
derivă din apartenenţa acestuia la un anumit stat, ci se întemeiază pe atributele persoanei”, iar un
regim de libertate individuală şi de justiţie socială nu poate fi stabilit decât în cadrul instituţiilor
democratice. Convenţia americană garantează drepturi similare cu cele din sistemul european,
consacrând atât drepturi civile şi politice (23 de articole), dar şi drepturi economice, sociale şi
culturale (printr-un articol care face trimitere expresă la normele Cartei OSA).
Încă din primul său articol, Convenţia americană a delimitat cu claritate obligaţiile
statelor privind respectarea şi garantarea drepturilor omului: ,,Statele părţi la această Convenţie
se angajează să respecte drepturile şi libertăţile recunoscute şi să garanteze liberul şi deplinul lor
exerciţiu oricărei persoane supuse jurisdicţiei sale, fără discriminare de vreun fel pe motiv de
rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice alt gen, origine naţională sau socială,
poziţie economică, de naştere sau orice altă condiţie socială. Precizând că termenul de
,,persoană” înseamnă ,,fiinţa umană”, Convenţia americană refuză practic persoanelor juridice
posibilitatea de a exercita drepturile consacrate prin dispoziţiile sale. De asemenea, din textul
Convenţiei rezultă că statelelor contractante le incumbă atât obligaţia negativă de a nu încălca
normele sale, cât şi obligaţia pozitivă de a adopta măsurile necesare pentru ca cetăţenii lor să
poată beneficia efectiv de drepturile şi libertăţile prevăzute. În acelaşi timp, statelor semnatare
ale Convenţiei le este recunoscută posibilitatea de a restricţiona sau chiar anula anumite drepturi,
,,în timp de război, pericol public sau altă stare de necesitate care ameninţă independenţa sau
securitatea lor”, exceptând o listă de drepturi inderogabile, care include, pe lângă drepturile
prevăzute în instrumentele universale şi europene, şi ,,remediile judiciare esenţiale pentru
protecţia drepturilor nederogabile”. La cererea Statelor Unite ale Americii, în Convenţie a fost
inclusă şi aşa-zisa ,,clauză federală”, care recunoaşte unui stat federal posibilitatea de a-şi asuma
obligaţii mai restrânse, angajându-se doar în raport cu acele chestiuni asupra cărora îşi poate
exercita jurisdicţia legislativă şi judiciară. Demn de amintit este şi faptul că tratatul american a
fost completat cu două protocoale adiţionale, unul în 1990, referitor la abolirea pedepsei cu
moartea (intrat în vigoare în 1991), iar celălalt din 1988 (intrat în vigoare în 1999), reglementând
drepturile economice, sociale şi culturale, inclusiv dreptul la un mediu sănătos, protecţia specială
a vârstnicilor şi a persoanelor cu handicap.
48
K. Vasak, La Commision interaméricaine des droits de l’homme, R. Pichon & R. Durand-Anzis, Paris, 1968,
p.282.
77
7.3. Protecţia jurisdicţională a drepturilor omului în cadrul sistemului
interamerican
7.3.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului
Din punct de vedere procedural, în subsistemul bazat pe Carta Oranizaţiei Statelor
Americane este importantă activitatea desfăşurată de Comisia Interamericană pentru Drepturile
Omului, care a luat fiinţă în anul 1959, Statutul său, adoptat în 1960, conferindu-i prerogative
pentru promovarea drepturilor omului, inclusiv pe aceea de a întocmi studii şi rapoarte şi de a
face recomandări guvernelor statelor membre pentru adoptarea treptată a unor măsuri în favoarea
drepturilor omului în cadrul legislaţiilor interne49
.
Anul 1965 marchează revizuirea Statutului său şi abilitarea Comisiei cu posibilitatea de a
primi şi examina petiţii individuale prin care se reclamă statelor violarea unora dintre drepturile
proclamate în Declaraţia Americană a Drepturilor Omului (la viaţă şi la securitatea persoanei,
egalitatea în faţa legii, libertatea la religie, libertatea de expresie, dreptul individului de a nu fi
arestat arbitrar şi dreptul de a beneficia de înfăptuirea justiţiei).
În 1970, Comisia devine organ al Cartei Organizaţiei Statelor Americane, dobândind
competenţe în supravegherea respectării drepturilor omului şi o legitimitate instituţională şi de
constituire pe care nu o avusese până atunci, inclusiv în ceea ce priveşte practica dezvoltată în
decursul anilor, dar şi cu privire la aplicarea unei convenţii americane a drepturilor omului. În
acest context, s-a impus, în 1979, adoptarea unui nou Statut al Comisiei, potrivit căruia,
atribuţiile acesteia sunt divizate în legătură cu toate statele membre ale Organizaţiei Statelor
Americane: statele-părţi la Convenţie (cărora li se aplică drepturile enunţate în Convenţie) şi
statele care nu sunt părţi la Convenţie (cărora li se aplică drepturile enunţate în Declaraţie). Acest
Statut a atribuit Comisiei o diversitate de funcţii, inclusiv activităţi de promovare şi consultative:
sprijinirea redactării instrumentelor OSA în sfera drepturilor omului; elaborarea de avize la
cererea Consiliului Permanent şi a adunării generale în chestiuni legate de drepturile
fundamentale; organizarea de conferinţe şi publicarea de documente şi broşuri; studii de ţară şi
examinarea petiţiilor individuale; anchete la faţa locului.
,,Studiul de ţară” este o investigaţie a situaţiei drepturilor omului într-un anumit stat
contractant, pe care Comisia o poate demara atunci când deţine dovezi concludente privind
existenţa unor încălcări masive ale drepturilor omului de către autorităţile statale. În primul
raport de ţară, acela privind Cuba, deşi guvernul de la Havana nu a permis vizitarea ţării (la fel a
procedat şi Haiti în aceeaşi perioadă), Comisia a stabilit precedentul audierii de martori şi
administrării de probe, aceste proceduri având loc la Miami, unde au fost ascultate relatările
refugiaţilor cubanezi. În schimb, Republica Dominicană şi-a dat acordul asupra desfăşurării unei
anchete la faţa locului, permiţând Comisiei să viziteze întreaga ţară pentru efectuarea de audieri,
întâlniri cu reprezentanţi ai autorităţilor şi ai opoziţiei, discuţii cu membrii unor grupuri
religioase, de afaceri şi sindicale ori cu persoane particulare şi chiar înfiinţarea de birouri pentru
primirea sesizărilor scrise şi orale, mecanisme utilizate ulterior şi în state precum Argentina
(1980), Nicaragua (1981), Guatemala (1993), Columbia (1993), El Salvador (1994), Haiti
(1994), elemente ale studiilor de ţară făcând obiectul rapoartelor anuale ale Comisiei către
Adunarea Generală şi Consiliul Permanent al Organizaţiei Statelor Americane. Anchetele la faţa
locului sunt convenite prin acorduri încheiate între preşedintele Comisiei şi guvernul vizat, fie la
solicitarea Comisiei, fie la cererea autorităţilor statale respective. Iniţial, regulile investigaţiei la
49
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 190.
78
faţa locului erau convenite ad-hoc, pentru ca din 1977 să fie prevăzute în Regulamentul de
funcţionare a Comisiei, care stipulează că guvernul ţării-gazdă trebuie să pună la dispoziţia
Comisiei toate cele necesare pentru ca aceasta să-şi poată îndeplini misiunea, angajându-se că nu
va sancţiona colaboratorii naţionali, că va asigura libertatea de circulaţie şi de vizită a membrilor
Comisiei în condiţii de securitate şi că va furniza toate documentele şi informaţiile solicitate.
Pentru evitarea conflictelor de interese, se stipulează că din comisiile speciale de anchetă la faţa
locului nu vor putea face parte cetăţenii sau rezidenţii statului supus investigaţiei. Publicarea
raportului de ţară şi eventuala sa transmitere către Adunarea Generală, cu sau fără comentariile
guvernului, asigură eficacitatea acestei practici de protecţie a drepturilor omului.
Comisia cu sediul la Washington, în Statele Unite, este formată din 7 membri, având un
mandat de 4 ani. Atribuţiile Comisiei şi modul său de funcţionare se aseamănă cu cele ale fostei
Comisii Europene a Drepturilor Omului, dar prezintă şi unele particularităţi. Comisia
Interamericană pentru Drepturile Omului dispune de puteri privind toate statele membre ale
Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.), nu numai asupra acelora care au ratificat Convenţia
Americană a Drepturilor Omului. De asemenea, în categoria drepturilor protejate prin activitatea
Comisiei, sunt incluse atât drepturile enumerate în Convenţia Americană a Drepturilor Omului
cât şi cele cuprinse în Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului.
Potrivit dispoziţiilor art. 46 al Cartei Americane a Drepturilor Omului, pentru ca o petiţie
sau o comunicare să fie admisă de Comisie trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele
condiţii:
- reclamantul trebuie să fi epuizat toate căile de atac şi de recurs interne, în conformitate
cu principiile generale ale dreptului internaţional;
- prezentarea petiţiei trebuie să fie făcută în termen de 6 luni de la data la care persoana
lezată în drepturi a fost înştiinţată cu privire la sentinţa internă definitivă;
- cauza respectivă să nu fie deja supusă atenţiei unei alte jurisdicţii internaţionale;
- petiţia să conţină numele, naţionalitatea, profesia, domiciliul şi semnătura persoanei sau
persoanelor reclamante ori a reprezentantului legal al entităţii care înaintează petiţia.
În mod excepţional, îndeplinirea primelor două condiţii enunţate mai sus nu mai este
obligatorie atunci când:
- nu există în legislaţia internă a statului în cauză procesul legal în vederea protejării
dreptului sau drepturilor care se afirmă că au fost violate;
- persoanei lezate nu i-a fost permis accesul la recurs sau a fost împiedicată să epuizeze
toate căile interne de atac, din motive obiective şi neimputabile ei;
- există întârzieri nejustificate în decizia cu privire la recursurile menţionate.
Examinarea petiţiilor individuale de către Comisie acoperă la momentul actual toate
drepturile proclamate în Declaraţie şi se bazează pe o procedură asemănătoare celei privind
plângerile făcute în baza Convenţiei, singura diferenţă fiind aceea că întregul proces nu se
încheie printr-o sentinţă judiciară, ca în cadrul statelor-părţi la Convenţie, ci prin întocmirea de
către Comisie a unui raport, denumit ,,decizie definitivă”, care conţine atât expunerea faptelor,
cât şi concluziile şi recomandările Comisiei; dacă unul dintre statele-contractante refuză să se
conformeze recomandării, Comisia poate publica decizia, în raportul anual înaintat Adunării
Generale fiind reproduse într-un capitol unele dintre acestea, cum a fost, de exemplu, cazul celor
referitoare la Canada şi la SUA din anul 1993. Acest sistem nu prezintă însă suficiente garanţii
79
de eficacitate, nicio măsură coercitivă împotriva statelor refractare nefiind adoptată până în
prezent50
.
7.3.2. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului
Deşi a fost creată încă din 1978, odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei Interamericane
a Drepturilor Omului, Curtea a primit speţe spre soluţionare abia în 1986, prin admiterea unor
plângeri transmise de Comisia Interamericană, plângeri îndreptate împotriva Republicii
Honduras şi care aveau ca obiect violarea dreptului la viaţă, la un tratament uman şi la libertate
personală51
.
Cu sediul la San José, în Costa Rica, Curtea este formată din 7 judecători, aleşi cu titlu
personal, dar numiţi exclusiv de statele membre ale Convenţiei, judecători care au un mandat de
6 ani. Curtea se întruneşte în cel puţin două sesiuni ordinare pe an sau în sesiuni extraordinare
atunci când este cazul.
Sesizarea Curţii se face de către Comisia Interamericană a Drepturilor Omului sau de
către un stat-parte la Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului.
Competenţele Curţii se referă atât la activitatea sa contencioasă, cât şi la posibilitatea de a
emite avize consultative de interpretare a Convenţiei Interamericane a Drepturilor Omului,
precum şi a altor tratate de drepturile omului. Competenţa contencioasă a Curţii nu este angajată
doar prin simpla ratificare a Convenţiei de către un stat-parte, ci printr-o declaraţie generală de
recunoaştere a jurisdicţiei acesteia52
, precum şi printr-o declaraţie sau convenţie specială, sub
condiţia reciprocităţii, prin care se recunoaşte jurisdicţia Curţii pentru fiecare cauză în parte sau
pentru o perioadă determinată53
. De asemenea, Curtea are competenţa de a adopta măsuri
conservatorii în cauzele în curs de examinare, dar şi în alte cauze, la cererea Comisiei, procedura
emiterii unor ordine de interdicţie fiind adesea utilizată în ultimul deceniu al secolului trecut. Nu
în ultimul rând ca importanţă, există o competenţă consultativă a Curţii, care are dreptul de a cere
avize consultative organelor O.S.A., precum şi tuturor statelor membre ale organizaţiei, în
special pentru a se constata dacă legile interne ale unui stat, inclusiv cele aflate în faza de proiect,
sunt compatibile cu Convenţia sau cu tratatele de drepturile omului din statele americane.
În ceea ce priveşte persoanele fizice care au înaintat petiţii Comisiei Interamericane
pentru Drepturile Omului, acestea nu mai pot sesiza Curtea, deoarece numai statele-părţi şi
Comisia au acest drept şi numai după încheierea procedurilor Comisiei.
Din momentul sesizării sale, Curtea este învestită cu puterea de a reexamina în totalitate
constatările de fapt şi de drept ale Comisiei, hotărârile pronunţate fiind definitive şi nerecurabile;
ele pot fi interpretate ulterior doar de către Curte, în situaţia în care există divergenţe sau
neclarităţi privind înţelesul sau întinderea sentinţelor.
Atunci când se constată o încălcare a unui drept sau a unei libertăţi protejate, Curtea va
dispune ca părţii lezate să i se asigure beneficiul dreptului sau libertăţii încălcate, precum şi
îndreptarea consecinţelor măsurii sau situaţiei care a constituit încălcarea şi plata unei
compensaţii echitabile pentru prejudiciul moral sau material suferit54
.
50
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1996, p.
125-158.
51
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, 1992, p.91-92.
52
Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului, art.62, alin. 1 şi 2.
53
Ibidem, art.62. alin.3.
54
Ion Dragoman, op.cit., p.140.
80
Executarea hotărârilor Curţii Interamericane a Drepturilor Omului este una benevolă,
singura posibilitate de cenzură pe care Curtea o are la îndemână împotriva unui stat care refuză
să se conformeze fiind înaintarea spre examinare a unui raport anual referitor la activitatea sa
către Adunarea Generală a O.S.A., raport în care vor fi menţionate în special aceste abuzuri.
O.S.A. va da o rezoluţie prin care condamnă refuzul statului respectiv, rezoluţie care, deşi nu are
valoare juridică, produce un impact major asupra opiniei publice şi are ca finalitate, de regulă,
revizuirea conduitei statului în culpă şi executarea hotărârii.
Deşi nu au obligativitate juridică, rezoluţiile de condamnare date de Organizaţia Statelor
Americane au o însemnătate politică demnă de luat în considerare, conducând la presiuni din
partea opiniei publice, aşa cum s-a întâmplat cu plata daunelor către familiile victimelor de către
Honduras în 1995, în cauza Velasquez Rodriguez din 1988, referitoare la dispariţiile de persoane.
De altfel, Convenţia americană este singurul tratat important din domeniul drepturilor omului
care prevede în mod expres atribuţia organului însărcinat să aplice normele sale de a adopta
măsuri conservatorii în cauzele în curs de examinare, dar şi în alte cauze, la cererea Comisiei. Nu
în ultimul rând ca importanţă, Curtea deţine şi o competenţă consultativă, care îi conferă dreptul
de a solicita anumite avize consultative organelor OSA, dar şi tuturor statelor membre ale
organizaţiei, în special pentru a constata dacă legile interne, inclusiv cele aflate în stadiul de
proiect, sunt compatibile cu Convenţia sau cu celelalte tratate de drepturile omului de pe
continentul american. Încă de la înfiinţarea sa, în 1979, Curtea a adoptat un număr semnificativ
de avize consultative, stabilind, spre exemplu, că organele OSA trebuie să dovedească un
,,interes instituţional îndreptăţit” în materia cererii de avize sau că expresia ,,alte tratate de
protecţie a drepturilor omului în statele americane” cuprinde nu numai tratatele interamericane
sau ale OSA, ci şi orice alte tratate privind garantarea exerciţiului drepturilor omului într-un stat
aparţinând sistemului interamerican.
Chiar dacă avizele consultative nu au o forţă juridică proprie, pronunţările Curţii, fie că
sunt într-o cauză contencioasă, fie că sunt doar avize consultative, dobândesc autoritate de lucru
judecat, care decurge ex officio din caracterul de instanţă judiciară, învestită să interpreteze şi să
aplice normele Convenţiei Americane a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, avizele consultative
nu sunt o simplă retorică, ci veritabile sentinţe juridice. De aceea, simplul fapt că un stat refuză
să se conformeze avizului constituie o încălcare a Convenţiei. În pofida numărului lor destul de
redus, hotărârile şi avizele Curţii au format o jurisprudenţă care contribuie la evoluţia
mecanismelor de protecţie a drepturilor omului. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie
un aviz din 1982, prin care Curtea a declarat că ,,în general, tratatele moderne de drepturile
omului şi în special convenţiile americane nu sunt tratate multilaterale de tip tradiţional încheiate
pentru a rezolva schimbul de drepturi în avantajul reciproc al statelor contractante”, deoarece
obiectivul şi scopul acestor tratate este ,,protecţia drepturilor de bază ale fiinţelor umane
individuale, indiferent de cetăţenie, atât împotriva statului a cărui naţionalitate o posedă, cât şi
împotriva tuturor celorlalte state contractante”, ceea ce înseamnă că reciprocitatea îşi pierde mult
din relevanţă în cazul tratatelor din domeniul drepturilor omului, iar statul care a ratificat
Convenţia cu formularea unei rezerve nu trebuie să aştepte acordul celorlalte state cu privire la
respectiva rezervă pentru a fi considerat parte la Convenţie.
Situaţia politică din unele ţări latino-americane, dar şi relaţiile interamericane destul de
tensionate, au făcut ca organele mecanismului de protecţie a drepturilor omului să se pronunţe şi
asupra necesităţii respectării principiilor şi normelor dreptului internaţional umanitar în timp de
conflict armat. Atât Comisia, cât şi Curtea au avut adesea prilejul să devină factori importanţi de
mediere şi protecţie a drepturilor omului în situaţii de război civil, conflicte armate internaţionale
81
şi luări de ostatici. Astfel, într-un aviz din 1983, referitor la articolul 27 din Convenţia
Americană a Drepturilor Omului, ale cărui prevederi autorizează statele să suspende obligaţiile
asumate pe cale convenţională în timp de război, pericol public sau altă stare excepţională care le
ameninţă securitatea sau independenţa, cu excepţia drepturilor inderogabile, Curtea a statuat că
nu poate fi admisă o rezervă menită să abiliteze un stat să suspende vreunul dintre drepturile
nederogabile, deoarece ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul Convenţiei; situaţia este însă
diferită, precizează Curtea, dacă o astfel de rezervă ar restrânge doar anumite aspecte ale unui
drept nederogabil, fără a lipsi dreptul ca întreg de scopul său principal, asemenea măsuri
restrictive putând fi considerate, în principiu, incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. De
asemenea, într-un alt aviz, din 1987, Curtea a decis că recurgerea la habeas corpus şi la alte
garanţii judiciare esenţiale pentru protecţia drepturilor nederogabile nu pot fi suspendate în
situaţii excepţionale, chiar dacă nu sunt definite ca drepturi nederogabile în articolul 27. Cu toate
acestea, în cauza Los Palmeros, în care membri ai armatei şi ai poliţiei columbiene au provocat,
în 1991, moartea a şase persoane, la cererea Comisiei şi a guvernului Columbiei de a decide dacă
încălcările dreptului la viaţă consacrat de articolul 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din
1949 privind protecţia victimelor războiului sunt aplicabile şi sistemului interamerican, Curtea
şi-a declinat, în anul 2000, competenţa de aplicare a normelor dreptului internaţional umanitar
într-o manieră tranşantă şi unanimă, deoarece Convenţia americană a atribuit Curţii numai
competenţa de a determina compatibilitatea actelor sau normelor statelor cu Convenţia, şi nu cu
Convenţiile de la Geneva din 1949.
Această motivaţie a fost criticată în literatura de specialitate, pentru că a revigorat un alibi
de stat despre care se credea că se află în declin şi, în plus, a ratat prilejul de a construi o punte
juridică între cele două ,,discipline surori”, dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional
al drepturilor omului; nerealizarea relaţiei de complementaritate între protecţia drepturilor
omului în situaţii de pace şi în caz de război este cu atât mai regretabilă în contextul latino-
american, caracterizat de numeroase conflicte interne şi de o emergenţă cronică a luptelor de
gherilă sau de folosirea atavică a forţei în raporturile sociale şi politice55
. De aceea,
raţionamentul Curţii a afectat unitatea mecanismului interamerican de protecţie a drepturilor
omului, mai ales că dreptul internaţional umanitar se aplică nu numai în situaţii de conflict armat,
dar şi în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii desfăşurate pe continent de multe ori şi cu o
participare regională consistentă, ca în acţiunile din America Centrală, Salvador, Guatemala sau
Haiti56
.
55
Fanny Martin, Aplicarea DIU de către Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, în R.R.D.U. nr. 41/2002,
p.16 şi nr. 43/2002, p. 22.
56
Pentru mai multe amănunte, a se vedea Paul Dănuţ Duţă, Instituţii de Securitate, operaţiuni, vol. I, Editura
Tehnomedia, Sibiu, 2006, p. 207-214.
82
CAPITOLUL XIII
SISTEMUL REGIONAL AFRICAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI
8.1. Particularităţile sistemului regional african de protecţie a drepturilor omului
Sistemul african de protecţie a drepturilor omului este unul atipic, deosebindu-se
fundamental de celelalte sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului prin faptul că el
ocroteşte, pe lângă drepturile individuale, şi o serie de drepturi colective aplicabile naţiunilor.
Organizaţia Unităţii Africane a fost creată în 1963 prin Carta semnată de reprezentanţii a
30 de state la Addis Abeba, în Etiopia, în baza art. 52-54 din Carta O.N.U. în vederea realizării
unei arii de cooperare regională prin intermediul unor instituţii precum Conferinţa şefilor de state
şi de guverne, Consiliul miniştrilor, Secretariatul general, Comisia de mediere, conciliere şi
arbitraj.
Obiectivul declarat al Organizaţiei Unităţii Africane a fost emanciparea deplină a
continentului african de flagelul colonialismului, deziderat care s-a realizat treptat, având în
vedere că la momentul actual fac parte din această organizaţie nu mai puţin decât 53 de state
africane, cu excepţia Marocului, care şi-a suspendat participarea. La reuniunea din iulie 2001 de
la Lusaka (Zambia), statele membre ale Organizaţiei au adoptat un proiect de transformare a ei în
Uniunea Africană, după modelul Uniunii Europene, schimbare caracterizată printr-o extindere a
puterilor şi competenţelor instituţiei, urmărind să creeze în viitor un parlament şi o monedă
unică. Deşi obiectivele par a fi încă îndepărtate, din iulie 2002 putem vorbi de Uniunea Africană
ca succesoare a Organizaţiei Unităţii Africane. Adevărul este că în Carta Organizaţiei Unităţii
Africane există puţine referiri concrete la drepturile omului. În articolul 2, referitor la scopurile
organizaţiei, este menţionat şi acela de a promova cooperarea internaţională, ţinând seama de
Carta O.N.U. şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Realizarea acestor scopuri
presupune, în viziunea Cartei Organizaţiei Unităţii Africane, o coordonare şi o armonizare a
politicilor statale în domeniul politic şi în cel diplomatic, economic, educaţional, cultural. În
articolul 20, există o referire indirectă în sensul posibilităţii care se acordă Conferinţei, ca organ
superior al organizaţiei, de a stabili comisii specializate, precum Comisia economică şi socială,
Comisia de educaţie şi cultură, Comisia de sănătate, igienă şi alimentaţie, Comisia de apărare şi
Comisia tehnică, ştiinţifică şi de cercetare, toate cu un potenţial impact şi asupra protecţiei
drepturilor omului.
Astfel, Carta din 1963 ilustrează adevăratele preocupări ale statelor africane, şi anume
protejarea independenţei lor, sprijinirea celorlalte ţări ale continentului să se elibereze de sub
dominaţia colonială, realizarea dezvoltării economice şi sociale, context în care problema
drepturilor omului apare mai degrabă ca un obiectiv secundar, fiind percepută doar prin
intermediul dreptului popoarelor la autodeterminare şi al interzicerii discriminării rasiale. La fel
cum Liga Arabă sau Organizaţia Statelor Americane au un caracter specific, rezultat din istoria,
geografia şi interesele proprii, Carta Unităţii Africane dezvoltă o concepţie unidimensională,
selectivă, asupra drepturilor omului, fiind exclusiv anticolonială; s-a observat, pe bună dreptate,
că şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950 excludea din domeniul său de aplicare
teritoriile colonizate, cu excepţia cazului în care exista o declaraţie expresă a statului colonial
(art. 56), anticipând parcă crearea, într-un viitor nedeterminat, a unui sistem african de protecţie a
drepturilor omului. Aşa se face că prin Carta Unităţii Africane se creează obligaţii juridice
83
privind dreptul popoarelor, dar drepturile omului sunt trimise în sfera competenţelor naţionale.
Această filosofie socială proprie Africii se datorează faptului că aici ,,individul se confundă cu
grupul social”, fiind de neconceput ca fiinţă singulară, existând doar prin grup, care reprezintă
condiţia materială a existenţei sale, cadrul natural al evoluţiei sale şi finalitatea împlinirii lui.
Consecinţa juridică a acestei concepţii totemice a fost materializată în voinţa comună a statelor
africane de a accentua eliminarea colonialismului, deoarece colonialismul reprezintă în sine o
negare a drepturilor omului, iar dreptul popoarelor la autodeterminare este afirmat ca o condiţie
prealabilă a drepturilor omului.
Chiar dacă diferă de filosofia europeană a drepturilor individului, invocate împotriva
grupului şi a puterii politice, şi nu aduce contribuţii semnificative la dezvoltarea drepturilor
omului, Carta Unităţii Africane a avut menirea de a da, în anii de început a organizaţiei,
impulsurile necesare pentru consacrarea decolonizării şi eliminării apertheidului, lăsând statelor
membre aproape toate responsabilităţile privind protecţia drepturilor omului pe continent. După
realizarea scopului propus iniţial, s-a putut trece şi la acţiuni conjugate mai concrete pentru
instituirea unui sistem african de protecţie a drepturilor omului, primul pas în această direcţie
fiind făcut la Nairobi, în 1981, prin adoptarea de către Conferinţa O.U.A. a Cartei Africane a
Drepturilor Omului şi Popoarelor, denumită adesea şi ,,Carta de la Banjul”, după localitatea unde
fusese definitivat proiectul Cartei. Chiar dacă pentru intrarea în vigoare a instrumentului s-a
impus ratificarea acestuia cu o majoritate absolută a statelor membre ale Organizaţiei Unităţii
Africane, Carta a intrat în vigoare în 1986, fiind ratificată până în 2004 de 53 de state. Adoptarea
acestui document a adus o contribuţie decisivă la dezvoltarea dreptului regional african, prin
înlăturarea unei lacune esenţiale în materie de promovare a drepturilor omului.
8.2. Fundamentul juridic al sistemului african de protecţie a drepturilor omului:
Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor
Din punct de vedere juridic, sistemul african de protecţie a drepturilor omului este
fundamentat pe Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptată în iunie 1981 la
Nairobi (Kenya) de către Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.) şi intrată în vigoare în
octombrie 1986.
Acest document este şi el pătruns de filosofia colectivistă africană, acordând, prin
normele pe care le stipulează, o atenţie prioritară drepturilor popoarelor din care să izvorască şi
garanţii pentru drepturile omului, chiar dacă procesul decolonizării luase sfârşit, iar dreptul
popoarelor era conceput doar ca un drept la independenţă, şi nu la secesiune, faţă de care UA
este complet ostilă în numele principiilor inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii teritoriale;
dispoziţiile referitoare la drepturile popoarelor evocă azi mai degrabă tendinţa de colectivizare a
drepturilor omului prin aşa-zisele ,,drepturi de solidaritate” din generaţia a treia. Din această
perspectivă, Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor prezintă specificul că găzduieşte
în acelaşi cadru concepte care sunt adesea antinomice ca individ şi popor, drepturi individuale şi
drepturi colective, drepturi clasice şi drepturi postmoderne, drepturi şi îndatoriri, deosebindu-se
substanţial de convenţiile de protecţie a drepturilor omului de pe alte continente.
Documentul african reflectă mai degrabă instrumentele ONU referitoare la drepturile
omului, adaptate însă la virtuţile tradiţiei istorice şi valorile civilizaţiei africane, motiv pentru
care, în Preambulul său, ea enunţă faptul că ,,este esenţial a se acorda în viitor o atenţie deosebită
dreptului la dezvoltare” şi că ,,drepturile civile şi politice nu pot fi disociate de drepturile
economice, sociale şi culturale, nici conceptual, nici ca universalitate”, înfăptuirea lor fiind ,,o
garanţie pentru exerciţiul drepturilor civile şi politice”. Acesta poate fi unul dintre motivele
84
datorită căruia tratatul african este conceput într-o formă care să permită statelor impunerea unor
restrângeri şi limitări excesive în privinţa exerciţiului drepturilor proclamate57
. Negând parcă
eventualele acuze de ,,imaturitate” civilizaţională şi politică, pe baza unei clauze de
nediscriminare cuprinzătoare şi a unei clauze consacrând o protecţie egală a indivizilor, Carta
conţine prevederi privind: garantarea dreptului la viaţă; interzicerea sclaviei, torturii,
tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante, a arestării şi reţinerii în mod ilegal
a indivizilor; interzicerea sancţiunilor retroactive; asigurarea înfăptuirii justiţiei şi desfăşurării
unui proces corect; garantarea libertăţii de religie, a dreptului individului la informare, la
exprimarea liberă a opiniilor; recunoaşterea libertăţii de circulaţie şi interzicerea expulzărilor în
masă; apărarea dreptului de proprietate, dreptului la muncă şi la retribuţie egală pentru muncă
egală, garantarea dreptului la sănătate, dreptului la educaţie, precum şi a dreptului individului de
a participa la viaţa culturală a comunităţii; drepturi speciale instituite pentru protecţia
vârstnicilor, infirmilor şi copiilor.
Uneori, Carta foloseşte o manieră foarte liberală de trimitere la declaraţiile şi convenţiile
internaţionale, ca în cazul protecţiei drepturilor femeilor şi copiilor, iar alteori, acordarea
libertăţilor este condiţionată de respectarea legii şi ordinii, aşa cum se întâmplă în cazul libertăţii
de conştiinţă, liberei profesări şi practicări a religiei, libertăţii de asociere şi de exprimare, în
condiţiile în care nu există o clauză generală de derogare pentru stările excepţionale, ci doar o
trimitere la alte instrumente internaţionale; se consideră chiar că o astfel de clauză ar fi inutilă
din moment ce unele dispoziţii ale Cartei sunt oarecum cu ,,două tăişuri”, statele având o
competenţă aproape discreţionară în aplicarea acestora, pe baza prevalenţei dreptului popoarelor
faţă de drepturile omului. În privinţa dreptului popoarelor, Carta menţionează dreptul la
autodeterminare şi la deplina suveranitate a statelor contractante asupra propriilor resurse
naturale, la dezvoltare, la pace şi la un mediu general prielnic pentru dezvoltarea lor, consolidând
astfel nu numai agenda politică a Unităţii Africane, ci şi pe cea a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Din această perspectivă, faptul că în Carta Africană sunt proclamate şi obligaţii, diferite de cele
din Convenţia interamericană, nu este deloc surprinzător. Aceste obligaţii se împart în două mari
categorii: prima dintre acestea cuprinde obligaţiile ce pot fi caracterizate ca fiind corelative
drepturilor consacrate (de a respecta drepturile celorlalţi semeni, legea, securitatea colectivă,
morala şi interesul comun), iar cea de-a doua înglobează restricţii ale beneficiarului dreptului,
înfăţişate ca îndatoriri (obligaţia de a-şi respecta părinţii şi de a-i întreţine la nevoie ori de a
păstra şi consolida solidaritatea socială şi naţională, în special atunci când aceasta din urmă este
pusă în pericol). Graniţa dintre cele două categorii este însă destul de vagă şi imprecisă, astfel
încât îndatoririle conţin în substanţa lor riscul ca guvernele să abuzeze de prerogativele
respective58
.
Una dintre trăsăturile particulare ale Cartei Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor
o constituie faptul că din conţinutul ei lipsesc anumite drepturi fundamentale, precum dreptul la
cetăţenie (lipsa acestui drept se justifică pe considerentul că această calitate de membru al
comunităţii africane are la bază legăturile de familie, clan, trib şi naţiune), dreptul la liberă
alegere a partenerului de căsătorie (a cărui absenţă se explică prin existenţa anumitor tradiţii ale
statului african cu privire la căsătorie), dreptul la odihnă, dreptul la timp liber, dreptul la un nivel
de viaţă adecvat.
57
Thomas Buergenthal, Renate Weber, op.cit., p. 159-172.
58
Ion Dragoman, op. cit., p. 145.
85
8.3. Protecţia jurisdicţională a drepturilor omului prin intermediul Comisiei
Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor
Pentru respectarea şi punerea în practică a prevederilor Cartei a fost înfiinţată Comisia
Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, un organism tehnic independent, alcătuit din 11
membri, care îşi exercită funcţia în nume propriu şi nu ca reprezentanţi ai vreunui stat, pe durata
unui mandat de 6 ani. Ei sunt aleşi de Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern ai Organizaţiei
Unităţii Africane, pe baza propunerilor statelor care fac parte din această organizaţie.
Având ca obiectiv specific înlăturarea unor încălcări grave sau masive ale drepturilor
omului şi popoarelor, Comisia Africană înglobează mai multe tipuri de competenţă:
- competenţă de promovare (propune iniţiative care au ca scop aplicarea unitară a
surselor juridice pe care îşi fundamentează activitatea Comisia);
- competenţă quasi-judiciară, care constă în: competenţă interpretativă (Comisia este
abilitată să interpreteze dispoziţiile Cartei O.U.A.); competenţă contencioasă sau jurisdicţională
(Comisia este abilitată să soluţioneze plângerile individuale sau interstatale formulate împotriva
violării drepturilor omului); competenţă quasi-legislativă sau quasi-judiciară (Comisia este
abilitată să stabilească principii şi norme referitoare la soluţionarea problemelor juridice din acest
domeniu, precum şi să formuleze proiecte legislative).
Procedura de judecată
În cazul plângerilor individuale, petiţia se adresează direct Comisiei Africane a
Drepturilor Omului şi Poporelor, care o analizează sub aspectul admisibilităţii, ceea ce presupune
îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
- epuizarea de către petent a tuturor căilor de recurs intern;
- reclamaţia să nu se bazeze exclusiv pe informaţii difuzate prin mass-media.
Concluziile Comisiei sunt transmise Adunării Şefilor de Stat şi de Guvern ai O.U.A., care
poate hotărî continuarea examinării cauzei de către Comisie, examinare ce se va finaliza cu un
raport, în care sunt trase concluzii şi făcute recomandări. Raportul este înaintat Adunării Şefilor
de Stat şi de Guvern, care poate dispune publicarea sau restituirea sa pentru modificări. Impactul
produs de dezbaterea şi publicarea raportului asupra statelor vinovate de violarea anumitor
drepturi le determină pe acestea să ia măsurile cuvenite pentru îndreptarea situaţiei.
În cazul plângerilor inter-state, sesizarea Comisiei poate avea loc prin două modalităţi:
- prin înaintarea unui memoriu Comisiei Africane de către statul care se consideră
prejudiciat. După comunicarea memoriului, se iniţiază dezbateri bilaterale pentru rezolvarea
situaţiei, iar dacă în termen de 3 luni de la comunicarea memoriului nu se rezolvă situaţia, oricare
dintre state poate adresa Comisiei o plângere interstatală;
- prin intermediul plângerii inter-state, posibilitate care nu este condiţionată de epuizarea
primei variante, statele putând sesiza direct Comisia, fără a înainta un memoriu în prealabil.
După depunerea materialelor probatorii de către cele două părţi şi după audierea lor,
Comisia întocmeşte un raport în care sunt expuse faptele, sunt menţionate concluziile şi măsurile
ce se impun a fi luate. Raportul se va transmite părţilor implicate şi Adunării Şefilor de Stat şi de
Guvern, care îl poate lua în dezbatere. Nu există un mecanism pragmatic de ducere la îndeplinire
a măsurilor prevăzute în raportul Comisiei Africane.
Sistemul african de protecţie a drepturilor omului ar putea fi perfecţionat prin intrarea în
vigoare a Protocolului de la Uagadugu (Burkina Faso) din 1998 la Carta Africii, prin care se va
institui Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. Începând din aprilie 2007, judecători
ai Curţii Africane au depus jurământul; cu toate acestea, Curtea nu era încă operaţională. În
86
momentul în care va deveni operaţională, Curtea va avea jurisdicţie asupra Cartei Africane şi a
Protocoalelor sale şi asupra oricăror altor instrumente relevante privind drepturile omului,
ratificate de părţile implicate. Curtea va accepta plângeri din partea Comisiei, a statelor membre
şi a organizaţiilor africane interguvernamentale.
Nu putem încheia prezentarea mecanismului african de garantare a libertăţilor umane
fundamentale fără câteva precizări referitoare la aplicarea dreptului internaţional umanitar, mai
ales în condiţiile perpetuării conflictelor armate interne şi internaţionale în Africa, care pune în
pericol nu numai pacea şi securitatea regiunii, ci şi pe cea a întregii lumi. Din această cauză,
rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite se referă deseori la violarea
drepturilor omului şi a dreptului internaţional umanitar în state precum Republica Democrată
Congo, Sudan, Liberia, Sierra Leone, Coasta de Fileş, Somalia, solicitând insistent prinderea
vinovaţilor şi deferirea lor spre judecată Tribunalului Penal Internaţional de la Arusha
(Tanzania), creat de ONU în 1994, după genocidul din Ruanda.
De altfel, ca orice altă organizaţie regională de securitate (aşa cum sunt şi OSA sau Liga
Arabă), Uniunea Africană s-a angajat mai activ, din 1993, în lupta contra catastrofelor umanitare
provocate de recursul la arme, prin crearea unui mecanism de gestionare a crizelor şi
reglementare a conflictelor, care are ca o componentă de bază un Consiliu de Pace şi Securitate
African, ceea ce-i permite să se implice în operaţiunile de menţinere a păcii, cu sprijinul
Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Uniunii Europene. Încercând să răspundă provocărilor de
ordin umanitar, Unitatea Africană a adoptat, în anul 2001, Carta africană a drepturilor şi
bunăstării copilului, care interzice, printre altele, folosirea copiilor mai mici de 15 ani în
războaie, deoarece aceasta reprezintă o încălcare gravă a dreptului umanitar. Alte măsuri
prevăzute în Cartă vizează dezarmarea şi demobilizarea combatanţilor ilegali din diferite teatre
de război sau stoparea traficului ilicit de diamante şi buşteni, care afectează dezvoltarea unor ţări
africane şi implică acţiuni ale criminalităţii organizate transnaţional. Literatura de specialitate
consideră că amploarea problemelor umanitare şi handicapul economic cronicizat al
continentului african nu trebuie totuşi să minimalizeze importanţa eforturilor depuse de Unitatea
Africană în ultimii în scopul protecţiei drepturilor omului59
.
8.4. Drepturile omului pe continentul asiatic
Sistemul asiatic de protecţie a drepturilor omului se află, am putea spune, într-o fază
incipientă de cristalizare, emergenţa şi evoluţia sa fiind încetinită de un complex de factori de
ordin cultural, religios sau politic. Cultura asiatică a manifestat până nu demult o vădită reticenţă
la adresa influenţelor occidental-europene sau nord-americane, încercând să păstreze nealterate
tradiţiile şi cutumele care guvernau de milenii această parte a lumii. Un alt obstacol greu de
depăşit în calea afirmării drepturilor omului l-au constituit regimurile dictatoriale care s-au
perindat la conducerea unor state importante din această regiune. Comunismul a prins rădăcini
atât de adânci în ţări precum China, Vietnam, Cambodgia, Coreea de Nord, Laos, încât nu numai
că drepturile omului nu au putut fi exercitate în plenitudinea lor, ci au fost chiar suprimate.
Intervenţiile americane pentru menţinerea democraţiei în Vietnam şi Coreea, motivate prin
exercitarea dreptului de intervenţie umanitară, au fost sortite eşecului şi s-au soldat, pe lângă
pierderile inerente de vieţi omeneşti, cu scindarea unor naţiuni (Coreea a fost divizată în Coreea
de Nord şi Coreea de Sud) pe criterii de viziune şi orientare politică. Utopia comunistă din
Coreea de Nord a atins paroxismul; un întreg popor suferă în tăcere, iar ameninţările armelor
nucleare opresc N.A.T.O. de la o intervenţie brutală pentru restabilirea democraţiei şi apărarea
59
Jean-François Berger, Organizaţia Unităţii Africane pe terenul umanitar, în R.R.D.U. nr. 40/2002, p. 37
87
drepturilor omului. Dincolo de reminiscenţele comuniste din unele state, sistemul asiatic a
început să evolueze, lent, dar progresiv. Un pas important în această direcţie a fost făcut prin
adoptarea Cartei Asiatice a Drepturilor Omului.
Apariţia Cartei a fost posibilă datorită eforturilor Comisiei Asiatice a Drepturilor Omului,
care, împreună cu o serie de organizaţii neguvernamentale din domeniul drepturilor omului, a
proclamat, la 17 mai 1998, Carta Asiatică a Drepturilor Omului, la Kwangiu, în Coreea de Sud.
Fără a fi vorba de o enumerare exhaustivă a drepturilor recunoscute de Carta Asiatică, aceasta
cuprinde: dreptul la viaţă, dreptul la pace, dreptul la democraţie, dreptul la identitate culturală,
dreptul la libertatea religiei şi a conştiinţei, dreptul la dezvoltare şi la justiţie socială, dreptul
,,grupurilor vulnerabile”60
, dreptul femeilor la oportunitatea angajării, dreptul femeii la alegerea
liberă a profesiei, dreptul femeii la asistenţă socială, dreptul femeii la remuneraţie egală cu
bărbatul pentru munca prestată în aceleaşi condiţii, dreptul femeii la compensare privind munca
în familie, dreptul femeii la protecţia sănătăţii, dreptul femeii la protecţia muncii, dreptul femeii
la protecţie socială în timpul sarcinii, când munca poate fi vătămătoare, dreptul la o participare
egală a femeilor la viaţa publică, politică şi socială.
În ceea ce priveşte protecţia şi consacrarea drepturilor copiilor, Carta Asiatică recomandă
tuturor statelor din zonă să adopte Convenţia privind Drepturile Copilului, elaborată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989. Mecanismul prin care sunt duse la îndeplinire
prevederile Cartei Asiatice este reprezentat de Comisia Asiatică a Drepturilor Omului.
Un capitol special al Cartei este dedicat consolidării drepturilor omului. Conform art.15
din Cartă, protecţia drepturilor trebuie să aibă la bază următoarele principii:
- principiul protecţiei drepturilor omului împotriva încălcărilor efectuate de către stat,
societatea civilă şi societăţile comerciale;
- principiul responsabilităţii tuturor grupurilor sociale, conform căruia, alături de
responsabilitatea statului privind promovarea şi întărirea drepturilor omului, intervine şi
responsabilitatea grupurilor sociale.
Creată în anul 1986, la iniţiativa unui colectiv de jurişti şi de activişti în domeniul
drepturilor omului, Comisia Asiatică a Drepturilor Omului este o organizaţie neguvernamentală,
cu sediul la Hong Kong, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului.
Scopurile sau obiectivele declarate ale Comisiei sunt: crearea unui veritabil sistem
regional de protecţie a drepturilor omului în Asia (scop fundamental); protejarea şi promovarea
drepturilor omului; promovarea unei egalităţi sociale; dezvoltarea unei comunicări rapide prin
folosirea tehnicilor de comunicare moderne, în scopul încurajării acţiunilor rapide de protejare a
drepturilor omului, de îndreptare a greşelilor şi de prevenire a încălcării acestor drepturi în viitor;
promovarea de modele proprii pentru protecţia dreptului la educaţie; promovarea unei apropieri
de şcoala naţională; promovarea unor reforme proprii privind domeniul legal şi administrativ, în
special privind justiţia şi poliţia; realizarea unei strânse colaborări cu victimele violării
drepturilor omului; participarea la procesul de menţinere a păcii, la reconcilieri şi la rezolvarea
conflictelor prin intermediul comisiilor şi tribunalelor internaţionale; iniţierea unor programe
religioase şi culturale în scopul promovării drepturilor omului; încurajarea procesului de
ratificare a instrumentelor O.N.U. pentru protecţia drepturilor omului de către statele din regiune;
încurajarea dezvoltării legislaţiilor interne ale statelor din zonă; stimularea formării unor comisii
60
Carta Asiatică a Drepturilor Omului denumeşte ,,grupuri vulnerabile” acele formaţiuni sociale care sunt slabe
datorită unor motive istorice sau de altă natură. Este vorba de persoanele care au avut conflicte civile cu Guvernul şi
au fost nevoite să-şi părăsească casa şi să se refugieze în alt loc, în ţară sau în străinătate. Un alt exemplu îl
constituie pescarii şi ţăranii, a căror viaţă se degradează datorită marilor patroni.
88
naţionale pentru drepturile omului; cooperarea cu toate organizaţiile care activează în domeniul
drepturilor omului pentru dezvoltarea unui mecanism regional al drepturilor omului.
Organizare:
- Comitetul director - care asigură conducerea organizaţiei, fiind format dintr-un
preşedinte, un director executiv şi 4 membri;
- Comitetul de consilieri - care este format din 10 specialişti de marcă, ce activează în
domeniul drepturilor omului;
- Grupul de bază - care cuprinde aproximativ 200 de membri;
- Membrii - care sunt în număr nelimitat.
Funcţii principale:
- funcţia de investigare - presupune realizarea unor anchete de către o Comisie de
Investigaţii, formată din 3 membri care nu trebuie să aibă nicio legătură cu ţara în care se
efectuează ancheta ce vizează încălcarea drepturilor omului;
- funcţia de prevenţie - se realizează în special prin intermediul derulării unor programe
educaţionale în domeniul drepturilor omului şi prin luarea unor măsuri efective de monitorizare a
drepturilor omului.
Carta Asiatică subliniază necesitatea creării unor instituţii regionale pentru protecţia
drepturilor omului. De asemenea, se menţionează şi imperativul creării unei Curţi regionale a
drepturilor omului, la care să aibă acces atât organizaţiile neguvernamentale din domeniul
drepturilor omului, precum şi alte organizaţii sociale. Rolul acestei Curţi ar fi acela de a întări
protecţia drepturilor omului în regiune.
Titular de disciplină, Lect.univ.dr. Ghidirmic Bogdan