SINTETIZAND ABSTRACTULAFECTIVITATE si COMUNICARE NONVERBALA

Hey there! Thanks for dropping by SINTETIZAND ABSTRACTUL! Take a look around and grab the RSS feed to stay updated. See you around!

Archive for February, 2011

INTELIGENTA EMOTIONALA SI REGLAREA   EMOTIONALA

Filed under: afect, RELATII INTERUMANE by Razvan Boagiu — Leave a comment February 27, 2011

Detectarea intuitivă a unei minciuni sau a adevărului este manifestarea inteligenţei emoţionale, având legătură cu interpretarea [decodarea] nonverbala. Aceasta este distribuită ca inteligenţa generală: cei mai mulţi oameni au o inteligenţă emoţională medie, însă puţini indivizi sunt foarte inteligenţi sau foarte neinteligenti d.p.d.v. emoţional.

Cei mai mulţi oameni cred că pot detecta intuitiv expresiile false, însă cercetările arată că nu este aşa. Doar 0,1-0,3% din populaţie au o rată de detecţie aproape perfectă, restul oamenilor trece rar de pragul de 50%. Aceste valori se păstrează şi în cazul detectării minciunii: acestor “vrăjitori ai adevarului”, cum sunt numiţi, nu le scăpa aproaape nimic. Însă aici apare deosebirea faţă de expreti: “vrăjitorii” ştiu CE, dar nu ştiu mereu şi DE CE. Însă intuiţia acestor oameni este fascinantă.

Inteligenţa emoţională ridicată presupune observarea emoţiilor altoar oameni cu acurateţe, dar şi conştientizarea propriilor emoţii şi reacţii şi folosirea acestora pentru a înţelege mai bine comportamentele altor oameni. Pentru majoritatea, această inteligenţă se poate perfecţiona, atât artificial cât şi natural. De exemplu, copiii abuzaţi fizic sunt vizibil mai sensibili la comportamentul nonverbal al celorlalţi oameni, pentru că au nevoie să interpreteze şi să anticipeze acţiunile şi dispoziţiile celui care îi abuzează. Astfel, inteligenţa emoţională a acestora este foarte mare.

Dezvoltarea inteligenţei emoţionale necesită exersare, feedback şi motivaţie.

 

 

REGLAREA EMOŢIONALA

Emoţiile influenţează luarea deciziilor. Dintr-o perspectivă emoţională, auto-reglarea  funcţionează, cel puţin parţial, prin reglarea emoţiilor auto-conştiente. Adesea, acestea implică afecte negative [ruşinea este o experienţă emoţională “grea”] şi sunt generate de cognitii complexe, făcându-le vulnerabile la reevaluările cognitive.

Oamenii pot anticipa impactul emoţional al potenţialelor decizii viitoare, folosind procese care implică amigdala şi cortexul prefrontal ventromedial. Acest tip de anticipare poate fi adaptiv, în sensul că diverse afecte cum ar fi anxietatea sau dezgustul deteriorează capacitatea de luare a deciziilor chiar şi atunci când răspunsurile fiziologice semnalează în mod corespunzător alternative nefavorabile. Când cineva anticipează o emoţie, va folosi adesea strategii de control a acelei experienţe. Rezultă că reglarea emoţională, un concept ce subsumează procesele de control ale emoţiilor în curs de desfăşurare şi exprimarea acestora, poate fi crucială în afectarea luării deciziilor la fel de mult că şi alte procese cognitive. Reglarea poate avea mai multe direcţii.

În prima direcţie, indivizii reglează concentrarea atenţiei, direcţionând-o către mediul extern şi evitând astfel concentarerea asupra sinelui. Această reglare poate preveni apariţia orcarei emoţii AC, ţinând cont de faptul că acestea au nevoie de concentrarea atantiei asupa auto-reprezentărilor, ca de exemplu auto-conştientizarea. Starea conştientizării care rezultă din concentrarea asupra mediului extern se numeşte auto-conştientizare subiectivă, putând fi indusă prin distragerea atenţiei.

În a două direcţie, mijloacele reglării sunt reevaluări ale evenimentelor declanşatoare ale emoţiei ca fiind irelevante pentru identitatea şi ţelurile individului. Numeroase studii sugerează că feedbackul negativ asupra sinelui au ca rezultat minimalizarea importanţei, validitatea şi diagnosticul valorii feedbackului.

În al treilea mod, dacă un individ este foarte angajat într-un obiectiv stabil şi de lungă durată, reglarea emoţională poate fi mai facilă prin reevaluarea ocazională a atribuţiilor, decât prin schimbarea acelui ţel. Deci, oamenii pot reevalua cauzele evenimentelor, schimbarea poziţiilor acestora, a stabilităţii, atributelor globale şi a controlabilităţii. Prima din aceste reevaluări, care poate deveni stimului declansatii emoţiei AC, este reatribuirea poziţiei ocazionale către o sursă externă, mai rar către una internă. Această reevaluare este relationata unuei biasari atributionale folositoare insului: oamenii au tendinţa să îşi asume reuşitele şi să îi învinuiască pe alţii pentru un eşec.

Efectele reevaluării şi supresiei asupra luării unei decizii nu au fost direct comparate. De asemenea, nici relaţiile dintre diversele componente ale emoţiilor [ pag. ] nu au fost încă studiate indeajus. Cele mai multe cercetări au fost făcute cu scopul de a observa efectele expresiilor motoare asupra sentimentelor. Aici există două tipuri de reglare emoţională: prin catharsis, şi prin feedback proprioceptiv[1].

Expresia motoare necontrolată care urmează declansării emoţiei poate intensifica sentimentul respectiv, după cum afirmă teoriile feedbackului proprioceptiv. Pe de altă parte, aceasta conduce la o epuizare mai rapidă a stimulării — conform teoriei catharsis. Această diminuare a intensităţii este mai rapidă că în cazul suprimării expresiei. Prin urmare, expresia necontrolată poate conduce la amplificarea sentimentelor pe termen scurt, iar pe termen lung — la o disipare mai

rapidă. Suprimarea expresiei poate conduce la diminuarea intensităţii sentimentului pe termen scurt, şi la menţinerea sentimentului la un nivel mai scăzut pe o perioadă mai lungă de timp. De asemenea, există evidente care arată faptul că încercarea de control sau reglare a unei componente a emoţiei poate avea consecinţe imdeiate asupra altei componente, ilustrând interconectarea extremă a componentelor unei emoţii.

Via efort crescut, suprimarea deteriorează memoria explicită. În mod similar, suprtimarea emoţiilor negative [supărare, jenă -- însă nu şi tristeţe] acompaniată de stimulare mare este asociată cu luarea de decizii în mod impulsiv. Cercetări recente sugerează faptul că reevaluarea şi suprimarea afectează luarea deciziilor în mod diferit.

Totodată, reevaluarea cognitivă acută creşte riscul luării deciziilor prin reducerea efectivă a experienţei emoţiilor negative — valabil pentru luarea deciziilor în risc şi incertitudine. Există studii care arată faptul că reevaluarea poate amplifica eficienţa hub-urilor creierului dintre emoţie şi cogniţie [ex. amigdala prefrontală şi circuitele  prefrontal-mesolimbic].

[1] PROPRIOCEPTÍV, -Ă adj. (despre senzații provenite din corp) care informează asupra mișcărilor, echilibrului etc. (< fr. proprioceptif)Sursa: MDN

Tags: expresii faciale, hub, inteligenta emotionala, inteligenta sociala, luarea deciziilor, re-evaluare, reevaluare, reglare emotionala, reglarea emotiilor, suprimareComment

INSATISFACTIA, NEMULTUMIREA, RUSINEA. REGRETUL SI   VINOVATIA.

Filed under: afect, RELATII INTERUMANE by Razvan Boagiu — Leave a comment February 26, 2011

1. INSATISFACŢIA, NEMULŢUMIREA, RUŞINEA

Insatisfacţia [dissatisfaction, eng.] este emoţia care apare când persoana are un eşec în atingerea sau menţinerea unui standard, ideal, responsabilitate, sau obiectiv relevant doar pentru ins; de asemenea, persoana poate evalua o greşală ca fiind un eşec, chiar dacă judecând obiectiv aceasta nu a avut control asupra situaţiei. Aceasta este emoţia opusă satisfacţiei, care apare odată cu o reuşită.

Când eşecul este extern [al altor persoane], emoţia corespunzătoare este nemulţumirea — dimensiunea socială a insatisfacţiei. Aici, eşecul are consecinţe asupra persoanei care simte nemulţumire. Când eşecul este relevant d.p.d.v. social, emoţia capătă o altă denumire: ruşine [shame, eng.]. Aceasta apare odată cu eşecul, ca şi insatisfacţia. Presupune ascundere, evitare, suferinţa [emoţională], disconfort, furie, smerenie, dezgust faţă de sine, iar în cazuri extreme — sinuciderea. Alte două reacţii afective majore posibile sunt ura sau invidia. Forma extremă a ruşinii este umilinţa [humility, eng.]. Carroll Izard [1977] afirmă faptul că ruşinea poate fi declanşată doar de atenţia către sine, în special către o slăbiciune şi/sau limitare personală. Această conceptualizare este relaţionată cu existenţa distincţiei dintre auto-conştiinţa publică şi cea privată: în prima, atenţia este concentrată asupra sinelui, iar în cea publică atenţia este concentrată asupra reacţiilor celorlalte persoane la sine. Cele mai comune surse de declanşare a ruşinii sunt:

stângăcia; imoralitatea; imperfecţiunea; lipsă unei abilităţi sau lipsă anumitor cunoştinţe/informaţii etc.

Toate acestea pot fi reduse la un singur cuvânt general: eşec. Pentru a simţi ruşine, trebuie să existe o comparaţie cu un standard. Cineva poate fi ruşinat de o caracteristică fizică a sa, ca de exemplu înălţimea mică. Cei mai mulţi oameni anticipează în mod constant posibilă apariţie a acestei emoţii. Şi vina poate fi declanşată de un eşec, însă doar dacă se aduce şi un prejudiciu extern — situaţie în care cele două emoţii se pot mixa.

Ruşinea este considerată în general una dintre cele mai importante emoţii sociale, pentru că are tendinţa să asigure respectarea normelor sociale fără să fie aplicate sancţiuni externe asupra individului. Aceasta se face prin internalizarea normelor şi valorilor care sunt legate de auto-apreciere, iar pentru că aceasta depinde de gradul de evaluare a unui grup de referinţă, ruşinea implică afectarea negativă a auto-aprecierii bazată pe frica unei evaluarei negative de către ceilalţi oameni [însă cele două emoţii nu se amestecă -- în acest caz, frica este doar emoţia care motivează persoana să evite generarea ruşinii].

Spre deosebire de vină, controlabilitatea unui eveniment nu este o condiţie absolut necesară pentru declanşarea ruşinii. De exemplu, deschiderea uşii unei toalete publice întru-un spaţiu public aglomerat datorată unei erori mecanice: persoana nu avea cum să prevină acest lucru, însă tot simte ruşine [posibil şi jenă] — deci factori care în realitate sunt incontrolabili sunt evaluaţi de către persoană că fiind controlabili. Ruşinea are legătură cu atribuirea rezultatului unor cauze interioare şi controlabile, deci eşecul este atribuit incompetenţei sau inabilităţii — nu lipsa norocului declanşează ruşinea. Narcisismul este încercarea finală în stoparea ruşinii.

Această emoţie poate fi declanşată şi de alte persoane. De exemplu: X are un comportament nonconformist sau face un alt lucru evaluat ca fiind ruşions de către Y. Y are impresia că este perceput ca având o relaţie cu X [sau având o influenţa asupra comportamentului lui X], deci ruşinea apare şi în acesta. De asemenea, pentru ca ruşinea să se declanşeze în Y, această nu trebuie neapărat să fie prezentă şi în X.

 

 

2. REGRETUL ŞI VINOVĂŢIA

Regretul este dimensiunea strict intra-personală a vinovăţiei. Apare atunci când individul îşi aduce direct un prejudiciu, dar şi când altă persoană îi aduce un prejudiciu — însă fără a implica şi alte reacţii afective [ex. supărare]. Factorii de atribuire a rezultatului sunt interni şi controlabili: “Puteam să fac mai bine”, sau “Daca făceam cum vroiam prima data, ieşea mai bine”. Regretul presupune dorinţa de a repara greşala, dacă pierderea nu este irevocabilă. Teoretic, vinovăţia include regret, însă regretul devine vinovăţie doar dacă prejudiciul a fost adus unei alte persoane.

Vinaovatia [guilt, eng.] este emoţia care apare când se aduce un prejudiciu altei perosane — acţiune care poate fi intenţionata sau nu. Vina motivează confesiunea şi/sau scuza, sau alte comportamente prosociale. Atât vina, cât şi regretul sunt declanşate doar dacă persoana atribuie prejudiciul unor factori interni şi stabili, şi totodată îşi doreşte repararea situaţiei.

 

 

3. RELAŢII ÎNTRE RUŞINE ŞI VIONOVATIE

Rsuinea şi vina apar relativ târziu în dezvoltarea umană [3-5 ani], când se formează structurile necesare ale identităţii, super-egoului, şi integrarea regulilor şi normelor sociale. Cele două emoţii depind de factori culturali, cum ar fi încrederea în normele sociale, presiunile diverselor grupuri sociale, sau tehnici de educare.

Vina este ceva care poate rămâne secret, iar ruşinea este ceva care ţine de expunerea publică. Ruşine: “EU am făcut acel lucru oribil.”; vină: “Eu am FĂCUT acel LUCRU oribil.” O distincţie între ruşine şi vinovăţie este sancţionarea [externă sau internă]. Aceste sancţiuni sunt mecanisme prin care conformarea este obţinută şi comportamentul dorit este indus [iar cel nedorit este împiedicat].

În domeniul antropologiei, apar tendinţe de a clasa culturile primitive ca fiind culturi-ruşine, iar pe cele avansate ca fiind culturi-vinovăţie. Aceasta nu înseamnă că cele două emoţii nu sunt prezente în cele două tipuri de culturi –  prezenţa se reduce în final la diferenţele dintre indivizi. Atât afirmaţiile antropologilor, cât şi alte date empirice  descriu o predispoziţie către una din cele două emoţii, nu absenţa uneia dintre ele. În culturile bazate pe ruşine, comportamentul este reglat prin sancţiuni externe [care vin de la ceilalţi oameni]. În societăţile bazate pe vinovăţie, sancţiunile sunt internalizate. Prin urmare, culturile-ruşine reglează conduita socială prin conformare şi presiune din exterior, în timp ce culturile-vinovăţie fac acelaşi lucru prin internalizare [superego, în termeni psihanalitici].

Există diferenţe între trăirea ruşinii şi cea a vinovăţiei, diferenţe care depind de valori partajate cultural. Interacţiunile dintre emoţie şi valoarea dimensiunii de organizare socială [individualism-colectivism] arată faptul că ruşinea este o emoţie mai acută în societăţile individualiste. În cadrul unei culturi  colectiviste, ruşinea are o durată mai scurtă, stimulare/excitare mică, implică un grad mai scăzut de imoralitate percepută, şi are influenţe minime asupra auto-evaluării şi relaţiilor interumane.

 

 

4. CONCLUZII

insatisfacţia este cauzată de eşecul propriei persoane; nemulţumirea este declanşată de eşecul altor persoane; ruşinea este declanşată de eşecul propriei persoane relevant d.p.d.v. social; pentru ca persoana să simtă nemulţumire, trebuie ca evaluarea faptelor care au condus la

eşec să aibă atribuire externă şi incontrolabilă; regretul este cauzat de prejudiciu adus propriei persoane; vinovăţia este declanşată de un prejudiciu adus altei persoane; pentru ca persoană să simtă insatisfacţie sau ruşine, trebuie ca evaluarea faptelor care au

condus la eşec să aibă o atribuire: internă [“eu sunt responsabil/ă”]; stabilă; globală [“ţine de toată persoana mea”]; controlabilă sau incontrolabilă, mai ales în cazul ruşinii [“evenimentul poate fi sau nu

afectat/ schimbat de mine”].

Tags: imoral, imperfect, insatisfactie, multumire, nemultumire, prejudiciu, regret, rusine, satisfactie, stangacie, superego, umilinta, umilire, vina, vinovatieComment

S.C.A.F. – SISTEMUL DE CODIFICARE A ACTIUNILOR FACIALE [F.A.C.S., 1978;   2002]

Filed under: EXPRESIA FACIALA by Razvan Boagiu — 1 Comment February 25, 2011

[DECODIFICAREA ACTIUNILOR FACIALE]

S.C.A.F. [F.A.C.S. - Facial Action Coding System, eng.] este un sistem de codificare a mişcărilor muşchilor faciali creat de Paul Ekman şi Wallace Friesen şi apărut în anul 1978. Conţine în jur de 70 de mişcări posibile, care pot fi relaţionate cu orice emoţie sau cu orice mişcare faciala fără o semnificaţie anume. Fiecare unitate de acţiune [UA] are cinci grade de intensitate, de la A la E [de la slab către puternic], dar acestea nu sunt specificate în tabel. Unitatile descriptive sunt numite “Unitati de Actiune”, nu unitati musculare. De exemplu, UA 4 consta in actionarea a trei muschi, insa acestia au fost combinati intr-o singura unitate de actiune pentru ca aparitia separata a muschilor este observata extrem de rar.

Sistemul S.C.A.F. reprezintă maximul de abstractizare a mişcărilor feţei umane. De exemplu, expresia faciala emoţională a surprizei constă în ridicarea sprâncenelor, coborârea maxilarului şi ridicarea pleoapei superioare, deci poate fi abstractizată ca AU 1+2+5B+26.  Cu ajutorul S.C.A.F., cercetătorii pot codifica muşchii implicaţi în orice expresie faciala, odată cu sincronizarea [declanşare, apogeu, dispariţie], intensitatea şi simetria acestora.

Tabelul de jos conţine o lista de acţiuni musculare şi alte mişcări ale feţei şi gâtului ce pot fi efectuate în mod singular sau combinate. Tabelul este organizat pe bază unităţilor de acţiune, cu descrierea acţiunilor şi menţionarea muşchilor implicaţi.

_

S.C.A.F.UNITATEA DE ACTIUNE [UA]

DESCRIERE MUSCHI

0 nici o actiune -1 ridicarea părţii interioare a

sprâncenelorfrontal, partea mediala

2 ridicarea părţii exterioare a sprâncenelor

frontal, partea laterala

3 - -4 coborârea şi apropierea sprâncenelor procerus + ? + corrugator

supercilii5 ridicarea pleoapei superioare muschiul ridicator al pleoapei

superioare6 ridicarea obrajilor orbicular al ochiului, partea

orbitala7 contractarea pleoapelor orbicular al ochiului, partea

palpebrala [mai este numit m. orbicular al pleoapelor]

8 apropierea buzelor [doar atunci când sunt depărtate; combină UA 25+24; mandibula poate fi coborâtă sau nu]

orbicular al buzelor

9 încreţirea naşului ridicator al buzei superioare si aripii nasului

10 ridicarea buzei superioare ridicator al buzei superioare

11 adâncirea şanţului nazolabial zigomatic mic12 tragerea/întinderea unghiului buzelor

în sus şi lateralzigomatic mare

13 îngroşarea obrajilor ridicator al unghiului buzelor14 contractarea [adâncirea] unghiului

buzelorbucinator

15 tragerea/întinderea unghiului buzelor în jos

coborator al unghiului buzelor

16 coborârea buzei inferioare coborator al buzei inferioare17 ridicarea bărbiei mentonier18 plierea buzelor [sau buze-sărut] ridicator si coborator al

buzelor19 scoaterea limbii -20 întinderea buzelor[1] rizorius + platisma21 contractarea m. gâtului -22 buze-pâlnie orbicular al buzelor23 stramtarea buzelor orbicular al buzelor24 apăsarea buzelor orbicular al buzelor25 despărţirea buzelor coborator al buzei inferioare;

ori relaxarea m. mentonier sau m. orbicular al buzelor

26 coborârea mandibulei[2] maseter; m. temporal + m. pterigoidian intern relaxati

27 întinderea gurii[3] pterigoidian sau digastric28 absorbirea/rularea buzelor orbicular al buzelor29 mişcarea mandibulei în faţă -30 mişcarea mandibulei în lateral -31 încleştarea mandibulei -32 muşcarea buzei [inferioară sau

superioară]-

33 expiraţie pe gură umflând obrajii -34 umflarea obrajilor -35 aspirarea obrajilor -36 umflarea obrajilor [cu limba] -37 lingerea buzelor -38 dilatarea nărilor nazal, partea alara39 comprimarea nărilor nazal, partea transversa + ?40 - -41 relaxarea pleoapelor relaxarea m. ridicator al

pleoapei superioare42 deschiderea parţială a ochilor orbicular al ochiului43 ochi închişi relaxarea m. ridicator al

pleoapei superioare

44 [squint] orbicular al ochiului, partea parpebrala

45 clipire relaxarea m. ridicator al pleoapei superioare + contractarea m. orbicular al ochiului, partea parpebrala

46 clipire cu un singur ochi orbicular al ochiului47 - -48 - -49 - -50 vorbire -51 capul rorit stânga -52 capul rorit dreapta -53 capul în sus -54 capul în jos -55 înclinarea capului în stânga -56 înclinarea capului în dreapta -57 înclinarea capului în faţă -58 înclinarea capului în spate -59 mişcarea capului sus-jos -60 mişcarea capului stânga-dreapta -61 ochii privind în stânga -62 ochii privind în dreapta -63 ochii privind în sus -64 ochii privind în jos -66 - -67 - -68 rotirea ochilor -69 rotirea capului şi revenirea în poziţia

0, odată cu privirea-

70 sprâncenele şi fruntea nevizibile -71 ochii nevizibili -72 partea de jos a feţei nevizibila -73 faţa nu este vizibilă -74 acţiune fără unitate -

[1] UA 20 trage buzele in lateral, in spate inspre urechi.

[2] UA 26 nu presupune neaparat si despartirea buzelor.

[3] UA 27 nu se confundqa cu UA 20; UA 27 masoara deschiderea si intiderea fortata a cavitatii orale de catre muschii care actioneaza in opozitie cu muschii care inchid cavitatea orala; in timp

ce UA 26 descrie o miscare limitata de deschidere a cavitatii orale [ex. despartirea dintilor] care poate fi produsa prin relaxarea muschilor care inchid mandibula, UA 27 reflecta alti muschi care se contracta si trag mandibula in jos pentru a deschide gura foarte larg.

Tags: abstract, action unit, emotie, expresia faciala, facial action coding system, facs, microexpresii, paul ekman, wallace freisenComment

INTERACTIUNEA COGNITIE-EMOTIE. CONSIDERENTE ALE METODOLOGIEI DE CERCETARE CONTEMPORANA IN DOMENIUL   AFECTELOR

Filed under: afect by Razvan Boagiu — 3 Comments February 23, 2011

1. DATE GENERALE

 Interacţiunea cogniţie-emoţie se face prin procese neuro-fiziologice dinamice care determină importanţa relativă a emoţiei şi cogniţiei în planificare, decizie şi acţiune.

Cogniţia este des văzută în opoziţie cu emoţia, aceasta din urmă fiind considerată ca fiind un impediment al funcţionării corecte a “vârfului” cogniţiei: gândul raţional. Această presupunere larg răspândită este rezultatul filozofiei lui Platon despre rolurile pasiunii şi raţiunii naturii umane. În argumentarea unei structuri tripartite ale sufletului, Platon a creat conceptele de cogniţie, emoţie şi motivaţie, plasându-le parţial în opoziţie. În timp ce această doctrina a avut multe critici [inclusiv din partea lui Aristotel], a afectat profund psihologia modernă, victoria aparţinând cognitivismului asupra comportamentalismului.

Teoria cognitivă afirmă faptul că emoţiile sunt dependente de cogniţie şi deţin elemente cognitive. Teoreticienii cognitivi susţin că experienţA emoţională include componente cognitive variate cum ar fi evaluările de activare [ale emoţiei], dorinţele ulterioare, şi intenţii. Emoţia care este independentă de cogniţie sau care s-a disociat de amintirile relevante indică prezenţa unei motivaţii subconştiente. De exemplu, emoţiile care fac parte dintr-o fobie, sau din anxietatea indefinită [fără o cauza aparentă], pot exista fără informaţia contextuală adecvată, inclusiv amintirea originală care a generat afectul — rezultatul net este motivaţia subconştientă. Totodată, dacă anumite situaţii generatoare de frică sunt foarte intense sau foarte dese, pot deveni structuri cognitiv-afective numite scheme emoţionale [ex. frica de câini, de microbi etc.].

Emoţiile influenţează numeroase procese cognitive: atenţia selectivă, evaluările, percepţia riscului şi estimarea valorii, cauzalitatea, hotărârile morale, prejudecăţile către diferite grupuri sociale etc. Emoţiile sunt sisteme sociale senzoriale, ghidând procesele cognitive către categorii importante de stimuli din mediul social, cel mai probabil stabilind fundamentele unor direcţii de acţiune.

Modelul afect-infuzie al lui Forgas [1995] afirmă faptul că emoţiile pătrund în procesele cogntive în măsura în care sarcina/atribuţia este complexă, implică procesare constructivă şi nu este bazată pe structuri preexistente de informaţie [ex. prototipuri]. Când judecăţile sunt mai puţin complexe şi schema sau prototipul este proeminentă, emoţiile influenţează cogniţia într-o măsură mai mică. Alte procese care diminuează influenţa emoţiilor asupra cogniţiei sunt responsabilitatea şi gradul în care persoana a etichetat starea curentă în cuvinte şi/sau naraţiune.

RAŢIONAL ÎN SENSUL DE INTELECTUAL

Frecvent, termenul raţional este folosit în sensul de cognitiv şi/sau intelectual. Chiar dacă nici unul din aceşti termeni nu este definit clar în psihologie, raţionalul implică atât o anumită formă de procesare a cortexului, cât şi structuri de argumente logice.  În limbajul comun, “hai să fim rezonabili” a căpătat sensul de “vezi lucrurile în felul meu”.

În filozofia medievală, ratio [raţiunea] era deseori deosebit de intellectus [inteligenţă]. Conform acestei perspective, ratio determină persoana către acţiuni practice şi către un simţ [comun] al realităţii lumii înconjurătoare. Ratio este anterior dezvoltării sau activităţii inteligenţei umane. Intellectus este fundaţia teoretizării, ipotezei, abstractizării, deducţiei şi contemplării.

RAŢIONAL ÎN SENSUL DE REZONABIL

În termenii înţelegerii date de simţul realităţii, raţional este cel mai des folosit în sensul de rezonabil, explicabil, sensibil, inteligibil. Dacă un observator nu poate empatiza cu “raţionalul” din  motivele care stau la baza unui comportament anume, el sau ea va considera comportamentul ca fiind iraţional. În mod similar, mulţi filozofi au propus o noţiune discursivă a raţiunii, în care consensul itersubiectiv este criteriul definitoriu în acceptarea unei opinii, norme, sau comportament în conformitate cu raţiunea. Raţiunea specifică/precizează condiţia de bază după care afimatiile pot fi acceptate ca fiind adevărate.

Ţinând cont de funcţiile adaptive ale emoţiei, se poate afirma faptul că reacţiile emoţionale pot fi raţionale doar dacă obiectivul adaptării şi supravieţuirii este considerat ca fiind obiectivul primar.

2. EVALUAREA

Modelul proces-componentă al emoţiilor [Scherer, 1981] afirmă faptul că emoţiile trebuie să fie conceptualizate ca fiind un proces de adaptare ce constă în tipare ale schimbărilor de stare a celor cinci subsisteme funcţionale majore ale unui organism. Tot în cadrul acestui model s-a sugerat teoria secvenţială a diferenţierii emoţiilor, care postulează faptul că orice informaţie a fiecărui subsistem de procesare a informaţiei a organismului scanează continuu stimulii interni şi externi şi execută o serie de verificări evaluative ale stimulilor [VES]. Teoria specifică următoarele cinci

VES-uri, care apar mereu în această ordine de mai jos. Interpretarea unui stimul poate avea efecte importante asupra reacţiilor fiziologice şi psihologice. Lista evaluării stimulilor este:

1. noutate: efectuarea unei evaluări pentru a observa dacă sunt schimbări interne sau interne ale patternului, în special atunci când un eveniment nou/inedit s-a produs sau este aşteptat;

2. plăcere intrinsecă: efectuarea unei evaluări pentru a observa dacă un stimul este plăcut/agreabil — producând tendinţe de apropiere, sau neplăcut — motivând depărtarea; este bazat pe asocieri învăţate sau pe detectarea congenitala a trasaturlor;

3. importanţa obiectivului/nevoii: evaluarea fie a relevanţei stimulului în relaţie cu obiectivele sau nevoile organismului, fie a consecvenţei sau discrepanţei rezultatului stării care era aşteptată/anticipată, fie a obstructivitatii sau a continuităţii în atingerea obiectivului sau în satisfacerea nevoii respective, şi modul în care un răspuns comportamental imediat este necesar [relevnţă, aşteptare/anticipare, conductivitate, stringenţă].

4. potenţialul de coping: evaluarea legaturii de cauzalitate a stimulului si a potentialului de coping disponibil organismului, in special gradul de control asupra evenimentului sau asupra consecintelor sale, puterea relativa a organismului pentru a schimba sau evita rezultatul, si potentialul de ajustare la rezultatul final prin restructurare interna [cauzalitate, control, putere, ajustare];

5. compatibilitatea normă/sine: evaluarea fie a unui eveniment [în special o acţiune] pentru a observa dacă se conformează normelor sociale, convenţiilor culturale, sau aşteptărilor altor oameni, fie a consitenţei cu normele sau standardele interne ca parte a conceptului de sine sau sine ideal [standarde externe, standarde intene].

O emoţie anume este efectul final al rezultatelor respective ale acestor verificări. De exemplu: frica poate rezulta din evaluarea unui stimul ca fiind o noutate[1], neplăcut acţionând ca un obstacol şi care necesită evitare [ca şi strategie de coping]. Dacă rezultatul verificării potenţialului de coping indică faptul că puterea este suficient de mare pentru un conflict cu obstacolul, reacţia aceluiaşi stimul este supărarea, nu frica.

Atât animalele cât şi copiii umani au ca răspuns tipic inlemnirea a răspuns atât către informaţia noua, necesitând concentrarea atenţiei asupra stimulului, cât şi către ameninţare, producând anxietate [în situaţiile în care fuga nu este o opţiune]. Inlemnirea organismului este cauza nevoii de concentrare a atenţiei şi de redirecţionare a atenţiei pentru a obţine informaţii ale cauzei posibile de declanşare a acelui eveniment/fenomen.

2. CERCETAREA DE PÂNĂ AZI

FUNDAMENTE TEORETICE PRINCIPALE

Câte emoţii există? În prezent, nu există un răspuns la această întrebare. Susţinătorii Teoriei emoţiilor distincte, inspirată de Darwin, oferă între 6 şi 14 emoţii de bază [sau primare], în funcţie de teorie. Numărul emoţiilor propuse în acest mod este foarte mic în comparaţie cu gama afectivităţii umane, sau chiar animale.

Teoria emoţiilor distincte are deci o perspectica evoluţionar-bio-fiziologică. Aceasta afirmă faptul că emoţiile sunt fenomene neurofiziologice modelate de selecţia naturală, care organizează şi motivează modele fiziologice, cognitive, şi de acţiuni/comportamente care facilitează răspunsuri adaptive la gama largă de cereri şi oportunităţi ale mediului. Cele doua sensuri principale ale emotiilor primare sunt separarea emotiilor distincte si evolutia acestora in scopul pregatirii oamenilor pentru a face fata diverselor probleme. Abordarea emoţiilor distincte se foloseşte de cercetarea originii limbii şi apariţia cuvintelor şi a expresiilor care descriu afecte clar separabile. Emoţiile de bază au această denumire pentru că:

se presupune că au avut un rol important în evoluţia umană; au funcţii biologice şi sociale; au întâietate în dezvoltarea umană; au substrat neural congenital; au expresii faciale şi vocale universale şi congenitale; au sentimente şi motivaţii unice.

Se presupune că emoţiile de bază au evoluat din sistemul nervos şi sunt legate genetic de acesta. Emoţiile secundare sunt cele construite din alte emoţii, de regulă din cele primare. Conform lui Paul Ekman [1999], pentru ca o emoţie să fie primară, aceasta trebuie să îndeplinească urmatoărele caracteristici:

1. semnale universale distincte[2];2. fiziologie distincta;3. evaluare automată, reglata la:4. antecedente distincte universale;5. aparitie distincta in dezvoltare;6. prezenţa si în celelalte primate;7. declanşare rapidă;8. durată scurtă;9. apariţie spontană;10. cognitii si memorii distincte;11. experienţă subiectivă distinctivă [sentiment].

În această concepţie a emoţiilor ca motivaţie, emoţiile sunt de bază în sensul fundamental al termenului: sunt baza strategiilor de adaptare şi de coping[3]. O teorie derivată din cea a emoţiilor distincte este cea a emoţiilor diferenţiale [Carroll Izard, 1977; 2009], o teorie bio-socială care tratează emoţiile ca fiind nişte trăiri sau condiţii motivaţionale, nişte produse immediate sau directe ale proceselor neurale specifice asociate cu o emoţie anume. Prin urmare, experienţa emoţională ca şi sentiment reprezintă o motivaţie, nu un motiv — dacă motivul este definit ca un obiectiv articulat de cogniţie. Principiile acestei teorii sunt:

1. Sentimentul emoţiei derivă din evoluţie şi din dezvoltarea neurobiologică, fiind totodată o componenta-cheie psihologică a emoţiilor şi a conştiinţei; de asemenea, este mai degrabă adaptivă decât neadapativa.

2. Emoţia joacă un rol central în evoluţia conştiintei, influenţând apariţia unor nivele ridicate de conştientizare în timpul ontogenezei.

3. Emoţiile sunt motivaţionale şi informaţionale, în mare parte datorită componenţei sentimentale – trăirea emoţiei constituie componenta primară motivaţionala a operaţiilor mintale şi a comportamentului direct şi deschis.

4. Emoţiile de bază ajută la organizarea şi motivarea acţiunilor cu importantă mare. În schemele emoţionale, sistemele neurale şi procesele mintale implicate în sentimente, percepţie şi cogniţie interacţionează continuu şi dinamic pentru a genera şi monitoriza gânduri şi acţiuni. Aceste interacţiuni dinamice – care variază de la procese momentane la trăsături – pot genera un număr mare de experienţe specifice emoţiilor care au aceeaşi stare de bază, însă tendinţe de percepţie [biasari], gânduri şi planuri de acţiune diferite.

5. Utilizarea emoţiei, de obicei dependentă de interacţiunile efective cogniţie-emoţie, este adaptivă prin acţiuni tematice dezvoltate din [1] experienţa sentimentului sau din [2] abilităţi învăţate [cognitive, sociale, comportamentale].

6. Schemele emoţionale devin neadaptive şi pot conduce la disfuncţii.7. Interesul este continuu prezent şi este motivarea centrală pentru angajarea în enforturi

creative şi constructive. Interesul şi interacţiunea acestuia cu emoţiile justifică apariţia atenţiei selective, care conduce la influenţarea celorlalte procese mintale.

Izard oferă suport empiric pentru elaborarea principiilor 1-6, însă principiul 7 nu are suport empiric specific pentru ipoteza interesului continuu. Principiile 1-3 sunt valabile pentru toate emoţiile, iar principiile 4-7 sunt, în principal, referitoare la schemele emoţionale. Totodată, Izard defineşte sentimentele [emotional feelings, eng.] ca fiind o fază a activităţii neurobiologice care este trăită/simţită ca fiind motivaţionala şi informaţională şi care influenţează gândurile şi acţiunea, cognitiile conştiente, sau tendinţele de acţiune. Aceasa definiţie, deşi sub altă formă, descrie acelaşi fenomen definit de Scherer la începutul capitolului.

O altă metodă, abordarea dimensională, a fost inventată de Wilhem Wundt [1905], care a încercat să pună bazele unei descrieri structurale a emoţiilor, aşa cum sunt accesibile prin introspecţie [din care rezulta faptul că se referă doar la sentimente, nu la emoţii]. Wundt sugera faptul că emoţiile pot fi descrise de poziţia lor într-un spaţiu/domeniu cu trei dimensiuni: valenţă [pozitiv-negativ], stimulare [calm-excitare], şi tensiune [relaxare-tensiune]. Wundt era de părere că fenomenul mintal al sentimentului, ca descris în aceste trei dimensiuni, se află în covariaţie cu stările măsurabile ale corpului, ca de exemplu stimularea fiziologică. Data fiind dificultatea identificării consistente a unei a treia dimensiuni, cei mai mulţi cercetători şi teoreticieni contemporani care adopta abordarea dimensională îşi limitează studiile la valenţă şi stimulare.

Un dezavantaj al abordării dimensionale este dificultatea aflării exacte a ceea ce descrie valenţa: calitatea intrinsecă a stimulului, sau calitatea sentimentului? — pentru că acestea nu coincid neapărat, intensitatea nu este excitare fiziologică [însă pot fi corelate]. De asemenea, este dificil de diferenţiat aspectul intensităţii: a sentimentului, sau a senzaţiei [stimulării fiziologice]? Astfel, supărarea intensă poate fi caracterizată de stimulare ridicată, în timp ce tristeţea intensă este acompaniată de stimulare foarte scăzută.

 

 

FUNDAMENTE TEORETICE SECUNDARE

În această parte sunt prezentate scurte rezumate ale teoriilor psihologice ale emoţiilor, pe lângă cele ale lui Scherer şi Ekman care sunt baza principală a sistemului de organizare a afectelor propus de mine.

Teoria lui Andrew Ortony, Gerald Clore şi Allan Collins [1988] este o teorie dezvoltată cu scopul de a fi implementată într-un computer şi se afirmă faptul că emoţiile apar ca o consecinţă a unor anumite cognitii şi interpretări. Autorii acceptă faptul că emoţiile sunt determinate de trei cogniţii: evenimente, agenţi şi obiecte. Scopul principal al cercetării a fost investigarea posibilităţii de creare a unui sistem formal sau computer care să fie capabil să tragă concluzii despre episoadele emoionale care îi sunt prezentate. “Când cineva se concentrează asupra evenimentelor o face pentru că este interesat de consecinţele acestora; când cineva se concentrează asupra agenţilor o face pentru acţiunile lor; iar când cineva se concentrează asupra obiectelor o face deoarece este interest de anumite aspecte sau de proprietăţile imputate de către obiect.” [p. 18]. Emoţiile, aşadar ipoteză acestora, reprezintă reacţii cu valenţă ale acestor percepţii asupra lumii. O persoană poate fi satisfăcută sau nu de consecinţele unui eveniment [mulţumire/nemulţumire]; cineva poate susţine sau respinge acţiunile unui agent [aprobare/dezaprobare]; sau, cineva poate place sau nu aspectele unui obiect [agreabil/dezagreabil, sau plăcere/neplăcere].

O diferenţiere suplimentară constă în faptul că evenimentele pot fi consecinţe atât pentru sine, cât şi pentru alţii, iar agentul actor poate fi sinele sau o altă persoană. Pentru altcineva, consecinţele unui eveniment pot fi divizate în dezirabil şi indezirabil; consecinţele pentru sine pot fi împărţite în aşteptări relevante sau irelevante, iar aşteptările relevante pot fi împărţite în posibilitatea de apariţie sau nu: confirmate sau infirmate. Această diferenţiere conduce la structura tipurilor emoţiilor din următoarea schema:

FIG. X – STRUCTURA TIPURILOR EMOŢIONALE CONFORM TEORIEI LUI ORTONY, CLORE ŞI COLLINS [p. 19]

Intensitatea unei emoţii este determinată în cea mai mare parte de trei variabile:

1. dezirabilitate, care este legată de reacţia la evenimente şi este evaluată luând în considerare obiectivele;

2. meritoriu, care este legat de reacţia la acţiunile agenţilor şi este evaluată luând în considerare standardele;

3. atracţie, care este legată de reacţia la obiecte şi este evaluată luând în considerare atitudinile.

Adiţional, autorii definesc un set global şi local de variabile ale intensităţii. Simţul realităţii, proximitatea, neprevăzutul şi excitarea sunt cele patru variabile globale care acţionează asupra celor trei categorii emoţionale de sus. Variabilele locale sunt prezentate în tabelul următor:

EVENIMENTE AGENŢI OBIECTEdezirabilitate meritoriu atracţie

dezirabilitate pentru alţiirezistenţa unităţii cognitivefamiliaritatemerit deviaţia aşteptăriiagreabilitate/plăcereprobabilitateefortrealizare

Într-un caz concret, fiecărei variabile îi este atribuită o valoare şi o pondere. Mai mult, este prezentă o valoare-prag pentru fiecare emoţie, sub care aceasta nu mai poate fi simţită subiectiv [sentiment]. În final, părerea cercetătorilor este că maşinile/computerele nu pot simţi emoţii decât dacă ar fi conştiente.

Teoria lui Ira J. Roseman [1979] este o teorie care a suferit modificări ulterioare. Detaliile au fost în unele părţi substanţial modificate, însă abordarea de bază a teoriei bazate pe evaluări a emoţiilor a rămas neschimbată. În teoria sa, Roseman oferă cinci dimensiuni cognitive care determină când şi ce emoţie anume apare.

Prima dimensiune descrie deţinerea de către individ fie a unei motivaţii a unei situaţii dorite, fie o motivaţie a unei situaţii nedorite. Prin urmare, această dimensiune recunoaşte stările pozitiv şi negativ. A doua dimensiune descrie dacă situaţia este în cocordanta cu motivaţia stării dorite de persoană sau nu, iar prin urmare dimensiunea admită stările aversiv şi atracţie. Dimensiunea a treia descrie dacă eventimentul este observat fie ca cert, fie doar că posibilitate; această dimensiune admite condiţiile cert, incert şi necunoscut [specific surprizei]. A patra dimensiune recunoaşte stările merotoriu şi nemeritat, puternic şi slab, asupra evenimentului. În final, a cincea dimensiune descrie originea evenimentului şi admite stările de circumstatna, sine, sau ceilalţi. Conform acestor cinci dmensiuni pot fi făcute în total 48 de combinaţii cărora le corespund, conform lui Roseman, 13 emoţii.

În 1996 Roseman adaugă o a şasea dimensiune – tipul problemei – specifică emoţiilor negative, care descrie dacă un eveniment este evaluat negativ fie datorită blocajului unui obiectiv [având ca rezultat frustratia], fie datorită naturii sale negative [având ca rezultat ura sau o altă atitudine negativă]. Această dimensiune admite stările caracteristic şi non-caracteristic.

Teoria lui Nico Frijda  punctează faptul că “emoţie” nu se referă la “clasă naturală” şi că nu este un cuvânt capabil să se refere la o clasă bine definită de fenomene care sunt clar distincte faţă de alte stări mintale şi comportamente. Pentru Frijda, procesul de apariţie a emoţiilor este principalul subiect, iar subiectul central al cercetărilor sale este termenul preocupare sau interes [concern, eng.]. Preocuparea este dispoziţia unui sistem de a prefera anumite stări ale mediului şi ale propriului organism peste absenţa acelor condiţii. Pentru un sistem, preocupările produc obiective şi preferinţe, iar dacă sistemul are dificultăţi în realizarea acelor interese, se dezvoltă emoţiile. Intensitatea unei emoţii este deci determinată în cea ai mare parte de puterea preocupărilor relevante. Frijda defineşte şase caracteristici substanţiale ale sistemului emoţional:

1. detectarea relevanţei preocupării: acest subsistem anunţă sensul/intenţia evenimentului pentru preocuparea sistemului general. Acest semnal este numit afect de către Frijda şi

înseamnă că sistemul trebuie să fie capabil să culeagă informaţii atât din mediu, cât şi din propriul sistem [organism].

2. evaluare: ulterior, sensul/intenţia stimulului preocupării sistemului trebuie să fie evaluat. Acest proces are două trepte — evaluarea relevanţei şi cea a contextului.

3. prioritatea controlului: dacă semnalul relevanţei este destul de puternic, acesta schimbă priorităţile percepţiei, atenţiei şi procesării. Crează tendinţa de afectare a comportamentului sistemului.

4. schimbările pregătirii pentru acţiune: acesta reprezintă “motorul” reacţiei emoţionale, conform lui Frijda. Schimbările pregătirii pentru acţiune sunt schimbările de trimitere atât a resurselor atenţiei şi procesării, cât şi a tendinţelor, către anumite tipuri de acţiuni.

5. reglarea: separat de activarea anumitor forme de pregătire a acţiunii, sistemul emoţional monitorizeaza toate procesele sistemului general şi evenimentele mediului care pot afecta acea pregătire pentru acţiune, în scopul de a fi capabil să intervină corespunzător.

6. natura socială a mediuli: sistemul emoţional este ajustat de faptul că operează într-un mediu predominant social. Multe categorii de evaluări au deci o natură socială; pregătirea pentru acţiune este predominant o pregătire pentru acţiunile sociale.

Pentru Frijda, emoţiile sunt absolut necesare sistemelor care realizează preocupări multiple într-un mediu incert. Dacă o situaţie apare iar realizarea acestor preocupări pare ameninţată, se dezvoltă aşa-numitele tendinţe de acţiune. Aceste tendinţe sunt strâns legate de stările emoţionale şi servesc drept un “dispozitiv de securitate” pe care Frijda îl numeşte realizarea preocupării. Totodată, Frijda [1986] defineşte urmatorele tendinţe de acţiune majore [emoţiile asociate sunt în paranteză]:

apropiere [dorinţă] evitare [frică] being-with, eng. [bucurie, încredere] participare [interes] respingere [dezgust] absentare [dezinteres] atac/ameninţare [supărare] întrerupere [şoc, surpriză] dominare [aroganţă] sumisiune [umilinţă, resemnare]

Frijda afirmă faptul că pentru a funcţiona, un sistem emoţional trebuie să aibă următoarele componente:

preocupări: reprezentări interne în care condiţiile existente sunt testate; repertoriul de acţiune: constă în reacţii urgente rapide, semnale sociale şi mecanisme,

toate dezvoltând noi planuri; mecanisme de evaluare: mecanisme care stabilesc potrivirea dintre evenimente şi

preocupări, cât şi conexiunile către sistemul de control a acţiunii şi repertoriul de acţiune; analizator: observarea informaţiei care soseşte şi codarea ulterioară în ceea ce priveşte

implicaţiile şi cosecintele acestora;

comparator: testarea informaţiei asupra relevanţei preocupării. Rezultatele sunt semnale relevanţei, care activează sistemul de acţiune, diagnosticarea şi cauzează excitarea atenţiei;

diagnoză: este responsabilă pentru evaluarea contextului, scananand informaţia pentru un raport relevant acţiunii. Execută un număr de ţeste [ex. ce consecinţe ale unui eveniment sunt sigure sau incerte, cine este responsabil pentru acestea etc.] şi rezultă un profil de evaluare;

evalutor: semnalele de acord sau discrepanţă ale comparatorului şi ale profilului diagnozei sunt combinate în semnalul de relevanţă final şi parametrul de intensitate al acestuia. Intensitatea semnalului semnalează stringenţa unei acţiuni către sistemul de acţiuni. Semnalul relevanţei constituie controlul semnalului priorităţii;

propunerea de acţiune: pregăteşte acţiunea prin selectarea unei alternative adecvate a cursului acţiunii prin facerea accesibilă a resurselor necesare pentru acesta;

actor: generează acţiunile.

FIG. X – SISTEMUL EMOŢIONAL AL LUI FRIJDA [Frijda & Moffat, 1994]

 Teoria lui Keith Oatley si P. N. Johnson-Laird [1989] a fost dezvoltată intenţionat într-o formă în care poate fi implementată ca un model de computer, deşi acest pas nu a mai fost făcut de către cei doi. În teorie, denumită teoria comunicatica a emoţiilor, se afirmă o ierarhie a unor instanţe de procesare care funcţionează în paralel şi asincron pe diferite sarcini. Aceste instanţe sunt coordonate de un sistem de control central [sau sistem de operare]. Sistemul de control

conţine un model al întregului sistem. Modulele individuale ale sistemului comunică unele cu altele, astfel încât sistemul poate funcţiona în orice caz. Conform lui Oatley şi Johnson-Laird sunt două tipuri de comunicare:

1. propoziţională sau simbolică, prin care informaţia efectivă despre mediu este transmisă;2. nonpropzitionala sau de natură emoţională, care are rolul de a nu transmite informaţia, ci

de a schimba tot sistemul de module într-o stare de atenţie sporită — aşa-numitul mod emoţional. Emoţiile coordonează procese cvasi-autonome în sistemul nervos prin comunicarea căii semnificative ale planurilor curente:

MOMENTUL PLANULUI EMOŢIEsubobiectivele sunt atinse fericireesecul unui plan major trisţeteviolrea obiectivului de auto-conservare

anxietate

frustrarea planului activ supărareviolarea obiectivului gustativ dezgust

3. DIMENSIUNILE AFECTELOR

Evaluarea unei situaţii sau eveniment anume ca fiind relevant pentru propria persoană ocupă o poziţie centrală în mai multe teorii. Potrivit acestora, provocarea unei anumite emoţii semnalează oportunităţi sau obstacole în calea către obţinerea unui obiectiv. O emoţie [ex. frica] semnalează implicaţiile unei situaţii [ex. apropierea unui străin suspect] pentru anumit obiectiv general [evitarea riscului şi menţinerea securităţii]. După aceasta, emoţiile motivează acţiunea [ex. fuga] pentru a îndeplini obiectivul. Studii care au investigat relaţia dintre emoţii şi obiective, în termenii consecinţelor comportamentale, confundă deseori acţiunea [ex. fugă], tendinţa de acţiune [dorinţă de a fugi] şi obiectivele acţiunii [asigurarea securităţii]. Deoarece acelaşi obiectiv poate fi atins printr-o varietate de acţiuni, concentrarea asupra obiectivelor [mai curând decât alte componente ale acţiunii] caracterizează emoţiile.

Exemple de dimensiuni:

1. agreabilitate: plăcut-neplăcut2. control: controlabil-incontrolabil3. activare/stimulare: calm-excitare4. noutate/certitudine: previzibil-imprevizibil5. valenţă: pozitiv-negativ6. spatialitate: apropiere sau departare/evitare7. putinţă: sumisivitate-dominanţă

Evaluările agreabilităţii în sine şi ale purtătoarelor de obiective/ scopuri, precum şi tendinţele de apropiere sau depărtare, caracterizează prima dimensiune. Aici, emoţiile plăcute sunt opuse celor neplăcute.

A doua dimensiune este caracterizată de evaluarea controlului, conducând la sentimente de putere sau slăbiciune, dominanţă sau sumisiune, incluzând impusuri de a acţiona sau de abţinere [autoinhibare]. Apar schimbări în rata şi volumul vocii şi simptome ale sistemului nervos parasimpatic, ca disfuncţii gastri-intestinale sau slăbirea membrelor. În această dimensiune, emoţii ca mândria, supărarea sau dispreţul sunt opuse ruşinii, tristeţii sau disperării.

Dimensiunea a treia este indicată prin stimulări ale sistemului nervos simpatic: ritm cardiac intens sau pregătirea pentru fugă. Aici, anxietatea sau supărarea sunt opuse emoţiilor ca de exemplu dezamăgirea sau satisfacţia.  Emoţiile pot fi exemplificate în grade diferite care variază de la absenţa – punctul zero al intensităţii – până la punctul maxim — care este teoretic diferit pentru fiecare emoţie.

A patra dimensiune se caracterizează prin evaluarea noului şi/sau imprevizibilului, în comparaţie cu evaluări ale familiarităţii sau previzibilului. Aici, surpiza este distinsă faţă de celelalte emoţii. Cu toate acestea, apar diferenţe însemnate între celelalte emoţii, de exemplu frica este diferită de anxietate, sau dezgustul este diferenţiat de dispreţ. Această dimensiune este necesară pentru a permite o diferenţiere satisfăcătoare a emoţiilor care reflectă o reacţie urgenţă/imediată la stimulii inediţi/ noi sau la situaţiile nefamiliare. Termenul “surpriză” se poate referi la o anumită particularitate sau dimensiune a experienţei emoţionale bazată pe evaluarea noului sau a imprevizibilităţii.

Până în momentul de faţă, experienţa afectivă este dominată de două dimensiuni independente şi poate cele mai des folosite: afectul pozitiv [AP] şi afectul negativ [AN].

AN este o dimensiune generală de “suferinţă” subiectivă. Factorul AN subsumează o arie largă de dispoziţii emoţionale de evitare. În contrast, AP reflectă opusul. Amândoi factorii pot fi măsuraţi fie că stare [fluctuaţii tranzitorii ale dispoziţiei emoţionale], fie ca trăsătură [diferenţe individuale stabile în nivelul general afectiv] — care reprezintă predispoziţii de trăire a stării afective corespunzătoare.

Trăsătura afectului negativ este o dimensiune care reflectă diferenţe stabile şi omniprezente în dispoziţiile emoţionale negative şi în  auto-apreciere. Indivizii cu un afect negativ mediu-ridicat au tendinţa să:

trăiască emoţii negative mai des şi la o intensitate mai mare, chiar şi în absenţa stimululor negativi;

…fie mai introspectivi şi să maximizeze efectele eşecurilor; …isi concentreze atenţia asupra laturii care li se pare negativă a celorlalţi oameni, dar şi a

vieţii în general.

AN este asociat cu: anxietate, ostilitate, panica, depresie, ostilitate, comportament antisocial, narcisimu etc. AN cauzează probleme de sănătate, însă există teorii care afirmă faptul că problemele de sănătate cauzează afect negativ, neffind un rezultat al acestuia. Conform celui de-al doilea model, problemele de sănătate acumulate conduc la schimbarea personalităţii, inclsuiv la dezvoltarea afectului negativ. În orice caz, AN este asociat cu dureri de cap şi în piept, stări de vomă, acnee, angină, probleme endocrine etc.

Emoţiile pot fi pozitive [amuzamentul, satisfacţia etc.] sau negative [tristeţea, frica, dezgustul, supărarea etc.]. Pozitive şi negative nu în sensul de bine-rău sau frumos-urât: emoţiile negative reduc capacitatea totală de procesare a informaţiilor, reduc atenţia, reduc motivaţia, uneori deteriorând memoria. Emoţiile negative au insă funcţia esenţială de a proteja în cazul situaţiilor neplăcute, asigurând răspunsul adecvat şi declanşând reacţii şi comportament defensiv, protectiv. Emoţiile pozitive facilitează stocarea materialului în memorie. Portiunea stanga a creierului este activata in cazul AN, viceversa pentru AP.

Evenimentele negative evocă răspunsuri cognitive, fiziologice, afective şi sociale mai intense şi mai rapide decât cele pozitive, motiv pentru care apar răspunsuri de diminuare sau eliminare a impactului acelui eveniment. De asemenea, evenimentele negative sunt mai relevante pentru oameni şi deci au un impact mai mare asupra comportamentului. Afectul pozitiv este asociate cu:

abilitatea de a face faţă mai bine situaţiilor problematice; bunăstare; protecţie mai bună în faţa bolilor; creativitate; flexibilitate; întărirea sistemului imunitar şi reducerea stimulării cardiovasculare relaţionate stresului; extinderea modeleleor cognitive; autoreglare şi recuperare accelerată în cazul unei ameninţări – afectul pozitiv este vital

adaptării în cazul traumei; interacţiune socială – AP stabilesc legături interumane strânse, atât de necesare

răspunsurilor adaptive la stres.

—–

Mai sunt propuse numeroase dimensiuni ale afectului, ca de exemplu: instinctuale [din amigdală] versus cognitive [din cortexul prefrontal], sau emoţii de bază versus emoţii complexe [cele de bază conducând la cele complexe].

 

TABELUL 1.5.

DIMENSIUNI ALE EVALUĂRILOR RELAŢIONATE EMOŢIILORDIMENSIUNE DEFINIŢIEatenţie gradul de concentrare asupra stimulilor;certitudine măsura de certitudine legată de evenimentele viitoare, mai

îndepărtate sau mai apropiate;control puterea de control sau modalitatea prin care se face faţă unui

eveniment;agreabilitate gradul în care un eveniment este perceput ca fiind agreabil sau

dezagreabil, plăcut sau neplăcut;obstacol perceput măsura în care un obiectiv este blocat;responsabilitate măsura în care propria persoană, ceilalţi oameni şi factorii

contextuali sunt responsabili pentru un eveniment;legimitate proporţia în care un eveniment este perceput ca fiind just şi

meritat, sau nedrept şi nemeritat;efort anticipat gradul în care individul trebuie să investească energie ca

răspuns la un eveniment.

 

4. CATEGORII MAJORE DE DIFERENŢIERE A EMOŢIILOR

VARIANTA 1: EMOŢII UTILITARE ŞI EMOŢII ESTETICE

Emoţiile utilitare sunt denumite astfel deoarece facilitează adaptarea la evenimentele care au sau pot avea consecinţe importante pentru individ. Aceste funcţii sunt:

tendinţe de acţiune [ex, centrarea atenţiei, căutarea de informaţii, apropiere sau depărtare fizică, tăcere/amuţire etc.];

recuperare şi reorientare [ex. durere, jale, găsirea unui hobby etc.]; intensificarea motivaţiei, prin emoţii ca satisfacţia sau mândria; crearea obligaţiilor sociale [ex. comportament de reparaţie când se aduce un prejudiciu

cuiva -- vinovăţie].

Majoritatea emoţiilor utilitare joacă un rol major în adaptarea la frecvenţa de apariţie şi a tipurilor de şabloane [pattern, eng.] prototipice ale evenimentelor importante pentru indivizi.

Emoţiile estetice sunt produse de aprecierea calităţilor intrinseci ale unui act de creaţie artistică, sau de natură. Kant, în Critica facultăţii de judecată [Kritik der Urteilskraft, 1790], a definit experienţele estetice ca fiind “plăceri dezinteresate”, subliniand absenţa funcţiilor utilitare a acestora. Experienţa estetică a unei lucrări de artă vizuale sau a unei opere muzicale nu este modelată de evaluarea acelei lucrări/opere de a satisface nevoile primare ale omului, obiectivele sau dorinţele sale, şi nici de corespondenţa valorilor sociale pe care persoana le adoptă.

Absenţa funcţiilor utilitare ale emoţiilor estetice nu indică separarea acestora de corp: multe forme de artă produc schimbări psihologice şi comportamentale. Cu toate acestea, schimbările fiziologice nu se porduc în serviciul tendinţelor de acţiune specifice şi adaptive. Cele mai comune simptome corporale specificce emoţiilor estetice sunt tremuratul, lăcrimarea şi cutis anserina  – toate fiind răspunsuri difuze, în contrast cu reacţiile fiziologice ale celor mai multe emoţii utilitare.

 

 

VARIANTA 2: EMOŢII PRIMARE ŞI SCHEMELE EMOŢIONALE

 Emoţiile pot fi divizate în două categorii majore:

1. emoţii de bază, care organizează şi motivează răspunsuri automate şi rapide [însă maleabile] care sunt critice în confruntarea provocărilor immediate ale supravieţurii sau ale bunăstării.

2. interacţiuni dinamice emoţie-cogniţie, sau scheme emoţionale, care sunt structuri/interacţiuni dintre cogniţie şi emoţie care generează experienţe de “trăire-gândire” şi tendinţe de acţiune care variază de la procese momentane la trăsături de personalitate relativ stabile.

Majoritatea emoţiilor apar în contexte sociale, fiind modelate dar şi modelând dimensiunea socială a situaţiei: preocupări legate de ierarhie, independenţă, fmiliaritate, intimitate. Când se spune că o metaforă produce un anumit model de emoţie, acestea reprezintă o structură cognitivă care are mai mulţi termeni sinonimi: schemă, script/scenariu [script, eng.], model cultural, model cognitiv, model cognitiv ideal etc. Exemplu de schemă:

Stare emoţională neutră.

Subiectul [S] este calm d.p.d.v. emoţional.

Cauză:

Ceva i se intamplă lui S; Evenimentul exercită un impact brusc şi puternic asupra lui S; Emoţia [E] este declanşată; S este încă pasiv în ceaa ce priveşte apariţia emoţiei.

Emoţia există:

E acţioneaza ca o forţă [impuls] asupra lui S; parte a emoţiei reprezintă dorinţa de a-l provoca pe S sa execute o anumită acţiune; S stie că rezultatul acţiunii poate fi periculos şi inaccectabil d.p.d.v. social; Acţiunea, dacă este executată, poate satisface dorinţele implicate în emoţie; Intensitatea emoţiei este mare, la limita de control a lui S.

Control:

S ştie ca este obligat sa reziste dorinţei şi să nu execute acţiunea; S aplică o forţă opusă pentru a preveni acţiunea; Forţa/impulsul îl determină pe S să execute acţiunea.

Acţiune:

S execută acţiunea; S nu este responsabil pentru acţiune, deoarece se supune unui impuls foarte puternic; Dorinţa emoţională este acum satisfăcută;

E a încetat.

Stare emoţională minimă — S este din nou calm.

Aceasta este o schemă emoţională în care emoţia este puternică şi pune stăpânire pe individ, datorită unei surse influente şi intense. Toate acestea se pot întâmpla în mai puţin de o secundă, sau pot dura o oră.

O schema emoţională activată este o interacţiune dinamică şi continuă a orcărui sentiment al unei emoţii distincte, conţinut cognitiv învăţat anterior [relaţionat emoţiei], şi procese perceptual-cognitive în curs de desfăşurare. După dezvoltarea timpurie a omului, schemele emoţionale – nu emoţiile de bază per se – constituie sursa principală a motivaţiei. Schemele sunt implicate atât în înţelegere [schema informaţională], cât şi în comportament [program de răspuns].

Adaptivitatea unei scheme emoţionale depinde de calitatea componentei cognitive — evaluări, imagini, gânduri şi opinii care interacţionează cu sentimentul. Totodată, componenta cognitivă a unei noi scheme este alcătuită din imputul preceptual relaţionat stimulului combinat cu scheme similare deja prezente în memorie. La un nivel mai general, interacţiunea proceselor de ataşament timpurii cu experienţele emoţionale influenţează dezvoltarea schemelor emoţionale ce caracterizează modelele de lucru interne ale sinelui în relaţie cu alţi oameni. Schemele influenţează ceea ce urmează şi modul în care este procesată urmărea, aici putând apărea erori în procesarea informaţiei.

Schemele emoţionale negative pe termen lung [trăsături] domină procesele mintale ale condiţiilor ca depresia sau anxietatea. În consecinţă, aceste scheme emoţionale sunt denimite scheme negative-nucleu. De exemplu, în depresie scheme negative-nucleu sunt: “nu pot fi iubit/ă”, “ nu am nici o însemnătate”, “sunt neajutorat/ă”.

—–

Emoţiile distincte ale ruşinii, jenei, vinovăţiei, mândriei şi dispreţului [denumite şi emoţii sociale sau emoţii auto-conştiente] pot fi considerate de bază în sensul că acestea sunt fundamentale evoluţiei umane, dezvoltării normative, mentalităţii, şi adaptării efective. După învăţarea limbii, emoţiile legate de conceptul de sine [sau auto-conştiinţă] sunt scheme-tip emoţionale care implică diverse cognitii superioare [ex. despre sine sau despre relaţia cu alţi oameni]. De asemenea, schemele au componente cognitive relaţionate culturii din care indivizii fac parte.

Atât în literatura vernaculară, cât şi în mare parte din cea ştiinţifică, termenul “emoţie” se referă de cele mai multe ori la scheme emoţionale, adică emoţiile care interacţionează dinamic cu procesele cognitive şi perceptuale pentru a influenţa gândirea şi comportamentul. Schemele sunt de obicei declanşate de procese de evaluare, dar şi de imagini, amintiri, imaginaţie, sau alte procese noncognitive cum ar fi neuro-transmiţători sau schimbări hormonale. Toate aceste fenomene, cât şi obiectivele şi valorile persoanei, pot constitui componenta cognitivă a schemelor. Procesele de evaluare, de obicei concepute ca mecanisme ale activării emoţiei, ajută la formarea cadrului cognitiv pentru componenta emoţională a schemei. Principala componentă motivaţională a schemei emoţionale este dată de proocesele implicate în sentiment. Schemele, în

special componentă cognitivă a acestora, sunt influenţate de diferenţele individuale, învăţare, şi de contextele socio-culturale. Cu toate acestea, componenta sentimentală a unei scheme emoţionale date este, din punct de vedere calitativ sau al trăsăturilor, identică cu emoţia de bază. Deşi pot exista anumite diferenţe între procesele neurale care le stau la bază, sentimentele emoţiilor de bază şi cele ale schemelor emoţionale împart un set comun de circuite ale encefalului, sau diverse activităţi neuro-biologice care determină calitatea sentimentului.

Schemele emoţionale pozitive şi negative pot avea o durată relativ scurtă sau pot fi continue pe o perioadă indefinită de timp [în anumite limite]. Motivul principal pentru care durata acestora variază indefinit este interacţiunea continuă a componentei cognitive, care oferă mijloace de reglare şi şi utilizare a schemelor. Există dovezi care arată că formarea în scopuri experimentale a schemelor – simpla învăţare de a eticheta şi comunica sentimentele – generează avantaje de adaptare.

Schemele emoţionale care apar des se pot stabiliza ca trăsături emoţionale sau ca componente motivaţionale ale acestora. Într-o dezvoltare normală, conţinutul cognitiv al schemelor emoţionale ar trebui să intensifice capacitatea de reglare, motivaţională şi de funcţionare a sentimentelor. Componenta emoţională a schemei conduce/orientează comportamentul rezultat din procesele perceptual-cognitive.

În concluzie, schemele emoţionale sunt procese ocazionale sau intermediare care constau în emoţii şi cognitii care interacţionează continuu şi într-un mod dinamic şi care influenţează gândirea şi comportamentul. Interacţiunea dinamică este cea care permite apariţia schemei, acţionând sub forma unui factor spefific situaţiei, sau sub forma unei trăsături de personalitate, având efecte asupra atât auto-reglării, cât şi asupra percepţiei, gândurilor şi acţiunii.

De ce există scheme emoţionale? Cauza principală este că deşi există anumite criterii pentru stimuli universali şi congenitali, de cele mai mult ori criteriile de evalure a stimulilor depind de nevoile şi dorinţele individului, definite în raport cu medul socio-cultural din care omul face parte.

 

TRANZIŢIA DE LA EMOŢII DE BAZĂ LA SCHEME EMOŢIONALE

În dezvoltarea timpurie, primii paşi ai tranziţiei de la emoţiile de bază pozitive către schemele emoţionale pozitive constă în acţiunea copilului de a-şi dezvolta capacităţile de procesare cognitivă şi emoţională pentru a face conexiuni între sentimeltele pozitive şi gândurile, amintirile, sau anticipările [oamenilor, situaţiilor, evenimentelor] pozitive. Prin învăţare şi experienţă, aceiaşi stimuli care în trecut ar fi declanşat o emoţie de bază pozitivă pot deveni acum stimuli pentru o schema emoţională pozitivă.

Tranziţia de la emoţiile de bază negative către scheme emoţionale negative şi avantajul în ceea ce priveşte reglarea oferită de componenta cognitivă a acesteia este dificilă. Tranziţia de la supărare de bază [proteste] şi tristeţe de bază [retragere] a unui copil care este separat de mamă,

la bucurie/entuzisam [adică formarea unei scheme], atunci când este dus la grădiniţă, implică stres pentru majoritatea copiilor.

 Pentru adulţi, tranziţia poate începe abrupt, însă se poate termină aplanat şi repede. Simpla observare a unui eveniment/obiect foarte apropiat, spontan şi periculos poate activa frică de bază. Totodată, limbajul, educaţia şi o distanţă mai mare între obiectul periculos şi persoană pot construi o schema emoţională, dacă individul realizează că obiectul nu îl va putea vătăma. Schimbarea concomitentă a circuitelor neuromotoare şi neurale constituie o tranziţie paradigmică între tipurile de valenţă ale emoţiei şi fenomene relaţionate emoţiei. În acest caz, persoana ar face tranziţia de la frică de bază la o secvenţă interes-cogniţie-acţiune, într-o schema emoţională pozitiva.

 

PROCESE RECURSIVE ÎNTRE COGNIŢIE ŞI EMOŢIE

Pe lângă cele cinci subsisteme ale emoţiei prezentate în primele pagini, mai apare şi reglarea. Cei mai mulţi cercetători care au studiat reglarea emoţională [începând cu Wundt, 1900] au sugerat faptul că există standarde interne [auto-imaginea, sau propria imangine] şi externe [norme sociale] care prescriu suprimarea sau modificarea unei anumite emoţii, fie în termenii exprimării exterioare ale acesteia [ex. reguli de afişare], fie în termenii experienţei emoţiei ca întreg [ex. reguli sentimentale].

Există două surse majore de efecte recursive. Una este feedbackul primit de la modelul reacţiei emoţionale în modalităţile diferite de răspuns în ceea ce priveşte procesele de evaluare care se află în curs de desfăşurare [săgeata 1, fig. 1.2]. Deşi acest efect nu a fost indeajus studiat empiric, este foarte posibil ca legătură acestui feedback să fie implicată adânc în orice încercare de reglare, atât la un nivel conştient, cât şi la un nivel inconştient. De exemplu, o încercare de reglare prin reevaluare implică obligatoriu un anumit tip de reprezentare a modellului răspunsului emoţional şi a impactului de reglare a acestuia asupra proceselor de evaluare care se află în curs de desfăşurare. O posibilitate de integrare a informaţiei feedbackului în procesul de evaluare este afectarea directă a unui criteriu anume al acelei evaluări. De exemplu, când o persoană conştientizează că îi este frică, aceasta îşi poate reduce potenţialul perceput de coping în faţa acelui eveniment ameninţător. O altă posibilitate este cea a auto-percepţiei reacţiei emoţionale, care este un nou eveniment ce trebuie evaluat. Aceasta poate apărea în cazul situaţiilor sociale în care expresia emoţională este subiectul controlului social.

FIG. 1.2 – EFECTELE RECURSIVE DINTRE COGNIŢIE ŞI EMOŢIE

O a doua sursă de efecte recursive între cogniţie şi emoţie este impactul deciziilor sau comportamentului care a fost determinat de o reacţie emoţională specifică, atât a emoţiei în sine [în special componenţa sentiment a emoţiei; săgeată 2, fig. 1.2], cât şi a proceselor de evaluare care se află în curs de desfăşurare [săgeata 3, fig. 1.2]. Prin urmare, dacă persoana începe să fugă de acea situaţie ameninţătoare, poate, cel puţin iniţial, să îşi amplifice sentimentul de frică care poate afecta judecata asupra caracteristicilor centrale ale evaluării [ex. puterea sau potenţialul de coping].

Frica si supararea au efecte opuse in ceea ce priveste perceptia riscului. In timp ce persoanele infricosate fac estimari ale riscului pesimiste si alegeri potrivnice risului, cu persoanele suparate se intampla opusul — din acest punct de vedere supararea fiind in aceeasi categorie cu bucuria.

Frica si supararea difera in tema de evaluare a certitudinii si controlului. In schimb, certitudinea si controlul se compara cu metafactorii cognitivi care determina evaluarea riscului, si anume

riscul necunoscut [definit de hazardele evaluate ca fiind incerte] si riscul temator [definit de perceperea lipsei controlului]. Frica si supararea ar trebui prin urmare sa exercite influente diferite asupra perceptiei si preferintelor. De asemenea, supararea provoaca atribuirea cauzei catre o persoana, in timp ce tristetea provoaca atribuirea cauzei situatiilor. Factorii de situatie pot modera influenta unei dendinte de evaluare emotionale. De exemplu, rezolvarea [sau stiind ca a facut-o altcineva] unei probleme care declanseaza o emotie dezactiveaza tendinta de evaluare, chiar daca emotia persista. Mai mult, persoana devenind constienta de propriile procese de evaluare si alegere ar trebui sa dezactiveze tendinta de evaluare, chiar daca emotia in sine inca persista.

Tendintele de evaluare relationate emotiei pot lega trasaturile stabile [ex. ostilitatea] de modurile in care oamenii interpreteaza, se comporta, si creaza interactiuni sociale specifice. De exemplu, o persoana suparata percepe sistematic mai putin risc si face alegeri riscante – poate explica de ce acestea au o rata mare de destramare a relatiilor de cuplu, probleme coronare, sau mortalitate timpurie. Totodata, exista posibilitatea ca persoanele fricoase sa aibe optiuni cat mai putin riscante in defavoarea celor cu un potential de recompensare mai mare insa incert.

5. EMOŢIILE ŞI CONŞTIINŢA

Sentimentele includ reprezentarea centrală a organizării răspunsului direcţionat de evaluare în emoţie, astfel reflectând modelul total de evaluări cognitive, dar şi răspunsurile motivaţionale şi somatice care stau la baza experienţelor subiective ale unui episod emoţional: sunt o reprezentare subiectivă cognitivă ce reflectă o experienţă unică a schimbărilor psihico-fiziologice, în contextul unei confruntări cu un anumit eveniment [Scherer, 2005].

Sentimentul este, la bază, o senzaţie. Aceste senzaţii emoţionale, ca şi alte tipuri de senzaţii, sunt prin definiţie procese care sunt simţite – sau cel puţin accesibile, în sensul larg al cuvântului – într-un anumit nivel de conştientizare. Nivelul de dezvoltare cognitivă, precum şi procesele ierarhice [top-down, eng.] cum ar fi schimbarea atenţiei şi concentrarea, pot influenţa [sau exclude] înregistrarea sentimentului în conştiinţa acesibila reflexiv sau cognitiv. Când aceasta se întâmplă, experienţă emoţională are loc în  conştiinţa fenomenală[4] [sau la un nivel scăzut de conştientizare]. Conştientizarea fenomenală a unui sentiment – experienţa în sine – apare în general concomitent cu un anumit nivel de conştientizare reflexiva/ raportabila. Prin urmare, pot exista interacţiuni între sistemele neurale care susţin aceste două tipuri de conştiinţe. Aceste interacţiuni între cele două seturi de sisteme neurale permit sentimentului să îşi menţină funcţionalitatea în influenţarea gândurilor şi a acţiunii, chiar şi în caazul copiilor care încă nu pot vorbi.

Altă determinantă a nivelului de conştientizare a emoţiei este intensitatea activităţii neurobiologice implicată în sentiment. O intensitate scăzută nu atrage atenţia în acelaşi mod în care o face o emoţie intensă. Însă neremarcat nu înseamnă neapărat inconştient, în cazul emoţiilor: acestea pot fi inegistrate şi totodată perfect funcţionale într-un anumit nivel de conştientizare.

Procesele neurobiologice implicate în emoţii generează experienţa conştientă a sentimentului, care are o importanţă critică în evoluţia mentalităţii umane şi în conştiinţa reflexivă. Când o

traumă avariază un sitem senzorial [ex. văzul], persoana este afectată în totalitate, inclusiv simţul sinelui şi al altor persoane, prin ceea ce se numeşte auto-conştiinţă [self-consciousness, eng.]. Posibilitatea de a avea senzaţii poate reprezenta punctul de start al conştiintei. Apariţia capacităţii de a trăi şi răspunde emoţiei/sentimentului ar putea fi cel mai important pas în evoluţia sa. Emoţiile distincte joacă un rol principal în anticiparea efectelor posibile ale situaţiilor viitoare, totodată organizând şi integrand informaţia asociată strategiilor imaginate şi antrenând impulsuri pentru procesele şi acţiunile cognitive ale obiectivelor/ţelurilor. Fuziunea dintre procesele de anticipare ale emoţiei, antrenare [procese intagratoare şi de organizare] şi individualizarea rezultantă şi simţul de mijllocire ar fi putut constitui începutul conştiintei umane.

Copiii umani, ca şi ai celorlalte mamifere, au o anumită formă de conştiinţă. Nou-născuţii cărora li se face o injecţie sau o altă procedura dureroasă exprimă durere prin expresii faciale prototip specifice acelei senzaţii [pag. ].  Odată cu înaintarea în vârstă, expresia facială prototipică a durerii alternează cu cea a supărării [pag. ], în cazul aceloraşi proceduri. Nou-născuţii, după cum arată anumite cercetări, pot trăi emoţii de bază în conştiinţa fenomenală sau la un alt nivel de conştientizare, excluzând apariţia emoţiilor în conştiinţa de acces, [access consciusness, eng.], care este responsabilă de raportarea verbală. Inabilitatea acestora de a exprima emoţiile prin limbaj nu înseamnă că acestea sunt absente.

Conceptuzlizarea sentimentelor ca o fază a proceselor neurobiologice este congruentă cu idea că emoţiile pot fi simţite şi înregistrate în conştiinţa fenomenală şi în niveluiri scăzute de conştientizare fără a fi percepute. Aceste emoţii sunt de obicei descrise eronat ca fiind “emoţii inconştiente”. Ceea ce poate fi inconştient este nu senzaţia, ci percepţia sentimentului, iar această lipsă de percepţie poate justifica eşecul de înregistrare în constiina de acces; acest termen [“inconştient”] implică o emoţie care nu este simţită. În măsura în care sentimentele sunt, la bază, senzaţii, atunci generarea unui sentiment ipso facto generează o stare de conştientizare. Foarte des, dacă nu întotdeauna, se înregistrează de asemenea într-un nivel de conştientizare care este accesibil prin diverse rute. După dobândirea limbajului, sentimentele pot, de cele mai multe ori, să fie reportate prin diverse procese simbolice. În copiii foarte mici şi în alte persoane care au un vocabular afectiv insuficient, aceasta se poate manifesta prin comportamente specifice [expresii faciale, mişcări corporale etc.]. Sentimentele pot opera în conştiinţă fenomenală având puţin [sau deloc] conţinut cognitiv. Odată ce dezvoltarea permite experienţei emoţionale să se conecteze cogniţiilor de ordin superior, copii încep să lege sentimentele şi conceptele, făcându-şi totodată apariţia şi scheme emoţionale complexe. Limbajul asociat cu un anumit sentiment devine o unealtă a managementului emoţional, autoreglării, şi a altor funcţii executive.

Procesele conştiente de simbolizare a emoţiilor au potenţialul de a intensifica personalitatea adaptivă şi funcţionarea socială. Limbajul este cu siguranţă cea mai comună metodă de simbolizare între indivizi. Cercetătorii au descooperit faptul că, la nivele neurale şi comportamentale, există efecte pozitive ale asocierii cuvintelor cu diverse afecte.

 

MEMELE ŞI SISTEMUL NEURONAL DE OGLINDIRE

Memele [meme, eng.] sunt unităţi comportamentale [cognitiv, afectiv, acţiune] care pot propaga şi deveni subiectul selecţiei naturale. Sunt unul dintre mecanismele epigenetice care, alături de AND, joacă un rol în selecţia naturală. Aceasta poate opera nu doar în gene, AND, sau ARN, ci poate acţiona şi asupra unităţilor “replicante” [meme] care constau în cogniţie şi în modele de acţiune, lucruri diferite de structurile biologice care pot fi transmise prin învăţare imitativă. Este posibil ca memele să fi apărut pentru a servi funcţii adaptive unice din cadrul interacţiunilor sociale.

Memele au legătură cu sistemul neuronal de oglindire [SNO], care constă în neuroni care se declanşează când persoana este angajată într-o acţiune anume şi observă o altă persoană care face acelaşi lucru. Acest sistem este legat de empatie: SNO traduce/transpune experienţele perceptual-senzoriale personale şi concepţiile care acompaniază expresiile şi mişcările celorlalţi oameni în parametri ai activităţii neurale ale observatorului. Activitatea neurală şi produsele sale ajută observatorul să înţeleagă şi să prezică starea şi gândurile persoanei analizate.

SNO ar putea fi legat şi de simpatie şi altruism, nu doar de empatie. Componenta cognitivă a unei scheme emoţionale, în interacţiunea sa cu sentimentul, poate transforma empatia în simpatie. Această transformare ar impica o schimbare a răspunsului condus în mare parte de sistemul neurofiziologic sau sistemul motor către un răspuns care necesită procese conceptuale. Un SNO care facilitează simpatia, altruismul, şi procesele mimetice facilitează avantaje majore de adaptare. Empatia nu este suficientă pentru a motiva altruismul, acesta din urma depinzand, intr-un mod complex, de dispozitiile si emotiile curente   [compasiunea este detaliată în pag. ].

DATE FINALE

O problemă contemporană majoră este data de faptul că majoritatea psihologilor cred că afectele sunt episodice, de scurtă durată, şi conştiente. O altă neînţelegere relationata este că odată ce un episod emoţional se termină, gândirea este “eliberată” şi pregătită pentru procese perfect raţionale. Această noţiune persistă în ciuda argumentelor elocvente care sugerează că nu există raţionament pur, motiv pentru care emoţia şi cogniţia nu pot fi studiate separat.

[1] deşi frica poate apărea şi când evenimentul este cunoscut sau previzibil

[2] Un semnal universal ca fapt in sine nu este o evidenta a unei emotii [ex. facial, vocal etc.].

[3] COPING - a face faţă unei situatii.

[4] Conştiinţa fenomenală este un nivel de conştientizare în care obiectele, evenimentele şi sentimentele se înregistrează şi rămân experienţe care nu sunt raportabile verbal. În acest tip de conştiinţă, sentimentele îşi păstrează funcţionalitatea.

Tags: afecte, afectiv, carroll izard, cercetare, cognitie, cognitiv, constientizare, constiinta, constiinta fenomenala, dimensiune emotionala, emotii de baza, emotii discrete, emotii negative, emotii pozitive, frikda, klaus scherer, meme, neuro-fiziologic, neurobiologic, neurofiziologie, paul ekman, scheme emotionale, sentiment, sistemul neuronal de oglindireComment

MUSCHII GATULUI SI AI   CAPULUI

Filed under: EXPRESIA FACIALA by Razvan Boagiu — Leave a comment February 16, 2011

Tags: mandibula, mental, muschiul frontal, orbicular, rizorious, zigomaticComment

DEFINIREA AFECTELOR:   EMOTIA

Filed under: afect by Razvan Boagiu — Leave a comment

February 15, 2011

Alcătuirea europeană/vestică a emoţiilor a fost ghidată de tezele romantismului, care datează încă din timpul lui Platon, găsindu-se cele mai clare expresii în scrierile lui Rousseau. Teza romantică susţine că emoţiile sunt foarte puternice, involuntare, iar experienţa emoţională ghidează modelele raţiunii, exprimarea şi comportamentul social, acestea fiind vitale unei comunităţi sănătoase. Pentru mulţi teoreticieni, precum Kant, puterea emoţiilor necesită ca acestea sa deţină un rol minor în evaluarea [judecata] morală, în conduita etică şi în organizarea socială. Pentru alţii, ca Darwin, Rousseau, sau Hume, aceleaşi proprietăţi calificau emoţiile ca fiind o sursă de intuiţie morală şi comportament etic, deci meritând un loc privilegiat în viaţa socială.

———————————————————————————————————————–

 

Afectul reprezintă toate fenomenele şi procesele psihologice şi fiziologice care au ca bază de pornire emoţiile: dispoziţii emoţionale, disfuncţii afective, trăsături de personalitate afective, atitudini şi scenarii afective, comportamente. Implicit, emoţia este inclusă în afect.

Într-un studiu recent, 33 de experţi din domeniul afectivităţii au încercat să dea o definiţie emoţiei, însă nu s-a ajuns la nici un consens. Cu toate acestea, există elemente comune în toate definiţiile oferite individual de către aceştia:

1. tendinţe de acţiune;2. evaluări cognitive;3. comportament motor explicit;4. experienţă subiectivă [sentiment];5. stimulare fiziologică [senzaţie].

Emoţia poate fi definită ca fiind un episod de schimbări interrelaţionate şi sincronizate cu stările tutuor [sau aproape tuturor] celor cinci subsisteme organismice[1], ca răspuns la evaluarea unui stimul [extern sau intern] relevant pentru organsim. Componentele unei emoţii sunt stările celor cinci subsisteme, iar procesul constă în schimbări coordonate, desfăşurate într-o perioadă limitată de timp.

 

Tabelul 1.1 arată atât relaţia dintre componente şi subsisteme, cât şi substraturile [date de sistemul nervos] şi funcţiile presupuse ale emoţiilor. Trei din cele cinci componente au, ca modalităţi ale emoţiei, un statut de lungă durată – expresia, simptomele corporale [senzatiile] şi excitarea, experienţa subiectivă. Stimularea tendinţelor de acţiune şi pregătirea pentru acţiune sunt de asemenea asociate cu excitarea emoţională [ex. tendinţa de fugă sau cea de conflict].

 

TABELUL 1.1. 

RELAŢIILE DINTRE SUBSISTEMELE ORGANISMICE ŞI FUNCŢIILE ŞI COMPONENTELE EMOŢIEIFUNCŢIA EMOŢIEI SUBSISTEMUL

ORGANISMIC ŞI SUBSTRATUL MAJOR

COMPONENTA EMOŢIEI

evaluare procesarea informaţiei [S.N.C. ]

cognitivă [evaluare]

reglarea sistemului suport [S.N.C., S.N.V. , S.N.E. ]

neurofiziologică [simptome corporale / senzaţii]

pregătirea şi direcţionarea acţiunii

executare [S.N.C.] motivaţională [tendinţa de acţiune]

comunicarea reacţiei; intenţie comportamentală

acţiune/aplicare [S.N.S. ] expresia motoare [în principal, expresii faciale şi vocale]

monitorizarea stării interne şi a interacţiunii organism-mediu

monitorizare [S.N.C.] sentimentul [experienţa subiectivă]

 

Sentimentele [feelings, eng.] includ reprezentarea centrală a organizării răspunsului direcţionat de evaluare în emoţie, astfel reflectând modelul total de evaluări cognitive, dar şi răspunsurile motivaţionale şi somatice care stau la baza experienţelor subiective ale unui episod emoţional. Emoţii nu înseamnă sentimente, acestea din urmă fiind, în mare, partea conştientă a emoţiei, aspectul care permite flexibilitatea printr-un proces de monitorizare. A trăi o emoţie nu înseamnă obligatoriu a o conştientiza, pentru că o emoţie prezentă poate fi inconştientă în momentul declansării, însă la un moment dat, în anumite circumstanţe, poate deveni conştientă/observabilă. Deci sentimentele sunt rezultatul emoţiei, a declansării acesteia, a cogniţiei şi a percepţiei senzaţiilor fiziologice care apar ca efect al emoţiei. În limbajul comun, termenul “sentiment” are şi alte sensuri, ca de exmplu presimţire, apreciere, convingere sau intuiţie. Totodată, acest cuvânt nu are antonim [ex. resentiment], cum este specificat în Dicţionar de antonime, Mircea şi Luiza Seche, Editura Litera Internaţional, 2002.

 

Listă emoţii[2]:

1. alinare [relief, eng.]2. altruism [altruism, eng.]3. amuzament/umor [amusement, eng.]4. aprehensiune/nelinişte [apprehension, eng.]5. compătimire [pity, eng.]

6. consternare[appalled, eng.]7. descurajare [discouragement, eng.]8. dezamăgire [disappointment, eng.]9. dezgust [general] [disgust, eng.]10. dispreţ [contempt, eng.]11. elevaţie [elevation, eng.]12. excitare [excitement, eng.]13. extaz [ecstasy, eng.]14. furie [fury/rage, eng.]15. gelozie [jealousy, eng.]16. groază [dread, eng.]17. hybris [hubristic pride, eng.]18. încântare [delight, eng.]19. indignare [indignation, eng.]20. îngrijorare [worry, eng.]21. înveselire [exhilaration, eng.]22. invidie [envy, eng.]23. iritare [annoyance, eng.]24. jenă [embarrassment, eng.]25. mândrie [general] [pride, eng.]26. ofensă [outrage, eng.]27. oroare [horror, eng.]28. panică [panic, eng.]29. recunoştinţă [gratitide, eng.]30. regret [regret, eng.]31. ruşine [shame, eng.]32. satisfacţie [satisfaction, eng.]33. serentipitate [serentipity, eng.]34. simpatie [sympathy, eng.]35. supărare [general] [anger, eng.]36. surpindere/mirare [surprise/wonder, eng.]37. teroare [terror, eng.]38. triumf [triumph, eng.]39. uimire [amazement/ wonderment, eng.]40. uluire [dazzle, eng.]41. vină [guilt, eng.]

 

———————————————————————————————————————–

Apatiţia emoţiilor:

primele 6 luni de viaţă: surpriză, interes, bucurie, supărare, tristeţe, frică, dezgust; intre 1-2 ani: jenă [fără auto-evaluare], invidie, empatie;

intre 2,5-3 ani: mândrie, vină, jenă [auto-evaluativa], ruşine; apar standarde şi reguli.

———————————————————————————————————————–

 

Emoţiile au şapte trăsături de design: concentrarea asupra evenimentului, acţionarea/impulsul evaluării, sincronizarea răspunsului, rapiditatea schimbării, impactul comportamental, intenstate, durată.

 

CONCENTRAREA ASUPRA EVENIMENTULUI

[event focus, eng.] Emoţiile sunt declanşate de stimuli: ceva ce se întâmplă sau se poate întâmpla organismului, stimulând sau declanşând un răspuns după ce evenimentul [stimulul] a fost evaluat datorită importanţei sale pentru individ. Cele mai dese evenimente care declanşează emoţii sunt comportamentele altor fiinţe. De asemenea, propriul comportament poate fi stimulul unei emoţii, ca în cazul vinei, altruismului, sau ruşinii.

Evenimentele interne pot consta în schimbări bruşte neuroendocrine sau fiziologice, sau pot fi amintiri ori produse imaginative – aceste reprezentări imaginate pot fi suficiente pentru a genera emoţii foarte intense. Nevoia pentru emoţii este legată de un eveniment anume, extern sau intern, ce rareori este “flotant” sau rezulltat dintr-o decizie strategică ori intenţionată, sau este prezent ca o trăsătură stabilă a individului.

 

ACŢIONAREA/IMPULSUL EVALUĂRII

[appraisal driven, eng.] Un aspect central al definirii componentelor emoţiei este impulsul evaluării, iar consecinţele sale trebuie să fie relevante pentru individ. În acest sens, emoţiile sunt a”detectoare ale relevanţei”. Relavenţa unui eveniment este determinată de cele mai multe ori de procesul rapid şi complex al evalurii, care poate acţiona pe mai multe niveluri de procesare care variază de la evaluări automate şi implicite la evaluări conştiente şi conceptuale. Emoţii diferite sunt produse de o secvenţa de evaluare cumulativa a stimulului sau de verificări ale evaluărilor cu rezultatul profilului specific emoţiei.

Există o diferenţă între evaluarea intrinsecă şi cea extrinsecă. Prima evaluează trăsăturile evenimentului într-un mod independent faţă de nevoile şi obiectivele curente ale evaluatorului, evaluări bazate pe preferinţe dobândite genetic [ex. gust dulce] sau învăţate [ex. mâncare dulce-amăruie]. Evaluarea tranzacţionala determină evenimentele şi consecinţele acestora, în legătură cu potrivirea acestora la nevoile, dorinţele sau obiectivele evaluatorului. Acţionarea/impulsul evaluării exprimă funcţia adaptativă a emoţiilor, ajutând la pregătirea răspunsurilor

comportamentale adecvate ca răspuns la potenţialele evenimente cu consecinţe importante pentru individ.

 

SINCRONIZAREA RĂSPUNSULUI

Dacă emoţiile pregătesc răspunsuri adecvate pentru un eveniment, modelele răspunsului trebuie să corespundă analizei evaluării a implicaţiilor presupuse ale evenimentului. Data fiind importania evenimentului declanşator, care întrerupe fluxul comportamental, toate sau cele mai multe subsisteme ale organismului trebuie să contribuie la pregătirea unui răspuns adecvat. Mobilizarea de resurse masivă care rezultă trebuie să fie coordonată printr-un proces care poate fi descris ca sincronizarea răspunsului. Acesta este una din cele mai importante trăsături de design ale emoţiei, care poate fi operaţionalizata şi măsurată empiric.

 

RAPIDITATEA SCHIMBĂRII

Evenimentele – în special evaluarea acestora – se schimbă rapid, de cele mai multe ori datorită unor informaţii noi sau a unor re-evaluări. Cum evaluarea direcţionează modelul răspunsului cu scopul de a-l adapta, este de asemenea probabil ca şi modelul răspunsului emoţional să se schimbe rapid, ca şi consecinţă. Deşi se vorbeşte de stare emoţională, emoţiile nu sunt stări propriu-zise. Mai degrabă, procesele emoţionale sunt mereu în schimbare, permiţând răspunsuri rapide la evenimentele sau circumstanţele care se schimbă.

 

IMPACTUL COMPORTAMENTAL

Emoţiile pregătesc tendinţe adaptive de acţiune şi baza motivaţiei acestora. În acest sens, emoţiile au un efect puternic asupra comportamentului post-emoţie, cel mai adesea prin întreruperea secvenţelor comportamentului curent şi generând noi obiective. Pe lângă aceasta, componenta expresiei motoare a emoţiei are un impact puternic asupra comunicării, în consecinţă şi aspura interacţiunii sociale.

 

INTENSTATEA

Datorită importanţei emoţiilor în ceea ce priveşte adaptarea comportamentală, intensitatea modelului de răspuns şi experienţa emoţională corespunzătoare acesteia este relativ mare, sugerând faptul că intensitatea poate fi o trăsătură de design care poate face diferenţa între emoţii şi dispoziţii afective, de exemplu.

 

DURATA

În schimb, după cum emoţiile implică respunsuri masive de mobilizare şi sincronizare ca parte a tendinţelor de acţiune specifice, durata emoţiilor trebuie să fie relativ scurtă pentru a nu consuma resursele organismului şi pentru a permite flexibilitate comportamentală. În contrast, dispoziţiile emoţionale au o intensitate slabă, cu un impact mediu-minim asupra comportamentului, putând fi menţinute pentru perioade lungi de timp fără apariţia efectelor adverse, ca în cazul emoţiilor.

 

Tabelul 1.2 [jos] arată profilele specifice ale diferitelor fenomene afective în relaţie cu trăsăturile de design descrise mai sus.

[1] ORGANÍSMIC, -Ă adj. 1. (biol.) referitor la organism. 2. care ține de o organizare asemenea organismului. (< germ. organismisch)Sursa: Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum

[2] Nu se ştie cu exactitate câte emoţii umane există, iar această lista conţine doar exemple în ordine alfabetică.

Tags: definire, emotieComment

DEFINIREA CELORLALTE   AFECTE

Filed under: afect by Razvan Boagiu — Leave a comment February 15, 2011

DISPOZIŢIILE EMOŢIONALE

Dispoziţiile emoţionale [moods, eng.] sunt stări difuze caracterizate de predominanţa relativ durabilă a anumitor emoţii, având un efect mediu-minim asupra comportamentului. Apar de cele mai multe ori fără o cauza care este certă pentru individ, cauza putând fi legată de un anumit eveniment sau de o evaluare specifică. De asemenea au, de obicei, o intensitate scăzută şi un răspuns sincronizat redus.

1. anxietate [anxiety, eng.]2. apatie [apathy, eng.]3. aprehensiune [apphehension, eng.]4. beatitudine [bliss, eng.]

5. bunăvoie [exhilaration, eng.]6. calm [calm, eng.]7. deznădejde [despair, eng.]8. disforie [dysphoric, eng.]9. dispreţuire [disdainful, eng.]10. entuziasm [elation, eng.]11. iritabilitate [irritable, eng.]12. mulţumire [contentment, eng.]13. nostalgie [nostalgy, eng.]14. optimism [bouyant, eng.]15. suferinţă [distress/misery, eng.]16. sumbritate [gloomy, eng.]17. tandreţe [tenderness, eng.]18. tristeţe [sadness/feeling blue, eng.]19. veselie/”bună dispoziţie” [cheerfulness, eng.]20. vigoare [energetic, eng.]

Emoţiile sunt forme specifice de trăire. Cineva poate simţii iritare, dezgust sau încântare, dar totodată poate trăi şi incertitudine, curiozitate, oboseală, sau foame, care nu sunt emoţii. De exemplu, anumite procese cognitive joacă un rol substanţial în resimţirea incertitudinii; condiţiile fizice au un rol în senzatţia foamei sau a oboselii. În plus, emoţiile domină procesul unei experienţe, dar de asemenea pot apărea în diverse combinaţii cu alte forme de trăiri. Dispoziţiile sunt adesea confundate cu reacţiile fiziologice, însă cele două sunt diferite. Exemple:

oboseală foame sete excitare sexuală

Deci atât emoţiile, cât şi dispoziţiile implică, evident, emoţii. Diferenţa principală dintre cele două este că dispoziţiile emoţionale sunt de durată medie-lungă, însă nu sunt o emoţie continuă. Pot dura o zi sau două, uneori şi mai mult. Sunt mai puţin axate pe o cauza particulară, pe un amănunt, şi totodată sunt mai puţin legate de context decât emoţiile.

Emoţiile şi dispoziţiile curente exercită influenţe puternice asupra judecăţilor evaluative, determinând, de exemplu, nivelul subiectiv al bunăstării pesonale. În cele mai multe cazuri, dispoziţiile – în special cele negative – îngustează alternativele, denaturează gândirea, activităţile fiind greu de controlat. Uneori pot conduce la disfuncţii afective.

O dispoziţie activează emoţii specifice. În iritabilitate, de exemplu, persoana caută o oportunitate să se supere, uneori din motive care în mod normal nu ar declanşa această emoţie. De asemenea, o dispoziţie face ajustatrea unei emoţii mai dificil de controlat, astfel încât emoţia dispare mai lent ca de obicei.

Deşi sursa dispoztiţiilor este incertă, acestea pot apărea din următoarele cauze:

schimbări neurohormonale şi/sau neurochimice; pot fi generate de o experienţă emoţională densă [prin densă se înţelege o serie de

episoade emoţionale în care o anumită emoţie apare şi dispare la intervale scurte de timp şi are o intensitate foarte mare].

Dacă expresia emoţiei [verbală sau nonverbală] este inhibată, şansa ca aceasta să genereze o dispoziţie emoţională este mare. Acest lucru este valabil doar pentru emoţiile negative. De asemenea, această suprimare a emoţiilor afectează funcţionarea sistemului imunitar.

TRĂSĂTURILE AFECTIVE DE PERSONALITATE

Personalitatea umană trebuie înţeleasă în contextul evoluţiei. Traiul în grup este unul din cele mai importante “medii de evolutie” la care oamenii s-au adaptat.

Trăsăturile afective de personalitate [emotional personality traits, eng.] sunt aspecte durabile ale personalităţii umane, implicând tendinţa de amplificare a unui anumit afect prin sporirea duratei, a frecvenţei de apariţie şi a predispoziţiei de a reacţiona cu anumite tipuri de emoţii, chiar şi când provocarea este minimă.

Trăsăturile împart multe caracteristici cu trăirile stărilor afective, în sensul că dictează modul în care indivizii interpretează categoriile de oameni şi situaţii. Astfel, cogniţia socială relaţionată trăsăturilor şi stărilor afective ar trebui să se oglindească reciproc.

Trăsăturile de personalitate afective mai sunt denumite şi predispoziţii afective. Au fost identificate un număr foarte mare de trăsături, iar lista care urmează este parţială:

1. aroganţă [haughty, eng.]2. compasiune [compassion, eng.]3. distimie [dysthymia, eng.]4. euforie [euphoria, eng.]5. gelozie [jealousy, eng.]6. impulsivitate [impulsivity, eng.]7. invidie [envy, eng.]8. irascibilitate [irascibility, eng.]9. melancolie [melancholy, eng.]10. nesăbuinţă [reckless, eng.] 11. nevrotism [neuroticism, eng.]12. ostilitate [ostility, eng.]13. timiditate [shyness, eng.]14. ursuz [morose, eng.]

Trăsăturile de personalitate pot dura toată viaţă. Frecvenţa cu care o emoţie sau o dispoziţie apare este influenţată de aceste trăsături. Sunt considerate a fi un stil caracteristic al unui comportament. O trăsătură ostilă, de exemplu, poate fi manifestată prin iritabilitate sporită, comportament agresiv, nerăbdare şi atitudine aspră.

Alte caracteristici:

joacă un rol ocazional în determinarea problemelor de adaptare la care este expus un individ;

trăsăturile de personalitate care inhiba joacă un rol parţial în impunerea problemelor respective;

influenţează soluţiile strategice pe care oamenii le implementează pentru a rezolva problemele de adaptare cu care se confruntă.

PREFERINŢELE, ATITUDINEA ŞI SCENARIILE AFECTIVE

Preferinţele [preferences, eng.] sunt judecăţi de evaluare relativ stabile în sensul de a plăcea sau displăcea un stimul, sau preferându-l mai mult sau mai puţin decât pe alţi stimuli. Prin definiţie, preferinţele stabile ar trebui să genereze evaluări intrinseci [pag. x], independent de nevoile, dorinţele sau obiectivele curente, deşi aceastea din urmă pot modela evaluarea.

Stările afective produse de stimulii atractivi sau aversivi [concentrarea asupra evenimentului] sunt stabile şi au o intensitate relativ slabă, totodată având răspunsuri sincronizate pronunţate. Preferinţele generează sentimente pozitive sau negative nespecifice, având un impact slab asupra comportamentului [excepţie facant tendinţele de apropiere sau de evitare].

—–

Atitudinile [attitudes, eng.] sunt caracteristice unui stil afectiv care se dezvoltă aproape spontan sau care este adoptat strategic, mai ales în cadrul unei interacţiuni sociale, “colorând” stilul interpersonal. Sunt declanşate, de cele mai mult ori, de evenimente ca întâlnirea cu o perosna anume.

Atitudinile – în comparaţie cu dispoziţiile, scenariile afective, şi în special cu intenţiile strategice -  sunt mai puţin modelate de evaluări spontane. Astfel, când o perosna iritabila întâlneşte un individ pe care nu îl place, există o probabilitate mare să adopte o atitudine ostilă în cadrul interacţiunii. Acest fenomen afectiv are un caracter strategic şi intenţionat, atitudinile fiind o caracteristică personală ce are trei componente:

1. cognitivă [opinii]: cunoştinţe sau opinii despre o ţintă [om, obiect, fenomen etc.];2. afectivă [valenţa diferenţială]: reflectă modul în care individul percepe ţinta, pe baza

dimensiunilor negativ-pozitiv. Pentru majoritatea oamenilor, acesta este cel mai important atribut de evaluare;

3. comportamentală [motivaţionala]: implică predispoziţia individului în adoptarea unui anumit comportament faţă de ţintă.

De exemplu: X poate avea o atitudine particulară către Y deoarece crede că acesta este invidios pe el [pe X] şi vrea să îi facă rău [cognitiv], motiv pentru care X nu îl place pe Y [afectiv] şi îl evită [comportament].

Exemple:

1. agreabilitate [agreeableness, eng.]2. dispreţuire [depreciation, eng.]3. dominanţă [dominance, eng.]4. indiferenţă [indifference, eng.]5. interes [interes, eng.]6. invidie [envy, eng.]7. ironie [irony, eng.]8. milă [pity, eng.]9. simpatie [sympathy, eng.]10. sumisivitate [submisiviness, eng.]11. teamă [dread, eng.]12. xenofobie [xenophobia, eng.]

——

Scenariile afective [emotional plots, eng.] mai sunt denumite şi complexe afective sau atitudini complexe. Diferenţele faţă de dispoziţiile emoţionale sunt:

durabilitate mult mai mare;

în dispoziţiile emoţionale, o persoană nu ştie mereu de ce se află în acea stare; sursa şi motivul sentimentelor este certă într-un scenariu afectiv.

Un scenariu afectiv este un proces continuu, nu o stare invariabilă — nu se formează direct, ci în etape. Poate conţine emoţii, dispoziţii emoţionale, dar şi alte stări afective. Totodată, aceste fenomene pot fi destul de efemere, însă dispariţia lor este bruscă doar în cazuri speciale.

Intensitatea şi sincronizarea răspunsului sunt în general slabe, iar tendinţele comportamentale depind de context [constrângeri situaţionale], ca şi în cazul atitudinilor.

Calea către formarea unui scanariu afectiv este preferinţa şi atitudinea, în special componentele ultimei. La bază, scenariile sunt nişte supra-atitudini care au un efect foarte puternic asupra insului, de multe ori asupra personalităţii acestuia. Sunt opinii durabile şi predispoziţii către o ţintă unică, aici apărând o altă diferenţă majoră faţă de atitudinile simple: atitudinea poate avea ca ţină un grup sau o categorie de persoane/obiecte. Scenariul afectiv, deşi format obligatoriu cu “ajutorul” atitudinii, are o ţină unică şi se dezvoltă când aceasta are o importanţă majoră pentru individ.

Exemple:

1. admiraţie [admiration, eng.]2. ataşament [attachment, eng.]3. disperare [despair, eng.]4. dor [longing, eng.]5. durere/jale [grief, eng.]6. empatie [empathy, eng.]

7. iubire [love, eng.]8. remuşcare [remorse, eng.]9. repulsie [repulsion, eng.]10. speranţă [hope, eng.]11. ură [hate, eng.]12. veneraţie [awe, eng.]

DISFUNCŢIILE/TULBURĂRILE AFECTIVE

1. anxietate [tulburare anxioasă] [anxiety disorder, eng.]2. depresie [depression, eng.]3. distimie [dysthymia, eng.]4. euforie [euphory, eng.]5. frustrare [anumite forme] [frustration, eng.]6. isterie [hysteria, eng.]7. narcisism [narcisism, eng.]8. panică [panic, eng.]9. violenţă [anumite forme] [violence, eng.]

Tulburările afective pot fi episodice, durând săptămâni ori luni, sau pot fi omniprezente, durând ani sau zeci de ani – uneori toată viaţa. Acestea deteriorează calitatea vieţii şi abilitatea de a trăi — aici apare una din diferenţele faţă de trăsăturile de personalitate. Emoţiile sunt scăpate de sub control şi pot conduce la capacitatea scăzută/pierdută de a trăi în prezenţa altor oameni, de a munci, mânca, dormi, etc.

Într-o tulburare afectivă, doar anumite emoţii sunt dominante, deci altele sunt foarte prezente rar; cele dominante sunt simţite foarte intens, în mod repetat – persoana nu le poate regla sau elimina. Metaforic vorbind, emoţiile inundă viaţa.

SINTEZĂ

preferinţă: judecată evaluativă a stimulilor, pe baza dimensiunii plăcere-neplăcere, sau alegerea acelui stimul în defavoarea altor stimuli;

emoţie: episoad relativ scurt de răspunsuri sincronizate ale tuturor sau celor mai multe subsisteme organismice ca răspuns la evaluarea unui eveniment intern sau extern ca având o importantă majoră;

dispoziţie emoţională: stare afectivă difuză, de background, cel mai pronunţată în sentimente, cu o intensitate slabă şi o durată medie-lungă, de multă ori fără o cauza aparentă;

atitudine: poziţie afectivă sau strategică luată către o ţintă sau grup; scenariu afectiv: proces in care se formează o opinie afectivă de durată către o singură

ţintă; trăsătură afectivă de personalitate: predispoziţie şi tendinţă comportamentală stabilă,

tipică pentru un ins anume; disfuncţie afectivă: tulburare episodică sau omniprezentă, în care starea afectivă este

dominată în mod brutal de o emoţie intensă.

—–

Tabelul 1.2 arată profilele specifice ale diferitelor fenomene afective în relaţie cu trăsăturile de design descrise mai sus.

TABELUL 1.2. 

PROFILELE SPECIFICE ALE DIFERITELOR FENOMENE AFECTIVE ÎN RELAŢIE CU TRĂSĂTURILE DE DESIGN ALE AFECTELOR

AFECT

TRASĂTURI DE DESIGNconcentrarea asupra evenimentului 

 

evaluare intrinsecă

evaluare tranzacţională

sincroonizare

rapiditatea schimbării

impact comportamental

intensitate

durată

preferinţe

1 5 3 1 1 3 2 3

scenarii 1 2 2 1 2 2 3 4dispoziţii

2 3 2 2 3 4 3 4

trăsături 1 2 1 1 1 2 2 5atitudini 4 2 2 2 5 4 3 3emoţii estetice

4 5 2 3-4 4 2 2-3 2

emoţii utilitare

5 3 5 5 5 5 4 2

1 = foarte scăzut, 3 = mediu, 5 = foarte mare

Tags: afecte, atitudine, depresie, disfunctii, dispozitie, emotii, iubire, preferinte, remuscare, repulsie, scenariu afectiv, trasaturi, uraComment

ALTE DATE DESPRE   AFECTE

Filed under: afect by Razvan Boagiu — Leave a comment February 15, 2011

Deci emoţiile sunt fenomene complexe şi multidimensionale. Implică evaluări, cele mai multe automate, care declanşează experienţe distincte. Mai mult de 15 emoţii sunt semnalate universal

prin expresii faciale şi vocale, unele cu ajutorul posturii şi/sau a mişcărilor corpului. Emoţiile implică răspunsuri specifice, neuroendocrine şi ale sistemului imunitar. Cel mai comun mod de declanşare al unei emoţii este când ceva serios  poate afecta existenţa, într-un mod plăcut sau neplăcut — în curs de desfăşurare sau în viitor. Aceasta nu este singura cale pentru apariţia emoţiilor, dar este printre cele mai importante mijloace de declanşare — poate chiar principalul mod. Există elemente comune în contextul în care o emoţie apare, în ciuda diferenţelor individuale şi culturale.

Emoţiile şi stările lor extinse determină calitatea vieţii, apărând în orice relaţie interumana. Pot salva viaţa sau, din contră, o pot pune în pericol. Sunt o trăsătură proeminentă a vieţii şi o reacţie universală, funcţională, la un stimul [extern sau intern], integrând temporar canale fiziologice, cognitive, fenomenologice şi comportamentale pentru a facilita un răspuns adecvat şi maleabil la situaţia curentă. Joacă un rol important în evoluţia conştiinţei şi a operaţiilor proceselor mintale. Au derivat din evoluţia umană şi din dezvoltarea neurobiologică, fiind informaţionale şi motivante — sunt principalul sistem motivaţional pentru comportamentul uman.

Oamenii nu devin emotivi din orice — nu sunt cuprinşi de emoţii în fiecare moment – acestea apar şi dispar relativ repede. Indivizii simt o emoţie la un moment dat, iar în următorul moment nu o mai simt. Unii oameni sunt mai emotivi decât alţii, iar un caz interesant îl reprezintă alexithimia — lipsa sentimentelor [nu a emoţiilor]. Unii oameni de ştiinţă susţin că oamenii se află mereu într-o stare emoţională, dar emoţia este prea slabă că să fie conştientizată sau să afecteze activitatea curentă, însă probabil că aceştia se referă la dispoziţiile emoţionale, nu la emoţii.

Emoţiile produc schimbări în porţiunile creierului care mobilizează oamenii să facă faţă unei situaţii ce ar putea diminua sau elimina emoţia respectivă, dar şi schimbări în sistemul nervos, care reglează schimbarile din corp, ca de exemplu bătăile inimii, respiraţia, transpiraţia — pregătind pentru diverse acţiuni. De asemenea, emoţiile sunt transmise şi prin alte semnale, cum ar fi expresia facială, expresia vocală sau poziţia/mişcările corpului. Toate acestea se produc involuntar şi sunt foarte greu de controlat, mai ales când emoţia este foarte puternică. Schimbările produse de S.N.V. sunt imposibil de controlat în totalitate, în cel mai bun caz sunt doar diminuate.

Doua emoţii pot apărea într-o succesiune rapidă, dar în acelaşi timp două sau mai multe emoţii pot fi amestecate. O emoţie apare foarte rar singură, în stare pură — de cele mai multe ori sunt prezente cel puţin două  emoţii în acelaşi timp, unele mai puternice [primare] decât altele [secundare]. Apar în mai puţin de o secundă, uneori doar în câteva milisecunde, insa o emoţie neobservată nu este obligatoriu şi inconştientă, indiferent de durata acesteia. Cu toate acestea, o emoţie se poate declanşa destul de încet, trecând până la câteva minute până răspunsurile apar. Odată ce o emoţie apare, se “instalează” în câteva milisecunde, influenţând – uneori chiar dictează brutal – gandirea si activitatea curenta. Oamenii pot face evaluări foarte complexe si foarte rapide, în câteva milisecunde, fără să fie conştienţi de procesul de evaluare. Conştientizarea unei emoţii poate conduce la posibilitatea de a schimba lucrul care a produs-o, motiv pentru care sunt motivante.

Există persoane care sunt mai creative din punct de vedere emoţional decât majoritatea oamenilor. Aceasta presupune:

o bună intergare a emoţiilor şi a exprimării lor simbolice; proces de evaluare complex, persoanele respective nu se grăbesc în tragerea concluziilor; sunt preocupate să “exploreze” sensul propriilor emoţii; se gândesc mult la sentimentele altor oameni; găsesc provocator ceva ce alţii consideră ameninţător; sunt mai puţin legate de standarde şi mult mai tolerante în conflicte.

S-a constatat că odată cu îmbătrânirea, efectul emoţiilor se amortizează, făcând loc unei pregătiri simbolice pentru moarte, deşi acestea încă joacă un rol crucial în viaţa unei persoane. Magnitudinea activităţii S.N.V. este mult mai scăzută decât în cazul persoanelor tinere, ca şi calitatea configuraţiei faciale.

 

EMOŢIILE PRIMARE

Emoţiile de bază/primare sunt acelea care au evoluat din sistemul nervos şi sunt legate genetic de acesta. Emoţiile secundare sunt cele construite din alte emoţii, de regulă din cele primare. Conform lui Paul Ekman, pentru ca o emoţie să fie primară, trebuie să îndeplinească urmatoărele caracteristici:

1. semnale universale distinctive[1];2. psihologie distinctivă;3. evaluare automată;4. prezenţa în alte primate;5. declanşare rapidă;6. durată scurtă;7. apariţie spontană, involuntară;8. experienţă subiectivă distinctivă.

 

[1] Un semnal universal ca fapt in sine nu este o evidenta a unei emotii.

Comment

COMUNICAREA   AFECTELOR

Filed under: afect by Razvan Boagiu — Leave a comment February 15, 2011

Corpul este “teatrul” emoţiilor.

În cadrul unei interacţiuni, afectele pot fi manifestate şi comunicate prin diverse metode comportamentale care variază de la om la om şi în funcţie de context. Expresia emoţională este făcută prin comportamentul verbal şi/sau nonverbal. Abilitatea de a simboliza şi transpune în cuvinte o stare emoţională reprezintă o unealtă puternică pentru reglarea emoţiei respective, influenţând relaţia dintre cognitiv şi afecte, dezvoltând experienţele sociale.

Expresia emoţională reprezintă toate componentele şi reacţiile psihologice involuntare în contextul unei interacţiuni, componente care sunt manifestate de un participant care nu este mereu conştient de faptul că sunt relaţionate emoţiilor şi/sau sunt percepute de către alţi oameni.

Programele universale [sau de bază] afective sunt un sistem evoluat ce reglează comunicarea emoţiilor, luând forma unor semnale universale. Aceste semnale sunt înrădăcinate în abilităţile de comunicaare ale primatelor, inclusiv omul. De exemplu, expresiile facile ale oamenilor şi cimpanzeilor au similarităţi substanţiale.

Pentru oameni, sistemele afective de bază sunt modelate de norme care dictează ce semnale ar trebui accentuate, mascate, sau eliminate. În adiţie, cultura introduce ajustări subtile ale programelor, producând diferenţe în aparenţa expresiei emoţionale. Aceste variaţii culturale, dobândite prin experienţă socială, fac ca semnalele emoţionale să fie recunoscute cu o acurateţe mai mare atunci când indivizii fac parte din aceeaşi cultură. Regulile social-culturale sunt primele care influenţează modul în care indivizii îşi reglează afectele.

 

CARACTERISTICILE COMUNICĂRII AFECTELOR

expresia emoţională variază în funcţie de persoană şi de context; persoanele care interacţionează nu interpretează mereu expresia emoţională că fiind o

emoţie “reala”, ci doar o referire; are un aspect convenţional; sunt fenomene complexe, care de obicei constau într-un set de comportamente şi mai

multe reacţii psihologice; orice comportament şi reacţie psihologică poate fi interpretat de un observator ca fiind o

exprsie emoţională — independent de modul în care persoana care le exprimă le şi înţelege.

Indivizii care interacţionează interpretează trăirile exprimate în mod permanent [conştient sau subconştient], chiar dacă intensitatea şi acurateţea sunt variabile. Interpretarea constă în:

trăirea specifică ce este atribuită unei persoane observate [independent de indicatorii prezenţi];

comportamentele şi reacţiile fiziologice sunt interpretate că expresie emoţională; tematizarea tairii este interpretată. Indicarea unei emoţii este rezultatul acestor trei

componente. Tematizarea se referă la actul de a face o trăire subiectul unei interacţiuni.

În majoritata situaţiilor, trăirile sunt atribuite mai mult sau mai puţin diferenţiat persoanei care le exprimă. Chiar şi atunci când indicatorii emoţionali nu sunt prezenţi sau observaţi, emoţiile pot fi atribuite unei persoane pe baza:

regulilor emoţionale care se potrivesc situaţiei; transpunerea mintală a emoţiilor proprii în persoana cu care se interacţionează; eventual cunoaşterea stării emoţionale a persoanei cu care se interacţionează.

Exprimarea unei emoţii poate fi verbală şi nonverbala [mişcări faciale, voce, uneori cu ajutorul mişcării şi poziţiei corpului]. Deşi multe expresii emoţionale apar involuntar şi sunt produse secundare ale S.N.V., există anumite informaţii care sunt în cea mai mare măsură sub controlul celui care le exprimă [ex. postura şi mişcările corpului, tonul vocii şi alegerea cuvintelor], aflându-se cel puţin la limita dintre conştient şi subconştient.

 

DOMENII DE MANIFESTARE ALE EMOŢIILOR

1.  manifestări fiziologice [ex. tremurat, înroşire];

2.  manifestări nonvocale nonverbale [ex. mimică, mişcarea şi/sau poziţia corporală];

3.  manifestări vocale nonverbale [ex. râs, geamăt, oftat, suspin];

4.  paralingvistica [ex. tonul sau înălţimea vocii];

5.  proporţia verbală a enunţului:

5.1. manifestarea în conţinutul lingvistic al cuvântării [ex. alegerea cuvintelor];

5.2. ajustarea conţinutului-temă a cuvântării:

5.2.1.  exprimări emoţional-verbale [ex. proclamaţii];

5.2.2.  exprimări verbal-emoţionale [ex. reproş];

5.2.3.  e etichetarea/descrierea verbală a trăirilor;

5.2.4.  descrierea/nararea unei circumstanţe situaţionale ale unei trăiri;

5.3. tematizarea verbală a trăirii:

5.3.1.  etichetarea verbală a trăirii;

5.3.2.  descrierea trăirii;

6.  comportament conversaţional:

6.1. subiect [ex. elegerea unui subiect trist];

6.2. tipul conversaţiei [ex. bârfă];

6.3. strategii conversaţionale [ex. deschidere, negare prin demonstraţie];

6.4. organizarea conversaţiei [ex. întreruperi, suprapuneri verbale];

6.5. modalitatea de conversaţie [ex. ironică, vagă].

—–

Fundamentele sociale ale afectelor devin clare când se consideră regulile acestora. Ele determină, în mare parte, cum se simt oamenii, cum manifestă şi cum prelucrează afectele. Există patru tipuri de reguli afective: reguli emoţionale, reguli de manifestare, reguli de corespondenţa şi reguli de codificare.

Regulile emoţionale indică tipul şi intensitatea sentimentelor văzute ca adecvate d.p.d.v. social în cadrul unei situaţii, atât din perspectiva persoanei care adoptă regulile, cât şi a altor participanţi. De exemplu, într-o situaţie care implică o pierdere irevocabilă, tristeţea este emoţia potrivită d.p.d.v. cultural-social.

Regulile de manifestare ajustează tipul şi intensitatea expresiilor care pot fi exprimate într-o anumită situaţie, în ciuda afectului care este prezent în realitate. De exemplu, în cazul pierderii irevocabile, tristeţea este emoţia potrivită d.p.d.v. social, dar în anumite culturi această emoţie nu se exprimă vizibil [ex. prin plâns].

Regulile de corespondenţă reglează tipurile de emoţie şi manifestările aşteptate într-o conversaţie în care se aşteaptă un răspuns la starea afectivă a partenerului de dialog. Dacă, de exemplu, partenera de conversaţie este tristă, observatorul nu va mai continua să fie relaxat sau vesel, sau cel puţin va încerca să mascheze aceste stări.

Regulile de codificare sunt convenţii care descriu şi determină ce comportament poate fi considerat o manifestare a unei emoţii. Astfel, aparţin atât comportamentului prin care o emoţie poate fi manifestată, cât şi indicatorilor comportamentali ai persoanei, care permit recunoaşterea faptului că el sau ea trăieşte are o anumită stare afectivă.

—–

Interacţiunea poate fi înţeleasă ca o ierarhie complexă de sarcini care trebuie să fie împlinite pentru a realiza anumite obiective şi ţeluri. Procesele de evaluare şi afirmare [exprimare] joacă întotdeauna un rol în îndeplinirea acestor sarcini, putând fi rezolvate individual sau interactiv. Ceea ce se numeşte emoţie poate fi înţeles ca o procedura specifică pentru îndeplinirea acestor sarcini de evaluare şi afirmare, sau cel puţin o parte din acestea este rezolvată la un nivel afectiv. Dintr-o perspectivă funcţională, fiecare emoţie poate fi descrisă că o exprimare a unei evaluări.

 

SECRETE AFECTIVE

Studiile arată că afectele pot fi împărtăşite social în proporţie de până la 90%, mai ales în cazul persoanelor extravertite. Exteriorizarea ajută oamenii să facă faţă acelei experienţe. Când două persoane nu se cunosc, sau se cunosc foarte puţin, confesiunile sunt mai uşor de făcut.

Amintirile mărturisite implică un efort cognitiv mult mai puţin intens decât cele ţinute secrete, în sensul că cele din urmă sunt asociate cu:

o căutare a mai adâncă a sensului acelei amintiri; un efort mai mare de înţelegere a ceea ce s-a întâmplat; încercări mai mari de a “pune în ordine ceea ce s-a întâmplat”.

—–

Oamenii au în general impresia că o confesiune a unor evenimente negative le va face mai mult rău decât bine, iar durerea nu se va opri niciodată. În ciudă acestora, terapeuţii, de exemplu, îşi încurajează clienţii să exprime verbal cele mai intense emoţii negative referitoare la evenimente traumatice. În anumite circumstanţe, exprimarea verbală a afectelor negative poate vindeca, după cum insistă terapeuţii, însă, în alte situaţii, frica oamenilor este justificată, efectele fiind distrugătoare, uneori irevocabil.

Exprimarea verbală a afectelor negative poate conduce la diminuarea simptomelor. Însă nu exprimarea simplă, în afara contextului în care s-a produs, ci toate stadiile de asimilare, înainte ca trăirea să fi fost incorporată într-o schema cognitiva. Trabuie făcută legăturăaîntre acea experienţă, gânduri, sentimente şi reacţii.

Tags: afect, domenii de manifestare, emotie, reguli socialeComment

ALTE DATE SINTETICE DESPRE   EMOTII

Filed under: afect by Razvan Boagiu — Leave a comment

February 15, 2011

sunt fenomene complexe şi multi-dimensionale; apariţia emoţiilor primare poate fi biologică sau primitivă din punct de vedere psihologic; durata unei emoţii este limitată [milisecunde, secunde, minute, cel mult o oră, în cazuri

extreme]; declanşare: percepţia cauzei [sursă] -> schimbări psiho-fiziologice [răspuns] ->

declanşarea emoţiei [efect]; sentimentele sunt partea conştientă a emoţiilor, aspectul care permite flexibilitate; afectează memoria, atenţia, şi luarea deciziilor; provoacă răspunsuri endocrine şi vegetative; variază în intensitate; pot fi generate de memorii sau imaginaţie; emoţii “prelungite” nu există — dar pot apărea în scurte episoade emoţionale, astfel încât

par continue; pot fi conştientizate sau inconştiente; cresc şansele de supravieţuire în cazul unei situaţii de urgenţă; sunt motivante, în măsura în care oamenii caută să maximizeze experienţele emoţiilor

pozitive şi să diminueze efectele emoţiilor negative; emoţii fără cognitiv nu pot apărea, sunt strâns legate; stabilesc priorităţi ale ţelurilor multiple şi stimulilor care afectează induividul la un

moment dat; pot afecta evaluarea cognitivă; ajută în stocarea memoriilor; implică categorii specifice de informaţie care “limentează” procesele cognitive în mod

direct; cognitivul fără motivaţie nu poate genera emoţie; implică sisteme complexe — fiziologie, limbă, reprezentare, experienţă — care permit

oamenlior să se adapteze schimbărilor sociale şi să se implice în diverse relaţii interumane;

sunt fixate în evaluări: la cel mai general nivel, evaluările emoţionale implică fie judecăţi evaluative ale stării unui eveniment că fiind “bun” sau “rău”, fie acţiunile curente ale individului corespunzând cu ţelurile şi aşteptările personale.

emoţia poate fi exprimată/comunicată; pot comunica informaţii despre intenţii sau comportament probabil; expresia facială nu denotă în mod obligatoriu o emoţie; expresiile emoţionale, în special cele faciale, pot fi gradate în intensitate, reflectând

variaţii ale  intensităţii; exprimarea unei emoţii implică semnale multiple; exprimarea nonverbala a unei emoţii poate fi inhibata total; exprimarea unei emoţii false poate fi [destul de rar] simulată convingător; exprimarea nonverbala a unei emoţii nu indică şi sursa de declanşare a acesteia; legătura dintre emoţie şi comportament ţine de personalitate [inhibare, conştientizarea

emoţiei, motive situaţii, consecinţe, deprinderi/obişnuinţe, convingeri]; crează legături sociale; sunt modelate şi totodată modelează interacţiunile sociale.

 

TABELUL 1.3.

DIMENSIUNILE EVALUĂRILOR RELAŢIONATE EMOŢIILORDIMENSIUNE DEFINIŢIEatenţie gradul de concentrare asupra

stimulilor;certitudine măsura de certitudine legată de

evenimentele viitoare, mai îndepărtate sau mai apropiate;

control puterea de control sau modalitatea prin care se face faţă unui eveniment;

agreabilitate gradul în care un eveniment este perceput că fiind negativ sau pozitiv;

obstacol perceput măsura în care un obiectiv este blocat;responsabilitate măsura în care propria persoană,

ceilalţi oameni şi factorii contextuali sunt responsabili pentru un eveniment;

legimitate proporţia în care un eveniment este perceput ca fiind just şi meritat, sau nedrept şi nemeritat;

effort anticipat gradul în care individul trebuie să investească energie ca răspuns la un eveniment.

 

 

TABELUL 1.4.

FUNCŢIILE EMOŢIILOR, ÎN PATRU NIVELE DE ANALIZĂNIVEL DE ANALIZĂ

FUNCŢII

individual §   informează individul în legarura cu problemele sau oportunităţile;

§   pregăteşte individul pentru acţiune.diadă §   semnalează stările mintale;

§   recompensează sau sancţionează acţiunile

precedente;

§   evocă diverse comportamente complementare sau reciproce.

grup §   defineşte rolurile şi identităţile grupului;

§   motivează acţiuni colective.cultură §   defineşte identitatea culturală;

§   identifică normele şi valorile;

§   concretizează idologiile culturale şi structurile de putere.