O mie şi una de nopţiPovestea lui Sindbad marinarul

Noaptea 213 – POVESTEA LUI SINDBAD MARINARUL

O, măreţule calif, tot sub cârmuirea lui Harun-al-Raşid, despre care am tot vorbit, era la Bagdad un hamal sărman, pe nume Hindbad. Într-o zi, când era tare cald, ducea un balot foarte greu dintr-un capăt al oraşului tocmai în celălalt. Fiind foarte obosit de drumul pe care-l făcuse deja şi cum mai avea încă multe de făcut, ajunse pe o stradă unde adia un vânticel răcoros şi al cărei pavaj era stropit cu parfum de trandafiri. Cum nu-şi putea dori un loc mai bun de odihnă, îşi puse sarcina pe pământ şi se aşeză pe ea, lângă o casă mare.

Îi păru bine că s-a aşezat acolo: căci nările sale se umplură de o mireasmă minunată de aloe şi de smirnă arsă care ieşea pe fereastrele

acelei case şi care, amestecându-se cu aroma de parfum de trandafiri, răspândea în aer un miros suav. În afară de asta, putea auzi un concert susţinut de multe instrumente, acompaniate de privighetorile din copaci şi de păsările specifice Bagdadului. Această melodie elegantă şi mirosul mai multor feluri de cărnuri, care ajungea până la el, i-au arătat că acolo era un ospăţ, că oamenii se distrau. Vru să ştie cine stătea în acea casă, pe care nu o mai văzuse, pentru că nu prea trecuse pe acea stradă. Ca să-şi astâmpere curiozitatea, se apropie de nişte servitori pe care îi văzu la uşă, minunat îmbrăcaţi, şi-l întrebă pe unul cum se numea stăpânul casei.

- Dar cum, îi zise servitorul, sunteţi din Bagdad şi nu ştiţi că aici este casa stăpânului Sindbad marinarul,

2

vestitul călător care a fost pe toate mările de sub soare?

Hamalul, care auzise despre bogăţiile lui Sindbad, nu putu să nu fie invidios pe un om care părea tot atât de norocos pe cât părea el de nenorocit. Amărât de aceste gânduri, ridică ochii spre cer şi strigă tare, ca să fie auzit:

- Atotputernice Creator al tuturor lucrurilor, iată ce deosebire este între mine şi Sindbad; îndur în fiecare zi mii de greutăţi şi mii de dureri şi de-abia dacă ajung să duc alor mei de mâncare pâine tare de orz, în vreme ce fericitul Sindbad se lăfăie în bogăţii imense, ducând o viaţă de huzur. Ce a făcut, oare, ca să-i dai o soartă atât de fericită? Şi eu, ce am făcut, ca să merit una aşa de nenorocită?

Sfărşindu-şi vorba, lovi cu călcâiul în pământ, ca un om sfâşiat între durere şi disperare.

Era încă pradă acestor gânduri amare, când văzu ieşind din casă un servitor, care veni la el şi, luându-l de braţ, îi zise:

- Veniţi cu mine; domnul Sindbad, stăpânul meu, vrea să vă vorbească.

Atunci, Şeherezada văzu că se lumina de ziuă şi tăcu, dar a doua zi povesti:

Noaptea 214 - PRIMA CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD MARINARUL

Măreţule calif, majestatea voastră îşi poate imagina că Hindbad a fost tare mirat de onoarea care i se făcea. După cele ce spusese, se cam temea ca nu cumva Sindbad să fi trimis după

3

el ca să se răzbune; şi de aceea se pregătea să se scuze că nu-şi poate lăsa marfa în mijlocul drumului; dar servitorul lui Sindbad îl încredinţă că vor avea grijă de ea şi-l grăbi atât de tare să se ducă, după cum avea poruncă, încât hamalul fu obligat să cedeze.

Servitorul îl duse într-o sală mare, unde erau mulţi oameni aşezaţi în jurul unei mese pline de bucate alese. Pe locul de onoare era un bărbat serios, bine făcut, cu o barbă albă şi lungă, care-i dădea un aer măreţ; în spatele lui, se înghesuiau să-l servească ofiţeri şi slujitori. Sindbad îi spuse să se apropie şi, după ce-l invită să se aşeze de-a dreapta sa, îi făcu cinstea de a-l servi el însuşi şi-i mai dădu să bea un vin nemaipomenit, din care se afla din belşug pe masă.

Către sfărşitul mesei, Sindbad, văzând că

invitaţii săi nu mai mâncau, luă cuvântul şi, adresându-se lui Hindbad, pe care-l numi frate, după obiceiul arabilor, atunci când sunt între prieteni, îl întrebă cum îl cheamă şi ce slujbă are.

- Domnule, îi răspunse, numele meu este Hindbad.

- Sunt încântat să vă cunosc, zise Sindbad, şi vă asigur că musafirii mei vă primesc cu bucurie; dar aş vrea să aflu din gura dumnea-voastră ce spuneaţi adineauri, în stradă.

Sindbad auzise pe fereastră tot ce spusese hamalul, înainte de a se aşeza la masă; şi insistase să-l vadă. La această rugăminte, Hindbad, ruşinat, lăsă capul în jos şi zise:

- Domnule, vă mărturisesc slăbiciunea mea: eram supărat şi mi-au scăpat câteva vorbe

4

nepotrivite pentru care vă implor să mă iertaţi.

- Vai, zise Sindbad, să nu mă credeţi aşa de nedrept, încât să vă port ranchiună pentru asta. Mă pun în situaţia dumneavoastră; în loc să vă reproşez vorbele îngânate, vă căinez; dar trebuie să îndrept impresia greşită pe care se pare că o aveţi despre mine. Vă imaginaţi, desigur, că am dobândit fără trudă şi fără bătaie de cap toate aceste bogăţii şi bunuri de care vedeţi că mă bucur: vă înşelaţi. Nu am ajuns la această stare decât după ce am îndurat ani de zile toate încercările trupului şi sufletului pe care le poate inchipui o minte omenească. Da, domnii mei, adăugă, către cei de faţă, pot să vă încredinţez că aceste încercări sunt atât de ieşite din comun, încât pot tăia şi oamenilor celor mai însetaţi de înavuţire pofta de a străbate mările pentru a

le dobândi. Poate că nu aţi auzit decât puţine lucruri despre aventurile mele ciudate şi despre primejdiile care m-au pândit pe mare, în decursul celor şapte călătorii pe care le-am făcut şi, pentru că am acum ocazia, o să vi le povestesc de-a fir a păr; nu cred că vă veţi supăra să le auziţi.

Întrucât Sindbad voia să-şi spună povestea mai ales pentru hamal, înainte de a începe, dădu poruncă să se aducă marfa pe care o lăsase în stradă şi să fie pusă în locul dorit de Hindbad. Apoi, istorisi cam aşa:

PRIMA CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD MARINARUL

Am moştenit de la ai mei averi mari, dar am risipit o mare parte în anii nebuni ai tinereţii; dar, când mi-a venit mintea la cap şi m-am oprit, am văzut că bogăţia se ducea repede şi că, din cauza felului

5

în care mă ingrijisem de ea, ajunsesem aproape de fundul sacului. Mă gândeam, încă, la faptul că iroseam, nefericitul de mine, ducând o viaţă dezordonată, mai presus de toate, timpul, care este lucrul cel mai de preţ pe lumea asta. Mă mai gândeam şi că sărăcia ultimă, cea mai nenoro-cită, este cea de la bătrâneţe. Mi-am amintit de vorbele marelui Solomon, pe care le auzisem de la tata, cum că era mai bine să fii mort decât să fii sărac.

Mâhnit de aceste gânduri, mi-am adunat rămăşiţele averii. Am vândut cu toba în piaţă tot ce-mi mai rămăsese din mobilă. Apoi, m-am dus pe lângă unii care făceau negoţ pe mare. M-am luat după cei care mi s-au părut a-mi da sfaturi bune. În cele din urmă, am hotărât să pun la treabă puţinii bani care mi-au mai rămas şi, de cum luai această hotărâre, n-am şovăit să

o duc la îndeplinire. M-am dus la Balsora, unde m-am îmbarcat alături de alţi neguţători pe un vas pentru care toţi pusesem bani.

Am înălţat pânzele şi am luat drumul Indiilor orientale, prin Golful Persic, care este format de coasta Arabiei Fericite pe dreapta şi de cea a Persiei, pe stânga. Cea mai mare lăţime a mării este pe acolo de şaptezeci de leghe, după părerea celor mai mulţi. Dincolo de golf, marea Levantului, ca şi cea a Indiilor, este foarte întinsă: pe de o parte, este mărginită de coastele Abisiniei şi sunt patru mii cinci sute de leghe până la insulele Vakvak. La început, am suferit de ceea ce se numeşte „rău de mare”; dar mi-am revenit curând şi, de atunci, nu am mai avut aşa ceva.

Pe drum, am acostat în mai multe insule, unde am vândut sau am schimbat

6

mărfuri. Într-o zi, vântul se opri tocmai când eram lângă o insulă care de-abia ieşea din apă, verde de ziceai că este o pajişte. Căpitanul a poruncit să se strângă pânzele şi le-a dat voie să coboare marinarilor care voiau să debarce. Dar, în vreme ce noi ne desfătam bând şi mâncând sau odihnindu-ne de truda de peste zi, insula a început deodată să se cutremure şi ne-a scuturat serios...

Atunci, Şeherezada văzu că se lumina de ziuă şi tăcu, dar a doua zi povesti:

Noaptea 215

Sindbad a continuat:

Cei de pe vas au văzut că insula se cutremura şi ne-au strigat să ne întoarcem imediat; că, altfel, vom pieri, pentru că ceea ce luasem drept insulă era, de fapt, spinarea unei balene. Cei mai iuţi de picior fugiră cu o barcă,

alţii, o luară înot. Dar eu eram încă pe insulă, adică, pe balenă, când s-a scufundat în mare şi n-am avut timp decât să mă prind de o bucată de lemn pe care o adusesem de pe vas ca să aprindem focul. Dar căpitanul, după ce-i luase la bord pe oamenii care fugiseră cu barca şi îi culesese pe câţiva dintre cei care înotau, a vrut să profite de faptul că se pornise un vânt răcoros şi prielnic; dădu poruncă să se ridice ancora şi astfel îmi luă orice speranţă de a mai ajunge la vas.

Am rămas, deci, în voia valurilor, împins când de o parte, când de alta; m-am luptat pentru viaţa mea toată ziua şi noaptea următoare. A doua zi nu mai aveam putere şi eram disperat că voi muri, când un val mă aruncă din fericire pe o insulă. Coasta era înaltă şi abruptă şi m-aş fi chinuit mult şi bine să o urc, dacă nişte rădăcini de copaci, pe care numai

7

norocul le păstrase în acel loc spre salvarea mea, nu m-ar fi ajutat. M-am întins pe pământ, unde am stat mai mult mort decât viu, până s-a luminat pe deplin şi a răsărit soarele.

Atunci, deşi eram tare slăbit din cauza muncii pe corabie, ba şi pentru că nu mai mâncasem nimic de ieri, am început să mă târăsc, în căutarea unor ierburi bune de mâncat. Am găsit câteva şi am avut bucuria de a dibui un izvor cu o apă extraordinară, care nu a întârziat să mă pună pe picioare. După ce am mai prins puteri, am cercetat insula, abătându-mă de la drumul drept. Am ajuns pe o câmpie frumoasă, unde am zărit de departe un cal care păştea. Mi-am îndreptat paşii într-acolo, bucuros, dar şi temător; fiindcă nu ştiam dacă nu cumva mă aştepta mai degrabă moartea decât salvarea. Apropiindu-mă, am zărit o iapă legată de un ţăruş. Frumuseţea ei

mi-a atras atenţia;dar, în vreme ce o priveam, am auzit vocea unui om, ieşind de sub pământ. Imediat, omul a apărut, a venit la mine şi m-a întrebat cine sunt. I-am spus prin ce trecusem; după aceea, luându-mă de mână, mă conduse într-o peşteră, unde se aflau şi alţi oameni, miraţi de prezenţa mea acolo, aşa cum şi eu mă minunam că-i găseam în acel loc.

Am mâncat din mâncarea pe care mi-au oferit-o; apoi, când i-am întrebat ce făceau într-un loc care părea aşa de pustiu, mi-au răspuns că erau rândaşi la caii regelui Miraj, stăpânul insulei; că, în fiecare an, în aceeaşi perioadă, era obiceiul să fie aduse iepele regelui, pe care le legau aşa cum văzusem, pentru a fi montate de un cal de mare; apoi, calul de mare voia să le sfâşie, dar ei îl opreau, cu ţipetele lor şi îl forţau să se întoarcă în mare; că, după ce erau

8

gestante, iepele erau duse înapoi, iar mânjii pe care îi fătau erau ai regelui, fiind apoi numiţi cai de mare. Mai adăugară că trebuia să plece a doua zi şi că, dacă aş fi sosit atunci, aş fi murit, cu siguranţă, pentru că satele erau departe şi mi-ar fi fost cu neputinţă să le găsesc fără călăuză.

În timp ce ei îmi spuneau toate astea, calul de mare ieşi din apă, aşa cum spuseseră, se aruncă asupra iepei, o montă şi apoi vru să o mănânce; dar, la zgomotul pe care-l făcură slujitorii, se lăsă păgubaş şi se scufundă iarăşi în mare.

A doua zi, s-au întors în capitala insulei cu iepele şi i-am însoţit. La sosirea noastră, regele Miraj, căruia i-am fost prezentat, m-a întrebat cine sunt şi prin ce întâmplare am ajuns în

ţara lui. După ce i-am ostoit curiozitatea, mi-a dovedit că mă compătimea pentru nenorocire. În acelaşi timp, porunci să fiu îngrijit şi să mi se dea tot ce aveam nevoie. Şi aceasta cu atâta promptitudine, încât am avut de ce să laud generozitatea regelui şi conştiinciozitatea ofiţe-rilor săi.

Fiind neguţător, mă duceam pe la cei deo-potrivă cu mine. Îi căutam mai ales pe cei străini, atât pentru a afla veşti de la Bagdad, cât şi pentru a găsi pe cineva cu care să mă întorc; capitala regelui Miraj se afla pe malul mării şi are un port frumos, unde acostează în fiecare zi vase din toate colţurile lumii. Căutam astfel tovărăşia savan-ţilor din Indii, şi-mi plăcea să-i ascult vorbind; dar asta nu mă împiedica să mă duc regulat la curtea regelui sau să stau de vorbă cu guvernatorii şi regii mai

9

mici, care-i plăteau tribut şi-i stăteau prin preajmă. Îmi puneau multe întrebări despre ţara mea şi, în schimb, îi întrebam despre obice-iurile şi legile din ţara lor, vrând să ştiu tot ce credeam că merită.

Sub stăpânirea rege-lui Miraj era o insulă numită Cassel. Mă asigurau că de acolo se aud în fiece noapte timpane bătând, ceea ce i-a făcut pe marinari să creadă că acolo sălăşluia Degial. M-a cuprins dorinţa de a vedea cu ochii mei minunea şi am văzut în timpul călăto-riei peşti lungi de o sută şi de două sute de coţi, care mai mult sperie decât atacă. Sunt aşa de fricoşi, că-i pui pe fugă lovind în scânduri. Am remarcat şi alţi peşti, de nici un cot, care aveau parcă un cap de bufniţă.

La întoarcere, într-o zi, când eram în port, a venit o corabie. După ce

a ancorat, au început să descarce marfă, iar negustorii care o comandaseră o duceau la prăvălii.

Aruncându-mi ochii pe câteva baloturi şi pe scrisul care arăta cui aparţineau şi, după ce le-am cercetat cu atenţi-e, am fost sigur că erau cele pe care le îmbar-casem pe vasul cu care călătorisem de la Balso-ra. L-am recunoscut chiar pe căpitan; dar, cum eram convins că mă credea mort, m-am dus la el şi l-am întrebat a cui era marfa.

- Aveam la bord, îmi răspunse, un neguţător din Bagdad, pe nume Sindbad. Într-o zi, apropiindu-ne de o insulă - sau cel puţin aşa ni se părea – el s-a dus la ţărm, împreună cu alţi călători, pe acea aşa-zisă insulă, care era, de fapt, o balenă de o mărime neobişnuită, ador-mită la suprafaţa apei. Balena nici nu a simţit

10

bine căldura focului pe care i—l aprinseseră pe spate, ca să facă ceva de mâncare, că a şi început să se mişte şi să se scufunde. Cei mai mulţi dintre pasageri s-au înecat şi nefericitul de Sindbad odată cu ei. Baloturile astea erau ale lui şi am hotărât să le vând şi apoi să caut pe cineva din familia lui, ca să-i dau banii pe care i-aş fi obţinut.

- Căpitane, i-am spus eu atunci, eu sunt Sindbad pe care îl crezi mort, dar nu am murit; baloturile astea sunt bunurile mele, marfa mea...

Atunci, Şeherezada văzu că se lumina de ziuă şi tăcu, dar a doua zi povesti:

Noaptea 216 – A doua călătorie a lui Sindbad

Sindbad, continuându-şi povestea, le spuse comesenilor:

- Când căpitanul corabiei m-a auzit spu-nând acestea, a strigat: „Dumnezeule mare, pe cine să mai crezi în ziua de azi? Nu mai există oameni de bună credinţă. L-am văzut cu ochii mei pe Sindbad pierind; călă-torii care erau cu mine pe vas l-au văzut, ca şi mine, şi dumneata îndrăz-neşti să spui că eşti Sindbad? Ce cutezanţă! Când se uită cineva la dumneata, pari un om cinstit; şi totuşi, ai inventat o minciună groaznică, pentru a pune mâna pe nişte bunuri care nu îţi aparţin.”

- Ai răbdare, căpitane, şi fă-mi plăcerea de a asculta ce am de spus.

- Ei bine! reluă el, ce ai de spus? Vorbeşte, că te ascult.

Atunci i-a povestit cum mă salvasem, în ce împrejurări îi întâlnisem pe rândaşii regelui

11

Miraj, care mă aduseseră la curtea sa.

Povestea mea l-a cam zguduit; dar s-a convins imediat că nu minţeam, când au venit nişte oameni de pe corabia lui şi m-au recunoscut şi mi-au făcut salamalekuri, arătându-mi cât se bucurau să mă vadă. În cele din urmă, m-a recunoscut şi el şi, aruncându-se de gâtul meu, mi-a spus:

- Allah fie lăudat că aţi scăpat dintr-o primejdie aşa de mare! Nu vă pot spune ce plăcere îmi face săă vă revăd. Iată bunurile dumnea-voastră, luaţi-le, sunt ale dumneavoastră, faceţi cu ele ce vreţi.

I-am mulţumit, lăudâ-ndu-i dreptatea, iar pentru a-mi arăta recu-noştinţa, l-am rugat să primească nişte mărfuri, dar a refuzat.

Am ales tot ce era mai de preţ în baloturile mele şi le-am dăruit

regelui Miraj. Cum regele ştia ce nenorocire dăduse peste mine, m-a întrebat cum făcusem rost de lucruri atât de rare. I-am povestit prin ce întâmplare le-am recupe-rat; a fost atât de bun şi s-a bucurat; mi-a acceptat darul şi mi-a făcut şi el nişte cadouri minunate. Apoi, mi-am luat rămas bun de la el şi m-am îmbarcat pe acelaşi vas. Dar, înainte de plecare, am schimbat mărfurile rămase pe unele din partea locului. Am luat lemn de aloe, de santal,camfor,nucşoară, cuişoare, piper şi ghim-bir. Am trecut prin mai multe insule şi am ajuns în sfârşit la Balsora, de unde m-am întors în oraşul ăsta, cu aproape o sută de mii de ţechini. Am fost întâmpinat de familie şi am revăzut-o cu toate manifestările de bucurie pe care le poate arăta o prietenie vie şi sinceră. Am cumpărat sclavi şi sclave, pămân-turi mănoase şi mi-am

12

clădit o casă mare. Aşa am făcut, hotărât să uit de necazuri şi să mă bucur de viaţă.”

Oprindu-se aici, Sindbad a poruncit cântă-reţilor să cânte din nou, după ce îi întrerupsese cu poveştile sale. Până seara s-a băut şi s-a mâncat şi, la plecare, Sindbad a cerut să i se aducă o pungă cu o sută de ţechini şi, dând-o hamalului, zise:

- Ia-o, Hindbad, întoarce-te acasă şi vino şi mâine să auzi şi celelalte aventuri ale mele.

Hamalul a plecat foarte stânjenit de cins-tirea şi de darul care i se oferea. Le-a povestit şi soţiei şi copiilor, la întoarcerea acasă, iar aceştia i-au mulţumit lui Allah pentru binele pe care l-il făcea, prin Sindbad.

A doua zi, Hindbad s-a îmbrăcat mai curat decât în ziua precedentă

şi s-a întors la că-lătorul cel darnic, care îl primi zâmbitor, cu multe atenţii. Îndată ce toţi invitaţii au sosit, s-a pus masa, care a ţinut mult timp. După ce au mâncat, Sindbad se adresă comesenilor:

- Domnilor, zise, vă rog să binevoiţi să ascultaţi şi povestea aventurilor din a doua călătorie. Acestea sunt mai demne de atenţia dumneavoastră decât pri-mele.

S-a făcut tăcere şi Sindbad a continuat astfel:

A DOUA CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD MARINARUL

După prima călătorie, luasem hotărârea să-mi petrec liniştit restul zilelor la Bagdad, după cum am avut onoarea să vă spun ieri. Dar m-am plictisit repede de trândăveală; m-a cuprins din nou pofta de călătorie şi de negoţ; am cumpărat marfă potrivită

13

pentru negoţul la care mă gândisem şi am plecat iarăşi cu alte mărfuri, a căror sursă îmi era cunoscută. Ne-am îmbarcat pe o corabie bună şi, după ce ne-am pus în paza lui Allah, am pornit la drum.

Mergeam din insulă în insulă, făcând schimburi avantajoase. Într-o zi, am coborât pe o insulă unde erau pomi fructiferi mulţi şi feluriţi, dar pustie, că nu am găsit nici o casă şi nu era acolo nici ţipenie. Ne-am dus la plimbare pe câmpii şi de-a lungul pârâ-iaşelor care le scăldau.

În vreme ce oamenii se desfătau culegând unii, flori, ceilalţi, fructe, eu mi-am luat de mâncare şi vin din care adusesem şi m-am aşezat pe malul unui râu, între nişte copaci care făceau umbră deasă. Am mâncat destul de bine; apoi, m-a cuprins somnul. Nu ştiu cât am dormit, dar, când

m-am trezit, corabia nu mai era la ancoră.

Atunci, Şeherezada văzu că se lumina de ziuă şi tăcu, dar a doua zi povesti:

Noaptea 217

M-am mirat foarte tare, zise Sindbad, când n-am mai văzut vasul la ancoră; m-am ridicat, m-am uitat în toate părţile şi nu l-am mai văzut pe niciunul din negustorii care coborâseră pe insulă odată cu mine. Am zărit, numai, corabia, dar atât de departe încât la scurt timp am pierdut-o din vedere.

Închipuiţi-vă ce gânduri îmi treceau prin cap într-o asemenea situaţie. Am crezut că mor de durere. Scoteam nişte strigăte înspăimân-tătoare, m-am lovit cu pumnii în cap, m-am aruncat la pământ, unde am rămas vreme îndelun-gată, pradă unor gânduri unele mai negre decât celelalte.

14

Mă certam într-una că nu-mi ajunsese prima călătorie, care ar fi trebuit să mă lecuiască pe veci de cheful de a face altele. Dar toată căinţa îmi era în deşert.

La sfârşit, m-am încredinţat voii lui Allah şi, fără să ştiu ce voi păţi, m-am urcat într-un arbore înalt, de unde m-am uitat în toate părţile, doar-doar voi descoperi ceva dătător de speranţă. Aruncându-mi privirea către mare, nu am văzut decât apă şi cer; dar, zărind pe pământ ceva alb, am coborât din copac şi, cu ceea ce-mi mai rămăsese din provizii, m-am îndreptat spre albeaţa aceea, care era aşa de departe, că nu puteam vedea bine ce era.

Când am ajuns la o distanţă convenabilă, am văzut că era un balon alb, tare înalt şi lat. Cum m-am apropiat, l-am atins şi mi s-a părut foarte moale. L-am

înconjurat, căutând o intrare: nu avea şi mi s-a părut cu neputinţă să mă urc pe el, atât era de neted. Putea avea cam cincizeci de paşi înăuntru.

Soarele era la asfinţit. S-a întunecat brusc, ca şi cum ar fi coborât un nor gros. Dar, dacă întunericul m-a surprins, am fost cu atât mai mirat să văd că nu era noapte, ci umbra unei păsări de o mărime extraordinară, care zbura pe lângă mine. Mi-am amintit de o pasăre numită Roc, despre care îi auzisem deseori vorbind pe marinari şi mi-am imaginat că balonul pe care îl admirasem trebuia să fie vreun ou de-ale acestei păsări. Într-adevăr, se lăsă deasupra lui, ca pentru a-l cloci. Văzând că vine, m-am strâns lângă ou, astfel încât să am în faţa ochilor unul dintre picioarele păsării şi acest picior era gros cât un trunchi de copac. M-am

15

legat zdravăn cu pânza turbanului meu, în speranţa că pasărea Roc, a doua zi, când va fi zburat din nou, mă va duce departe de acea insulă pustie. Într-adevăr, după ce mi-am petrecut noaptea astfel, cum s-a luminat de ziuă, pasărea şi-a luat zborul şi m-a dus atât de sus, că nu mai vedeam pământul; apoi, a coborât brusc, cu o asemenea repeziciune, încât nu-mi mai simţeam greutatea. Când a aterizat şi m-am văzut pe pământ, am dezlegat imediat nodul care mă ţinea legat de piciorul ei. Abia am reuşit să mă dezleg, că a şi înhăţat cu ciocul un şarpe de o lungime nemai-întâlnită şi şi-a luat zborul.

Locul unde mă lăsase era o vale adâncă, înconjurată din toate părţile de munţi atât de înalţi, încât li se pierdeau crestele printre nori şi atât de abrupţi, că nu se vedea nicio

potecă pe care să fi putut urca. Dădusem peste alt necaz şi, comparând locul cu insula pustie de pe care plecasem, am văzut că nu prea eram în câştig.

Mergând prin vale, am văzut că era presărată cu diamante de o mărime neobişnuită; îmi plăcea foarte mult să mă uit la ele; dar, mai departe, am zărit ceva care mi-a stricat plăcerea şi la care m-am uitat îngrozit. Erau o mulţime de şerpi, atât de lungi şi de groşi, că ar fi putut înghiţi şi un elefant. În timpul zilei, se ascundeau în vizuinile lor de duşmanul lor, pasărea Roc şi nu mai ieşeau decât noaptea.

Toată ziua m-am plimbat prin vale, odihnindu-mă uneori în locuri prielnice. Totuşi, a apus soarele; iar la căderea nopţii, m-am ascuns într-o peşteră, unde credeam că sunt în siguranţă. I-am astupat

16

intrarea, care era strâmtă şi joasă, cu o piatră destul de mare pentru a mă apăra de şerpi, dar care lăsa să treacă o geană de lumină.

Am mâncat o parte din provizii, în foşgăitul şerpilor care începeau să-şi facă apariţia. M-am speriat îngrozitor de şuieratul lor fioros, care nu m-a lăsat, cum lesne vă puteţi închipui, să dorm liniştit.

Luminându-se de ziuă, şerpii s-au ascuns. Atunci am ieşit din peşteră, remurând şi pot spune că am mers îndelung pe acele diamante, fără ca să-mi facă vreunul cu ochiul. La sfârşit, m-am aşezat şi, în ciuda îngrijorării care mă cu-prinsese, cum nu închise-sem un ochi toată noap-tea, am adormit după ce am mâncat câte ceva din ce îmi rămăsese. Dar de-abia aţipisem, că ceva a căzut lângă mine, cu un zgomot care m-a trezit: era o bucată mare de

carne proaspătă; şi ime-diat am văzut şi alte bucăţi rostogolindu-se de pe stâncile din jur.

Am crezut întotdeauna că erau poveşti de adormit copiii ceea ce auzisem în mai multe rânduri de la marinari şi de la alţii despre valea diamantelor şi iscusinţa unor negustori de a scoate aceste pietre pre-ţioase. Acum vedeam că au spus adevărul. Într-adevăr, negustorii vin în această vale când vulturii au pui. Taie bucăţi mari de carne şi le aruncă în vale; diamantele pe care cad bucăţile se agaţă de acestea. Vulturii, care în această parte a lumii sunt mai puternici ca oriunde, se năpustesc asupra acestor bucăţi şi le iau în cuiburile lor, în vârful stâncilor, ca să le dea la pui. Atunci, negustorii, alergând spre cuiburi, ţipă şi îi forţează astfel pe vulturi să plece; apoi iau diamantele care s-au

17

agăţat de bucăţile de carne. Şi fac toate astea pentru că nu-i chip să scoată altfel diamantele din această prăpastie în care nimeni nu ar putea coborî.

Până atunci, crezusem că nu voi mai scăpa din acel abis, pe care-l credeam mormântul meu; dar m-am înviorat când am văzut ceva care mi-a dat o idee despre cum să-mi salvez viaţa.

Atunci, Şeherezada văzu că se lumina de ziuă şi tăcu, dar a doua zi povesti:

Noaptea 218

Măreţule calif, zise ea către sultanul Indiilor, Sindbad şi-a continuat povestirea aventurilor din a doua călătorie în faţa prie-tenilor săi:

„ Am început să adun diamantele cele mai mari care îmi ieşeau în cale şi am umplut cu ele sacul de piele în care avusesem

provizii. Am luat după aceea bucata de carne care mi s-a părut cea mai mare şi am înfăşurat-o în jurul trupului meu, cu ajutorul pânzei de la turban; înfăşurat astfel, m-am culcat cu faţa în jos, cu sacul de provizii legat de cingătoare, ca să nu-mi cadă.

Nu am aşteptat prea mult şi iată că au venit vulturii. ; fiecare lua câte o bucată de carne şi unul din cei ami puternici, luându-mă pe sus, în bucata de carne, m-a dus în vârful muntelui, până la cuibul său. Atunci, negustorii au strigat ca să sperie vulturii şi când aceştia au fost nevoiţi să-şi lase prăzile, unul dintre negustori s-a apropiat de mine, dar s-a speriat când m-a văzut. Apoi, s-a liniştit şi, în loc să mă întrebe prin ce întâm-plare ajunsesem acolo, a început să mă certe, întrebându-mă de ce furam ce era al lui.

18

- Îmi veţi vorbi, am zis eu, mult mai omenos după ce mă veţi cunoaşte mai bine. Consolaţi-vă, am diamante pentru mine şi pentru dumneavoastră câte nu pot avea toţi negus-torii la un loc. Ei le culeg la întâmplare, dar eu le-am ales pe fundul văii şi le-am adus în sacul ăsta.

Şi, spunând acestea, i le-am arătat. Nici nu am terminat de spus tot, că ceilalţi negustori m-au zărit şi s-au strâns în jurul meu, foarte surprinşi să mă vadă, iar mirarea le-a fost şi mai mare când le-am povestit ce păţisem.

Au admirat nu atât planul pe care-l pusesem la cale ca să scap, cât îndrăzneala de a-l încer-ca.

M-au dus într-o casă unde stăteau ei toţi şi acolo, când mi-am deschis sacul, i-a uluit mărimea diamantelor mele; mi-au mărturisit că în toate

părţile unde fuseseră ei nu găsiseră unele care să se apropie măcar de ce aveam eu. L-am rugat pe neguţătorul care era proprietarul cuibului unde mă dusese vulturul (fiindcă fiecare avea unul) să primească din partea mea nişte diaman-te, pe care le-ar fi do-rit. Dar el s-a mulţumit doar cu unul, ba l-a mai luat şi pe cel mai mic. Cum eu am insistat să-i mai dau, fără să se teamă că m-ar fi păgubit, mi-a spus:

- Nu, acesta mi-e destul şi este îndeajuns de preţios, încât să nu mai fiu nevoit să fac şi alte călătorii ca să fac avere.

Mi-am petrecut noaptea în casa neguţă-torilor, cărora le-am mai povestit o dată ce păţi-sem, spre mare mulţumire a celor care nu auziseră. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie că scăpasem de primejdia de care v-am vorbit. Mi se

19

părea că visam, nu-mi venea să cred că nu mai aveam a mă teme de nimic.

Erau deja multe zile de când negustorii aruncau bucăţi de carne în vale şi, cum fiecare părea mulţumit de diamantele dobândite, am plecat a doua zi împreună şi am trecut munţi înalţi, unde erau şerpi de mărimi uimitoare, pe care i-am ocolit, din fericire. Am ajuns în primul port, de unde am trecut în insula Roha, unde creşte copacul din care se extrage camforul şi care este atât de gros şi de stufos, că o sută de oameni pot sta lejer la umbra lui. Seva din care se extrage camforul curge printr-o deschiză-tură făcută spre vârful arborelui şi este adunată într-un vas unde se întăreşte şi se schimbă în ceea ce numim camfor. După ce se scurge astfel seva, copacul se usucă şi moare.

Tot pe acea insulă sunt rinoceri, nişte animale mai mici decât elefanţii, dar mai mari decât bivolii; au un corn pe nas, lung cam de un cot; cornul este tare şi crestat la mijloc, dintr-o parte în alta. Pe deasupra se văd nişte urme albe, de forma unui om. Rinocerul se luptă cu elefantul, îl străpunge cu cornul pe sub burtă, îl ia pe sus şi-l duce pe cap; dar, cum sângele şi grăsimea elefantului se scurg pe ochii rinoce-rului, vine pasărea roc şi îi ia pe amândoi în gheare, ducându-i la cuib, să-şi hrănesacă puii.

Trec sub tăcere multe alte ciudăţenii din acea insulă, de teamă să nu vă plictisesc. Acolo am schimbat câteva diamante pe mărfuri bune. După aceea, am mers pe alte insule, iar la sfârşit, după ce am făcut escală în mai multe oraşe de pe uscat, am acostat la Balsora, de unde am

20

plecat la Bagdad. Mai înainte de toate, am dat de pomană sărmanilor şi m-am bucurat cum se cuvine de restul imen-selor bogăţii pe care le câştigasem şi le adusesem cu atâta osteneală.”

Astfel a sfârşit Sindbad istoria celei de-a doua călătorii ale sale. I-a mai dat o sută de ţechini lui Hindbad, pe care l-a invitat să mai vină şi a doua zi, să audă şi povestea celei de-a treia călătorii.

Musafirii s-au întors la casele lor şi s-au întors a doua zi, la aceeaşi oră, la fel ca şi hamalul, care deja îşi uitase de sărăcia lui. S-au aşezat la masă şi, după ce au mâncat, Sindbad a ceruz linişte şi a început să poves-tească a treia călătorie:

A TREIA CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD MARINARUL

Sindbad zise:

„Aş fi pierdut, ducând viaţa dulce de atunci, amintirea primejdiilor din care scăpasem în primele două călătorii, dar, cum eram în floarea vârstei, mă plictisea traiul în tihnă şi, aţâţat de dorinţa de a înfrunta noi pericole, am plecat din Bagdad cu mărfuri multe, pe care le-am dus la Balsora. Acolo, m-am îmbarcat alături de alţi negustori. Am făcut un drum lung şi ne-am oprit în mai multe porturi, unde am avut vânzări frumoase.

Într-o zi, fiind noi în mijlocul mării, s-a a- bătut asupra noastră o furtună groaznică, din cauza căreia am rătăcit drumul. A ţinut mai multe zile şi ne-a împins în faţa unui port de pe o insulă pe care căpitanul tare ar fi vrut să o ocolească; dar am fost obligaţi să ancorăm acolo. După ce am strâns pânzele, căpitanul ne-a spus:

21

- Pe insula aceasta şi pe alte câteva din jur trăiesc sălbatici păroşi din cap până în picioare care or să ne atace. Cu toate că sunt pitici, nefericirea face să nu le putem ţine piept, pentru că sunt mulţi ca lăcus-tele şi, dacă s-ar întâmpla să-l ucidem pe vreunul, s-ar arunca toţi asupra noastră şi ne-ar măcelări.

Se crăpă de ziuă şi Şeherezada nu mai putu să mai povestească nimic. Dar în noaptea următoare, ea urmă astfel:

Noaptea 219

Vorbele căpitanului i-au blocat pe toţi cei din echipaj şi am văzut curând că ceea ce ne spusese era adevărul-adevărat. Am văzut apă-rând o droaie de sălba-tici hidoşi, cu întreg trupul acoperit de peri roşcaţi şi înalţi de numai două picioare. S-au aruncat în mare, înot, şi au înconjurat repede

vasul. Apropiindu-se spu-neau ceva, dar nu am înţeles ce. S-au agăţat de scândurile şi de frânghiile vasului şi s-au căţărat din toate părţile cu o asemenea repeziciune şi sprinte-neală, că părea cu nu aveau picioare, ci aripi.

Noi ne uitam cu spaimă la ei, după cum vă puteţi imagina, şi nu îndrăzneam nici să ne apărăm, nici să le spunem vreun cuvânt ca să-i oprim, deşi bănuiam că intenţiile lor erau funeste. Într-adevăr, au desfăcut pânzele, au tăiat parâmele şi ancora, fără a mai face efortul de a o scoate din apă şi, după ce ne-au obligat să ducem corabia la mal, ne-au forţat să coborâm. Au luat apoi corabia şi au plecat pe insula de unde veniseră. Toţi marinarii se fereau să debarce în insula unde ne aflam – era tare primejdios să te opreşti acolo dintr-un motiv pe care-l veţi afla imediat; dar ce era mai

22

rău nu se întâmplase încă.

Ne—am îndepărtat de mal şi, înaintând în insulă, am găsit nişte fructe şi ierburi pe care le-am mâncat, pentru a ne mai prelungi agonia cât mai mult posibil, pentru că ne aşteptam la o moarte sigură. Pe drum, am zărit în depărtare o clădire mare, spre care ne-am îndreptat paşii. Era un palat fortificat, foarte înalt, care avea o poartă de stejar cu două caturi, pe care le-am deschis împingându-le. Am intrat în curte şi am văzut o cameră mare, cu un hol, unde erau, de o parte, o grămadă de oseminte omeneşti, de cealaltă, o mulţime de frigări pregătite pentru fript. La vederea acestor lucruri, am început să tremurăm şi, cum eram obosiţi de cât mer-seserăm, ni s-au tăiat picioarele şi ne-am prăbuşit la pământ, cu-prinşi de o spaimă soră

cu moartea şi am rămas nemişcaţi îndelung.

Soarele apunea şi, în timp ce eram în starea jalnică de care v-am vorbit, poarta palatului s-a deschis cu un zgomot infernal şi am văzut ieşind un om negru, cu o faţă îngrozitoare şi înalt cât un palmier.

Avea în mijlocul frunţii un singur ochi roşu şi aprins ca un tăciune; dinţii din faţă, care erau tare lungi şi ascuţiţi, îi ieşeau din gura mai mare decât a unui cal; iar buza de jos îi spânzura pe piept. Urechile aduceau cu cele ale elefantului şi i se lăsau pe umeri. Avea gheare ascuţite şi lungi ca cele ale păsărilor mari. La vederea unui uriaş atât de înspăimân-tător, ne-am pierdut sim-ţirea şi am leşinat.

În cele din urmă, ne-am revenit în simţiri şi l-am văzut aşezat în hol, cercetându-ne cu privi-

23

rea. După ce ne-a privit îndelung, a venit spre noi, a întins mâna, m-a luat de guler pe la spate şi m-a întors pe toate părţile, ca un măcelar care întoarce un cap de oaie. După ce s-a uitat bine la mine, văzând că eram tare slăbănog, numai piele şi os, m-a lăsat. Rând pe rând, i-a luat şi pe ceilalţi, i—a cercetat la fel şi, cum căpitanul era cel mai gras din tot echipajul, l-a ţinut cum aş înşfăca eu o vrabie şi i-a străpuns corpul cu o frigare. Apoi a aprins un foc mare, l-a fript şi l-a mâncat la cină, în camera lui, unde se retrăsese. Odată termina-tă masa, s-a întors în hol, unde s-a culcat şi a adormit, scoţând nişte sforăituri mai grozave decât tunetul. A dormit până a doua zi dimineaţa. Cât despre noi, nu am putut gusta din plăcerea somnului şi am petrecut noaptea în cea mai neagră grijă pe care un om o poate simţi. A doua zi,

uriaşul s-a sculat, a ieşit afară şi ne-a lăsat în palat.

Când am crezut că se îndepărtase, am rupt tăcerea tristă în care stătusem toată noaptea şi, văitându-ne unul ce-luilalt, am făcut palatul să răsune de plâns şi de ţipete. Deşi eram mulţi şi nu aveam decât un duşman, la început nu ne-a trecut prin cap să scăpăm de el, ucigându-l. Şi totuşi, acest lucru, deşi greu de dus la capăt, era, fireşte, ceea ce trebuia să facem.

Am discutat mai multe alte idei, dar nu ne-am hotărât asupra niciuneia şi, încredinţându-ne soarta în mâinile lui Alah, ne-am petrecut ziua mergând pe insulă şi mâncând fructe şi ier-buri, ca şi ieri. Seara, am căutat un loc unde să punem capul, dar nu am găsit şi ne-am văzut obligaţi să ne întoarcem la palat.

24

Uriaşul s-a întors şi el şi l-a mai mâncat pe unul din tovarăşii noş-tri; după care a adormit şi a sforăit până dimi-neaţa, când a ieşit, lăsându-ne ca şi ieri. Soarta noastră ni s-a părut pecetluită, aşa că mulţi dintre cei din grup erau gata să se arunce în mare, mai degrabă decât să aştepte o moarte atât de ciudată, iar aceştia îi îndemnau şi pe ceilalţi să le urmeze sfatul. Dar unul dintre ei a luat cuvântul, zicând: „Nu avem voie să ne sinucidem – şi chiar dacă am avea – nu este mai bine să ne gândim la un mijloc de a scăpa de acest sălbatic, care ne pregăteşte o moarte atât de groaznică?”

Atunci mi-a venit o idee şi le-am spus-o şi tovarăşilor mei, care au fost de acord cu ea. „Fraţilor, le-am spus eu, ştiţi că este mult lemn pe malul mării; dacă aveţi încredere în mine, haideţi să construim mai

multe plute care să ne poată duce şi, cum le vom termina, le vom lăsa pe coastă, până când vom avea nevoie de ele. În vremea asta, vom pune în aplicare planul pe care vi l-am propus ca să scăpăm de uriaş; dacă acesta reuşeşte, vom putea aştepta liniştiţi aici să treacă vreun vas care să ne ia de pe această insulă a morţii; dar, dacă planul nu ne reuşeşte, ne repezim la plute şi plecăm pe mare. Recunosc că, lăsându-ne în voia valurilor pe nişte plute atât de şubrede, ne riscăm viaţa; dar, chiar de-ar fi să pierim, nu e, oare, mai bine să ne fie marea mormânt decât măruntaiele căpcăunului?” Toţi au fost de părerea mea şi am făcut plute care puteau duce trei oameni.

Ne-am întors la palat spre seară şi uriaşul a venit imediat după noi. A trebuit să mai îndurăm încă o dată piveliştea frigerii unuia dintre

25

tovarăşii noştri. Dar iată cum ne-am răzbunat pe uriaş. După ce a terminat de mâncat, s-a culcat pe spate şi a adormit. De cum l-am auzit sforâind, după obicei, nouă dintre noi, cei mai curajoşi, şi cu mine, am luat câte o frigare, i-am ţinut vârful în foc ca să se înroşească şi apoi i-am vârât-o toţi deodată în ochi, care a crăpat.

Durerea l-a făcut pe căpcăun să scoată un strigăt înfricoşător. S-a ridicat brusc şi a întins mâinile în toate părţile, ca să prindă pe vreunul dintre noi, ca să-şi ostoiască furia; dar noi am avut timp să ne îndepărtăm de el şi să ne aruncăm la pământ în locuri unde nu ne putea călca în picioare. După ce ne-a căutat zadarnic, a găsit uşa pe pipăite şi a ieşit urlând grozav.

Şeherezada nu mai povesti nimic în acea noapte,

dar, în noaptea urmă-toare, continuă astfel:

Noaptea 220

Am ieşit din palat după uriaş, urmă Sindbad, şi ne-am dus pe malul mării, în locul unde erau plutele. Le-am dat la apă şi am aşteptat să se lumineze ca să plecăm, preuspunând că uriaşul ar fi venit spre noi adus de cineva tot ca el; dar ne linişteam zicând că, dacă nu apărea până la răsă-ritul soarelui şi nici nu-i mai auzeam urletele, pe care le auzeam, to-tuşi, neîncetat, era un semn că ne-a pierdut urma şi, în acest caz, voiam să rămânem pe insulă, fără să mai riscăm să plecăm cu plutele. Dar abia s-a luminat de ziuă când l-am zărit pe crudul nostru duşman, însoţit de doi alţi uriaşi cam cât el de înalţi, care-l du-ceau, şi de mulţi alţii,

26

care mergeau cu paşi repezi înaintea lui.

La vederea acestora, ne-am aruncat imediat pe plute şi ne-am îndepărtat de mal, trăgând zdravăn la vâsle. Uriaşii, care ne-au văzut, au luat pietre mari, au alergat pe mal, au intrat chiar în apă până la jumătatea corpului şi le-au aruncat cu atâta dibăcie, încât au zdrobit toate plutele, mai puţin pe cea pe care eram eu, iar oamenii care erau pe ele s-au înecat. Cât despre mine şi cei doi tovarăşi cu care eram pe plută, văslind din toate puterile,am înain-tat mai mult şi astfel pietrele uriaşilor nu ne mai puteau lovi.

Ajunşi în largul mării, am fost în voia vântului şi a valurilor care ne aruncau când într-o parte, când în alta şi am petrecut ziua şi noaptea următoare ne-ştiind care ne va fi soarta; dar a doua zi am fost bucuroşi să vedem că

fusesem împinşi către o insulă unde am debarcat cu mare bucurie. Am găsit acolo nişte fructe minunate, care ne-au ajutat să ne recăpătăm forţele secătuite.

Seara, am adormit pe malul mării; dar ne-am trezit de zgomotul pe care un şarpe lung cât un palmier îl făcea, târân-du-şi solzii pe pământ. Ajunsese foarte aproape de noi şi l-a înghiţit pe unul dintre tovarăşii mei, în ciuda ţipetelor şi a încercărilor de a scăpa de şarpele, care, scuturându-l în mai multe rânduri, l-a strivit de pământ şi l-a înghiţit.

Eu şi tovarăşul meu am fugit imediat şi, deşi eram tare departe, am auzit, după un timp, un zgomot care ne-a făcut să ne gândim că şarpele vomita oasele nenoroci-tului pe care-l mâncase. Într-adevăr, a doua zi le-am văzut, nu fără groază. „Allah, am stri-gat, ce ne-a mai fost dat

27

să păţim! Ieri ne bucuram că am reuşit să ne scăpăm vieţile de cruzimea unui căpcăun şi iată-ne într-o primejdie şi mai grozavă!”

Plimbându-ne, am vă-zut un copac foarte înalt şi foarte gros, în care am plănuit să ne petrecem noaptea următoare, ca să fim în siguranţă. Am mâncat tot fructe, ca şi ieri şi, seara, ne-am urcat în copac. Am auzit imediat şarpele, care a venit şuierând la copacul în care eram. S-a urcat pe trunchiul lui şi, dând peste tovarăşul meu, care era mai jos decât mine, l-a înghiţit dintr-o îmbucătură şi a plecat.

Am rămas în copac până dimineaţa, când am coborât mai mult mort decât viu. Într-adevăr, nu mă puteam aştepta la o altă soartă decât cea a celor doi tovarăşi ai mei şi, cum la gândul ăsta m-am cutremurat de groază, am făcut câţiva paşi spre mare, ca să mă arunc; dar

cum este plăcut să trăieşti cât mai mult, am rezistat acelei ispite a disperării şi m-am încre-dinţat voinţei lui Allah, singurul care ne hotărăşte soarta.

Am adunat totuşi multe lemnişoare, spini şi măceşi uscaţi. Am făcut mai multe legături pe care le-am legat împreună, după ce am înconjurat cu ele trun-chiul copacului şi am pus unele şi pe deasupra, ca să-mi apăr capul. Acestea fiind gata, m-am închis în acel cerc seara, cu trista mângâiere că nu precupeţisem niciun efort pentru a evita cruda soarta care mă aştepta. Şarpele nu întârzie să apară şi să se învăr-tească în jurul copacu-lui, încercând să mă de-voreze; dar nu a putut, datorită întăriturilor pe care le ridicasem şi, până la ziuă, s-a tot învârtit în jurul meu, ca o mâţă care pândeşte un şoarece într-un adăpost unde nu poate intra.

28

Eram atât de obosit după ce muncisem atâta, îi îndurasem răsuflarea otrăvită, încât moartea mi se părea mai bună decât acea grozăvie. Aşa că m-am îndepărtat de copac; şi, fără să-mi mai duc aminte de cum mă lăsasem păgubaş ieri, am alergat spre mare, ca să mă arunc cu capul înainte”

La aceste vorbe, Şeherezada văzu că se lumina şi tăcu. A doua noapte, continuă, zicân-du-i sultanului:

Noaptea 221

O, norocitule sultan, Sindbad era la a treia călătorie:

„ Allah, zise el, s-a îndurat de disperarea mea: fugind să mă arunc în mare, am zărit o corabie destul de îndepărtată. Am strigat din toate puterile ca să fiu auzit şi am desfăcut pânza de la turban ca să fiu văzut. Şi aceasta nu a fost în van: toţi

marinarii din ehipaj m-au văzut, iar căpitanul mi-a trimis o barcă. Când am ajuns la bord, neguţă-torii şi marinarii m-au întrebat imediat prin ce întâmplare ajunsesem pe acea insulă pustie şi, după ce le-a povestit tot ce mi se întâmplase, cei mai bătrâni mi-au spus că mai auziseră poveşti despre uriaşii care trăiau pe acea insulă, că ştiau că sunt mâncători de oameni, pe care îi devorau atât cruzi, cât şi fripţi; cât despre şerpi, au adăugat că erau o mulţime pe acea insulă, ascunzându-se ziua şi arătându-se noaptea. După ce mi-au arătat cât de bucuroşi erau că am scăpat din atâtea perico-le, cum vedeau bine că îmi era foame, s-au gră-bit să mă trateze cu ce aveau mai bun; iar că-pitanul, la vederea veş-mintelor mele făcute zdrenţe, a avut bună-voinţa să-mi dăruiască ceva din hainele sale.

29

Am străbătut marea pentru câtva timp, am vizitat mai multe insule şi, în sfârşit, am debar-cat în insula Salahat, unde creşte santalul, un soi de lemn foarte folo-sit în medicină. Am in-trat în port şi am arun-cat ancora. Neguţătorii au început să-şi descarce mărfurile ca să le vândă sau să le schimbe. În acest timp, căpitanul m-a chemat şi mi-a spus:

- Frate, am în cambuză mărfuri care sunt ale unui negustor care a mers cu noi câtva timp. Cum în prezent este mort, le pun în vânzare, pentru a da banii moştenitorilor, când îi voi găsi.

Baloturile de care vorbea erau deja pe punte. Mi le-a arătat, zicând:

- Iată mărfurile de care vorbeam: sper că veţi dori să le puneţi în vânzare, date fiind suferinţele prin care aţi trecut.” Am fost de

acord, mulţumindu-i că nu mă lăsa să lenevesc.

Vameşul înregistra toate baloturile sub nu-mele negustorilor cărora le aparţineau. Cum l-a întrebat pe căpitan sub ce nume trebuia înregis-trat cel pe care mi-l dăduse mie, căpitanul i-a răspuns:

- Scrieţi numele lui Sindbad marianrul.

Mi-am auzit numele nu fără emoţie şi, uitându-mă mai bine la căpitan, mi-am dat seama că era cel care, în a doua mea călătorie, mă părăsise pe insula unde adormisem pe malul pârâului şi care înălţase pânzele fără să mă aştepte sau să trimită după mine. Nu-l recunos-cusem de la început, pentru că se schimbase mult de tot la înfăţişare în vremea cât nu ne văzusem.

Cât despre el, mă credea mort, aşa că nu m-am mirat că nu mă recunoştea.

30

- Căpitane, l-am între-bat, negustorul căruia îi aparţineau baloturile se numea Sindbad?

- Da, mi-a răspuns, aşa îl chema; era din Bagdad şi se îmbarcase pe vasul meu la Balsora. Într-o zi, când am coborât pe o insulă ca să luăm apă şi să ne răcorim, nu ştiu cum, din greşeală, am ridicat pânzele, fără să-mi dau seama că nu se întorsese odată cu cei-lalţi. Negustorii cei-lalţi şi cu mine nu ne-am dat seama decât după vreo patru ore. Aveam vântul în pupa, un vânt atât de tare, că nu am putut să întoarcem vasul, ca să mergem după el.

- Deci, îl crezi mort.

- Desigur, făcu el.

- Ei bine, căpitane, i-am întors-o eu, deschide bine ochii şi vezi dacă nu sunt eu Sindbad, cel pe care l-ai lăsat pe o insulă pustie! Am adormit pe malul pârâului şi,când m-am trezit, nu am mai

văzut pe nimeni din echipaj.

Auzind cuvintele me-le, căpitanul m-a privit cu luare-aminte.

La aceste vorbe, Şeherezada văzu că se lumina şi tăcu. A doua noapte, continuă, zicân-du-i sultanului:

Noaptea 222

Căpitanul, povestea Sindbad, după ce m-a privit foarte atent, m-a recunoscut:

- Allah fie lăudat! strigă el, îmbrăţişându-mă. Sunt aşa de fericit că norocul mi-a reparat greşeala. Iată mărfurile pe care am avut grijă să le pun bine şi din care am vândut o parte în porturile unde am debar-cat. Ţi le dau înapoi, alături de banii pe care i-am luat pe o parte din ele.

Am luat banii şi mărfurile, manifestându-

31

mi toată recunoştinţa faţă de căpitan.

Din insula Salahat, am plecat pe o alta, unde am cumpărat cuişoare, scorţişoară şi alte miro-denii. Când ne-am înde-părtat puţin, am văzut o ţestoasă care avea două-zeci de coţi atât în lungime, cât şi în lăţi-me; am mai văzut un peşte care părea o vacă; avea lapte şi pielea sa era atât de tare, încât era folosită la alcătuirea scuturilor; am mai văzut şi un peşte care avea chipul şi culoarea unei cămile. În fine, după o călătorie lungă, am ajuns la Balsora cu atâtea bogăţii, că nu le mai ştiam numărul. Am dat ia-răşi o mare parte săraci-lor şi am mai adăugat alte terenuri la cele pe care le cumpărasem deja.

Astfel îşi sfârşi Sindbad povestea celei de-a treia călătorii. Hindbad şi prietenii săi au plecat şi, a doua zi, Sindbad a luat cuvântul

după cină, continuându-şi aventurile

A PATRA CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD MARINARUL

„Plăcerile şi distracţi-ile în care m-am afundat după a treia călătorie nu au fost atât de atrăgă-toare încât să mă împie-dice să mai plec iarăşi. M-am lăsat în voia plă-cerii de a face comerţ şi de a vedea lucruri noi. Deci, mi-am pus ordine n treburi şi, având nişte mărfuri de luat din lo-curi unde voiam să merg, am plecat. Am luat drumul Persiei, unde am trecut prin mai multe provincii şi am ajuns la un port la mare unde m-am îmbarcat. Am coborât pânzele şi, după ce poposisem deja în mai multe porturi de pe continent şi de pe insu-lele din est, într-o zi când am făcut o distanţă mai mare, am fost surprinşi de o furtună care l-a obligat pe căpitan să strângă velele şi să dea ordinele ca să scăpăm de primejdia care

32

ne pândea. Dar toate eforturile au fost în za-dar: manevra nu a izbutit, pânzele ni s-au sfâşiat în bucăţi, iar vasul, nemaiputând fi cârmit, a eşuat pe un banc de nisip şi s-a rupt, iar mulţi dintre negustori şi dintre mari-nari s-au înecat; marfa a fost pierdută.”

Şeherezada văzu zorii venind. Se opri, iar Şahriar se ridică. Noap-tea următoare, reluă po-vestea celei de a patra călătorii

Noaptea 223

„Am avut şansa, zise Sindbad, la fel ca alţi negustori şi marinari, să mă prind de o scândură. Am fost purtaţi de cu-renţi spre o insulă din faţa noastră. Acolo, am găsit fructe şi apă de izvor, care ne-au pus pe picioare. Ne-am petrecut noaptea chiar în locul unde ne aruncase marea, fără să fi luat vreo hotărâre cu privire la

ceea ce urma să facem. Eram atât de amărâţi de nenorocirea care se abătuse asupra noastră, că n-am mai putut decide nimic.

A doua zi, cum a ră-sărit soarele, ne-am îndepărtat de mal şi, înaintând pe insulă, am zărit nişte case, spre care ne-am îndreptat pa-şii. Când am ajuns, au venit spre noi o mulţime de negri. Ne-au înconju-rat, ne-au luat pe sus, împărţindu-ne între ei, şi ne-au dus în casele lor.

Cinci dintre tovară-şii mei au fost duşi, cu mine, în aceeaşi casă. Mai întâi, ni s-a spus să şedem şi ni s-au dat nişte ierburi din care am fost invitaţi prin semne să mâncăm. Camarazii mei, fără să se gândească la faptul că cei care ne dădeau plantele nu le gustau şi ei, nu au ascultat decât de foame şi au devorat mâncarea cu poftă. Dar eu, simţind că

33

trebuia să fie la mijloc vreun vicleşug, nici mă-car nu am vrut să gust şi bine am făcut, pentru că, după un timp, am văzut că tovarăşii mei o luaseră razna, vorbind aiurea, fără să ştie ce spuneau.

Ni s-a dat apoi orez cu ulei de cocos şi camarazii mei, care nu mai judecau, au mâncat cu poftă. Am mâncat şi eu, dar foarte puţin. Negrii ne dăduseră acele ierburi ca să nu tulbure simţirea şi ca să ne facă să nu ne dăm seama ce soartă ne aştepta, iar orez ne dădeau ca să ne îngraşe. Cum erau canibali, inten-ţionau să ne mănânce după ce ne-am fi îngrăşat îndeajuns. Ceea ce li s-a şi întâmplat tovarăşilor mei, care nu ştiau ce-i aştepta, pentru că nu mai judecau. Cum eu nu-mi pierdusem minţile, vă daţi seama, domnilor, că, în loc să mă îngraş, ca ceilalţi, eu am slăbit şi mai mult. Teama de moar-te, care mă chinuia veş-nic, preschimba în otravă

toată mâncarea de care mă atingeam. Am căzut într-o lâncezeală care m-a salvat, pentru că negrii, după ce i-au ucis şi mâncat pe toţi tovarăşii mei, văzând că eram atât de slab, de descărnat, b de bolnav, au lăsat căsă-pirea mea pe altă dată.

Totuşi, eram destul de liber şi nu prea supravegheat. Acesta mi-a dat ocazia să mă înde-părtez într-o zi de casele lor şi să scap. Un moş, zărindu-mă, şi-a dat seama ce intenţii aveam şi mi-a strigat să mă întorc; dar, în loc să-l ascult, am grăbit pasul şi, curând, m-a pierdut din vedere. Nu era decât bătrânul în sat, toţi ceilalţi negri lipseau şi nu se mai întorceau decât pe la asfinţit, aşa cum obişnuiau să facă în fiecare zi. Iată de ce, fiind sigur că nu vor veni la timp ca să mă urmărească atunci când aş fi fugit, am mers până la căderea nopţii şi nu m-am oprit decât ca să mă

34

odihnesc puţin şi să mănânc ceva din cele ce adusesem cu mine. Dar mi-am reluat drumul şi am mers aşa timp de şapte zile, ocolind locurile care mi s-au părut locui-te. Trăiam cu nucă de cocos, din care şi mân-cam, şi beam.

În a opta zi, am ajuns la mare şi am zărit nişte oameni albi, ca mine, culegând piper, din care se găsea o mulţime în acele locuri. Ceea ce făceau mi s-a părut de bun augur şi nu mi-a fost greu să mă apropii de ei.

Şeherezada tăcu, dar în noaptea următoare, urmă astfel:

NOAPTEA 224

Oamenii care culegeau piper, continuă Sindbad, mi-au venit în întâmpi-nare; de cum m-au văzut, m-au întrebat în arabă cine eram şi de unde veneam. Încântat că-mi vorbeau limba, le-am potolit curiozitatea po-vestindu-le cum naufra-

giasem, cum ajunsesem pe insulă, unde căzusem în mâinile negrilor.

- Dar negrii ăia, s-au mirat ei, mănâncă oameni! Prin ce minune ai scăpat de cruzimea lor?

Le-am povestit şi lor ceea ce tocmai v-am zis şi au fost tare miraţi.

Am rămas cu ei până ce au strâns cât piper le-a trebuit; apoi, m-au îmbarcat pe vasul cu care veniseră şi ne-am dus pe insula de unde erau ei. M-au dus la regele lor, care era un conducător bun. A avut răbdarea să asculte aventura mea, care l-a mirat foarte tare. Mi-a dat nişte haine şi a poruncit să fiu îngrijit.

Pe insula aceea erau mulţi oameni. Era foarte bogată în tot soiul de lucruri, cu care se făcea negoţ în oraşul regelui. Acest adăpost plăcut a început să mă mângâie după nenorocirea mea, iar bunătatea cu care m-a

35

copleşit mărinimosul rege m-a mulţumit pe deplin.

Într-adevăr, nu era nimeni mai satisfăcut decât mine şi nu exista nimeni în oraş sau la curtea regelui care să vrea să-mi fie pe plac. Astfel că, în curând, am fost privit ca unul de-ai lor, nu ca un străin.

Am băgat de seamă un lucru care mi s-a părut extraordinar. Toată lu-mea, inclusiv regele, urca pe cal fără frâie şi fără scări. Asta m-a făcut într-o zi să-l întreb pe majestatea sa de ce nu folosea aceste lucruri. Mi-a răspuns că-i vorbeam despre lucruri necunoscute în ţara lui.

Imediat m-am dus la un tâmplar şi i-am arătat cum să facă lemnul pentru o şa. Odată terminat, l-am garnisit cu piele şi cu pâslă, ba i-am mai pus şi o broderie aurită- apoi, m-am dus la un lăcătuş, care mi-a făcut o zăbală în forma pe care

i-am arătat-o şi l-am mai pus să facă şi scările.

Când toate astea au fost terminate, le-am arătat regelui şi le-am încercat pe unul din caii săi. Regele s-a urcat pe cal şi, fiind tare mulţu-mit de acea invenţie, mi-a dat multe daruri. Le-am făcut mai multe şei şi miniştrilor săi, şi principalilor ofiţeri de la palat, care mi-au făcut multe cadouri, care m-au îmbogăţit imediat. Am mai făcut şi pentru oamenii mai înstăriţi din oraş, ceea ce mi-a sporit faima şi m-a făcut respectat de toată lumea.

Într-o zi, când eram la curtea regelui, acesta mi-a spus:

- Sindbad, ţin la tine şi ştiu că toţi supuşii mei care te cunosc te iubesc. Vreau să te rog ceva şi trebuie să faci ce-ţi cer.

- Măria ta, sunt gata să fac orice pentru a-mi arăta supunerea faţă de

36

domnia voastră; aveţi asupra mea drept de viaţă şi de moarte.

- Vreau să te însor, ca prin căsătorie să rămâi în ţara mea şi să nu te mai gândeşti să te întorci în patrie.

Nu îndrăzneam să nu mă supun voinţei regelui, aşa că m-am însurat cu o doamnă de la curtea lui, nobilă, frumoasă, cinsti-tă şi bogată. După nuntă, m-am mutat la soţia mea, cu care am trăit un timp în înţelegere perfectă. Dar nu eram prea mulţumit de viaţa mea; planul meu era să plec cu prima ocazie şi să mă întorc la Bagdad, a cărui imagine tot îmi mai stăruia în amintire, oricât de bine o duceam atunci.

Am dus-o aşa, până când soţia unui dintre vecinii cu care mă înţelegeam foarte bine s-a îmbolnăvit şi a murit. M-am dus să-l consolez, dar l-am găsit cuprins de disperare:

- Allah să vă aibă în pază şi să vă dea viaţă lungă!

- Vai! Dar cum ai vrea să am parte de urarea pe care mi-ai făcut-o? Nu mai am de trăit decât o oră.

- Oh, nu trebuie să vă gândiţi la aşa ceva! Sper că aceasta nu se va întâmpla şi că voi avea plăcerea să vă am alături mult timp de acum încolo.

- Vă urez o viaţă lungă; cât despre mine, soarta mi-e pecetluită, pentru că voi fi îngropat azi, alături de soţia mea. Aşa este obiceiul din moşi-strămoşi pe insula asta şi a fost pă-zit cu străşnicie - soţul viu este îngropat cu soţia moartă şi soţia vie cu soţul mort. Nimic nu mă poate salva; trebuie să mă supun legii, ca toată lumea.

În vreme ce-mi vorbea despre ciudatul obicei barbar, care m-a îngro-zit, părinţii, prietenii

37

şi vecinii au venit să asiste la înmormântare. Au îmbrăcat moarta cu hainele cele mai de preţ, ca în ziua nunţii, şi au împodobit-o cu bijuterii-le. Apoi, au pus-o într-un sicriu şi alaiul s-a pus în mişcare. Soţul era în fruntea alaiului, după cadavrul nevesti-sii. Au luat-o spre un munte înalt şi, când au ajuns, au ridicat o piatră mare, care acoperea gura unui puţ adânc, unde au coborât cadavrul, fără să-i dea jos hainele sau bijuteriile. După asta, soţul şi-a sărutat părin-ţii şi prietenii şi s-a lăsat aşezat într-un sicriu, fără să se împo-trivească, cu un ulcior cu apă şi şapte pâini-şoare. Apoi, a fost cobo-rât şi el, aşa cum făcu-seră şi cu soţia. Muntele era tare înalt şi era mărginit de mare, iar puţul era tare adânc. Odată ceremonia termina-tă, au aşezat piatra pe deschizătură.

Nu e nevoie să vă spun, domnilor, că am fost tristul martor al acestei înmormântări. Ceilalţi care asistaseră nu au părut prea afec-taţi, obişnuiţi să vadă adesea acelaşi lucru. Nu m-am putut stăpâni şi i-am spus regelui ce sim-ţeam.

- Măria ta, mă minunez foarte de obiceiurile ciudate din ţara asta, de a îngropa viii cu morţii. Am călătorit mult, am întâlnit oameni din multe naţii, dar nu am auzit niciodată de o lege atât de crudă.

- Ce vrei, Sindbad? mi-a răspuns regele, aşa e legea şi chiar eu mă su-pun ei: voi fi îngropat de viu cu regina, dacă moare ea prima.

- Dar, Măria Ta, am îndrăznit să spun, aş cuteza să o întreb pe luminarea voastră dacă şi străinii trebuie să se supună acestui obicei.

38

- Fireşte, zise regele, râzând din cauza între-bării mele, nu sunt scu-tiţi, dacă s-au căsătorit pe această insulă.

M-am întors trist acasă, după acest răspuns. Groaza că soţia mea va muri prima şi că voi fi îngropat de viu cu ea mă făcea să mi se ridice părul din cap. Cum să fi îndepărtat această primejdie? Trebuia să am răbdare şi să mă în-credinţez în mâinile luis Allsh. De acum, voi tre-mura de fiecare dată când soţia mea se va simţi rău; dar, nenorocire, am avut parte curând de de spaima deplină. S-a îmbolnăvit cu adevărat şi a murit după câteva zile.

Şeherezada tăcu, dar în noaptea următoare, urmă

astfel:

NOAPTEA 225

„Gândiţi-vă cât de mare mi-a fost durerea, urmă Sindbad. Să fiu îngropat de viu nu mi se părea un sfârşit mai

negru decât să fiu mâncat de canibali. Şi totuşi, trebuia să trec prin asta. Regele, însoţit de curtea sa, a vrut să onoreze trecerea convoiu-lui funerar şi persoanele cele mai de vază din oraş mi-au făcut onoarea de a asista la înmormântare.

Când a fost totul gata pentru ceremonie, au aşezat corpul nevesti-mii într-un sicriu cu toate bijuteriile şi cu cele mai fastuoase veşminte. Am început să mergem. Ca actor principal al acestei tragedii, mergeam imediat în urma sicriu-lui, cu ochii în lacrimi, plângându-mi soarta neno-rocită. Înainte de a ajunge la munte, am vrut să fac o ultimă încercare de a-i îmblânzi pe cei de faţă. Mai întâi, m-am adresat regelui, apoi, celor care erau lângă mine şi, făcând plecă-ciuni în faţa lor până la pământ, i-am implorat să le fie milă de mine.

39

- Luaţi seama că sunt un străin care nu trebuie să se supună unei legi aşa de aspre şi că am o altă soţie şi copii în ţara mea.

Degeaba am spus eu acestea cu un aer îndu-ioşător, că nimeni nu a fost impresionat; dimpo-trivă, s-au grăbit să coboare corpul nevestei mele în puţ şi pe mine m-au coborât imediat după într-un sicriu desco-perit, cu un vas cu apă şi şapte pâini. După ce s-a terminat ceremonia atât de funestă pentru mine, au pus piatra pe deschizătura puţului, fă-ră să bage în seamă durerea şi ţipetele mele îngrozitoare.

Pe măsură ce mă apropiam de fund, desco-peream, cu ajutorul lumi-nii puţine ce venea de sus, cum arăta acel loc de sub pământ. Era o peşteră mare, care putea fi adâncă de cincizeci de coţi. Am simţit imediat o duhoare îngrozitoare, ca-

re venea de la mulţimea de cadavre pe care le vedeam în dreapta şi în stânga; am avut chiar impresia că-i aud pe unii din cei coborâţi înaintea mea dându-şi ultima su-flare. Totuşi, cum am ajuns jos, am ieşit din coşciug şi m-am îndepăr-tat de cadavre, astupân-du-mi nasul. M-am aruncat la pământ unde am rămas îndelung, plângând. A-tunci, gândindu-mă la soarta mea tristă, mi-am zis: „E adevărat că Allah se îngrijeşte de noi după legile Sale; dar, sărmane Sindbad, ce vină să ai tu, de ai parte de o moarte aşa de ciudată? De-ar fi dat Allah să fi pierit într-unul din naufragiile din care ai scăpat! N-ai mai fi avut parte de o moarte aşa de înceată şi aşa de îngro-zitoare. Dar aici te-a târât lăcomia ta bles-temată. Ah, nenorocitule, mai bine rămâneai acasă, să te bucuri în tihnă de fructul ostenelii tale!

40

Aşa mă perpeleam eu în van, făcând peştera să răsune şi lovindu-mi capul şi burta de furie şi disperare şi lăsându-mă pradă gândurilor celor mai negre. Totuşi, cum să vă spun, în loc să chem moartea să mă izbăvească, oricât de nenorocit eram, dragostea de viaţă m-a cuprins şi m-a încurajat să-mi apăr viaţa. Am luat-o pe dibuite şi, astupându-mi nasul, am luat pâinea şi apa care erau în coşciug şi am mâncat.

Deşi întunericul care domnea în peşteră era aşa de des, că nu ştiai când era zi şi când era noapte, nu m-am lăsat până ce nu mi-am găsit coşciugul; şi mi s-a părut că peştera era mai mare şi plină de cadavre, aşa cum nu mi se păruse la început. Am trăit câteva zile cu pâine şi apă; dar, când mâncarea s-a terminat, m-am pregă-tit de moarte.

Şeherezada tăcu, dar în noaptea următoare, urmă

astfel:

NOAPTEA 226

Nu mai aşteptam decât moartea, a continuat Sindbad, când am auzit piatra ridicându-se. Au coborât un cadavru şi un om viu. Mortul era un bărbat. E normal să iei hotărâri grele în situa-ţii grele. Când coborau femeia, m-am apropiat de locul unde se lăsa coşciugul ei şi, când am văzut că puseseră piatra la loc, am lovit capul nenorocitei de vreo două sau trei ori, cu un os mare, pe care-l luasem pe pipăite. A fost cam ameţită – sau, mai degra-bă, cred că-i venisem de hac – şi, cum nu făceam ceva aşa de mişelesc decât pentru a lua pâinea şi apa care erau în coşciug, am avut provizii pentru câteva zile. După aceasta, au mai coborât o femeie moartă şi un bărbat viu, pe care l-am ucis în acelaşi fel, şi

41

cum, din fericire pentru mine, parcă începeau să moară toţi în oraş, nu am dus lipsă de provizii, făcând mereu aceleaşi lucruri.

Într-o zi, după ce am mai „salvat” astfel o femeie, am auzit pe cineva respirând şi mergând. Am luat-o spre partea unde auzeam zgomo-tul; am auzit zgomotele îndesindu-se când m-am apropiat, şi mi s-a părut că cineva o luase la fugă. Am urmărit acea umbră, care se oprea din timp în timp, şuierând şi fugind, pe măsură ce mă apropiam. Am urmărit-o mult timp, mergând depar-te, când am zărit în sfârşit, în depărtare, o luminiţă care semăna cu o stea. Am tot mers spre acea luminiţă, deşi uneori, unele obstacole o ascundeau. Dar o regăseam mereu şi, la sârşit, am descoperit că venea dintr-o deschizătură în stâncă, destul de mare ca să pot ieşi.

Descoperind-o, m-am oprit ceva timp, pentru a-mi reveni după puterni-ca emoţie care mă cuprin-sese; apoi, mergând spre deschizătură, am trecut dincolo şi m-am trezit pe malul mării. Imaginaţi-vă bucuria care m-a cuprins; era atât de mare, încât mi-a fost greu să cred că nu era un vis. După ce m-am convins că era adevă-rat, că simţurile nu mă înşelau, am înţeles că fiinţa pe care o auzisem şuierând era un animal ieşit din mare, care avea obiceiul de a intra în peşteră pentru a se hrăni cu trupurile morţilor.

Am cercetat muntele şi am văzut că era între oraş şi mare, fără nicio cale de comunicare, pen-tru că era atât de abrupt, încât natura nu-l făcuse accesibil. M-am prosternat pe mal şi i-am mulţumit lui Allah pentru că se îndurase de mine. M-am întors în peşteră, ca să iau pâine, pe care am mâncat-o la lumina zilei, cu o poftă cum nu

42

mai avusesem de când mă îngropaseră în locul acela întunecat.

M-am mai întors o dată şi am cules pe dibuite din coşciuge toate diamantele, toate rubinele, toate perlele, brăţările de aur, toate stofele de preţ pe care le-am putut găsi. Am dus totul pe malul mării. Am făcut mai multe baloturi pe care le-am legat cu frânghiile cu care fuse-seră coborâte coşciugele, şi pe care le-am găsit în număr îndestulător. Le-am lăsat pe mal, aşteptând o ocazie bună, fără să mă tem că le-ar putea strica ploaia, pentru că nu era sezonul ploios.

După două sau trei zile, am zărit o navă care ieşise din port şi a trecut destul de aproape de locul unde eram. Am făcut semn cu turbanul şi am strigat din toate puterile pentru a mă face auzit. M-au auzit, iar o barcă a venit să mă ia. La întrebările mateloţi-

lor, prin ce întâmplare nenorocită mă aflam în acele locuri, am răspuns că scăpasem dintr-un nau-fragiu, cu două zile în urmă, cu mărfurile pe care le vedeau. Din feri-cire pentru mine, oamenii aceia, fără să cerceteze locul unde eram şi dacă era adevărat ce spuneam, s-au mulţumit cu ceea ce le spusesem şi m-au luat la bord, cu mărfuri cu tot.

Când am ajuns pe vas, căpitanul, mulţumit de hatârul pe care mi-l făcea şi ocupat cu treburile de pe navă, a avut bunătatea să mă ia, fiindu-i de ajuns poves-tea despre naufragiu pe care i-o servisem. I-am oferit nişte pietre preţioase, dar nu a vrut să le ia.

Am trecut pe lângă mai multe insule şi, între altele, pe lângă insula Clopotelor, care era la o distanţă de zece zile de insula Serendib, cu un vânt tăricel şi

43

constant. După alte şase zile am ajuns în insula Kela, unde am debarcat. Acolo sunt mine de plumb, belşiţă şi un camfor excelent.

Regele din insula Kela este foarte bogat, foarte puternic, iar stăpânirea sa se întinde asupra întregii insule a Clopotelor, lată cam la două zile de mers şi unde locuitorii sunt atât de sălbatici, încât mănâncă oameni. După ce am vândut multă marfă în acea insulă, am înălţat pânze-le şi am mai poposit în alte câteva porturi. În cele din urmă, am ajuns, spre fericirea mea, la Bagdad cu bogăţii nesfâr-şite, de care degeaba v-aş vorbi. Ca să-i mulţu-mesc lui Allah pentru bunătatea pe care o avusese faţă de mine, am dat mult de pomană, atât pentru întreţinerea mai multor moschei, cât şi pentru cei săraci; apoi, mi-am consacrat timpul rudelor şi prietenilor, distrându-mă şi bucurân-

du-mă de masa bogată alături de ei.

Astfel a sfârşit Sindbad povestea celei de-a treia călătorii ale sale, care a fost şi mai apreciată de ascultători decât celelalte trei. I-a mai dat o sută de ţechini lui Hindbad, pe care l- rugat, ca şi pe ceilalţi, să mai vină şi a doua zi, la aceeaşi oră, să cineze la el şi să asculte povestea celei de-a treia călătorii.

Hindbad şi ceilalţi meseni şi-au luat rămas bun de la Sindbad şi au plecat. A doua zi, după ce au venit toţi, s-au aşezat la masă şi, după ce au sfârşit de mâncat, nu mai devreme ca de obicei, Sindbad şi-a început astfel poveste celei de a cincea călăto-rii:

A CINCEA CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD MARINARUL

Spuse Sindbad: „Plă-cerile au reuşit să-mi şterg din memorie toate

44

suferinţele şi durerile pe care le-am îndurat, dar fără a-mi răpi plăce-rea de a face şi alte călătorii. Iată de ce am cumpărat mărfuri, le-am ambalat şi le-am încărcat în căruţe, apoi am ple-cat, îndreptându-mă spre primul port la mare. Acolo, ca să nu depind de un căpitan şi ca să pot avea un vas sub comandă, am zăbovit până am construit şi am echipat un vas pe cheltuiala mea. De cum a fost terminat, l-am încărcat, m-am îm-barcat şi, cum nu puteam încărca numai eu cala navei, am mai luat şi nişte negustori, din di-ferite naţii, cu mărfuri-le lor.

Am desfăşurat pânzele la primul vânt bun şi a ieşit în larg. După un drum lung, primul loc unde am acostat era o insulă pustie, unde am găsit un ou de pasăre Roc, cam la fel de mare ca cel despre care v-am vorbit; înăuntru era un pui, gata să iasă afară,

căruia i se vedea deja ciocul.

Şeherezada tăcu, dar în noaptea următoare, conti-nuă astfel:

NOAPTEA 227

Sindbad marinarul, zise ea, şi-a continuat istoria celei de-a cincea călătorii:

„Negustorii care se îmbarcaseră pe nava mea şi care debarcaseră odată cu mine, au spart oul cu lovituri de secure şi au făcut o spărtură, pe unde au scos puiul păsării Roc; apoi, l-au făcut bucăţele şi l-au fript. Eu îi prevenisem să nu se atingă de ou, dar nu au vrut să mă asculte.

De-abia îşi sfârşise-ră ospăţul, că, în văzduh au apărut – sau aşa credeam noi – doi nori groşi. Căpitanul pe care îl angajasem să-mi conducă vasul, ştiind din

45

experienţă ce însemna asta, a strigat că erau părinţii puiului şi ne-a zorit să ne îmbarcăm, ca să nu cădem pradă primej-diei pe care o presimţea. I-a urmat sfatul grăbiţi şi am desfăşurat pânzele foarte repede.

Totuşi, cele două păsări Roc se apropiau, scoţând ţipete înfricoşă-toare, din ce în ce mai multe, văzând în ce stare care era oul şi cum murise puiul. Ca să se răzbune, s-au înălţat iarăşi în aer, în direc-ţia din care veniseră, şi au dispărut pentru ceva timp, în vreme ce noi ne sileam să înălţăm pânzele ca să ne îndepărtăm şi să evităm ceea ce urma să ni se întâmple.

Păsările s-a întors şi am văzut că ţineau fiecare în gheare o stâncă foarte mare. Când au ajuns deasupra vasului, s-au oprit şi una dintre păsări, balansându-se în aer, a dat drumul stâncii pe

care o adusese; dar, prin iscusinţa cârmaciului, care a întors nava printr-o rotire a cârmei, stânca nu ne-a căzut în cap; a căzut alături, în mare, care s-a căscat în aşa fel, că aproape i-am zărit fundul. Dar, din nefericire, cealaltă pa-săre a dat drumul stâncii în mijlocul navei, spăr-gând-o în mii de bucă-ţele. Marinarii şi călă-torii au fost striviţi sau înecaţi de lovitură. Şi eu am fost scufundat, dar, reuşind să ies la suprafaţă, m-am agăţat de un ciot de lemn. Astfel, când ajutându-mă de o mână, când de cealaltă, fără să dau drumul scân-durii, vântul şi curentul fiindu-mi prielnice, am ajuns într-o insulă care avea coastele foarte abrupte. Am reuşit, to-tuşi, să ies pe mal şi astfel m-am salvat. M-am aşezat pe iarbă ca să-mi trag sufletul, după care m-am ridicat şi am pornit în recunoaştere pe insu-lă. Mi se părea că eram

46

într-o grădină minunată: vedeam pretutindeni pomi, unii, plini de fructe coapte, alţii, de fructe verzi, pârâiaşe cu apă cristalină şi rece, care făceau nişte coturi tare drăgălaşe. Am mâncat fructe, care mi s-au părut extraordinare şi am băut din apa aceea care numai că nu spunea „Bea-mă”.

La căderea nopţii, m-am culcat pe iarbă, într-un culcuş tare bun; dar nu am putut dormi mai mult de o oră, că m-am şi deşteptat, de frică să mă văd singur într-un loc att de pustiu. Astfel că mai toată noaptea m-am tânguit şi m-am certat pentru prostia pe care o făcusem, de ce nu rămăse-sem eu acasă, de ce plecasem într-o călătorie aşa de periculoasă. Aces-te gânduri amare mai că mă aduceau în stare să-mi iau viaţa; dar s-a luminat de ziuă şi dispe-rarea mi s-a risipit. M-am ridicat şi am luat-o

printre copaci, nu fără precauţie.

După ce am mers pu-ţin, am zărit un bătrân care mi s-a părut foarte dărâmat. Stătea pe malul unui pârău. La început, am crezut că era tot un naufragiat, ca şi mine. M-am apropiat de el, l-am salutat, dar el doar şi-a înclinat puţin capul. L-am întrebat ce făcea aco-lo; dar, în loc să-mi răspundă, mi-a făcut semn să-l iau în spinare şi să-l trec râul, arătându-mi că voia să culeagă fructe.

Am crezut că avea nevoie de mine pentru asta: şi iată că l-am luat în spate şi l-am trecut râul.

- Coboară, i-am spus, lăsându-mă în jos ca să-l ajut. Dar, în loc să coboare (şi acum mai râd când îmi aduc aminte), bătrânul care mi se păru-se ramolit, şi-a încolă-cit rapid picioare-le în jurul gâtului meu; atunci

47

am văzut că pielea de pe ele semăna cu cea a vacilor şi stătea călare pe spatele meu, strângân-du-mă de gât cu atâta putere, că am crezut că voia să mă sugrume. Atunci am fost cuprins de spaimă şi am leşinat.”

Şeherezada tăcu, dar în noaptea următoare, continuă astfel:

NOAPTEA 228

Fără să-i pese că le-şinasem, bătrânul cel greu a rămas agăţat de gâtul meu; a slăbit doar puţin strânsoarea, ca să mă lase să-mi revin. După ce mi-am revenit în sim-ţiri, m-a lovit puternic cu piciorul în burtă şi, izbindu-mă năpraznic în-tr-o parte, m-a obligat să mă ridic, fără voie. Odată ridicat, m-a făcut să merg pe sub copaci; mă obliga să mă opresc ca să culeagă şi să mănânce fructele care ne ieşeau în cale. Nu-mi dădea drumul deloc în timpul zilei, iar noaptea, când

voiam să mă odihnesc, se întindea şi el cu mine, tot agăţat de gâtul meu. În fiecare dimineaţă, mă împingea ca să mă scol; apoi mă făcea să mă ridic şi să merg, lovindu-mă cu picioarele. Imaginaţi-vă, domnilor, cât sufeream văzându-mă împovărat ast-fel şi fără vreo nădejde de scăpare.

Într-o zi, găsind pe drum mai multe tigve goale, căzute din copac, am luat una mai mare şi, după ce am curăţat-o bine, am pus în ea mai mulţi ciorchini de stru-guri, fructe care se găseau din belşug pe in-sulă şi pe care le vedeam la fiecare pas. Când am terminat de umplut tigva, am pus-o într-un loc unde l-am dus pe bătrân după câteva zile.

Acolo, am luat tigva şi am băut un vin exce-lent care m-a făcut să uit pentru un timp de ne-cazul care dăduse peste mine. Băutura mi-a dat putere. Eram atât de ve-

48

sel, încât, mergând, am început să sar şi să cânt.

Bătrânul, care-şi dă-duse seama ce efect avu-sese băutura asupra mea, mi-a făcut semn să-i dau şi lui: i-am dat şi, cum i-a plăcut mult, a băut-o până la ultima picătură. Destul cât să-l îmbete: s-a ameţit şi, curând, vinul urcându-i-se la cap, a început şi el să cânte în legea lui, clă-tinându-se pe umerii mei. Scuturăturile l-au făcut să vomite, iar picioarele m-au slăbit încet-încet, până când, văzând că nu mă mai strângea, l-am aruncat la pământ, unde a rămas nemişcat. Atunci, am luat o piatră mare şi i-am zdrobit capul.

Eram nebun de bucurie că scăpasem pentru totdeauna de blestematul de bătrân şi m-am îndrep-tat spre malul mării, unde i-am văzut pe nişte marinari care debarcau acolo ca să ia apă şi provizii. Au fost tare

miraţi să mă vadă şi să audă prin ce trecusem.

- Ai căzut, mi-au spus ei, în ghearele bătrânu-lui mării şi eşti primul pe care nu l-a sugrumat. Nu le-a dat drumul nici-când celor pe care pusese stăpânire, decât după ce i-a sufocat; iar insula aceasta este vestită prin numărul celor pe care i-a ucis. Marinarii care acostau aici nu îndrăz-neau să înainteze decât dacă mai erau şi alţii cu ei.

După ce mi-au spus aceste lucruri, m-au luat pe corabia lor, unde căpitanul m-a primit cu mare plăcere, când a auzit prin ce trecusem. A desfăcut pânzele şi după câteva zile am poposit într-un port dintr-un oraş mare, ale cărui case erau toate făcute din piatră.

Unul dintre negusto-rii de pe vas, cu care mă împrietenisem, m-a făcut să-l însoţesc şi m-a dus

49

într-un loc care era folosit drept adăpost pentru neguţătorii stră-ini. Mi-a dat un sac mare; apoi, m-a prezentat unor oameni din oraş, care aveau şi ei saci şi i-a rugat să mă ia cu ei la cules de nuci de cocos.

- Hai, mi-a spus, du-te cu ei, fă ce fac şi ei şi nu cumva să te îndepăr-tezi, că-ţi pui viaţa în pericol.

Mi-a dat de mâncare pentru ziua aceea şi am plecat cu oamenii pe care mi i-a arătat.

Am ajuns într-o pădure cu copaci foarte înalţi şi foarte drepţi, al căror trunchi era atât de neted, că nu puteai să te urci până la ramurile unde erau fructele. Toţi erau cocotieri, din care trebuia să scuturăm fruc-te şi să ne umplem sacii. Întrând în pădure, am zărit multe maimuţe mici, care au fugit de noi de cum ne-au zărit şi care

au urcat în copaci cu o vioiciune surprinzătoa-re.”

Şeherezada vru să continue, dar se lumină de ziuă şi a trebuit să tacă. Noaptea următoare, şi-a continuat astfel povestea:

NOAPTEA 229

Negustorii cu care eram, a continuat Sind-bad, au adunat pietre şi le-au aruncat cu toată puterea după maimuţele din copaci. Am făcut şi eu la fel şi am văzut cum maimuţele, ştiind ce aveau de făcut, culegeau rapid nucile de cocos şi ni le aruncau cu gesturi care dovedeau duşmănie şi furie. Adunam nucile de cocos şi mai aruncam din când în când cu pietre, ca să enervăm maimuţele. Prin acest vicleşug, ne-am umplut sacii cu nuci, pe care nu le-am fi putut culege altfel.

50

După ce ne-am umplut sacii, ne-am întors în sat, unde negustorul care mă trimisese în pădure mi-a dat bani pentru sa-cul cu nuci de cocos pe care îl adusesem:

- Fă tot aşa, mi-a spus, în fiecare zi, până ce vei câştiga bani ca să te întorci acasă.

I-am mulţumit pentru sfatul pe care mi-l dădu-se şi, pe nesimţite, am strâns atâtea nuci de cocos, încât am obţinut o sumă mare de bani.

Vasul cu care venisem plecase cu negustorii care-l încărcaseră cu nucile de cocos pe care le cumpăraseră. Am aştep-tat să vină altul, care a venit curând, să ia tot nuci de cocos. Am îmbar-cat toate nucile mele şi, când a fost să plec, mi-am luat rămas bun de la negustorul căruia îi eram atât de îndatorat. El nu a putut veni cu mine, pentru că mai avea afaceri de făcut.

Am înâlţat pânzele şi am luat-o spre insula unde piperul creşte ne-stingherit. De acolo, am luat-o spre insula Coma-ri, unde se găseşte cel mai bun lemn de aloe şi unde locuitorii au o lege aspră: nu se bea vin, nu au niciun loc de dezmăţ. Am schimbat cocosul pe piper şi pe lemn de aloe şi m-am dus, cu alţi negustori, să pescuim perle, angajând culegă-tori pe cheltuiala mea. Mi-au adus multe perle mari şi rotunde, perfec-te. Am plecat iar pe mare, pe un vas care a ajuns cu bine la Balsora; de acolo, m-am întors la Bagdad, unde am luat bani frumoşi pe piper, pe lemnul de aloe şi pe perlele pe care le aduse-sem. Am dat de pomană o zecime din câştig, la fel ca după orice călătorie şi am încercat să uit de osteneli, desfătându-mă în voie.”

Sfârşind povestea, Sindbad i-a mai dat o sută de ţechini lui

51

Hindbad, care a plecat, cu ceilalţi meseni. A doua zi, aceiaşi oameni au venit la Sindbad cel bogat care, după ce i-a onorat ca şi în zilele celelalte, a cerut tăcere şi şi-a povestit a şasea călătorie, după cum veţi auzi imediat:

A ŞASEA CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD MARINARUL

„Domnilor, le spuse, poate că vă întrebaţi cum, după ce am naufragiat de cinci ori şi am trecut prin atâtea primejdii, am mai avut curajul să-mi mai încerc norocul încă o dată, căutând, totodată, alte şi alte pericole. Când mă gândesc la acestea din urmă, mă mir şi eu, cu soguranţă am scăpat dato-rită stelei mele norocoa-se. Cum a fost, cum n-a fost, după un an de odih-nă, m-am pregătit pentru a şasea călătorie, în ciuda rugăminţilor părin-ţilor şi prietenilor, care au făcut imposibilul ca să mă oprească.

În loc s-o iau prin Golful Persic, am luat-o iarăşi prin mai multe provincii din Persia şi din Indii, şi am sosit într-un port la mare unde m-am îmbarcat pe un vas bun, al cărui căpitan era hotărât să facă o călă-torie lungă. A fost tare lungă, într-adevăr, dar, în acelaşi timp, nenoro-cită, pentru că şi căpi-tanul, şi cârmaciul au rătăcit drumul în aşa hal, că nu mai ştiam unde eram. În sfârşit, l-au găsit, dar noi, călăto-rii, nu am avut de ce să ne bucurăm; iar într-o zi, mare ne-a fost mira-rea să-l vedem pe căpitan plecând de la locul său şi strigând. Şi-a aruncat turbanul la pământ, şi-a smuls barba şi şi-a dat cu pumnii în cap ca un om pe care l-a luat dispe-rarea în stăpânire. L-am întrebat de ce se frămân-ta aşa.

- Vă anunţ, ne-a răspuns, că suntem în cel mai primejdios loc din toate mările. Un curent foarte

52

rapid ne târăşte corabia şi vom pieri în mai puţin de un sfert de ceas. Rugaţi-vă lui Allah să ne izbăvească din acest ne-caz: dacă nu se îndură de noi, nu scăpăm.

Cu aceste cuvinte, a odonat să aranjăm velele, dar scotele s-au rupt când am încercat acest lucru şi corabia, fără să putem să facem ceva, a fost dusă de curenţi la poalele unui munte a-brupt, unde a eşuat şi s-a făcut bucăţi, dar am putut salva, alături de cei de pe navă, şi nişte provizii şi nişte mărfuri mai de preţ.

Acestea fiind gata, căpitanul ne-a spus:

- Allah face după cum Îi e voia. Putem să ne săpăm aici locaşul de veci şi să ne spunem adio pentru totdeauna, pentru că sun-tem într-un loc atât de sinistru, câ nimeni din cei care au fost aruncaţi aici nu s-a mai întors acasă.

Cuvintele lui ne-a aruncat în cea mai neagră deznădejde şi ne-am îmbrăţişat cu lacrimile în ochi, plângându-ne soarta nenorocită.

Muntele la poalele căruia eram se afla pe o insulă foarte întinsă. Toată coasta era plină de rămăşiţe de nave care naufragiaseră; şi de gră-mezi nesfârşite de ose-minte peste care dădeam la tot pasul şi de care ne era groază, aşa că am socotit că mulţi pierise-ră acolo. Mai era de necrezut mulţimea de măr-furi şi de bogăţii pe care le găseam la tot pa-sul. Toate acestea nu au făcut decât să crească disperarea de care eram cuprinşi. Peste tot râu-rile izvorau din munţi şi se vărsau în mare, dar aici, un râu mare cu apă dulce venea din mare şi pătrundea în coastă prin-tr-o peşteră întunecată, a cărei intrare era foar-te înaltă şi largă. Ceea ce era extraordinar în acel loc era faptul că

53

pietrele erau, de fapt, cristale, rubine şi alte pietre preţioase. Se mai putea vedea şi un izvor de smoală sau de bitum care curgea în mare; peş-tii îl înghiţeau şi-l dă-deau afară imediat schim-bat în chihlimbar gri, pe care valurile îl aruncau pe plajă, unde stătea grămezi. Mai creşteau şi arbori de aloe, cu nimic mai prejos decât cei de pe Comari.

Ca să termin descrie-rea acelui loc, care poate fi numit pe drept cuvânt un abis, pentru că nimeni nu s-a mai întors de acolo vreodată, trebu-ie să spunem că era impo-sibil ca o navă să mai plece, o dată ce se apropiase la o anumită distanţă de ţărm. Dacă sunt împinse acolo de vânt, vântul şi curentul îi prăpădesc şi, dacă ajung acolo când bate vântul dinspre uscat, ceea ce i-ar putea face să se îndepărteze, înăl-ţimea muntelui opreşte vântul, aducând un calm

care înlesneşte suflul curentului care-i aduce la mal, unde sunt zdro-biţi aşa cum am fost şi noi. Ca nenorocirea să fie deplină, nu te poţi urca în vârful muntelui, nu poţi scăpa pe nică-ieri.

Am rămas pe mal ca nişte deznădăjduiţi ce eram şi ne aşteptam moartea în fiecare zi. La început ne-am împărţit proviziile în părţi egale: astfel, fiecare dintre noi a trăit mai mult sau mai puţin decât ceilalţi, după firea fiecăruia şi după cum şi-a drămuit mâncarea.

Şeherezada vru să continue, dar se lumină de ziuă şi a trebuit să tacă. Noaptea următoare, şi-a continuat astfel povestea celei de-a şasea călătorii a lui Sindbad:

Noaptea 230

„Cei care au murit primii, urmă Sindbad, au fost îngropaţi de cei-lalţi: cât despre mine,

54

eu le-am adus ultima mângâiere tuturor tovară-şilor mei, şi asta nu trebuie să vă mire, pentru că, pe lângă faptul că îmi drămuisem cu mai multă străşnicie mâncarea, mai aveam şi alte resurse, pe care mă ferisem să le arăt camarazilor mei. Totuşi, după ce l-am îngropat şi pe ultimul, mi-au rămas atât de puţine proviziim încât m-am gândit că nu puteam ajunge departe astfel: aşa că mi-am săpat mormântul, hotărât să mă arunc eu în groapă, cum nu mai trăia nimeni care să mă îngroape. Vă mărturisesc că, făcând această treabă, n-am putut să nu-mi imaginez că muream din cauza mea şi să nu mă căinez că am plecat în această ultimă călătorie. Şi nu mi-au ajuns numai cuvintele: mi-am muşcat mâinile până la sânge şi puţin a lipsit să nu mor mai cu-rând.

Dar Allah s-a mai îndurat încă o dată de

mine şi mi-a dat ideea de a merge la râul care se pierdea sub bolţile peşterii. Acolo, după ce am cercetat râul cu multă atenţie, mi-am zis:

- Râul ăsta se afundă aici sub pământ, deci trebuie să şi iasă pe undeva. Construind o plută şi lăsându-mă în voia curenţilor, fie voi ajunge într-un ţinut locuit, fie voi pieri; dacă mor, nu voi fi făcut decât să-mi dau altă moarte; dar, dacă ies din acest loc funest, nu numai că voi ocoli soarta nenorocită a camarazilor mei, dar poate că că voi găsi o cale şi să mă îmbogăţesc. Cine ştie dacă nu cumva mă aşteaptă bogăţia dincolo de această stâncă îngrozi-toare, ca să fiu astfel despăgubit de naufragiu cu vârf şi îndesat?

Gândindu-mă astfel, n-am mai pregetat să lucrez la plută: am făcut-o din nişte buşteni cum trebuie şi legată cu

55

parâme groase, căci aveam de unde alege; le-am legat împreună aşa de strâns, că am reuşit să fac ceva solid. Când am terminat-o, am încărcat-o cu baloturi cu rubine, smaralde, ambră gri, cristal de stâncă şi stofe preţioase. După ce am aşezat toate astea ca să stea în echilibru şi după ce le-am legat bine, m-am îmbarcat pe plută şi, cu două vâsle mici pe care nu uitasem să le fac, luând-o pe cursul râului, m-am lăsat la mila lui Allah.

Cum am ajuns sub bol-ta peşterii, nu am mai văzut geană de lumină şi apa mă ducea cu ea, fără să-mi dau seama unde. Am plutit câteva zile în întuneric deplin, fără să zăresc vreodată vreo rază de lumină. O dată, bolta a fost atât de joasă, încât m-am lovit la cap, fapt ce m-a făcut să fiu foarte atent şi să evit pericolul. În acest răs-timp, nu am mâncat din mâncarea ce îmi mai

rămăsese decât atât cât să-mi ţin zilele. Dar, cu oricâtă zgârcenie mâncam, tot am ajuns să termin proviziile. Atunci, fără ca să pot rezista, m-am cufundat într-un somn adânc. N-aş putea să vă spun dacă am dormit mult timp;, dar, la trezire, am văzut, spre marea mea surprindere, că eram pe o câmpie vastă, pe malul unui râu unde pluta mea era legată, iar în jurul meu erau mai mulţi negri. Cum i-am văzut, m-am ridicat şi i-am salutat. Mi-au vorbit, dar nu le înţelegeam limba.

Atunci m-am simţit atât de fericit, că nu ştiam de e vis sau e aievea. Convingându-mă că nu dormeam, am strigat şi am recitat aceste versuri arabe:

- Invocă-L pe Cel Atotputernic, şi-ţi va veni în ajutor. Nu este nevoie să te complici cu altele. Închide ochii şi, când vei dormi, Allah îţi

56

va schimba ghinionul în noroc.

Unul dintre negri, care ştia araba, auzindu-mă vorbind astfel, a ieşit în faţă şi mi-a vorbit astfel:

- Frate, nu te mira că en vezi locuim pe câmpia pe care o vezi şi azi am venit să udăm câmpul cu apă din acest fluviu care iese din muntele înveci-nat şi pe care o aducem pe nişte canale. Am văzut că apa aducea ceva; am alergat să vedem ce era şi te-am găsit pe plută; imediat, unul dintre noi a sărit în râu şi te-a scos. Am legat pluta cum vezi şi aşteptam să te trezeşti. Te implorăm să ne spui povestea ta, care trebuie să fie ieşită din comun. Spune-ne cum de te-ai aventurat pe această apă şi de unde vii.

Le-am răspuns, cerându-le ceva de mâncare şi promoţându-le că el voi povesti după aceea.

Mi-au adus mai multe feluri de mâncare şi, după ce mi-am potolit foamea, le-am povestit cu amănunte tot ce mi se întâmplase, iar ei m-au ascultat cu admiraţie. Cum am terminat poves-tirea, mi-au spus:

- Iată, zicea interpre-tul, care tocmai le comunicase ce spusesem, iată o poveste dintre cele mai ciudate! Trebuie să vii să-i spui şi regelui. Faptele sunt prea minunate ca să-i fie povestite de altcineva decât cel care trecuse prin aşa ceva.

Le-am spus că eram gata să fac tot ce voiau.

Negrii au trimis imediat după un cal, pe care l-a adus cineva în scurt timp. M-au urcat pe el şi, în vreme ce o parte mergeau în faţa mea, ca să-mi arate drumul, ceilalţi, care erau mai puternici, au cărat pe umeri pluta, aşa cum era, încărcată cu

57

baloturi, şi s-au luat după mine.

Şeherezada a trebuit să se oprească aici, pentru că se luminase de ziuă. În toiul nopţii următoare zise:

Noaptea 231

Am mers împreună, a povestit Sindbad, până în oraşul din Serendib, pen-tru că în această insulă eram. Negrii m-au înfăţi-şat regelui lor. M-am apropiat de tron şi l-am salutat după obiceiul de la curtea sultanului In-diilor, adică, m-am pros-ternat şi am sărutat pă-mântul. Regele m-a ridi-cat şi, primindu-mă cu foarte multă amabilitate, mi-a spus să vin să iau loc lângă el. Mai întâi, m-a întrebat cum mă numesc – i-am răspuns că mă numesc Sindbad, zis marinarul, datorită mul-telor călătorii pe care le făcusem pe mare, am adăugat că eram din Bagdad.

- Dar, mi-a spus, cum ai ajuns în ţara mea şi pe unde ai venit?

Nu i-am ascuns nimic regelui, i-am povestit ce am spus şi aici, iar el a fost aşa de mirat şi de fermecat de aventura mea, încât a poruncit să se scrie povestea mea cu litere de aur, pentru a fi păstrată în ahivele regale. Apoi, au adus pluta şi au desfăcut baloturile în faţa sa. A admirat mulţimea de lemn de aloe şi de ambră gri, dar mai ales rubinele şi smaraldele, pentru că nu avea în comoara sa ceva asemănător.

Văzând că se uita la pietrele mele cu plăcere şi că el lua în mână pe cele mai frumoase una câte una, m-am prosternat în faţa lui şi mi-am permis să-i spun:

- O, rege, nu numai persoana mea este în slujba Măriei tale, ci şi încărcătura de pe plută, aşa că te rog să dispui

58

de ea ca de bunul Măriei tale.

Regele a surâs şi mi-a spus:

- Sindbad, mă voi feri să poftesc la ceva sau să-ţi iau ceva din cele pe care ţi le-a dat Allah. Departe de mine gândul de a-ţi lua bogăţiile; dim-potrivă, eu vreau să-ţi mai dau şi altele şi nu aş vrea să pleci din ţara mea fără să iei cu tine semnele mărinimiei mele.

Am răspuns la aceste cuvinte, făcând urări pentru prosperitatea re-gelui şi lăudându-i bunătatea şi mărinimia. A poruncit unuia dintre ofiţerii săi să se îngrijească de mine şi mi-a dat oameni care să mă slujească, pe cheltu-iala sa. Acel ofiţer a executat ordinele stăpâ-nului său şi a pus să fie duse la noua mea locuinţă baloturile care fuseseră pe plută.

În fiecare zi, la aceeaşi oră, mă duceam la

curtea regelui; în restul zilei, mă plimbam prin oraş, să văd ce era de văzut.

Insula Serendib este chiar sub linia ecuatoru-lui: aşa că zilele şi nopţile au întotdeauna douăsprezece ore; şi are optzeci de parasangi în lungime şi tot atâţia în lăţime. Capitala este aşezată la capătul unei văi frumoase, formate de un munte care se află în mijlocul insulei şi care este cel mai înalt din lume. Într-adevăr, se vede de pe mare, cale de trei zile depărtare. Acolo se găsesc rubine, mai multe feluri de minereuri şi aproape toate pietrele sunt din granit, care este o piatră tare, folosită la tăierea altor roci. Pe munte sunt tot soiul de copaci şi de plante rare, mai ales cedru şi cocotieri. Se pot pescui perle de-a lungul coas-telor sale şi la gurile de vărsare ale râurilor, iar în unele dintre văi

59

sunt diamante. Din pie-tate, am făcut o călă-torie pe munte, pâmă la locul unde a fost sur-ghiunit Adam, după ce a fost alungat din paradis şi am avut curiozitatea de a urca până la vârf.

Întors în oraş, l-am implorat pe rege să-mi dea voie să mă întorc în ţara mea; ceea ce a şi făcut, într-un fel tare îndatoritor şi onorant. M-a obligat să primesc un dar bogat, din comorile sale şi, când am mers să-mi iau rămas-bun de la el, mi-a mai dat unul, mult mai de preţ şi, în acelaşi timp, o scrisoare pentru stăpânul drept-credincioşilor, califul nostru, zicând:

- Te rog să-i dai din partea mea acest dar şi această scrisoare califu-lui Harun-al-Raşid, în-credinţându-l de priete-nia mea.

Am luat cu respect scrisoarea şi darul, promiţându-i regelui să-i

îndeplinesc întocmai po-runcile pe care îmi făcuse onoarea să mi le dea. Înainte să mă îm-barc, regele a trimis după căpitanul şi după negustorii care trebuiau să se îmbarce cu mine şi le-a dat poruncă să îmi îndeplinească toate do-rinţele.

Scrisoarea regelui din Serendib era scrisă pe o piele a unui animal foarte preţioasă, pentru că se găsea greu şi a cărei culoare bătea în galben. Literele de pe scrisoare erau albastre ca cerul şi iată ce scria – în limba indiană:

„Regele Indiilor, în faţa căruia merg o mie de elefanţi, care locuieşte într-un palat al cărui acoperiş străluceşte de la cele o sută de mii de rubine, şi care are în tezaur douăzeci de mii de coroane împodobite cu diamante, către califul Harun- al-Raşid.:

60

„Deşi darul pe care vi-l trimitem este prea puţin preţios, nu vă feriţi, totuşi, să-l primiţi ca frate şi prieten, ca semn al prieteniei noastre pentru domnia voastră şi ca dovadă a acesteia. Vă cerem ceva de valoare egală, dat fiind că noi credem că-l merităm, fiind egali în rang cu măria voastră. V-o cerem ca frate. La revedere.”

Darul cuprindea un vas tăiat într-un singur rubin, scobit şi lucrat din tăietură, având jumă-tate de picior înălţime şi un deget grosime, plin cu perle rotunde, toate atârnând jumătate de drahmă; apoi, o piele de şarpe care avea solzii mari cât o monedă de aur şi care îi ferea de boli pe toţi cei care se culcau pe ea; pe urmă, lemn de aloe, ca la cincizeci de mii de drahme, din cel mai bun, cu treizeci de boabe de camfor de mărimea fisti-cului; în sfârşit, pe

lângă toate astea, o roabă de o frumuseţe ră-pitoare, cu hainele bătu-te în nestemate.

Vasul desfăşură pân-zele; şi, după un drum lung şi fericit, am ajuns la Balsora, de unde am plecat la Bagdad. Primul lucru pe care l-am făcut după sosire a fost să mă achit de lucrul cu care fusesem însărcinat.

Şeherezada a trebuit să se oprească aici, pentru că se luminase de ziuă. Dar continuă astfel:

Noaptea 232

Am luat scrisoarea regelui din Serendib, a continuat Sindbad, şi m-am dus cu ea la Emirul credincioşilor, urmat de roaba cea frumoasă şi de cei din familia mea, care duceau darurile pe care mi le dăduse regele. Am spus de ce veneam la calif şi imediat am fost dus în sala tronului.

M-am prosternat în faţa califului şi, după

61

ce l-am salutat scurt, i-am dat scrisoarea şi darurile. Când a citit scrisoarea regelui din Serendib, m-a întrebat dacă era adevărat că acel rege era atât de bogat şi atât de puternic pe cât spunea în scrisoare. M-am prosternat încă o dată şi, după ce m-am ridicat, i-am spus:

- Stăpâne al drept-credincioşilor, pot să vă asigur că nu exagerează nici cu bogăţiile, nici cu măreţia, sunt martor. Nimic nu e mai demn de admiraţie decât măreţia palatului său. Când vrea să se arate mulţimii, se înalţă un tron pe un elefant unde este aşezat şi merge între două rânduri, formate din miniştrii săi, de favo-riţi şi de alţi curteni. În faţa lui, pe elefant, un ofiţer poartă o lance de aur, în capătul căreia se află un smarald lung de jumătate de picior şi gros cât degetul. Înain-tea lui merge o gardă de o mie de bărbaţi,

îmbrăcaţi în aur şi mătase, pe elefanţi ogat împodobiţi.

În timp ce regele merge, ofiţerul din faţă strigă din timp în timp: „Iată-l pe regele încoro-nat, mai mare decât au fost vreodată marele Soliman şi marele Miraj”

După ce a spus acestea, ofiţerul care stă în spate strigă şi el: „Acest rege atât de mare şi de puternic va muri şi el, va muri şi el, va muri şi el”. Cel din faţă strigă imediat: „Slavă celui care tră-ieşte şi nu moare!”

De altfel, regele din Serendib este atât de drept, încât nu exsită judecători în capitala lui şi nici în restul ţării; poporul său nu are nevoie de judecată: cu-nosc şi aplică ei înşişi dreptatea şi niciodată nu s-a întâmplat să nu-şi facă datoria. Astfel că avocaţii şi tribunalele

62

sunt nefolositoare la ei în ţară.”

Califul a fost tare mulţumit de cuvântul meu: „Înţelepciunea acestui rege, zise, este vădită în scrisoare şi, după cele ce mi-ai spus, tre-buie spus că înţelep-ciunea este pe potriva poporului, iar poporul este demn de conducătorul lui”. Apoi, m-a trimis înapoi, cu un dar bogat.”

Sindbad terminase de povestit, iar invitaţii lui au plecat; Hindbad a primit din nou cei şapte ţechini. A doua zi s-au întors la Sindbad, care le-a povestit a şaptea - şi ultima - sa călătorie.

A ŞAPTEA – ŞI ULTIMA –CĂLĂTORIE A LUI SINDBAD

Întors din a şasea mea călătorie, am renuţat definitiv la gândul de a mai face o alta. Pe lângă faptul că eram şi la o vârstă la care trebuia să mă odihnesc mai mult, îmi promisesem mie că nu mă voi mai expune pericole-

lor din care scăpasem de atâtea ori. Aşa că nu mă mai gândeam decât cum să-mi duc mai în tihnă restul zilelor. Într-o zi, când mă distram cu nişte prieteni, unul dintre servitori m-a anunţat că mă chema un ofiţer al califului. M-am ridicat de la masă şi mam dus la el:

- Califul mi-a spus să-ţi transmit că vrea să vă vorbească.

Am plecat cu ofiţerul la palat, m-a dus la calif, pe care l-am salutat, prosternându-mă la picioarele sale.

- Sindbad, mi-a spus, am nevoie de tine, trebuie să-mi faci un serviciu: să duci răspunsul şi darurile mele la regele din Serendib. Aşa e drept, să-i întorc gestul de curtoazie pe care mi l-a făcut.

Ordinul califului a fost ca un trăznet pentru mine:

63

- Emire al dreptcredin-cioşilor, sunt gata să îndeplinesc toate porun-cile măriei voastre, dar vă rog cu umilinţă să vă gândiţi că eu sunt măcinat de truda incredi-bilă pe care am făcut-o, ba chiar am făcut legă-mânt să nu mai ies niciodată din Bagdad.

Apoi, i-am povestit toate aventurile mele, pe care a avut răbdarea să le asculte până la capăt. Apoi, a spus:

- Mărturisesc că acestea sunt nişte aventuri extraordinare; dar nu trebuie să te împiedice să faci, din dragoste pentru mine, călătoria pe care ţi-o propun. Nu trebuie să te duci decât pe insula Serendib, să te achiţi de însărcinarea pe care ţi-o dau. După aceea, vei fi liber să te întorci; dar trebuie să te duci, pentru cu îţi dai singur seama că nu ar fi de bun simţ şi nici de demnitatea mea să-i rămân

dator regelui acele insu-le.

Văzând că nu-l puteam îndupleca pe calif, i-am spus că eram gata să-i ascult porunca. S-a bucurat foarte tare şi mi-a dat o mie de ţechini pentru călătorie.

Mi-a luat câteva zile să mă pregătesc de plecare şi, de cum am primit darurile şi scrisoarea din partea califului, am plecat la Balsora, unde m-am îmbarcat. Am făcut un drum cu noroc: am ajuns pe insula Serendib. Acolo, am spus în faţa miniştrilor cu ce misiune eram însărcinat şi i-am rugat să-mi dea voie imediat să-i vorbesc regelui: au făcut-o. Am fost condus la palat cu onoruri, unde l-am salutat pe rege, proster-nându-mă, după cum era obiceiul.

Regele m-a recunoscut imediat şi s-a arătat

64

tare bucuros să mă revadă:

- Ah, Sindbad, fii binevenit. Îţi jur că m-am gândit adesea la tine de când ai plecat. Binecuvântez această zi, pentru că ne-am mai întâlnit o dată.

I-am făcut salamale-kul şi, după ce i-am mulţumit pentru bunătatea pe care mi-o dovedea, i-am înmânat scrisoarea şi darul califului, pe care le-a primit cu mare satisfacţie.

Califul i-a trimis un acoperământ pentru pat, din aur, în valoare de o mie de ţechini; cincizeci de caftane din stofă preţioasă; alte o sută din pânză albă, cea mai fină, de la Cairo, de la Suez, de la Cufa şi de la Alexandria; un alt pat stacojiu şi încă unul, de altă culoare; un vas de agată, mai mult larg decât adânc, gros de un deget şi cu o deschiză-tură de jumătate de pi-

cior, pe fundul căruia era reprezentat un reli-ef cu un om îngenuncheat care ţinea un arc cu săgeţi, gata să tragă într-un leu; şi îi mai trimitea o masă de lemn preţios, care, potrivit tradiţiei, fusese a lui Solomon. Scrisoarea cali-fului suna cam aşa:

„Salutări, în numele Stăpânului care ne duce pe drumul drept, puter-nicului şi preaferici-tului sultan, din partea lui Abdalah Harun al-Raşid, pe care Allah l-a aşezat la loc de cinste după strămoşii săi de fericită amintire!

Am primit cu bucurie scrisoarea măriei voastre şi vă trimitem acest răspuns, dat de consiliul de la Poarta noastră, grădina sufletelor alese. Nădăjduim că vă veţi arunca ochii asupra acesteia şi veţi afla astfel de bunele noastre intenţii şi mai sperăm că vă va face plăcere. Adio.”

65

Regelui din Serendib i-a făcut mare plăcere să vadă că Harun al-Raşid îi răspundea la prietenia pe care i-o dovedise. După această audienţă, am cerut să fiu primit ca să-mi iau rămas-bun şi mi-a fost acordată o alta. Regele, la despăr-ţire, mi-a făcut un dar foare bogat. M-am îmbarcat imediat, plănu-ind să mă întorc la Bagdad; dar nu am avut fericirea să ajung unde speram, căci Allah a hotărât altfel.

La trei sau patru zile de la plecare, am fost atacaţi de piraţi, care au cucerit uşor vasul, cu atât mai mult cu cât nu exista nimeni în stare să se apere. Câţiva din echipaj au vrut să opună rezistenţă, dar au plătit cu viaţa; eu şi ceilalţi care am avut prevederea să nu ne împotrivim, am fost fă-cuţi robi.

Se lumină şi Şeherezada tăcu. Noaptea următoare, ea continuă povestea.

Noaptea 233

O, luminate sultan, zise ea sultanului In-diilor, Sindbad a conti-nuat povestirea aventuri-lor din ultima călătorie.

„După ce piraţii ne-au luat tot şi ne-au dat nişte zdrenţe în locul hainelor noastre, ne-au dus într-un oraş mare, îndepărtat, unde ne-au vândut.

Am ajuns în mâinile unui negustor bogat, care, imediat cum m-a cumpărat, m-a dus la el acasă, unde mi-a dat de mâncare şi mi-a dat nişte straie curate de sclav. Câteva zile mai târziu, cum încă nu aflase cine eram, m-a întrebat dacă nu ştiam vreo meserie. I-am răspuns, fără să-i spun cine eram, că nu eram meşteşugar, ci negustor şi că piraţii care mă vânduseră îmi luaseră tot ce aveam.

66

- Dar spune-mi, poţi trage cu arcul?

I-am spus că făcusem exerciţii în tinereţe, dar că nu uitasem nimic.

Atunci mi-a dat un arc şi săgeţi, m-a urcat pe spatele unui elefant, m-a dus într-o pădure foarte întinsă, care era la vreo câteva ore de oraş. Ne-am afundat în pădure şi, când a socotit că trebuia să ne oprim, mi-a spus să cobor. Apoi, mi-a arătat un copac înalt:

- Urcă în copac şi trage în elefanţii pe care îi vei vedea trecând; fiindcă sunt mulţi în această pădure. Dacă vei dobărî pe vreunul, anun-ţă-mă.

După aceasta, mi-a lăsat provizii, s-a întors în oraş şi eu am rămas în copac, la pândă, toată noaptea.

Toată noaptea, nu am zărit niciunul, dar a doua zi, cum a răsărit

soarele, am văzut apărând o sumedenie. Am tras mai multe săgeţi, în sfârşit, a căzut unul la pământ. Ceilalţi au fugit, lăsându-mi răgaz să-mi anunţ stăpânul de ceea ce făcusem. În cinstea acestei veşti, mi-a oferit o masă bună, mi-a lăudat priceperea şi m-a apreciat. Apoi am mers împreună în pădure, unde am săpat o groapă unde am pus elefantul doborât. Stăpânul meu voia să se întoarcă după ce putrezea animalul, ca să-i ia fildeşul să-l vândă.

Am mai vânat astfel vreme de două luni şi nu trecea zi să nu ucid vreunul. Nu mă aşezam mereu la pândă în acelaşi copac, ci când într-unul, când în altul. Într-o dimineaţă, aşteptând so-sirea elefanţilor, am văzut cu mirare că, în loc să treacă prin faţa mea, traversând pădurea, ca de obicei, s-au oprit şi au venit către mine, făcând un zgomot teribil şi în număr aşa de mare

67

că pământul se cutremura sub paşii lor. S-au apropiat de copacul în care mă urcasem, l-au înconjurat cu toţii, cu trompa întinsă şi cu ochii aţintiţi asupra mea. În faţa acestui spectacol uluitor, am rămas nemişcat, cuprins de o asemenea groază, că mi-au căzut din mână arcul şi săgeţile.

Frica mea nu era proastă. După ce m-au privit un timp, unul dintre cei mai mari elefanţi a luat copacul de trunchi cu trompa, l-a scos din rădăcini şi l-a răsturnat la pământ. Am căzut odată cu arborele, dar animalul m-a luat cu trompa şi m-a pus pe spatele său, unde stăteam mai mult mort decât viu, cu tolba agăţată de umeri. Apoi, s-a aşezat în fruntea celorlalţi, care îl urmau ca o trupă şi m-a dus până într-un loc unde, aşezându-mă pe pământ, a plecat împreună cu ceilalţi. Imaginaţi-vă, dacă puteţi, în ce

stare eram, credeam că visez. În fine, după ce am stat ceve timp întins acolo, nemaivăzând ele-fanţii, m-am ridicat şi am văzut că eram pe un deal destul de întins, acoperit de oseminte şi de fildeş de elefanţi. Vă mărturisesc că acestea m-au pus pe gânduri. Am admirat instinctul aces-tor animale. Mi-am dat seama că acolo era cimitirul lor şi că mă aduseseră acolo ca să mă înveţe să nu-i mai vânez, să nu-i mai urmăresc, din moment ce n-o făceam de-cât ca să pun mâna pe fildeş. Nu am stat pe deal; m-am întors în oraş şi, după ce am mers o zi şi o noapte, am ajuns acasă la stăpânul meu. Nu m-am întâlnit cu niciun elefant pe drum, ceea ce m-a făcut să cred că se duseseră departe, în pă-dure, pentru ca eu să fiu liber să mă duc fără probleme pe acel deal.

De cum m-a zărit, stăpânul meu mi-a spus:

68

- Sindbad, bietul de tine, m-am frământat mult pentru că nu ştiam ce ai păţit. Am fost în pădure: am găsit un copac scos din rădăcini, un arc şi săgeţi pe pământ, după ce te-am căutat degeaba, am fost disperat că nu te voi mai vedea niciodată. Te rog să-mi povesteşti ce ţi s-a întâmplat. Prin ce noroc mai eşti în viaţă?

I-am potolit curiozi-tatea; şi a doua zi am mers amândoi pe deal, unde a văzut cu bucurie că ceea ce îi povestisem era adevărat. Am încărcat pe elefantul cu care venisem tot fildeşul pe care lam putut scoate şi, la întoarcere, mi-a spus:

- Frate, pentru că nu te mai pot numi sclav după bucuria pe care mi-ai făcut-o, descoperind ceva ce mă va îmbogăţi, Allah să-ţi dea numai bine şi prosperitate. Declar în faţa Lui că îţi redau libertatea. Ţi-am ascuns

atâta timp ceea ce–ţi voi spune acum.

Elefanţii din pădure ne ucid în fiecare an o mulţime de sclavi pe care îi trimitem după fildeş. Oricâte sfaturi le dăm, mai devreme sau mai târziu, cad pradă vicle-niei acestor animale. Allah te-a ferit de furia lor şi nu te-a cruţat decât pe tine. E o dovadă că te iubeşte şi că are nevoie de tine pe lume, pentru binele pe care-l poţi face. Mi-ai adus un beneficiu nesperat: până acum nu am putut lua fildeş decât sacrifi-cându-i pe sclavi; şi iată că întreg oraşul se va îmbogăţi datorită ţie. Să nu crezi că socotesc o răsplată libertatea pe care ţi-am acordat-o; îţi voi mai da şi nişte da-ruri preţioase. Aş putea să fac întreg oraşul să-ţi dea bani, dar vreau să mă bucur numai eu de glorie.

La aceste vorbe, i-am răspuns:

69

- Stăpâne, Allah să vă aibă în pază! Libertatea pe care mi-o dai acoperă datoria faţă de mine, şi, drept răsplată pentru slujba cu care am avut fericirea să mă închin, nu cer decât permisiunea să mă întorc în ţara mea.

- Ei bine, zise, vor veni în curând vase după fildeş. O să te trimit cu unul din ele şi-ţi voi plăti şi drumul.

I-am mulţumit din nou pentru că mă eliberase şi pentru bunăvoinţa faţă de mine. Am rămas la el, aşteptând vasul şi, în acest timp, am fost de atâtea ori pe deal, că am umplut prăvăliile cu fil-deş. Toţi negustorii din oraş au făcut curând acelaşi lucru, pentru că nu am putut păstra se-cretul mult timp.

La aceste cuvinte, Şeherezada, văzând că se lumina, tăcu. Dar noaptea următoare îi spuse sultanului Indiilor.

Noaptea 234

Sindbad şi-a conti-nuat povestea celei de-a şaptea călătorii.

„Vasele au ajuns, iar stăpânul meu, după ce l-a ales el însuşi pe cel pe care urma să mă îm-barc, l-a încărcat cu fildeş, trecând jumătate pe numele meu. Nu a uitat să-mi dea şi multe provizii, ba, mai mult, m-a obligat să primesc cadouri de preţ şi nişte lucruri ciudate din acea ţară.

După ce i-am mulţumit cât am putut pentru binefacerile sale, m-am îmbarcat. Am pornit şi cum aventura care îmi redase libertatea era extraordinară, mă tot gândeam la ea.

Ne-am oprit în nişte insule, ca să luăm provizii. Cum vasul plecase dintr-un port continental din Indii, am abordat acolo şi, pentru a ocoli pericolele ce ne păşteau pe mare până la

70

Balsora, am descărcat fildeşul meu, hotărât să-mi continuu călătoria pe uscat. Am luat mulţi bani pe fildeş: am cumpărat pe ei multe mărfuri rare, să le dau cadou şi, când bagajul a fost gata, m-am alăturat unei caravane de negustori. Am petrecut mult timp pe drum şi am suferit, dar înduram cu răbdare, gândindu-mă că nu mai aveam a mă teme nici de furtuni, nici de piraţi, nici de şerpi, nici de vreun alt pericol din cele care mă pândi-seră.

Dar toate aceste os-teneli au avut un sfârşit; am ajuns cu bucurie la Bagdad. Mai întâi, m-am dus la calif, ca să-i spun cum îi purtasem solia. Califul mi-a spus că fusese în-grijorat, pentru că dura-se cam mult călătoria mea, dar că avusese mereu speranţa că Allah nu mă va părăsi. Când i-am povestit aventura cu ele-fanţii, a părut tare sur-prins şi mai că nu-i

venea să mă creadă, dacă nu m-ar fi ştiut de om sincer şi cinstit. Această povestire, ca şi celelalte, i s-a părut a-tât de ciudată, că i-a poruncit unuia dintre se-cretari să o scrie cu li-tere de aur ca să fie păstrată în camera tezau-rului. Am plecat foarte mulţumit de onoarea şi de darurile pe care mi le-a făcut, apoi, m-am consa-crat cu totul familiei, rudelor şi prietenilor.”

Astfel a sfârşit Sindbad povestea celei de-a şaptea – şi ultima – călătorie; apoi, i-a spus lui Hindbad:

- Ei bine, prietene, ai auzit vreodată să mai fi suferit cineva ca mine? Ai auzit să mai fi fost vreun muritor în asemenea situaţii fără ieşire? Nu este, oare, drept ca, după atâta muncă, să mă bucur de o viaţă bună şi liniştită?

După ce Sindbad a spus aceste lucruri,

71

Hindbad s-a apropiat de el şi i-a spus, sărutân-du-i mâna:

- Trebuie să recunosc, domnule, că aţi trecut prin primejdii înfioră-toare. Suferinţele mele nici nu se pot măsura cu ale dumneavoastră: dacă mă simt copleşit atunci când trebuie să le îndur, mă consolez imediat cu puţinii bănuţi pe care îi primesc. Meritaţi mai mult decât o viaţă tihni-tă, sunteţi demn de toate bogăţiile pe care le a-veţi pentru că ştiţi să le folosiţi şi mai sun-teţi şi atât de darnic. Vă doresc să aveţi parte de fericire până în ceasul morţii.

Sindbad i-a mai dat o sută de ţechini, l-a nu-mit prietenul său, i-a spus că nu trebuia să mai fie hamal şi să vină mereu la ospeţe la el acasă; şi să-şi aducă aminte toată viaţa de Sindbad marinarul.

72