seria de autor dinu pillat - cdn4.libris.ro · doamna rãutu, dacã nu mã înºel? rotaru fusese...

Seria de autorDINU PILLAT

Dinu Pillat, fiul poetului Ion Pillat ºi al pictoriþei Maria Pillat-Brateº,s-a nãscut pe 19 noiembrie 1921 la Bucureºti. A fãcut clasele primareºi secundare la Liceul Spiru Haret din Bucureºti, debutând cu prozelirice ºi criticã literarã în paginile revistei ºcolii, Vlãstarul. Între 1940ºi 1944 a urmat cursurile Facultãþii de Litere ºi Filozofie din Bucureºti,unde a cunoscut-o pe viitoarea lui soþie, Cornelia (Nelli) Filipescu.Dupã absolvirea facultãþii a devenit asistentul profesorului G. Cãli-nescu la Catedra de istorie a literaturii române moderne. ªi-a susþinutteza de doctorat, sub îndrumarea lui G. Cãlinescu, în 1947, cu studiileRomanul de senzaþie în literatura românã din a doua jumãtate a seco-lului al XIX-lea ºi Contribuþiuni la biografia lui Ion Pillat. În acelaºi an,în urma unei restructurãri pe criterii politice, a fost îndepãrtat de lacatedrã. Între 1950 ºi 1956 a lucrat pe un post de casier ºi apoi depontator la cooperativa de praf de sânge „Muntenia“. În toamna lui1956, G. Cãlinescu a reuºit sã-l aducã la Institutul de Istorie Literarãºi Folclor, al cãrui director devenise, pe un post de cercetãtor. Arestatde Securitate în primãvara lui 1959, este anchetat ºi inculpat în aºa-nu-mitul „proces al intelectualilor“, în „lotul Noica–Pillat“; i se dã o con-damnare de 25 de ani muncã silnicã ºi 10 ani degradare civicã pentru„crima de uneltire împotriva ordinii sociale“, unul dintre principalelecapete de acuzare fiind romanul Aºteptând ceasul de apoi, scris în 1948 ºidat ulterior spre lecturã unor cunoscuþi, inculpaþi ºi ei în proces. Eli-berat din închisoare în 1964, în urma amnistiei generale a deþinuþilorpolitici, e reîncadrat în acelaºi an la institutul condus de G. Cãlinescu.În 1975, în urma unei noi restructurãri pe criterii politice, este datafarã ºi retrogradat pe un post de documentarist la Biblioteca CentralãUniversitarã. Bolnav de cancer, moare pe 5 decembrie 1975.

Scrieri publicate. Romane: Tinereþe ciudatã (Ed. Modernã, Bucu-reºti, 1943), Moartea cotidianã (Ed. Vatra, Bucureºti, 1946); aceste douãromane, împreunã cu Jurnalul unui adolescent, au apãrut ulterior într-unsingur volum, sub titlul Tinereþe ciudatã (Ed. Minerva, Bucureºti, 1984);Aºteptând ceasul de apoi (Ed. Humanitas, Bucureºti, 2010). Studii ºimonografii: Mozaic istorico-literar (EPL, Bucureºti, 1969; ed. a II-a,Ed. Eminescu, Bucureºti, 1971), Ion Barbu (Ed. Tineretului, Bucu-reºti, 1969), Dostoievski în conºtiinþa literarã româneascã (Cartea Româ-neascã, Bucureºti, 1976), Itinerarii istorico-literare, ed. de GeorgeMuntean (Ed. Minerva, Bucureºti, 1978).

roman

Prefaþã de Gabriel LiiceanuEdiþie îngrijitã de Monica Pillat

Redactor: Oana BârnaCoperta: Andrei GamarþTehnoredactor: Manuela MãxineanuCorector: Andreea StãnescuDTP: Denisa Becheru, Dan Dulgheru

Tipãrit la „Monitorul Oficial“ R.A.

© HUMANITAS, 2010

Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiPILLAT, DINUAºteptând ceasul de apoi / Dinu Pillat; pref.: Gabriel Liiceanu; ed.: Monica

Pillat. – Bucureºti: Humanitas, 2010ISBN 978-973-50-2696-7

I. Liiceanu, Gabriel (pref.)II. Pillat, Monica (ed.)821.135.1–31

EDITURA HUMANITAS Piaþa Presei Libere 1, 013701 Bucureºti, România tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 www.humanitas.ro

Comenzi Carte prin poºtã: tel./fax 021/311 23 30 C.P.C.E. – CP 14, Bucureºtie-mail: [email protected]

Pagini din manuscrisul lui Dinu Pillat, purtând ºtampila Minis-terului Afacerilor Interne al R.P.R. Corecturile aparþin autorului.

Notã asupra ediþiei

Am editat manuscrisul tatãlui meu folosind îngeneral ortografia ºi normele gramaticale în vigoare.Totuºi, pentru pãstrarea atmosferei acelui timp, nuam modernizat nici anumite forme lexicale (mosa-fir, fotel, dispoziþiune etc.), nici grafia unor cuvinte(chaise-longue, volley, crocket, cassã etc.) ºi, excep-tând câteva cazuri în care sensul ar fi fost ambiguu,în construcþii de tipul „am aºteptat pe X“, „am datlui Y“ nu am anticipat complementul prin pronume(„l-am aºteptat pe X“, „i-am dat lui Y“), potrivit nor-mei de azi.

Pe de altã parte, am schimbat a desemna în a desenaatunci când apãrea cu acest sens, pe care cititorul actuals-ar putea sã nu-l mai discearnã în prima formã, azi înve-chitã; la fel, am trecut a rãbda locului în a rãbda sã stealocului ºi a-ºi da pãrerea în a-ºi da cu pãrerea. În unelecazuri, am schimbat datoritã faptului cã în dat fiind cãsau în pentru cã ºi datoritã în din cauza, variantele dinurmã fiind mai potrivite în context.

Am înlocuit peste tot Gramama cu Granmama. Deasemenea, am îndreptat câteva pleonasme.

Se înþelege cã toate aceste intervenþii – precum ºialtele, mãrunte, pe care nu le mai consemnez – sunt risi-pite în puþine locuri din text.1

Toate notele din subsolul romanului îmi aparþin.M. P.

44 Aºteptând ceasul de apoi

1. Intervenþiile editoriale menþionate mi-au fost sugeratede Ioana Pârvulescu, bunã cunoscãtoare a literaturii epo-cii în care se înscrie romanul, cãreia þin sã-i mulþumesc peaceastã cale.

Aºteptând ceasul de apoi

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

În tropotul obosit al celor douã mârþoage, cãruþa îºiurma drumul în noapte, în golul câmpurilor fãrã sfârºit.Þãranul nu primise decât în silã sã ia cu el pe cei treistudenþi, dupã câte se întâmplaserã la târg. De la începu-tul drumului, tãcea mereu, încremenit ca o momâie îndosul cailor care nici nu pãreau cã sunt mânaþi de cineva.

Rotaru, student în ultimul an la Medicinã, se aplecãdin nou asupra rãnitului întins în fundul cãruþei, subun braþ de fân. Dupã ce îi luã pulsul, se trase înapoi.

— Are febrã mare! Bine însã cã altfel s-a mai liniºtit.Delirul sãu, cu citatele din Apocalips, a fost dramatic…

— Nu mi-am închipuit niciodatã cã în subconºtientpoþi sã ai memoria unor texte într-o asemenea mãsurã,observã al treilea dintre studenþi, care urma Teologia,ca ºi individul rãnit.

Rotaru nu mai spuse nimic, cu atenþia furatã de ostea care cãdea prelung în adâncul nopþii de iulie. Tãcerease închegase la loc peste tropotul copitelor, lãsând gân-durile într-o stare de amorþire, ca ºi trupurile înghesuitelaolaltã în spaþiul prea strâmt al cãruþei.

— Ah!… Îl vedeþi?… Îl vedeþi?… Îngerul… Iese dintemplu ºi strigã cu glas mare celui ce ºade pe nor: pune

secera ºi secerã, fiindcã s-a copt seceriºul pãmântului…Uitaþi-vã!… Uitaþi-vã cum sunt aruncaþi ciorchinii înteascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu!… Sângele…A ieºit sângele din teasc pânã la zãbalele cailor!… începurãnitul sã se zbatã din nou.

Rotaru apucã braþul cãruþaºului, sã opreascã mârþoagele.— Mã tem de-o hemoragie. Cât poate sã mai fie pânã

la dispensar?Celãlalt teolog dãdu din umeri: se afla pentru prima

oarã prin pãrþile locului, aºa cã nu avea cum sã cunoascãdrumul pânã la dispensarul satului, unde Rotaru îºi fãceastagiul de practicã.

De fapt, întrebarea fusese pusã þãranului, care nurãspunse decât într-un târziu, dupã ce se uitã la cadra-nul cerului:

— Pe la miezul nopþii o da Dumnezeu sã ajungem…Rotaru duse încã o datã mâna la pieptul rãnitului:

inima acestuia bãtea tot mai surd. Nu rãmânea timp depierdut. Aºezându-se la loc, cu genunchii la gurã, în coastarãnitului toropit de febrã, se pomeni blestemându-ºiclipa în care se apucase de Medicinã. Poate cã altfel nus-ar fi simþit atât de rãspunzãtor de viaþa camaradului,nu ar mai fi avut luciditatea profesionalã a gravitãþii cazu-lui sãu, dublatã de conºtiinþa cã nu este în stare sã facãnimic pentru el. La prima hurducãturã a cãruþei carepornise din nou, se întoarse fãrã voie spre celãlalt teolog.Aproape nu-ºi crezu ochilor când îl desluºi în genunchi,cu capul plecat ºi mâinile împreunate. Desigur, se ruga.De ce, în aceeaºi clipã, nu putea ºi el sã facã la fel? Hotãrât,


Luther avea dreptate crezând în predestinare: sunt oameniînzestraþi de la început cu harul lui Dumnezeu, pe cândalþii nu ajung niciodatã sã aibã parte de el, refuzându-li-sede la naºtere dreptul la mântuire. Dacã lucrurile stãteauastfel, ce valoare puteai sã mai atribui justiþiei metafizicea creºtinismului? O clipã, þinu sã-ºi întrebe camaradul,dar se gândi cã rugãciunea acestuia trebuie respectatã.În bãlãbãnirile cãruþei, nedumeririle se destrãmarã apoi cuîncetul, pentru a face pânã la urmã loc numai impresiilorputernice de peste zi.

Pentru a li se zãdãrnici întrunirea care începuse peoborul iarmarocului de la capãtul micului târg evreiesc,ce minte bolnavã de fricã rãspândise din senin zvonulcã veniserã sã dea foc dughenelor îmbâcsite? Rotaru numai vãzuse niciodatã un asemenea fenomen de psihozãcolectivã. Îºi aminti cã fãcuserã senzaþie de când sosiserãîn coloanã de marº, disciplinaþi ca o unitate militarã.Forfota iarmarocului, cu tocmeli ºi aldãmaºe, se potolisecu încetul. Mulþimea pestriþã de þãrani, în cuprinsul cãreiadeosebeai uºor prezenþa negustorilor evrei cu ºapcã ºicizme, sfârºise prin a se îmbulzi în jurul grupului, ca lacine ºtie ce comedie de bâlci. Andriþoiu, studentul carezãcea acum rãnit pe fundul cãruþei, luase cuvântul, vor-bind oamenilor ca din Apocalips. Atunci, de undeva,din capãtul uliþei, izbucnise un glas sfâºiat de femeie,urmat curând de tumultul unor vociferãri isterice. Rotarunu reþinuse cuvintele în jargon. Înþelesul lor era însã alunui strigãt de alarmã, prevestind incendierea târgului.Sã fi fost o manevrã organizatã? În orice caz, în aceeaºi

Partea întâi 51

clipã, câþiva jandarmi se arãtaserã din mai multe pãrþi,gata sã-ºi facã loc prin mulþime cu paturile de armã. Bãtaiaîncepuse fãrã alte preambuluri, cuprinzând repede toatãaria iarmarocului. O larmã asemãnãtoare grindinei, cuþipete ºi înjurãturi amestecate de-a valma, se ridicaseasurzitoare în coasta târgului, care îºi oblonise îndatãdughenele. Cine trãsese primele focuri? Greu de ºtiut.La un moment dat, pe când se lupta sã iasã din încleº-tarea unui grup de oameni, Rotaru vãzuse în apropierepe Andriþoiu grãmadã la pãmânt, cu celãlalt camarad,de la Teologie, strãduindu-se sã-l ajute. Fusese împuºcatîn burtã. Cu mare greutate, amândoi transportaserã apoirãnitul printre cãruþe, ocolind locurile de încãierare,pânã la marginea oborului. Acolo, numai sub amenin-þarea revolverului lui Rotaru un þãran se lãsase hotãrâtsã facã drumul cu ei.

** *

— Mã scuzaþi, doctorul Weissman nu mai lucreazã aci?Rotaru tresãri de pe scaun. Aþipise, cu bãrbia în

piept, în camera de consultaþii a dispensarului. Dupãsosirea de la miezul nopþii, se grãbise sã dea primeleîngrijiri efective bietului Andriþoiu, slãbit rãu de totceea ce însemnase pentru un om în starea lui drumulcu cãruþa. Telefonase apoi unui coleg de la spitaluloraºului, cerând o ambulanþã. Andriþoiu trebuia ope-rat fãrã întârziere. Maºina, venitã într-un târziu, în cursuldimineþii, nu plecase decât cu puþin timp în urmã.


Celãlalt teolog întovãrãºise rãnitul, hotãrât sã-l asistepânã la capãt. Cu pãrul nãclãit, cu obrajii nebãrbieriþide douã zile, Rotaru nu putea sã facã în clipa aceeadecât o impresie dintre cele mai proaste. În picioare,se înclinã uºor stânjenit:

— Îmi daþi voie sã mã prezint: Rotaru! Sunt detaºatprovizoriu în locul lui Weissman. ªtiþi, în cadrul practiciide varã, pe care ne sileºte Ministerul s-o facem la sate…Doamna Rãutu, dacã nu mã înºel?

Rotaru fusese prevenit de Ghiþã, sanitarul, cã AdinaRãutu sosise cu soþul ei la moºie, aºa cã putea sã se aºtepteoricând la o vizitã, ºtiindu-se cã dispensarul constituiauna din operele ei de binefacere.

Soþia ministrului Sebastian Rãutu, o femeie de vreocincizeci de ani, îºi arãta vârsta sub borurile largi ale pãlã-riei de pai. Rochia subþire de varã, croitã dupã facturaunui model indicat mai degrabã pentru o fatã tânãrã,nu o prindea câtuºi de puþin, punând în valoare îngreu-narea adipoasã a trupului. Tot atât de stânjenitã ca Rotaru,Adina Rãutu îºi plimba acum privirea prin încãpere, caºi cum vedea pentru prima oarã lucrurile de acolo: cana-peaua de piele; dulapul de sticlã cu seringile pentru injec-þii, instrumentele de micã chirurgie ºi flacoanele demedicamente; portretul Reginei, parcã presãrat cu pistruide excrementele muºtelor; masa cu o scrumierã plinã cumucuri de þigarã, un pahar cu apã ºi volumul L’homme,cet inconnu1 al doctorului Alexis Carrel… Într-un târziu,spuse cu un zâmbet silit:

Partea întâi 53

1. Omul, acest necunoscut (fr.).

— Cred cã faci treabã bunã cu dispensarul nostru.Strâmbãtura gurii lui Rotaru dezvãlui o danturã urâtã:— Ce treabã? Dispensarul este mizerabil utilat. Dupã

câte am simþit, stocul de medicamente a fost trocat deWeissman fãrã ruºine. În ultimul timp, ajunsese sã facãinjecþii cu apã distilatã. Nu am nici neosalvarsan, niciacid nicotinic, nici chininã, adicã nimic din ceea ce esteesenþial aci. ªi apoi cum sã fac singur faþã nevoilor uneicircumscripþii medicale cuprinzând nu mai puþin decinci sate? Judecaþi ºi dumneavoastrã!

Adina Rãutu plecã ochii. I se vorbise pe un ton cucare nu era obiºnuitã. Se simþea atinsã în susceptibilitateaei de fondatoare a dispensarului. Articulã cu greu:

— Lasã, toate sunt remediabile!Rotaru fãcu un gest cu mâna, care spunea mai mult

decât orice.Învingându-ºi antipatia pentru tânãrul doctorand

lipsit de maniere, Adina Rãutu încercã sã fie amabilã:— Domnule doctor, nu vrei sã iei un aperitiv cu noi,

la conac? Cu acest prilej, putem sã dezbatem lucrurilepe îndelete.

Rotaru se aºtepta atât de puþin la o asemenea propu-nere, încât nici nu ºtiu ce sã rãspundã pe moment. Caprintr-un fãcut, tot satul întâmplându-se sã fie ieºit laprãºitul porumbului, nu i se gãsea nici un bolnav în salade aºteptare, sub pretextul cãruia sã scape de invitaþie.Pânã la urmã, fãrã sã aibã încotro, se vãzu silit sã pri-meascã. Îºi scoase halatul de consultaþii, rãmânând înhainele sale negre, uºor lustruite. Numai gulerul rãsfrânt


al cãmãºii, de o curãþenie îndoielnicã, ºi pantofii de tenisîl mai acomodau, ca þinutã, la ziua de varã.

Afarã, pe când începurã sã umble prin praful gros aluliþei, cu soarele arzãtor al amiezii în creºtet, Adina Rãutulegã vorba din nou:

— ªi în ce anume vrei sã te specializezi, dom-nule doctor?

— În endocrinologie.— Interesant.Interesant… Rotaru se revedea seara, în încãperea

scundã, citind din tratatul Simonnet-Brouha la luminachioarã a opaiþului, pe când alãturi se auzeau, în rãstim-puri, gazdele horcãind prin somn în aerul greu. Numaiatunci mai izbutea sã se integreze cât de cât în destinulspecialitãþii viitoare, care aproape cã începuse sã i se parão himerã dupã aceastã lunã de ieºire din civilizaþie. Sesimþea fãcut pentru experienþe de laborator, sortit, poate,sã ajungã un alt Columb pentru continentul fiziologieiomului, încã nedescoperit pe deplin, de pe latitudineaglandelor. În loc sã aibã însã rãgazul de a lucra în direc-þia specialitãþii propuse, se vedea silit sã îºi cheltuiascãenergia în deºert, cu combaterea sifilisului fãrã neosal-varsan ºi a pelagrei fãrã acid nicotinic. Interesant…

Adina Rãutu nu mai spuse nimic. Îºi dãdea seamainstinctiv cã toate bunele ei intenþii se deformau în celã-lalt, refractate ca de o prismã spartã. Tãcu resemnatã, cuacea conºtiinþã a singurãtãþii pe care o avea ori de câteori încerca sã stabileascã o punte de apropiere cu oameniiºi se vedea silitã sã recunoascã zãdãrnicia lucrului.

Partea întâi 55

Ajunseserã între timp în parc, pe aleea umbritã decoroanele stufoase ale castanilor. În dreapta se vedeasuprafaþa gazonului lucios, proaspãt stropit cu furtunul.

Ce fãcea Andriþoiu în clipa aceea? Operaþia luase, oare,sfârºit? Scãpase totuºi cu bine? Gândurile lui Rotaru seînvârteau stãruitor în jurul camaradului rãnit, pentru aieºi mãcar cu ele din ambianþa domeniului familiei Rãutu.

— Sebasto, îþi prezint pe noul nostru doctor de ladispensar. L-am invitat la un aperitiv, sã ne cunoaºtemmai bine. Îl las cu tine pânã sfârºesc ceva la bucãtãrie.

Dupã ce se aºezarã în scaunele de pai, care se gãseaula îndemânã pe cerdacul conacului, Sebastian Rãutuîntrebã la întâmplare, numai pentru a spune ceva:

— Ei, cum gãseºti lucrurile pe-aici?— Gãsesc cã sunt ceea ce se rezumã sã fie: mizerie.— Ce vrei, mizeria este o imanenþã a vieþii sociale!— Bine, dar…— Iartã-mã cã te întrerup! Faci cumva politicã?— Da. Adicã nu chiar…— Cum? Nu înþeleg.— Sã vedeþi, fac parte din miºcarea Vestitorilor.Fruntea lui Sebastian Rãutu se încreþi, în timp ce

mâna cu þigara i se opri în aer. Aºadar, ca printr-un fãcut,se vedea confruntat din nou cu problema pe care încer-case s-o uite cu numai câteva clipe în urmã.

— Ei, ºi? Cum adicã? De ce crezi cã nu faci politicãmilitând în rândurile Vestitorilor?

— Vedeþi, cred cã politica în þara noastrã înseamnãScrisoarea pierdutã a lui Caragiale. Chiar ºi azi, deºi aparenþa


lasã poate altã impresie datoritã evoluþiei formale a lucru-rilor. Miºcarea Vestitorilor nu se socoteºte un partid poli-tic de teapa celorlalte, care sã corespundã mentalitãþiide continuitate în oportunism ºi compromis a regimurilorparlamentare de la noi, cu realitatea exprimatã de vorbacetãþeanului Miticã: „Pleacã ai noºtri, vin ai noºtri…“Noi încercãm sã prefigurãm un om nou.

Sebastian Rãutu ascultase cu buzele strânse, fãrã sã-ºipriveascã interlocutorul, amânând aprinderea altei þigãri,pânã când Rotaru sfârºi ceea ce avea de spus. În ascuþireafigurii, nasul i se desena acum ºi mai proeminent.

— Sunt de acord cu dumneata într-o singurã privinþã.Într-adevãr, O scrisoare pierdutã ne defineºte moravurilepolitice de ieri ºi de azi. ªi eu aº merge chiar mai departe,susþinând cã opera comicã a lui Caragiale urmeazã sãne reprezinte în aceeaºi mãsurã ºi mâine. Dar, pentruaceasta, de ce sã te scandalizezi? Caþavencu, Tipãtescu,Pristanda ne sunt endemici. Ce vrei? Suntem în þararomâneascã, la periferia Orientului… ªi apoi, oportu-nismul ºi compromisul, formele de manifestare ale geniu-lui nostru de lichele iremediabile, nu trebuie sã uitãm cãne-au salvat totdeauna ca stat. Ce v-a venit din senin sãvã revoltaþi cã ne-a fost dat sã avem ca cetãþean pe Miticã,iar nu pe Iisus? Nu vã daþi seama de ridicol?

Sebastian Rãutu, care se încãlzise treptat, se întrerupsela intrarea servitoarei cu tava cu aperitive.

— Te rog, serveºte-te!Fãrã nici o plãcere, Rotaru luã cu o mânã paharul

întins ºi prinse, cu cealaltã, o mãslinã în vârful scobitoarei.

Partea întâi 57

Dar, chiar în clipa aceea, se auzi rostogolirea unorroþi de trãsurã dinspre intrarea parcului.

— Ah, trebuie sã fi sosit mosafirii!Cu o senzaþie de uºurare, Rotaru spuse în grabã, aºe-

zând paharul la loc pe tavã:— Eu am sã vã las.— Bun. Nu te mai reþin, cã este târziu. Ne mai vedem

însã, cât mai stau pe-aici. ªtii cum sã ieºi din parc?— Da. Vã salut.Rotaru se depãrtã, fãrã sã o ia însã pe unde venise

de teamã sã nu dea de mosafirii proaspãt sosiþi. ªti-ind cã zidul din jurul parcului are o portiþã dosnicã,ce rãspundea pe o laturã a satului, se înfundã pe niºtealei scunde de arþar ºi nimeri ieºirea fãrã sã rãtãceascãprea mult. Încerca sã se gândeascã numai la Andriþoiu,dar, în loc sã-l vadã pe el, aºa cum fusese luat de ambu-lanþã, cu privirea rãtãcitã, cu tot sângele scurs din obrajiºi buzele învineþite, era urmãrit mai departe de capullui Sebastian Rãutu. Ca un ac de gramofon rãmas împie-dicat pe cercul de sunete al unei plãci defecte, mintealui se oprise la o frazã peste ale cãrei cuvinte nu ajungeasã treacã: „Caþavencu, Tipãtescu, Pristanda ne suntendemici. Ce vrei? Suntem în þara româneascã, la peri-feria Orientului…“

Gãsind portiþa încuiatã, Rotaru se vãzu silit sã sarãpeste ea. Uliþa satului era goalã, cum o lãsase la dus.Numai o gãinã ieºise de-a curmeziºul, cãutând prin prafceva de ciugulit.


** *

În sufrageria conacului, abia dacã se mai simþea zãpu-ºeala de afarã. Dupã alungarea muºtelor, ferestrele fuse-serã închise ºi storurile lãsate.

Intrând în sufragerie, Adina Rãutu indicã loculfiecãruia. Gazdele se aºezarã la capetele mesei, Gri-gore ºi Raluca Holban în dreapta, iar colonelul Ioanidîn stânga lor.

Pe când servitoarea aducea primul fel, Sebastian Rãutuîºi înãbuºi un cãscat de plictisealã. De câte ori veneau laþarã, din inerþia unei tradiþii, chemau la masã pe veciniilor de moºie. Apoi nu se mai vedeau cu ei pânã în varaanului urmãtor, când masa se repeta aidoma. Deºi devreo cincizeci ºi ceva de ani, deci de o vârstã cu SebastianRãutu, Grigore Holban arãta mai degrabã dintr-o gene-raþie cu tatãl acestuia. Chel, fãrã culoare, cu guler înalt,de modã veche, umblând îmbrãcat numai în hainã neagrãºi pantaloni vãrgaþi. Îºi fãcuse studiile universitare laParis, unde se specializase în istoria anticã a Orientului.Dupã Primul Rãzboi Mondial, tatãl sãu, membru al Aca-demiei ºi fruntaº cu prestigiu al fostului partid conser-vator, sfârºise prin a determina cercurile în drept sãînfiinþeze un post de conferenþiar la Secþia de istoriea Facultãþii de Litere din Bucureºti. Dar cariera de pro-fesor universitar a lui Grigore Holban nu þinuse multtimp, datoritã faptului cã nu se gãsea nimeni amator sãaudieze cursurile unei specialitãþi lipsite de orice interes

Partea întâi 59

contingent. Dupã suprimarea conferinþei, efectuatã subpretextul unor economii bugetare, se retrãsese pentrutotdeauna la moºie, luându-ºi cu el ºi întreaga bibliotecã.De atunci trãia acolo ca un huhurez, preocupat numaide studiile sale. Uneori, Sebastian Rãutu ºi ceilalþi pro-fesori se pomeneau cu câte o broºurã subþire, extrasulunui articol publicat de Grigore Holban în revistele despecialitate din strãinãtate. Soþia cu cei trei copii veneausã stea cu el pe rãstimpul vacanþelor de varã, rãmânândîncolo cu casa la Bucureºti. Pentru Sebastian Rãutu,Raluca Holban prezenta un interes mult mai redus. Unmodel de virtute casnicã, cu un rest de romanþiozitatedin epoca de la începutul secolului.

Colonelul Ioanid nu avea nimic din specificul mili-tarului de carierã. De fapt, era pensionar de un deceniu ºitrãia la moºie aproape tot anul. Burlac, cu teorii miso-gine pline de haz. Fumãtor de pipã. Obiºnuit sã bea zecide ceaiuri pe zi, pe care ºi le pregãtea singur la samovar.Nu citea decât cãrþi de cãlãtorie. Mare ºahist, era gãsitadesea cufundat de unul singur într-o partidã începutãcine ºtie de când, reconstituind dupã tratate de speciali-tate lovituri consemnate ca memorabile. Cum reprezenta„o figurã“ în judeþ, Sebastian Rãutu se þinuse de el sãfacã politicã în cadrul organizaþiei locale a partidului.Colonelul sfârºise prin a primi de hatârul ºefului, fãrãsã înþeleagã însã a sacrifica prin aceasta comoditatea tabie-turilor sale. Numai în toiul alegerilor se vedea silit sã semiºte cu maºina prin judeþ, alãturi de Sebastian Rãutu.La întruniri, rãmânea placid, pe undeva în preajma ºefului,


izbutind totdeauna sã se sustragã cu o glumã dacã i sepropunea cumva sã ia cuvântul.

Sebastian Rãutu începu prin a se adresa lui GrigoreHolban, care mânca cu nasul în farfurie:

— Ei, coane Grigore, la ce mai lucrezi?— La ceva extrem de interesant. Din pãcate, nu am

la îndemânã toatã bibliografia necesarã. Am comandatla Londra ce îmi mai lipseºte, dar nu am primit încãnimic. Studiul meu se intituleazã Influenþa ºcolii filozo-fice reformate a lui Mo-Tseu asupra jurisdicþiei imperialedin epoca dinastiei Han.

Pe scaunul de alãturi, Raluca Holban roºi pânã larãdãcina pãrului observând cã atât Sebastian Rãutu, câtºi colonelul Ioanid abia îºi stãpâneau râsul.

Adina Rãutu, care fusese pânã atunci cu gândurile înaltã parte, avu deodatã prezenþa de spirit a impasului.Se grãbi sã schimbe vorba, întrebându-ºi prietena:

— Dragã, ce s-a întâmplat anul acesta cã nu sunt ºicopiii cu voi?

Raluca Holban ºovãi cu rãspunsul. Cum sã mãrturi-seascã adevãrul, împãrtãºindu-le pe faþã refuzul bãieþilorde a o întovãrãºi, ca în vacanþele fiecãrui an, sub cuvântcã se socoteau mobilizaþi în serviciul miºcãrii Vestitorilorpe tot rãstimpul campaniei electorale? Sebastian Rãutuar fi început, desigur, cu ironiile. ªi dacã acelea pe seamabietului Grigore se învãþase sã le sufere, cu inima strânsã,unele pe seama lui ªtefãnucã ºi Lucian chiar cã nu ºtiacum ar fi fost în stare sã le rabde în tãcere.

— Liliana este cu noi, numai cã a rãmas acasã, gân-dindu-se cã nu avea rost sã vinã singurã, fãrã fraþii ei.

Partea întâi 61

Cât despre bãieþi, mai întârzie încã prin Bucureºti. Cucât cresc, cu atât copiii îþi scapã mai mult.

Adina Rãutu mai întrebã într-o doarã:— ªtefãnucã nu urma sã dea bacalaureatul?— Nu. Mai are un an.Sebastian Rãutu crezu cã este cazul sã spunã ºi el ceva:— Pe ªtefãnucã nu-l ºtiu prea bine. Despre Lucian

însã pot sã mã pronunþ în deplinã cunoºtinþã de cauzã.Este cel mai bun student din câþi am avut în ultimultimp. Un cap limpede. Serios. Organizat. Poate încã preapuþin personal în pãreri, resimþindu-se de pe urma influ-enþei anumitor lecturi. Dar aceasta este ceva inerentvârstei. La seminar, ia totdeauna cuvântul. Sigur pe el,aproape prezumþios. Îmi place!

Pe când se schimbau farfuriile, colonelul Ioanid des-chise vorba asupra unui subiect care îi stãtea pe limbã dela sosire. Tot aºteptând nerãbdãtor sã se sfârºeascã întrebã-rile ºi rãspunsurile de circumstanþã, se foise pe scaun într-oasemenea mãsurã, încât fata care servea la masã fuseseîndreptãþitã, în felul ei, sã-l creadã muncit de crampe.

— Aþi auzit, desigur, cum înþeleg Vestitorii sã facãpropagandã electoralã! Demagogia pe premise creºtine…Este un adevãrat scandal! ªi când jandarmii, alarmaþi decaracterul anarhic al întrunirilor, încearcã sã împrãº-tie lumea, propagandiºtii rãspund cu focuri de revolver.Chiar ieri am auzit cã la…

Sebastian Rãutu nu îl lãsã sã sfârºeascã:— Dupã toate aparenþele, avem a face cu un fenomen

de psihozã misticã. Un tineret dezaxat a cãzut victimã


pseudomesianismului lui Toma Vesper. Individul mi-estebine cunoscut, cã doar am urmat împreunã la LiceulInternat din Iaºi. Un idiot… Trebuie sã vã povestesco scenã care pune de ajuns de comic în valoare misticismulsãu, de ereditate sigur sifiliticã. Pe-atunci întâmplareafãcuse vâlvã în liceu. Vesper era în clasa a cincea sau aºasea. Ora de religie. Popa vorbeºte la catedrã despre„Minunile în religia creºtinã“. În bãnci, o lipsã de inte-res vecinã cu somnul. Nu ajunge popa sã sfârºeascã bine,cã, iatã, se ridicã Vesper: „Pãrinte, sã vedeþi, mi s-a întâm-plat ºi mie sã trãiesc o minune…“ Popa priveºte cruciº,în timp ce clasa izbucneºte în hohote. Dar Vesper nu sepierde cu firea: „În noaptea Învierii, pe când mã întor-ceam de la bisericã, mi s-a arãtat în capul satului SfântulGheorghe. Armãsarul se frãmânta pe loc, speriat debalaurul care îl pândea dintr-o laturã. Sfântul Gheorghea ridicat suliþa ºi a strãpuns într-o clipã trupul lighioa-nei…“ Puteþi sã vã închipuiþi capul popii! Sfântul Gheor-ghe sã se arate unui mucos dintr-a cincea, nici mãcarpremiant… Rezultatul: Vesper s-a ales cu nota trei, iarSfântul Gheorghe a ajuns emblema Vestitorilor.

Sebastian Rãutu tãcu. Prins de povestire, lãsase sãi se sleiascã bucata de fripturã. Pe când se grãbea acumsã sfârºeascã restul din farfurie, observã cu nemulþumirecã nu avusese efectul aºteptat. Femeile rãmãseserã pegânduri, pãrând a nu pune la îndoialã realitatea miraco-lului. Grigore Holban privea mai departe în farfurie, aºacã nu puteai sã ºtii dacã este surprins sau mãcar amuzat,în timp ce colonelul se mãrginise sã exclame stupid:

Partea întâi 63

— Ce chestie!Pe când se aducea desertul, Sebastian Rãutu simþi

nevoia de a se întoarce asupra subiectului.— Aºa-zisa miºcare a Vestitorilor reprezintã o pri-

mejdie mult mai mare decât pare la prima vedere. Înpublic, cautã sã mistifice lumea cu demagogie pe premisecreºtine, cum spunea colonelul. În cerc închis însã, lucru-rile se întâmplã cu totul altfel. Sunt organizaþi în grupede ºoc. Au arme. Se pregãtesc sã rãstoarne ordinea poli-ticã a formei noastre de stat, fãrã sã le pese de consecinþe.La Siguranþã ne vin mereu rapoarte din partea agen-þilor strecuraþi printre ei. Nu este de glumit. Trebuieluate mãsuri.

Raluca Holban tresãri neliniºtitã. În timp ce îºi luao felie de pepene, mâinile ei avurã un tremur uºor:

— Ce mãsuri?— Dizolvarea miºcãrii în preziua alegerilor. Anularea

listelor sale de candidaþi. Sigilarea sediilor. Arestarea con-ducãtorilor instigatori. Aproape toþi membrii guvernuluiau ajuns la concluzia mea. Mai rãmâne sã-l hotãrãsc peprimul-ministru. În tembelismul sãu senil, îºi închipuieºi acum cã miºcarea Vestitorilor nu este decât un joc ino-fensiv de copii…

Colonelul Ioanid se amestecã în vorbã:— Bine, dar cum sã luãm o asemenea mãsurã îna-

inte de-a avea împuternicirea unui vot al Parlamentului?Cazul mi se pare fãrã precedent.

— Forma este lucrul cel mai uºor de gãsit. Dizolvareapoate sã se facã de-a dreptul prin dispoziþiunile unui jurnalal Consiliului de Miniºtri. Nimic mai simplu.


Întârziind sã înceapã pepenele, Sebastian Rãutuurmã peste o clipã pe alt ton:

— Ceea ce mi se pare mai penibil este însãºi struc-tura vieþii sociale dorite de tineretul Vestitorilor. Lumea„omului nou“. O uniformizare absolutã. Nu mai aidreptul sã vezi ºi sã judeci decât printr-o singurã prismã,care þi se impune din oficiu. Pluralitatea punctelor devedere, punerea în ecuaþie a problemelor, dialectica inte-ligenþei se condamnã ca generatoare de haos. Dupãcâteva milenii de evoluþie a gândirii, forma idealã asocietãþii sã ni se reveleze deodatã în stupul de albinesau muºuroiul de furnici?

Adina Rãutu se uita tot mai nedumeritã la soþul ei.O surprindea înverºunarea lui asupra problemei Ves-titorilor acum, la masã, cu niºte oameni fãrã preocupãripolitice. De totdeauna, îl ºtia eminamente sceptic, cândnu era de-a dreptul cinic. Judeca totul cu un umor allui. Nu dramatiza niciodatã. Atunci?

Partea întâi 65

Cuprins

Prefaþã de Gabriel Liiceanu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Notã introductivã de Monica Pillat . . . . . . . . . . . . . . . . 23

Notã asupra ediþiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43

AªTEPTÂND CEASUL DE APOI

Partea întâi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 49Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84

Partea a doua . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117

Partea a treia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158

Partea a patra . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 187

Partea a cincea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 199Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 207Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212

Partea a ºasea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 227Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246

Partea a ºaptea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 257Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 268Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275

Partea a opta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283Capitolul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285Capitolul II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292Capitolul III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 304


seria de autor dinu pillat - cdn4.libris.ro · doamna rãutu, dacã nu mã înºel? rotaru fusese...

Documents