ROLUL SEMNELOR ORTOGRAFICE SI DE PUNCTUATIE

Semnele de punctuaţie despart unităţile sintactice ( părţile de propoziţie, propoziţiile şi frazele) în funcţie de raporturile existente între ele.

I. Semnele de punctuaţie

Punctul – marchează sfârşitul unui enunţ. Exemplu: Am alergat suficient.Semnul întrebării – marchează o interogaţie sau o interogaţie retorică:

Mă înţelegi? Unde eşti, tu, Tepeş Doamne? Semnul exclamării – poate marca mirarea eului liric în faţa frumuseţii unui peisaj; o interjecţie, un substantiv în vocativ:

“O, tablou măreţ….!” “Ah! ea spuse adevărul “ “Mario!”

b. un îndemn – exemplu: Du-te! Nu mai sta pe gânduri!c. o poruncă – exemplu: Vino aici, ţi-am spus!

Virgulaa. poate delimita termenii unei enumeraţii: Am luat: creioane, caiete şi pixuri.b. poate delimita o construcţie incidentală de restul enunţului: “Aşa deci, zise ea în gândul ei, nu mi-ai spus tot adevărul…”c. delimitează o apoziţie de restul enunţului: “Alex, băiatul cu părul roşcovan, este vecinul meu”.d. delimitează două propoziţii de acelaşi fel( două atributive, două completive directe etc)

Punctul şi virgula

– anunţă faptul că ideea nu s-a terminat şi se continuă sub o altă formă sintactică sau stilistică. Exemplu: El vorbeşte întruna; aşa îşi ascunde teama.

Două puncte

- marchează o enumeraţie sau anunţă vorbirea directă a unui personaj/ persoană în cadrul unui discurs dialogat .

Semnele citării

– se utilizează pentru a reda cuvintele cuiva/ un citat.Linia de dialog

– marchează vorbirea directă. “– Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?”

Linia de pauză

– poate avea rolul de a marca o meditaţie , elipsa predicatului sau de obţinere a unei figuri stilistice ( din comparaţie- metaforă)

Parantezele rotunde, drepte şi oblice

- marchează un adaos, o explicaţie privind înţelesul enunţului.

Punctele de suspensie– pot marca fie întreruperea vorbirii : “Vie împărăţia Ta…fie voia Ta…/Precum în cer aşa şi pe pământ….” fie o stare meditativă a vorbitorului.

Cratima

– se utilizează în aproximarea unui nr/ cantităţi: Exemplu: Au venit cinci-şase elevi.sau în repetiţii: Exemplu Vorbeşte încet-încet.

II. Semnele ortografice

Cratima sau liniuţa de unire :

1. leagă forma neaccentuată a pronumelui personal de cuvântul determinat2. leagă forma scurtă a verbului a fi i de cuvântul determinat.3. pronumele reflexiv se de forma gerunzială : dându-şi, dându-se etc4. formele morfologice la schimbarea topicii aceluiaşi cuvânt: mânca-l-ar mama

Apostroful

1. pentru a suprima o silabă din raţiuni prozodice;2. în limbajul colocvial, pentru expresivitate: dom’le, ‘neaţa.

Punctul

- este folosit în abreviere: dr., I.H, etc.

Linia de pauză

- se foloseşte în scrierea unor cuvinte compuse: sud-sud-est

SEMNIFICATII ALE MODURILOR SI TIMPURILOR VERBALE

MODUL INDICATIV

Prezentul – indicativului exprimă acţiuni simultane cu momentul vorbirii, dar poate avea şi alte valori. Prezentul istoric sau narativ exprimă sensul de perfect (Mihai Viteazul intra în Alba-Iulia). Prezentul iterativ indică acţiuni care au loc periodic (Merge zilnic la munte). Prezentul gnomic sau etern arată adevăruri permanente (Luna se roteste în jurul pământului, iar acesta în jurul soarelui). Prezentul poate avea valoare de viitor (Mâine merg la munte) sau de imperativ (Spui ce mai ai de spus şi pleci).

Imperfectul arată o acţiune desfăşurată de-a lungul unei perioade de timp trecute, simultană cu altă acţiune trecută; de aceea, imperfectul este timpul naraţiunii. Poate avea valoare de imperfect narativ sau descriptiv (Pe atunci priveam norii ore în şir), valoare iterativă (Se întâlneau zilnic)Ca timp al povestirii, imperfectul este şi indicele trecerii de la realitate la imaginar (In vis se făcea că erai împărat).

In limba literară, în scris, perfectul simplu exprimă rapiditatea cu care s-a petrecut o acţiune şi faptul că ea s-a încheiat imediat înaintea prezentului. De aceea perfectul simplu este utilizat în naraţiuni în care mişcările/ acţiunile personajelor se produc rapid sau când este introdusă o replică a unui personaj., în dialog. Poate exprima ironia sau reproşul. (Venişi şi tu, în sfârşit).

Perfectul simplu se mai întrebuinţează în vorbirea curentă regională )graiul oltenesc.

Perfectul compus exprimă o acţiune realizată în trecut şi încheiată în momentul relatării ei, având de obicei valoare absolută ( Am citit cartea). Poate fi utilizat şi cu valoare relativă: mai mult ca perfect (Inainte de a pleca a salutat pe toată lumea).Mai poate fi utilizat uneori cu formă inversă (Mai auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta?!) ca marcă a oralitatii.

Mai mult ca perfectul arată că acţiunea s-a desfăşurat în trecut şi s-a încheiat înaintea altei acţiuni din trecut. Cealaltă acţiune trecută poate fi neexprimată sau sugerată de un gerunziu sau de un supin ( Vorbind de una, de alta, timpul trecuse repede. )

Viitorul indică o acţiune care se petrece după momentul vorbirii. Uneori viitorul poate fi folosit ca perfect.

Modul conjunctiv

Prezentul exprimă nesiguranţa, dorinţa (Să sărim în luntrea mică- Lacul, de M. Eminescu)

Perfectul exprimă concesia, îndoiala (N-ar fi scos o vorbă, să-l fi picat cu ceară) sau condiţia în trecut ( O oră să fi fost amic - Eminescu).

Modul conditional-optativ

- exprimă o acţiune realizabilă, o dorinţă şi condiţia îndeplinirii dorinţei (De-ar şti omul ce-ar păţi…)

Modul imperativ

- exprimă o acţiune realizabilă, un ordin, un îndemn, o dorinţă, o rugăminte etc.

Gerunziul exprimă o acţiune continuă.

CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC

EXPRESIVITATEA - poate fi obţinută prin utilizarea figurilor de stil ca şi prin folosirea anumitor părţi de vorbire. De exemplu adjectivul în descriere sau verbul în prezentarea anumitor acţiuni. REFLEXIVITATEA - este o caracteristică a limbajului prin care se remarcă expresia unor sentimente, stări sau gânduri proprii. Se reliefează prin prezenţa eului liric sau prin elemente de autoportret. De asemenea, prin expresia directă şi puternică a unor sentimente ( inclusiv cele exprimate prin propoziţii exclamative sau prin interjecţii).

OBIECTIVITATEA – în poezie este reprezentată în principal de poezia clasică, de cea parnasiană sau, de exemplu, de poezia lui Ion Barbu. Este opusul reflexivităţii, deci nu transmite sentimente, ci, dominant, idei.

SUGESTIA - este un concept caracteristic poeziei simboliste ce poate fi recunoscut din felul în care poetul transmite stări nelămurite, cărora putem să le dăm mai multe nume, fără să avem impresia că am găsit toate semnificaţiile posibile. De asemenea, sugestia este realizată prin simbol căruia nu i se oferă o explicaţie, întrucât dă naştere mai multor interpretări.

AMBIGUITATEA – este o trăsătură specifică poeziilor simboliste, moderniste, dar şi neomoderniste. Ea lasă loc mai multor interpretări posibile, astfel că mesajul poeziei poate părea încifrat (criptat). Este cazul lui N. Stănescu, I. Barbu etc.

MUZICALITATEA – este o caracteristică specifică prozodiei. Pot fi însă folosite şi asonanţele, aliteraţiile, refrenul, laitmotivul sau eufoniile pentru obţinerea aceluiaşi efect. In poezia eminesciană muzicalitatea este dată de structurile repetitive, în cele consonantice etc.

TEHNICILE NARATIVE

Reprezintă felul în care concepe şi prezintă autorul acţiunea unei opere epice. Tehnica narativă se poate referi la punctul de vedere al celui care înregistrează, în calitate de intermediar, acţiunea şi apariţiile personajelor. In cazul acesta, vorbim despre perspectiva narativă. Alteori, autorul alege ca tehnică prezentarea într-o structură de tipul povestire în ramă sau povestire în povestire ( Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu). Tot de tehnica narativă ţine şi felul în care sunt legate între ele secvenţele narative sau momentele subiectului: acestea pot fi prezentate într-o ordonare cronologică simplă, liniar, fără niciun fel de ierarhizare din punct de vedere al semnificaţiei, atunci fiind vorba despre înlănţuire. Dacă se compun contrapunctic secvenţele, atunci este vorba de alternanţă. Tot o problemă ce ţine de tehnica naraţiunii este relaţia care se stabileşte între incipit şi final sau felul în care se poate insista asupra unei imagini semnificative. O tehnica narativa moderna, pluriperspectivismul, constă în prezentarea aceloraşi întâmplări din puncte de vedere diferite, astfel că de fiecare dată semnificaţia pare a fi schimbată. Tehnica narativă porneşte de la felul în care îşi construieşte autorul opera, fie punând întâmplările în ordine cronologică, fie amestecându-le în funcţie de felul cum se asociază prezentul cu imagini răsărite din trecut. Alteori acţiunea curge liniar, dar, pentru a explica un aspect legat de viaţa protagonistului intervine retrospectiva, adică o prezentare explicativă, în care este adus în faţa cititorului un fapt din trecutul personajului.