LUCRARE DE DISERTAŢIE

RICURI SI AMENINTARI LA ADRESA SECURITATI INTERNE SI INTERNATIONALE

Îndrumător ştiinţific: Absolvent:

BUCUREŞTI, 2008

1

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………...pag.3.

CAPITOLUL I

Problematica generală privind acţiunile teroriste…………..pag.5.

1.1.Terorismul internaţional – război asimetric de tip special. Forme de manifestare şi modalităţi de combatere……….….pag.6. 1.2.Mediul de securitate. Riscuri şi ameninţări……………...pag.6. 1.3.Sistemul informational actual şi moştenirile „războiului rece”………………………………………………………....…pag.7.

CAPITOLUL II

Tendinţe la nivel global…………………………….………...pag.10.

2.1.Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii interne şi internaţionale…………………………………………………pag.13. 2.2.Ameninţărişi riscuri teroriste la adresa României .…....pag.15.

CAPITOLUL III

Conceptul de terorism……………………………….……....pag.18. 3.1.Terorismul – Terorist: profil psihologic…………….….pag.20.

CAPITOLUL IV Forme şi procedee folosite de terorişti………………..…….pag.29. 4.1.Combaterea terorismului………………………………..pag.36. 4.2.Scopurile generale ale terorismului………………….....pag.38.

BIBLIOGRAFIE…………………………………………….pag.40.

2

INTRODUCERE

Începutul noului secol şi mileniu coincide cu cel al unei noi ere în politica internaţională, în care economia şi securitatea vor ocupa locul central în determinarea evoluţiei lumii viitoare şi a ordinii internaţionale.

Riscurile, ameninţările şi pericolele la adresa securităţii statelor, implicit a României, sunt potenţate de vulnerabilităţile interne ale acestora şi de fenomenele asociate globalizării, dintre care cele mai periculoase sunt proliferarea crimei organizate şi a extremismului. Una dintre cele mai virulente forme asociative de manifestare a acestora o reprezintă terorismul.

Modul de acţiune asimetric al organizaţiilor teroriste, nerespectarea nici unui fel de reguli sau norme de drept al conflictelor armate, ale dreptului internaţional sau cel puţin al unor norme de etică şi morală dictate de asumarea unor valori general-umane acceptate de lumea civilizată micşorează gradul de predictibilitate al acţiunilor acestora şi în consecinţă determină creşterea periculozităţii acţiunilor teroriste şi le măreşte eficienţa în mod corespunzător.

Terorismul ca manifestare nu este de dată recentă. Se poate susţine că, de fapt, el este foarte vechi, că a precedat strategia terorii care, de-a lungul timpurilor, a existat sub toate formele posibile, de la terorismul peşterii la ciberterorism, în funcţie de treapta de civilizaţie pe care a ajuns omenirea. Mijloacele au fost mereu altele, esenţa a rămas însă aceeaşi: înfricoşare, distrugere, ucidere. Din păcate, terorismul, ca şi războiul, face parte din arsenalul prin care lumea se neagă pe sine, se urăşte şi se autodistruge, crezând că se purifică.

Terorismul este acelaşi de veacuri. Atacul terorist de la 11 septembrie 2001 asupra SUA, prin imaginea terifiantă transmisă în direct, n-a făcut altceva decât să schimbe percepţia omenirii şi a fiecăruia în parte, să-i aducă aminte că undeva, nu departe de el, se află un monstru care-l poate ucide oricând şi oricum. Acesta a fost, probabil, şi obiectivul central al atacurilor din 11 septembrie: crearea unui coşmar universal, lumea să afle şi să nu iute că poate fi lovită şi ucisă oricând, oriunde şi prin orice mijloace.

Terorismul, acest fenomen specific, doar mediului uman (doar fiinţa umană are plăcerea sadică de a teroriza), trebuie investigat şi analizat

3

aşa cum este, de pe poziţii cât se poate de obiective, pentru a-i decela sensurile şi mecanismele, pentru a-i afla izvoarele şi, în consecinţă, pentru a-i anihila efectele şi a-i tăia rădăcinile.

Fenomenul terorist este o ameninţare asimetrică, din umbră. Evoluţia acestuia de la o seamă sau o sumă de acte teroriste disipate la un summum al fanatismului, cruzimii şi violenţei, adică la un război terorist, şi el asimetric şi pervers, este de natură să genereze reacţia corespunzătoare a omenirii, să declanşeze războiul antiterorist care este şi trebuie să fie un altfel de război decât cel al confruntărilor armate dintre naţiuni.

Evoluţia terorismului, de la acte de înspăimântare a populaţiei, din vremea Imperiului roman şi a invaziilor barbare, până la ceea ce azi numim război terorist, război care, într-o formă sau alta, afectează întreaga planetă, este indubitabilă. Neîndoielnic, terorismul este un fenomen complex, cu cauze profunde, ce ţin de funcţionarea societăţii, de relaţiile dintre individ, grup şi societate, de raporturile sociale şi, deopotrivă de patologia socială.

4

CAPITOLUL I PROBLEMATICA GENERALĂ PRIVIND ACŢIUNILE

TERORISTE

Studiul în detaliu asupra apariţiei şi dezvoltării terorismului este un lucru foarte greu dacă nu chiar imposibil.

Aceasta deoarece nici astăzi terorismului nu i s-a o definiţie acceptată pe plan universal, atât în lucrările oficiale, cât şi în cele oficioase.

Terorismul constituie o acţiune criminală, o tehnică diabolică de înfricoşare a opiniei publice, o modalitate de executare a anumitor tipuri de activităţi criminale1, iar mai nou, o acţiune agresivă internă însoţită de presiune psihologică, care induce opinia şi teroarea, favorizând (uneori determinând) în acest mod atingerea scopurilor pe care şi le propune. Groaza, frica sau spaima sunt fenomene naturale, terorismul însă le provoacă intenţionat prin ameninţări, prin mijloace de intimidare, timorare2, sau procedând la exploatarea lor conştientă.

De asemenea, terorismul este coercitiv - este orientat spre manipularea voinţelor victimelor sale. Marea teamă este generată chiar de natura însăşi a crimei respective, de modul cum este săvârşită. Această teamă teribilă este sursa puterii acţiunii săvârşite, ale cărui efecte sunt comunicate societăţii. Victima imediată este mai puţin importantă decât efectul general şi impactul asupra societăţii.

Deci, terorismul este o tactică, o tehnică, o formă de acţiune agresivă prin care un act violent este folosit în primul rând pentru a crea o teamă copleşitoare indusă în scopuri coercitive, adică destabilizarea ordinii de drept, iar în caz de război distrugerea unor obiective, producerea de panică şi pierderi de vieţi omeneşti, dezorganizarea conducerii şi împiedicarea (interzicerea) atingerii unor obiective în cazul acţiunilor militare ale adversarului.

1 Conform Terminologiei de specialitate: terorism -antiterorism, SPP, Bucureşti, 1993, pag. 217.2 Conform D.Ex., Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 1088.* Acţiunile violente ale formaţiunilor sau organizaţiilor teroriste sunt îndreptate, cel mai adesea împotriva cetăţenilor necombatanţi, cu scopul de a teroriza populaţia, de a câştiga influenţă politică asupra unui număr cât mai mare de oameni.

5

1.1. Terorismul internaţional - război asimetric de tip special. Forme de manifestare şi modalităţi de combatere

Ca formă a violenţei în planul relaţiilor social-politice, terorismul este la fel de vechi ca şi istoria umanităţii. În decursul vremurilor, sub o formă sau alta, terorismul şi-a făcut simţită prezenţa în rândurile majorităţii popoarelor. S-a manifestat prin acte de violenţă care au trezit în conştiinţa oamenilor revoltă şi indignare, având de regulă, consecinţe negative asupra dezvoltării normale a relaţiilor sociale.

„Teroarea revoluţionară“ iniţiată de dictatura iacobină în timpul revoluţiei franceze (1793 - 1794), precum şi „teroarea roşie“, prin care s-a impus partidul bolşevic din Rusia după preluarea puterii în urma loviturii de palat din octombrie 1917, au avut ca principal obiectiv intimidarea sau lichidarea fizică a adversarilor politici. Iată de ce, până la sfârşitul primului război mondial, terorismul a fost considerat ca fenomen de stânga. În perioada interbelică, acţiunile teroriste au fost iniţiate în principal de grupuri separatiste de dreapta, aşa cum a fost de exemplu, cel al ustaşilor care doreau independenţa Croaţiei.

Până în 1945 nu au existat acţiuni teroriste sistematice în Europa, deşi în unele state s-au manifestat destul de riguros, cum a fost Rusia sovietică, Croaţia, Spania şi România. Proporţiile violenţei au avut ca principală consecinţă vătămarea stabilităţii relaţiilor normale de convieţuire paşnică, a legăturilor diplomatice, culturale şi economice, desfăşurate în conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional.

1.2. Mediul de securitate. Riscuri şi ameninţări

În condiţiile începutului de mileniu, sistemul global şi continental cunoaşte o serie de transformări profunde, determinate de evoluţia unor procese şi fenomene de natură militară şi nemilitară care au impact atât asupra stării de securitate a statelor, cât şi asupra politicii lor pentru protejarea şi promovarea intereselor naţionale. Sfidările ce decurg din procesul de globalizare, suprapunerea acestuia cu tendinţele spre regionalizare şi fragmentare, generează noi riscuri şi vulnerabilităţi amplificate de o serie de factori precum: apariţia unor noi actori în planul global, atât supra-statali cât şi intra-statali, inclusiv ca urmare a dezvoltării unor reţele transnaţionale ale terorismului, crimei organizate, juxtapuse şi influenţate de condiţiile de trai ale populaţiilor şi accentuarea

6

unor decalaje globale la nivelul securităţii şi prosperităţii, accentuarea unor fenomene naturale (evoluţia demografică, epuizarea resurselor, încălzirea climei etc.).

1.3. Sistemul internaţional actual şi moştenirile „războiului rece“

Colapsul blocului socialist din Europa a antrenat schimbări în sistemul politic internaţional mult dincolo de graniţele continentului nostru. Astfel, în timp ce multe din conceptele vechi folosite în aplicarea ordinii mondiale postbelice sunt acum depăşite, noile definiţii şi termeni relevă tendinţe paradoxale.

Sistemul internaţional, la scară completă, pare să se fragmenteze din punct de vedere politic şi al vechilor alianţe, iar căderea comunismului a favorizat procesul de globalizare a producţiei economice, a pieţelor financiare şi a comerţului.

Paradoxală este şi angajarea strategică a unor ţări vest-europene în anumite zone din „lumea a treia“, în condiţiile în care aceleaşi zone ridică, pentru comunitatea internaţională probleme de o gravitate majoră: sărăcie, explozie demografică, războaie civile etc.

Despre deceniul care a trecut peste Europa centrală şi de est se poate spune că aşteptările optimiste au fost supradimensionate.

Au fost de ajuns trei ani, acesta fiind cazul Iugoslaviei ca, în Europa, din punct de vedere statistic, să se atingă un nivel al violenţei care a depăşit, cu mult intensitatea conflictelor din alte zone de pe glob3.

În acest context conceptul de schimbare globală are multiple înţelesuri. Numitorul comun al acestora este nevoia de restaurare a ordinii internaţionale după această dureroasă fază de tranziţie, căutarea unei stabilităţi, cu o bază legitimă în contrast cu vechea ordine bipolară.

În viziunea lui Curt Gasteyger4 patru obstacole sau moşteniri ale Războiului Rece îngreunează restabilirea rapidă a ordinii interstatale:

1. procesul de dezintegrare a U.R.S.S.;2. dispariţia confruntării ideologice est-vest care determină

fenomene de regionalizare;3. ignorarea lecţiilor războiului din Golf;4. apariţia unor noi centre de putere la nivel regional, Turcia, Iran,

Ucraina, India, Pachistan etc.

3 Jarring, Josef, Widenfeld, Werner (eds.), Europe and Globale Change, Bertelsmann Foundation Publishers, Güterslah, 1993, pag. 9.4 Op.cit, pag. 35.

7

În ciuda unor asemenea obstacole, noua ordine internaţională se edifică după alte principii, toate cu vocaţie şi de inspiraţie globală.

Primul, edificarea unei economii mondiale constituită pe trei piloni: America de Nord, Japonia-China şi zona economică a Uniunii Europene. Dezvoltarea acestei triade determină o accentuare a cel puţin două dimensiuni importante ale securităţii internaţionale: dimensiunea „Nord-Sud“ şi dimensiunea centru-periferie în sistemul economico-social.

Al doilea, lărgirea accesului la tehnologie, materiale şi resurse cu un potenţial de risc foarte ridicat a determinat intensificarea eforturilor de cooperare internaţională în direcţia dezvoltării unui sistem de control destinat stăpânirii unor fenomene de proliferare şi diseminare. Un exemplu edificator este accesul la materiale şi tehnologie nucleară, acces care a dus la apariţia aşa-ziselor „noi puteri nucleare“: India şi Pachistan.

Al treilea, dispariţia distincţiei clare dintre problemele interne, care aparţineau strict domeniului, şi problemele externe care erau subiectul unor modele clasice de rezolvare internaţională.

Al patrulea, redefinirea conceptului de putere pornindu-se la o identificare a unor noi surse: controlul economic transfrontalier, capacitatea şi accesul la înaltă tehnologie, surse simbolice de putere, cum ar fi etnicitatea sau valorile individuale etc.

În planul securităţii internaţionale efectele pot fi grupate în câteva trăsături generale:

disoluţia bipolarităţii şi intrarea într-o nouă fază. După unii autori, în condiţiile în care doar SUA este considerată ca fiind singura superputere se poate vorbi, de fapt, de unipolaritate5. Dezvoltarea economică şi militară rapidă a Chinei şi poziţia Rusiei vis-a-vis de ordinea pe glob sugerează că structura multipolară este caracteristica cea mai importantă a noului sistem de securitate internaţională;

apariţia actorilor non-statali. Un non tip de actori care au ca principale trăsături lipsa unui referenţial teritorial, alte tipuri de interese decât cele naţionale sau alte surse de putere etc.;

noi tendinţe de dezvoltare în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale de securitate şi/sau de integrare politico-economică:

trecerea de la funcţia de apărare colectivă la cea de securitate colectivă. Este cazul NATO care şi-a dezvoltat

5 Laidi, Zaki (eds.), L'ordre mondial relaché. Sens et puissance après la guerre froide. Presses de la Fondation Nationale des Scienees Politiques, Paris, 1993, pag. 28.

8

nu numai strategia de integrare şi cooperare ci şi aceea de consultare cu Federaţia Rusă şi Ucraina;

apariţia tendinţelor de regionalizare. Organizaţii cum sunt ONU sau OSCE încurajează preluarea de mandate pentru îndeplinirea unor misiuni internaţionale de către coaliţii sau organizaţii regionale.

Pornind de la aceste trăsături generale pot fi evidenţiate câteva caracteristici ale mediului internaţional de securitate.

9

CAPITOLUL II. Tendinţe la nivel global

a) Explozia demografică

Cele mai multe estimări statistice preconizează că, în anul 2015, populaţia pe glob va atinge cifra de 7,2 miliarde, actualmente totalul populaţiei este de 6,1 miliarde.

Mai mult de 95% din această creştere se va înregistra în rândul ţărilor în curs de dezvoltare şi în special în cadrul aglomerărilor urbane din ţările Lumii a III-a.

Această combinaţie de factori, creşterea demografică şi aglomerarea urbană, supune unor şocuri permanente regimurile politice, ceea ce duce în mod constant la apariţia unor crize interne. Un exemplu de situaţie îngrijorătoare este şi zona ţărilor mediteraneene, zonă care a fost şi va fi principala sursă de riscuri la adresa Uniunii Europene.

Această tendinţă demografică este direct legată şi de accesul la resurse vitale: apă, hrană şi petrol.

b) Situaţia resurselor naturale

În ciuda faptului că studiile de specialitate arată că există o producţie suficientă de hrană, alţi factori determină insecuritatea alimentară: slaba dezvoltare a sistemului de distribuire, instabilitatea politică şi sărăcia cronică. Cel mai semnificativ caz este zona Africii Sub-Sahariene unde sărăcia puternic răspândită este însoţită de răspândirea unor boli necruţătoare şi de foametea care revine cu periodicitate.

Atât cazurile din Africa, cât şi cele de sărăcie şi malnutriţie din Asia de sud-est, au în comun existenţa unui potenţial de crize umanitare determinate de incapacitatea unor state cu regimuri represive sau în care se desfăşoară conflicte interne, de a asigura accesul la resurse.

O altă resursă strategică, petrolul, reprezintă un factor important pentru starea securităţii globale. Câteva evaluări pot fi făcute pentru perioada post-război rece. Regiunea Golfului Persic a rămas şi va rămâne în continuare cea mai importantă regiune de exploatare şi export a petrolului. Faţă de utilizatorii din SUA şi Europa, care îşi menţin o cotă ridicată din importul ţiţeiului arab, se conturează tot mai mult nevoile

10

crescânde ale Chinei şi Indiei de a importa petrol din zona Golfului dar şi din zonele Mării Caspice şi Asiei Centrale6.

În contrast cu producţia agricolă şi cu petrolul disponibil pe glob este resursa de apă proaspătă. Accesul la apă şi utilizarea ei devine o problemă din ce în ce mai presantă în următoarele regiuni: Orientul Mijlociu, Africa sub-sahariană, Asia de sud şi nordul Chinei. Evaluările implicaţiilor legate de lipsa sau controlul resurselor de apă merg până la anticiparea unor tensiuni la orizontul anilor 2015.

c) ştiinţa şi tehnologia

Ultimii 20 de ani au consemnat o revoluţie în tehnologia informaţiei, iar viitorul ne rezervă o serie de alte progrese deja anticipate de noile aplicaţii ale recentelor descoperiri: comerţul electronic internaţional, tranzacţiile financiare prin intermediul Internetului, globalizarea pieţelor bursiere, accesul liber la sistemul de sateliţi civili etc.

De asemenea, fuziunea dintre tehnologia informaţiei, biotehnologia şi nano-tehnologia (miniaturizarea) va genera o creştere spectaculoasă în alte domenii economice. Concomitent, în ţările în curs de dezvoltare se înregistrează o difuzie periculoasă a unor tipuri de tehnologii duale cu aplicaţii în construcţia de rachete balistice şi a armelor de distrugere în masă. Riscuri majore sunt asociate şi cu alte facilităţi oferite de tehnologia informaţiei: comunicaţii rapide şi criptate, acces la informaţiile oferite prin satelit, baze de date accesibile prin Internet. Aceste noi dezvoltări dau posibilitatea grupărilor teroriste, narco-traficanţilor, crimei organizate şi traficanţilor de arme să îşi integreze mai uşor activităţile ilegale, să le coordoneze mult mai eficient şi să le camufleze.

d) Statul - naţiunea şi actorii non-statali

Chiar dacă în deceniul care a trecut statele au continuat să fie actorii dominanţi la scară globală, se poate considera că guvernele se confruntă cu o scădere a capacităţii de control în următoarele domenii: circuitele internaţionale ale informaţiilor, controlul tehnologiilor, combaterea unor boli, migraţia, traficul de arme, tranzacţii financiare şi securizarea frontierelor. În acest context, actorii non-statali începând cu marile firme transnaţionale şi terminând cu organizaţiile non-profit, joacă

6 Halliday, Fred, The Middle east în International Politics in Islam and the Mith of Confrontation, Londra, Tauris, 1976, pp. 11-41.

11

deja un rol intern şi extern foarte important. Se poate observa implicarea actorilor non-statali în toate situaţiile: pace-criză-război. Sunt deja de notorietate cazurile de implicare masivă a organizaţiilor non-guvernamentale în misiunile de asistenţă umanitară, în acţiunile de reabilitare post-conflict şi în acţiunile de preveire a crizelor, dar şi a organizaţiilor teroriste în declanşarea unor crize sau chiar în schimbări de regim politic. În aceste condiţii, de diversificare a actorilor interni şi internaţionali, mulţi cercetători au ajuns la concluzia că statul, ca principiu organizator al puterii politice, şi suveranitatea, ca atribut de bază al acestuia sunt într-un proces de criză şi declin.

În sprijinul acestei concluzii pot fi enumeraţi mai mulţi factori: procesul de globalizare economică, un număr tot mai mare de state care nu mai pot menţine o ordine normală în rpoblemele interne, entităţi interstatale care iau decizii în numele unor state, slăbirea principiului neamestecului în treburile interne (non-interveţiei), precum şi creşterea rolului şi nivelului de acceptare a dreptului internaţional.

O importantă schimbare în viziunea privind suveranitatea statelor a fost adusă în perioada 1989-2001 de creşterea legitimităţii şi incidenţei intervenţiilor în forţă pentru acordarea de ajutor umanitar.

Se poate spune că experienţa ultimilor 10 ani demonstrează că noua agendă de securitate se apropie mai mult de imperativele menţinerii păcii. În mod tradiţional, strategiile de securitate se concentrau asupra suveranităţii având ca valori centrale statul şi păstrarea integrităţii teritoriale. Tendinţele actuale au în centrul atenţiei promovarea drepturilor omului, concentrându-se asupra individului ca fiinţă umană şi asupra principiilor universale prevăzute în legislaţia internaţională privind drepturile omului. De aceea se consideră că violarea drepturilor omului nu este numai o consecinţă dar şi o cauză a insecurităţii şi a instabilităţii.

e) Conflictele: tendinţe şi cauze

După autorul Dan Smith7 în perioada 1990 - 1999 au avut loc pe glob 118 conflicte armate în care au fost implicate 80 de state şi au murit 6 milioane de oameni. Dintre aceste 118 conflicte numai 10 pot fi definite strict confruntări inter-statale, 5 au fost „războaie de independenţă“, 103 au fost, în general, iniţial sau exclusiv conflicte interne.

7 Smith, Dan, Trends and Conses of Armed Conflicts, The Berghof Handbook Research, Center for Constructive Conflict management, 2000, pp. 1-2.

12

Distribuţia regională a conflcitelor în desfăşurare, încheiate sau suspendate, în perioada 1989 - 1999, relevă trei tendinţe demne de menţionat:

conflictele din regiunile: Africa sub-sahariană, Asia şi pacific au o incidenţă foarte ridicată şi constantă pe perioada deceniului;

declinul constant al conflictelor în America centrală şi de sud; profilul ciclic al conflictelor armate în Europa (alternanţa

perioadelor de delin 1989 - 1990 şi 1991 - 1993 şi 1999).Din analiza acestor tendinţe se pot contura câteva cauze principale

ale conflictelor armate contemporane: condiţiile economice precare sunt cele mai importante cauze pe

termen lung pentru conflictele armate intra-statale; în perioadele de tranziţie, statele cu regimuri politice represive

au tendinţa de a cauza conflicte armate; degradarea unor resurse vitale poate duce la conflicte violente

dar nu în asemenea măsură precum condiţiile economice sau politice;

identităţile etnice şi/sau religioase, manipulate politic, pot deveni o cauză importantă a conflictelor armate. Forme de politizare etnică sau religioasă precum: naţionalismul, extremismul, fundamentalismul religios şi xenofobia unor grupuri religioase au în comun ideea folosirii forţei şi aplicarea principiilor de excludere şi de violenţă asupra unor minorităţi sau asupra altor grupuri.

2.1. Riscuri şi ameninţări la adresa securităţii interne şi internaţionale

În perioada post-război rece, identificarea şi evaluarea riscurilor, ca etapă obligatorie în formularea oricărei strategii de securitate se confruntă nu numai cu problemele conceptuale ale definirii riscului ci şi cu nivelul ridicat de complexitate al unei lumi eliberate din sistemul bipolar al securităţii internaţionale. Pentru câteva decenii, în perioada postbelică, analiza riscurilor de securitate a cunoscut doar dimensiunea dihotomică a riscului nuclear versus riscul unui război convenţional.

În acest moment, enumerarea câtorva dimensiuni teoretice demonstrează că analiza riscurilor este, de multe ori, depăşită de

13

realitate: riscuri politice, riscuri economice şi financiare, riscuri sociale, riscuri tehnologice, riscuri naturale etc. Aşa cum se recunoştea într-un studiu al Grupului Aspen dedicat evaluării strategiei SUA de la începutul deceniului8: „cu fiecare dimensiune adăugată politicii internaţionale, mult mai multe probleme apar şi devin la fel de presante“.

În contextul lipsei unor criterii unanim acceptate, analiza conflictelor şi a crizelor scoate în evidenţă o serie de riscuri care au marcat ultimul deceniu:

instabilitatea politică: slaba legitimitate a unor regimuri politice; luptele politice; măsurile opresive şi încălcări ale drepturilor omului;

instabilitatea economică determinată în special de efectele de dependenţă asociate fenomenului de globalizare, nivelul datoriilor externe, problemele tranziţiei etc.;

terorismul sau activităţile legate de terorism: atacuri teroriste; propagandă; racolare de aderenţi; strângerea de informaţii sau fonduri; constituirea unor reţele logistice de sprijin şi influenţarea unor personalităţi, partide politice sau chiar regimuri politice;

producerea, transportul, vânzarea şi consumul de droguri; corupţia şi crima organizată internă şi internaţională; degradarea mediului şi accesul la resurse naturale: exploatarea

neraţională a resurselor; acces restrâns la unele resurse naturale;

politizarea etnică şi religioasă: naţionalism, extremism, fundamentalism, xenofobie;

proliferarea armelor de nimicire în masă şi a tehnologiilor duale: difuzia tehnologiei rachetelor balistice, a armelor chimice, biologice şi nucleare.

Analiza acestor tipuri de riscuri confirmă câteva tendinţe globale analizate mai sus:

atât societatea cât şi statul sunt victime şi, în acelaşi timp, generatori de riscuri;

caracterul transfrontalier al unor riscuri le face greu de încadrat şi combătut în cadrul unor strategii naţionale;

multiplicarea şi diversificarea riscurilor, caracterul asimetric al acestora determină elaborarea de noi politici, doctrine şi strategii

8 Facing the Future: American Strategy in the 1990'S - An Aspen Strategy Group Report, Univ.Press of America, 1991, Maryland, pag. 19.

14

pentru contracararea acestora, concomitent cu adoptarea de soluţii şi modalităţi de acţiune adecvate;

marea majoritate a riscurilor au un caracter societal, cu efecte multiple şi pe durată lungă la nivel individual, de grup şi social: accidente nucleare, epurări etnice, sărăcie, foamete şi malnutriţie etc.

Contextul actual şi dinamica evenimentelor politico-militare a determinat elaborarea unei noi strategii militare a României, document programatic care stabileşte obiectivele, direcţiile, mijloacele de apărare şi promovare a intereselor de securitate naţională ale statului român.

Documentul preia şi dezvoltă principiile şi conceptele prevăzute în precedenta Strategie militară a României şi asigură continuitatea procesului de reformă în strânsă interdependenţă cu tendinţele ce se manifestă la nivel regional şi global în mediul de securitate.

Pe baza unei evaluări permanente şi realiste a riscurilor şi vulnerabilităţilor, disocierea netă între evoluţiile din mediul intern şi cel internaţional este tot mai greu de realizat, în contextul acţiunii conjugate şi întrepătrunderii unor procese care pot crea condiţii favorabile pentru apariţia, previzibilă sau nu, a unor riscuri la adresa securităţii naţionale, care au de cele mai multe ori caracter transnaţional. Accentul se va deplasa, tot mai mult, din zona riscurilor şi ameninţărilor de natură militară către cele nemilitare, iar anumite vulnerabilităţi vor potenţia evoluţia acestora.

Diminuarea semnificativă a riscurilor apariţiei unei confruntări militare în Europa, menţinerea unor crize politico-militare în plan regional, care, pot propaga instabilitate în zonele limitrofe, coroborate cu un anumit nivel de instabilitate politică şi cu deficienţele unor procese de democratizare incipiente, generează principalele riscuri la adresa securităţii naţionale.

2.2. Ameninţări şi riscuri teroriste la adresa României

Trebuie subliniat de la început că România nu s-a confruntat şi nu se confruntă cu riscuri majore de natură teroristă la adresa ei. Ţara noastră, deşi se află pe o falie de ciocnire a unor interese geopolitice şi geostrategice, nu reprezintă, deocamdată, un spaţiu de confruntare teroristă, nici unul de generare a terorismului şi nici nu constituie un mediu favorabil dezvoltării unor acţiuni de acest gen.

15

Spaţiul românesc a suportat însă, de-a lungul timpurilor, numeroase acţiuni care pot fi considerate teroriste, începând cu cele generate de năvălirile barbare şi de strategia distructivă a legiunilor romane şi continuând cu acţiunile hortyştilor în Transilvania ocupată din perioada 1940 - 1944 şi cu terorismul statului totalitar din primii ani ai comunismului.

Terorismul are mai multe forme şi formule care, într-un fel, pot afecta şi ţara noastră. Cert este că România nu a fost, nu este, nu va fi şi nu poate fi generatoare de terorism.

În acest context, ameninţările majore de natură teroristă la adresa României, în măsura în care vor exista, nu pot fi decât conjuncturale şi tranzitorii.

În prezent şi, probabil, pe termen scurt, ameninţările şi riscurile de natură teroristă care pot afecta ţara noastră rezultă din:

degradarea în continuare a condiţiei umane şi proliferarea infracţionalităţii de toate tipurile;

extinderea în continuare şi pe teritoriul nostru a traficului de droguri, reţelelor de prostituţie şi a traficului de carne vie;

evoluţia structurilor economiei subterane, a spălării banilor şi activităţilor ilegale;

existenţa unor minorităţi kurde, musulmane, islamice care, la adăpostul neimplicării ţării în operaţiuni antifundamentaliste spectaculoase, ar putea încerca să constituie şi la noi unele baze, puncte sau structuri de susţinere a terorismului (islamist îndeosebi) care este vânat pretutindeni;

existenţa unor persoane care în lipsa altor mijloace şi activităţi care să le aducă prosperitate pot fi racolate în organizaţii, structuri şi reţele teroriste.

Opţiuni politice, acţiuni sau compromisuri din partea factorului politic de natură să favorizeze terorismul violent producător de victime şi distrugere, sunt imposibile în România.

Din analiza situaţiei actuale, precum şi din evaluarea şi prognosticarea evoluţiei ei pe termen scurt, rezultă că în România este posibilă conturarea şi chiar manifestarea unor ameninţări de natură teroristă, directe sau mijlocite, care pot să constituie elemente ale războiului terorist; astfel de acţiuni - marginale sau punctiforme - vor avea obiective limitate şi numai în mod indirect vor contribui la extinderea, şi în spaţiul de interes strategic pentru România, a războiului terorist. Aceste ameninţări sunt:

16

posibilitatea procurării de către terorişti şi organizaţii teroriste a unor mijloace nucleare, chimice şi biologice care să fie folosite în ţară sau în afara acesteia în acţiuni teroriste;

atacarea unor depozite româneşti de armament şi muniţii în vederea procurării de mijloace necesare unor acţiuni de tip terorist şi nu numai;

organizarea pe teritoriul naţional a unor ambuscade sau asasinate care să vizeze lideri politici aflaţi în vizite, în activităţi oficiale sau cu alte prilejuri în România, sau alte persoane, grupuri, instituţii etc.;

acţiuni ale unor organizaţii teroriste internaţionale de recrutare a unor persoane care să facă parte din respectivele reţele sau să îndeplinească temporar misiuni punctiforme (asasinate, misiuni ciberteroriste, trafic de influenţă, distrugeri etc.);

organizarea, pe teritoriul ţării, a unor baze, reţele, puncte subversive, noduri de comunicaţii, zone de transfer şi alte elemente care ţin de structuri teroriste de diferite nuanţe şi orientări;

atacuri teroriste asupra unor reprezentanţe ale marilor puteri, structuri NATO, organismelor internaţionale sau structurilor de combatere a terorismului internaţional;

hărţuirea unor persoane, firme şi chiar instituţii pentru obţinerea unor profituri şi crearea unei stări de nesiguranţă care să faciliteze economia subterană, spălarea banilor etc.;

acţiuni ale terorismului etnic, coroborate cu influenţe ale reţelelor fundamentaliste sau naţionaliste;

acţiuni ale ciberterorismului şi terorismului psihologic, ale terorismului patologic, genetic etc;

acţiuni ale terorismului mediatic. Sub aparenta libertate a presei şi a cuvântului, în România ultimului deceniu, în mass-media s-a instalat, comod şi nederanjat de nimeni, oriunde s-a dorit, un terorism mediatic de cea mai virulentă speţă. Cu toată libertatea de expresie (acţiuni de demascare a unor afaceri murdare, corupţie ş.a.), în presă a fost introdus şi exercitat un terorism mediatic feroce care a contribuit la degradarea economică şi a vieţii cetăţeanului, a sistemului de valori naţionale, la umilirea şi terorizarea oamenilor şi a personalităţilor, la reinstaurarea fricii de ziua de mâine, de instituţiile proprii şi de cele internaţionale.

17

CAPITOLUL IIICONCEPTUL DE TERORISM

Până în prezent nu există o definiţie unanim acceptată a terorismului, în pofida numeroşilor specialişti din cele mai diferite domenii (jurişti, politologi, psihologi, sociologi etc.) care s-au aplecat asupra studierii acestui fenomen deosebit de complex. Principalul motiv al acestei stări de fapt îl constituie conţinutul extrem de vast al conceptului, care include o mare varietate de forme de manifestare având însă drept trăsătură comună scopul final urmărit: provocarea unor sentimente acute de teamă, spaimă, nesiguranţă.

Walter Laquer, istoric şi comentator de politică externă americană, menţiona într-o erudită lucrare consacrată acestui fenomen că între 1936 şi 1981 s-au dat 109 definiţii terorismului, dar nici una dintre ele nu este suficient de cuprinzătoare9.

Prima încercare a aparţinut Convenţiei internaţionale pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, semnată la Geneva în 1937: „Prin terorism se înţeleg faptele criminale îndreptate împotriva unui stat, al cărui scop sau natură este de a provoca teroarea împotriva unor personalităţi marcante, a unor grupuri de persoane sau în public“. Există şi alte încercări mai recente de a defini fenomenul10.

Doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden, au strâns tot 109 definiţii academice ale terorismului şi le-au analizat principalele elemente. În urma studiului au ajuns la concluzia că elementul de violenţă era prezent în 83% dintre ele, ţelurile politice în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică şi 9 Walter Laquer, The Age of Terrorism, Little Brown, 1987, pp. 11/12.10 „Terorismul este folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa în scopul obţinerii unui câştig politic“ (Brian Jenkins): „Terorismul înseamnă terminarea celui de al doilea război mondial.folosirea ilegitimă a forţei pentru a atinge obiective politice, în condiţiile în care viaţa unor oameni nevinovaţi este pusă în pericol“ (Walter Laquerur); „Terorismul înseamnă uciderea, lovirea sau ameninţarea deliberată şi sistematică a unor oameni nevinovaţi pentru a crea teamă şi a intimida, în scopul de a obţine un câştig politic sau tactic, de obicei pentru a impresiona opinia publică“ (James M.Poland); „Terorismul înseamnă folosirea ilegală a forţei sau a ameninţării cu forţa la adresa unor persoane sau a unor proprietăţi pentru a atinge scopuri politice sau sociale. În special, are ca scop să intimideze sau să oblige un guvern, indivizi sau un grup de oameni să-şi modifice comportamentul sau linia politică“ (Vice - Predidents Task Force - 1986); „Terorismul înseamnă folosirea ilegală a forţei sau a ameninţării cu forţa la adresa unor persoane sau a unor proprietăţi pentru a intimida sau a obliga un guvern, populaţia civilă sau o parte a acesteia în scopul de a atinge obiectivele de ordin politic sau social“ (Biroul Federal de Investigaţii FBI), apud, „Curentul“, martie - 9 februarie 1999, pag. 17; „terorismul constituie săvârşirea unei crime sau a unui delict printr-o metodă specifică ce este caracterizată prin violenţă şi intimidare“ (Alerta“, joi, 9 noiembrie 2000, pag. 9).

18

teroare. Doar 21% din definiţii menţionau arbitrariul şi caracterul nondiscriminatoriu al ţintelor alese şi numai 17,5% cuprindeau victimizarea civililor, a noncombatanţilor, a elementelor neutre sau din afară11.

Istoria secolului XX evidenţiază că terorismul internaţional este susţinut de diferite forţe, de la terorismul sponsorizat de anumite state contra altora până la colaborarea între diferite grupuri teroriste din colţuri îndepărtate ale lumii. Acestea sunt şi motivele pentru care terorismul a fost şi a rămas un factor perturbator al relaţiilor interstatale şi interetnice.

Terorismul reprezintă, în esenţă, un pericol social deosebit de grav pentru structura, coeziunea socială şi securitatea indivizilor şi a statelor. Aşa cum îl cunoaştem astăzi - mai bine organizat, cu cei care îl practică mai bine educaţi şi pregătiţi, având la dispoziţie reţele de case conspirative şi structuri secrete proprii, care să le asigure identităţi false, mijloace de transport, informaţii, arme şi o gamă variată de legături şi contacte sigure în străinătate12 - terorismul a apărut abia după

Sprijinitoarea principală a terorismului modern a fost Uniunea Sovietică. Abia după prăbuşirea „imperiului roşu“ condus de la Kremlin, a devenit mai bine cunoscut câţi bani şi cât efort au investit comuniştii sovietici pentru pregătirea teroriştilor profesionişti. Sovieticii au conceput tehnici eficiente de producere a voluntarilor, apoi de îndoctrinare şi pregătire a lor. Sprijinul sovietic pentru terorismul internaţional a fost considerat de către liderii de la Moscova doar „o altă tactică a războiului rece“. Totuşi, în ciuda zecilor de mii de terorişti care au fost antrenaţi şi echipaţi în perioada războiului rece, doar o mică parte a acestora a intrat în acţiune. Fiecare act terorist de succes a avut efectul dorit, adică de a îngrozi mulţi oameni doar la gândul posibilităţii de repetare în viitor a unor asemenea acte politice de cruzime.

Recrudescenţa terorismului internaţional a determinat Adunarea generală a ONU să adopte la şedinţa plenară din 18 octombrie 1972, rezoluţia nr. 3.034, intitulată „Măsuri vizând prevenirea terorismului internaţional care pune în pericol sau nimiceşte vieţi omeneşti nevinovate ori compromite libertăţile fundamentale ale omului“. Acest document are în centrul atenţiei studierea cauzelor subiacente ale formelor terorismului şi actelor de violenţă ce îşi au originea în decepţii, subjugare ori disperare

11 Alex P.Schmid, Albert J.Jongman, Political Terrorism, Amsterdam, North Holland Publising Company, 1988, apud „Terorismul. Istoric, formă, combatere“, culegere de studii, Bucureşti, Editura Omega, 2001, pag. 29.12 Wilhelm von Angeldorf, Secolul XX - secol al minciunii dirijate, Editura Samizdat, 2000, pag. 209.

19

şi care îndeamnă anumite persoane să sacrifice vieţi omeneşti, inclusiv a lor, pentru a încerca să aducă comunităţii schimbări radicale. Necesitatea creşterii rolului ONU în direcţia reprimării terorismului a fost continuată şi prin rezoluţiile 3 166, din 14 decembrie 1973 şi 31/102, din 15 decembrie 1976. La 13 decembrie 1979, prin rezoluţia nr. 34/819, Adunarea generală a ONU a recomandat statelor membre semnarea „Convenţiei internaţionale împotriva luării de ostateci“.

3.1 TERORISM - TERORIST: PROFIL PSIHOLOGIC

În contextul unei abordări de ansamblu, mare parte a aspectelor implicate de acţiunea teroristă par a se preta investigaţiei psihosociologice: acţiunea teroristă implică identificarea cu o cauză şi cu reprezentanţii acesteia, realizabilă în contextul abandonării voinţei individuale care ar permite experimentarea eliberării de problemele, anxietăţile şi frustrările proprii. Sacrificul de sine, act superior moral, alungă îndoielile, oferă o satisfacţie agresivă, fără sentimentul culpabilităţii sau a îndoielii, în numele unei cauze superioare. Grupul terorist conferă individului o identitate omogenizată şi conştiinţa apartenenţei. Moralitatea nobilă a grupului, insensibilă în faţa suferinţelor umane, trece dincolo de graniţele înguste ale individualităţii, confirmând şi accentuând egocentrismul la nivel de grup care satisface nevoia de putere şi/sau de supunere.

Cu certitudine aspectele anterior menţionate îşi regăsesc interpretări în sfera considerentelor de ordin psihologic şi sociologic. Însă, înainte de a trece la dezvoltarea lor pare util să aducem în discuţie o serie de obstacole care pot submina cercetarea profilului psihologic al teroristului:

1. Generalizarea excesivă - ignorarea varietăţii fenomenului. Desigur, o istorie care ar surprinde evoluţia terorismului, de la primele campanii purtate de zeloţi şi sicari împotriva ocupaţiei romane şi până la terorismul democraţiilor occidentale sau cel religios din Orientul Mijlociu, ar evidenţia elemente comune: scopul de a răspândi teroarea sau de a face cunoscută propria cauză. Diferenţele existente între circumstanţele politice în care grupurile teroriste acţionează, răspunsurile primite din partea societăţii în raport cu revendicările lor, reprezintă factori importanţi pentru determinarea naturii sau succesului activităţii teroriste, însă pare dificil să identificăm trăsăturile psihologice general valabile de-a lungul istoriei acţiunilor teroriste. Asemănările pot părea nesemnificative dacă

20

luăm în discuţie diferenţele notabile, cu atât mai pregnante cu cât tratăm cazurile teroriştilor individuali.

2. Reducţionismul - obstacol strâns legat de generalizare, care se referă, în situaţia de faţă, la raportarea eronată a comportamentului terorist la cauze nejustificate. Pentru a exemplifica, în 1870, teoria lui CESARE LOMBROSO avansa, pe fondul răspândirii acţiunilor teroriste în RUSIA şi ITALIA, ideea caracterului congenital al criminalităţii, în paralel cu alte abordări care relaţionau comportamentul terorist de fazele lunii, de presiunea barometrică, de alcoolism, de secetă sau de dimensiunea craniului.

Menţinând cadrul discuţiei, putem aduce în prim plan ideile susţinute de D.G.HUBBARD referitoare la funcţia vestibulară a auzului intern, sau cea avansată de P.MANDEL referitoare la nivelul de serotină prezent în creier. Mai mult, o serie de autori au inclus comportamentul terorist în sfera celui specific psihopaţilor.

Suma trăsăturilor identificate ca definitorii pentru comportamentul terorist nu se justifică, de multe ori, practic: studiile cu caracter dorit exhaustiv, bazate pe interviuri cu terorişti, au probat existenţa unor constante în istoria personală a subiecţilor, mai puţin probabile în privinţa altor tineri de aceeaşi vârstă şi naţionalitate (pierderea unuia dintre părinţi la vârstă fragedă, conflicte grave cu autorităţile, eşecuri şcolare sau profesionale). Tot aceleaşi studii au evidenţiat elemente dificil de comparat cu cele specifice altor persoane marginalizate, care se concentrează în jurul a două tipuri de personalitate: una bazată pe dependenţă externă de grupul terorist, extraversie, stil de viaţă parazitar şi căutare de stimuli, iar alta constând în ostilitate, neîncredere, agresivitate şi autoapărare.

3. Evaluarea inadecvată a recompenselor fizice şi psihice oferite prin prisma apartenenţei la grupul terorist: puterea, prestigiul, privilegiile, bunăstarea materială.

4. Ignorarea motivelor raţionale de alegere a strategiei teroriste - credinţa în falsitatea raţiunilor afişate de grupul terorist.

5. Postulări realizate fără investigaţie directă asupra teroriştilor; de reţinut că este foarte probabil ca teroristul să refuze discuţia cu investigatorul ca reprezentant al guvernului, al societăţii sau al clasei împotriva căreia el acţionează şi mai probabil să accepte dialogul cu un psiholog sau cu un psihiatru.

21

A- EXPLICAŢII ADUSE FENOMENULUI TERORIST

a) Teoria alegerii raţionale

Ca fenomen, terorismul poate fi înţeles ca expresie a unei strategii politice, ca acţiune cu resorturi logice identificabile şi explicabile. În acest sens, apelul la violenţă poate fi analizat ca produs al unei alegeri deliberate şi mai puţin ca rezultat al unei conjucturi. Mai mult, în plan ipotetic, terorismul prezintă o raţionalitate colectivă: organizarea politică radicală este principalul actor al acţiunii teroriste.

Perspectiva actului terorist ca produs al unei alegeri strategice care explică implicarea individuală directă este contrabalansată de problemele conturate în jurul ideii de beneficiar al acţiunii teroriste care nu se implică în acţiune. Desigur, beneficiile vor fi împărţite între toţi cei care au sprijinit interesele grupului indiferent de gradul implicării în campania teroristă. În condiţiile costurilor ridicate implicate şi, totodată, ale împărţirii rezultatelor fără discriminare, ne putem interoga asupra raţiunii care stă la baza implicării unei persoane raţionale într-un act de violenţă terorist. Se poate răspunde oferind argumentul avantajelor psihice conferite de participare, perspectivă relaţionată de idea că indivizii pot fi în mod colectiv raţionali. Amploarea grupului şi coeziunea sa sensibilizează individul faţă de implicaţiile neparticipării, ajungând să perceapă cu mândrie aportul personal la înfăptuirea binelui public.

Cei care practică terorismul afirmă că nu au avut o altă opţiune. Totodată, este evident că de cele mai multe ori apelul la terorism a urmat eşecului altor metode. Spre exemplu, în Rusia secolului XIX, eşecul mişcărilor nonviolente a contribuit la apariţia terorismului; în Irlanda, terorismul a apărut după eşecul constituţionalismului lui PARNELL, iar în conflictul palestiniano-israelian, după ce eforturile arabe în războiul convenţional împotriva Israelului s-au dovedit a fi inutile.

O altă explicaţie se susţine pe ideea slăbiciunii organizaţiei teroriste, bazată pe:

incompatibilitatea de preferinţe cu cele ale majorităţii populaţiei; de cele mai multe ori incompatibilitatea se exercită în planul preferinţelor de ordin politic;

22

eşecul în mobilizarea celor din jur explicat prin resursele de multe ori limitate, dificultatea şi lentoarea organizării şi prin caracterul amânat al recompenselor. Teama însăşi de a nu da impresia de slăbiciune poate impulsiona organizaţia clandestină să acţioneze tocmai pentru a-şi demonstra forţa. Spre exemplu P.I.R.A. (Provisional Irish Republican Army) a utilizat terorismul pe această linie chiar cu preţul pierderii susţinerii din partea opiniei publice, dorind să creeze impresia unei părţi forte în negocierile cu Maria Britanie.

b) Teoria forţelor psihologice

Ipoteza respectivă susţine că teroristul acţionează ca urmare a presiunii exercitate de forţe psihologice. Mai mult, se poate vorbi despre o psihologie particulară, o logică aparte, reflectate într-o retorică proprie.

Analizând diversitatea cauzelor care stau la baza actelor teroriste, uniformitatea retoricii lor nu poate decât să surprindă. Este o retorică polarizată şi absolutistă, axată pe ideea „noi contra lor“: noi cei angajaţi în lupta pentru libertate şi ei ca materializare a răului. Odată acceptate premisele de bază, raţionamentul logic pare ireproşabil.

Studiile comparative realizate nu relevă un tip psihologic particular, însă permit identificarea unor trăsături sau tendinţe de personalitate particulare. Majoritatea autorilor au caracterizat teroriştii ca fiind indivizi agresivi, orientaţi spre acţiune sub influenţa mecanismelor de „externalizare“ şi „diviziune“, prezente mai ales în cazul indivizilor narcisişti sau cu perturbaţii fluctuante ale personalităţii. Mecanismul de „diviziune“ este caracteristic indivizilor a căror personalitate s-a dezvoltat în jurul unui tip particular de traumă psihologică din copilărie, conducând la ceea ce Kohut numeşte „Eu rănit“. Indivizii de acest gen nu sunt capabili să integreze părţile bune şi rele ale Eu-lui; individul proiectează către ceilalţi ura şi slăbiciunea sa interioară, căutând prin externalizare, în afară, sursa problemelor proprii. Este un mecanism dominant al tipului de persoană distructivă carismatică, de genul lui Hitler, care a proiectat partea deteriorată a sine-lui spre exterior, blamând apoi un inamic exterior.

Un studiu interdisciplinar de factură sociologică, axat pe viaţa a 250 de terorişti din Germania (227 cu orientare de stânga şi 23 cu orientare de dreapta) a reliefat următoarele aspecte:

23

25% dintre teroriştii de stânga pierduseră unul din părinţi înainte de a împlini 14 ani; în general pierderea tatălui este corelată cu perturbări mai grave;

79% din cei investigaţi avuseseră relaţii conflictuale cu părinţii; 33% şi-au descris taţii în termeni ostili; una din trei persoane fusese anterior condamnată de un tribunal

pentru minori.Studiul a concluzionat că teroriştii sunt înclinaţi spre eşec. Chiar

alegerea unei asemenea cariere poate fi considerată „punctul final într-o serie de încercări de adaptare nereuşite“.

FREDERICK J.HACKER a propus o tipologie care are drept criteriu motivaţia psihologică şi personalitatea teroristului: bolnavi mintali, criminali şi cruciaţi. Se poate preciza că termenii anteriori au sens descriptiv, fiind utilizaţi pentru caracterizarea comportamentelor neobişnuite, neprevăzute şi dificil de înţeles. Cei cu tulburări mintale sunt motivaţi strict personal, adesea de obţinerea unor avantaje personale. În raport cu aceştia, teroriştii cruciaţi, teroriştii tipici, sunt animaţi de idealuri abstracte, de prestigiu şi de putere axate în jurul unei clauze de ordin comun.

În conivenţă cu cele afirmate anterior, nu se poate vorbi despre tipul ideal al teroristului, categoriile prezentate împrumutându-şi trăsături reciproc: criminalii pot avea tulburări psihice grave încercând să exploateze diverse situaţii conflcituale în interes propriu; teroriştii cruciaţi au deseori probleme afective sau un trecut criminal. O parte a lor pot deveni de o violenţă extremă, se pot desprinde de organizaţia mamă formând grupuri restrânse radicale şi independente. Teroristul cruciat tipic oferă impresia de normalitate, indiferent de caracterul extrem al cauzei sale şi al mijloacelor. Forţa acţiunii proprii derivă dintr-un ego relativ intact şi din sentimentul apartenenţei entuziaste la un grup în care şi-a proiectat şi exteriorizat conştiinţa.

Cercetările axate pe comportamentul teroristului executant au relevat următoarele aspecte:

vârsta medie: 22 - 25 de ani, urcând până la 31 - 33 ani în cazul teroriştilor germani, japonezi şi palestinieni şi coborând până la 12 - 14 ani în America latină şi în general în lumea arabă;

sexul: masculin, în cazul arabilor, turcilor, irlandezilor, latino-americanilor şi de ambele sexe în cazul teroriştilor germani, italieni şi japonezi;

starea civilă: necăsătorit;

24

studii: 67% cu studii superioare; în genere pregătirea este umanistă, cu excepţia teroriştilor iranieni şi turci care au pregătire tehnică;

provenienţa socială: urbană, din clasa mijlocie, dar şi din categorii înstărite;

recrutarea şi selectarea sunt riguroase în privinţa motivaţiei, a atitudinii religioase, etnice, a voinţei, curajului şi a stăpânirii de sine.

Se poate completa tabloul datelor privind teroristul executant după cum urmează: statură firavă, provenienţă din familii dezorganizate; singuratici, necăsătoriţi, fără o relaţie stabilă; fără o ocupaţie, loc de muncă stabile; apetenţă pentru extremismul religios, politic, fanatism; uşor sugestionabili; ostili liderilor politici şi, în ansamblu, ideilor de ierarhie socială şi de autoritate.

B- RESORTURILE PSIHOLOGICE ALE ACTELOR TERORISTE

Acţiunea teroristă are drept premisă ideea implicării în lupta pentru o valoare absolută, natura extrenă a actului terorist având ca rezultat materializarea absolutismului valorii în cauză.

În relaţie directă cu sentimentul valorii absolute care animă acţiunea teroristă, se poate aduce în discuţie:

Confirmarea imaginii de sineStudiile realizate au evidenţiat faptul că anterior implicării în acte

teroriste, individul fusese lezat în planul imaginii de sine, al sentimentului demnităţii personale sau al idealurilor proprii. Ca instrument al afirmării/reafirmării personale, actul terorist face trimitere la societatea de tip primitiv în cadrul căreia fapte inacceptabile astăzi probau ascendentul asupra adversarului; în acest sens putem înţelege ideea terorismului conform căreia „este mai bine să capturezi un avion decât să ţi se ia unul“.

DepersonalizareaCondiţie necesară premergătoare actului terorist, depersonalizarea

necesită exercitarea conştiinţei de grup sau a entităţii transindividuale. Individul depersonalizat trece dincolo de individualitatea şi statul propriu pentru a acţiona în calitate de instrument al grupului de apartenenţă. Sciziunea creată individ/grup face inacceptabilă conştiinţa existenţei la persoană. Una din ideile amplu vehiculate şi care susţine

25

depersonalizarea este aceea că individualitatea implică responsabilităţi şi, totodată, un sentiment al neputinţei şi sărăcirii Eu-lui.

Fascinaţia violenţeiÎn concepţia teroristului, apelul la violenţă aduce în scenă puteri

supraomeneşti, prin vărsare de sânge. Acţiunea teroristului este menită să avertizeze, în general, asupra unei societăţi imperfecte, pervertite şi fără perspectivă. Actul terorist propriu-zis devine moment al adevărului, eveniment unic care conferă un anumit statut şi, mai mult, stabileşte şi reafirmă legătura cu comunitatea.

Teroristul nu cunoaşte sentimentul vinovăţiei, al dragostei sau al urii faţă de victima sa. Deoarece motivaţia care a precedat actul se relaţionează cu idealuri abstracte, sentimentul vinovăţiei este înlocuit cu cel al împlinirii unei datorii de credinţă. Spre deosebire de terorist, asasinul comun nu se consideră instrument al justiţiei şi nu ucide cu convingerea împlinirii unui act de conştiinţă. Majoritatea ucigaşilor nu au convingerea dreptului lor de a lua viaţa altcuiva, de aceea cei mai mulţi care ucid persoane apropiate lor au remuşcări şi încearcă sentimentul vinovăţiei. Uneori se autopedepseşte predându-se autorităţilor, se sinucide sau se converteşte la religie etc.

Grupul teroristDeşi nu se poate afirma că toţi membrii unui grup terorist au

aceleaşi caracteristici, în ansamblu, grupul manifestă anumite tendinţe. Apartenenţa la un grup terorist este garantată de actul de violenţă care aduce promisiunea coeziunii şi a unanimităţii interne şi recunoaşterea celui în cauză în calitate de membru. Nevoia afiliativă, probabil ar fi asociată cu un simţ incomplet de identităţi proprii, determinând tendinţa de dezvoltare a identităţii proprii în cea a grupului, ajungându-se la un gen de logică de grup.

În termenii utilizaţi de BION, dacă indivizii sunt parte a unui grup, atunci opiniile şi comportamentul lor sunt influenţate de dinamica de grup.

În acest sens, este utilă prezentarea tipologiei grupurilor adusă în discuţie de autorul anterior menţionat:

grupul „luptă-fugă“ se defineşte prin relaţii cu lumea exterioară care îl ameninţă şi, în general, îi justifică existenţa; acţionează ca şi cum singura formă de supravieţuire ar fi prin luptă sau fugă de ceea ce este parceput ca inamic;

grupul de „dependenţă“ îşi subordonează propria judecată în conformitate cu ordinele acestuia;

26

grupul „înfrăţire“ se particularizează prin credinţa unui salvator care va aduce o lume mai bună.

Studiile semnate de GALANTER asupra cultelor religioase carismatice au contribuit la înţelegerea dinamicii grupului terorist. Ipoteza avansată şi, ulterior verificată, a susţinut următorul fapt: cu cât se simt mai izolaţi noii membri ai grupului, cu atât mai probabil îşi vor menţine apartenenţa la grup fără să ridice întrebări, aspect explicabil prin aceea că grupul reprezintă pentru membrii săi singura modalitate de autodefinire. Mai mult, cu cât detensionarea simţită de recruţi în momentul integrării în grup este mai ridicată, cu atât probabilitatea ca ei să participe la acte de violare a obiceiurilor în spiritul cărora au fost socializaţi este mai mare.

Pe fondul ideii de unitate a grupului, se proiectează imagini prefabricate, utilizate selectiv, care hrănesc iluzia privind rezolvarea radicală şi imediată a conflictelor şi problemelor, prin încălcarea moralei şi a legii. În acest sens, imaginea inamicului este simplificată şi unificată: este prezentat un duşman bine definit care concentrează tot ceea ce înseamnă răul posibil. În consecinţă, dacă acest inamic poate fi distrus, principiul binelui, reprezentat de grupul de acţiune teroristă, va triumfa. Duşmanul este, cel mai adesea, perceput în mod abstract şi depersonalizat ca fiind „capitalismul burghez“, „pericolul comunist“, „imperialismul“, „sionismul“, fiind deci monolitic şi impersonal.

Se remarcă situaţia extremă a teroristului sinucigaş care se identifică în întregime cu grupul de apartenenţă, până la pierderea propriei identităţi, adoptând sistemul de valori al grupului (cazul grupărilor fundamentaliste islamice).

Aş dori să închei demersul de faţă cu o serie de precizări care pot facilita înţelegerea psihologiei particulare a teroristului şi, mai mult, fenomenul ca atare în întregime.

Sistemul de convingeri al subiecţilor actului terorist are surse variate precum cadrul politic şi social specific, cu alte cuvinte, factorii variabili (istoria, tradiţia, cultura, religia) transmişi membrilor grupului, şi în paralel, ideologiile oficiale împrumutate. Conform definiţiei proprii teroriştilor termenul de „terorist“ în sine a devenit o etichetă subiectivă şi duşmănoasă aplicată de inamic şi, în condiţiile specifice momentului sau locului, această etichetă ar trebui înlocuită cu imaginea „luptătorului pentru libertate“, a „justiţiarului“ social, etnic sau economic.

În consecinţă, teroriştii îşi definesc rolul ca fiind cel de victimă, de sacrificaţi în numele unor cauze sau idealuri nobile, indiferent dacă

27

această imagine este sau nu conformă cu realitatea, noţiunea „de a fi pregătit de moarte“ este determinantă în relaţie cu modul de autopercepere al teroristului.

Dincolo de formularea limitelor în cercetarea aspectelor psihosociale implicate de acţiunea teroristă şi de expunerea concluziilor rezultate în urma realizării unor studii de specialitate, pare util, atât pentru cei care sunt implicaţi teoretic cât şi practic în acest plan să precizez necesitatea abordării terorismului ca fenomen complex, divers şi plurideterminat, care trece mai departe de definirea simplă. Mai mult, orice demers direcţionat pe această linie nu trebuie să omită pericolul implicat de faptul că fenomenul terorist pare să submineze orice efort de obiectivitate. În acest sens, sugerez abordarea terorismului ca produs al interacţiunii umane, care poate fi studiat şi înţeles în termenii specifici ai conflictului, dramei, ideologiei, istoriei, ai realităţii sociale sau ai circumstanţelor politice ale momentului.

28

CAPITOLUL IVFORME ŞI PROCEDEE FOLOSITE DE TERORIŞTI

Aproape zilnic omenirea se confruntă cu acţiuni extremist-teroriste care generează insecuritate şi tulbură profund viaţa normală a societăţii, sfidând ordinea de drept internă şi internaţională. Prin amploarea şi diversiunea formelor sale terorismul a dobândit în ultimele decenii un caracter global, constituind o ameninţare gravă pentru securitatea şi pacea mondială.

Ca forme de manifestare a terorismului se pot enumera: pirateria aeriană, navală sau terestră, luarea de ostatici, răpirea unor persoane ale vieţii politice, militare, economice, sociale, culturale etc.

Majoritatea teoreticienilor clasifică actele teroriste în funcţie de elementul subiectiv al infracţiunii (intenţia), distingând astfel un terorism de drept comun şi un terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înţelege acele infracţiuni care cad sub incidenţa legii penale, agravată însă de metode de execuţie prin teroare. De regulă, acest gen de infracţiuni au ca obiect un interes personal ca de exemplu: obţinerea unei sume de bani, încercări de şantaj, taxele de protecţie, practicile gangsteriale (Mafia, sub toate aspectele ei) ori ale bandelor de tâlhari. În schimb, terorismul social ar fi acea formă de infracţiune care urmăreşte impunerea unei ideologii sau doctrine sociale, economice ori distrugerea unei orânduiri sociale .

Actele teroriste se pot clasifica în terorism intern şi internaţional. Primul poate fi la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga sau de dreapta (deci motivat ideologic), naţionalist sau separatist (motivat de idealuri naţionale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul intern vizează, din punctul de vedere al iniţiatorilor, întărirea statului, iar cel internaţional distrugerea sau compromiterea instituţiilor statale.

După cum au demonstrat atentatele comise la 11 septembrie 2001 pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, terorismul a depăşit stadiul unor simple asasinate şi atentate cu bombe. În prezent unele organizaţii

29

teroriste au capacitatea tactică de a ucide mii de persoane dintr-o singură acţiune şi de a ameninţa comunităţi întregi în timp de pace.

Pentru atingerea obiectivelor propuse organizaţiile şi grupările teroriste apelează la o mare varietate de forme şi procedee de acţiune:

A. Acţiunea directă constă în atacul deschis, armat, asupra obiectivului vizat, în scopul ocupării acestuia şi luării de ostatici; distrugerii, capturării sau răpirii unor persoane; creării de panică, derută şi groază în rândul personalului obiectivului sau al populaţiei din zonă. În funcţie de natura obiectivului vizat, vulnerabilităţile acestuia, posibilităţile de acţiune, scopul imediat şi îndepărtat urmărit, în cadrul acţiunii directe pot fi utilizate mai multe procedee:

a. Atentatul. Se adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalităţi marcante din diferite domenii (şefi de stat şi de guverne, miniştri, şefi de partide, diplomaţi, comandanţi militari, magistraţi, oameni de afaceri) care în activitatea lor au afectat interesele organizaţiei teroriste respective. Ca modalităţi concrete de acţiune asupra persoanelor vizate, teroriştii folosesc:

- asasinatul;

Printre zecile de personalităţi asasinate în ultimele decenii se numără: regele Iordaniei, Abdullah Ibn Hussein (adversar înverşunat al politicii coloniale britanice în Orientul Apropiat, a fost asasinat pe 20 iulie 1951 într-o moschee); preşedintele republicii Panama, Jose Antonio Remon (asasinat în 1955 în timp ce asista la o cursă de cai); preşedintele Nicaragua, Anastazia Somoza (împuşcat de un naţionalist în 1956); preşedintele Guatemalei, Carlos Castillo Armas (ucis de şeful gărzii personale pe 26 iulie 1958); preşedintele Republicii Dominicane, Rafael Trujilio Molina (ucis în Ciudad Trujilio pe 30 mai 1961); preşedintele Republicii Tongo, Silvanus Olympio (asasinat pe 13 ianuarie 1963 în timpul unei lovituri de stat); preşedintele Vietnamului de Sud, Ngo Dinh Diem (împuşcat la 2 septembrie 1963 în timpul unei lovituri de stat); preşedintele SUA, John Fitzgerald Kennedy (împuşcat la Dallas pe 22 noiembrie 1963 de către Lee Harwey Oswald); preşedintele Egiptului, Anwar El Sadat (împuşcat la Cairo în timpul unei parade militare în toamna anului 1981 de către un comando aparţinând Jihadului Islamic Egiptean); preşedintele Boliviei, Jian Jose Torres (răpit în Bolivia, a fost găsit mort câteva zile mai târziu, la 1 iunie 1976, la 60 de mile de Buenos Aires); preşedintele Republicii Chile, Salvador Allende (ucis pe 11 septembrie 1973, în timpul unei lovituri de stat); primul ministru srilankez,

30

Solomon Bandaranaike (ucis de un fanatic pe 25 septembrie 1959); primul ministru iordanian Hassan Madjali (ucis de o bombă pe 28 iunie 1960 de într-un atentat care îl viza pe regele Hussein); primul ministru al Republicii Congo, Patrice Lumumba (împuşcat în Katanga pe 17 ianuarie 1961); primul ministru al Republicii Africa de Sud, Henrik Frensch Verwoerd (asasinat pe 6 noiembrie 1966); primul ministru spaniol, Luis Carerro Blanco (automobilul său a fost aruncat în aer cu trei mine antitanc la 20 decembruie 1973 de către membrii ETA); primul ministru al Italiei, Aldo Moro (răpit la 16 martie 1978 în plin centrul Romei de către un grup de terorişti aparţinând Brigăzilor Roşii, cadavrul său a fost găsit într-un automobil pe 9 mai acelaşi an); primul ministru al Suediei, Olaf Palmev (împuşcat de către un individ rămas necunoscut la 26 februarie 1986, în timp ce ieşea de la un cinematograf); premierii indieni Indira Ghandi şi Rajid Ghandi (ucis cu focuri de armă de un membru al gărzii personale pe 31 octombrie 1984), primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin (împuşcat la Tel-Aviv pe 4 noiembrie 1995 în timpul unui miting pentru pace de Ygal Amir, membru al grupării de extremă dreapta Eyal) etc.

- răpirea de persoane;

Pe 17 decembrie 1981 generalul de brigadă James Lee Dozier, adjunctul şefului de stat major al comandamentului de sud al NATO, a fost răpit din apartamentul său din Verona (Italia) de către membri ai organizaţiei Brigăzile Roşii. El a fost eliberat după 42 de zile de către forţele speciale italiene, în urma celei mai vaste operaţiuni de căutare din istoria Italiei, la care au participat peste 6000 de poliţişti, membri ai forţelor armate şi serviciilor secrete, reprezentanţi ai Agenţiei Centrale de Informaţii (C.I.A.) şi Interpol.

- sechestrarea de persoane sau luarea de ostatici;

La 17 decembrie 1996 un comando al Mişcării Revoluţionare Tupac Amaru a ocupat reşedinţa ambasadorului japonez la Lima, luând peste 600 de ostatici. După un asediu de 126 de zile, forţele speciale peruane au intervenit în forţă. În timpul atacului şi-au pierdut viaţa 14 terorişti, doi luptători şi doi ostatici.

31

- atentatul executat prin atac armat în forţă, rapid şi prin surprindere;

Cu o oră înainte de deschiderea lucrărilor Organizaţiei Unităţii Africane desfăşurate la Adis Abeba pe 26 mai 1995, coloana oficială a preşedintelui Egiptului Hosni Mubarak a fost atacată într-o ambuscadă bine organizată de către un grup de terorişti ai organizaţiei Jihadul Islamic Egiptean, înarmaţi cu pistoale mitralieră AK-7. Cinci dintre aceştia au deshis focul asupra limuzinei prezidenţiale din imediată apropiere, fiind susţinuţi de către alţi trei trăgători amplasaţi pe clădirile din jur. După un schimb de focuri care a durat un minut, teroriştii s-au retras cu un autoturism de teren, pe un traseu pregătit anterior, fără a putea fi reţinuţi de forţele de ordine. În urma atentatului au fost ucişi doi ofiţeri de securitate etiopieni, aproximativ alţi zece ofiţeri egipteni şi etiopieni fiind răniţi.

- atentatul executat printr-un atac armat izolat;

La 13 mai 1981 Papa Ioan Paul al doilea a fost rănit cu trei gloanţe în piaţa Sfântul Petru din Roma, de către teroristul turc Mehmet Ali Agca.

Pe 18 mai 1996, în timpul unei vizite efectuate în oraşui Izmir, preşedintele Turciei, Suleyman Demirel, a constituit obiectul unei tentative de asasinat. Atentatorul a fost identificat ca fiind Ibrahim Gumrukcuoglu, de profesie farmacist, condamnat în trecut pentru crimă şi cunoscut ca având simpatii pro-islamiste.

- atacul executat prin acţiune armată specială (atacul nominal)13.

Tentativa de ucidere a preşedintelui Franţei, Charles de Gaulle, de către un asasin profesionist angajat de către O.A.S. (Organisation de lArmee Secrete).

b. Atacul obiectivelor fixe vizează ocuparea unor obiective militare sau civile la care dacă se produc distrugeri însoţite de victime

13 Acest procedeu se utilizează în baza unor informaţii sigure cu privire la persoana vizată şi programul zilnic al acesteia. Urmăreşte asasinarea fără zgomot a obiectivului, utilizând arme de foc cu amortizor sau arme albe.

32

omeneşti sunt afectate relaţiile dintre state, economia, se generează panică în rândul populaţiei. Printre modalităţile de acţiune cele mai răspândite în cadrul acestui procedeu se numără:

- atacul simultan pe mai multe direcţii care constă în desfăşurarea rapidă a grupului terorist, pătrunderea acestuia în obiectiv, anihilarea dispozitivului de pază şi apărare, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici şi declanşarea de negocieri pentru satisfacerea revendicărilor;

Pe 30 aprilie 1986 un comando terorist a ocupat ambasada iraniană din Londra, luând 26 de ostatici, inclusiv un poliţist britanic. Teoriştii au solicitat eliberarea a 91 de persoane aflate în închisori din Iran, ameninţând că în cazul în care nu li se va satisface revendicarea vor ucide ostaticii şi vor arunca în aer clădirea ambasadei. Intervenţia în forţă a echipelor S.A.S., după şase zile de asediu, s-a soldat cu uciderea a cinci din cei şase terorişti şi a unui ostatic. Eficienţa acţiunii (care a durat numai 11 minute) s-a datorat folosirii unor elemente de surprindere a adversarului: aruncarea simultană în aer a ferestrelor imobilului, utilizarea de grenade de consternare şi gaze lacrimogene.

- atacul pe o direcţie favorabilă, precedat de o acţiune demonstrativă pe o altă direcţie;

- atacul legendat, care constă în pătrunderea în obiectiv cu o acoperire credibilă (prin folosirea unor substituiri de persoane, utilizarea unor documente sustrase sau contrafăcute), urmată de sechestrarea personalului sub ameninţarea armelor.

Pe 24 decembrie 1994 patru terorişti aparţinând Grupului Islamic Armat (G.I.A.), au luat ostatici membrii echipajului şi 227 de pasageri ai unei curse Air France care staţiona pe aeroportul Houari Boumediene din Alger. Teroriştii au pătruns în avion prin tunelul destinat îmbarcării pasagerilor, fiind deghizaţi în uniforme ale personalului aeroportului. După 48 de ore echipele de asalt ale GIGN – unitatea antiteroristă franceză – au luat cu asalt aeronava, ucigându-i pe toţi cei patru terorişti. În urma atacului au fost rănite 25 de persoane (9 luptători, 3 membri ai echipajului, 13 pasageri).

c. Atacul obiectivelor mobile sau deturnarea este un act premeditat de capturare a unui mijloc de transport (rutier, feroviar, navă

33

sau aeronavă), urmată de sechestrarea sau uciderea personalului tehnic şi călătorilor în diverse scopuri: obţinerea de fonduri, eliberarea unor membri ai organizaţiei aflaţi în închisoare, crearea unei publicităţi deosebite a organizaţiei prin mass media etc.

La 13 octombrie 1977 un avion Lufthansa cu 91 de pasageri la bord a fost deturnat de un grup de patru terorişti – doi bărbaţi şi două femei. După mai multe escale succesive în Orientul Apropiat, avionul a aterizat pe aeroportul Mogadiscio (Somalia). Pentru a câştiga timp, autorităţile germane au comunicat teroriştilor că acceptă eliberarea prizonierilor revendicaţi de aceştia în schimbul eliberării ostaticilor. Echipa de asalt a GSG-9 (unitatea aniteroristă germană) s-a apropiat de aeronavă dinspre coadă, în timp ce teroriştii se strânseseră în cabina de comandă pentru a observa un foc puternic aprins de militarii somalezi la circa 100 de metri de aparat, în scop de diversiune. Luptătorii antiterorişti au pătruns în interior cu ajutorul unor scări de asalt prin uşile de salvare a avionului, după ce au lansat în prealabil prin geamul cabinei grenade de consternare. În timpul asaltului au fost ucişi toţi cei patru terorişti iar trei ostatici au fost răniţi.

B. Acţiunea acoperită include asasinarea unor persoane, distrugerea sau incendierea unor obiective prin folosirea unor încărcături explozive, toxice, bacteriologice sau nucleare, plasate în locuri şi medii frecventate de persoanele vizate sau prin lovirea ţintelor de la distanţă. Dintre procedeele utilizate cel mai frecvent, menţionăm:

- expedierea sau înmânarea de obiecte explozive (plicuri, colete, buchete de flori, cadouri) prin poştă sau curieri, care se pot declanşa în momentul deschiderii sau cu întârziere

- plasarea obiectelor explozive în interiorul imobilului vizat, prin pătrunderi legendate sau cu ajutorul unor persoane corupte care îşi desfăşoară activitatea în locul respectiv;

Pe 26 februarie 1993 un camion încărcat cu explozibil a fost detonat în subsolul unuia din cele două turnuri ale clădirii World Trade Center din New York. În urma exploziei şi-au pierdut viaţa 6 persoane, alte 1042 fiind rănite.

- abandonarea de autovehicule pline cu exploziv în apropierea obiectivului vizat şi declanşarea exploziei prin telecomandă;

34

La 28 august 1995, în timp ce se deplasa spre locul de semnare a noii Constituţii a Republicii Georgia, preşedintele Eduard Şevardnaze a făcut obiectul unui atentat cu un automobil-capcană, plasat într-un punct obligatoriu de trecere. Încărcătura explozivă a fost acţionată de la distanţă cu ajutorul unui dispozitiv radio. Explozia nu şi-a atins scopul, soldându-se cu avarierea gravă a vehiculului vizat şi rănirea uşoară a ocupanţilor acestuia.

Pe 7 august 1998 un camion-capcană a explodat în faţa ambasadei Statelor Unite din Nairobi (Kenya), ucigând 291 de persoane şi rănind alte aproximativ 5000. Un atentat similar, soldat cu 10 morţi şi 77 de răniţi, s-a produs simultan asupra ambasadei americane din Tanzania.

- lovirea obiectivului de la distanţă cu ajutorul unor mijloace tehnice reactive.

În iulie 1996 un avion Boewing 747 al Companiei TWA a fost doborât de către o rachetă sol-aer lansată de persoane rămase necunoscute. Incidentul s-a soldat cu moartea a 230 de persoane.

C. Acţiunea indirectă (psihologică) vizează distrugerea sau slăbirea capacităţii de rezistenţă psihică a unor persoane, grupuri sau naţiuni ţintă. Procedeele cel mai frecvent uzitate în astfel de acţiuni sunt:

ameninţările sau cererile adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor personalităţi, direct sau indirect (membrilor de familie);

lansarea de alarme false prin telefoane anonime sau prin mass media care anunţă iminenţa producerii unui act terorist;

În ultimii anii s-au înregistrat mii de alarme false referitoare la posibile atacuri cu agenţi chimici şi bacteriologici, atât pe teritoriul Statelor Unite, cât şi în Europa, care au generat o adevărată psihoză. Guvernele s-au văzut nevoite să înăsprească substanţial pedepsele împotriva celor care provoacă astfel de alarme false.

- preocupări pentru procurarea şi folosirea de armament chimic, bacteriologic şi nuclear.

35

Până la atacurile cu antrax de pe teritoriul Statelor Unite, singura grupare teroristă cunoscută că a manifestat un interes deosebit pentru folosirea agenţilor biologici pe scară largă a fost secta anarhistă japoneză “Aum Shinriko”. Din fericire, spre deosebire de atacurile cu substanţe chimice (gaz sarin) asupra a 15 staţii ale metroului din Tokyo, realizate pe 5 mai 1995 şi soldate cu 12 morţi şi 5500 de răniţi, tentativele de utilizare de către această sectă a unor agenţi biologici în atacuri teroriste a eşuat.

Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au adus în atenţia opiniei publice internaţionale un nou tip de terorişti: piloţii sinucigaşi. Ca şi pentru temuţii kamikaze japonezi din ultima parte a celui de al doilea război mondial, care se năpusteau pilotând avioane încărcate cu bombe asupra vaselor de război americane, pierzându-şi viaţa, pentru această categorie de terorişti a muri pentru ceea ce cred ei a fi cauza poporului lor este o chestiune de onoare.

Până în ultimii ani, atentatele sinucigaşe au constituit o modalitate

predilectă de acţiune a grupărilor fundamentalist islamice din Orientul Mijlociu. Specialiştii susţin că această formă de acţiune a fost adoptat şi de gruparea teroristă “Al-Qaida”, înfiinţată la sfârşitul anilor 80 de Osama Bin Laden. În luna octombrie 2000 doi membri ai acestei grupări au realizat un atac sinucigaş cu un vas-capcană asupra distrugătorului USS Cole în portul Aden (Yemen). Pe 9 septembrie 2001 alţi doi membri ai “Al-Qaida” l-au ucis într-un atentat sinucigaş cu o bombă plasată într-o cameră de luat vederi pe fostul conducător al opoziţiei din Afganistan - comandantul Ahmed Shah Masud, veteran al războiului împotriva ocupaţiei sovietice.

O formă aparte de terorism o constituie terorismul de stat. Acesta urmăreşte eliminarea unor adversari sau opozanţi politici, suprimarea sau răsturnarea unor personalităţi politice şi guverne străine etc.

4.1. COMBATEREA TERORISMULUI

Iată de ce, combaterea fenomenului terorist a devenit o problemă de maximă importanţă pentru ţările ţintă. Combaterea terorismului implică două tipuri de acţiuni: antiteroriste (măsuri defensive) şi contrateroriste (măsuri ofensive). Antiterorismul este definit ca un ansamblu al măsurilor

36

defensive folosite pentru reducerea vulnerabilităţii indivizilor sau proprietăţii la atacurile teroriste, cu o implicare minimă a forţelor militare locale. Contraterorismul reprezintă ansamblul măsurilor ofensive luate pentru a preveni, opri şi a da lovituri terorismului.

O activitate bine organizată de informaţii şi contrainformaţii, dublată de eficienţa muncii poliţieneşti în ţările ce au constituit ţinta atacurilor teroriste au fost cele mai la îndemână mijloace de apărare şi capturare a teroriştilor. Majoritatea specialiştilor consideră că din punct de vedere al relaţiilor cu publicul, măsurile antiteroriste au fost şi sunt greu de susţinut. Statele ţintă nu pot arăta ceea ce fac pentru combaterea terorismului, întrucât teroriştii ar vedea ce trebuie să evite când se strecoară în ţările vizate şi îşi desfăşoară actele teroriste. Dar războiul împotriva teroriştilor se consumă în cea mai mare parte în umbră, unde se muşamalizează o mulţime de afaceri care nu sunt scoase niciodată la lumină. Ceea ce se vede la televizor, se aude la radio sau se citeşte în media scrisă despre actele teroriste este doar o mică parte a tranzacţiilor care se fac în acest domeniu. Şi toate acestea pentru că terorismul secolului XX a folosit la maximum propaganda şi mijloacele de informare în masă. Chiar şi eşecurile actelor teroriste au fost mediatizate excesiv pentru a putea fi apoi caracterizate ca nişte lovituri eroice împotriva inamicului de către „martirii” cauzei respective. Practic, fără mass-media efectul terorismului asupra mentalului colectiv e aproape nul.

Combaterea terorismului este un termen generic care reuneşte totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse de către un stat pentru a contracara pericolul terorismului.

Majoritatea programelor guvernamentale elaborate în diverse state pentru combaterea terorismului cuprind patru obiective:

a) prevenirea (prevention) se realizează prin măsuri în plan politic şi diplomatic în interiorul ţării, precum şi prin iniţiative internaţionale;

b) previziunea (prediction) acţiunilor teroriste se realizează prin intermediul măsurilor informative şi contrainformative întreprinse de către structurile specializate ale statelor. Printre măsurile cel mai frecvent utilizate în acest scop se numără: culegerea de informaţii, schimbul de informaţii cu structuri specializate similare din alte state sau cu organisme internaţionale; instituirea unor baze de date pe profil, alimentate de toate structurile cu atribuţii în domeniul combaterii terorismului;

c) descurajarea (dettering) se realizează prin măsuri de ordin legislativ şi prin instituirea unor dispozitive de protecţie a

37

principalelor categorii de obiective pretabile a face obiectul unor acţiuni teroriste (clădiri guvernamentale, ambasade, reşedinţe, aeroporturi, instalaţii strategice etc.);

d) reacţia (reaction) la o acţiune cu caracter terorist vizează modul de acţiune al forţelor specializate în situaţia producerii unor acte teroriste pe teritoriul propriu sau îndreptate împotriva unor cetăţeni ai statului respectiv aflaţi în străinătate. Toate statele dispun de structuri special antrenate şi înzestrate pentru a desfăşura astfel de misiuni, ele fiind subordonate, de la caz la caz, forţelor armate sau organelor de ordine publică şi securitate.

4.2.SCOPURILE GENERALE ALE TERORISMULUI

Complexitatea terorismului, a formelor sale de manifestare, creşterea numărului grupărilor şi organizaţiilor teroriste, diversitatea orientărilor acestora, presupune, implicit, o evoluţie corespunzătoare a scopurilor urmărite.

În principal, acestea pot fi grupate astfel: realizarea unor scopuri politice, cum ar fi: soluţionarea problemelor

legate de supravieţuirea şi afirmarea unor etnii sau naţionalităţi, determinarea unor schimbări în viaţa politică a unui stat, destabilizarea gravă a sistemului şi înlocuirea conducerii politice; stoparea unor procese politice (negocierile de pace dintre Israel şi Palestina); încordarea relaţiilor dintre state etc.;

atragerea atenţiei opiniei publice asupra ţelurilor urmărite, asupra necesităţii soluţionării într-un anumit mod a problemelor conflictuale dintr-o ţară sau regiune, asupra unei ideologii etc. Opinia publică este beneficiara mesajelor organizaţiilor teroriste din punct de vedere propagandistic şi psihologic. Sensibilizând, prin formele sale de manifestare chiar un segment redus al populaţiei, terorismul provoacă o polarizare a societăţii, sporindu-şi şansele de sprijin pentru acţiunile viitoare. Mass-media, în goana sa după senzaţional, face un imens serviciu publicitar şi, chiar financiar14 terorismului;

subminarea autorităţii regimurilor politice din unele ţări prin crearea unei stări de încordare internă, de nesiguranţă, de incertitudine şi haos economic şi social. Toate acestea conduc la discreditarea conducerii

14 Pentru un loc la o conferinţă de presă organizată de conducerea unei grupări sau organizaţii teroriste, se plătesc sume de ordinul miilor de dolari.

38

politice şi economice, generează şi alimentează neîncrederea populaţiei în competenţa organismelor menţionate;

obligarea autorităţilor să satisfacă unele cereri vizând: eliberarea propriilor membri deţinuţi în închisori din diferite state; obţinerea de mijloace financiare, materiale ori de transport, drept răscumpărare; obţinerea unor baze pentru retragere, de cazare şi pregătire etc.;

promovarea unor interese de grup: naţionale, religioase, etnice, ideologice, naţionaliste, extremiste, fasciste sau cu tentă religioasă fanatică etc.;

intimidarea şi influenţarea poziţiei unor personalităţi, organisme sau guverne, în soluţionarea unor probleme social-politice, economice, diplomatice etc.;

răzbunarea faţă de unele personalităţi, organisme sau guverne pentru măsurile restrictive adoptate faţă de organizaţie sau grupare;

realizarea unor scopuri militare, cum ar fi: dezorganizarea conducerii la nivel strategic sau operativ; diminuarea sau distrugerea parţială a potenţialului militar al adversarului; dezorganizarea sistemului logistic; paralizarea sistemelor de comunicaţii şi telecomunicaţii; desfăşurarea activităţii de propagandă şi dezinformare; organizarea şi executarea unor acţiuni de amploare şi adâncimea dispozitivului trupelor; desfăşurarea de atentate împotriva personalităţilor politice şi militare; inflitrarea în raioanele forţelor paramilitare ostile autohtone şi executarea unor acţiuni teroriste şi diversioniste în comun; organizarea de revolte şi răscoale, a luptei de gherilă; cooperarea cu forţele speciale aliate în scopul participării la misiunile acestora; organizarea evadării şi evacuării prizonierilor ş.a.

39

BIBLIOGRAFIE

Gral. Dr. Ghe. Arădăvoaice, Gral. D. Iliescu, Maior D. Niţă – „Terorism, Antiterorism, Contraterorism”, Editura Antet, Bucureşti, 1997.

Valentin Arsene – „Principii ale luptei armate”, Editura Militară, Bucureşti, 1987.

Ion Bodunescu – „Flagelul terorismului internaţional”, Editura Militară, Bucureşti, 1978.

Henry-Pierre Cathala – „Epoca dezinformării”, Franţa, 1988.Victor Davis Hanson – „Democraţia în Orientul Mijlociu”, articol apărut în The

Weekly Standard, 2002.Vasile Iosipescu – „Caruselul violenţei”, Editura Militară, Bucureşti, 1981.Curtis F. Jones – „Terorismul: cauze şi remedii”, din Focus Security, 2001.Suzanne Labin – „Les etats terroristes – La guerre de lâches”, Franţa, 1987.Robert Moss – „Urban Guerrila Warfare”, Adelphi Papers, London, 1971 – The

apendix: Minimanual of the Urban Guerrila Warfare by Carlos Marighella.John Richard Thakrah – „Enciclopedia terorismului şi violenţei politice”,

prezentată de Consiliul Britanic.Iulian Topliceanu – „Conducerea acţiunilor de luptă”, Editura Militară,

Bucureşti.Cornel Trandafir - „Influenţa Terorismului naţional în Europa”, Editura Sitech, 2003, Cornel Trandafir - „Antiterorismul european şi românesc” Editura Sitech, 2003,

40