rem by mircea cĂrtĂrescu. interdisciplinary analysis 04 72.pdf · abstract: the study entitled...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

647

REM BY MIRCEA CĂRTĂRESCU. INTERDISCIPLINARY ANALYSIS

Ligia Monica Banciu

PhD Student, Technical University of Cluj Napoca, Baia Mare Northern

University Center

Abstract: The study entitled “REM by Mircea Cărtărescu. Game, psychology and colour” aims to

approach the interdisciplinary feature of Cartarescu’s work. The initial stage of this research belonged

to Cărtărescu himself, who, in his work entitled Diary II, stated that critics were insensitive to everything

that seemed to be not literature (characters and perception). The philosophical, theological, scientific,

technological culture etc. seemed to be superficial as it concerned them. Cărtărescu remembered that

none of the critics invited to any of the TV programmes, had ever discussed his statement according to

which the novel Blinding was impossible to understand if taken into account its literary aspect only, and

that it used the latest developments of the modern science of mathematics and physics, the linear

equations, the theory of catastrophes, of chaos, of fractions as well as the quantum holograms. Assuming

this statement, we could conclude that Cărtărescu's whole prose is the genuine poem of the Universe

because the music it spreads contains beaming notes from literary, religious, psychoanalytical,

chromatic, mathematical, physical and psychological field, in full concordance with the contemporary

critics’ viewpoints.

Keywords: interdisciplinary feature, game, psychology, colour, creation

Opera literară REM este o narațiune postmodernă care dezvoltă relația dintre creator și

creație atât la nivelul operei literare, cât și al existenței. Jocul este procedeul de realizare a

textului literar („jocul de-a literatura” prin alternanța tehnicilor narative, a planurilor, a

instanțelor narative etc.), dar și de accedere la Sine.

Titlul operei, REM, poate avea mai multe semnificații-trepte:1. REM (rapid eye

movement) este o etapă a somnului caracterizată prin mișcări oculare rapide sub pleoapele

închise și de prezența viselor1; 2. Partea inițială a unui întreg, a oricărui cuvânt care începe cu

aceste inițiale, dar citind textul, crezul nostru este că REM configurează începutul cuvântului

„rememorare” sau „remușcare”: „Dar, vai! Poate că REM-ul nu e totuși nimic din ce cred eu 1 În Dicționarul de termeni medicali aflăm că fiecare persoana are pe parcursul unei nopți în care doarme, între 3-

5 perioade de somn REM care apar la intervale de 1-2 ore și variază ca durată. Un episod de somn REM poate

dura între 5 minute și o ora. Din durata totală a unui somn, aproximativ 20% reprezintă stadiul REM de somn.

Somnul REM este caracterizat de prezența unor unde rapide și de joasă tensiune ale creierului care pot fi detectate

în urma unei encefalograme, dar și de schimbări fiziologice de genul: relaxarea mușchilor, bătăi neregulate ale

inimii, ritm de respirație accelerat, etc.


648

despre el. Poate că el e doar un sentiment, o strângere de inimă în fața ruinării tuturor lucrurilor,

în fața a ceea ce-a fost și nu va mai fi niciodată. O amintire a amintirilor. REM-ul e, poate,

nostalgia. Sau altceva. Sau toate acestea deodată. Nu știu, nu știu.”2; 3. Valoare aparte pentru

fiecare participant al textului literar, fiind Sinele ascuns într-un concept încifrat, un simbol

încorporat în substanța faptelor. Potrivit lui Carl Jung, Sinele se manifestă printr-o diversitate

de simboluri, considerate forme de exprimare a conținuturilor psihice necunoscute. Un astfel

de simbol este și REM, în căutarea căruia Svetlana întreprinde o călătorie interioară, trăită cu

adevărat și cu rezonanță pe parcursul întregii sale vieți.

Intenția lui Cărtărescu este de-a îmbina semnificațiile psihologico-literare cu cele biblice,

deoarece motto-ul REM-ului, „dacă va apărea vreodată separat” ar fi „ «Talita, kumi!»3, adică

„Fiică, ție zic, scoală-te!” (Marcu 5, 41). Dacă fiica lui Iair din parabola biblică a fost înviată

de Iisus datorită credinței tatălui, atunci Svetlana renaște spiritual datorită naratorului, după

realizarea Sinelui.

Opera literarăREM de Mircea Cărtărescueste un complex psihic convertit într-o povestire

în ramă, fiind o „poveste în poveste”, deoarece în diegeza principală (cea narată de păianjen)

sunt cuprinse alte diegeze secundare relatate de naratori-personaje sau naratori-colportori: cea

a câinelui călcat de mai multe mașini (narator-colportor Vali), cea a istoriei de „iubire” dintre

Vali și Maria, „Bloody Mary”, (narator-personaj Vali), cea a căsătoriei eșuate a Svetlanei

(narator-colportor, Vali) și cea a misterului ce potentează REM-ul (narator-personaj Svetlana).

În incipitul operei, naratorul (aparent auctorial) este insolit, nefiind o ființă umană, ci un

păianjen intelectual, cu o erudită cultură literară: „Cortazar, un Marquez ferfenețit (Erendira,

ediția cea mare), Manuscrisul de la Saragosa în legătură țeapănă de carton stacojiu, vreun metru

de „Romanul secolului XX” și mai lungi șiruri pastelate de „BPT” -uri și „Univers”-uri, cărți

lucioase, alb-negre, din „Biblioteca de artă” (...).”4Cărtărescu se joacă cu cititorul, lăsându-l să-

și imagineze un narator stăpân pe tehnica literară utilizată care-l conduce subliminar pe traiectul

unei cărări literare absconse, dar care totuși își deconspiră semnificațiile (sau poate că le

potentează) odată cu traversarea (citirea) și aprofundarea paginilor poveștii propriu-zise.

Naratarul este atras în cursa naratorului ironic și acid prin integrarea acestuia în jocul poveștii,

fiind cooptat ca martor mut și docil.

Autorul utilizează ca mod de expunere predominant descrierea pentru a furniza informații

despre spațiul, timpul, personajele, obiectele care însoțesc desfășurarea acțiunii și a amâna

epicul propriu-zis, producând deconstrucția textului, indeterminarea, ambiguizarea și

subiectivizarea acestuia. Incipitul este subordonat descrierii prin crearea unei pauze narative, a

unei fotografii literare, în care se suspendă temporalitatea, iar cititorul este pregătit pentru un

cadru spațial specific postmodernismului: o cameră dintr-o garsonieră minusculă, cu o

bibliotecă aparte, conținând cărți și albume variate „Din celelalte albume vezi doar cotoarele,

cu nume albe, clar tăiate, ale pictorilor: Tintoretto, Guardi, Da Vinci, Degas, Harunobu,

2 Mircea Cărtărescu, Nostalgia,Humanitas, București, 2007, p. 284. 3Idem,Jurnal I, Humanitas, București, 2007, p. 32. 4Idem, Nostalgia, Ed. cit., p. 163.


649

Pontormo, Mantegna. Pe alte rafturi- poezie cât vezi cu ochii: colecția vărgată și pestriță „Cele

mai frumoase poezii” (...).”5 –spațiu pseudoînchis, deoarece adevărata deschidere este realizată

de povestea propriu-zisă legată de fantastic și de misterele minții umane.

Ca orice poveste care se vrea a fi credibilă, Svetlana își începe relatarea cu o interogație:

„Ai auzit vreodată de REM?”6, dorind să capteze atenția auditoriului, după care ca Șah-Razada,

în miez de noapte, își țese firul poveștii creînd alte și alte povești asemenea unor cercuri

concentrice care vor prinde între firele lor misterul REM-ului. Svetlana se folosește de Vali

drept madeleină proustiană pentru a retrăi acele vremuri ale căror dulceață și nostalgie se

declanșează în prezența lui. Povestea relatată de protagonistă este plasată într-un plan al

trecutului, anii 1960 sau ´61, pe când era o fetiță și nu avea mai mult de doisprezece ani, timpul

evenimentelor relatate fiind cel al copilăriei, perioadă comună jocului, visului, libertății de

exprimare și de acțiune.

Personaj interiorizat, meditativ, romantic, Nana este singura predestinată să cunoască

REM-ul. Eul-narant, Svetlana - matura, femeia de treizeci și doi de ani care a acumulat

experiență de viață, prezintă întâmplări ale eului narat, Svetlana- fetița de doisprezece ani,

predispusă la ascultare și visare. Reperele temporale (anii 1960 sau ´61, vara) și cele spațiale

(strada Moșilor, Orașul Copiilor, din Piața Națiunii, Oborul, Rondul, cartierul Dudești-Cioplea)

configurează o lume mitică, plasată în trecut, pentru care Svetlana-matura redevine nostalgică.

Din relatările sale aflăm că în acea perioadă avea doisprezece ani, că locuia cu părinții pe strada

Moșilor și că îi plăcea să se joace pe balconul minuscul al apartamentului cu păpușa Zizi sau

cu o minge, să admire stelele și să o viziteze pe mătușa Aura. Îmbolnăvirea mamei, ulcer

duodenal perforat, este factorul extern care facilitează prezența copilei mai mult timp la mătușa

Aura, în cartierul Dudești-Cioplea. Lumea fetiței cunoaște o schimbare totală, deoarece spațiul

rece și monoton al Bucureștiului va fi înlocuit de colțul de rai al cartierului mătușii, vrăjit de

casa de cărămidă netencuită, de curtea cu straturile de legume și de trandafiri, de grădina de

zarzavaturi, de camionul cu remorcă, de cireșul amar, de câinele Chombe, de leneșa pisică Gigi,

de platforma de ciment, de toaleta cu păianjeni, de foișorul și de magazia de scândură a

„alungiților”, de verișorul Marcel și de cele șase fetițe apropiate ca vârstă de protagonistă, dar

diferite în esență: gemenele Aura și Carmina, țigăncușa Garoafa, Puia, Balena și Ester.

Povestea propriu-zisă este legată de apariția cometei, dându-i-se de la început conotaţii

fantastice. De asemenea, coordonata temporală, vara, este adecvată ieșirii din timp a copilăriei,

a timusului, a REM-ului. Vizita doamnei Bach şi a fiului ei, Egor, se petrece seara, fiind

elementul declanşator al căutării REM-ului. Cele două personaje fantastice, doamna Bach şi

Egor, se diferenţiază de ceilalţi prin înălţimea lor, din acestă cauză fiind numiţi „alungiţii”, dar

şi prin genealogia inedită: strămoşi din India, care au venit în Bulgaria şi în România. Egor,

veșnicul copil, este nepot al acrobatului Dumitru, pe pielea căruia apare prima relatare despre

REM. Aceasta are semnificaţii nefaste, înţelese doar de bunica lui Egor, Soilé. Neamul lui Egor

este în căutarea REM-ului, un lucru despre care ştie că există, fără ca această ştiinţă să fie

5Ibidem, p. 163. 6Ibidem.


650

transmisă decât, poate, prin sânge. Cheia pentru aflarea secretului REM-ului este visul: „ «Tu

ştii să asculţi, îmi spuse [Egor]. Dar depinde dacă ştii să visezi». Şi-mi aşeză în palmă un obiect

rece şi bine şlefuit. «Pune-o sub pernă şi spune-mi mâine ce ai visat azi-noapte»... Am intrat în

casă şi-am privit obiectul dat de Egor. Era o scoică în formă de evantai japonez, cu sideful

trandafiriu, în mai multe ape suprapuse.”7Scoica primită de la Egor are calităţi supranaturale,

fiind generatoare de vise iniţiatice, hărăzite să o poarte pe Svetlana într-o altă lume printr-o

cunoaştere şi o călătorie imaginare. Alegerea Svetlanei nu este întâmplătoare, cel mai mare atu

al acesteia fiind calitatea ei de femeie: „«Cât mi-ar plăcea să fiu femeie! spuse deodată Egor.

Tu ai noroc: vei fi o femeie. Noi, bărbații, nu suntem buni de nimic. Mereu căutăm lucruri pe

care, de altfel, nu avem să le știm niciodată. Ne distrugem viața departe de alții, doar pentru

nebunia noastră fără limite. Ființa umană adevărată este femeia. Noi suntem doar niște oameni

modificați, estropiați. Fiindcă nu putem scoate lumea din burtă, ne chinuim s-o scoatem din

cap. Femeia trăiește, bărbatul scrie».”8 De fapt, Cărtărescu nuanțează în această operă principiul

Animus și Anima al lui Carl Jung9.

Existenţa protagonistei este împărţită în trei secvenţe temporale: noaptea – menită visului

iniţiatic, ziua –destinată jocului „de-a Reginele” şi seara –dedicată vizitării lui Egor pentru a-i

povesti visul. Visele și jocul, împletite între ele, alcătuiesc plasa de păianjen a Nanei, țesută de

ea nu ca să prindă ceva, ci ca să fie prinsă.

Întâlnirea diurnă dintre cele şapte fetiţe stă sub semnul jocului „de-a Reginele”: fiecare

trebuia să fie regină timp de o zi. Jocul este posibil, deoarece cele șapte participante se află în

perioada fragedă a copilăriei, care reprezintă starea anterioară căderii în greșeală, simbolul

inocenței, al simplității naturale, al spontaneității, al jocului de toate tipurile. Însemnele

7Ibidem, p. 212. 8Ibidem, p. 225. 9În viziunea psihanalistului Carl Gustav Yung „energia psihică-libidoul-este bisexuată, iar natura umană conține

în egală măsură principiul feminin și masculin, care coexistă și se manifestă în interrelație în cadrul aceluiași

individ. Principiul Masculin, corespunzător Logosului creator, este principiul activ, rațional, care prin analizã

logicã și constructivã, estimeazã, criticã și organizeazã atât valorile materiale, cât și cele spirituale. Prin voințã și

initiațivã, diferențiazã, ordoneazã și clarificã elementele constitutive ale lumii interioare și exterioare entitãții

individuale. El permite accesul la lumina unei Cunoașteri superioare. Principiul Feminin corespunde Erosului

instinctiv, este principiul pasiv, irațional, sentimental, sensibil. Exprimând pasiuni arzătoare și emoții nãvalnice

poate perturba realizarea proiectelor. Poate conduce la gelozii devastatoare, dar și la împlinirea Iubirii fără limite.

Principiul feminin trăiește experiența, cel masculin o înțelege. În exces, principiul feminin duce la întunecarea

rațiunii și a gândirii, în timp ce, principiul masculin în exces, duce la incapacitatea de a resimți fluxul emoțional.

Iubirea fără intelect este incoerentã și perturbatoare, intelectul fără iubire este steril și abstract. Iubirea are nevoie

de intelect pentru a fi călăuzită și canalizată benefic, intelectul are nevoie de iubire pentru a înflori și a se manifesta

creator. Evoluția presupune îmbinarea armonioasă a celor două principii: a Logosului și a Erosului. Deși bărbatul

se percepe ca masculin în plan conștient, el are în structura sa inconștientã o componentă femininã, la fel femeia,

care la nivel conștient se percepe feminină, posedă o componentã masculină în structura sa inconștientă. El

denumește Anima zona inconștientă a bărbatului și Animus sfera inconștientã a femeii.” (Carl Gustav Jung,

Psihologia analitică, în http://www.scribd.com/doc/2935389/PSIHOLOGIA-ANALITICA-a-lui-Carl-Gustav-

JUNG)


651

regalității vor fi o culoare, un obiect, o floare şi un loc de joacă, atribuite prin intermediul

„hazardului” de o forță superioară („De unde să fi știut că acesta de fapt nu era jocul nostru, așa

cum șahul nu e jocul pionilor și-al cailor și al reginelor? Nu, pe atunci nu puteam vedea Șahiștii

aplecați cu gravitate peste lumea noastră”10):

- violet, iadeș, zoreaua, ogorul (Balena) – jocul „Involuției” sau al „Spiritului”;

- indigo, ceasul, cârciumăreasa, curtea mătușii Aura (Ada) – jocul „Sufletului”;

- albastru, perla, garoafa, strada (Carmina) – jocul „Nașterii spirituale” sau al

„Intelectului”;

- verde, creionul cu bilă, floarea de piatră, camionul (Puia) – jocul „Originii, al

regenerării” sau al „Afectivității”;

- galben, termometrul, dalia, camera (Ester) –jocul „Escatologiei și al cosmogoniei” sau

al „Forțelor vitale”;

- oranj, păpușa, gura-leului, școala veche (Garoafa) - jocul „Inchiziției” sau al

„Sexualității”;

- roșu, inelul, trandafirul, foișorul (Svetlana) - jocul „Căsătoriei” sau al „Voinței de a

fi”.

Însumate, culorile hărăzite fetelor formează curcubeul, care în tradiția românească este

reprezentat astfel: roșu, portocaliu (oranj), galben, verde, albastru, indigo, violet. Ordinea

culorilor este de la roșu în exteriorul arcului la violet în interior. Curcubeul este prima treaptă

de accedere a fetelor la lumea ascunsă, fiind puntea de legătură dintre realitate și fantezie, dintre

cer și pământ, dintre sacru și profan. Cele șapte culori ale curcubeului au drept corespondent

cele șapte zile ale săptămânii, cele șapte fete (ielele), cele șapte obiecte magice, cele șapte flori

și cele șapte spații, într-un cuvânt cele șapte chakre majore.

Pe parcursul a şapte zile (număr magic ce ne aminteşte de Geneză, simbolizând

perfecţiunea, armonia, norocul, fericirea), fiecare regină trebuie să improvizeze un spectacol,

un joc frumos, la care celelalte participă ca supuse. Jocul întreține imaginația și stimulează

emotivitatea participantelor, deoarece acestea „jucându-se” cu ceva, se dăruiesc total acelui

obiect și, astfel, realitate se unește cu fantezia. Aidoma vieții reale, dar într-un cadru dinainte

stabilit, jocul asociază noțiunile de totalitate, de „regulă” și de libertate, dar facilitează și ruperea

de copilărie.

Primul joc o are ca Regină pe Balena, cea hărăzită să descopere involuția, regresul sau

moartea dinamică. Jocul se desfășoară pe ogor (spațiu deschis) și constă în folosirea iadeșului

(obiect sacru, ambivalent) care acompaniat de forțele magice ale violetului și ale zorelei, le va

conduce pe fete la identificarea unui mister al existenței: trecerea de la viață la moarte, prin

cunoașterea celui care a trecut pragul necunoscutului. Acesta este ipostaziat de scheletul de om

de mărime exorbitantă, descoperit într-o sală lungă din adâncul pământului. Scheletul primește

și un nume, Rolando, care ne amintește de lobii frontali ai creierului delimitați posterior de

scizura lui Rolando. Violetul este culoarea măsurii, făcută din roșu și albastru în proporții

identice, din luciditate și acțiune cugetată, echilibru între pământ și cer, simțuri și spirit, patimă

10 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., pp. 217-218.


652

și inteligență. Van Rjnberk (RIJT, 249) consideră că: „Este de obicei socotită simbolul

Alchimiei. Mi se pare că poate de asemenea să indice o transfuzie spirituală... Influența

exercitată de la om la om prin sugestie, convingere, influența hipnotică, în sfârșit, dominația

mesmeriană, magică... Dogma transmigrării sufletelor sau cea a reîncarnării pare exprimată cât

se poate de clar în această lamă.”11 Violetul, pe orizontul cercului vital, se situează la opusul

verdelui: „ar semnifica nu trecerea, primăvara, de la moarte la viață, adică evoluția, ci trecerea

autumnală de la viață la moarte, involuția. Violetul este culoarea tainei: în spatele lui se va

săvârși nevăzutul mister al reîncarnării sau, cel puțin, al transformării.”12 De asemenea, violetul

este asociat cu chakra purei conștiințe, a spiritului, adică cu Sahasrara. Această chakră este

sinonimă cu realizarea spirituală, contemplarea în tăcere, adevărul etern și aspectul cel mai înalt

al sinelui superior. Ea implică probleme fiziologice ca înțelepciunea și moartea.

A doua zi îi aparține Reginei Indigo, Ada, posesoare a ceasului, a cârciumăresei și a curții.

Aceasta are „misiunea” de a se juca cu legile timpului, inițiindu-le pe supusele sale în taina

existenței și a morții lor. Timpul, reprezentat de ceas, se contractă și fotografiază în câteva

instantanee momente importante din existența fiecărei participante (copilărie, adolescența,

maturitatea, bâtrânețea și moartea). Jocul, în aparență pueril (fiecare, în ordinea culorilor,

trebuia să treacă peste niște linii albe care reprezentau vârstele oamenilor și să mimeze în fiecare

interval vârsta respectivă), ascunde semnificații majore: sufletul participantelor părăsește

corpul, instalându-se o așa-zisă moarte clinică, și pornește pe traseul cunoașterii absolute și al

existenței eterne: „M-am pregătit și eu pentru marea plecare. Mă întrebam dacă-mi voi pierde

cunoștința, dacă voi fi ca într-un vis sau ca într-un somn greu sau ca în moarte. [...] Când am

pășit peste prima linie de cretă, m-am simțit deodată ieșind din mine. Fusesem înainte răspândită

într-un corp îngust de fetiță, înghesuită printre intestine, artere și plămâni, răsucită în jurul

măduvei spinării, coborâtă în degete și-n pulpe. Acum, printr-un tunel aspru, elastic și gelatinos,

curgeam afară. Pereții tunelui fugeau înapoi cu o viteză infinită. Mă simțeam extinsă și pură.

Ieșind din tunel, cu capul înainte, ectoplasmatică și scânteind de fericire, înaintam prin noapte,

pe un drum larg cât distanțele dintre stele. Ajunsă la o barieră, care era mai degrabă în mine

decât în afara mea, din locurile de negândit de dincolo de ea, am văzut apropiindu-se de mine

o fantastică auroră, în care fiecare scânteiere era o lume, în care fiecare punct de lumină era un

Dumnezeu. Părea o explozie extatică a cosmosului, un apocalips și-o geneză amestecate. Totul

mă atrăgea spre lumina de dincolo de lumină. Nu am putut însă depăși bariera («Nu încă», am

auzit ceva în mine) și m-am întors. Eram iar printre prietenele mele, în curtea mătușii, sub

cerurile opulente de vară.”13 Această evadare a Svetlanei în ea este o consecință a activării

chakrei Ajna a sufletului, care conduce fiinţa umană către cele mai rafinate şi elevate percepţii

lăuntrice, prin trezirea, amplificarea şi dobândirea controlului asupra energiilor mentale. Ajna

Chakra facilitează accesul fiinţei la anumite moduri superioare de conştiinţă pe care le are

fiecare om în stare potenţială latentă, dar pe care în prezent, datorită ignoranţei, nici măcar nu

11 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol.1-3, Editura Artemis, București, 1995, p. 452 12Ibidem, pp. 452-453. 13 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., p. 232.


653

le poate imagina. Evadarea din limitele realităţii efemere şi dureroase ale existenţei de zi cu zi,

dar și eliberarea din conceptele limitate ale conştiinţei semnifică pentru cele șapte fete depăşirea

limitărilor timpului, spaţiului şi cauzalităţii aparent inexorabile.

Carmina, Regina Albastră, are menirea de a se juca cu legile spațiale, pe care le

guvernează cu o abilitate nemaiîntâlnită. Dintre culori, albastrul este cea mai adâncă: „privirea

pătrunde într-însa fără să întâlnească niciun obstacol și rătăcește în nemărginire, ca și cum

culoarea ar încerca mereu să-i scape. Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează

tot ce pătrunde în el, semnificând un drum al infinitului în care realul se transformă în

imaginar.”14 De asemenea, albastru este culoarea chakrei Vishudddha, a intelectului, a

conștiinței cosmice și a creativității, a evoluției spirituale. Persoana influențată de această

chakră caută cunoașterea reală dincolo de limitele timpului, de condiționările culturale și

ereditare. Starea de receptivitate față de lumile superioare, elevate, sublime din univers face

posibilă deschiderea unor porți de acces în aceste lumi, creîndu-se astfel momente de extaz prin

care se depășește individualitatea și apare sentimentul fuziunii cu întregul univers sau chiar cu

Dumnezeu.

Dispunând de perla găurită și de garoafă, Carmina are privilegiul de a iniția jocul „Nașterii

spirituale”. Perla, simbol al iluminării, urmă a unei lucrări cerești și embrion al unei nașteri, are

proprietăți magice: determină apariția în interiorul ei a unui microcosmos, un oraș ciudat,

nelocuit, guvernat de Invidie și de Sclavie, care necesită un simbol al perfecțiunii pentru a

reinstaura ordinea. Dorința comună a fetelor se concretizează prin nașterea Dumnezeului

hermafrodit, la care ele participă în calitate de părinți spirituali: „Ne-am oprit aproape de

mijlocul sălii și-același gând ne-a venit tuturor: să naștem un om. Prima a ieșit în fața noastră...

Balena, care și-a rostit dorința atingând cu buzele pielea de sidef a perlei. Și atunci, aproape

atingând cu țeasta bolțile reci, mai întâi transparent ca de sticlă, apoi lăptos de parcă s-ar fi

revărsat în fiole subțiri o emulsie albă, în cele din urmă gălbui ca fildeșul, se înălță în fața

noastră un schelet aidoma celui din grota noastră de pe câmp, aidoma lui Rolando. Ridicat în

picioare, trosnind sub propria greutate, este însă mult mai măreț. Rânjetul său de sub bolți părea

o sfidare adresată stelelor nevăzute. A doua a pășit în față Ada, care și-a lipit perla de obraz și

și-a rostit dorința. Pe oase, pe suturi, pe apofizele șirei spinării începură să se prindă ca niște

lipitori roșii, striate, fuioarele mușchilor, împletite și întrețesute, prinse în tendoane solide,

alburii, formând inele în jurul gurii și ochilor, fâșii triunghiulare între coaste, discuri puternice

pe piept, cilindri viguroși la brațe și pulpe. Ni se ridica acum în față un om jupuit, mai trist decât

moartea. Carmina ceru sângele, și pe trupul acela musculos se împletiră frânghiile și ațele roșii

și vinete ale venelor, arterelor, capilarelor, iar sala începu să vibreze surd de zgomotul puternic

al inimii. Puia ceru nervii și simțurile, iar omul își deschide ochii, ochii albaștri. Pe carnea încă

vizibilă îi șerpuiră nervii gălbui, în tecile lor de mielină. Ester sărută perla și omul se înveli într-

o piele bronzată și deveni frumos ca un zeu. Pe țeastă îi crescu părul buclat, auriu. Era complet?

Garoafa ceru sexul, și toate am fost silite să lăsăm ochii în jos, orbite ca de-o lumină. Era ceva

între pulpe, acolo unde noi nu avem aproape nimic. Pâlpâi și o ceață de păr auriu pe piept.

14 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Volumul 1, Ed. cit., p. 79.


654

Unduiră reflexe auriu-roșcate pe obraz. În fine, am înaintat și eu către tălpile lui (creștetul lui

îmi venea până la gleznă) și-am cerut să i se dea suflet. Atunci pe piept i-au crescut doi sâni

rotunzi și albi, cu vârfurile roze, iar părul buclat i-a coborât în vițe de aur până la șolduri. Un

trandafir îi înflori între degete.”15Dumnezeul hermafrodit are trăsăturileandroginului inițial care

nu reprezintă decât un aspect, o figurare antropomorfică a oului cosmic întâlnit în zorii oricărei

cosmogonii și la încheierea oricărei escatologii, căci în punctele alfa și omega ale lumii și ale

ființei manifestate se situează plenitudinea unității fundamentale, unde contrariile se confundă.

A deveni unul singur este țelul vieții omenești. Dumnezeirea la care omul a fost poftit să

participe l-a făcut să redobândească această androginie, pierdută de Adam cel scindat și

recuperată de noul Adam, cel slăvit.

Regina Verde este Puia, regina florii-de-piatră, a creionului cu bilă și a camionului. Ea

este cea care va guverna jocul „Originii, al regenerării și al permanenței vieții.” În aparență

simplu (fiecare participantă trebuia să facă un balon de săpun cu ajutorul tubului transparent al

pixului), jocul ascunde semnificații ezoterice: baloanele de săpun se transformă în ouă de

dimensiuni mari, care la un moment dat se sparg și din coji apar fantasme: lincorn (din oul

Puiei), două ființe triste (din ouăle gemenelor), un crab roșu ca sângele (din oul Balenei),

scheletul unui cal călărit de scheletul unui călăreț (din oul lui Ester). Ultimul ou, cel al Svetlanei,

nu s-a spart în timpul jocului și de atunci îl poartă tot timpul cu ea, oriunde merge. Verdele este

legat de chakra Anahata a afectivității. Problemele majore în care este implicată Anahata includ

emoțiile complexe: compasiunea, tandrețea, dragostea necondiționată, echilibrul spiritual,

respingerea și starea de bine.

Ziua a cincea îi aparține lui Ester, Regina Galbenă, stăpâna termometrului, a daliei și a

camerei. Jocul se desfășoară în camera bolnavei Puia, ocazie cu care Ester va folosi termometrul

ca obiect al Timpului și al Spațiului. Deși spațiul destinat jocului, acțiunii sau gândirii este

închis, Lumea creată este nelimitată temporal și spațial: cu cât mercurul termometrului arată

grade superioare, cu atât participantele vizualizează o lume care se dezumanizează,

distrugându-se prin intermediul timpului exterminator (jocul escatologiei și al cosmogoniei):

„Și am văzut Soarele contopindu-se cu Pământul și eclipsele fumegând. Și termometrul plesni,

iar mercurul din el căzu ca o lacrimă în hăul de sub noi. Și-atunci am văzut cu stelele se chircesc,

cum spațiul se contractă, cum lumina îmbătrânește, cum forțele de interacție tari și slabe, forța

gravifică și forța electromagnetică pornesc un poker în patru și joacă zaruri cu hipercuburi. Cum

timpul practică o rușinoasă ipsațiune. Cum lumea ajunge cât un măr, cât o cireașă, cât un

electron, și-n cele din urmă dispare în nefăptuit. Și când nu se mai afla în jurul nostru nici măcar

întunericul, nici măcar nimicul, deodată am văzut, de la marginea vederii, înaintând spre noi,

un punct luminos. Când s-a apropiat, l-am recunoscut cu un strigăt de bucurie: era copilul

nostru, gigantul nostru drag, marele bărbat cu sâni de femeie, cu părul căzându-i în șuvițe

blonde până la șolduri, cu ochii albaștri.”16 Chakra Manipura, simbolizată de culoarea galbenă,

15 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., pp. 238-239. 16 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., pp. 258-259.


655

este legată de legile cosmice, determinând spiritul de independență, voința, forța individuală,

ego-ul, individualitatea, expansivitatea, autocontrolul și inteligența practică, adică forțele vitale.

Jocul „Inchiziției” este inaugurat de Garoafa, Regina Oranj a păpușii, a gurii-leului și a

școlii vechi. Ca o excepție de la regulile stabilite anterior, jocul se va petrece seara și va cuprinde

mai multe etape: trecerea prin focul purificator, dansul hipnotic al fetelor (aluzie la dansul

ielelor), și judecarea păpușii Zizi. Aceasta simbolizează Lumea veche renegată, judecată și

obligată să dispară, fiindu-i atribuite niște învinuiri17 care îi caracterizează pe acuzatori, nu pe

inculpat: „Ești mică, ești o așchimonie, nu meriți să trăiești!” (Balena), „Nu știi să scrii și să

citești. Nu știi să socotești. Abia dacă știi cum te cheamă. La moarte!” (Ada), „Ești plină de

tărâțe și lână. Rușine să-ți fie! Să terminăm odată cu ea! (Carmina), „Ești urâtă. Ești îmbrăcată

șleampăt. Cine o să te ia de nevastă? Nu, păpușo, e mai bine așa...” (Puia), „Ești proastă, fă,

ți-ai dat foc la valiză. Poți să-ți faci testamentu´, că de-acum ai îmbulinat-o.” (Garoafa), „Ele

vor așa, Zizi, eu nici nu contez. Nu ne strica jocul, Zizi. Pentru noi e doar un joc, iar tu oricum

ești prea mică și prea bleguță ca să-ți dai seama.” (Nana), „Tu nu ai viață și din cauza asta

trebuie să mori. Tu nu exiști, și de asta trebuie să dispari.” (Ester). Acest joc stă sub patronajul

chakrei Swadisthana, cea care oglindește calitățile și defectele oamenilor prin interacțiunea cu

ceilalți. Provocarea acestei chakra este aceea de a le învăța pe fete să interacționeze în mod

conștient cu ceilalți pentru dezvoltarea lor spirituală. Depășind pragul alegerilor de grup, fiecare

dintre ele trebuie să învețe procedeul de a face alegeri între modele pozitive și negative.

Alegerea în sine este un proces de creație, adică de evoluție. Faptul că Nana este de acord cu

arderea păpușii reprezintă o alegere, regretată ulterior.

Ultima zi o are ca Regină pe Nana, cea care stăpânește culoarea roșie, inelul, trandafirul

și foișorul. Și la jocul „Căsătoriei” participă toate fetele, fiecare având rolul bine stabilit: Nana

- mirele, Ester - mireasa, părinții băiatului - Ada și Balena, ai fetei - Carmina și Pui, iar preotul-

Garoafa. Acest joc apropie personajele de adolescență, fapt care produce ruperea de copilărie

și de tărâmul mirific al visului și al jocului. Căsătoria este cerută de chakra Muladhara,

caracterizată prin stabilitate, siguranță, voință de a fi, supraviețuire, conservare, pasiune și

vitalitate. Viața omului depinde de grupul de aparteneță, de familie, astfel încât se determină

transformarea în natură, fiind condusă de dorința de a înfăptui.

Jocurile diurne ale fetelor sunt completate de visele nocturne ale Nanei, necesare pentru

a desluși misterul REM-ului. „ «Visele se vor lega, dacă tu ești, și te vor duce singure la REM.

Altă cale nu există».18 Astfel, Nana visează că străbate o pădure verde - aurie, „spațiu misterios,

labirint, simbol arhetipal, asociat templului natural, freneziei şi exuberanţei vieţii, loc de repaus

sau adăpost, dar şi al spaimelor, pericolelor, rătăcirilor sau morţii.”19 Acel loc este „singura

realitate posibilă. Nu-mi mai aminteam de nimic altceva. Şi nici nu simţeam că rătăcesc....

Aceea era lumea mea, din care n-aş fi vrut să ies niciodată.”20 (primul vis).Dintre sutele de

poteci întretăiate, alege una pe care se hotărăște să meargă fără să se abată din drum. La un

17 Ibidem, p. 269. 18 Ibidem, p. 224. 19 Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, pp. 141-142. 20 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., p. 213.


656

moment dat, întâlnește pe cărare un trunchi de copac prăbușit (întruchipând pericolele,

necazurile) pe care-l depășește cu greu (al doilea vis). În noaptea a treia visează că merge mai

departe prin pădure și ajunge la un pârâu, care ar reprezenta o barieră în călătoria ei. Pentru a

nu se îndepărta de țelul ei, intră în apă („origine a vieții, mijloc de purificare și centru de

regenerescență”21), iese pe malul celălalt, mică și pură, și își continuă drumul pe cărarea dintre

copaci. În următoarea noapte visează un pahar, ascuns într-o tufă de măcriș. În el se mai afla

puțin vin rubiniu, din care Nana gustă cu un sentiment de vinovăție. Cu stupoare constată că pe

fundul paharului se înecase un păianjen mare și greu, fapt ce-i provoacă, acolo în vis, un

sentiment de singurătate fără ieșire, fără speranță. Următorul vis este reprezentat de găsirea unei

chei de aur pe care Nana și-o însușește, nepăsându-i dacă după ușa pe care o va deschide cu

acea cheie, o va aștepta Plăcerea sau Teroarea. În al șaselea vis, descoperă în mijlocul pădurii

o casă, la etajul căreia se află o ușă închisă. Frica, tensiunea, curiozitatea din ea ajung la apogeu,

deoarece este convinsă că deține cheia ce deschide ușa. În ultimul vis decodificăm semnificațiile

ascunse ale căutării: Nana se întâlnește cu Creatorul, REM-ul, care lucrează la povestea ei: „Era

povestea mea, era vorba despre mine. Cum mă duceam cu mama la tanti Aura și cu tata la

Orășelul Copiilor, cum călătoream legănându-ne în tramvaie, cum m-a mușcat odată Chombe

de obraz, cum îi făceam fustițe lui Zizi. Era apoi despre prietenele mele, despre Garoafa și Puia

și Balena și Ada și Carmina și Ester, toate înfățișate așa cum erau. Scria despre Egor și doamna

Bach, despre strămoșii lor, despre scoica din care emanau vise. Scria despre jocul nostru de-a

Reginele și despre tot ce ni s-a întâmplat în timpul lui, în săptămâna cât am stat la tanti Aura.

Scria că am intrat în fine în REM și că l-am găsit pe tânăr bătând la mașină și că el m-a mângâiat

pe păr și mi-a dat să citesc povestea aceea.”22 Autorul folosindu-se de metalepsa ascendentă,

dezvăluie momentul de revelație al Nanei. Aceasta înțelege că lumea diegezei este una

imaginată de un narator heterodiegetic, pe care îl și zărește în momentul scrierii poveștii. După

descoperirea că este un personaj care trăiește într-o lume ficțională, protagonista iese din casă

și reintră în pădurea veșnică, dorind să realizeze din nou același traseu spiritual.

Confesiunea viselor se realizează în ziua următoare, seara, punct de legătură dintre zi și

noapte. Egor este Preotul sau Călăuza sau Paznicul care are rol de a-și iniția discipola în taina

visului, conducând-o spre înțelegerea sacră a REM-ului, prin amplasarea unor indicii verbale:

„acolo este totul”23, „ «Vezi, ca să ajungi acolo, trebuie ori să fi plecat din Tibet, acum șapte

sute de ani, ori să visezi cele șapte vise ale scoicii mele. E ca un fel de cifru al unei case de bani.

Tu ai nimerit primele două cifre. Poate că ești făcută să le găsești și pe celelalte. Dormi cu

atenție, nu te grăbi. Ai încredere-n tine».”24, „ «...Pentru că REM-ul, singurul din toată lumea

noastră, e făcut numai pentru cel care visează visele, adică doar pentru tine.”25, , „ «Un singur

21 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Volumul 1, Ed. cit., p. 107. 22 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., p. 279. 23 Ibidem, p. 225. 24Ibidem, p. 233. 25Ibidem, p. 249.


657

vis, Svetlana, și vei ajunge acolo unde nu a ajuns nimeni niciodată, vei ști ce nu a știut nimeni

niciodată, vei ști, ÎN FINE, Adevărul».”26

Povestea propriu-zisă se termină după cele șapte zile și șapte nopți magice, atunci când

Nana este nevoită să revină la casa părintească. Depărtarea de vârsta inocentă a copilăriei

prefigurează înstrăinarea protagonistei de ordinea superioară a lumii și resimțirea crudei

realități: timpul exterminator care nu lasă răniți i-a luat ce avea mai de preț, legătura cu REM-

ul ei și i-a adus rinocerizarea (maturizarea). Această experiență interioară, determinată prin

traversarea celor șapte chakre (a voinței de a fi, a sexualității, a forțelor vitale, a afectivității, a

intelectului, a sufletului și a spiritului), duce la realizarea Sinelui, a unității și a totalității prin

unirea cu divinul.

În final, are loc prin metalepsă un transfer de funcții naratoriale, de la Svetlana la Vali și

de la Vali la naratorul păianjen. Eul narant, Svetlana, deconspiră de fapt ce reprezintă REM-ul

pentru ea: „Și cu asta ți-am cam spus «preafrumoasa mea poveste». Mi-au trebuit ani de zile, a

trebuit să mă maturizez, să devin, uite, aproape o babă, ca să încep să cred că înțeleg cu adevărat

ce este REM-ul, că el nu se află acolo, înăuntrul magaziei, ci în afara ei, că de fapt noi sîntem

REM-ul, tu și cu mine, și povestirea mea, cu toate locurile și personajele ei, și Bloody Marry,

și cățelul lovit de mașină, că lumea noastră e o ficțiune, că suntem eroi de hârtie și că ne-am

născut în mintea și creierul lui, pe care eu l-am văzut. Că până și el s-a cuprins pe sine în REM.

Că până și el, în lumea lui (unde eu am pătruns, asta fiind poate singura rațiune a vieții mele),

nu este decât un produs al unei minți mult mai vaste, din altă lume, ea însăși fictivă. Și el, da,

sînt sigură acum, caută cu înfrigurare o Intrare către acea lume superioară, căci visul nostru, al

tuturor, este să ne întâlnim Creatorul, să privim în ochi ființa care ne-a dat viață. Dar, vai! Poate

că REM-ul nu e totuși nimic din ce cred eu despre el. Poate că el e doar un sentiment, o strângere

de inimă în fața ruinării tuturor lucrurilor, în fața a ceea ce-a fost și nu va mai fi niciodată. O

amintire a amintirilor. REM-ul e, poate, nostalgia. Sau altceva. Sau toate acestea deodată. Nu

știu, nu știu.”27

Povestirea se încheie cu simetria incipitului cu finalul, cu același narator insolit,

păianjenul, care din nou dialoghează cu naratarul, pentru a prelua firele epice ale textului.

Astfel, vom afla că din oul Nanei iese Himera, simbol al dorințelor exacerbate de frustrări și

transformate într-o sursă de dureri. Potrivit interpretării lui Paul Diel (DIES, 83), „himera este

o deformare psihică, ce s-ar caracteriza printr-o imaginație fecundă și necontrolată; ea exprimă

primejdia exaltării imaginative.”28

Personajul care a cunoscut revelația Absolutului, se salvează de acesta prin comunicare,

astfel încât dacă Himera a fost eliberată, ea poate să devină responsabilă de propria-i existență

folosindu-se de modalitatea inițiată de Egor: „«nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu

.... ».”29 Această negație exprimă de fapt împotrivirea Svetlanei față de nedreptatea de a fi om

și de a nu putea să fie Totul.

26Ibidem, pp. 274- 275. 27 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., p. 284. 28 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Volumul 2, E-O, Ed. cit., pp. 130-131. 29 Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Ed. cit., p. 286.


658

BIBLIOGRAPHY

Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Humanitas,București, 2007.

Mircea Cărtărescu, Jurnal I, Humanitas,București, 2007.Jean Chevalier, Alain

Gheerbrant,

Dicționar de simboluri, vol.1-3, Editura Artemis, București, 1995.

Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Editura Amarcord,

Timişoara, 2001.

rem by mircea cĂrtĂrescu. interdisciplinary analysis 04 72.pdf · abstract: the study entitled...

Documents