REFERAT:„Accesiunea, mod de dobândire a dreptului de

proprietate”

Conform aticolului 645 din Codul Civil „Proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau incorporațiune, pin prescripție, prin lege și prin ocupațiune”, ca definiție a dreptului de accesiune avem articolul 482 Cod Civil „Proprietatea unui lucru mobil sau imobil da drept asupra tot ce produce lucrul și asupra tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, într-un mod natural sau artificial. Acest drept se numește de accesiune.” Deci această accesiune se produce doar atunci când 2 bunuri având proprietari diferiți s-au unit în așa fel încât despărțirea lor nu este posibilă decât cu deteriorarea sau distrugerea totală sau parțială a unuia dintre ele.1

Ca definiție general recunoscută se remarcă „Accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puțin important într-un lucru mai important. ” Astfel reiese că dacă lucrurile au aparținut unor proprietari diferiți, titularul dreptului de proprietate asupra lucrului mai importan obține și dreptul de proprietate asupra lucrului mai puțin important.

1 C. Turuianu „Instituții de drept civil”editura Universitară București 2005

Fostul proprietar, de regulă, are dreptul la o despăgubire, baza principiului înbogățirii fără just temei.

Accesiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate.2 În funcție de natura bunului accesiunea poate fi: Imobiliară o Naturală (încorporarea este independentă de voința omului)o Artificială (dependentă de voința omului) MobiliarăAccesiunea imobiliară naturală:Codul civil prevede 4 cazuri de accesiunea imobiliară naturală:- Aluviunea, definită în articolul 495 cod civil ca fiind „creșterile de pământ ce

se fac succesiv și pe nesimțite la malurile fluviului și ale râurilor”. Aluviunile aparțin proprietarului terenului riveran la care s-au făcut acele depuneri de pământ.

Este asimilată aluviunii și ipoteza când o apă curgătoare se retrage de la unul dintre maluri și se îndreaptă către celălalt mal, pământul astfel lăsat fiind al proprietarului riveran, fără ca proprietarul malului opus să poată reclama pământul pierdut (art. 496 C.civ.)3

În schimb, proprietarii lacurilor, heleșteelor sau iazurilor conservă pământul acoperit cu apă, când ea este la înălțimea scurgerii heleșteului sau iazului, chiar dacă înălțimea apei ar scădea, însă nu au vreun drept aspura pământului riveran ce se acoperă cu apa iazului când urmează vărsături extraordinare (art. 497 C.civ.)

Aluviunile trebuie să ia naștere pe cale naturală. Potrivit art. 3 din Legea nr. 107/1996 (Legea apelor), numai albiile mai mici de 5 km și cu bazele hidrografice ce nu depășesc surafața de 10 km, pe care apele nu curg permanent, aparțin proprietarilor terenurilor pe care acestea se formează sau curg.

Accesiunea nu se aplică în cazul pământului ce ar rezulta prin retragera apei mării, întrucât acesta aparține domeniului public. Ca urmare, aluviunea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, își găsește aplicare numai în privința apelor ce nu aparțin domeniului public.

- Avulsiunea , potrivit art. 498 C.civ. înseamnă ruperea bruscă a unei bucăți de pământ datorită apelor curgătoare și alipirea ei la un teren riveran care este proprietatea altuia.

Spre deosebire de aluviunea, care apare ca urmare a acțiunii apelor curgătoare în amonte față de locul unde ea se formează în mod succesiv prin diverse depuneri, avulsiunea presupune ruperea ca atare a unei bucăți semnificative de pământ și alipirea ei, tot ca urmare a acțiunii apei curgătoare, de regulă în caz de viituri, la un fond riveran situat în aval, ce aprține altui proprietar.4

Proprietarul terenului pierdut poate să-l revendice timp de un an. Dacă nu o face, terenul va deveni proprietatea celui unde el „s-a alipit”

Avulsiunea nu poate fi invocată în detrimentul proprietății publice, care este inalienabilă, iar acțiunea în revendicare a terenului smuls nu se prescrie intr-un an, ci este imprescriptibilă.

- Insulele și prundișurile. În temeiul art. 500 Cod civil „Insulele și prundișurile, ce se formeză în râurile navigabile și neplutitoare, sunt ale proprietarului terenului pe care ele s-au format ; dacă insula formată trece peste jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveran, are drept de proprietate asupra părții din insula ce se întinde spre el pornind de la jumătatea rîului. ”

2 C. Turuianu idem3 Gabriel Boroi „Drept Civil.Drepturile reale principale.”Editura Hamangiu 20104 Corneliu Bîrsan„ Drept civil. Drepturile reale principale” Editura Hamangiu 2008

Potrivit art. 501 C.civ., dacă un râu sau un fluviu, prin formarea unui braț nou, taie și înconjoară pământul unui proprietar riveran și „face” astfel o insulă, proprietarul nu pierde pământul ce s-a transformat în insulă, chiar dacă el s-a făcut de la un fluviu sau un râu navigabil sau plutitor.

Dacă este vorba despre ape cu potențial energetic valorificabil sau care pot fi folosite în interes public, nu va opera accesiunea, deoarece aceste ape fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

Râurile și prundișurile care se formează în albiile fluviilor și râurilor navigabile sau plutitoare sunt ale statului.

- Accesiunea unei albii unui râu, reglementată în art. 502 C.civ., potrivit cu care, dacă un fluviu sau un râu își face un nou curs, părăsindu-și vechea sa albie, aceasta se împarte între „proprietarii mărginași”. pentru ca proprietarii terenurilor riverane să dobândească proprietatea terenului care a constituit vechea albie a râul, trebuie ca schimbarea cursului râului sa se fi produs natural, fără intervenția, de niciun fel a omului.

- Accesiunea animalelor sălbatice, reglementată în art.503 C.civ. ce dispune „Orice animal sau zburătoare sălbatice trec în cuprinsul nostru se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă asemenea trecere s-a ocazionat prin fraudă sau artificii.”

Textul nu se aplică în privința fondului cinegetic, deoaree există reglementări speciale în materie, cuprinse în Legea nr. 47/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic.

Se admite că el are aplicație în privința unor animale semisălbatice, cum ar fi porumbeii, iepurii și roiurile de albine.

Accesiunea imobiliară artificială:Accesiunea imobiliară artificială (numită și industrială) presupune intervenția omului

și spre deosebire de cea naturală, implică plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia operează. În alte cuvinte, accesiunea imobiliară artificială are loc cu titlu oneros, spre deosebire de accesiunea imobiliară naturală, care are loc cu titlu gratuit.

Codul civil prevede 2 de accesiune artificială, și anume: Accesiunea construcțiilor, plantațiilor ori a altor lucruri făcute de către

proprietarul terenului însă cu material aparținând unei alte persoane. În această situație C.civ. dispune în art.493 că proprietarul va dobândi, prin accesiune și proprietatea asupra construcțiilor, plantațiilor sau a altor lucrări, având însă obligația de a plăti proprietarului materialului o despăgubire egală cu valoarea materialului încorporat și chiar daune-interese dacă i se va fi cauzat vreun prejudiciu, în funcție de buna sau reau sa credință.

Al doilea caz este atunci când lucrările au fost făcute de către o persoană cu materialele sale pe terenul, proprietatea altuia.(art. 494 C.civ.)

Regula generală este că proprietarul terenului devine prin accesiune proprietarul lucrurilor făcute de o altă persoană pe fondul său. În legătură cu aceasta în art. 494 C.civ. se precede că „dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.”5

Textul de lege instituie două prezumții relative.Prima prezumție, trasă din faptul ridicării unei construcțipe un anumit teren, se referă

la împrejurarea că o asemenea lucrare s-a făcut de către însuși proprietarul terenului respectiv, pe cheltuiala sa în ce privește valoarea materialelor și a manoperei. Această prezumție legală poate fi însa răsturantă, dovedindu-se fie că proprietarul a construit cu materiale aparținând altei persoane, caz în care devine incident art. 493, fie că altă persoană a ridicat construcția, caz în care își va găsi aplicare art. 494 C.civ.

Ce-a de a doua prezumție, în sensul că proprietarul terenului este și proprietarul construcției, poate fi răsturnată dacă se dovedește încheierea unei convenții între proprietarul

5 A, Zaharia „Drept civil” Editura Fundației „Dunărea de Jos” Galați 2002

terenului și persoana care a edificat construcția, prin care i se recunoaște acesteia din urmă un drept de superficie.

Astfel, problema accesiunii imobiliare artificiale se pune numai atunci când, înainte de efectuarea construcției, plantației sau altei lucrări, nu s-a incheiat vreo convenție între proprietarul terenului și proprietarul materialelor sau a construcției înseși.

De asemenea, este necesar de precizat că accesiunea imobiliară artificială operează numai dacă există o încorporare materială în teren, deci numai dacă materialul întrebuințat pentru lucrare și-a pierdut individualitatea sa mobiliară. Dacă materialul nu s-a încorporat, păstrându-și individualitatea, accesiunea sa nu are loc, astfel încât proprietarul materialului va păstra dreptul său.

Construcțiile, plantațiile sau alte lucrări făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altei persoane:

Proprietarul terenului devine și proprietar al construcției, al plantației sau al altor lucrări efectuate pe terenul respectiv cu materialele altei persoane. Dar, pentru a nu se îmbogăți fără justă cauză, proprietarul terenului este obligat să îl despăgubească pe proprietarul materialelor cu contravaloarea acestora. Dacă este cazul, proprietarul terenului va mai fi obligat și la plata daunelor-interese. Proprietarul terenului dobândește în proprietate construcțiile, plantațiile sau alte lucrări pe care le-a făcut pe terenul său cu materialele altei persoane indiferent dacă a fost de bună-credință sau de rea-credință, deci indiferent dacî a știut sau nu că materialele cu care construiește nu îi aparțin.

De altfel, pentru ipoteza în care proprietarul terenului a fost de bună-credință, în măsura în care sunt îndeplinite toate condițiile de aplicare ale art.1909 alin.(1) C.civ.(„Lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără sa fie trebuință de vreo curgere de timp”), el devine proprietarul materialelor cu care a construit în temeiul acestei dispoziții legale, iar nu prin accesiune, ceea ce înseamnă că este inadmisibilă nu numai acțiunea în revendicare formulată de proprietarul materialelor, ci și cererea prin care acesta solicită contravaloarea materialelor.

În alte cuvinte, art.493 C.civ. își găsește aplicație practică atunci când proprietarul terenului a fost de rea-credință, precum și atunci când, de bună-credință fiind , a folosit materiale pierdute sau furate. La aceste 2 cazuri urmează a mai fi adăugat și al 3-lea caz de aplicare a art. 493 C.civ., anume atunci când se desființiază actul juridic prin care proprietarul terenului a dobândit materialele de la adevăratul lor proprietar, însă această desființare are loc după efectuarea construcției (particularitatea acestui caz constă în faptul că proprietarul terenului nu va mai plăti despăgubirile la care se referea art. 493 C.civ., întrucât, în realitate, este vorba despre o excepție de la principiul restitutio integrum).

Construcțiile, plantațiile sau alte lucruri făcute de o persoană cu materialele sale pe terenul proprietatea altei persoane.

Cu o singură excepție, și în această ipoteză va avea loc accesiunea, deci proprietarul terenului va dobândi și dreptul de proprietatea asupra construicției, plantației sau altei lucrări.

Articolul 494 C.civ. distinge însă între situația constructorului de rea-credință și situația celui de bună-credință. Textul de lege se referă la construcții, plantații și lucruri fără a face alte precizări, însă admite unanim că dispozițiile înscrise în art.494 C.civ.se aplică numai în cazul lucrurilor noi, iar nu și în cazul simplelor îmbunătățiri, cum ar fi repararea unei clădiri sau întreținerea unei plantații. În privința acestora, se vor aplica regulile de la cheltuielile utile, necesare și voluptorii.

Prin constructor pe terenul altcuiva se înțelege , în primul rând, persoana care exercită stăpânirea terenului sub nume de proprietar, fără însă a fi adevăratul proprietar, deci posesorul de fapt.

Art.494 C.civ.își găsește aplicare și în privința detentorului, acesta urmând a fi considerat constructor de rea-credință, afară de cazul când , în convenția prin care s-a transmis detenția, părțile au stipulat clauze cu privire la eventualele lucrări efectuate de detentor.

De asemenea, art.494 C.civ. este aplicabil și în cazul celui care, la data la care a edificat construcția, plantația sau altă lucrare, era proprietar al terenului, însă ulterior a pierdut retroactiv dreptul de proprietate (de exemplu, proprietarul unui teren sub o condiție rezolutorie, care, după ce a construit, pierde dreptul prin îndeplinirea condiției; donatorul care pierde dreptul său în revocării donației sau în urma raportului la succesiune; dobânditorul unui imobil ptrintr-un act juridic care, după ce a fost edificată construcția, este desființată ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare sau rezoluțiune, dobânditorul unui imobil ipotecat, care pierde imobilul ca efect al urmarii silite etc.)6 cu excepția sitației în care ar exista o dispoziție legală expresă, precum și a sitației când părțile au prevăzut altfel în convenția prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, drept care ulterior a fost desființat.

Situația constructorului de rea-credințăConstructorul de rea-credință este acea persoană care construiește pe un teren despre

care știe sau ar fi trebuit să știe că nu îi aparține.În această sitație, proprietarul terenului are la alegerea sa una dintre următoarele

posibilități:- Fie să păstreze construcția, plantația sau lucrarea, devenind proprietar prin

accesiune, cu obligația de a-l despăgubi pe constructor cu valoarea materialelor și prețul muncii;

- Fie să pretindă că ridicarea lucrărilor făcute de către constructorul de rea-credință, pe cheltuiala acestuia, eventual cu daune-interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului.

Există unele soluții adoptate în practica judecătorească mai veche în această materie, care, considerăm noi, fără a ni se imputa nerespectarea caracterului sacru și inviolabil al poprietății private, ar merita o reexaminare, spre a vedea în ce măsură pot fi reținute și în prezent. Spre a nu ni se reproșa „neutralitatea științifică” contraproductivă, precizăm că în concepția noastră nu au a fi înlăturate de plano, mai ales, când aplicarea cu grijă și cu deplină circumstanțiere a faptelor deduse judecății, sunt de natură să ofere soluții unor situații care, uneori, par fără ieșire. Și, din păcate, nu ne referim la ipoteze de școală, iar interesele economice în joc nu sunt nici pe daprte neglijabile. Astfel, fostul tribunal Suprem a decis că atitudinea pasivă a proprietarului terenului pe timpul efectuării construcțiilor și introducerii acțiunii numai după terminarea timpului efectuării construcțiilor și introducerea acțiunii numai după terminarea lor poate fi calificată abuz de drep, cu consecința pierderii dreptului de a cere ridicarea construcției, fiind obligat s-o păstreze, cu dezdăunarea constructorului. La ce valoare? Credem că la valoarea de cirulație a construcției.

De asemenea, fostul Tribunal Spurem, potrivit competențelor ce-i erau recunoscute la acea dată prin lege de organizare judecătorească, a îndrumat instanțele să caute, pe cât posibil, înlocuirea soluției neeconomice a dărâmării sau a desființării de construcții, plantații sau alte lucrări printr-o despăgubire în bani, ori de câte ori această rezolvare este echitabilă și de natură a pune în concordanță interesele individuale ale părților î proces cu cele economice generale.7 Despăgubirea ar putea consta, spre exemplu, în valoarea de circulație a terenului său în sporul de valoare pe care terenul l-a dobândit prin efectuarea construcției, instanța urmând a decide pe bază de expertiză. Evident că în prezent nu poate fi vorba despre „îndrumări” date judecătorilor, ci de luarea în considerare și a altor posibilități de rezolvare a conflictelor dintre părți: proprietarul terenului și constructor.

6 G.Boroi „Drept civil.Drepturile reale pincipale”editura Hamangiu 20107 C.Bîrsan idem

De asemenea, nu s-a reținut reaua-credință în persoana coproprietarului care a construit pe terenul aflat în indiviziune cu asentimentul, chiar tacit, al celuilalt coproprietar, rezultat din neopunerea sa la ridicarea construcției.

La fel, în cazul în care construcția ridicată a depășit linia de hotar a proprietății celui care a construit și acesta invocă buna sa credință, făcând și dovada acestei împrejurarea că vecinul i-a îngăduit ridicarea construcției, făcând și dovada acestei împrejurări, s-a decis că ridicarea construcției poate fi un act de toleranță, de natură să înlăture reaua-credință a constructorului. Ne întrebăm dacă și într-o asemenea ipoteză nu este mai economic să se recunoască dreptul de proprietate al constructorului asupra porțiunii mici de teren încălcate, cu plata unor despăgubiri pentru proprietarul acesteia, stabilită de instanță, pe baza unor probe temeinice privitoare la valoarea terneului pierdut de proprietar.

Situația constructorului de bună-credințăConstructorul de bună credință este acea persoană care construiește pe un teren în

legătură cu care are convingerea că îi aparține. El stăpânește terenul respectiv în baza unui titlu translativ, fără a cunoaște viciile acestuia sau faptul că autorul său nu era proprietar adevărat al terenului. Se admite că tot de bună-credință trebuie considerat și cel care construiește în temeiul unei convenții încheiate care a avut ca obiectiv transferul dreptului de proprietate sau construirea unui drept de superficie, dar care nu a mai produs acest efect (de ex. S-a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a terenului, urmat de predarea imobilului și plata prețului, fără a se mai încheia contractul translativ). Buna-credință se apreciază în raport cu momentul edificăriiconstrucției.

În această situație, proprietarul terenului nu mai poate cere și obține obligarea constructorului la desființarea lucrării, ci va opera accesiunea imobiliară artificială, proprietarul terenului devenind și proprietar al construcției, urmând a-l dezdăuna pe constructor.

Și în situația constructorului de bună-credință există un drept de opțiune în favoarea proprietarului terenului, dar care se referă la întinderea indemnizației. Astfel, preluând costrucția pe temeiul accesiunii, proprietarul terenului, la alegerea sa, îi va plăti constructorului de bună-credință:

Fie contravaloarea materialelor și prețul muncii; Fie „o sumă de bani egală cu cea a creșterii valorii fondului”.

Este evident că proprietarul terenului va opta pentru acea modalitate de stabilire a indeminzației ce se cuvine constructorului care îi va permite să plătească o sumă mai mică, deci, dacă valorea materialelor și a muncii ar fi mai mică decât sporul valorii fondului, proprietarul va alege prima modalitate de despăgubire a constructorului, iar dacă valoarea materialelor și a muncii ar fi mai mare decât sporul valorii fondului, el va opta pentru aceasta din urmă modalitate de despăgubire..

Aspecte comune pentru constructorul de bună-credință și pentru constructorul de rea-credință

În doctrină nu există un punct de vedere unitar în ceea ce privește momentul când se naște dreptul proprietarului terenului asupra construcției edificate de o altă persoană. Opinia majoritară este în sensul că dreptul de proprietatea asupra construcției se naște în favoarea proprietarului terenului odată cu încorporarea acesteia în teren, deci accesiunea se produce de plin drept, nefiind condiționată de exprimarea voinței proprietarului terenului în sensul de a prelua construcția. Așadar, construcției, plantației sau altei lucrări, pe de o parte, iar, pe de altă parte, exercițiul acestui drept de proprietate, întrucât numai cel din rumă este condiționat de exprimarea voinței proprietarului terenului de a invoca accesiunea.

Într-o opinie minoritară, se recunoaște constructorului pe terenul altei persoane de drept de proprietate rezolubilă asupra construcției, între momentul edificării acesteia și momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului. Jurisprudența nu a admis însă o

asemenea soluție, hotărân constant că persoana care a construit pe terenul altuia nu are decât dreptul de a fi despăgubit dacă proprietarul terenului va prelua construcția pe temeiul accesiunii, precum și dreptuld e a folosi construcția respectivă până când proprietarul terenului va invoca accesiunea (e vorba de un drept personal, de creanță, iar nu de un drept real).

Constructorul nu îl poate chema în judecată pe proprietarul terenului, solicitând instanței să îl oblige pe acesta să invoce accesiunea și, pe cale de consecință, să îl despăgubească, deaorece dispozițiile legale în materie nu au fost edictate în favoarea constructorului , ci a proprietarului terenului, căruia i se va lăsa posibilitatea să aleagă momentul când va invoca accesiunea și îl va despăgubi pe constructor, așa încât, în acel moment, despăgubirea să fie cât mai mică.

Numai din momentul invocării accesiunii imobiliare artificiale constructorul își poate valorifica dreptul de a fi despăgubit printr-o acțiune în realizare, supusă prescripției extinctive în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data la care proprietarul terenului și-a manifestat intenția de a prelua construcția, invocând accesiunea.

Până în momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul are deschisă numai calea unei acțiuni în constatarea calității sale de constructor de bună sau de rea credință, fără însă a se putea stabili și întinderea drepturilor ce decurg din această calitate.

Se admite că în această materie se poate face o aplicație a dreptului de retenție, deci constructorul, indiferent dacă a fost de bună-credință sau de rea-credință, va putea refuza predarea construcției către proprietarul terenului pînă cînd i se va plăti despăgubirea în cuantumul cuvenit.

Accesiunea mobiliară: Accesiunea mobiliară presupune că lucrurile mobile ce se unesc aparțin unor

proprietari diferiți, iar despărțirea lucrurilor respective nu ar putea avea loc fără a sacrifica pe unul dintre ele. Proprietarul lucruluimobil mai important devine și proprietar al lucrului mkobil mai puțin important, având însă obligația de a-l despăgubi pe propritearul acestuia din urmă.

Codul civil regelmentează în art. 504-516, următoarele cazuri de accesiune mobiliară, care-și găsește aplicare însă numai în lipsa unei convenții dintre proprietarii lucrurilor respective:

Adjoncțiunea –ce înseamnă unirea a 2 lucruri ce aparțin unor proprietari diferiți, în așa fel încît, deși formează un tot diferit , cele 2 lucruri rămân distincte și se pot chiar despărți și conserva fiecare în parte după despărțire. Adjoncțiunea operează în favoarea proprietarului lucrului care constituie partea principală, iar acesta va trebui să plătească celuilalt proprietal prețul lucrului ce a fost unit cu lucrul principal. Legiuitorul consideră principal acel lucru pentru uzul, ornamentul sau completarea căruia a servit unirea celuilalt lucru, iar dacă acest criteriu nu poate fi folosit, este socotit principal lucrul cu valoarea mai mare, iar la valori egale, lucrul cu volum mai mare. (poate fi întâlnită, de exemplu, în ipoteza încadrării unui tablou într-o ramă, a integrării unei pietre la un inel etc)

Specificațiunea- ce constă în prelucrarea unei materii, astfel încât se obține un obiect nou. Proprietarul materie întrebuințate are dreptul să reclame lucrul format din ea, plătind prețul muncii. Dacp însă manopera întrece cu mult valoarea materie întrebuințate, cel care a confecționat lucrul îl păstrează ca proprietar, cu obligația de a-i plăti proprietarului materiei prețul acesteia. În cazul în care o pesrsoană folosește în parte materialul ei și în parte materialul altei persoane, iar materialele nu se pot despărți fără vătămare, lucrul format aparține ambelor persoane, lucrătorului proporțional cu valoarea materialului său și a manoperei sale, iar celeilalte persoane proporțional cu valoarea materialelor sale.(de ex.dintr-o stofă se confecționează un cosmum ori un bloc de marmură este sculptat);

Confuziunea –ce constă ăn amestecul mai multor materii, ce aparțin unor proprietari diferiți, astfel încât să rezulte un lucru nou, fără a se mai putea distinge partea fiecăruia. Lucrul principal este considerat acela care îl depășește pe celălalt fie prin valoare, fie prin cantitate, iar dacă niciunul dintre aceste criterii nu se poate aplica, lucrul format prin confuziune devine proprietate comună și se va vinde la licitație, iar prețul se va împărți corespunzător.(de ex.2 metale topite împreună, 2 lichide amestecate).

Pentru toate cele 3 ipoteze de accesiune mobiliară, art.514 și art.515 C.civ. prevăd că, în toate cazurile când a fost format un obiect nou cu maria altcuiva , fără știrea poprietarului materiei, iar acesta ar avea dreptul să pretindă lucrul format, el poate, în loc de a cere lucrul, fie să solicite o materie de aceeași câtime, greutate, mărime și calitate cu materia întrebuințată, fie să solicite valoarea acelei materii; în plus, cel care a întrebuințat materia altuia fără știrea proprietarului ei poate fi condamnat să plătească și daune-interese, iar dacă este cazul poate fi urmărit penal.

Bibliografie:

C. Bîrsan „Drept civil. Drepturi reale principale”editura Hamangiu 2008

C. Turianu „Instituții de drept civil” editura Universitară București 2005

A. Zaharia „Drept civil” editura Fundația Universitară ”Dunărea de Jos” Galați 2002

G. Boroi „Drept civil. Drepturi reale principale” editura Hamangiu 2010