publicistica lui panait istrati
TRANSCRIPT
Publicistica lui Panait Istrati
Panait Istrati se naşte la Brăila la 10/22 august 1884, fiind al doilea copil nelegitim al
Joiţei Istrate şi al lui Gheorghios Valsamis, kefalinit din Faraklada, de profesie precupeţ.
In 1885, bolnav de tuberculoză, Valsamis se stinge la Atena. Copilăria şi-o petrece la
Baldovineşti, la bunica Nedelea, în preajma unchilor Anghel şi Dumitru.
1. Studii
1891-1897, şcoala primară nr. 3 „Tudor Bladimirescu”, Brăila, sutodidact.
2. Activitate
Practică diverse meserii în Brăila, băiat de prăvalie la kir leonida (1897), lucrător
la plăcintăria lui Kir Nicola (1898), ucenic în docurile Brăilei, muncitor în pescărie, la o
fabrică de frânghii, zugrav, hamal în portul Giurgiu (1901), agent într-un birou de plasare
din Bucureşti (1904), servitor la un spital din Capitală. La începutul anului 1905 este
arestat la o manifestare de solidaritate cu revoluţia rusă şi primeşte o condamnare cu
suspendare. În decembrie 1906 îşi începe peregrinările prin lume, ajungând la Alexandria
(Egipt). In 1907, după un periplu prin Pireu, Napoli, se întoarce în Alexandria, pleacă
apoi la Port said şi ajunge la Damasc, unde lucreză ca pictor de firme. In anul 1908 vine
din nou la Brăila, dar pleacă în scurt timp în Egipt. In anul 1909 revine în ţară, particpă la
o manifestare de protest a socialiştilor, fiind din nou arestat,judecat şi achitat. In 1910 se
regăseşte între cei patru secretari ai Congresului de constituire a Partidului Socil
democrat din România.
In noiembrie 1911 se internează la Sanatoriul Filaret din Bucureşti, fiind
diagnosticat cu tuberculoză.
In iarna anului 1912 pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea şi se întoarce în
vară. Participă la Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat din România şi la al
IV-lea al Uniunii Sindicatelor; este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă şi
1
lucrează ca redactor la ziarul România Muncitoare; ajunge iarăşi la Cairo. În decembrie
1913 pleacă pentru prima dată la Paris unde lucrează ca zugrav.
In anul 1914 se întoarce în România şi întemeiază la Brăila o asociaţie a
zugravilor. In anul 1915 se căsătoreşte cu Janeta Gheorghiu, văduva lui Ştefan
Gheorghiu.( căsătoria durează până în anul 1921).
Anul 1916 îl găseşte la Lezsin, în Elveţia, pentru a-şi îngriji sănătatea; învaţă
limba franceză cu ajutorul dicţionarului, munceşte ca zugrav, tractorist, zilier la
terasamente. In anul 1917 pleacă la Lausanne unde face diverse munci manual. In
ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană la Sanatoriul Szlvanne-sur
Lausanne; se împrieteneşte cu ziaristul J. Jehouda, care îl îndeamnă să citească scrierile
lui Romain Rolland. Pe 21 aprilie, acelaşi an, îi moare, la Brăila, mama.
In anul 1920 ajunge la Nisa unde lucrează într-o librărie sau vinde ochelari de
stradă.
Pe 3 ianuarie 1921 încearcă să se sinucidă în parcul Albert din Nisa; asupra sa se
găseşte o scrisoare adresată lui Romain Rolland pe care ziarul L'Humanite, o va trimite
scriitorului francez. În martie Rolland îi răspunde îndemnându-l să scrie. In anul 1922îl
întâlneşte pentru prima dată pe Romain Rolland, la Villeneuve. In anul 1924 se
căsătoreşte la Paris cu Anna Munsch, croitoreasă, de care divorţează în 1930. In anul
1925, întors în ţară, este urmărit de Siguranţă. In anul 1926 se internează la Sanatoriul
Montana-sur-Sierre din Elveţia.
In anul 1927 soseşte la Moscova pentru a participa la cea de-a zecea anuversare a
Revoluţiei Ruse. Rămâne 16 luni în U. R. S. S. Se împrieteneşte cu Nikos Kazantzakis.
In anul 1929 revine în ţară şi face o anchetă despre greva minerilor de la Lupeni.
În anul 1932 se căsătoreşte cu Margareta Izescu, studentă la Universitatea din Bucureşti.
Se interneazăla Sanatoriul Filaret din Bucureşti, apoi se retrage la Mănăstirea Neamţ.
In anul 1933 revine la Bucureşti, după care călătoreşte în Olanda şi franţa. Pe 9
februarie 1934 este ales membru al Société des Gens de Lettres de Frnce. Moare la
Bucureşti pe 16 aprilie 1935.
2
3. Debut:
Revista România Muncitoare cu articolul Regina-Hotel (1916, debut publicistic), Chira
Chiralina, în revista Europe, cu o prefaţă de Romain Rolland (1923, debut literar).
Colaborează la publicaţii: România Muncitoare, Adevărul, Dimineaţa, La feuille
(Geneva), Clrt, Europe, Rampa, Facla, La Revue Eupopenne, L'Humanite, cahiers de
Sud, Cuget liber, Azi, cahiers roumains d'études littéraires, Nouvelles litteraires,
Nouvelle Revue Française, Cruciada românismului.
4. Publicistica
Surprinzătoare este această faţă ce ne-o relevează autorul „Chirei Chiralina” în
paginile publicisticii sale, pagini puţin citite,respirând sensul epocii în care au fost scrise,
arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii” şi mai ales o înclinaţie spre pamflet
nepărăsită niciodată. Puţina instrucţie – doar patru clase primare – nu i-ar fia sigurat lui
Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de
slijbaş modest. Istrati a fost de acees întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar şi a
visătorului de excepţie. El s-a format din contactul nemijlocit cu viaţa, cunoscându-i toate
vicleniile, dar în acelaşi timp, în contact cu singura mişcare care, la început, ocrotea
constestatarii: mişcarea socialistă.
Debutul publicistic al autorului lui „Moş Anghel”, s-a produs probabil în această
perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/ 26 noiembrie 1906, se găseşte
articolul „Regina Hotel” semnat P. Istrate. Numele de familie Istrate e acelaşi ca în actul
de naştere copilul fiind născut „ieri, Vineri yece curent la orele şapte înainte de amiază în
Brăila la locuinţa mamei sale”1, dar prenumele prescurtat, cu iz publicistic (P) nu
corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gherasim” („Gherasim Joiţa Stoica
Istrate”)2. Aşadar, P. Devenit mai tarziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va deveni
Istrati, şi cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut în „România Muncitoare” nr.
49, 4/11 februarie 1907 („Biserică şi Popi”), semnat P. Istrati.1 N. Mocioiu: Precizări privind data şi locul naşterii lui Panait Istrati în „Revista arhivelor” vol. 33, nr. 1, 1971, p. 115-1202 Aşa cum se observă din actul 1077 naşterea a fost declarată de Nedelea Stoica Istrate, mama Joiţei, pe data de 10/22 august 1884 (Cf. N. Mocioiu op. Citată)
3
Cu privire la debutul său, Istrati va afirma mai târziu – atunci când va fi celebru –
„ ... cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când işi vede
slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei piblicaţii, în specie „România
Muncitoare”. Mă aflam portar de noapte la Hotel Bobescu3 din lacu Sărat. Titlul
artcolului (dacă nu mă înşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu
scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă! Era domnul Nicolae Iorga! Atacam
pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (...). Acest debut şi alte articole, mi-au atras
simpatia „Dimineţii”4
La început cu timiditate, exprimând stângaci nemulţumirile, apoi, în special după
1909, cu siguranţa celui care ştie ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci care
se detaşează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate
modest de toţi ceilalţi participanţi. Tematica acestor luări de atitudine este ori „gravă”, ori
„sentimentală”, teoretizând cu farmec probleme aride de economie şi organizare
sindicală, întotdeauna percutantă însă gazetarul având, se zice, „flair”, văzând cu un ochi
atent aparenţele. Dacă până acum, când se vorbea de pamfletul românesc referinţele
mergeau către N.D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., de acum înainte se poate vorbi şi despre
pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un ironist în forţă, sublim, aprig,
vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin
„Docurile” brăilene sau în fantomaticele „întreprinderi” de vopsitori cu pensula. Avem
de-a face aproape cu un „autoportret” al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o
idee actuală, stringentă: „N-am sugerit până acum asemenea călcări de demnitate
omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a
realizat în lume fără durere”, („Prea multă răbdare”, iunie 1909).
Numele lui Istrati-publicistul poate fi adăugat fără falsă modestie lângă cei mai
mari ziarişti români ai secolului trecut căci el are cu pasiune şi frecvenţă revelaţia ideii,
necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris.
Două par a fi direcţiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a
visătorului-zugrav pe spaţiul unui deceniu, în presa socialistă a vremii: surprinderea
„atitudinii” prin disecţia amănunţită şi scormonitoare de „sus până jos” pe scara ierarhiei 3 Greşeală de tipar - este vorba de Hotel Popescu menţionat în cele două articole apărute in „RM” an, V, nr. 28. 7 iunie şi respectiv nr. 29, 11 iunnie, intitulate „Cum trăieşte breasla servitorilor. Hotel Popescu Lacu Sărat”.4 Panait Istrati: Viaţa lui Adrian Zografi, Editura „Minerva”, 1983, p. 431.
4
sociale , apoi problemele „de aparat” ridicate de o „mişcare” împotmolită din ce în ce mai
mult în propriile sale inerţii. Însă problematica articolelor e mult mai diversă cuprinzând
aproape tot ce se poate imagina cu privire la viaţa social-administrativă, intelectuală şi,
mai ales, politică a vremii: ţăranii, prostituţia, chelnerii, arbitrajul în administraţie,
gimnaziile, corupţia, bacşişul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală,
fracţionusmul, deviaţionismul, eroii, etc...
Totul este scrutat cu un ochi sever şi aproape „bolnav” de curiozitate.
Desfăşurarea concretă, în „pagină”, este şi ea revelatoare: „notiţa” insiduoasă, seacă, ce
„spune” tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde pe o pagină de gazetă,
dând amănunte calm, necruţător. „Cazurile” sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele
se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află” şi
ceea ce urmează nu e decât o mestecare molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă
cititorilor.
Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înţeleasă, se bazează pe
înţelegerea şi penetrarea fenomenului descris, dar în acelaşi timp şi pe un „simţ” acut, de
bun ucenic, devenit peste noapte maestru al „ştirii”. Dar, în afară de orice, pe talent căci
Istrati are nu numai un „miros”, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte
faptele, şi le asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată
implicare, responsabilitate şi, de ce nu, ironie.
În mod indiscutabil subiectele sal de mai tâtziu, care-l vor face pe Romani
Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! Forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică!
Nu mai sunt lucruri din vremea noastră, în Occident”5 îşi au originea aici, în această lume
în care ştirea circulă cu repeziciune, şi se consumă, la fel, nu fără a lăsa însă o urmă,
adesea cu neputinţă de şters.
Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aproape de
celebritate, scria „Ori, eu ţin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, şi
să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru) – să le strig
cu toată pasiunea simţurilor mele – că natura este mai bogată şi mai voluptuoasă când se
manifestă aşa cum trebuie şi nicidecum când noi o îmbolnăvim”6.
5 „Viaţa Românească” – Caiete critice – nr. 3-4/1985; Panait Istrati: Dialog epistolar. Scrisoarea XXXVIII, p. 192 (traducerea şi notele aparţin lui alexandru Talex)6 Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII)
5
Această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citeşte este real, că
scriitorul nu inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în
eroare. Dacă, în articolele de tinereţe o va face discret, atrăgând doar atenţia asupra
acestui mic mănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească
mereu această caracteristică a ficţiunii sale.
„Je suis un homme c’est a dire la seule des creatures animales qui souffre au
spectacle de mes semblables” spunea istrati în prefaţa la „Casa Türinger” având
încorporată în sine „nevoia” revoltei, zoaristul va construi, indirect, şi o „poetică” a ei,
treaptă cu treaptă. Publicistica ne dezvăluie aşadar, un Istrati mai puţin familiar
cititorului: şi anume cel care-şi propune învăţarea alfabetului disciplinei şi principiilor
ideologice ce stau la baza unei mişcări politice. Eşecul, atât cât a fost din această
învcercare, n-a făcut decât să-l împingă pe „ziarist” spre literatură şi să-i clarifice
principiile „politicii” sale: a nu dezarma niciodată în faţa opresiunii de orice tip ar fi ea; a
crede că un om este egal cu un om; a pune fiinţa umană deasupra oricăror interese; a nu
face din ideologie „idolumtheatri”; a dispreţui conformismul de orice tip „lichelismul”
politic şi îngustimea de vederi; a iubi natura cu fervoare rousseauistă; a gratifica funcţiile
naturale ale omului, nu locul de pe scara socială; o pune la baza înţelegerii lumii artisticul
şi nu tehnicismul; a distruge tot ce ţine de interes meschin; a trăi/ prin utipia artei ca în/
prin realitate; a şterg diferenţele dintre muncitor şi funcţionarul instituţionalizat; a-l
obliga pe om să devină interior înainte de a fi exterior, meditativ înainte de a fi al acţiunii
etc. Această „autodescriere” („par soi-meme”) regăsită în jurnalistica sa, nu exclude
mecanismul social pe care autorul „Chirei Chiralina” îl vizitează continuu în articolele
sale politice. El nu se pierde în lamentaţii „filosoficeşti”, ci apără şi neagă vehement,
construieşte cu trudă ca apoi să distrugă totul cu o singură mişcare, îşi „trăieşte” textul
până la capăt. Această necesitate a propriei sale periectibilităţi, cât şi a societăţii în care
era încorporat, îl duc pe publicist spre descoperirea necesităţii sale interioare de „revoltă”.
Atitudinile paradoxale, de maximă şi lucidă asumare a destinului „celuilalt”, vor
determina, după cum se ştie, un lung conflict după 1925 în care vinovat va fi Panait
Istrati.
Mircea Eliade, într-un articol memorabil din 1925, scria: „Istrati n-a ştiut – n-avea
de unde să ştie – că acel care aderă la o atitudine politică militantă nu mai poate pretinde
6
să rămână liber, să presteze „spiritul critic, să facă observaţii şi să i se mulţumească
pentru asta”.7 Articolele sale de tinereţe arată tocmai contrariul: Istrati ştia, dar conform
structurii „poeticii” sale nu vroia „să înveţe”, „să aplice”, era vehement şi intolerant în
acest punct, căci pentru el „poporul” reprezenta fiecare individ în parte, fiecare
subiectivitate cu amănuntele sale biologice şi comportamentul ei social. Articolele
politice arată un scormonitor în real, şi nu un teoretician deformat de „doctrină”.
Interesant este că această „deformaţie” fusese observată şi „demascată” în epocă
de „tov. I. Neagu” care reproşase pe un ton neutru, după eşecul grevei din 1910,
„entuziasmul” conducătorilor, în „Sabia cu două tăişuri” (iunie 1910). Istrati îi răspunde:
„Conducere de tineri entuzoaşti? Dar de-ar fi venit şi marx , din groapă, şi tot n-ar fi putut
s-o ducă mai bine decât merge ea singură. Să nu se conducă cineva după faptul ca am
strigat în „Adevărul” că greva a căzut! Am strigat fiindcă am constatat reaua voinţă şi
duşmănia naţionaliştilor care au uneltit contra ei, a marilor vărbaţi care cer concursul la
anumite zile, dar îi îngroapă la nevoie”. ( „O critică greşită. Răspuns tov. I. Neagu” iulie
1910). Fixismul şi demagogia, arată Istati pe un ton ironic, se împletesc peste bariere şi
comunică: „Nu ştiu bine, dar mi se pre că şi prefectul imi spunea atunci, ceea ce tovarăşul
Neagu spune acum, şi în acest caz nu văd prin ce se deosebeşte de dînşii”.
Articolele lui Istrati au tocmai această proprietate „filmică” pentru că eludează
aparentul şi impun forţa interioară, nevăzută a autorului lor, care cel mai adesea nu este
numai un „slujitor” ci, dimpotrivă, naşte alt spaţiu decât cel real dintr-o necesitate
interioară.
Folosindu-se de diferite întâmplări, Panait Istrati îşi asumă rolul de anchetator
public al diverselor crime sociale. Un discurs rostit de I. C. Brătianu despre „tulburătorii
ordinei sociale”, demisia unui inspector în semn de protest faţă de modul abuziv în care
este implicată „legea tocmelilor agricole”, arestarea şi schingiuirea activiştilor sindicali,
ori simple faptediverse ca seduvcerea unei fete sărace de către un ofiţer şi transformarea
ei în prostituată, sunt scântei care produc explozii de indignare, în articole zgomotoase,
vuind de imprecaţii şi ameninţări.
Intervenţiile sale gazetăreşti se încadrează, în fond, în jurnalistica de atitudine pe
care o stimula, în acei ani, presa socialistă. După exemplul altora, Istrati va publica şi el
7 Cf. Rev. Cit. (Mircea Eliade: „Destinul lui Panait Istrati” din „Vremea mea” 25 august 1935, antologie realizată de Mircea Iorgulescu).
7
reportaje-anchetă, dintre care unul (despre exploatarea hamalilor) s-a bucurat de un
deosebit răsunet. Respectiva anchetă a apărut în câteva numere ale ziarului Dimineaţa şi
impresionează nu atât prin dezvăluiri de fapte, cât prin vehemenţa comentariului. Istrati
are un temperament prea febril pentru a adopta un ton obiectiv, de anchetă, adevărata
plăcere simţind-o în descărcări verbale.
Dealtfel, specia în care va excela nu va fi atât foiletonul – care cere o anumită
graţie şi totodată acuitatea înţepăturii de viespe – ci, pamfletul. Un pamflet care nu
agreează nuanţele şi subînţelesurile, care spune pe şleau ce are de spus. Formularea e
neglijentă ca dintr-o primă redactare. În zilele noastre, când publicistica s-a constituit ca
un gen literar cu toate prerogativele re rigoare, aceste articole impun anumite dificultăţi la
lectură prin stilul lor necizelat sau cu forme rudimentare din punct de vedere gramtical.
Tonul articolelor este plin de emfază şi de accente profetice. In articolele despre munca
din porturi vesteşte în postura unui războinic, că pe fruntea vătafilor „voi pune cu fierul
roşu pecetea infamiei” etc.
Istrati surprinde din „ştire” ceea ce este esenţial şi se proiectează, cel mai adesea,
pe sine însuşi în faptul descris, îi dă o funcţie, îl investeşte aproape cinematografic cu
trăsăturile sale. „Un reporter, spunea André Malraux8 într-o artă a cărei expresie esenţială
este metafora, nu poate fi decît un salahor; poetul, romancierul, vor fi intotdeauna mai
importanţi decît el. Dacă obiectul artei este de a distruge evenimentul, reporterul este
învins; dacă, însă, acest obiect poate fi apropierea eliptică, nu a două cuvinte, ci a două
întâmplări, cineastul şi reporterul îşi găsesc forţa, care este aceeaşi”.
8 A. Viollis: „Indochine S.O.S.” (Preface par Andre malraux) Paris, Gallimard, 1935, p. VII.
8
Fig. 1. Casa Thüringer, Brăila, 2011
Fig. 2, 3. Statuia lui Panait Istrati şi Chioşcul fanfarei din Grădina Mare
9
Fig. 4. Panait alături de mama sa Joiţa
Fig. 5. Panait Istrati cu prietenii din Brăila
10
Fig. 6. Semnătura lui Panait Istrati
Fig. 7. Panait Istrati
11
Fig. 8. Primul articol al lui Panait Istrati apărut în România Muncitoare, 1906
12
Fig. 9. Articol publicat în România Muncitoare, 1909
13
Bibliografie
N. Mocioiu: Precizări privind data şi locul naşterii lui Panait Istrati în Revista
arhivelor, vol. 33, nr. 1, 1971
Panait Istrati: Viaţa lui Adrian Zografi, Editura „Minerva”, 1983
Mircea Eliade: Destinul lui Panait Istrati din Vremea mea, 25 august 1935,
A. Viollis: Indochine S.O.S. (Preface par Andre malraux) Paris, Gallimard, 1935.
Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Editura Minerva, 1976.
14