Simpozionul judeţean “Creştinismul şi lumea contemporană”

Psalmii arghezieniProf. Adriana Hărduţ

Psalmii arghezieniTudor Arghezi a fost definit drept „poet al credinţei şi tăgadei”, care până în

ultimele clipe de viaţă l-a căutat pe Dumnezeu, a cerut un semn văzut de la El.

De-a lungul vieţii, Arghezi a scris un număr de 18 Psalmi. Deoarece nici o poezie nu are titlu, s-a acceptat ca primul vers al poeziei să –i dea şi titlul. Poeziile au ca punct de inspiraţie cei 151 de Psalmi biblici şi valorifică experienţa de călugăr a lui Arghezi.

Spre deosebire de Psalmii biblici, care exprimă sentimente de preamărire a lui Dumnezeu sau de pocăinţă, Psalmii arghezieni exprimă revolta, nedumerirea că Dumnezeu nu i se arată, nu i se descoperă.

Psalmii arghezieni

Arghezi ni se dezvăluie ca un om mai puţin religios, ca un spirit chinuit aflat într-o dramatică încleştare cu divinitatea, care-i cere pe un ton imperativ lui Dumnezeu să i se arate, să-i ofere un semn al prezenţei Lui. Atitudinea poetului este cea a unui răzvrătit, care lipsit de smerenie vrea să-l simtă pe Dumnezeu în, mod păgân, prin simţuri: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este”(Tare sunt singur Doamne, şi pieziş)

Psalmii arghezieni Drama poetului nu este atât credinţa sau tăgada existenţei divine, cât

obiectul acestora: Dumnezeu. Poetul este condamnat deoarece nu poate opta pentru nici una dintre aceste două atitudini.

Psalmii sunt invocări disperate deoarece nimeni din marele univers nu-i răspunde. Conform lui Nicolae Balotă, acest dialog dintre Arghezi şi Dumnezeu este un monolog: „Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui care glăsuieşte în pustiu, nici un răspuns din marele gol, monologul nu ajunge niciodată un dialog”. S-a subliniat, adeseori, „eşecul final" al psalmistului în sinuoasa căutare a divinităţii, Nicolae Balota vede în Psalmi un „monolog niciodată mântuit printr-o replică sacră“.

Psalmii arghezieni

Psalmii dezvăluie o largă gamă de atitudini lirice şi sentimente: În psalmul „Pentru că n-a putut să te - nţeleagă” sacrul apare în

ipostaza fecundităţii. Poetul aspiră să fie părtaş la ciclul rodirii binefăcătoare din univers.Creatura aspiră să repete actul divin al creaţiei lumii. "Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!/ Nădejdea mea şi truda mea!/ Din ale cărui miezuri vii de stele/ Cerc să-mi îngheţ o boabă de mărgea.",

În alţi psalmi poetul îşi cântă neputinţa de a comunica cu divinul. Consecinţa sfâşierii lăuntrice este un dor chinuitor care uneori nu poate fi exteriorizat nici prin cuvinte, nici prin cântec:”Nici rugăciunea, poate, nu mi-e rugăciune,/Nici omul meu nu-i poate omenesc./Ard către Tine-ncet ,ca un tăciune,/Te caut mut, te-nchipui, te gândesc” (Ruga mea e fără cuvinte)

Psalmii arghezieni În psalmul „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă”, psalmistul se lamentează

datorită părăsirii de către Dumnezeu, iar tonul poziei se transformă într-o rugă disperată. Stăpânit de sentimentul abandonării, psalmistul evocă posibilităţile anterioare ale divinităţii de manifestare: “ Când magii au purces după o stea,/Tu le vorbeai – şi se putea./Când fu să plece şi Iosif,/Scris l-ai găsit în catastif//Şi i-ai trimis un înger de povaţă Şi îngerul stătu cu el de faţă./Îngerii tai grijeau pe vremea ceea/Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.//Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,/Nu mi-a trimis, de când mă rog, niciunul”

Psalmii arghezieni Psalmistul se închipuie ca un răzvrătit, ca un „tâlhar de ceruri”, care ia cu

asalt cerul metafizic şi pradă cetatea în psalmul “Sunt vinovat că am râvnit”. Ca un vânător primitiv este ispitit de vânatul suprem. Acest psalm este spovedania unui înfrânt, semnele răzvrătirii anterioare se domolesc în limbajul pocăinţei.Începutul şi sfârşitul sugerează redobândirea ordinii divine a lumii şi acceptarea acesteia. “Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria./Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”. Acest psalm este revelator pentru alternarea răzvrătirii cu smerenia în comportamentul psalmistului, el ne dezvăluie structura duală a poetului.

Psalmii arghezieni Aceeaşi ambivalenţă este prezentă şi în psalmul „Tare sunt singur,

Doamne şi pieziş ”. Acest psalm este un poem al însingurării, poetul se închipuie în postura copacului, uitat de Dumnezeu, steril. Prima jumătate a poeziei este o lamentaţie deznădăjduită pe tema singurătăţii omului în univers. Destinul omului însingurat este simbolizat de copacul blestemat, deposedat de har şi împovărat de semne ale unei sacralităţi negative: “Cu fruct amar şi cu frunziş/Ţepos şi aspru-n îndârjire vie”.

Psalmii arghezieni

Chinul psalmistului este al celui care se ştie alungat din paradis, uitat de Dumnezeu. El dă glas tristeţii pentru că Dumnezeu s-a înstrăinat şi s-a lepădat de om, a devenit o absenţă chinuitoare. Însingurat, copacul, tânjeşte după semnele binecuvântării divine: “Aştept crâmpeie mici de gingăşie,/ Cântece mici de vrăbii şi lăstun” . Dar aceste semne nu i se oferă. De aici regretul că a pierdut paradisul şi setea de divin, nevoia de a i se confirma că n-a fost abandonat. În strofa a IV-a este plastă o întrebare care deschide perspectiva răzvrătirii, semn al exasperării celui care aşteaptă un semn: “Nalt candelabru, strajă de hotare,/ Stelele vin şi se ascund pe rând/ În ramurile-ntinse pe altare/ Şi te slujesc; dar Doamne, până când ?”

Psalmii arghezieni

Limbajul răzvrătirii este prezent şi în psalmul „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere”. Aici spiritul arghezian pendulează între pietate şi blasfemie. În zbaterea sa psalmistul recurge când la tonurile rugii când la tonurile revoltei în speranţa că-L va îndupleca pe Marele absent. Primele două strofe sunt elocvente pentru amestecul de stări contradictorii, consecinţa unei căutări disperate: “Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere/Şi te pândesc în timp ca pe vânat/Să văd eşti şoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.//Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut dârz şi fără de folos.”

Poetul recunoaşte revelaţia naturală a lui Dumezeu,el descoperindu-L pe Dumnezeu în toată creaţia Sa “Te-ntrezării în stele, printre peşti” , dar această descoperire nu-i este suficientă. El doreşte să-L simtă pe Dumnezeu, să-L mângăie. Arghezi repetă astfel actul de necredinţă sceptică al Apostolului Toma, care are nevoie de a vedea pentru a crede.

În concluzie, pot spune că, dorinţa supremă a poetului nu este extazul sfinţilor, ci cunoaşterea nemijlocită a lui Dumnezeu pentru eliberarea de marea incertitudine şi ajungerea la marele adevăr . Poetul vrea marea descoperire, el nu cere harul spiritual al credinţei, ci faptul material, al vederii, al cunoaşterii prin simţuri: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este”.

Psalmii arghezieni

Bibliografie: Arghezi Tudor,Cuvinte potrivite, Ed. Institutul European,

Iaşi,1997; Călinescu Geoge, Istoria literaturii române de la origini până în

prezent, Ed. Semne, Bucureşti,2003 Colecţia Biblioteca critică, Tudor Arghezi interpretat de..., Editura

Eminescu, Bucureşti,1971 www.google.ro

Autor: prof. Adriana Hărduţ