proiecte de modernizare ale romaniei
DESCRIPTION
o trecere in revista trei doctrine/proiecte majore. țărănist (Madgearu), poporanist (Stere), corporativ (Manoilescu)TRANSCRIPT
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 1
Proiecte de modernizare ale României
Moto: „Şi când o rasă a căzut prin inepţii economice, atunci i se scoate
ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă (...). Turcii sunt momentani
şi fatalişti, incapabili de a face concurenţă englezilor şi împrejurările
acestea ni se citează ca cauze ale slăbiciunii lor crescânde. Cu toate
acestea acum o sută de ani turcii aveau aceeaşi religie şi comerţul cu
ei era unul din cele mai căutate ...” (Mihai Eminescu, apud Ilie
Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească,
Bucureşti, 1984, p.313)
Introducere: Istoria României între imperativul construcţiei (protecţiei) statului şi modernizarea societăţii Cu excepţia comunităţilor arhaice, toate societăţile sunt preocupate de problema modernizării.
Pentru unele naţiuni modernizarea este o chestiune de supravieţuire, pentru altele reprezintă
efortul pentru a se menţine în fruntea istoriei şi a lumii.
Pentru români însă, fiind o problemă de existenţă naţională, modernizarea societăţii a fost
simultană cu imperativul construcţiei statului. Chestiunea recuceririi statalităţii nu a fost
opţiunea unor elite care se luptau pentru putere, cum a fost cazul apariţiei sau modernizării
statelor occidentale. Societatea românească nu se putea desfăşura în afara unui cadru
instituţional protector adecvat, iar acesta a fost statul. Aşa se face că modernizarea societăţii
româneşti începe cu problema recuperării statalităţii pentru interesul naţional românesc –
adică prin punerea problemei emancipării Principatelor române, dominate de Imperiile
Otoman, Rus şi Austro-Ungar. După realizarea unei prime formule de statalitate modernă
(prin Unirea de la 1859), românii au început să îşi pună febril probleme concrete privind
modernizarea: împroprietărirea ţărănimii (problema rurală), democratizarea votului (reforma
politică), construirea marii infrastructuri economice – drumuri, telecomunicaţii, moneda
naţională, primele întreprinderi industriale etc., modernizarea limbii (standardizarea limbii
române) ca structură fundamentală a noii societăţi. În paralel cu aceste proiecte sociale se
derulau marile proiecte naţionale privind cucerirea independenţei noului stat (1877),
eliberarea socială şi naţională a românilor din Austro-Ungaria, marele proiect naţional fiind
încheiat abia după primul război mondial (1918), când un alt ciclu al modernizării, de astă
dată în graniţele etnice fireşti, era demarat. Noi ne vom opri cu înşiruirea marilor proiecte la
sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cu analiza lor la Constituţia de la 1866, ţinând seama de
propunerile de etapizare ale lui Eugen Lovinescu1. Vom alătura însă acestor etape istorice
câteva din marile paradigme culturale care au stat la baza modernizării.
Nu toate ţările reuşesc în proiectele lor de dezvoltare. Eşecul dezvoltării este usturător şi se
numeşte subdezvoltare. Subdezvoltarea este, paradoxal, un produs al proiectelor de
dezvoltare. Cum vom vedea în cele ce urmează, Gherea este primul teoretician care arată că,
1 În Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997 (prima ediţie apărută în 1924-1925).
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 2
în virtutea legii orbitării2, iniţierea sincronizării este obligatorie fără ca succesul reformelor să
fie o certitudine. În România începutului de secol XX chiar şi succesul parţial al dezvoltării
începute cu o suta de ani mai devreme (în secolul XIX) s-a soldat cu o maladie socială şi
economică foarte îngrijorătoare, numită neoiobăgie. Practic, la începutul secolului XX, în
România procesele de dezvoltare erau suportate de către ţărănime. Împovărarea acesteia a
atingea înainte de primul război mondial dimensiuni insuportabile. Situaţia era cu adevărat
paradoxală: dezvoltarea capitalistă a României se făcea prin exploatarea aproape feudală a
satului.
Vom putea înţelege mai uşor problema proiectelor de dezvoltare dacă ne imaginăm lumea ca
pe un sistem. Lumea în care trăim este integrată în ceea ce numim sistem mondial modern. Ca
orice sistem, acesta are un centru – alcătuit din naţiunile cele mai civilizate, care „definesc
istoria”, şi o periferie care orbitează în jurul centrului. Relaţia dintre aceste două elemente nu
este opţională. Nici o naţiune nu se poate sustrage orbitării. Ce ţine la un loc sistemul mondial
este uriaşa reţea a diviziunii mondiale a muncii şi a pieţelor.
Marele teoretician britanic Toynbee consideră că păturile sociale în sarcina cărora intră
răspunsurile societăţii faţă cu provocările istoriei sunt numite „elite”. Ele au atât poziţia
socială cât şi cunoştinţele de a răspunde creator acestora. Elitele pot mobiliza masele într-o
direcţie constructivă sau negativă, în folosul sau în deserviciul acestora din urmă. În primul
caz avem dovada civilizării societăţilor, în cel de-al doilea, dezvoltarea poate înfunda
societăţile într-o nouă barbarie. Elitele care oferă răspunsuri adecvate sunt numite „creatoare”
de Toynbee sau elite propriu-zise, iar cele care se folosesc de poziţia înaltă din societate
pentru exploatarea acesteia, lăsând societăţile la voia istoriei sunt numite de Toynbee
„minoritate dominantă”, sau „elite demagogice”, „pătură superpusă” în sociologia
românească. Fiind lipsite de legitimitatea conferită de succesul în soluţionarea problemelor,
statele demagogice tind să fie guvernate nu atât prin legea dreptului cât prin dreptul forţei
celui mai tare:
„Minorităţile creatoare care şi-au câştigat încrederea de bunăvoie din partea semenilor
lor ... sunt înlocuite de o minoritate dominantă care ... este silită să se bizuie numai pe
forţă.” (Toynbee 1997: 542)
Lumea ca sistem mondial modern Sistemul mondial modern este o consecinţă a unificării pieţelor şi a centralizării diviziunii
muncii pe parcursul secolelor XV-XIX. Comunităţile şi societăţile naţionale orbitează acum
2 “Şi astfel, intrând în relaţii cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind părtaşi la civilizaţia lui înaintată, el ne
modifică toate procesele de viaţă, ne revoluţionează toate raporturile sociale, economice şi, împreună cu ele,
moravurile de altădată. Şi întrucât ne impune aceleaşi categorii economice, aceleaşi relaţii capitaliste, întru atât
ne impune aceleaşi instituţii politico-sociale şi aceleaşi relaţii de drept.” (C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia.
Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910,
p.37). Economistul şi sociologul ţărănist Virgil Madgearu, după primul război mondial, completează această
teorie: “Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa largă a economiilor ţărăneşti prin
transformarea modului lor de producţie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga
fiinţă a economiilor ţărăneşti poruncilor pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în forma
câştigului comercial.” (Madgearu: 1995, p.262-263).
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 3
unele în jurul altora în funcţie de locul pe care îl ocupă în ierarhia diviziunii internaţionale a
muncii. Sistemul mondial este caracterizat astfel printr-o diviziune unică a muncii şi o
pluralitate de actori politici (statele naţionale). Naţiunile pot aparţine centrului sistemului,
semiperiferiei sau periferiei acestuia. Centrul sistemului posedă cele mai înalte tehnologii şi
salarii, are forţa bancară dominantă; semiperiferia constă din societăţi decăzute din condiţia
de centru sau candidate la poziţia dominantă, având o putere tehnologică şi o piaţă internă
semnificativă, însă insuficient de dezvoltată pentru a hotărî asupra principalelor tendinţe
politice şi economice, iar periferiile compun societăţile salahorizate, unde munca este
constant subremunerată şi supraexploatată, unde activităţile de export, oricât de extinse, nu
produc dezvoltare şi unde activităţile sociale sunt puternic dependente de un sector exportator
insuficient diversificat, dominat de materiile prime, dimpreună cu o viaţă politică agitată şi
controlată de diverse grupuscule şi clici. Reţinem totodată că sistemul mondial este structurat
raţional cu precădere în raport cu logica centrului, iar nu în raport cu necesităţile societăţilor
periferice. De aceea, ceea ce „este bun pentru muncitorul din centru” nu este neapărat bun
pentru „muncitorul din periferie”. Aşa de pildă, dacă muncitorul din centru produce în special
tehnologie iar muncitorul din periferie produce în special cherestea pe care o exportă în
centru, salariile celor doi vor fi evident foarte inegale, în raport cu productivitatea muncii şi cu
valoarea celor două tipuri de produse. În general, salariile variază în funcţie de componenta
tehnologică a producţiei şi ele sunt mai mari în centrul sistemului mondial modern, unde
raţionalizarea producţiei impune valuri repetate de retehnologizare.
Ierarhia sistemului este mobilă. Centrul se deplasează pe axa globului, de la nord la sud sau de
la est la vest. Aşa de pildă, dacă centrul lumii în secolul al XVI-lea era în Spania – ca urmare
a marilor fluxuri de aur din America Latină, acesta s-a deplasat constant spre nord. În secolele
XVII-XVIII centrul sistemului devin Ţările de Jos iar din secolul al XIX-lea Marea Britanie.
Secolul XX este dominat de poziţia centrală a SUA, chiar dacă pentru o clipă state precum
Germania nazistă sau URSS i-au disputat poziţia. În ultimul deceniu, colosala semiperiferie
chineză se impune tot mai mult ca şi candidată la centrul lumii. Societăţile periferiale pot
deveni centrale – cum a fost cazul Statelor Unite faţă de Marea Britanie în cursul secolelor
XVIII-XX. La rândul lor, state puternice, aparţinând centrului sistemului mondial pot decădea
şi ajunge în semiperiferia sistemului, aşa cum s-a întâmplat cu Franţa după războaiele
napoleoniene de la începutul secolului XIX. De regulă, schimbarea de statut se face ca o
consecinţă a ineficienţei politice, economice şi militare în relaţia cu periferiile. Cine vinde mai
ieftin şi procesează mai rapid materia primă (fie ea umană sau materială propriu-zisă) din
periferie, poate aspira la statutul de centru al sistemului mondial. Controlul economic trebuie
însă dublat de un „control al minţilor”. Periferiile trebuie „convinse” de superioritatea
ideologică şi de civilizaţie, nu numai de cea militară şi politică pentru a accepta fără revoltă
dominaţia unui sistem central de putere. Sunt însă şi situaţii în care unele state încearcă „să
forţeze soarta”, aşa cum au făcut Germania nazistă sau Rusia sovietică în secolul al XX-lea,
generând cele mai mari cataclisme sociale din istoria cunoscută a omenirii. În general, logica
sistemului nu poate fi impusă decât de logica pieţei şi mai ales de cea a „inimilor” (popoarele
să fie convinse de legitimitatea ordinii generate de un centru) iar nu de logica forţei. Tocmai
aici se află superioritatea sistemului capitalist modern faţă de modelul imperial de guvernare
(care a fost încercat de cele două mari puteri totalitare: Germania nazistă şi URSS). Desigur,
logica economică a fost întotdeauna susţinută politic, dar mai ales de un format moral special
al elitelor. Aşa de pildă, fără voinţă politică şi fără tipul gentleman-ului corsar în slujba
Majestăţii Sale, Marea Britanie nu ar fi reuşit să se impună în faţa flotelor superioare ale
Spaniei, Franţei şi Olandei în cursul secolelor XVI-XVIII.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 4
Contextul istoric al începuturilor modernizării României
Harta intereselor geopolitice în spaţiul românesc în secolele XVIII-XIX. Pe teritoriul românesc s-au desfăşurat (ca
teatru principal sau secundar) nu mai puţin de nouă războaie ruso-austro-turce în perioada 1710-1877 (între 1710-1712, 1716-
1718, 1736-1738, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856, 1877-1878). Interesele ruseşti sunt contrabalansate de interesele puternice ale Angliei la Gurile Dunări şi Strâmtori în prima jumătate a secolului XIX,
ceea ce a favorizat dezvoltarea modernă a României.
Iată un breviar al celor mai importante evenimente care s-au constituit în context şi premise
pentru modernizarea spaţiului românesc:
1513/1518
1600
1691
Machiavelli scrie Principele, punând bazele politicii moderne:
“Prin urmare, faptele tuturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru
care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de
vedere al rezultatului lor. Principele să-şi propună, deci să învingă în luptă şi
să-şi păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile şi
fiecare le va lăuda.” (p.65). La 1518, Neagoe Basarab îşi scrie Învăţăturile
către fiul său Teodosie, aşezând politica pentru Evul Mediu românesc în
perspectiva spiritualist-creştină: “De aceea, dacă veţi da întotdeauna laudă
lui Dumnezeu şi veţi împlini voia lui cu curăţie şi smerenie şi priveghiu şi
rugăciune, şi dacă veţi fi milostivi, în adevăr veţi fi miluiţi, precum spune în
sfânta evanghelie: «Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi!» …”
(p.299). Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996
Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Mondero, Bucureşti, 1998
Mihai Viteazul – unitatea spaţiului românesc este condiţia modernizării
societăţii, arată Nicolae Bălcescu, în „Românii sub Mihai Voievod Viteazu”
(manuscris 1849)
Prin Diploma leopoldină din 1691 Transilvania intră ca structură autonomă
în subordinea directă a împăratului austriac. Ca urmare a presiunilor
habsburgice, Sinodul de la Alba Iulia acceptă Unirea cu Roma (1697) în
schimbul păstrării ritului, a egalităţii în drepturi cetăţeneşti şi a altor
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 5
1697
1699
1711
1718
1759
1774
1775
1778
1784
drepturi. Prin pacea de la Karlowitz, la 1699, Imperiul otoman recunoaşte
trecerea Transilvaniei ca principat autonom din suzeranitatea turcească în
cea habsburgică. După războiul ruso-turc din 1710-1712, este instaurată
guvernarea fanariotă (Moldova 1711, Ţara Românească 1716). Costurile
guvernărilor fanariote au fost colosale. „Mai bine de jumătate din veniturile
Principatelor erau preluate uneori numai pentru [cumpărarea] prelungirilor
domniilor. ... Aproape toată populaţia este împinsă în relaţii de credit [este
datornică la cămătari cu dobânzi de până la 300%]. ... Dobânda anuală [a
cametei] ... e mai mult decât încasările bugetare ale ambelor ţări [române] la
începutul epocii Unirii.”3 În urma păcii de la Passarowitz (1718), Banatul şi
Oltenia intră în componenţa Imperiului Habsburgic. Oltenia revine în
componenţa Ţării Româneşti prin pacea de la Belgrad (1739). În perioada
1729-1751 eforturile repetate ale intelectualităţii româneşti în frunte cu
episcopul Inochenţie Micu pentru recunoaşterea şi aplicarea drepturilor
elementare prevăzute în diplomele împărăteşti eşuează. La 1761 armata
austriacă distruge o serie de lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania
(generalul Buccow). Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Imperiul
Otoman recunoaşte Rusiei dreptul de a interveni în treburile interne ale
Ţărilor române. În urma aceluiaşi tratat Rusiei i se recunoaşte interesul de a
menţine o flotă militară în Marea Neagră.4 Ulterior, Turcia cedează
austriecilor Bucovina la 1775, trecută şi ea sub directa guvernare imperială.
În Ardeal, lupta pentru drepturile românilor continuă pe două planuri: în
planul drepturilor omeneşti şi sociale elementare şi în acela al modernizării.
Deşi pune accent deosebit pe urgenţa primului plan, răscoala românilor
conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 conţine cerinţe foarte
moderne precum „nobilii să fie plătitori de dare tot aşa ca poporul
contribuabil de rând”5. Fundamentarea ideologică şi culturală a mişcărilor
politice de recunoaştere naţională şi de dezvoltare este opera Şcolii
Ardelene, cu impact puternic în tot spaţiul românesc. Prima lucrare
semnificativă din cadrul Şcolii este tipărită la 1778 şi aparţine lui Samuil
Micu: Brevis historica notitia originis ... (Scurtă cunoştinţă a istoriei
românilor), iar cea mai cunoscută şi mai influentă este lucrarea lui Petru
Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, apărută la 1812 ca
răspuns la noua ideologie austro-ungară de denigrare a drepturilor istorice
ale românilor (Sulzer, Eder, Engel). Dacă ţăranii lui Horia i-au obligat pe
nobilii maghiari „să se boteze ortodox, să se îmbrace în haine ţărăneşti şi să
execute diverse prestaţii ...” (Ist. Rom. în Date, p.158), lucrările Şcolii
Ardelene fundamentează drepturile şi aspiraţiile românilor la modernitate
prin afirmarea rădăcinilor romane. Principalii exponenţi ai Şcolii sunt
Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, aceştia
fiind şi autorii petiţiei către împărat Supplex Libellus Valachorum (1791)6.
3 G. Zane, Studii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p.45, p.52, respectiv p.181.
4 Russo-Turkish wars în Encyclopedia Britannica, 2002, ediţia electronică.
5 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-
1821), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.559. Citat din Ultimatumul ţăranilor adresat nobilimii în
răscoala lui Horea. 6 „Supplex-ul sintetiza programul politic al naţiunii române astfel: 1. să fie revocate şi desfiinţate în chip public,
ca nedemne şi nedrepte, numirile odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, ca acelea de toleraţi, admişi,
nesocotiţi între Stări, iar naţiunea română, renăscută, să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; 2. să fie
respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare ...; 3. clerul, atât
cel care s-a unit [greco-catolic – nota Radu Baltasiu], cât şi cel care nu s-a unit, nobilimea şi plebea, atât cea
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 6
1791
1812
1821
1829
1830
Numită şi Jalba Românilor, aceasta cerea recunoaşterea drepturilor
elementare pentru români şi marchează începutul afirmării politice moderne
a intelectualităţii româneşti din Transilvania. Lucrările Şcolii Ardelene
continuă până în a doua parte a secolului al XIX-lea, când intră în dispută cu
Titu Maiorescu şi Junimea de la Iaşi datorită exagerărilor latiniste. Părţi
importante din Ţara Românească sunt pe punctul de a fi anexate de către
Austria în urma războiului ruso-austro-turc din 1787-1791. Intenţia
habsburgilor nu se materializează datorită izbucnirii Revoluţiei franceze. În
1812 Moldova pierde Basarabia în urma războiului ruso-turc din 1806-
1812 (pacea de la Bucureşti). Ruşii ajung la Gurile Dunării. Gheorghe
Asachi în Moldova (1813) şi Gheorghe Lazăr în Ţara Românească
(1818) pun bazele învăţământului modern în limba româna7. Imperiul rus şi
Imperiul Otoman îşi dau mâna în suprimarea Revoluţiei lui Tudor
Vladimirescu de la 1821. Mişcarea lui Tudor este semnalul asumării
deschise de către elitele româneşti a imperativelor eliberării sociale şi
naţionale. Pacea de la Adrianopol din 1829 (în urma conflictului ruso-turc
de la 1828-1829) consfinţeşte dreptul românilor de a face comerţ liber şi
marchează afirmarea intereselor britanice la Gurile Dunării (până
atunci spaţiu de dispută exclusiv ruso-austro-turcă). O altă urmare a Păcii de
la Adrianopol sunt Regulamentele organice impuse de ruşi Ţărilor române
(1831 în Ţara Românească, 1835 în Moldova), care, pe lângă unele elemente
de organizare modernă a statului consfinţesc drepturi de natură feudală
pentru marii proprietari, marcând dificultăţile modernizării spaţiului
românesc.
Pentru spaţiul românesc modernizarea a fost o condiţie de existenţă. Modernizarea nu a fost o
opţiune, ci un imperativ, resimţit ca atare atât de clasele dominante cât şi de păturile de jos.
Modernizarea era mai mult decât o etapă de dezvoltare, ea coincidea cu necesitatea de a
elibera naţiunea de dominaţia imperiilor otoman şi austro-ungar. Prin regimul politic pe care
acestea le-au impus societăţii româneşti, împărţită în cele trei ţări, aproape că au interzis
accesul acesteia la progres. Dacă regimul austro-ungar excela prin duplicitate8 şi opresiune
naţională, regimul otoman interzicea în mod efectiv dreptul Principatelor de a face comerţ cu
orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotite, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se
bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni care alcătuiesc sistemul uniunii constituţionale a ţării [între saşi, unguri,
secui, proclamată oficial în urma Răscoalei de la Bobîlna din 1437]; 4. în dietă, în comitate, în scaune, districte şi
oraşe naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei, şi tot aşa să se procedeze şi la numirile noi
şi înaintările în slujbe ...; 5. unităţile administrative cu majoritate românească să aibă şi numire românească, ... Să
se declare ca toţi locuitorii Principatului fără deosebire de naţiune sau religie trebuie să se bucure, după starea şi
condiţia fiecăruia, de acelaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte pe măsura puterii lor aceleaşi sarcini.
Aceste postulate sunt precedate de o amplă argumentaţie luată din trecutul istoric: naţiunea română este cea mai
veche dintre naţiunile Transilvaniei, ea nu poate fi socotită «admisă», mai degrabă ea este cea care le-a «admis»
pe celelalte ...” 7 Gheorghe Asachi deschide cursuri în limba română la „Academia Domnească” din Iaşi, iar Gheorghe Lazăr le
inaugurează pe cele de la Sfântu Sava din Bucureşti. 8 Mai toate cerinţele societăţii româneşti erau adresate împăratului – care a fost considerat, până în preajma
primului război mondial drept un suveran echilibrat şi „înţelept”. Acesta trimitea petiţiile – uneori fără să le
deschidă, cazul Memorandumului din 1892, guvernului de la Budapesta, cultivând în acelaşi timp românilor
impresia că era în continuare un susţinător al drepturilor lor. Guvernul de la Budapesta avea, fără excepţie,
reacţii brutale la adresa cererilor românilor, mărind constant presiunea maghiarizării.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 7
restul lumii şi, în plus, prin regimul fanariot, susţinea un mecanism de dizolvare a ceea ce
îndeobşte era considerat a fi normal şi moral în societate.
Momentul în care s-a afirmat cu acuitate nevoia modernizării a fost sfârşitul secolului al
XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Sfera de influenţă otomană în care se aflau Ţările
Române de dincoace de Carpaţi era resimţită de către elitele locale ca un factor de frânare a
progresului societăţii româneşti. În acelaşi timp, Imperiul otoman nu mai putea face faţă
noilor provocări culturale, militare9 şi politice ale celorlalte mari puteri şi neputinţa lui se
resimţea dramatic în Principate. Nemaiputând gestiona dorinţa de emancipare a românilor, şi
deci presiunile de modernizare ale spaţiului românesc, turcii au impus la începutul secolului al
XVIII-lea regimul fanariot10
, cel mai corupt regim politic pe care l-au avut vreodată românii.
Ca urmare a aceluiaşi tip de blocaj faţă de cerinţele de dezvoltare ale popoarelor peste care se
suprapunea, împărăţia habsburgică a delegat stăpânirea românilor la 1867 oligarhiei ungare, în
cadrul regimului dualist intitulat Imperiul Austro-Ungar, momentul marcând încetarea
autonomiei Transilvaniei de la întemeierea sa ca stat – ale cărei începuturi sunt documentate
încă din secolul al IX-lea.
Actorii modernizării României au fost dintotdeauna elitele şi masele. Elitele au fost
constituite din varii pături sociale, de la intelectuali la mici şi mari boieri, comercianţi etc.
Masele au fost alcătuite, până în a doua parte a secolului XX, covârşitor din ţărani. Între
acestea au existat dintotdeauna şi pături sociale considerate mai puţin productive, cum ar fi
proletariatul condeiului, adică funcţionărimea fără utilitate socială reală dar cu pretenţii de
consum şi burghezia aflată în solda statului, adică clasa socială care trăieşte din afaceri pe
seama statului, care nu are nici abilităţi, nici capital pentru a produce plusuri de civilizaţie.
Ambele sunt analizate de către Mihai Eminescu în cadrul păturii superpuse11
.
9 Imperiul Otoman a susţinut nu mai puţin de 12 războaie cu Imperiul Ţarist, în perioada cuprinsă între 1676 şi
1878. Perioada cea mai dificilă pentru Imperiul Otoman începe în a doua jumătate a secolului al XVIII, când nu
mai poate face faţă presiunilor cumulate ale Imperiului Rusesc (guvernat atunci de unul dintre cei mai mari lideri
– împărăteasa Ecaterina) şi ale Imperiului Habsburgic. Începând cu secolul al XIX-lea Imperiul Otoman intră
sub protecţia Marii Britanii, care dorea să împiedice expansiunea ruşilor la Gurile Dunării şi la Marea Neagră.
Imperiul Otoman devenise oricum o structură politică şi economică depăşită de marile puteri occidentale:
Anglia, Franţa, Prusia. Vom înţelege că prefacerile din spaţiul românesc au fost serios înrâurite de convulsiile
geopolitice descrise mai sus. 10
După pierderea bătăliei de la Stănileşti, din iulie 1711, de către trupele lui Dimitrie Cantemir şi ale ţarului
Rusiei, Petru cel Mare, Imperiul Otoman impune Moldovei regimul fanariot la 6 octombrie 1711, prin
guvernarea lui Nicolae Mavrocordat. În Ţara Românească, regimul fanariot este instituit la 5 ianuarie 1715, după
asasinarea lui Constantin Brâncoveanu şi a familiei acestuia la 25 august 1714. Brâncoveanu încercase şi el o
politică de alianţe regionale cu marile puteri, în special cu Austria, aspect netolerat de Turcia. 11
„Într-adevăr, există într-un stat normal, guvernat omeneşte, o compensare pentru sacrificiile poporului de jos.
Partea descărcată de munca fizică a societăţii îşi pierde puterea musculară (iritabilitatea), dar câştigă înmiit de
mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligenţă). Arte şi ştiinţe sunt copile ale luxului, dar sunt o
compensaţiune. Invenţiile tehnologice în toate ramurile vieţii cer azi, în fabrici şi manufacturi, de mii de ori mai
multă muncă decât mâinile tuturor acelora cari nu lucrează fizic, a tuturor învăţaţilor la un loc. Supunând puterea
unui sclav orb, cari nu se revoltă, a naturii, munca fizică a omului devine din ce în ce mai uşoară. Dar avem noi
arte şi ştiinţe? E pătura aceea consumatoare de nulităţi o clasă de oameni de ştiinţă cari să compenseze munca
conaţionalilor lor, din care trăiesc?
Precum ştim, nu.
Iată dar adevărata cauză a balanţei [comerciale, de plăţi] defavorabile: înmulţirea cu asupra de măsură atât a
clasei consumatoare, cât şi a necesităţilor ei. Când un guvern are însă drept sistem de-a ridica de pe uliţe mii de
nulităţi şi a le inspira trebuinţe pe cari nu le avuseseră nicicând; când se depopulează cafenelele pentru a se
popula bugetul; când ignoranţa, perversitatea şi lenea sunt titluri de recomandaţie pentru a face carieră pe miile
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 8
Marile proiecte de modernizare ale societăţii româneşti
Printre cele mai persistente proiecte de modernizare ale românilor a fost însăşi ideea
construirii statului ca instituţie de protejare efectivă a intereselor cetăţeneşti şi a identităţii
naţionale. Tudor Vladimirescu şi, mai
târziu, paşoptiştii au realizat că
modernizarea societăţii, inclusiv
chestiunea dobândirii libertăţilor
individuale moderne, este condiţionată
de realizarea statului naţional. Deci,
putem spune că primul proiect a fost
chiar reconstruirea statului ca şi
cadru al afirmării sociale şi
naţionale. Al doilea proiect, aproape
cuprins în primul, este acela al
modernizării instituţiilor şi
mecanismelor sociale – fără libertăţi
cetăţeneşti, fără o economie prosperă,
statul urma să decadă din formula
naţională într-o formulă oligarhică,
superpusă, demagogică. Primul proiect,
acela al realizării statului, este parţial
îndeplinit prin Unirea Ţării Româneşti
şi a Moldovei la 1859 şi dus până la
capăt, până la Marea Unire de la 1918,
prin realizarea altor proiecte
„intermediare”, dar nu mai puţin
importante: aducerea principelui străin
la 1866 (Carol I12
), proclamarea
independenţei la 1877, înfiinţarea
Băncii Naţionale la 1880, proclamarea
Regatului la 1881. Aducerea lui Carol I
de căi cari atârnă direct sau indirect de stat – atunci într-adevăr se descarcă de sarcina întreţinerii fizice straturi
de oameni cari nu meritau să fie descărcate şi se încarcă cu asupra de măsură restul poporului.
Dacă producătorul nostru, ţăranul, ar primi în schimb cunoştinţele necesare pentru a-şi economisi munca braţelor
şi a produce mai mult cu lucru mai puţin atunci ar exista o compensaţie. Dar el munceşte în acelaşi mod primitiv
şi greu ca şi strămoşii săi, însutindu-i-se sarcinile publice.
Ce lumină i se dă în schimb?” (Mihai Eminescu, Naţiunea română. Progres şi moralitate, Bucureşti, Editura
Albatros, 1999, p.410)
12
Numele complet al celui ce avea să devină primul rege al românilor (1881) este: Karl Eitel Friedrich
Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 9
la putere (1866) a însemnat garanţia depăşirii provizoratului domniei unificate a Principatelor
române13
şi, în plus, câştigarea bunăvoinţei Germaniei şi a altor Marilor Puteri, care erau
conduse de capete încoronate înrudite cu familia de Hohenzollern. Un alt pas necesar,
cucerirea independenţei (1877-1878), nu credem că necesită aici o argumentare specială, dată
fiind situaţia societăţii româneşti aflată în plină ascensiune dar limitată în posibilităţile sale de
servituţi externe. Înfiinţarea Băncii Naţionale (1880) reprezintă un element deosebit de
important pentru intrarea în normalitate a vieţii sociale, marcând atât un act politic –
suveranitatea naţională este caracterizată între altele şi de dreptul de a emite monedă şi de a
gestiona fluxurile monetare pe teritoriul naţional prin Banca Naţională, cât şi o nouă etapă
economică – viaţa economică naţională beneficia acum de propria monedă. Proclamarea
Regatului la 1881 a însemnat maturizarea statului român în condiţiile recunoaşterii depline a
independenţei şi a integrării economiei româneşti în marile circuite internaţionale moderne pe
drumul ascendent al dezvoltării.
În Principatele Române, atât proiectul constituirii statului naţional cât şi imperativul
modernizării societăţii îşi au punctul de plecare în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la 1821.
Modernizarea societăţii continuă într-o formulă deturnată de interesele imperiale ruseşti după
Pacea de la Adrianopol (1829) şi prin Regulamentul Organic (1830), imperativele proiectului
fiind răspicat reafirmate de Revoluţia de la 1848. Marile deziderate sociale încep a fi puse în
practică prin reforma politică şi rurală de la 1864. Reforma politică atinge punctul culminant
prin Constituţia de la 1866, care a asigurat cadrul juridic fundamental pentru progresul
accelerat al României din următorii şaizeci de ani (Constituţia a fost schimbată la 1923), fiind
în acelaşi timp simbolul sincronizării ideologice depline cu cele mai moderne formule juridice
occidentale.
În acelaşi timp cu proiectele politice descrise mai sus, un rol deosebit de important în
modernizarea României l-a avut gândirea critică – formată în jurul societăţii Junimea de la
Iaşi, începând cu 1863. Personalitatea centrală a Junimii a fost Titu Maiorescu care a reuşit să
strângă în jurul său aproape în întregime marile spirite ale culturii române din a doua parte a
secolului al XIX-lea. Organul de presă al Junimii a fost revista Convorbiri literare (fondată în
1867), până la instaurarea dictaturii comuniste (1944). Alături de membri fondatori precum
Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Petre Carp, Vasile Pogor, Junimea a consacrat afirmarea lui
Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ion Creanga, I. L. Caragiale etc. Principala contribuţie la
modernizarea societăţii româneşti l-a avut Junimea prin selecţia valorilor de nonvalori,
în particular prin critica politicianismului din viaţa politică şi a diletantismului în viaţa
culturală. Junimea a contribuit decisiv la standardizarea limbii române moderne, la
modernizarea instituţiilor, la crearea spiritualităţii moderne româneşti, constituind
momentul de vârf al eforturilor de armonizare a instituţiilor occidentale cu specificul
societăţii româneşti.
Dincolo de Carpaţi, în Transilvania, proiectul românesc de modernizare demarat cu programul
politic al răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan şi cu cel cultural al Şcolii Ardelene este
continuat prin Mişcarea Memorandistă. Iniţiată de Partidul Naţional Român la 1892,
Mişcarea Memorandistă14
a fost în acelaşi timp un răspuns la presiunile tot mai mari pe care
13
Conferinţa de la Paris a Marilor Puteri din septembrie 1859 recunoştea valabilitatea Unirii din acelaşi an
numai pe perioada domniei lui Cuza. 14
La 1881 Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit cu Partidul Naţional Român din Banat. Partidul
Naţional Român este precursorul Partidului Naţional Ţărănesc care, alături de Partidul Naţional Liberal, a
dominat scena politică între cele două războaie mondiale. În ceea ce priveşte Mişcarea Memorandistă, în
documentul intitulat Memorandum şi adresat de PNR împăratului (care nu l-a citit, ci l-a trimis autorităţilor
ungare care i-au arestat pe liderii PNR), se cereau: restabilirea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române
în administraţie, dreptul la învăţământ în limba română, sufragiu universal, întărirea bisericii naţionale şi a
învăţământului confesional. Reacţia autorităţilor ungare a fost închiderea lui Ion Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti,
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 10
autorităţile ungare le făceau pentru maghiarizarea populaţiei româneşti. Partidul Naţional este
scos în afara legii şi liderii săi arestaţi în 1894 de către autorităţile ungare, însă în urma
presiunilor internaţionale împăratul Franz Josef este nevoit să îi graţieze în 1895.
Vom urmări în cele ce urmează etapele realizării acestor proiecte (până la 1866) şi marile
dezbateri de idei din jurul acestora.
Cele două curente mari ale evoluţiei spaţiului românesc: cultura eroică şi cultura critică
Ne amintim că dezvoltarea spaţiului românesc subîntinde două procese majore: realizarea
statului şi modernizarea societăţii. Aceste procese se află sub semnul a două spiritualităţi sau
curente culturale, numite etapa eroică şi, respectiv, cultura critică.
Aceste două mari curente sunt, în acelaşi timp, tipuri de analiză majore, generatoare de
structuri şi perspective politice şi sociale care încă îşi pun amprenta asupra societăţii.
Faza eroică a culturii române este premergătoare etapei critice.
Din punct de vedere ideologic, etapa eroică îşi asociază concepţia sincronistă. Concepţia
sincronistă privind maniera de dezvoltare a României prin imitaţie faţă de Occident este o
realitate ideologică relativ târzie, fiind pentru prima dată explicitată în scrierile lui Lovinescu
(1920), la mai bine de o sută de ani de la desfăşurarea etapei eroice. Din punct de vedere al
acţiunii politice însă, sincronizarea suprastructurilor româneşti cu echivalentele lor din
Occident este opera Partidul Liberal încă din a doua parte a secolului al XIX-lea.
Cultura critică apare din a doua parte a secolului al XIX-lea în jurul societăţii Junimea de la
Iaşi (1863), fiind susţinută de personalităţi culturale de marcă din jurul lui Titu Maiorescu şi a
Convorbirilor literare (Iaşi, 1867). Din punct de vedere politic cultura critică îşi asociază
Partidul Conservator. Din perspectiva sociologiei culturii, Edgar Papu plasează Junimea în
curentul mai larg al protocronismului secolului al XIX-lea.
„Sincronismul exclusiv este o concepţie a lui Eugen Lovinescu, influenţat de
sociologul francez Gabriel Tarde, după care mersul înainte al omenirii se bazează pe
principiul imitaţiei. Popoarele mai înapoiate le imită pe cele avansate, până când se
sincronizează cu ele. Aşa a aplicat Lovinescu această idee la cultura românească. Ea
nu poate atinge nivelul modern de civilizaţie decât imitând Occidentul. Noi nu
combatem acest sincronism, însă îl considerăm insuficient, deoarece am avut cu
anticipaţie în cultura noastră elemente pe care abia mai târziu le-au adaptat
occidentalii. Or aceste priorităţi ale noastre, complemente care întregesc contribuţia
sincronismului, constituie ceea ce am numit protocronismul românesc. Spunem
românesc fiindcă atâta am cercetat, şi cunoaştem mai bine, şi nu putem interveni în
sfere culturale pe care nu le-am frecventat. În fond, însă, protocronismul antrenează
după sine o revendicare în cultură şi a altor popoare mici din centru şi mai ales din
răsăritul Europei, precum şi de prin alte continente.” (Edgar Papu, Problema
protocronismului, ms., 1991, p.1, sublinierile ne aparţin)
Vasile Lucaciu şi a altor 13 fruntaşi ai partidului în urma unui simulacru de proces desfăşurat la Cluj, în 1894. În
Bucureşti s-au desfăşurat în tot acest timp ample manifestaţii de solidaritate la care au participat peste 30000 de
persoane (în vara anului 1892, Bucureşti). Statul român însă nu a putut interveni direct în rezolvarea problemei
datorită Tratatului său de Alianţă cu Austro-Ungaria (aşa numita Tripla Alianţă între Prusia şi Austro-Ungaria, la
care România a aderat în 1883).
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 11
Revenind la etapele dezvoltării, etapa eroică desfăşoară stindardul naţionalităţii şi idealizează
rolul capitalismului pe care îl vede în mod natural pus în slujba societăţii şi a poporului.
Societatea este „sfânta cetate” a „poporului suveran”, iar capitalul este în slujba acestor două
entităţi. În siajul ideologic al culturii eroice s-a dezvoltat curentul sincronist în cultura
română, care admite ca fireşti, considerându-le probleme „de creştere” erorile costisitoare ale
guvernărilor oligarhice liberale. Ilustrative în acest sens sunt lucrările lui Lovinescu şi Zeletin.
Sincronismul lovinescian, în special, a pus un accent deosebit pe necesitatea dezvoltării prin
imitaţie, punând necondiţionat semnul egal între superioritatea civilizaţiei occidentale şi ideea
de progres – pe care Lovinescu nu îl gândeşte decât în termenii evoluţiei ţărilor occidentale.
Ca o consecinţă cu implicaţii dramatice asupra societăţii româneşti, până în zilele noastre, este
complexul de inferioritate pe care acest curent de gândire l-a promovat faţă de propriile
rădăcini ale societăţii româneşti. Tradiţiile, statutul de cultură la răspântia dintre Occident şi
Orient, credinţa ortodoxă – sunt toate percepute de curentul sincronizării drept handicapuri,
balast, de care românii trebuie să se lepede. Impactul influenţelor străine este exagerat, ca în
citatul de mai jos:
„Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; prin slavii de la sudul Dunării, am primit
formele spirituale ale civilizaţiei bizantine; începând încă din veacul al XV-lea, am
suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, de la
îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor [să nu uităm ca turcii erau pe punctul de a cuceri
inima Europei, Viena, cu o sută de ani înainte de începutul decăderii lor, în 1683 –
nota Radu Baltasiu], a anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă a unei vieţi
pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihea populară; am cunoscut, în sfârşit,
degradarea morală, viciile, corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o
conştiinţă cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit până în
pragul veacului trecut acţiunea dizolvantă a celor trei împărăţii vecine.
Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul. ... În dosul crucii
bizantine se ascundea rusul. Legându-ne, sufleteşte, de o religie obscurantistă,
înţepenită în tipicuri şi formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică şi un
alfabet străin ..., fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale.” (E. Lovinescu,
Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997, p.5-6)
Pentru adepţii acestui curent, a evolua înseamnă mai mult decât „occidentalizare”, înseamnă
copierea de sus în jos, de la forme la fond, în absenţa nevoilor şi a aptitudinilor aferente, a
lumii occidentale. Concepţia aceasta nu avea cum să nu genereze reacţii pe măsură în cultura
şi în viaţa politică din România.
Cultura critică apare ca reacţie la ideologia sincronizării imitative cu costurile
nemăsurate ale creşterii oligarhiei prin supraexploatarea ţărănimii (a ţării reale). Junimiştii au
sesizat primii faptul că principalul efect al aplicării doctrinei sincronizării de către partida15
liberală a fost trecerea României din dominaţia imperiului otoman şi rusesc în suburbia
capitalului englez, ulterior german. Primul exponent semnificativ al culturii critice a fost Titu
Maiorescu, care a reuşit să creeze o adevărată şcoală de gândire în cadrul Junimii de la Iaşi,
aceasta grupând în rândurile sale politicieni şi intelectuali de marcă precum: P. Carp, Ion
Slavici, Ion Creangă, Mihai Eminescu etc. Reprezentaţii culturii critice observă că procesele
care sunt valabile pentru Occident nu sunt neapărat utile pentru societăţile intrate mai târziu în
cursa dezvoltării capitaliste. Aceasta pentru că ţările avansate produc în dezvoltarea lor efecte
politice, militare, economice şi sociale secundare care, dacă nu sunt asumate corespunzător de
15
Una dintre denumirile partidelor în secolul al XIX-lea.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 12
către elitele din periferia sistemului nu fac decât să transfere dominaţia dinspre vechile imperii
(în cazul nostru: Imperiul Otoman, Ţarist şi Habsburgic) într-un nou ciclu de dominaţie –
acela al capitalismului apusean asupra popoarelor înapoiate din Estul Europei. Periferiile
incorect ancorate în noul ciclu european sunt prin excelenţă demagogice, dominate de forme
fără fond, adică rău administrate de instituţii moderne fără corespondent în viaţa reală şi deci,
fără utilitate publică, dar cu costuri foarte mari pentru contribuabili.
“Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română,
pe la 1820, a început a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea
contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au străbătut până în extremităţile
geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare
extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot
crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustru societăţilor străine.
Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii
noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturei moderne, ei se pătrunseră numai
de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra
ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au
produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut
exista [s.n.]. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală cu mintea şi cu inima
aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu
hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în
modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi
de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repeţit aceste iluzii juvenile,
încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea română, o
direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrâni, pe cei se duc
spre a învăţa şi pe cei cari s-au întors spre a aplica învăţătura lor.” (Titu Maiorescu,
Critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.77-78)
Cultura critică inovează spaţiul politic românesc mutând accentul dinspre imitaţie spre
construcţia politică bazată pe cunoaştere şi pe competenţă, adică dinspre forma
instituţională spre conţinutul de aptitudini al structurilor occidentale – aceasta este
esenţa teoriei formelor fără fond. Ideologia aceasta avea să se numească a statului cultural
şi va avea reprezentaţi de vârf, după Maiorescu şi Eminescu, prin Motru, Gusti şi Manoilescu.
Calea spre progres, arătau junimiştii, trece prin eliberarea energiilor populare în jurul unui
model moral integral – rol care trebuia jucat de burghezie. Conduci poporul către progres
numai prin cunoaşterea nevoilor sale, nu impunându-i un model, fie el şi de cea mai bună
calitate din import. După cunoaşterea nevoilor sale – ceea ce înseamnă politică bazată pe
ştiinţă, pe competenţă, tu, omul politic, împreună cu stăpânitorul mijloacelor de producţie
(burghezia), trebuie să îl organizezi pentru cultivarea şi utilizarea eficientă a aptitudinilor sale.
Organizarea înseamnă moralitate şi disciplină în finanţe, în politică, în industrie, înseamnă
distribuţia justă a raporturilor dintre sat şi oraş etc. Progresul nu se opreşte însă numai la
cunoaşterea nevoilor originare, ci, arată Gusti, Manoilescu etc., presupune şi ridicarea
orizontului nevoilor. Poporul trebuie „să se ridice”, nu doar să fie „conservat”, susţin răspicat
adepţii culturii critice.
Chintesenţa acestor abordări este, deci, statul cultural – statul întemeiat pe cunoaşterea şi
îndeplinirea reală a trebuinţelor publice prin cunoaşterea morală, adică pe guvernarea prin
cunoaştere (competenţă) pentru popor.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 13
Etapele modernizării societăţii româneşti
Etapa eroică a modernizării este răspunsul societăţii româneşti la urgenţa „reintrării în
istorie”, prin debarasarea de dominaţia fanariotă şi otomană. Efortul a fost demarat cu Tudor
Vladimirescu pentru a fi ilustrat la vârf de Şcoala Ardeleană şi de revoluţionarii paşoptişti. Ca
ideal-tip uman, reprezentativul culturii eroice este Ion Heliade Rădulescu. În acelaşi timp, atât
cultura eroică cât şi cultura critică sunt două stadii ale procesului de emancipare-respectiv de
dezvoltare ale României moderne.
Primul pas în emanciparea românilor este făcut de Revoluţia lui Tudor
Vladimirescu, la 1821, care marchează o surprinzătoare racordare la principiile statului
modern – în special prin cerinţele legate de transformarea funcţiilor publice din surse de venit
pentru potentaţi locali în roluri utile pentru societate. Tudor Vladimirescu readuce în istoria
românilor ideea naţională ca fundament al modernizării sociale. Pentru Tudor, a fi patriot
însemna în primul rând respect faţă de aspiraţiile şi nevoile maselor. De altfel, o primă
consecinţă a mişcării lui Tudor este eliminarea domniilor fanariote.
„Vladimirescu a fost, precum remarca George Călinescu, stâlpul dintâi al noii
configuraţii («mesianismul raţional») pe care am regăsit-o la toate figurile
reprezentative pentru noua serie culturală din aria Principatelor. ...
Celelalte note ale acestei formule ideologice produse de Revoluţia lui Tudor sunt: a) se
dă un nou conţinut noţiunii de patrie şi «patriot» («se aplică nobililor numai dacă
aceştia nu nesocotesc aspiraţiile mulţimilor»); b) accentuează ideea solidarităţii de
«neam», de unitate naţională ....
Sincronizarea cu Occidentul a fost opera mişcării sociale interne, adică a unei opţiuni
şi a influenţelor ideologice occidentale. Aceeaşi mişcare va crea tipul nou de om,
întruchipat de personalitatea lui Tudor Vladimirescu:
«Prin întreaga lui configuraţie morală Tudor se situează la antipozii tipologiei
sufleteşti create de epoca fanariotă: e un om al principiilor, nu al compromisului, al
austerităţii, nu al luxurii, al promptitudinii, nu al pertractărilor, al liniarităţii gândului,
nu al rococoului stilistic, al bărbăţiei şi al jertfei, nu al moleşirii, al discreţiei şi
stăpânirii de sine, nu al impudorii confesive şi istericalelor ... Nu e greu de a vedea că
Tudor e un mesianic din familia lui Bălcescu şi Mickiewicz, având în minus faţă de
aceştia cultura, dar în plus, intuiţia nemijlocită a psihologiei omului simplu.» Tudor
este «înainte mergătorul mesianismului romantic românesc» [Paul Cornea, Originile
romantismului românesc, Minerva, Bucureşti: 1972, 171-172] . Iar prin ideea jertfei, el
repune gesticulaţia omului mare pe temelii creştine ...” (apud Ilie Bădescu: 2003, 292-
293)
Dacă ar fi să luăm în considerare importanţa imitaţiei sociale, aşa cum ne propune
Eugen Lovinescu, atunci primul moment politic al modernizării României prin sincronizarea
cu ideile revoluţiei franceze este aşa-numita Constituţie a cărvunarilor sau Constituţia din
1822. În fapt, respectiva constituţie este un memoriu, prin care o parte din boierimii şi noua
clasă comercială („ciocoii” – cum arată Lovinescu) cereau marilor puteri o serie de drepturi
comerciale şi politice. Unele pasaje din memoriu reproduc Declaraţia drepturilor omului de
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 14
la 1789 fără a atinge în mod serios chestiunea emancipării şi modernizării societăţii
româneşti, fiind mai degrabă, după cum chiar Lovinescu observă, „un moment ideologic”.
„Mişcarea «cărvunarilor» a fost privită şi de istorici (Xenopol, d. Radu Rosetti) şi de
sociologi (d. St. Zeletin) ca o acţiune premergătoare a revoluţiei paşoptiste. Sensul ei
mai precis e de a fi dezvoltat o oarecare activitate politică – p.35 în sânul boierimii,
necesară formaţiei spiritului public al unui popor.” (Lovinescu: 1997, 34)
Urmează momentul Păcii de la Adrianopol, la 1829, când, în urma victoriei ruşilor
împotriva turcilor, Principatele capătă dreptul de a face comerţ cu restul lumii. Este interesant
de remarcat că dreptul acesta este expresia intereselor britanice la Gurile Dunării, grăbite să
pună deja o stavilă în calea expansionismului rusesc la Dunăre şi Strâmtorile din Marea
Neagră. Dacă Turcia nu mai putea avea puterea de a supraveghea eficient artera europeană a
Dunării, Imperiul Britanic şi Franţa încep să susţină limitat Principatele ca frontieră a Europei
occidentale în calea noii ameninţări ruseşti. De altfel, Imperiul Ţarist înţelege să îşi manifeste
dominaţia impunând un Regulament de guvernare pentru Moldova şi Ţara Românească de
factură neofeudală. Cu eliberarea Dunării de sub monopolul otoman, spaţiul românesc intră
direct în circuitul capitalist mondial şi, odată cu el, în circuitul politic, ideologic al ideilor
dominante ale epocii.
Revoluţia de la 1848 este punctul culminant al fazei eroice a dezvoltării moderne a
României. Este momentul în care se afirmă răspicat nevoia construirii statului naţional român,
ca formulă modernă, capitalistă, de progres social şi naţional. Proclamaţia de la Islaz din 20
iunie 1848, cele trei Mari Adunări Naţionale de la Blaj (din mai, iunie şi septembrie 1848 ) şi
„Proiectul de Constituţie pentru Moldova” (august, Cernăuţi) sunt momentele cruciale ale
românilor din cele trei Principate care exprimă dorinţa de emancipare naţională şi
modernizare socială. În discursul elitelor române apare pentru prima dată formulată cu
claritate noţiunea de «popor suveran», principiu de structurare politico-socială şi economică
care stă şi astăzi la baza statelor moderne. Românii din Moldova şi Ţara Românească militau
pentru eliberarea de sub dominaţia rusească şi turcească, eliminarea ierarhiei rangurilor,
împroprietărirea ţăranilor, libertatea presei etc. Perspectiva generală era aceea a dezvoltării
capitalismului naţional, slujitor al societăţii văzută ca sfânta cetate. La Blaj, dar şi în alte
adunări „Naţiunea română s-a declarat şi proclamat naţiune de sine stătătoare”. În Ardeal,
elitele şi ţăranii s-au văzut nevoiţi să pună mai înaintea preocupărilor privind modernizarea
socială problema alipirii forţate la Ungaria, fapt proclamat din păcate de revoluţia ungară şi
situat în mod curios sub stindardul eliberării şi modernizării naţiunii maghiare. Revoluţia
română din Ardeal, deşi modernă în spirit, are un caracter naţional pronunţat în acţiunile
concrete. Astfel, revoluţionarii români, în frunte cu Avram Iancu, Eftimie Murgu, Andrei
Şaguna, Aron Pumnul ş.a. au fost nevoiţi să accepte suzeranitatea împăratului, jurându-i
credinţă la Adunarea de la Blaj, deşi, tot acolo, au formulat şi marile proiecte de emancipare
socială precum libertatea cuvântului, eliberarea de servituţi a ţăranilor, dreptul la credinţa
ortodoxă, libertatea industriei şi a comerţului care presupuneau, în esenţă, emanciparea de sub
dominaţia împăratului de la Viena etc.
Revoluţia de la 1848 scoate cel mai bine la iveală noul tip uman pe care se reazemă progresul
societăţii româneşti. Deşi teoriile sincroniste, în frunte cu Eugen Lovinescu văd în paşoptişti
în primul rând agenţii imitării ideologice ai Occidentului, tipul revoluţionarului român este
mai mult decât tiparul ideocrat lansat de revoluţia franceză. Desigur, fiecare personalitate îşi
are accentele ei. Dacă la Ion Heliade Rădulescu se observă cu precădere credinţa în caracterul
mesianic al poporului român, care are un rol pe care trebuie să şi-l îndeplinească în istorie, la
Nicolae Bălcescu sau la Ion Ionescu de la Brad apare cu claritate rolul specialistului în
ridicarea societăţii pe baze naţionale. În general, chiar dacă revoluţionarii s-au limitat la
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 15
atribui oarecum naiv rolul ridicării poporului intelectualităţii şi capitalului, credinţa lor
nestrămutată în progres prin neam şi, implicit, în necesitatea realizării statului naţional român
aşezat pe baze politice şi economice moderne, au constituit pentru mai mult de o jumătate de
secol punctele de reper ale tuturor eforturile de modernizare ale României. Aceste imperative
au fost (unele sunt şi astăzi nerezolvate): emanciparea ţărănimii şi încorporarea agriculturii în
marele circuit economic naţional de pe urma căruia să beneficieze în primul rând satul,
eliberarea naţională prin unirea celor trei ţări române şi cucerirea independenţei, aşezarea pe
baze democratice reale a statului şi pe baze capitaliste a vieţii economice şi sociale. Liberalii
M. Kogălniceanu, Brătienii, C.A. Rosetti, şi alţii, formaţi în timpul revoluţiei, au continuat
proiectul modernizării României prin rolul lor în realizarea Unirii de la 1859, a Constituţiei de
la 1866, a Independenţei de la 1877, înfiinţarea Băncii Naţionale la 1880, proclamarea
regatului la 1881, încununate prin Marea Unire de la 1918.
„Cu N. Bălcescu descoperim un alt tip al «intelectualului ideolog» al revoluţiei
moderne decât cel consacrat de revoluţia franceză. El îşi derivă teoriile nu din principii
generale, ca socialiştii utopici, ci din mişcarea istorică a structurilor sociale. G. Zane a
demonstrat că N. Bălcescu, deşi fusese puternic înrâurit de Thierry, «părintele luptei
de clasă», după expresia lui Marx, «nu s-a lăsat antrenat de teoriile istoricului francez
în explicarea istoriei sociale româneşti». Atitudinea şi conduita «intelectualului
specialist», ca tip social, se înalţă deci deasupra tentaţiilor sincroniste ale ideologiei
epocii.” (Bădescu: 2003, 289).
Poate chiar mai importante decât tipologia aceasta a omului nou (a „noului român”), revoluţia
de la 1848 a formulat cu claritate pentru întregul spaţiul românesc priorităţile supravieţuirii şi
dezvoltării:
„Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu
vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp
politic” (Nicolae Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, Ed. Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1964, p.135, apud G.D. Iscru, Revoluţia Română din 1848-1849, Editura
Albatros, Bucureşti, 1988, p. 250, s.n.)
„Aşa, unire politică naţională, naţională, naţionalitate, să fie scopul întreprinderii
fiecărui român. Atunci vor înceta toate asupririle românilor … Iar fără naţionalitate şi
republica e despotism.” (Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară.
Schiţa tomului III, ed. De dr. Ştefan Pascu, Sibiu, 1943, p.157, în ibidem, s.n.).
După 1848 are loc un eveniment cu consecinţe geopolitice importante pentru români –
războiul Crimeii (1853-1856) între ruşi şi marile puteri occidentale care susţineau Imperiul
Otoman. Franţei şi Angliei li se alătură şi Imperiul Habsburgic. În urma Convenţiei de la
Paris (1856) prin care se termina conflictul, Rusia pierdea dreptul de control asupra
politicii interne din Ţările Române, drept instituit odată cu Pacea de la Adrianopol (1829) şi
consacrat prin Regulamentul Organic. În plus, Rusia retroceda sudul Basarabiei (anexată la
1812) Moldovei (Judeţele Cahul şi Ismail) şi trebuia să respecte libertatea comerţului şi a
navigaţiei pe Dunăre şi pe Marea Neagră16
. În felul acesta devine posibilă convocarea
divanurilor (adunărilor politice reprezentative) în Ţara Românească şi Moldova pentru
amendarea Regulamentelor organice din cele două ţări şi alegerea unui singur domnitor – fapt
ce avea să determine, cu ajutorul Franţei, Unirea de la 1859. Opozanţi înverşunaţi ai apariţiei
noului stat au fost Imperiul Otoman – care înţelegea perspectiva cuceririi independenţei
16
Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura Albatros, 1975, p.606.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 16
românilor şi Imperiul Habsburgic – care prevedea unificarea Moldovei cu Ţara Românească
drept primul pas pentru unirea tuturor românilor (şi implicit pierderea Transilvaniei şi
Bucovinei).
Înfăptuirea Unirii de la 1859 şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al
Moldovei şi Ţării Româneşti reprezintă finalizarea unei prime etape al proiectului
românesc de modernizare. În concepţia paşoptistă libertatea individuală nu era posibilă
decât după realizarea libertăţii naţionale, iar realizarea statului român era prima condiţie a
acestui proces. Lovinescu este cel ce punctează faptul că Unirea de la 1859 marchează
realizarea „cadrului fundamental” al existenţei României ca societate modernă. Într-adevăr,
prin actul Unirii se creează cadrul statal fără de care progresul întregului spaţiu românesc
(deci inclusiv al Transilvaniei, al Basarabiei şi Bucovinei) nu ar fi fost posibil.
Au devenit astfel posibile demararea proiectelor care priveau democratizarea votului şi
soluţionarea problemei rurale. Fără lărgirea bazei votului, libertatea personală nu putea fi
atinsă şi, în consecinţă, sursa cea mai importantă a democraţiei – libertatea de expresie în ceea
ce priveşte treburile publice, nu mai putea fi realizată. Cea de a doua chestiune, reforma
rurală, era imperios necesară pentru asigurarea fondului reformei politice. Fără
împroprietărirea ţărănimii, cea mai mare parte a românilor ar fi rămas neliberi şi deci,
chestiunea democratizării ar fi fost o formă fără fond.
Scurta domnie a lui Cuza (1859-1866) reuşeşte trei măsuri foarte importante.
Prima, secularizarea averilor mănăstireşti (1863) reprezintă, în fond, „luarea pe spezele
statului român”17
a tuturor mănăstirilor. Scopul legii din 1863 a fost eliminarea controlului
ţarist exercitat în Principate prin intermediul ierarhilor greci ce guvernau mănăstirile
„închinate” direct Patriarhiei de la Constantinopol şi, în al doilea rând, stoparea scurgerilor
unor venituri importante (mănăstirile închinate trimiteau către Constantinopol sau către Athos
o bună parte din veniturile lor, chiar dacă în ţară, unele dintre acestea abia dacă se mai ţineau
în picioare). Au urmat reformarea Parlamentului (a Adunării) prin democratizarea votului,
care a făcut posibilă Reforma rurală de la 1864. Nu a fost deloc uşor pentru Cuza şi
Kogălniceanu (cel mai apropiat colaborator al domnitorului, prim ministru) să impună clasei
politice – structurată aproape feudal în urma Regulamentului organic – legea rurală. A fost
nevoie ca Alexandru Ioan Cuza să de o veritabilă lovitură de stat pentru a impune aceste
reforme. Astfel, prin noua „constituţie”, numită Statut18
, prerogativele domnitorului erau mult
întărite, dincolo de prevederile Convenţiei de la Paris din 1856, iar Adunarea parlamentară se
împarte în Cameră şi Senat, cu preşedinţi numiţi de domn. Dacă Statutul diminua
prerogativele Parlamentului, în schimb a lărgit semnificativ drepturile electorale: nu numai
marii proprietari de pământ aveau acces în Parlament ci şi o bună parte din cetăţenii de rând,
după tipul de impozit pe care îl plăteau. Baza electorală mult mărită a statului Român a
asigurat astfel – paradoxal, prin voinţa autoritară a domnului19
- startul democraţiei româneşti.
Odată modificată structura socială a Parlamentului, Cuza a putut supune votului Legea rurală.
Adoptarea acesteia de noua Adunare marchează intrarea efectivă în modernitate a României
prin desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Cu toate acestea legea rurală de la 1864
nu a reuşit soluţionarea problemei rurale, consacrând totodată acest handicap pentru tot restul
epocii moderne, până în zilele noastre. Datorită faptului că ţăranii au primit pământ insuficient
şi nu au fost puşi în posesia instrumentelor de producţie, situaţia ţăranilor s-a agravat
17
Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura Albatros, 1975, p.616. 18
Titlul complet era Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. 19
Trebuie precizat că spiritul autoritar al domnului Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a urmări sistematic
reformarea sistemului politic şi a economiei rurale. Statutul a fost votat de popor prin Plebiscit, în luna mai 1864.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 17
sistematic în cursul secolului XIX şi începutul secolului XX, suferinţa lor ieşind iveală în mai
multe rânduri, prin câteva răscoale (cea mai răsunătoare a avut loc în 1907).
Constituţia de la 1866 este prima lege fundamentală propriu-zisă a României
moderne (Statutul lui Cuza fiind o amendare a Convenţiei de la Paris). Constituţia statuează
caracterul democratic al societăţii după modelul belgian şi va asigura suportul legislativ
guvernării monarhice. Prinţul Carol I este investit Domn în mai 1866 iar Constituţia este
votată în iunie acelaşi an. România se va putea proclama monarhie după ce toate marile puteri
vor recunoaşte independenţa câştigată pe câmpul de bătălie (războiul din 1877-1878), în anul
1880. „Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la
timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei importante,
printre care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ,
separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea
drepturilor omului şi cetăţeanului.
Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale caracterul
indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, aceasta
în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest
act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional
al Europei de sud-est.”20
În ceea ce priveşte rolul de punte de legătură cu tradiţia modernă Occidentală al Constituţiei
de la 1866, Eugen Lovinescu observă următoarele:
„Cadrele vieţii noastre sociale au fost trase aproape definitiv prin Constituţia de la 1866; la
această dată, acţiunea revoluţionară a ideologiei poate fi, deci, privită ca încheiată; formal,
viaţa poporului nostru a devenit sincronică vieţii europene; din epoca eroică a renaşterii, am
intrat în faza consolidării materiale.” (Lovinescu: 1997, 117)
Perioada dintre 1859 şi 1910 este considerată faza predecolării capitaliste a României,
caracterizată de guvernarea intereselor oligarhiei interne aflată în formare. Predecolarea este
caracterizată prin procese de acumulare primitivă a capitalului, în care se formează o „masă
critică” de capital intern pentru a asigura dezvoltarea ulterioară a economiei. Acumularea
primitivă a capitalului este însă caracterizată de supraexploatarea muncii ţărăneşti, de
practicarea unor dobânzi foarte mari (cămătăreşti) şi, în consecinţă, de costuri sociale
exagerate. Principalul cost al acestui proces a fost neoiobăgia, adică reservilizarea ţărănimii,
de această dată cu instrumentele oferite de infrastructura juridică şi de sistemul de camătă
modern, ceea ce a condus la o agravare nemaipomenită a situaţiei acestei pături sociale. Din
punct de vedere politic, după cum arată Zeletin, perioada este caracterizată de arderea
etapelor evoluţiei normale, dar este mai aproape de caracterul statului absolutist decât de
guvernarea democratică. Aceasta pentru că oligarhia internă şi-a apropriat în interes propriu
mecanismul de stat pentru a-şi pune sub protecţie acumularea. Creşterea autonomă a
capitalului intern nu a fost posibilă decât odată cu eliberarea ţărănimii de constrângerile
neoiobăgiste şi după unificarea organică a spaţiului economic românesc la 1918. (Bădescu:
1996, 24 şi passim).
20
Parlamentul României, Direcţia de informare parlamentară (2005), Mihaela Georgescu,
http://www.forumconstitutional.ro/camera_deputatilor/prodemocratia/forum.page?mid=6, sublinierea aparţine
autoarei.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 18
Proiecte şi doctrine ale modernizării României
Am văzut până acum care sunt principalele etape ale modernizării României, în general până
la primul război mondial, în mod special până la 1866. De asemenea, am putut constata că
evoluţia societăţii Româneşti nu s-a făcut la întâmplare, ci sub direcţia unor curente culturale
majore. Din descrierea etapelor istorice am observat că aceste curente culturale majore s-au
constituit în paradigme, adică în modele de gândire şi acţiune socială, politică, culturală şi
chiar militară. Paradigmele respective sunt perspectiva sincronistă şi cultura critică.
În preajma primului război mondial şi mai cu seamă după terminarea lui, în România se
cristalizează mai multe proiecte-doctrină privind modernizarea societăţii şi a statului.
Doctrina se referă, în acest caz, la enunţuri de tip social, politic, economic, filosofic
care formează o concepţie integrată privind situaţia României şi soluţiile dezvoltării
ţării. Înmulţirea doctrinelor este dovada faptului că viaţa socială românească a atins o
anumită maturitate, depăşind marile urgenţe, în special după realizarea Marii Uniri din
1918.
Vom ilustra în cele ce urmează câteva proiecte-doctrină: proiectul ţărănist – Virgil Madgearu,
proiectul poporanist – Stere, proiectul liberal – Zeletin, proiectul corporativ – Manoilescu..
Problema rurală – în general
Principala problemă la care se adresează proiectele de dezvoltare în prima parte a secolului al
XX-lea au în vedere problema rurală. Nerezolvată nici astăzi, principalele coordonate ale
problemei rurale sunt următoarele:
- Ruptura dintre sat şi oraş. Satul este furnizor de produse pentru oraş dar nu participă la
economia de piaţă dominată de oraş, adică nu beneficiază de produse industriale şi
servicii în raport cu valoarea şi cantitatea produselor livrate oraşului.
- Paradoxul forţei de muncă. La ţară sunt perioade în care se înregistrează un surplus de
braţe de muncă, acestea pleacă la oraş, în meserii neproductive, de regulă funcţionari
de stat sau în servicii neproductive. La începutul secolului funcţionărimea trăia astfel
aproape exclusiv din veniturile extrase de stat de la ţară.
- Munca nu este organizată capitalist ci neofeudal. Capitalismul din rural nu este
interesat în organizarea capitalistă a muncii cât în exploatarea muncii ţărăneşti cu
instrumente feudale în condiţiile în care cerinţele instituţiilor moderne adresate satului
sunt de tip capitalist. Eficienţa capitalistă de extragere a veniturilor este mult mai mare
decât posibilităţile de refacere a solului. Ţăranul este supraexploatat iar economia
rurală este de autosubzistenţă. Supraexploatarea muncii rurale în aceste condiţii a fost
denumită de Gherea neoiobăgie.
- Proprietatea este puternic fărâmiţată şi exploatată cu eficienţă economică foarte
scăzută.
- Satul nu are acces la credite pentru dezvoltarea mijloacelor de producţie.
- Ţăranul chiar dacă are pământ nu posedă, deci, şi mijloacele de producţie moderne.
- Statul este aproape complet dezinteresat de problema ţăranului şi a satului, iar mediul
de afaceri modern este slab reprezentat în mediul rural, iar atunci când ajunge la ţară
adoptă, în bună măsură, formele neproductive ale capitalului speculativ (de camătă).
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 19
Proiectul ţărănist - Virgil N. Madgearu şi economiile întârziate
Contextul: România şi sistemul mondial
Virgil Madgearu (1887-1940) şi-a făcut studiile universitare în Germania, este
principalul doctrinar al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost ministru cu diferite portofolii
(finanţe, industrii, agricultură) în perioada guvernării ţărăniste dintre 1928-193321
.
Spre deosebire de Lovinescu, Madgearu socoteşte că problema dezvoltării se pune în urgenţa
ei imediată iar nu în viitor, după asimilarea de sus în jos a unor modele externe. Pentru
Madgearu sincronizarea ideologică şi a instituţiilor este mai întâi de toate parte a logicii
capitalului aflat în expansiune. În acest fel, economistul ţărănist corectează teoria
sincronismului şi legea orbitării enunţate de Lovinescu, respectiv de Constantin Dobrogeanu
Gherea, cu următorul enunţ de valoare paradigmatică:
“«Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa largă a
economiilor ţărăneşti prin transformarea modului lor de producţie pe baze
capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinţă a economiilor
ţărăneşti poruncilor pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în
forma câştigului comercial.” (Madgearu: 1926, 137, apud Madgearu: 1995, 262-263,
s.n.).
Cu alte cuvinte, impactul pe care capitalismul modern îl are asupra economiilor agrare din
Estul Europei nu este neapărat unul pozitiv22
. Din perspectiva logicii sistemului mondial
imitaţia nu este suficientă pentru a ocupa o poziţie mai bună în cadrul acestuia – adică nu este
suficientă schimbarea cadrului juridic pentru a schimba modul de producţie înapoiat cu
unul performant.
Pentru Madgearu dezvoltarea României se referă în principal la punerea pe baze sănătoase a
agriculturii. Soluţia la problema rurală este transformarea regimului proprietăţii. Pentru a se
integra în economia de piaţă, arată Madgearu, satul trebuie să redescopere valenţele
economiei ţărăneşti libere (ale proprietăţii de muncă), cu ajutorul dezvoltării reţelei
creditului rural. Creditul rural – adică banca – va face legătura între industrie şi sat, ajutând
satul să cumpere produsele industriale necesare cultivării pământului şi creşterii nivelului
general de civilizaţie. Pentru ridicarea agriculturii nu este nevoie neapărat de apariţia marilor
proprietăţi capitaliste – care „îşi vor atinge repede limita raţionalităţii capitaliste”23
, ci doar de
punerea pe alte baze ale economiei ţărăneşti centrate pe proprietatea familială, mai exact pe
reţeaua de proprietăţi familiale ţărăneşti.
„... Nu se poate crea o industrie naţională, dacă nu există o piaţă internă, capabilă de a
absorbi minimum de producţie sub care nu se poate organiza producţia de masă, în
fabrici, decât la adăpostul eternizat al barierelor vamale, care dacă nu sunt privite, în
concordanţă cu concepţia lui Fr. List, ca mijloace de educaţie temporare, devin
mijloace de spoliaţiune, reducere a bunei stări generale şi împiedicare a progresului.
21
Virgil Madgearu: 1999, Prefaţa. 22
Ilie Bădescu numeşte procesele de înapoiere ce apar în ţările rămase în urmă ca urmare a contactului deficitar
cu capitalul străin efect de poziţie. Cel mai grav efect de poziţie dezvoltat între 1866-1910 s-a numit neoiobăgie.
(Bădescu: 1996, 24 şi passim). 23
Madgearu consideră că etapa de dezvoltare în care este România încurajează pătrunderea mai cu seamă a
capitalurilor cămătăreşti la ţară, în nici un caz a celor care pot servi la raţionalizarea producţiei, de aceea, arată
el, este nevoie ca ţărănimea „să aducă sub stăpânirea ei, cu ajutorul cooperativelor ei, toate căile care duc la piaţa
mondială pentru mărfuri şi capital şi să pună stăpânire pe întregul aparat de comerţ şi credit, care serveşte
intereselor maselor ţărăneşti. Fructul acestei biruinţe de clasă economice mondiale va fi că ceea ce poate fi un
mijloc de exploatare capitalist, devine un simplu instrument tehnic, prin care economia familială în agricultură
îşi întăreşte poziţiile.” (Madgearu: 1995, 84).
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 20
Anemia industriei naţionale româneşti dinainte de război îşi găseşte astfel o explicaţie
tocmai în situaţia agrară neofeudală, care zădărnicea crearea unei pieţe interne largi.
Neoiobagul, care îşi împărţea produsul muncii cu proprietarul (arendă, dijmă, clăci) şi
cu Statul (dări), avea o capacitate de cumpărare extrem de mărginită, care mai era
redusă prin scumpetea fabricatelor interne, industriile încurajate, în lipsa posibilităţilor
de organizare a producţiei de masă, fiind silite a vinde mărfurile sub pavăza tarifului
vamal. Cercul vicios era astfel încheiat.” (Madgearu: 1995, 51-52)
Proprietatea de muncă şi justiţia fiscală
Madgearu introduce în circuitul sociologiei şi economiei moderne proprietatea de
muncă, revoluţionând conceptul de proprietate. Proprietatea trebuie socializată, arată
Madgearu, punând-o în slujba interesului public. Proprietatea capătă astfel funcţie socială pe
lângă funcţia de marcator de status (de prestigiu social). El opune proprietatea de muncă
noţiunii de proprietate de exploatare – adică stării generale a regimului contemporan al
proprietăţii de la începutul secolului XX. Madgearu dezvoltă acest concept plecând de la
Constituţia Germaniei din 1919:
„Proprietatea obligă. Folosinţa ei trebuie să fie în acelaşi timp serviciu pentru binele
obştesc.
Aplicaţia acestui nou drept de proprietate în ce priveşte pământul, se evidenţiază în
tendinţa de înlocuire a proprietăţii de exploatare, prin proprietatea ţărănească de
muncă [ - nota lui Madgearu: «Lucrarea şi folosirea pământului este o datorie a
proprietarului faţă de societate» (Constituţia germană, art.153).], manifestată în ţelurile
revoluţiei agrare şi se oglindeşte în toate măsurile pentru conservarea structurii agrare,
întemeiată pe proprietatea de muncă.” (Madgearu: 1995, 48)
Transformarea proprietăţii ţărăneşti din proprietate de exploatare24
în proprietate de
muncă este garanţia organizării pe baze raţionale a agriculturii şi premisa dezvoltării
moderne a României, arată Madgearu.
Madgearu nu este adeptul marii proprietăţi capitaliste în agricultură, care, arată el, este
inevitabil limitată în eficienţă de natura mijloacelor de producţie dominante (sezonalitate şi
alte caracteristici ale naturii) şi de constrângerile marelui capital de bancă, ci al proprietăţii
ţărăneşti. Proprietatea ţărănească trebuie să dezvolte ocupaţii industrializate auxiliare
pentru a exploata inactivitatea din timpul sezonului rece. Exploatarea raţională în economia
rurală nu este obligatoriu să fie identică cu raţionalitatea capitalistă, ea poate rămâne foarte
bine economie ţărănească, în condiţiile arătate mai înainte. Pentru Madgearu, industria
internă şi creditul trebuie să se subordoneze nevoilor economiei ţărăneşti. Industria
internă nu poate concura pe pieţele externe cu produsele occidentale, dar poate concura cu
succes cu acestea pe piaţa internă, cu condiţia să reprezinte corect nevoile economiei rurale.
Contextul general al acestor politici este justiţia fiscală, în virtutea căreia „fiecare cetăţean să
plătească, dar să plătească în raport cu capacitatea de plată.” (Madgearu: 1935, 197).
24
Ne dăm seama că proprietatea de exploatare este în fapt, parcela ţărănească supraexploatată sau marea
proprietate rău organizată, care foloseşte forţă de muncă subremunerată.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 21
Proiectul poporanist – C. Stere
Problema socialismului
Principalul exponent al curentului poporanist sunt Constantin Stere25
şi intelectualii
din jurul revistei Viaţa Românească, fondată împreună cu Garabet Ibrăileanu şi Paul Bujor la
1906.
Stere are două contribuţii importante la proiectul de modernizare al României. Mai întâi de
toate clarifică iluzia socialistă, stabilind foarte clar imposibilitatea aplicării proiectului
marxist la România. În al doilea rând, este printre primii care furnizează o soluţie ţărănistă
(înaintea lui Madgearu) economiei şi societăţii româneşti.
În ceea ce priveşte primul aspect, al validităţii proiectului socialist, Stere arată că fiind o ţară
predominant agrară, România nu poate avea o construcţie socialistă întemeiată pe marea
industrie şi pe proletariat. Mai mult, competiţia industrială acerbă fiind controlată de marea
finanţă şi de state cu politici şi armate puternice, România nici nu poate aspira să-şi
construiască o industrie mare cu care să intre pe piaţa mondială. În consecinţă, România nu va
avea nici proletariatul cu care să susţină o reformă socialistă. De asemenea, socialismul nu ar
putea să conteze pe o clasă socială pe care o consideră duşman de clasă, adică pe ţărănime:
“Iată ce cetim în «Manifestul comunist»:
«Clasele mijlocii: micul industriaş, micul negustor, meseriaşul şi ţăranul cu toţii luptă
cu burghezia pentru ca să scape de pieire, ca clase mijlocii. Ei prin urmare nu sunt
revoluţionari, ci conservatori. Mai mult, ei sunt reacţionari: ei tind să întoarcă îndărăt
roata istoriei. Dacă ei sunt revoluţionari, apoi numai întrucât vor fi siliţi să intre în
rândurile proletariatului, întrucât ei nu-şi apără interesele lor actuale, ci cele viitoare,
- întrucât ei îşi părăsesc propriul lor punct de vedere, pentru ca să se pună pe punctul
de vedere al proletariatului …»” [K. Marx, Fr. Engels, - Das Kommunistiche
Manifest, ed. a 6-a, 1903, p.18]
Aşadar ţăranul e, ca mic proprietar de pământ, prin acest fapt însuşi, un duşman al
proletariatului industrial, el nu poate fi prieten decât dacă se hotărăşte să se despartă de
pământ, şi să intre în rândurile proletariatului.” … (Stere: 1996, 13-14)
Stere arată că mecanismele societăţii ţărăneşti sunt deja în acord cu armonia socială
preconizată de socialişti, fiind lipsită de tensiunile generate de lupta de clasă (ţărănimea este şi
producător şi proprietar), de separaţia dintre forţa de muncă şi mijloacele de producţie
(ţărănimea împroprietărită cum se cuvine posedă instrumentele de producţie), şi se îndreaptă
către raţionalizarea producţiei pe baze asociative (Stere este adeptul politicilor cooperativelor
sau asociaţiilor agricole). Din acest punct de vedere, arată Stere, ţărănimea este prin
excelenţă o clasă a progresului social (Stere: 1996, 72), chiar din perspectivă socialistă. Iar
Stere ştia foarte bine ce spune, stând în puşcăriile ţariste şi în lagărele Siberiene opt ani (1884-
25
Provenit dintr-o familie de boieri din Basarabia, Stere (1865-1936) este arestat în timpul liceului de către
serviciile secrete ţariste pentru activitate împotriva ţarului şi deportat ulterior în Siberia (1886-1892). Deşi în
Rusia intră în contact cu socialiştii de acolo, Stere face opţiunea pentru democraţie iar nu pentru societatea
socialistă, fapt exprimat printr-o serie de articole intitulate Social-democratism sau poporanism? – strânse într-
un volum abia în 1996 de Mihai Ungheanu (Editura Porto Franco, Galaţi). Se stabileşte în România în 1892, iar
la 1913 devine rector al Universităţii A.I. Cuza din Iaşi. Consilier de primă importanţă pentru preşedintele
Partidului Liberal Ionel Brătianu, Stere intră în dizgraţie şi este chiar arestat pentru o scurtă perioadă în 1918
datorită opţiunii sale pentru o alianţă cu Germania şi nu cu Rusia în timpul primului război mondial. Este
cofondator, alături de Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi alţii ai Partidului Naţional Ţărănesc (format în 1926 prin
fuziunea Partidului Naţional din Transilvania cu Partidul Ţărănesc). „Intransigenţa doctrinară a lui C. Stere intră
în conflict cu metoda tranzacţională, de «pertractări» a lui Iuliu Maniu. ....În 1931 demisionează din PNŢ şi se
retrage la Bucov ...” (Ungheanu în Prefaţa la Stere: 1996, XII). Crezul său este democraţia rurală pe care o
exprimă în paginile Vieţii Româneşti (director 1906-1915).
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 22
1892) pentru contactele sale cu socialiştii şi narodnicii ruşi. Centrul noii reforme avea să fie
economia ţărănească familială reunită în asociaţii de tip cooperativ. Aceste asociaţii nu aveau
nevoie de circuitul bancar de tip capitalist şi nici consumul întreprinderii capitaliste, nefiind
dependente de „raţionalitatea” capitalistă şi deci ferite de speculaţiile capitalului vagabond.
Capitalul vagabond şi subdezvoltarea
Şi Stere, ca şi Madgearu, face o analiză foarte critică a capitalului care domină lumea rurală
românească, pe care îl consideră, folosindu-se chiar de analizele lui Marx, capital de camătă.
Conduita deficitară a capitalului este centrală în analiza problemei rurale:
“Încă acum şapte ani, …. am arătat în Cameră, că în ţările civilizate ale Apusului s-a
format un imens capital comercial şi capital de bancă, pe care l-am numit atunci
«capital vagabond», întrucât acest capital cutreieră lumea în căutarea unei plasări
avantajoase, şi întrucât câmpul lui de operaţiune îl constituie mai ales ţările înapoiate
economiceşte. Am arătat de asemenea că acest capital produce în ţările în cari
operează, toate efectele întunecate ale capitalismului, fără compensaţia binefacerilor
datorite lui în Apus, întrucât în ţările înapoiate el are de efect numai capitalizarea
veniturilor, nicidecum a felului de producţiune (pe care e neputincios să-l organizeze
acolo). Mulţumită acestui fapt, acolo se nasc toate fenomenele «acumulării primitive»,
descrise cu atâta putere de K. Marx, dar fără să se nască, din cauza aceasta, o avuţie
naţională, - care a fost o justificare istorică a acestei faze în Apus, - ci «capitalul
vagabond» serveşte ca o imensă pompă, care aspiră avuţia astfel acumulată peste
graniţă.” (Stere: 1996, 116)
Aşezarea economiei pe baze ţărăneşti este singura posibilitate a ieşirii ţărilor mai înapoiate de
sub puterea capitalului vagabond. Capitalismul nu îşi poate manifesta interesele decât acolo
unde are infrastructura sincronizată, construită tot pe baze capitaliste. Ori societăţile ţărăneşti,
fiind aşezate pe alte baze decât pe cele capitaliste, credea Stere, acestea se pot dezvolta la
adăpost de astfel de ingerinţe. De unde necesitatea imperativă a democraţiei rurale.
“Democratismul presupune nu numai un regim constituţional sincer, cu care seamănă
foarte puţin parodia lui [din România] de astăzi; nu numai desfiinţarea privilegiilor
electorale şi lărgirea sistemului electoral, până la votul obştesc, egal şi direct; nu
numai adevărata «domnie a legilor», care în situaţia de azi nu poate fi decât o vorbă
deşartă, oricât de curate ar fi intenţiile celor ce o aruncă; nu numai respectarea
desăvârşită a libertăţilor constituţionale – a libertăţii cuvântului, a tiparului, a dreptului
de întruniri şi asociaţiuni etc. care astăzi sunt cu totul necunoscute la ţară ... dar şi o
participare efectivă şi energică a poporului însuşi la guvernarea ţării, şi mai ales o viaţă
cetăţenească reală în adâncimile organismului de stat, - la sat, la comună, la judeţ.
Într-un cuvânt, - pentru România, stat de ţărani, desăvârşirea operei începută de
generaţia de la 1848 impune urmaşilor sarcina de a lupta pentru realizarea unei
adevărate, puternice şi sănătoase democraţii rurale.” (Stere: 1996, 188)
Principiile organizării „societăţii ţărăneşti”
Democraţia rurală urmează să se cristalizeze în jurul democraţiei rurale, numită şi
poporanism, sistem de organizare care întemeiază statul pe „poporul muncitor”, adică pe
„ţăran”. Ţăranul însă va fi ridicat, prin grija politicilor de stat, la nivelul „clasei de mijloc”, al
„micii burghezii”, prin reformarea sistemului de vot (democratizarea votului prin renunţarea
la votul cenzitar), a mecanismului fiscal (despovărarea de credite cu dobândă cămătărească) şi
aşezarea pe baze sănătoase a industriei (reconfigurarea politicilor protecţioniste care până
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 23
acum produceau bunuri scumpe şi slabe calitativ cu profituri mari pentru câţiva întreprinzători
protejaţi de stat); industria va trebui subordonată valorificării produselor ţărăneşti. Ţărănimea
este clasă de importanţă naţională, alături de intelectualitatea care îi va lumina calea.
Pentru a începe acest proces, guvernarea trebuie întemeiată pe ştiinţă. Aceasta pentru că
“Superioritatea economică e determinată şi de condiţiuni generale de cultură şi de energia
poporului.” (Stere: 1996, 92). Dacă democraţia şi cooperaţia sunt cadrul eliberării energiilor
poporului, ridicarea lui este sarcina intelectualităţii, în special a celor de la sate.
În ceea ce priveşte economia rurală, aceasta trebuie puse pe baze cooperative – asociative,
susţine Stere. Caracterul cooperativ este de natură să prezerve principalele atuuri ale
agriculturii organizate pe baze ţărăneşti nu capitaliste, beneficiind în acelaşi timp „de
posibilitatea de a se folosi de toate avantajele marii producţiuni” (Stere: 1996, 63). El ia de
exemplu cea mai avansată agricultură a Europei, Danemarca, care are, la începutul sec. XX
cel mai puternic export pe cea mai bună piaţă a lumii la acea vreme, Anglia. Agricultura
Danemarcei era mai eficientă decât aceea a celei mai mari puteri agricole, Franţa:
„Dacă cooperativele ţărăneşti pot produce asemenea efecte, uşor vă puteţi da seama de
puterea lor economică, de viitorul lor, precum şi de viitorul micii agriculturi, care abia
a păşit pe această cale…” (Stere: 1996, 62)
Pornind de la aceste consideraţii Stere ajunge la concluzia că ţăranul se va ridica la condiţia
clasei mijlocii (a micii burghezii) şi, în acest fel, va putea deveni principalul susţinător al
pieţei interne şi, în consecinţă, al industriei naţionale (care îi va furniza mijloacele de
producţie mecanizate).
În ceea ce priveşte industria, aceasta trebuie să fie subordonată nevoilor economiei rurale.
Industria mare, atât cât poate exista într-o ţară dominată deja de marile industrii occidentale,
trebuie să fie supravegheată atent de stat, pentru ca întreprinzătorii să nu exploateze
beneficiile protecţioniste în defavoarea păturilor sociale cu adevărat producătoare.
Armonizarea intereselor industriaşilor, ale industriei cu restul economiei şi cu forţa de muncă
este analizată de Stere în cadrul unui concept revoluţionar, socializarea industriei.
Proiectul Corporativ – Mihail Manoilescu
Premisele organizării corporative a statului
Manoilescu26
este cel care sintetizează o bună parte din eforturile de dezvoltare din
întreaga perioadă cuprinsă între 1848 şi 1930. El ajunge la concluzia că pentru a putea ieşi din
statutul de periferie tranziţia din România trebuie reorientată:
1. pe baze creştine
2. pe ierarhia competenţelor
26
Mihail Manoilescu, îşi face debutul internaţional în ştiinţele economice în anul 1929, cu Forţele naţionale
productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Până atunci,
Manoilescu publicase peste o mie de pagini în limba franceză, dintre care 25 de studii consacrate realităţilor
României26
. Manoilescu a fost continuu preocupat de redefinirea structurii conceptuale a ştiinţei economice. In
preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial eforturile sale au întrunit o largă recunoaştere internaţională,
fiind numit în urma Congresului internaţional de ştiinţe economice de la Paris, din 1937, şeful comisiei
însărcinate cu standardizarea conceptuală a ştiinţei economice. Manoilescu a fost preşedintele Asociaţiei
Generale a Inginerilor Români, organism al cărei membru fondator era de la sfârşitul primului război mondial.
Manoilescu a ocupat de cinci ori diferite funcţii de ministru înainte de anul 1940, în perioada iulie-septembrie
1940 fiind chemat să ocupe funcţia de ministru de externe de regele Carol al II-lea. Ne amintim că atunci
România tocmai pierduse Basarabia şi Bucovina şi era pe punctul de a pierde Ardealul de Nord.
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 24
3. după principiile protecţionismului inteligent în economie
4. în acord cu importanţa funcţiilor sociale ale diferitelor categorii ocupaţionale, ca bază
pentru viaţa politică.
Din toate acestea a rezultat proiectul statului corporativ, întemeiat pe întreprinderea
corporatistă, parlamentul corporativ şi protecţionismul selectiv (inteligent).
Punerea proiectului corporativ pe baze creştine este marea diferenţă dintre organizările
de tip corporativ aflate atunci în plină dezvoltare în Germania şi Italia, state de extremă
dreapta şi atee. Numai o doctrină creştină putea avea în vedere socializarea intereselor
marilor întreprinzători cu restul poporului în cadrul a ceea ce Manoilescu numeşte politicile
de ridicare şi conservare a ţărănimii27
. Totodată, fundamentul vocaţional al doctrinei
corporatiste – anume ideea de chemare în asumarea profesiei – este de tip creştin. În al treilea
rând, aspectul creştin al doctrinei manoilesciene rezidă în finalitatea comunitară a proiectului:
individul trebuie să-şi perfecţioneze personalitatea (deci individul nu este un număr în slujba
unei ideologii, ca în cazul corporatismului nazist sau fascist) având în vedere interesul public
(comunitatea de apartenenţă, poporul din care face parte). De altfel, se cuvine făcută
precizarea că după cel de-al doilea război mondial mai toate statele occidentale au adoptat
modelul corporatist de organizare social economică în ceea ce avea să fie cunoscut sub
denumirea de neocorporatism.
Aşezarea statului român pe ierarhia competenţelor – idee unde Manoilescu se întâlneşte cu
teoria statului cultural, de la Maiorescu la Gusti – este asociată cu reaşezarea vieţii politice în
acord cu importanţa funcţionalităţii şi utilităţii sociale a diferitelor ocupaţii. Democraţia
corporativă porneşte de la nivelul întreprinderii şi ajunge la reorganizarea parlamentului.
La nivelul întreprinderii, Manoilescu limpezeşte noţiunea de corporatism în felul următor:
”Oricât ar părea de paradoxal, noţiunea aceasta - nouă în forma ei modernă - de
corporaţie, ca organizaţie naţională cuprinzând pe toţi acei care conlucrează
pentru a realiza un anumit produs sau un anumit serviciu naţional complet este o
noţiune mai clară - şi sociologic mai concretă - decât noţiunea de clasă.” (Manoilescu,
1941, p.31, s.n.).
„Misiunea economică a corporaţiilor este aceea de a organiza şi coordona producţia
naţională. Misiunea socială a corporaţiilor este de a rezolva pe cale de înţelegere toate
diferendele dintre întreprinzători şi salariaţi. .... In acelaşi timp, corporaţiile au rolul de
a dezvolta printr-o colaborare continuă între întreprinzător şi muncitor sentimentul de
solidaritate al muncitorului cu întreprinderea şi o nouă disciplină socială, rezultând din
prioritatea acordată interesului naţional. Misiunea politică a corporaţiilor este de a
integra politiceşte viaţa locală, viaţa regională şi viaţa naţională. .... Organele
autonome locale şi regionale şi statul însăşi trebuie să fie expresia elementelor
economice sociale pozitive.” (Manoilescu: 1933, 26-35)
Organizaţia corporatistă are, cu alte cuvinte, obiective foarte clare. Obiectul muncii ei este
organizarea producţiei (din punct de vedere social, economic şi politic), iar finalitatea este
creşterea competitivităţii naţionale şi creşterea gradului de civilizaţie al societăţii.
27
Această concepţie este dusă mai departe de Nichifor Crainic în cadrul dezvoltării noii democraţii numită
demofilie. Întemeiată şi ea pe parlamentul corporativ, demofilia este aplicaţia directă a concepţiei creştine în
viaţa publică. „Conţinutul demofiliei deci, este: mila şi hrana (către popor). Fără a doua, mila se preschimbã în
demagogie (ipocrizie), fără prima, hrana se transformã în consumerism, raportul celor conduşi cu conducătorii îşi
pierde orice conţinut spiritual, devine unul pur materialist. Pentru afirmarea de neam în statul nou (redefinit),
Crainic propune ideea de proporţie numerică pentru reprezentarea etniilor în parlament şi în instituţii (adică în
toate formele de direcţie din viaţa concretă a popoarelor). Acesta este principiul “proporţionalităţii etnice”.”
(Bădescu: 2002, 550-551)
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 25
Democraţia corporativă
În ceea ce priveşte organizaţia parlamentului, acesta nu este îndeajuns să fie democratic, el
trebuie să fie democratic corporativ. Manoilescu consideră că partidele clasice nu sunt
suficient de reprezentative pentru interesele celor ce muncesc (întreprinzători şi lucrători), de
aceea parlamentul trebuie să fie structurat nu pe criteriul apartenenţei la un partid anume ci pe
criteriul apartenenţei la o comunitate profesională, conform cu ponderea acesteia în cadrul
social-economic general.
Parlamentul corporativ şi politicile de încurajare a economiei prin protecţionism pleacă de la
premisa că „deasupra interesului individual al întreprinzătorului, va sta interesul
colectiv al corporaţiei, iar deasupra acestuia interesul general al ţării.” (Manoilescu:
1933, 26-35).
Protecţionismul selectiv
Referitor la viaţa economică, Manoilescu arată că acesta trebuie să plece de la următoarele
premise:
- încurajarea activităţilor care produc cea mai mare valoare raportat la ansamblul ţării:
“Sistemul nostru în el însăşi este cu totul opus protecţionismului generalizat. Noi
recomandăm protecţia numai pentru articolele de mare productivitate a muncii
(a căror productivitate aferentă depăşeşte productivitatea medie a ţării) cu
excluderea de la protecţie a tuturor celorlalte.” (Manoilescu: 1986, 367). Spre
deosebire de Madgearu şi Constantin Stere, Manoilescu susţine necesitatea
industrializării rapide şi susţinerea oricăror industrii care pot îndeplini cerinţa de mai
sus, indiferent dacă este legată sau nu de susţinerea directă a agriculturii.
- aşezarea economiei pe principiile moralităţii economice. Prin moralitate economică
Manoilescu înţelege aşezarea cadrului economic pe: remunerarea corectă a muncii,
libera iniţiativă a muncii, dezvoltarea continuă a personalităţii prin cultură, aşezarea
muncii pe temeiul conştiinţei datoriei faţă de muncă, obiectul muncii, faţă de fabrică şi
societate. Personalitatea este componentă cheie a forţelor morale care asigură
competitivitatea economiei. Iată ce scrie Manoilescu în acest sens:
„Păstrarea nervului viu al iniţiativei productive şi al muncii creatoare
punându-le totdeauna înainte siguranţa răsplatei – oricât de târziu ar fi ea
aşteptată – este pentru o ţară, un lucru mai preţios decât păstrarea aurului său şi
a bogăţiilor sale cele mai scumpe. ... În complexul unei societăţi moderne,
folosul economic pe care fiecare individ îl dă comunităţii este, înainte de orice,
în raport cu gradul de conştiinţă pe care îl pune în împlinirea sarcinei sale.
De la cel mai modest fochist de locomotivă şi până la bărbatul de Stat,
conştiinţa fiecăruia este aceea care decide de eficacitatea socială a tuturor
celorlalte calităţi ale sale. (Manoilescu: 1923, 23-25)”
Bibliografie Bădescu, Ilie, Istoria Sociologiei, Teorii contemporane, vol I, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996
Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 26
Bădescu, Ilie, Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie
noologică, Valahia, Colecţia Euxin, 2002
Giurescu, Constantin C. (coordonator), Istoria României în Date, Editura Enciclopedică
Română, Bucureşti, 1972
Gherea, C. Dobrogeanu, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre
agrare, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997
Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Ed. Ştiinţifică,
1995
Madgearu, Virgil, Agrarianism, Capitalism, Imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei
sociale româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
Madgearu, Virgil, Drumul echilibrului financiar. Probleme actuale ale economiei
româneşti, Atelierele Adevărul Bucureşti, 1935
Manoilescu, Mihail, România, Stat Corporativ. De ce şi cum trebuie transformat Statul
nostru, în Biblioteca revistei “Lumea nouă”, nr.5, Bucureşti, 1933
Manoilescu Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea-G. Delafras,
Bucureşti, f.a. [1941],
Manoilescu Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria
protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986
Mihail Manoilescu, Politica producţiei naţionale, Cultura Naţională, 1923
Stere, C., Social-Democratism sau Poporanism?, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1996
Toynbee, Arnold J., Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de D.C. Somervell,
Humanitas, Bucureşti, 1997