Polis şi paideia

Rezumat

Lucrarea prezinta sapte studii referitoare la probleme de actualitate referitoare la stiintele educatiei, cum ar fi: relaţia reformei globale cu reforma educaţiei, funcţiile Universităţii în lumea de azi şi managementul acestei instituţii, formarea profesorilor, rolul modelelor în educaţie, noile educaţii şi noi perspective asupra educaţiei, deschise de fenomene ale lumii de azi, precum (re)modernizarea, globalizarea ori interculturalitatea

Unele teme circulă de la un studiu la altul, dand o anumită unitate şi coerenţă volumului, chiar dacă studiile ca atare au fost gîndite în momente diferite, din perspective diferite ori vizand scopuri diferite.

Modernitatea, modernizarea şi globalizarea privite din perspectiva educaţiei

interculturale

Acest studiu a fost considerat oportun pornind de la faptul că problema (re)modernizării României este, totuşi, una foarte serioasă şi că diagnosticul, respectiv prognosticul, pot fi abordate şi din alte perspective .

„Dovezile” si probele care sustin acest studiu au fost adunat istoric incepand cu promulgarea Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, urmat de cel mai intens şi mai stabil proces de globalizare de dimensiuni multicontinentale din epoca pre-modernă a omenirii si culminand cu cadru valoric pre-modern

Cauzele de asemenea sunt multiple, interferente şi aflate în relaţie, mai degrabă, de co-evoluţie decît de determinism mecanic. Pot fi amintite aleatoriu expansiunea geografică a modelului occidental pre-modern, „apariţia” ştiinţei moderne, prima revoluţie industrială, mutaţiile intelectuale şi de mentalitate, apariţia educaţiei instituţionalizate ca fenomen „de massă”. De asemeni să nu uităm că modernitatea a fost anunţată şi însoţită de profunde revoluţii de natură filosofică, inclusiv de filosofie politică – de la Machiavelii şi Descartes şi pînă la filosofii şi economiştii liberali englezi. Acestea au determinat o revolutie in campul valorilor devenita efectivă prin mijlocirea celor trei mari revoluţii politice moderne: revoluţia engleză, cea americană şi cea franceză. Prin intermediul acestei revolutii a fost stabilit cadrul valoric si se vorbeste despre legalitate, libertate, egalitate si solidaritate. Importanta legalitatii este multidimensionala, ea este o valoare-fundament, fără de care valorile-ţintă ale

modernităţii nu au temei legal, nici consistenţă şi nici viitor. Nu exista libertate, egalitate sau solidaritate fără temei constituţional, fără garanţii legale.

Libertatea înseamnă deasemeni şi libertate de conştiinţă şi de credinţă.

Expansiunea modelului cultural european

In ultimele două sute de ani, modelul cultural european, în centrul căruia discernem „nucleul tare” al cadrului valoric alcătuit din cele opt valori fundamentale, patru prezervate şi patru propuse de modernitate, nu a încetat să se extindă, dovedind incontesabile virtuţi universaliste. Se vorbeste asadar despre cultura europeană, intr-un cuvant occidentală, fara a tine cont de localizarea geografică.

Motivele extinderii acestui model cultural-valoric sunt numeroase:- performanţele economice ale capitalismului, performanţele politice ale democraţiei, performanţele antropologice ale sistemului democraţiei liberale.

Oriunde vom întîlni asocierea dintre liberalismul individualist şi morala religioasă tradiţională ne vom situa în cadrul cadrul modernităţii, deci al capitalisului democratic. Sistemul s-a extins si s-a universalizat datorita existentei fiintei umane, ca fiinta culturala si implicit educabila. Cetateanul ca fiinta liberă şi responsabilă, deschisă cunoaşterii şi intercunoaşterii, capabilă să-şi asume riscuri şi iniţiative în toate domeniile de activitate socio-culturală, constituie un nou cadru valoric.

Globalizarea are atat dimensiuni economice cat si politice, - prin creearea ONU cat si a celorlalte institutii europene in exrindere- UNESCO, UNICEF, religioase, sportive dar si informativ-comunicaţionale. Sunt elocvente in aceasta privinta perspectivele deschise de televiziunea prin satelit, de telefonia mobilă, de intervenţia computerelor, de apariţia Internetului şi de naşterea Cyberspaţiului.

La un nivel mai superficial avem de a face cu globalizarea consumului alimentar si vestimentar(adoptarea hainelor nemtesti, a blue-jeansilor, a modei parului lung, a modei muzicii rock etc).

Drept urmare, se poate spune că procesul de modernizare, de expansiune a modernităţii este cel mai important fenomen de interculturalitate, de aculturaţie şi enculturaţie cu aplicaţie la nivelul marilor comunităţi culturale – şi nu doar al indivizilor sau al grupurilor. Modernizarea are succes atunci cînd valorile sale sînt atat incorporate în instituţii şi legi, cat si asumate şi interiorizate de majoritatea cetăţenilor.

Modelele cultural-comportamentale sunt realie, vii si incorporează, sau ar trebui să incorporeze!, valorile pe care pretind să le propage.

Valorilor modernităţii trebuie asumate ca fiind universale culturale,

inzestrate cu virtuţi normative nenegociabile.

Japonia – o modernizare reuşită

Considerata cea mai reusita modernizare, rapida si spectaculoasa modernizarea Japoniei este reprezentativa. Japonia este prima tara care a realizat ca educatia permanenta are un rol principal si in special educatia pentru valori. Astfel in 1928 se infiinteaza Institutul de Moralologie care ofera un exemplu semnificativ în ce priveşte rolul valorilor spirituale (morale, artistice, culturale) în dezvoltare.

Programele Insitutului de Moralologie au un impact puternic asupra vietii scolare. Desi este una dintre cele mai dezvoltate economic tari din lumea contemporana si detine o tehnologie de varf, Japonia reuseste sa păstreze o mulţime din tradiţiile ce-i conferă un anume specific cultural – de la kimono şi ceremonia ceaiului şi pînă la artele marţiale şi teatrul No. S-a demonstrat astfel ca o cultura poate fi in acelasi timp moderna dar isi poate pastra si stilul daca acesta este suficient de reprezentativ si puternic. Procesul nu a fost unul usor si avem de a face chiar si cu proteste inedite, astfel scriitorul Yukio Mishima s-a sinucis ritual – sepulku – pentru a protesta împotriva modernizării ţării sale.

Japonia a adoptat principiul unei educaţii centrate pe valorile fundamentale ale modernităţii – o educaţie, în acelaşi timp, anticipativă şi înrădăcinată în tradiţie, specifică şi deschisă interculturalităţii, bine întemeiată la nivelul instituţional de bază şi deschisă complet şi multidirecţional educaţiei permanente.

România – eşecul primei modernizări

De la 1821-1848, şi în mod practic de pe la 1859-1864, România a experimentat pentru întîia oară modernizarea. Modernitatea acceptabila in care am intrat in anul 1923, datorita contextului international nu a durat din pacate decat pana in 1938. Modernizare a esuat si datorita unor vicii cum ar fi introducerea votului universal intr-un context in care populatia era in mare majoritate analfabeta. Asistam deasemeni la o degradare continua a clasei politice si a discursului public.

Paşoptiştii şi postpaşoptiştii au fost dispuşi să ia măsuri împotriva intereselor de clasă şi a propriilor lor interese. Ei au facut sacrificii atunci cand au propus improprietarirea, trecerea de la cens la votul universal, generalizarea educatiei publice, astfel sunt considerati Parintii Fondatori ai Romaniei Moderne.

Starea populatiei are un rol primordial, peste trei sferturi din populatia tarii era rurala, deci foaret putin deschisa modernismului de orice fel, iar aproximativ 80% din populatie era analfabeta.

Din 1938, am intrat în cercul celor trei-patru dictaturi ce nu s-au oprit pînă în decembrie 1989 – prin urmare, mai bine de cincizeci de ani de ieşire din modernitate.

Încercăm din nou

Prima modernizare a inceput bine dar s-a incheiat prost. A doua modernizare inceputa intr-un context international favorabil poate vom reusi sa o incheiem bine. Populatia este majoritar urbană sau pe cale de urbanizare, alfabetizată aproape în întregul său şi, pe deasupra, educată, în dimensiunea culturii generale şi a diferitelor culturi profesionale, poate mai puţin sub aspectul culturii civice, dar nici în această privinţă situaţia nu este întrutotul iremediabilă.

Elita politica, apăruta după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului comunist, din fabricile şi uzinele socialiste este o copie şi mai palidă a celei interbelice, fie moştenitoare ale ceauşismului tîrziu. Tot ce se intampla in tara este o consecinta a nivelului culturii publice si se face referire la FNI , jocurile bingo, succesul literar al unei scriitoare ca Sandra Brown, telenovele, succesul lui Vadim, opozitia bisericii la legalizarea prostitutiei s.a. Adeziunea noastra la valorile modernitatii este in mare parte superficiala. Este necesara nasterea societatii civile, regasirea autentica a valorilor mondenitatii si o profunda reforma in domeniul educatiei.

Ce-i de făcut ?

In cadrul studiului s-a urmarit rolul educatiei indeosebi a celei interculturale in modernizare, europenizare si globalizare. Educaţia are posibilitatea de a facilita procesul de modernizare, deci de integrare a ţării în structurile europene şi, pe de altă parte, de a reduce şocurile pe care procesul inevitabil de globalizare riscă să le producă la nivelul comunităţii şi indivizilor.

La nivelul idealului educativ este necesara trecerea de la adoptarea formala a idealului educativ la implementarea reala a acestuia.

La nivelul obiectivelor educaţionale se impune deducerea întregului ansamblu al obiectivelor.

La nivelul conţinuturilor – sînt necesare operaţiuni complexe de completarea a lacunelor.

Trebuie de asemenea regandita ponderea disciplinelor antropologice şi sociale in cadrul sistemului de invatamant. Limbile straine trebuie studiate în strînsă relaţie cu cultura şi civilizaţia de care aparţin. Trebuie introdus studiul comparat al istoriei culturale pentru a facilita mai buna înţelegere a raporturilor dintre universal şi particular.

La nivelul formatorilor este necesara reciclarea tuturor cadrelor didactice in spiritul valorilor modernitatilor europene.

Aceste măsuri minime, în ceea ce priveşte educaţia, trebuie impementate pentru a putea regăsi mai uşor şi mai rapid valorile modernităţii europene şi pentru a suporta fără traume distrugătoare „şocul globalizării

Demagogie, populism şi realism politic, în strînsă legătură cu chestiunea

educaţiei publice – învăţămintele istoriei

Preambul etimologic şi conceptual, cu o primă referire la prezent

Politologii si ceilalti teoreticieni ai fenomenului politic fac ditinctie intre politica si politicianism.

Transformarea politicii, ca artă eminentă a amenajării binelui public, în politicianism nu se poate face decît „cu însuşi consimţămîntul acelora cărora este menit să le aducă pagubă”.

Politicianismul autentic se practica atunci cand deţii puterea, cînd exerciţi guvernarea, dupa ce ai trecut printr-un proces electoral.

Demagogia si populismul duc la metamorfozarea mai subtila a politicii in politicianism. Unii autori fac distinctia intre demagogie si populism. In ultimul timp populismul cunoaste o raspandire tot mai mare in Europa. Demagogia este un proces de manipulare a sperantei utilizata in grade variabile de toate partidele politice.

Nu poti guverna in spiritul adevarului si realismului politic doar daca castigi alegerile in urma unui discurs populist, demagogic.

O reîntoarcere la Rădulescu-Motru In Cultura română şi politicianismul, Motru are dreptate în cîteva

privinţe, mai ales atunci cînd semnalează malformaţiile, efectele perverse ale procesului de modernizare iniţiat şi dirijat de liberali vreme de cîteva decenii.

El trece de la binecunoscuta critică maioresciană a „formelor fără fond” la „critica fondului”. De altfel, Motru însuşi avea să constate, după adoptarea sufragiului universal în 1923 în condiţiile demografice amintite ale României, ce înseamnă cu adevărat demagogia, ca practică electorală, şi politicianismul, ca politică efectivă.

După 1989 – noua eră a demagogiei

Demagogia şi politicianismul interbelic au condus la eşecul primei modernizări a României.

In timpul acestei de-a doua modernizări este vorba despre o populaţie majoritar urban şi pe deasupra, nu doar alfabetizată, ci şi relativ bine calificată profesional.

Proletariatul socialist a fost condiţionat în credinţa privind rolul său de clasă conducătoare fapt care, pe de o parte, l-a determinat să voteze democratic cu cei pe care îi considera, încă din perioada pre-revoluţionară, reprezentanţii săi, iar pe de alta, să aducă, de cîte ori a fost solicitat, anumite „corecţii” democraţiei, prin nenumăratele „mineriade” şi „feseniade”, manifestări tipic

bolşevice ori fasciste. Din această populaţie s-a născut în proporţie covîrşitoare clasa politică a tranziţiei.

Pericolul ce ne pîndeşte pare mai degrabă un fel de populism neideologic, după exemplul celui din Mexic.

Demagogia verbala este completata cu o autentica demagogie a faptelor.Reforma insa chiar lenta a devenit ireversibila si este sustinuta de institutii internationale cum ar fi FMI, Banca National si UE.

Actuala administraţie a trebuit să facă, prin urmare, şi puţină politică, nu doar politicianism, să-şi estompeze în oarecare măsură populismul

.Chestiunea fondului, reforma şi puterile educaţiei

Educaţia nu poate rezolva toate problemele, dar fără o educaţie de bună calitate, centrate pe valorile europene ale modernităţii, toate celelalte probleme sînt mult mai dificil, poate chiar imposibil de rezolvat.

Modernizarea nu poate fi provocată fără a introduce „formele” moderne – legi, instituţii, proceduri etc –, însă acestea vor rămîne de-a pururea „goale”, le vor maimuţări, în cel mai bun caz, pe cele autentice, dacă nu vor fi „umplute” de un „fond” pregătit pentru această funcţie, deci de un fond educat în acest spirit.

O educaţie proiectată pentru viitor, nu se poate dispensa nici de analiza prezentului, nici de radiografia trecutului. Educaţie civică, nu înseamnă, pur şi simplu, asimilare de concepte şi teorii privind democraţia, drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti, cunoaşterea legislaţiei şi a mecanismelor votului, ci lucruri poate mai banale teoretic, dar mai eficiente în ordine pragmatică, cum ar fi respectul celuilalt, al legii, asimilarea tuturor valorilor care au clădit democraţia liberală, deci modernitatea politică, respectul procedurilor.

Explozia „noilor tehnologii” (IT) – o chestiune de politică a educaţiei şi de educaţie politică

La începutul celui de-al nouălea deceniu al secolului trecut, intervenţia computerelor în educaţie părea limitată la ceea ce începuse să se numească instruirea asistată de calculator.

Apariţia noilor comunicaţii informatice şi a Internet-ului au creat o mulţime noi activităţi sociale şi le-au metamorfozat decisiv pe foarte multe din cele vechi.

Este necesar ca educaţia să ţină pasul cu evoluţiile din domeniul tehnologiilor informatice şi de comunicare.

Invăţarea asistată de ordinator pare să devină o simplă componentă, importantă e adevărat dar, totuşi, o componentă a unui proiect educativ mult mai amplu şi mai ambiţios, referitor la educaţia pentru noile tehnologii sau la noua educaţie tehnologică.

Experienţa externă

Anglia -legea engleză stabilea necesitatea educaţiei pentru noile tehnologii, dar construia programe ale educaţiei tehnologice centrate tocmai pe evoluţiile din noile tehnologii informatice şi de comunicare. În programele pentru diversele cicluri ale învăţămîntului public obligatoriu, ţintele învăţării erau exprimate pînă în cele mai mici detalii, beneficiind de dispozitive de evaluare pe măsură. Noua educatie tehnologica pe nivele; pentru nivelul 1 sa poata opera cu un ordinator, nivelul 2 Să poată utiliza imagini, simboluri, fraze generate de ordinator pentru a putea comunica cu sens samd.

Trebuie subliniat sprijinul intens prin buget al acestei noi orientări a educaţiei publice engleze.

Franţa- va crea cadrul pentru noua educaţie tehnologică, pentru toate profilele obligatorii de formare, deci atît pentru „liceul lung”, încheiat cu cele trei forme de „bacalaureat general”, cît şi pentru cele „nouă filiere” ale „liceului profesional”, desigur cu programe diferite pentru cele douăsprezece mari profile formative ale învăţămîntului obligatoriu. Este interesant cum cea mai veche formă de educaţie, cea tehnologică, a devenit suportul indispesabil pentru modernizarea tuturor celorlalte.

O succesiune de paşi pe calea implementăriiSe impune o reconfigurare a conţinuturilor educaţiei tehnologice din

sistemul nostru educativ, ba chiar şi o reajustare a acestuia în spiritul inugurat de noile tehnologii.

Planificarea procesului de informatizare totală a instituţiilor şcolare din România, asigurarea unui buget pentru educaţie de cel puţin 4% din PIB, incurajarea activităţilor de sponsorizare, promovare şi mecenat sunt pasii ce trebuie urmati in vederea impementarii.

Educaţia pentru noua tehnologie şi noile educaţiiDezvoltările din toate domeniile culturii, cunoaşterii şi vieţii sociale din

ultimele trei-patru decenii, cele care au provocat „schimbarea de problematică” a umanităţii, în general, şi a tuturor comunităţilor integrate în trendul dezvoltării, în particular, au impus, la nivelul educaţiei ca atare, intervenţia unor „noi conţinuturi ale educaţiei” definite, în sens propriu, ca noi educaţii, nu doar ca surse de reînnoire şi reconstrucţie ale unor conţinuturi ce descind din dimensiunile tradiţionale ale educaţiei.

In abordarea evoluţiilor diverse, contradictorii, adesea explozive, n-ar trebui să pierdem din vedere acţiunea, în cele din urmă convergentă, a doi factori, şi anume: efectul de sistem si efectul de viitor.

Partea a II-a – Structuri, instituţii, modele formative

Universitatea – între declaraţia de misiune şi principiile managementului.1. Declaraţia de misiune şi funcţiile Universităţii

Misiunea Universităţii constă în conservarea, expansiunea şi transmiterea cunoaşterii sau, cu un termen deja consacrat în filosofia şi sociologia cunoaşterii, a savoir-ului.Cînd ne referim la lumea academică, ne întîlnim oarecum paradoxal, cu această situaţie oarecum ambiguă: a) Autonomia funcţională – fără de care dispare nu doar legitimitatea discursului academic, ci chiar şi necesitatea acestuia, simpla sa posibilitate;b) heteronomia contextuală, ce se manifestă prin condiţionările şi determinările mediului în care funcţionează şi prin aşteptările la care este supusă universitatea de acest mediu.

Cea mai redutabilă problemă de management universitar – este gestionarea optimă a raportului dintre autonomie şi heteronomie.

Chestiunea „conservării, expansiunii şi transmiterii cunoaşterii”,se înfăptuieşte prin ansamblul funcţiilor pe care Universitatea le exercită în şi în raport cu mediul socio-cultural în care funcţionează.

Enumeram astfel urmatoarele functii: Funcţia patrimonială; Funcţia de reproducţie simplă a capitalului cultural; Funcţia de reproducţie lărgită a capitalului cultural; Funcţia de furnizare de expertiză; Funcţia de iradiere culturală.

Esenţa managementelor universitare – managementul organizaţiei educative, managementul proceselor de educaţie

Mangementul este definit ca fiind modalitatea de gestionare optimă a relaţiilor dintre obiectivele, resursele şi rezultatelor unei activităţi ori organizaţii şi de evaluare a celor din urmă prin raportarea la cele dintîi – cu cît respectiva gestionare este mai fiabilă, cu atît un mangement este mai performant.

Managementul organizaţiei se structurează şi trebuie analizat pe axa: ideal educativ – misiunea universităţii – funcţiile sale – resurse (patriomniale, materiale, financiare, temporale) – ameliorarea organizaţiei şi a managementului acesteia.

Managementul proceselor educative-se structurează pe axa: ideal educativ – finalităţi şi scopuri – obiective – conţinuturi – strategie educativă (metode, mijloace, forme de organizare) – resurse (materiale, umane, financiare, temporare) – rezultate – evaluare – ameliorarea proceselor de educaţie.

Un management performant trebuie să respecte, cel puţin, următorul set de principii. Ordinea este arbitrară pentru că, în realitate, toate sînt la fel de importante şi aplicarea lor trebuie urmărită simultan: Principiul controlului prin feed-back; Principiul coerenţei dimensiunilor managementului; Principiul economiei; Principiul competenţei manageriale; Principiul rutinei inventive.Formarea profesorilor şi reforma educaţiei – o istorie mai veche decît veacul

1. Începuturile modernizării procesului de formarePînă în anul 1879, profesorii secundari din România proveneau dintre absolvenţii de liceu, selectaţi în urma trecerii printr-un examen general riguros, echivalent cu bacalaureatul de mai tîrziu.

Legea referitoare la instrucţiunea publică din 1879 prevedea deja un nivel mai înalt de calificare pentru exercitarea profesiei didactice şi o grilă de selecţie mai exigentă. Selectarea profesorilor se putea face doar dintre absolvenţii – cu licenţa susţinută – facultăţilor de litere sau ştiinţe, pe baza unui concurs academic.

In România, este legiferată pregătirea psihopedagogică drept obligatorie pentru practicarea profesiunii didactice.

Apariţia Seminarului Pedagogic Universitar de la IaşiLa Iaşi, Seminarul s-a înfiinţat pe 1 noiembrie 1899, cînd au fost covocaţi

la rectorul Universităţii toţii viitorii săi profesori.Formarea profesorilor a fost însă, probabil, cel mai bine sintetizată de

profesorul Mihai I. Ionescu. Este folosita metoda activă sau euristică, colaborarea pe baza metodei active, excitarea spontaneităţii mintale, intuiţia, principiile de educaţie fizică, morală, estetică, religioasă.

O tribună publică – Buletinul Seminarului Pedagogic

Acumularea unui enorm material de arhivă, precum şi necesitatea popularizării unei anumite orientări teoretice şi metodologice referitoare la procesul de formare a cadrelor didactice au impus de la bun început editarea unei publicaţii proprii, ceea ce nu s-a putut însă realiza efectiv decît după aproape un sfert de veac, în 1922, cînd, pe fondul efervescenţei economice, social-politice şi culturale care a urmat Marii Uniri, Parlamentul a alocat fondurile necesare acestei întreprinderi academice.

Istorie şi politică, cultură şi educaţie

Cultura şi educaţia, cea din urmă ca pîrghie eminentă de transmitere şi asimilare a celei dintîi, trebuiau să aibă un rol fundamental în consolidarea cuceririlor istorice de după primul război mondial şi în aşezarea pe temelii solide a vieţii publice din ţară.

Ion Glavanescu stabileşte necesitatea unei revizuiri a educaţiei din România întregită, revizuire bazată şi pe o atentă analiză a „bazei sociologice” şi a realităţii politice interne şi externe a ţării în acel moment al istoriei sale.

Prelegerea sa contine indemnul: „profesori!..daţi atenţia cuvenită şi problemei educaţiei morale a tinerimii” .

Principii pedagogice şi de management educaţionalUnul dintre principiile dupa care se ghideaza Glavanescu este cel al

energetismului care leaga scoala de viata practica. „Ceea ce elevii învată la şcoală” trebuie să servească „la ceva în viaţă”, trebuie „să le dea putere”. In acest sens s-au intreprins niste demersuri educative: metoda activă, intuiţia, corelaţia, activizarea subiecţilor educaţiei şi inter/transdisciplinaritatea instrumentală. Se urmareste sensibilizarea elevilor prin asimilarea si producerea valorilor: „Noi nu sîntem numai inteligenţă pură, valoarea omului nu constă numai în gîndirea logică şi adevărată, în a fi savant, ci mai ales în a fi om, în a fi la unison cu idealul nostru naţional”.

A forma pe cei care formează!Spre deosebire de rolul Universitatii, rolul Seminarului era acela de a înarma

cu instrumentele psiho-pedagogice necesare pe acei absolvenţi ai învăţămîntului universitar care doreau să se dedice carierei didactice.

Profesorul nu este – şi nu poate fi – un simplu manipulator de „teorii, formule, numiri şi nume seci”, ci un formator de caractere, ceea ce înseamnă un model cultural, care dă corp ansamblului de valori fundamentale. Pavelcu conturează principalele coordonate metodologice necesare desfăşurării acestei operaţiuni de cunoaştere psihologică. „Din pricina aspectului ei cantitativ, psihometria întîmpină obstacole serioase în interpretarea fenomenelor psihice de la etajele superioare. Se poate spune asadar ca fără psihologie nematematică, psihologia nu poate deveni matematică.

Elemente reformatoare de pedagogie practică

Una din trăsăturile esenţaile ale „doctrinei” profesate la Semianrul pedagogic de la Iaşi vorbeste despre de activizarea învăţării ca atare, fapt oricum important si de punerea cunoştinţelor şi abilităţilor la dispoziţia vieţuirii în comunitate. S-a convenit să de dea elevilor Şcolii de aplicaţie „însărcinări publice”, responsabilităţi privind organizarea vieţii şcolare şi întreţinerea acesteia (sala de clasă, şcoala, curtea, grădina etc). În formarea armonioasă a elevilor pentru viaţa comunitară, un rol important îl ocupau excursiile, mjloc de cunoaştere a monumentelor istorice, a obiceiurilor şi tradiţiilor populaţiei din diferite regiuni ale ţării, dar şi de însuşire a deprinderilor de a rezolva sarcini neaşteptate care solicită cooperarea.

Seminarul a fost, în acelaşi timp, un centru de formare profesională, pentru candidaţii la meseria de dascăl, dar şi un laborator de experimentare pentru catedra de pedagogie a Universităţii.

O relansare neaşteptată!In 1986 renaste publicatia sub forma unor volume tematice. Primele trei

numere au apărut sub coordonarea profesorilor George Văideanu şi Adrian Neculau. Din 1988, apare ca publicaţie pedagogică anuală, cu numeroase şi variate secţiuni şi rubrici, sub genericul Educaţia ieri – azi – mîine, generic desigur generos, dar mai ales respectat. Din 1990, publicaţia a reuşit să-şi mai depăşească o limită, aceea legată de folosirea exclusivă a limbii române.

Două modele academice – Vasile Pârvan şi Al. Zub. Pe urmele cărturarului, pe urmele cărturarilorIncipit. Pariul unui istoric

Încă de la începuturi, domnului Alexandru Zub i se conturase deja misiunea– refacerea în ansamblu şi în detalii a istoriei istoriografiei moderne, refacerea sintetică şi critică a principalelor momente şi portretizarea completă a principalelor personalităţi ale acesteia. Sfîrşitul deceniului şi deceniul următor

aveau să aducă din partea infatigabilului savant acoperirea principalelor momente la istoriografiei româneşti moderne: romantismul paşoptist şi postpaşoptist, junimismul, şcoala critică de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şcolile interbelice. Dl. Zub s-a dovedit un extraordinar profesor, dacă nu şi psihoterapeut!, pentru noi toţi şi pentru alţii, nenumiţi.Despre metodă. Cazul Pârvan

Pentru Al Zub cercetarea unei personalităţi, a unei teme, a unei opere ori a unei epoci inseamna abordarea totală şi cunoaşterea integrală a acestora. El are un fantastic scrupul al completitudinii informaţiei şi al informării – pur şi simplu, nu se poate pronunţa asupra unui subiect dacă nu-l cunoaşte întrutotul. De ex. nu poate scrie o monografie despre Vasile Pârvan, de pildă, dacă nu citeşte tot ceea ce a scris înaintaşul său, de la marile cărţi la articolele şi conferinţele rătăcite prin arhive, dacă nu-i cunoaşte în întregul său viaţa şi posteritatea, dacă nu află mai întîi cum a fost perceput de alţii, contemporani ori succesori, dacă, prin urmare, dacă nu vede şi tot ce s-a scris. Astfel apar lucrarile: Vasile Pârvan, efigia cărturarului; Vasile Pârvan, 1882 – 1927; Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte; – Pe urmele lui Vasile Pârvan; Les dilemmes d`un historien: Vasile Parvan.Călătoria, mijloc de cunoaştere

Teoreticienii „nomandismului modern” disting intre „călătoria de plăcere”, deci turismul propriu-zis, ca spaţiu al deconectării, relaxării, reîncărcării bateriilor, şi „călătoria de nevoie”, în care cuprind laolalaltă migraţia în căutarea unui loc sau a unui loc mai bun de muncă, pe cea de afaceri şi pe cea destinată studiilor ori altor preocupări de natură academică, cum ar fi congresele internaţionale ori ocuparea unei catedre în altă ţară.

Niciodată, ca şi în cazul lui Pârvan de altfel, o călătorie a sa nu rămînea numai a sa, ci era şi a celorlalţi, într-atît încît, uneori, cînd povestea, aveai chiar senzaţia că te-a luat şi pe tine, undeva în „bagajele” sale! Al. Zub era deja perceput ca o instituţie informală, ciudată, neoficială, o instituţie nu întotodeauna pe placul autorităţilor vremii, dar pe care nu aveau, nu mai aveau, slavă Domnului!, curajul s-o închidă.Pârvan, un model ?

Parvan a fost fara indoiala un model al tînărului şi, apoi, al maturului, al istoricului şi „călătorului”. A fost chiar modelul dominant. Pârvan a fost un model pentru Al. Zub, prin urmare, dar nu unicul. A rămas, totuşi, într-un anume sens, pentru că altfel e dificil să ne explicăm stăruinţa în jurul acestuia, un fel de model central, un model dominantFuncţia modelatoare a profesorului – plecînd de la cîteva investigaţii O exigenţă foarte urgentă

Ultimele decenii a marcat evoluţii extraordinare în creşterea „instrumentelor de precizie” ale pedagogiei şi ştiinţelor educaţiei în general.

S-a neglijat insa rolului modelelor culturale în procesul educativ. Cu modelul, de obicei, te identifici. Indiferent că este vorba despre modelele reale, despre cele ideale ori ficţionale. Educatorul (învăţător, institutor, profesor) trebuie să-şi recîştige funcţia de model cultural pe care cîndva, nu cu foarte multă vreme în urmă, a deţinut-o. Pentru a fi un model cultural veritabil şi iradiant, educatorul trebuie să se identifice cu idealul cultural-educativ al comunităţii şi să trăiască autentic în valorile acestuia.

Un educator adevărat nu poate fi niciodată înlocuit de un computer tocmai pentru că, acesta din urmă, nu poate să se instituie într-un model cultural.

Pentru ca formatorii să devină modele este necesar ca, mai întîi, formatorii formatorilor să-şi recîştige ei înşişi statutul de modele.

Po pulaţia investigată şi metodologie La această cercetare, au participat 843 de studenţi de la secţiile de limbi

străine (577 subiecţi), psihologie şi psiho-pedagogie specială (266 subiecţi) din

anul al doilea de studii, din anii universitari 1999-2000 şi 2000-2001. Studenţii

psihologi şi psihopedagogi au răspuns la o întrebare prin care li se cerea să

numească, în ordinea importanţei atribuite de ei înşişi, şi să definească, pe scurt,

principalele trei calităţi psihologice ale unui profesor, în vreme ce învăţăceii de

la litere au redactat un eseu liber pe tema „Ce este un profesor? Care sunt

principalele calităţi ale acestuia?”.In cadrul studiului s-a folosit analiza de

conţinut; traduceri şi convertiri semantice; continuat explorarea populaţiei atît

prin focus-grupuri, cît şi prin discuţii frontale cu subiecţii.

Prezentarea rezultatelor – studenţii psihologi şi psihopedagogi

Studenţii au identificat 23 de calităţi ale profesorului, nu toate psihologice, cum au fost solicitaţi explicit, dar toate semnificative pentru profilul respectivei profesii. Doar 4 dintre aceste calităţi au obţinut peste 100 de puncte, şi numai 8 peste 50.

Principalele calitati enumerate de studenti sunt : empatia, comunicativitatea; competenta, tactul pedagogic, inteligenta, creativitate, obiectivitate, moralitate.Primele concluzii

Studenţii psihologi şi psihopedagogi situează foarte clar în prima poziţie ierarhiei o calitate de natură psiho-afectivă, respectiv empatia, cu un scor remarcabil – 489 de puncte dintr-un maxim teoretic posibile de 798 de puncte. Mai mult de două treimi dintre subiecţi menţionează această calitate, iar aproape jumătate o consideră calitatea cea mai importantă a unui dascăl. Capacitatea de comunicare a fost asociata cu tactul pedagogic. Inteligenta ocupa locul 5.

Se naşte o ipotezăStudenţii psihologi şi psihopedagogi păreau să privească cu pronunţată

indiferenţă nivelul de inteligenţă al unui profesor, competenţa profesională a lui, şi chiar obiectivitatea şi moralitatea acestuia, mizînd însă masiv pe calităţile de natură psiho-afectivă ori cu o pronunţată coloratură de această natură.

Am procedat, prin urmare, la testarea acestei noi şi surprinzătoare ipoteze. Nu am aplicat alte chestionare, ci am procedat, pe de o parte, la abordarea directă a ipotezei prin organizarea a cinci focus groupuri, alcătuite din cîte şase studenţi de la secţiile psiho-pedagogice şi, pe de altă parte, la abordarea frontală a populaţiei prin două discuţii dirijate de cîte două ore, cîte una pentru fiecare din grupele de studenţi ai celor două secţii. De asemenea, testele eseu aplicate studenţilor de la litere au fost supuse analizei de conţinut şi din perspectiva acestei surprinzătoare ipoteze.

Ipoteza este confirmatăIpoteza a fost confirmată chiar mai mult decît ar fi fost necesar pentru ca

respectiva confirmare să fie semnificativă şi alarmantă. De la concluzia cvasi-generală din focus groupuri – „da, asta lipseşte din şcoală/universitate”, respectiv dimensiunea empatică a relaţiei dintre profesor şi elev/student – şi pînă la „corurile” care, în discuţiile frontale, au afirmat acelaşi lucru, totul a venit în sprijinul ipotezei pe care o formulasem în urma prelucrării cantitative a răspunsurilor la chestionar.

Concluziile investigaţieiStudenţii participanţi la cercetare resimt cu o insatisfacţie masivă şi declarată absenţa unei dimensiuni psiho-afective – pe care, în general, o numesc empatie – a relaţiei didactice.

Analiza informaţiilor obţinute prin prelucrările menţionate sugerează faptul că unele calităţi precum empatia, capacităţile de comunicare sau originalitatea/ deschiderea sînt oarecum subsumate de studenţi unei calităţi complexe şi multidimensionale – şi anume tactul pedagogic.

In concluzie profesorul trebuie să redevină un model, încercînd, totodată, să luminăm şi calea pe care acest obiectiv ar putea deveni şi posibil, nu doar necesar.

Formarea formatorilor şi competenţele acestoraProfesorul nu va putea să-şi recîştige această demnitate culturală şi

această funcţie modelatoare dacă nu vom fi capabili să regîndim în întregime toate procesele de selecţie, formare şi perfecţionare legate de profesia didactică.

Ceea ce a reieşit însă cu o pregnanţă îngrijorătoare a fost profunda şi – am spune – universala nemulţumire a tuturor celor interesaţi (profesori secundari, profesori universitari, studenţi, directori de şcoli, inspectori judeţeni şi ministeriali) în ceea ce privea dimensiunea psiho-pedagogică a pregătirii profesorilor şi a viitorilor profesori, prin comparaţie cu dimensiunea pregătirii „de specialitate”, socotită satisfăcătoare cantitativ şi superioară ca nivel celei

dintîi. Educatorul este un dublu specialist, prin urmare, într-un anume domeniu al culturii umaniste sau ştiinţifice (istorie, matematică, filologie, filosofie, biologie etc), dar şi în psihopedagogie

Educatorul poate redeveni un model numai dacă suntem dispuşi să concedem că profesia sa presupune manifestarea autentică a unui set de cinci tipuri de competenţe, respectiv: competenţa culturală; competenţa psiho-pedagogică; competenţa psiho-afectivă şi de comunicare; competenţa morală; competenţa managerială.

Stilul didactic şi funcţia modelatoare a educatoruluiÎn cele din urmă, funcţia de model a educatorului este strict dependentă de

stilul pe care-l adoptă, de stilul personal de comportament, de stilul cultural, dar şi de ceea ce se numeşte stil didactic sau stil educaţional.

O autoritate fundamentată doar pe poziţia formală este întotodeauna discutabilă şi nesigură, pe cît cea legitimă, bazată pe competenţe reale şi efective, este acceptată şi stabilă

Acest lucru este la fel de valabil şi în educaţie, cum este în toate domeniile vieţii comunitare – politica, administraţia, economia, cultura etc – şi, deci, în toate profesiile produse de diviziunea socială, tot mai accentuată a muncii.