Poteci şi locuri de pe Valea Coşuştei

Proiect finanţat de Fundaţia pentru Parteneriat şi MOL România. Această publicaţie exprimă exclusiv opinia autorului iar Fundaţia pentru Parteneriat şi MOL România nu pot fi făcuţi în niciun fel răspunzatori de felul în care este folosită informaţia pe

care o conţine.

Material realizat în cadrul proiectului “Geoparcul Platoul Mehedinţi — Centrul de Vizitare Şişeşti” derulat de Asociaţia de Turism Ecologic Camena in perioada aprilie—octombrie

2010

Parteneri: Consiliul Judeţean Mehedinţi, Primăria Şişeşti, Liceul

Teoretic “Gheorghe Ionescu-Şişeşti, Asociaţia de Tineret “Gheorghe Ionescu-Şişeşti”

2

C U P R I N S

Proiectul “Geoparcul Platoul Mehedinţi—Centrul de Vizitare Şişeşti” ...................3 Ariile protejate—ce sunt şi de ce avem nevoie de ele ..............................................5 Geoparcul Natural Platoul Mehedinţi—arie protejată în judeţul Mehedinţi ............7 Valea Coşuştei—puţină geografie, puţină istorie .... ...............................................11 Şişeşti—punctul de răscruce al Văii Coşuştei .........................................................13 Poteci şi locuri de pe Valea Coşuştei .......................................................................19 Bibliografie ..............................................................................................................37

3

Proiectul “Geoparcul Platoul Mehedinţi—Centrul de Vizitare Şişeşti”

Prin două hotărâri, una a Consiliului Judeţean Mehedinţi, cealaltă a Guvernului

României, Geoparcul "Platoul Mehedinţi" a obţinut statutul de arie protejată de interes naţional şi este inclus, datorită celor 16 rezervaţii ştiinţifice şi naturale de care dispune, în reţeaua europeană de geoparcuri.

Înfiinţarea Geoparcului “Platoul Mehedinţi” pe o suprafaţă de 106.000 hectare a avut drept scop protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura au creat, de-a lungul timpului, o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi culturală, precum şi cu o mare diversitate biologică.

Planul de management al Geoparcului "Platoul Mehedinţi" întocmit de Consiliul Judeţean Mehedinţi vizează dezvoltarea socio-economică în acest spaţiu, modul de administrare precum şi strategiile de gestionare a unor infrastructuri. În perimetrul Geoparcului “Platoul Mehedinti” sunt inventariate un număr de 16 rezervaţii ştiinţifice naturale, 39 de biserici de lemn din secolul al XIX-lea şi peste 150 de specii de animale, păsări şi plante aflate în patrimoniul ştiinţific al României.

Realizarea proiectului “Geoparcul Platoul Mehedinţi — Centrul de Vizitare Şişeşti” de către Asociaţia de Turism Ecologic Camena este necesară din mai multe raţiuni. În primul rând, centrul de vizitare ar fi o buna ocazie de promovare a comunităţii locale, care este renumită prin tradiţia olăritului. Comuna este situată la 3 km de DN 67 şi mulţi vizitatori ajung în zonă, mai ales cu ocazia Festivalului Interjudeţean de Ceramică “Oale şi sarmale” care se organizează în luna mai. De asemenea, comuna este înfrăţită cu localitatea Mosna din Serbia şi există numeroase schimburi culturale cu aceasta.

În plus, promovarea turistică a zonei lasă mult de dorit. Există foarte puţine materiale de specialitate, hărţi sau pliante, şi ele nu sunt accesibile turiştilor deoarece informaţia de interes a zonei nu este centralizată într-un ghid.

Amenajarea şi transformarea unei vechi poteci locale (care leagă centrele de ceramică tradiţională Noapteşa şi Şişeşti) va duce la creşterea ofertei de recreere pentru vizitatorii zonei. În plus, această potecă traversează o zonă foarte pitorească cu belvedere largă către Podişul Mehedinţi şi Munţii Mehedinţi, Godeanu şi Vâlcan. Îmbunătăţirea infrastructurii acestei poteci (prin plantarea de indicatoare, realizarea unui marcaj, instalarea unor locuri de popas cu bănci) va avea beneficii şi asupra comunităţii. Este de precizat că un numar de circa 15 elevi fac naveta zilnic pe jos de la Noapteşa la Şişeşti, timp de 2 h, indiferent de anotimp.

Scopul concret al proiectului este creşterea nivelului de informare a vizitatorilor asupra zonei Văii Coşuştei, parte integrantă a Geoparcului Natural „Platoul Mehedinţi”.

Partenerii Asociaţiei de Turism Ecologic Camena în acest proiect sunt: Consiliul Judeţean Mehedinţi, Primăria Şişeşti, Liceul Teoretic “Gheorghe Ionescu-Şişeşti”, Asociaţia de Tineret “Gheorghe Ionescu—Şişeşti”.

Activităţile proiectului şi rezultatele sale pot crea un punct de pornire pentru

4

iniţierea la nivel local a unor mici afaceri în domeniul agro-turistic, deoarece prin promovare s-ar atrage mai mulţi vizitatori şi turişti care ar fi interesaţi de ceea ce are de oferit comuna şi întreaga vale a Coşuştei.

Aşadar, grupul ţinta al proiectului nostru este reprezentat de comunitatea locală Şişeşti şi de vizitatorii Geoparcului Natural “Platoul Mehedinţi” care ar alege această “poarta” – Valea Coşuştei – pentru a descoperi frumuseţile zonei. Aria geografică vizată este sectorul median al Văii Coşuştei, între localităţile Firizu şi Ciovârnăşani.

Rezultatele concrete ale proiectului sunt: • înfiinţarea unui centru de vizitare în comuna Şişeşti. El va include o

expoziţie fotografică permanentă cu imagini ale principalelor obiective proxime din Geoparc, o hartă de mari dimensiuni a Geoparcului, o expoziţie de produse de ceramică realizate în localitate, materiale de promovare şi prezentare a comunei şi a Geoparcului (hărţi, pliante, flyere, etc.). Centrul este amenajat în fosta clădire a dispensarului (aflată în proprietatea primăriei).

• ecologizarea potecii tematice de recreere Şişeşti – Noapteşa; • amenajarea turistică a potecii tematice de recreere Şişeşti – Noapteşa.

Această potecă (în lungime de circa 4 km) constituie o alternativă accesibilă de drumeţie pentru vizitatorii din zonă, asigurând accesul către şi dinspre satul Noapteşa – centru ceramic. În satul Noapteşa (aparţinător comunei Şişeşti) se poate ajunge cu un ocol de 15 km. Poteca este semnalizată cu indicatoare turistice şi este marcată cu marcaj turistic.

• derularea de activităţi specifice în cadrul Centrului de Vizitare. Aici includem: proiecţii de filme de promovare turistică, ateliere practice şi tematice: prelucrarea lutului, turism ecologic, fotografie, etc. Acestea vor constitui baza de pornire pentru permanentizarea activităţilor Centrului, cu sprijinul Primăriei, al Liceului şi al A.T.G.I.S.

5

Ariile protejate—ce sunt şi de ce avem nevoie de ele

În România naturaliştii începutului de secol XX au avut iniţiativa de a înfiinţa rezervaţii naturale şi chiar parcuri naţionale. Până la începutul secolului XXI procupările legate de ariile protejate (AP) şi managementul acestora au fost reduse la iniţiativele voluntare ale iubitorilor de natură, concretizându-se rareori în măsuri specifice de conservare realizate de autorităţi sau de administratorii terenurilor pe care se declaraseră arii protejate.

Ariile protejate, delimitate ca zone în care scopul principal îl constituie conservarea şi protecţia naturii şi a valorilor culturale, sunt importante pentru toate segmentele societăţii. Au potenţial deosebit pentru a deveni modele de dezvoltare armonioasă a societăţii umane, deoarece în aceste arii se promovează, mai mult decât în alte zone, managementul durabil al resurselor naturale şi culturale. Măsurile de management pomovate sau chiar impuse în AP pot afecta într-un fel sau altul comunităţile din interiorul lor sau din imediata lor apropiere şi pot influenţa modul de dezvoltare a economiei prin aplicarea unui management care are la bază principii de conservare a naturii, uneori stabilindu-se anumite restricţii cu privire la activităţile ce pot afecta în mod semnificativ valorile naturale şi culturale.

Pe măsură ce societatea umană se concentrează mai mult pe dezvoltarea economică, în goana după bunăstarea materială se pierde din vedere faptul că nu există dezvoltare fără resurse naturale. Se poate spune că în ariile protejate oamenii sunt „constrânşi” să-şi redefinească scara valorilor, punând la baza dezvoltării Natura cu resursele ei.

Dar pentru ca ariile protejate să-şi „îndeplinească menirea” este foarte important ca toţi cei ce sunt influenţaţi de existenţa unei arii protejate ca şi toţi cei ce pot beneficia într-un fel sau altul de faptul că avem arii protejate, să cunoască un minim de noţiuni şi principii legate de acestea. Treptat, toţi „factorii interesaţi”, adică toţi cei ce au interese de orice fel în zonele care au fost declarate arii protejate trebuie să înţeleagă ce sunt şi ce reprezintă acestea şi de ce este important să le acceptăm, chiar să ajutăm la menţinerea lor.

Ariile protejate sunt esenţiale în conservarea capitalului natural şi cultural întrucât includ cele mai reprezentative şi semnificative zone din punct de vedere al biodiversităţii, al valorilor naturale şi culturale asociate. Măsurile de management în aceste arii se elaborează şi se implementează în aşa fel încât să se menţină sau chiar să se refacă, acolo unde este nevoie, ecosistemele naturale şi populaţiile de specii sălbatice, menţinându-se în acelaşi timp sau căutându-se soluţii pentru utilizarea durabilă a resurselor naturale. Dincolo de obiectivul principal de menţinere şi chiar de refacere a valorilor naturale şi culturale ameninţate de o dezvoltare economică accelerată şi uneori haotică, ariile protejate ar trebui să se constituie în zone model pentru o convieţuire armonioasă a omului cu natura, chiar şi în condiţiile în care ritmul de dezvoltare economică se accelerează. În aceste zone, printr-un management adecvat se poate demonstra că dezvoltarea nu înseamnă neapărat distrugerea naturii şi ar trebui să se facă eforturi deosebite pentru a se găsi soluţii viabile pentru o dezvoltare economică bazată pe utilizarea

6

durabilă a resurselor naturale. Înfiinţarea de arii protejate şi managementul eficient al acestora reprezintă o

necesitate deoarece: • reprezintă cel mai eficient mod de conservare in-situ, întrucât fiind desemnate

adesea pe suprafeţe relativ mari, pot include ecosisteme naturale şi seminaturale reprezentative şi permit conservarea şi monitorizarea lor;

• sunt zone model, unde acţiunile eficiente de conservare a ecosistemelor naturale şi seminaturale, inclusiv prin utilizare durabilă, pot demonstra că, menţinerea într-o stare corespunzătoare a componentelor capitalului natural permite asigurarea resurselor şi serviciilor ce stau la baza dezvoltării socio-economice durabile, sunt adevărate „laboratoare”, în care acţiunile de protecţie strictă sau management activ cu scop de conservare a biodiversităţii permit acumularea de cunoştinţe valoroase fie cu privire la procesele naturale, fie pentru găsirea „formulelor” eficiente pentru asigurarea tranziţiei de la o dezvoltare economică concentrată pe profit la un model de dezvoltare durabilă.

Nu în ultimul rând, ariile protejate sunt adevărate „săli de clasă în aer liber” în care oamenii pot fi educaţi cu privire la importanţa naturii şi necesitatea conservării şi a dezvoltării durabile.

7

Geoparcul Natural Platoul Mehedinţi—arie protejată în judeţul Mehedinţi

Caracterizare generală. Geoparcul Natural - Platoul Mehedinţi este situat în

sud-vestul României, la nord de municipiul Drobeta Turnu Severin şi se întinde pe o suprafaţă de 106 000 ha.

Climatul temperat-continental cu influenţe submediteraneene şi relieful foarte variat au creat condiţii pentru numeroase specii de plante si animale rare. Structura geologică unică a acestei zone a condus la apariţia a numeroase formaţiuni geologice şi speologice. O mare parte din aceste valori sunt protejate în peste 17 rezervaţii naturale. Pe lângă aceste valori naturale în acest spaţiu întâlnim numeroase obiective culturale şi istorice, iar tradiţiile şi meşteşugurile populare (ţesutul, olăritul, etc.) sunt încă prezente.

Individualitatea geografică a Platoului Mehedinţi constă în îmbinarea caracteristicilor de munte şi de deal . El poate fi asemuit munţilor, cu care se aseamănă din punct de vedere litologic (şisturi cristaline şi calcare mezozoice), al aspectelor de relief (văi strâmte, chei), prezenţei peşterilor şi fragmentării tectonice şi în acelaşi timp, poate fi asemuit dealurilor (înălţime joasă, culmi netede, numeroase aşezări omeneşti).

Zonă de un farmec şi un pitoresc deosebit, Platoul Mehedinţi se confruntă din păcate cu grave probleme cum ar fi: deteriorarea continuă a nivelului de trai, îmbătrânirea populaţiei, exodul populaţiei tinere spre oraş, exploatarea neraţională a resurselor naturale, lipsa unei infrastructuri care să favorizeze o circulaţie turistică intensă, etc.

Geoparcul Platoul Mehedinţi este cea mai nouă arie protejată a judeţului Mehedinţi, fiind înfiinţată conform Hotărârii Consiliului Judeţean din martie 2004.

Relief şi geologie. Situat în sud-vestul României, Platoul Mehedinţi este

reprezentat de două unităţi de relief aşezate între culmea Munţilor Mehedinţi la vest şi Piemontul Getic la est, caracterizate printr-o evoluţie geologică şi geografică foarte asemănătoare.

Cadrul geologic al zonei a fost descrifat în mare parte de Gh. M. Murgoci (1898) şi aprofundat ulterior de Al. Codarcea (1940).

Calcarele de vârstă Jurasic-Cretacică aparţin autohtonului danubian şi sunt dispuse în două fâşii principale, paralele între ele. Fâşia vestică aparţine Munţilor Mehedinţi şi se caracterizează printr-o tectonizare extrem de puternică. Căderea în trepte spre vest a contribuit la formarea grabănului Cernei.

Fâşia estică apare în zona centrală a Podişului Mehedinţi între Baia de Aramă şi Cireşu. Pachetul de calcare este gros de 200-300 m şi este alcătuit din straturi de 4-10 m grosime cu înclinare generală spre sud – est. Deşi ocupă numai 5 % din suprafaţa totală, straturile de calcar au generat numeroase şi variate fenomene carstice care dau faima Platoului Mehedinţi. Aproape toate râurile care vin dinspre vest, de pe formaţiuni impermeabile, sunt captate în subteran la intrarea în bara de calcare. Aval de punctul de captare văile rămân seci, formând în decursul timpului

8

trepte antitetice, cum sunt şi cele ale râurilor Topolniţa, Ponorăţ, Ponorel etc. Amonte de captare se produce aluvionarea pronunţată a luncilor, care se desfăşoară pe sute de metri lăţime se formează astfel depresiuni închise, cu fundul plat şi cu aspectul general de polie. Cel mai tipic fenomen de acest gen îl constituie sistemul hidrocarstic de lângă comuna Ponoarele, care a generat depresiunile Zăton şi Ponoarele (M. Bleahu, V. Decu, 1963).

Exceptând depresiunile, celelalte forme exocarstice sunt slab reprezentate în cuprinsul Platoului Mehedinţi. Demne de remarcat sunt totuşi dolinele de la vestul localităţilor Balta şi Marga, precum şi lapiezurile şi Podul Natural de la Ponoarele (Podul lui Dumnezeu).

Apele subterane au săpat numeroase peşteri, renumite prin dimensiuni şi prin ornamentaţie, cum ar fi de exemplu peşterile: Topolniţa, Epuran, Bulba, Gramei, Izverna etc.

Morfologia Munţilor Mehedinţi este diferită de cea a podişului. Dacă pentru zona de platou este tipic carstul de bare calcaroase coborâte, în cuprinsul Munţilor Mehedinţi predomină carstul de creste înălţate şi de versant.

Floră şi faună. O mare parte a calcarelor din cadrul Podişului şi Munţilor

Mehedinţi sunt despădurite sau acoperite cu păducel, corn, porumbar, scumpie, ienupăr şi liliac, în amestec cu fagi izolaţi. În multe locuri liliacul sălbatic formează adevărate păduri, vestite fiind cele de pe cornetele Izverna, Nadanova sau Ponoarele.

Prin poziţia sa geografică, unitatea se întinde în zona alternanţei pădurilor de fag şi de gorun. Climatul temperat cu influenţe submediteraneene, altitudinea medie de 500-600m, relieful accidentat, apropierea de Peninsula Balcanică, constituţia litologică (suprafeţe calcaroase extinse) au avut un rol însemnat în configuraţia actualei structuri floristice şi cenotice a vegetaţiei (Cucu-Popova Ana, 1970). Pe areale întinse din partea de sud şi sud-vest îşi face apariţia gorunul (Quercus petraea), stejarul pufos (Q. pubescens), cerul (Q. cerris), gârniţa (Q. frainetto), gorunul balcanic (Q. dalechampi), carpen (Carpinus betulus), cărpiniţa (C. orientalis), sâmbovina (Celtis austalis), nucul (Juglans regia), alunul turcesc (Corylus colurna). Fagul este reprezentat prin specia de fag balcanic (Fagus sylvatica ssp. moesica). Mai ales pe rocile calcaroase, se întâlnesc tufărişuri de tip submediteranean, cunoscute sub numele de şibliacuri, formate dintr-un complex de elemente submediteraneene carpato-balcanice şi sud-europene, termofile, cum sunt: mojdrean (Fraxinus ornus), cărpiniţă (Carpinus orientalis), corn (Cornus mas), scumpie (Cotinus coggygria), salbă râioasă (Euonymus verrucosa), dârmox (Viburnum lantana), nuc (Juglans regia), liliac (Syringa vulgaris), etc. (Cucu Ana Popova, 1976). Compoziţia floristică a pajiştilor este, de asemenea, abundentă în elemente sudice, submediteraneene. Se întânesc astfel pajiştile de sadină (Chrysopogon gryllus), de Danthonia provincialis, Vulpia myuros, Festuca dalmatica, etc.

Popularea străveche şi continuă a acestei regiuni naturale a determinat transformări însemnate în suprafaţa, structura şi compoziţia floristică a vegetaţiei. Terenurile cu păduri defrişate (curături) au fost înlocuite de pajişti şi terenuri cultivate agricol, dar de slab randament.

9

Pădurile se păstrează mai bine doar în partea de est a platoului. Pe valea Coşuştei şi afluenţilor săi, drumurile forestiere au înlesnit defrişarea, pe locul lor efectuându-se plantaţii de molid şi de pin negru. Reprezentative suprafeţe păduroase de fag, brad şi pin ce au rămas încă neafectate de tăieri sunt pe valea Crivei, Lăpuşnicului (afluenţi ai Coşuştei) şi Borovăţului (afluent al Topolniţei). În partea de sud-vest a platoului pot fi întâlnite păduri de stejar pufos, cărpiniţă, tei şi chiar sâmbovină pe valea Topolniţei şi pe versantul dealului ce coboară spre Dunăre. Pe văile Coşuştei şi Topolniţei apar abundente tufărişuri de liliac.

Climatul blând, cu influenţe submediteraneene, ca şi vegetaţia specifică îşi găseşte reflectarea în prezenţa numeroaselor reptile şi insecte de felurite varietăţi. Caracteristice sunt cele două varietăţi faunistice, vipera cu corn (Vipera ammodytes) şi broasca ţestoasă (Testudo hermanni), specii submediteraneene ocrotite prin lege şi care au o largă răspândire pe calcarele din partea de sud-vest a platoului. Acestora li se adaugă şerpi veninoşi (Coluber jugularis caspius, Elaphe longissima, Coronella austriaca) şi neveninoşi (Natrix natrix şi Natrix tesselata). Pe suprafeţele calcaroase se găseşte o specie de scorpion mic, dar veninos (Euscorpius carpathicus). De remarcat este mulţimea şopârlelor, îndeosebi cele de origine sudică (Lacerta taurica, Lacerta praticola pontica) tot în partea de sud-vestică a platoului. Dintre vertebrate o largă răspândire o au melcii, păianjenii, gândacii şi mai ales fluturii. În pădurile de fag şi gorun se întâlneşte ursul, veveriţa, jderul, viezurele, căprioara, pârşul mare şi lupul. Dintre păsări sunt ierunca, fâşa de pădure, gaiţa, măcăleandru etc.

Ocrotirea naturii. Ca urmare a originalităţii cadrului său natural, în podişul

Mehedinţi sunt semnalate cele mai dense şi variate rezervaţii naturale dintr-o unitate geografică de asemenea dimensiuni. Astfel, au fost declarate peste 17 rezervaţii naturale, cum sunt: Complexul carstic de la Ponoare, Rezervaţia complexă Peştera Topolniţa, Peştera Epuran, Cornetul Băii şi Valea Mănăstirii, Cornetul Obârşia Cloşani, Pădurea Borovăţ, Cheile Coşuştei, Stâncăriile de la Camăna, Cornetul Babelor şi Cornetul Cerboanei, etc.

Factorul uman. Cea mai veche atestare documentară a unei localităţi din

platoul Mehedinţi este 1581, Baia de Aramă. Peste tot, în fiecare localitate se pot întâlni monumente de arhitectură populară: biserici, troiţe, case tradiţionale sau mori. Mulţimea bisericilor, majoritatea construite din lemn, atestă nevoia locuitorilor acestor meleaguri de a fi aproape de Dumnezeu. Cel mai vechi lăcaş de cult este Schitul Topolniţei construit în secolul XVI, pictat în 1673. Cea mai veche biserică de lemn datează din anul 1757 şi se află situată în satul Brebina din zona Baia de Aramă. Alte biserici vechi se pot întâlni în: Godeanu – biserica de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae”(1766), biserica de lemn cu hramul „Sfinţii voievozi” (1783-1786), Gornoviţa – biserica de lemn cu hramul „Sfântul Ştefan” (1796-1799), Prejna – biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” construită din porunca lui Tudor Vladimirescu (1808) etc.

Satul, ca element de bază al Geoparcului Platoul Mehedinţi este un rezultat

10

specific al evoluţiei sociale şi istorice. Există la nivelul Platoului Mehedinţi situri etnografice în satele: Balta ( sec.XVIII-XIX), Costeşti (sec.XIX), Prejna (sec.XIX). De asemenea putem întâlni numeroase case cu arhitectură tradiţională declarate monumente, datând din secolele XIX şi XX, cum ar fi casa Untaru Dumitru (1885) şi casa Popescu C.(1940) din Jupâneşti, casa Pătru Nicu din Crainici (1898), casa Nicolescu Ion din Balta (1898), casa Epuran Gheorghe (1870), casa Dumitru Andrei (1850), casa Zamfiroiu Gheorghe (1860) – din Cireşu, sat Bunoaica, casa cu pivniţă Brehui Ghiţă din Şişeşti, sat Ciovârnăşani (1880) etc.

Datinile şi obiceiurile străvechi ale mehedinţenilor care trăiesc în zona de platou, sunt nenumărate şi originale. Acestea sunt legate de diferite momente ale vieţii: naşterea – căsătoria – înmormântarea. În rest datinile sunt legate de aniversările sfinţilor ortodocşi cărora poporul le acordă semnificaţii aparte: „Boboteaza” (6 ianuarie), „Sfinţii mucenici din Sevastia” (9 martie), „Sfântul mare mucenic Gheorghe” (23 aprilie), Sfintele Paşti etc. Fiecare manifestare bisericească este însoţită de manifestări populare specifice, prilejuri trăite pe deplin de comunităţile rurale ale platoului Mehedinţi. Meştesugurile tradiţionale sunt încă prezente: ţesutul covoarelor din lână, vopsitul lânii folosind coloranţi naturali, olăritul (ceramica de Şişeşti, Noapteşa) etc.

O serie de localităţi din zona platoului sunt cunoscute încă din antichitate prin zăcămintele de minereuri neferoase. Exploatările de minereuri cuprifere din zona Ponoarele – Baia de Aramă sunt atestate de pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Calcarele jurasice - Cireşu, Baia de Aramă, Ponoarele, Balta sunt folosite la fabricarea cimentului, obţinerea varului, ca piatră de construcţii.

11

Valea Coşuştei—puţină geografie, puţină istorie

Valea Coşuştei, cu tot ce înseamnă ea din punct de vedere natural şi uman, este legată în mod indisolubil de drumul de apă al râului omonim.

Coşuştea este cel mai important afluent al Motrului şi are un bazin de 425 kmp şi o lungime de 40,2 km. Ea are izvoarele în zona calcaroasă a Munţilor Mehedinţi (între masivele Ciolanu şi Pietrele Albe, într-un izvor carstic situat la 580 m altitudine). Până la Izverna, valea sa, adâncă de aproape 200 m, se dezvoltă în strate de Sinaia, mult mai friabile decât calcarele de la nord şi decât şisturile de la sud. Încă din vatra satului Canicea, râul începe a construi lunca sa largă de 300-400 m, peste care se revarsă la viituri, punând în primejdie gospodăriile localnicilor. De la Izverna, direcţia văii se abate spre sud iar lunca devine destul de largă, de circa 500-600 m şi supusă revărsărilor de primăvară.

De la Nadanova, direcţia se schimbă spre sud-est, depăşind apoi localitatea Cerna-Vârf, de unde se schimbă radical morfologia văii. În această zonă, pe o distanţă de 12 km, până la Dâlbociţa, Coşuştea are o vale adâncă, formaând un adevărat defileu săpat chiar prin mijlocul Podişului Mehedinţi. Pantele sunt mai mari şi depăşesc 200 m. Până la Firizu, valea străbate depozite mezozoice. Cascadele, repezişurile şi căldările se întâlnesc la fiecare pas. Micaşisturile care apar între Firizu şi Dâlbociţa imprimă acelaşi aspect general al văii, însă fundul ei devine mai larg, pantele sale mai domoale, dând posibilitatea instalării unor localităţi.

La ieşirea din rocile dure ale podişului şi la intrarea în depozitele miocenului şi ale pliocenului, valea capătă o cu totul altă înfăţişare. Lărgimea văii creşte până la 300-400 m iar orientarea se menţine nord-vest—sud-est.

După Ilovăţ, râul are curgere permanentă şi îşi continuă alene drumul spre confluenţa sa cu Motrul, străbătând satele Şişeşti, Ciovârnăşani, Căzăneşti, Severineşti, Poiana, Ercea şi Corcova.

* * *

Istoria văii Coşuştei este legată de istoria satelor ce se înşiră în lungul său. Sunt

în general sate vechi, menţionate de scrierile medievale sau de călătorii străini, pomenite în hotărnicii sau zapisuri domneşti. Satele din valea Coşuştei sunt în general foarte vechi şi apar menţionate documentar începând cu 1483 şi continuând cu 1543, 1593, etc.

Cu excepţia Şişeştilor, care vor fi trataţi într-un capitol separat, iată câteva date despre satele din zonă.

Ciovârnăşani. În curgerea sa domoală şi plină de peripeţii, râul Coşuştea, abia ieşit din

strâmtoarea dealurilor de la Firizu, întâlneşte în apropiere de confluenţa cu Coşuştea Mică (Coşuştiţa) o veche aşezare mehedinţeană şi anume satul Ciovârnăşani, localitate ce se înscrie în tiparul zonei colinare de la poalele Carpaţilor Meridionali.

12

Satul este situat de-a lungul râului Coşuştea, la 25 km de Dr Tr Severin şi 17 km de Motru pe drumul DN 67 ce leagă reşedinţele judeţelor Mehedinţi şi Gorj.

Se învecinează cu Căzăneşti la răsărit şi Lupşa, la miazăzi cu Cocorova, Gârbovăţu de Sus şi Crăguieşti, la apus cu Şişeşti, la nord cu Gârdoaia, Floreşti, Copăcioasa şi Cărămidaru.

Ciovârnăşani apare ca un sat de terasă înaltă dacă este privit dinspre Turnu Severin însă privit de pe culmea dealului omonim apare ca un sat linear, de vale. Aşezarea este situată la 195m altitudine, fiind flancată de dealul Ciovârnăşani de 320m şi de Dealul Bârsanilor, de 250m.

Satul este aşezat într-un punct privilegiat din punct de vedere a căilor de comunicaţie, respectiv la intersecţia drumului spre Târgu Jiu cu drumul de vale al Coşuştei. Acesta din urmă lega în trecut zona înaltă a plaiului Cloşani (cu satele din zona izvoarelor Coşuştei: Izverna, Turtaba, Seliştea, Nadanova, Gornoviţa) cu satele din valea inferioară a Coşuştei (Firizu, Dâlbociţa, Ilovăţ, Şişeşti, Ciovârnăşani), trecând prin nodul spiritual al Crivelnicului.

Aşezarea este atestată documentar din 1638 şi este legată de numele boierului Lupu Buliga (căpitan al voievodului Matei Basarab).

Ilovăţ

Satul se află pe valea Coşuştei şi constituie centru de comună. Vechea vatră a satului se numea Criva şi se afla în apropierea Mănăstirii Crivelnic. Este atestat de o carte domnească din 1483 li apoi în 1593. Moşia omonimă este atestată în 1536, când aparţinea Mănăstirii Crivelnic.

Comuna Ilovăţ de azi cuprinde şi satele Budăneşti, Cracu-Lung, Dâlbociţa, Firizu şi Racova.

Dâlbociţa

Se află amonte de Ilovăţ, pe Valea Coşuştei. Este menţionat documentar în 1722 şi 1778 ca aşezare de oameni liberi. Se află situat într-un mic bazinet depresionar al Coşuştei şi constituie punct de plecare în drumeţia către Balta lui Vintilă.

Firizu

Mai mult un cătun decât un sat, Firizu este ultima localitate din Valea Coşuştei înainte de a pătrunde în zona sălbatică ce taie transversal Podişul Mehedinţi. Aparţine comunei Ilovăţ din 1892 şi beneficiază de decorul pitoresc al văii care aici devine mai îngustă. A fost întemeiat în secolul al XIX-lea, fiind atestat documentar în 1825.

13

Şişeşti — punctul de răscruce al Văii Coşuştei

Prima atestare documentară a localităţii Şişeşti se găseşte într-un hrisov domnesc din 16 mai 1632, emis în timpul voievodului Leon Tomşa prin care acesta întărea postelnicului Stoica, fiul lui Balaci din Urdari, stăpânirea pe jumătate din satul Şişeşti.

Şişeştii sunt un punct de reper esenţial pentru zona de deal a Mehedinţilor. Aici există interesante obiective şi manifestări etnografice şi folclorice care atrag numeroşi turişti: biserici şi troiţe din secolul al XIX-lea, secţia de ceramică şişesteană, Muzeul de istorie şi etnografie « Dragoş Ebetiuc », nedeile, zilele liceului şişeştean, denia, sărbători creştine şi mai ales Festivalul Interjdueţean de cermaică « Oale si sarmale ».

O descriere foarte pitorească a locului a facut-o profesorul Constantin D. Ionescu, în volumul său, « Prin Munţii Mehedinţilor »:

“După ce trenul mic, trenul „Cloşanilor”, te-a urcat de la Severin sus în trupul dealurilor, după ce ai suit în podişul mehedinţean, pe Colibaşi, cobori în valea Coşuştiţei şi ajungi peste puţin acolo unde apele acesteia se împreună cu ale Coşuştei în gara mică a Ciovârnăşanilor, unde foşnesc undele apei şi frunzele plutelor. De acum înainte e bine să o iei pe jos. Cei cinci kilometri pe care îi faci din gara Ciovârnăşanilor până la Şişeştii de Jos te vor răsplăti îndeajuns.

Umbli între deal şi râu. În sus, pe lunca îngustă, ai mereu în dreapta, dealul mare al Ciovârnăşanilor, prelungit în acela al Gârdoaiei iar în stânga zăvoaiele cu rarişti ale Coşuştei.

E atâta variaţie de relief şi ochiul se bucură întruna de stârmina acum împădurită dintr-o parte şi de fâşia de apă, din cealaltă. De la o vreme, ai alt adaos de mulţumire: peste valea râului, parcă închizând-o, se vede arcada munţilor, îmbrăcaţi într-un verde vioriu, topiţi în zarea fumurie spre miazănoapte. Cu râul, cu dealul şi munţii din fund te călătoreşti prin aceste locuri răzleţe de la drumul mare şi nici nu bagi de seamă când ajungi la Şişeştii de Jos.

Eşti chiar în mijlocul satului şi ţi se oferă, după priveliştea naturii de până acum, surpriza unei încântări rare. Un om plecat din aceste meleaguri şi ajuns sus pe scara valorilor omeneşti – în ştiinţă şi în consideraţia oamenilor – a construit minunate rosturi sociale pentru satul de obârşie: şcoală, dispensar, primărie şi centru agricol. În locul cel mai larg pe care îl îngăduie dealul şi apa, se înalţă cele patru instituţii.”

Ocupaţiile locuitorilor privesc în special cultura cerealelor şi a legumelor, viticultura, pomicultura, creşterea animalelor şi a păsărilor, apicultura. Din vremuri străvechi, la Şişeşti se practică însă şi olăritul, aici existând o argilă de calitate superioară ce permite meşterilor locali să dea naştere la diverse produse ceramice.

Cărturarul Barbu Slătineanu, în volumul său “Ceramica românească” menţiona: “Olăria de Şişeşti (...) are faţa aspră şi o formă foarte curată, de o eleganţă desăvârşită. Asprimea feţei nu este o neglijenţă, ci dimpotrivă, un mijloc de decorare. Adevăratul element decorativ al vaselor rămâne frumuseţea desăvârşită a formelor.”

Tot în paginile profesorului C.D. Ionescu găsim şi o descriere originală a tehnicii olăritului şişeştean: “Şişeştii au şi o faţă ascunsă, cea veche, pe care trebuie să o cauţi. Pe sub streaşina dealului mare şi a pădurii, prin râpi. Este aceea a olarilor. Pamântul de muncă, sărac şi redus, pe de o parte şi existenţa lutului propriu

14

ceramicei, pe de alta, au îndrumat pe oameni către această îndeletnicire, care după înfăţişarea utilajului, trebuie să fie străveche. Tehnica este primitivă, cea de acum 2000 de ani şi poate ce din preistorie. Cuptorul de ars oalele este săpat în pământ. O groapă cilindrică cu două cavităţi: una de la suprafaţa pământului în jos, vreo 3-4 m găurită, lasând ca sub fundul ei să fie a doua cavitate, a vetrei focului. Olarul are atelierul la un loc cu gospodăria. Într-un colţ al odăii este şi roata la care lucrează. Depozitul este într-un alt ungher, dacă n-are loc în pod, în tindă sau în altă încăpere.

Materialul, din dealul care ocroteşte satul spre răsărit, este caolinul, superior celui de la Glogova, cel de-al doilea sat de olari din Mehedinţi. Lutul acesta conţine numai puţin minereu de fier, pe când cel de la Glogova are şi aramă, ceea ce face ca apa să dobândească – după scurt timp – un gust particular.”

O vorbă a locului spune că la Şişeşti funcţionează două fabrici: una de învăţători şi alta de ceramică. Dacă prima l-a dat lumii pe savantul Gheorghe Ionescu-Şişeşti, cea de a doua nu s-a lăsat mai prejos, căci, de sute de ani a făcut faima meşterilor locali.

Produsele de ceramică realizate de olarii din Şişeşti sunt felurite: ulcioare mari şi mici, oale “de tot felul”, ulcele, bãdaie de bãtut lapte sau putineie, castroane, strãchini, vaze de flori, tãmâielniţe, vase îmbrânate cu douã mãnuşi.

Pãmântul cel mai bun pentru olarit se aduce din dealul Şişeştiului, de la locul numit din deal de la Mârzaci.

Dupã ce este adus acasã tocmai din dealul Şişeştiului, pãmântul se pune în groniţã, locul în care se lasã sã se odihneascã. Se înmoaie cu apã şi, dacã este nevoie, se aduce o cantitate în atelier unde începe cãlcatul. De fapt, aceastã operaţiune este fãcutã, de regulã, de femei, care aşazã pe duşumeaua din atelier o bucatã mare de pãmânt fin, dupã care începe “dansul”. Calcã bine şi de nenumãrate ori pãmântul din interior cãtre exterior, pânã ce îl întinde în forma unei turte mari. Îl adunã apoi vranã (sul) şi jocul reîncepe de încã 4-5 ori. Abia atunci cãlcatul s-a încheiat.

Urmeazã curãţirea pãmântului de tot felul de resturi şi pietricele care se simt “la cãlcâi” şi care, în cazul în care nu ar fi îndepãrtate ar distruge vasul, fie în starea de uscare, fie la cuptor. În cele mai multe centre de olari din ţarã (doar la Noapteşa şi la Slãtioara se mai întâlneşte practica frãmântatului şi cãlcatului pãmântului cu picioarele) acest procedeu arhaic a fost înlocuit cu malaxorul (manual sau electric).

Dacã totuşi, în urma operaţiilor amintite se mai strecoarã vreun gunoi, el se va simţi “la mânã”, atunci când olarul va bate boboloaşele (bulgarii de pamant) în palme pentru a le modela.

Boboloaşele se prelucrează la roata manevrată cu îndemânare de olar: cu piciorul îi stabileşte ritmul de rotire, iar in mâini pământul prinde formă. Când vasul este gata este îndepărtat de pe roată cu ajutorul unei sârme.

Ceramica zonei este simplă, nesmălţuită, cu ornamente realizate utilizând culori fabricate din pământ roşu şi aplicate pe vas cu pensula sau cu degetul (înflorate cu boielnicul).

În procedeul de decorare a vaselor se folosesc ca unelte pietre de diverse forme şi mărimi, bucăţi de lemn. Modelele în relief sunt obţinute prin aplicarea manuala a

15

diverselor ornamente de lut. După ce sunt desprinse de pe roată, obiectele sunt puse pe poliţe la uscat.

Uscarea durează cam o săptămână. Cand sunt gata uscate, urmează arderea lor în cuptor. Oalele se chitesc în cuptor

cu mare atenţie. Într-un cuptor intră între 300 şi 500 de oale. După ce sunt chitite şi cuptorul este plin, olarul îl lipeşte cu lut.

Arderea durează o zi – de dimineaţa până seara. Lemnele trebuie să fie bine uscate, să fie sparte mărunt, ca să treacă focul repede prin oale. Astfel oalele nu se sparg, nu se înnegresc ci capătă o culoare frumoasă.

Cuptoarele sunt, de obicei rotunde şi sunt construite din cărămidă. Au una sau două guri pentru foc.

Un alt centru ceramic din apropierea Şişeştiului este Noapteşa. Deşi împuţinat ca numãr, la Noapteşa încã mai lucreazã câţiva olari. Pe oricine ai întreba despre numãrul lor, îţi rãspunde cã trebuie sã fie vreo douãzeci, dar, în realitate, numãrul celor activi nu depãşeşte cifra 10. Cu toţii lucreazã adevãrata ceramicã de Noapteşa - în special oale nesmãlţuite, de un alb sidefiu ce bate spre roz, ornamentate cu ruşalã obţinutã dintr-un pãmânt anume. Dacã ar trebui sã sintetizãm în doar câteva cuvinte caracteristicile ceramicii de Noapteşa, cu siguranţã le-am folosi pe acelea care exprimã frumuseţea, proporţia, eleganţa, firescul, simplitatea, bunul gust… Asemãnãtoare în câteva forme şi ornamente cu ceramica de Şişeşti, aproape identicã cu aceasta în ceea ce priveşte nuanţele lutului, ceramica de Noapteşa întinde o punte de legãturã formalã cu cea a vecinilor din Gorj, stabilind şi un limbaj comun la nivelul modului de “cântãrire” a capacitãţii vaselor. Unitatea de mãsurã este şi aici capul, aşa încât vasele, în ordinea descrescãtoare a mãsurii lor, sunt de una la cap, douã la cap sau îndoieli, trei la cap sau întreieli… Formele şi proporţiile vaselor dovedesc un simţ al mãsurii şi al rafinamentului demn de mãiestria unui artist plastic, dar olarii de aici, trãind doar sub semnul tradiţiei, numesc talentul lor “mânuialã”, în timp ce arta lor este tradusã simplu prin cuvântul “meşteşug”.

Muzeul şcolar de istorie şi etnografie “Dragos Ebetiuc” de la Liceul Teoretic “Gheorghe Ionescu-Şişeşti” a apărut din iniţiativa unor dascăli entuziaşti şi luminaţi patrioţi: directorul Ioan Gionea şi învăţătoarea Alexandrina Fortuneanu-Oprea. În anul 1938 el fiinţa ca expoziţie cu lucruri aduse de elevi (ceramică, lemn, împleti-turi, cusături), mai târziu devenind punct muzeistic distinct. Acesta cuprinde doua secţii distincte: istoria şi etnografia. Aria sa de referinţă este vatra Şişeştiului, ca zonă specifică a podişului Mehedinţi, pe cursul mijlociu al râului Coşuştea.

Portul popular din Şişeşti: costumele populare femeieşti se disting de cele din satele învecinate prin preponderenţa cromaticii negre şi vişinii. Ele se compun din: îmbrăcămintea capului, cămaşa, brâul şi brăcirile, iar de la talie in jos fie vâlnicul, fie catrinţele: fâstacul sau fustacul (în faţă) şi opregul (la spate).

Costumul popular bărbătesc prezintă o componentă mai simplă şi redusă din punct de vedere ornamental. Elementele constitutive sunt: căciula, cămaşa, nădragii de dimie (cioarecii), chimirul (şerparul) şi opincile.

Festivalul interjudeţean de ceramică « Oale şi sarmale » se organizează anual, în general în luna mai, prin grija primăriei comunei Şişeşti. La acest festival participă meşterii olari şi gospodinele din Şişeşti dar şi artizani populari din alte

16

centre ceramice din Oltenia şi nu numai: Glogova, Noapteşa, Horezu, Oboga, Korund. Este o sărbătoare a naturii şi bucuriei, fiind născută din dorinţa de a reînvia o tradiţie. Vechi de sute de ani, olăritul este şi acum practicat cu multă pasiune de locuitorii comunei Şişeşti.

Bisericile satului Primul lăcaş de cult creştin, cunoscut la Şişeşti, ar fi o ctitorie din secolul al XVII-

lea, avându-şi temelia lângă curtea moşierului Bengescu. Actuala biserică din Şişeştii de Jos a fost ridicată între anii 1909-1935. Construirea

ei a fost iniţiativa unui comitet local în frunte cu preotul paroh Constantin Ionescu. Biserica parohiei Şişeştii de Sus având hramul Sfântului Nicolae, a fost construită

între anii 1892-1901 de către enoriaşii localnici cu ajutorul proprietăresei Sevastiţa Gărdăreanu.

Obiceiuri şi credinţe populare Obiceiurile de iarnă se întâlnesc în lunile decembrie – ianuarie şi se referă la

sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou. În Ajunul Crăciunului copiii merg în „colindeţi” (colindat). Ei trec pe la toate casele

satului, iar gospodarii ies la porţi întâmpinându-şi musafirii cu colăcei („colindeţi”), biscuiţi, vin fiert sau ţuică fiartă.

Steaua este un obicei religios. Copiii, până în jur de 14 ani, îşi construiesc din lemn şi hârtie o stea cu colţuri pe care pictează Naşterea Mântuitorului şi figuri de sfinţi. Iluminată din interior de o lumânare, steaua din mâinile copiilor creeaza în noapte o atmosferă de vrajă in timp ce copiii interpretează minunatele cântece de stea.

Vicleiul este o dramă populară având ca temă naşterea lui Isus, călătoria şi înfăţişarea cu daruri a magilor. Sunt aceleaşi cântece ca la stea, interpretate de cei patru eroi ai carnavalului, numai că melodiile sunt mai lente.

Pluguşorul este un străvechi obicei agrar, o urare de Anul Nou. Pluguşorul este construit din lemn, împodobit cu cetină, cu panglici şi hârtii colorate multicolor, fiind purtat de o ceată de 3-4 baieţi îmbracaţi în costum naţional.

Capriţa este un joc de pantomimă, jucătorul animalului mergând fie în două, fie în patru picioare, respectând ritmul impus de cântecul însoţitorilor care se folosesc în versuri de improvizaţii locale, hazlii.

Vrăjitul este un joc practicat de băieţii şi fetele care se adună în ajunul Anului Nou la casa unuia dintre ei. În timp ce se spun glume şi poveşti, gazda pregăteşte într-o odaie alăturată, pe o masă, câteva farfurii pe care le pun cu gura în jos punând sub ele câte un pieptene, un cărbune, o oglindă, un inel etc. Musafirii sunt poftiţi să ridice una din farfurii. Cărbunele simbolizează un „cioroi”, oglinda – o frumuseţe, inelul – o persoana zveltă, etc.

Obiceiurile de vară. Se practică paparuda, un obicei străvechi de invocare a ploii. Un grup de copii trece pe la porţile gospodarilor care ies şi le toarnă în cap găleţi cu apă, făcându-le totodata daruri.

Nedeia sau ruga. Fiecare sătuc al comunităţii, ca toate aşezările rurale ale Olteniei, are o sărbătoare a satului, nedeie sau rugă. Este ziua în care sătenii îşi primenesc casele şi sufletele şi asteaptă oaspeţi, rude şi prieteni cu mesele pline de bucate. Acum se organizează hore ale satului la care se petrece până în zorii zilei. Nedeia este de fapt o sărbătoare religioasă cinstită cum se cuvine – Cârstovul, Ispasul sau Înalţarea, Sfânta Maria Mare şi Mica, Sfântul Ilie, etc.

17

Cuptor pentru ars cahle ceramice

Cuptor pentru ars oale

Ceramică de Şişeşti, expusă la Festivalul “Oale şi sarmale”

18

Aspect de la Festivalul Interjudeţean de ceramică “Oale şi sarmale”

Ceramică de Şişeşti, pictată de elevii din sat

19

1. Poteca tematică Şişeşti - Noapteşa Durată: 1h30’ Distanţă: 4km Diferenţă de nivel: +123m / -104m

Marcaj:

Poteci şi locuri de pe Valea Coşuştei

Acest capitol al materialului nostru îşi propune să fie o sursă de informare clară pentru cei interesaţi de efectuarea unor drumeţii în zona Văii Coşuştei. Deşi pentru majoritatea turiştilor, această zonă este cvasinecunoscută, noi credem că acest lucru se datorează şi lipsei de informaţii şi de materiale de promovare, tipărite sau nu, despre cele mai interesante locuri ce se pot vizita în acest colţ al Mehedinţiului.

Peisajul Vaii Cosustei este deosebit de complex din punct de vedere turistic. Cateva zile petrecute in zona ne pot da ocazia sa descoperim o lume in general, uitata, putin cunoscuta dar nu mai putin originala. Iubitorii de natura si frumos se pot delecta in decorul acesta bland, al dealurilor si platourilor, al vailor si padurilor si se pot bucura de ocazia de a pasi in locuri putin atinse de civilizatie, unde timpul se deruleaza in cu totul alt ritm.

Centre de olarit, paduri de nepatruns, poteci umbrite si puncte de belvedere, intinderi de apa sau chei salbatice – asa arata aceasta zona si nu putem inchide enumerarea fara a aminti despre fostul asezamant monahal din valea Cosustei – manastirea Crivelnic.

Valea Coşuştei, în apropierea ruinelor Mănăstirii Crivelnic

20

Descrierea traseului. Traseul descris face legatura între comuna Şişeşti şi satul Noapteşa. Este o potecă locală, în lungime de 4 km, parcursă zilnic de localnici. Accesul se face pe DJ 671A, la circa 1 km dupa ce depăşim centrul satului Şişeşti (unde se găseşte primăria comunei, Liceul Teoretic „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”, Centrul de Vizitare Şişeşti şi Muzeul Memorial „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”). Intrarea în traseu este semnalizată printr-o tăbliţă de orientare inscripţionată astfel: „Poteca tematică Şişeşti – Noapteşa, 1h30’, marcaj cruce roşie”, fixată pe trunchiul unei plute. Poteca străbate în primă fază o uliţă a satului. Imediat pe dreapta, vom trece pe lângă construcţia ce aminteşte de cel mai important fiu al satului şi anume

savantul Gheorghe Ionescu-Şişeşti. Este o casă veche, renovată, cu o foarte frumoasă poartă de lemn sculptată chiar în zonă şi care este legată de personalitatea savantului. Înainte de a începe să urce spre culmea dealului, poteca mai lasă în urmă câteva gospodării, o fântână cu roată pe partea stangă şi se afundă în umbra răcoroasă a pădurii de amestec. Printre esenţe vom regăsi stejarul, gorunul,

fagul, frasinul, nucul. Urcăm câteva minute, pe o muchie de deal. De o parte şi de alta a potecii-drumeag pe care o parcurgem, se lasă ogaşe adânci, sălbăticite, acoperite de vegetaţie. La marginea potecii apar, la zi, mici eroziuni cu un pământ nisipos, închis la culoare, şi destul de fin. Este argila de Şişeşti, unul dintre ingredientele faimoasei ceramici nesmălţuite care se meşteşugăreşte în zonă de sute de ani. Cotim uşor spre dreapta şi urcăm apoi ceva mai pronunţat. Ultima treaptă a urcuşului este destul de abruptă şi ne scoate pe o mica pajişte, unde la umbra deasă a unui frasin, se află şi un punct de popas – o

Tăbliţa indicatoare din Şişeşti

Fântâna cu roată pe potecă

21

bancă. Pe trunchiul copacului se află şi un semn de marcaj. Timp de la plecare: 15-20 minute, cu o diferenţă de nivel de 75m . Ne aflăm în culmea dealului ce separă valea Coşuştei de valea pârâului Gârdoaia, la circa 292 m altitudine. Din păcate, vegetaţia deasă şi pădurea ne

ascund o belvedere asupra satului Şişeşti. Pornind mai departe, începem să coborâm foarte lent, urmând aceeaşi potecă ce traversează o plantaţie de pin şi pătrunde după câteva minute în larga luncă a Gârdoaiei. Am parcurs circa 1 km din Şişeşti şi ne aflăm la 270 m altitudine. Este unul dintre cele mai interesante locuri de pe traseu. Indiferent de momentul din an,

peisajele sunt deosebit de frumoase însă primăvara aduce o multitudine de elemente specifice naturii entuziaste. Pâlcuri întregi de salcâm înflorit umplu aerul cu parfumul lor în timp ce fundalul sonor este asigurat de zumzetul albinelor ce recoltează. Lunca este o destinaţie şi pentru apicultori care îşi aduc stupinele în acest loc, special pentru înflorirea salcâmului, şi petrec câteva zile în aer curat şi linişte. Recoltarea

durează 5-7 zile şi se desfăşoară în general în intervalul 15 – 30 mai.

Poteca noastră traversează un drumeag ce merge de-a lungul văii şi apoi străbate lunca, printre câţiva copaci, pe care s-a amplasat şi marcajul. Vom avea cu siguranţă şi plăcerea de a admira elemente de faună specifice cum ar fi guşterul (Lacerta Viridis) sau broasca ţestoasă de uscat (Testudo Hermanni).

Punct de popas pe poteca spre Noapteşa

Drumeţie spre Noapteşa

Lunca pârâului Gârdoaia

22

Harta potecii tematice Şişeşti—Noapteşa. Extras din harta topometrică a

României, scara 1 : 57.000

Intrăm uşor pe o văioagă, destul de largă (menţinem direcţia nord, orientându-ne şi după marcaj) şi, după 200m, urmând o săgeată roşie aplicată pe un copac, urcăm pe o costişă, nu foarte abruptă, lasând în dreapta o râpă nisipoasă. În circa 10 minute, ajungem în Culmea Gârdoaiei, după circa 1h de la plecare, la altitudinea de 318m. Distanţă parcursă: 1,6 km. Locul în care ne găsim, cel mai înalt de pe parcursul nostru, oferă o frumoasă deschidere către întreaga zonă învecinată. Spre nord, privirea pătrunde în văi misterioase, împădurite şi către culmi de dealuri ce se pierd spre orizont. Este zona colinară din partea de nord a judeţului unde satele se înşiră de-a lungul văilor Peşteana, Ohaba, Jupca. Peisajul este odihnitor, înverzit şi îndeamnă la relaxare. Chiar în faţa noastră se zăresc primele case din satul Noapteşa.

23

Imagine satelitară a zonei colinare ce include poteca tematică Şişeşti—

Noapteşa

Peste aceste culmi se deschide însă imaginea masivă, aspră, a munţilor ce formează parcă un arc: culmile prelungi, mai blânde ale Munţilor Vâlcan, profilul agitat al Crestei Oslea şi silueta singuratică a Pietrei Cloşanilor, amfiteatrul glaciar al Munţilor Godeanu, înzăpeziţi până târziu, în mai, crestele mai apropiate ale Munţilor Mehedinţi, dominate de Vârful lui Stan. Dacă privim spre sud, în direcţia de unde am venit, orizontul este larg, spre văile debitoare Coşuştei iar culmile împădurite se întind până departe, spre sud-est. Dacă pornim pe Culmea Gârdoaiei, spre est, vom ajunge după circa 1 km în satul Cărămidaru, aşezat pe culmea dealului.

24

Dacă pornim pe Culmea Gârdoaiei, spre est, vom ajunge după circa 1 km în satul Cărămidaru, aşezat pe culmea dealului.

Poteca noastră începe să coboare, pe marginea unei râpi (ce are tendinţa de a deveni o alunecare de teren). Următorul semn de marcaj este amplasat la intrarea în pădure, unde poteca este lată, având aspectul unui ogaş spălat de ploi. Coborâm acest sector de pădure şi ajungem apoi în fundul văii, după ce traversăm o

zonă mai umedă. Drumul pe care înaintăm

merge drept şi trece pe lângă câteva gospodării şi culturi. Suntem la intrarea în Noapteşa, la circa 250m altitudine şi am parcurs 2,8 km din Şişeşti, în aproximativ 1h 15’. Satul Noapteşa – în ciuda numelui său – este aşezat de-a lungul văii deschise şi luminoase a pârâului omonim sau cum se spune, „la linie”. Satul aparţine de comuna Şişeşti din 1864, cu excepţia perioadei 1892-1912 când a aparţinut de Şişeştii de Jos. Cândva a format un singur sat cu Cărămidaru. Satul Noapteşa este atestat documentar din 1838. Ceea ce constituie însă un element definitoriu pentru Noapteşa, în afară de zona pitorească în care este aşezat, este tradiţia sa în meşteşugul olăritului. La Noapteşa mai lucrează câţiva olari. Numărul celor activi nu depăşeşte cifra 10. Ei lucrează adevărata ceramică de Noapteşa, în special oale nesmălţuite, de un alb sidefiu ce bate spre roz, ornamentate cu rusală obţinută dintr-un pământ anume.

În Culmea Gârdoaiei

Munţii Godeanu, vazuţi din Culmea Gârdoaiei

25

În câteva cuvinte, ceramica de Noapteşa se poate caracteriza prin frumuseţe, proporţie, bun gust, simplitate. Ea face într-un fel legătura între ceramica de Şişeşti şi cea de Glogova, stabilind astfel şi o punte între ţinuturile mehedinţene şi cele gorjene. Produsele ceramicii de Noapteşa au destinaţie casnică şi ornamentală şi cuprind: ulcioare de diferite dimensiuni, oale, ulcele, putineie, castroane, străchini, vaze, tămâielnice, ceşti, etc. Având în minte aceste informaţii despre sat, traversăm pe o punte sau direct prin vad apa unui pârâiaş şi mergem pe drum încă 200m, cotind la dreapta şi apoi la stânga.

Drumul nsotru se uneşte cu uliţa principală a satului pe care ne continuăm parcursul. Putem admira în Noapteşa atât case vechi, pe structură de lemn, cu cerdac şi stâlpi sculptaţi, potrivit tradiţiei olteneşti dar şi case noi, moderne, ridicate în anii din urmă. Marcajul este aplicat pe stâlpii de electricitate şi pe capetele unui podeţ ce traversează pârâul. După 1,2 km de la intrarea în sat şi 1h30’ – 1h45’ de la plecare ajungem la şcoala din Noapteşa, unde se sfârşeşte traseul nostru, la altitudinea de 235m. Chiar în faţa şcolii se află tăbliţa de orientare pentru parcurgerea traseului în sens invers. În imediata apropiere se găseşte şi Căminul Cultural.

Aratul cu plugul la Noapteşa

Casă oltenească la Noapteşa

26

Există din acest punct mai multe variante de continuare a drumeţiei. Char din spatele şcolii porneşte în urcuş poteca spre satul Cărămidaru (cca. 30 minute) din care există o altă variantă de revenire la Şişeşti. Putem de asemenea să urmăm valea în continuare pentru a ieşi în DJ 671 la Zegujani (3,3 km).

Profilul potecii tematice Şişeşti—Noapteşa

Broasca ţestoasă de uscat Guşterul

Salcâm înflorit în lunca Gârdoaiei Fluture de primăvară

27

2. Ruinele Mănăstirii Crivelnic

Durată (din Şişeşti): 4h Distanţă (din Şişeşti): 15,6 km Diferenţă de nivel: +100 m Fără marcaj. “Crive” în limba slava înseamnă curbă, cotitură. Să fie o legatură între acest

cuvânt şi aşezarea mănăstirii în apropierea unei curbe largi a Coşuştei? Nu ştim acest lucru dar cu siguranţă că de pe întregul curs al văii între Firizu şi Cernavârf, un loc mai potrivit pentru amplasarea lăcaşului nu se putea găsi.

Accesul către ruine se face urcând pe drumul forestier de pe Valea Coşuştei, înca 2 km din satul Firizu unde ia sfârşit drumul judeţean ce vine de la Şişeşti, prin Ilovăţ şi Dâlbociţa. Drumul străbate un sector destul de sălbatic al văii, urcând la 7-8 metri deasupra apei şi răsucindu-se şi pe versanţi. La un moment dat, în dreapta noastră se deschide o luncă largă, uşor de recunoscut deoarece în marginea ei găsim şi o

platformă de piatră şi beton. Este scena folosită pentru sărbătoarea locala a Firizului care se organizează în această luncă.

Traversăm lunca şi ne îndreptăm spre o punte de lemn peste râu pe care o traversăm. Aici Coşuştea are o lăţime de 10-12 metri şi o adâncime ce poate ajunge la 1 – 1,5 m.

Pe malul celalalt (stâng al râului), găsim un drumeag ce urcă printre tufe de mur şi bozi şi ajunge chiar la ruinele fostei mănăstiri (10 minute de la drum).

Tradiţia locală dar şi notele istorice tipărite în 1883 de V. Demetrescu menţionează şederea călugărului Nicodim în zona Ilovăţului. Figura lui Nicodim este legată de înfiinţarea mai multor centre de spiritualitate ortodoxă la nord de Dunăre, printre ele fiind Vodiţa, Crivelnic şi Tismana.

28

Numele mânăstirii arată că aceasta era legată de locurile Coşuştei, şi de această apă care trecea printr-o zonă populată, pe vremuri, aşa cum arată şi numele unor sate care au dispărut acum din acestă zonă: Criva, Ciremoşnic, Ciumeni, Coşuşte, Cosacu, Camenik, Mirceşti, Mytio, Racoviţa, Reciţa ş.a. De fapt între Criva şi Crivelnic se poate stabili o apropiere etimologică directă, asemenea toponime păstrându-se până acum zonă precum ar fi: Poiana Crivelnicului, Crivelnicul de Sus, Crivelnicul Mic, Gura Crivii, Faţa Mânăstirii, Geanţul Mânăstirii, Ogaşul Mânăstirii. Toate demostrează existenţa certă a unei mânăstiri în zonă. În catagrafia mânăstirilor oltene din 1719 figurează în rândul capelelor, un locaş probabil dispărut, Crivelnicul. Aceasta ar fi fost pe malul stâng al Coşuştei, după cum este consemnată şi în harta lui Schwantz (Tabula Valahiae Cis Alutanae) din anul 1723, între apele Sinteasca şi Lăpuşnic şi satele Dâlbociţa şi Racoviţa. Există varianta ca mânăstirea de la Coşuştea să fi fost la Ilovăţ, iar la Crivelnic era un schit la care se duceau călugării cu schimbul. Cea mai veche şi sigură menţiune a ei o constituie însă un hrisov din 10 aprilie 1493, din timpul lui Vlad Călugărul care aminteşte de un egumen de Coşuşte care a fost martor al vechilor proprietăţi ale Vodiţei trecute de mânăstirea Tismana. Aşadar cele trei mânăstiri - Vodiţa, Crivelnic şi Tismana - trebuie puse în legătură cu ideea apărării ortodoxismului românesc care se confrunta în acele vremuri îndepărate cu catolicismul aflat în expansiune. Nu întâmplător toate cele trei mânăstiri ca şi Schitul Topolniţei, aflat tot în apropiere, sunt legate de numele lui Nicodim care este considerat întemeietor al lor. Aceasta înseamnă că domnitorii Ţării Româneşti din acea vreme (Vladislav, Radu, Dan I şi Mircea), toţi din familia Basarabilor, şi-au propus să întemeieze aici mânăstirile ca pe nişte bastioane de rezistenţă în lupta pentru apărarea hotarelor ţării. Şi nu întâmplător cel care a fost investit cu această misiune de înălţare a fost tocmai călugărul Nicodim, cel care-şi făcuse ucenicia la Muntele Athos. Între călugări şi domnitorii români de atunci se stabiliseră relaţii strânse, deoarece Nicodim era rudă cu cneazul Lazăr, iar Radu I o avea ca soţie pe Calinichia, fiica acestui cneaz sârb. Aşadar domnitorii români şi cei sârbi se încuscreau şi de aceea cnezii sârbi au ajutat aceste ctitorii româneşti. Începuturile mânăstirii Coşuştea (Crivelnic) pot fi atribuite aşadar aceluiaşi ctitor după cum se subliniază şi în Istoria Bisericii Române.

Cercetările arheologice întreprinse în zonă de profesorul Alexandru Bărcăcilă, asistat de Aurel Decei şi Ion Berciu, au dat la iveală la 3 km nord de Firizu, ruinele a două biserici suprapuse, în formă de treflă bizantină, având alături un şir de chilii mici la sud-vest şi chilii mari la vest. Inventarul găsit (o jumătate de râşniţă într-o cămară a chiliilor mari, farfurii elegant ornamentate, diverse vase şi monede din anii 1540, 1587 – 1632) relevă importanţa activităţilor desfăşurate în cadrul mănăstirii.

Grosimea zidurilor de piatră legată cu mortar de var şi nisip a fazei I era de 3 m iar la construcţia fazei a II-a au fost folosite fundaţia şi elevaţia primei biserici.

În legătură cu epoca construirii primei faze, indiciile de teren (grosimea zidurilor, forma şi inventarul găsit, etc.) precum şi compararea cu faza I a mănăstirii Vodiţa, evidenţiază simultaneitatea construcţiei celor 2 mănăstiri. Aceste edificii aveau menirea (împreună cu mănăstirea Topolniţa) de a închide căile de acces pe văile Bahnei, Topolniţei, Coşuştea spre locurile de retragere şi apărare din nordul judeţului Mehedinţi.

29

Ruinele Mănăstirii Crivelnic. Biserica

Detaliu al zidului de incintă

Ruine ale chiliilor

Sub semnul întrebării a rămas şi identitatea ctitorului fazei a II-a deoarece pisania (1475) descoperită cu ocazia săpăturilor ne indică drept ctitor pe un jupân Hamza care poate

30

era Hamza postelnicul, fiul lui Barbu postelnicul din Târgu Jiu sau Hamza vistierul sau chiar Hamza vel ban al Jiului. Indiferent însă care dintre ei este ctitorul, avem de-a face cu o ctitorie boierească, de sine stătătoare, neînchinată Tismanei, aceasta constituind poate şi o explicaţie pentru dăinuirea sa până în veacul al XVII-lea, în timp ce Vodiţa a avut o viaţă mult mai scurtă.

3. Balta lui Vintilă

Durată (din Şişeşti): 3h Distanţă (din Şişeşti): 12,5 km Diferenţă de nivel: +200 m Fără marcaj.

Una din drumeţiile ce se pot derula pe

Valea Coşuştei este cea către Balta lui Vintilă. Poteca porneşte din satul Dâlbociţa şi ne con-duce la baltă în circa 1 h.

Imediat dupa ce trecem de biserica din sat, înainte de un podeţ, spre stânga se deschide un drum de căruţă pe care pornim. Apa unui pârâiaş se strecoară de o parte şi de alta a drumului şi ne obligă să păşim cu aten-ţie printre pietre. Uneori, o potecă mai ocoleşte zonele inundate şi trece prin faţa go-spodăriilor din sat.

La un moment dat ieşim din zona umbrită a copacilor şi ne aflăm într-o vale destul de pitorească, înconjuraţi de fâneţe şi de grădini. Drumul străbate şi un sec-tor mai ingust iar versantul spălat de ape ne dezvăluie interesante straturi de argile.

După încă 200 de metri, ne inscriem spre dreapta pe o potecă ce trece printre livezi şi grădini şi apoi devine un drum de tractor ce urcă destul de pieptiş, lăsând în dreapta firul unui ogaş. Ajungem în acest fel pe o tre-aptă superioară a văii. Fâneţe bogate se întind spre culmea dealului în timp ce în spatele nostru se ridică alte culmi, împădurite însă. Poteca noastră urcă mereu şi se strecoară printre copaci şi

tufişuri, traversând ici colo şi zone mai mlăştinoase. În general, în afara potecii,

Balta lui Vintilă

31

există puţine puncte de reper sigure, este bine să ne orientăm mereu în urcuş, în direcţia nord-vest.

La un moment dat trecem un prag de nisip acoperit de vegetaţie şi ajungem pe malul a ceea ce localnicii numesc “Balta Mică” – o întindere de apă nu prea mare, pe malurile căreia creşte papură, trestie şi tot soiul de specii de plante iubitoare de umezeală.

Din acest loc, ne orientăm spre pădurea situată cumva deasupra noastră, lăsând în spate balta şi în dreapta poienile largi ce se sfârşesc cu alte culmi împădurite.

Poteca ne ajută în continuare şi urcând mereu, trecem din nou un prag plin de vegetaţie şi strecurându-ne printre ferigi, urzici şi rugi, ajungem pe malul Bălţii lui Vintilă.

Aspectul locului este unul destul de melancolic. Avem în faţa noastră un mic lac, cu malurile în general abrupte şi năpădite de vegetaţie. O râpă înaltă de treizeci de metri, verticală, străjuie balta într-o latură. În faţa noastră, valuri de pământ stau la baza unei alte râpi, roşietice şi plină de grohoti-şuri mărunte. Un ciudat amestec de geologie şi botanică găsim în acest loc. Păşind pe poteca ce înconjoară balta, broscuţe sau şopârle ne sar prin-tre picioare. Pe luciul apei, nicio mişcare. Un co-pac mort stă încă în picioare, un ultim martor tăcut al ciudatului fenomen de surpare care a dat naştere Bălţii lui Vintilă. Legenda locală spune că Vintilă a fost un boier ce avea moşii in această parte a Coşustei şi că pe locul în care se află azi balta s-ar fi găsit conacul său. Într-o noapte ar fi fost o furtună puternică ce

a dus la surparea dealurilor şi la năruirea casei boierului ce şi-ar fi găsit sfârşitul în apele negre ale bălţii.

Un lucru este clar şi anume că locul are un farmec aparte. Apele bălţii bat în tonuri de verde închis spre negru. Aşa putem întelege de ce localnicii spun şi azi

Pereţii ce străjuie Balta lui Vintilă

Copac fantomatic în apele Bălţii lui Vintilă

32

că balta nu are fund şi chiar că ar comunica subteran cu o alta de la Crăguieşti. O seară de vară şi un foc de tabără pe malul său este o experienţă de neuitat, mai

ales când vedem cum reflexiile de la foc se oglindesc în apă şi apoi pe pereţii asprii a râpei din apropiere.

Balta lui Vintilă este încă unul dintre locurile frumoase şi foarte puţin cunoscute din Mehedinţi care merită vizitate de iubitorii de natură şi drumeţii.

Harta zonei traseelor descrise în ghid

33

4. Platoul Nevăţ

Durată (din Şişeşti): 5h Distanţă (din Şişeşti): 18 km Diferenţă de nivel: +500 m Fără marcaj.

Între văile Topolniţei şi Coşuştei se interpune un pod larg, mai puţin

fragmentat spre apus, unde lasă doar nişte pante abrupte dar ceva mai ferestruit spre răsărit de afluenţii năvalnici primăvara ai Coşuştei. Pe acest platou urcăm, pe cumpăna apelor dintre Topolniţa şi Coşuştea, pentru a atinge una din cele mai importate înălţimi ale Podişului Mehedinţi şi anume Vârful Nevăţ (714m).

Accesul îl vom face din valea Coşuştei, din cătunul Firizu. Aici putem ajunge pe drumul forestier care străbate sectorul strâmt al văii Coşuştei, între Ilovăţ şi Cerna-Vârf. Dacă venim dinspre Ilovăţ, vom parcurge drumul judeţean de-a lungul văii prin satele Ciovârnăşani, Şişeşti şi Ilovăţ. Aici cotim spre stânga, trecem podul peste Coşuştea şi ne urmăm drumul în susul văii care îşi apropie versanţii foarte mult în acest sector, un mic defileu săpat în podiş. Case aşezate la drum sau mai la adăpostul dealurilor formează satul Dâlbociţa după care intrăm într-o zonă izolată, cu drum îngust şi plin de hârtoape până la micuţa luncă în care găsim satul Firizu. Aici putem ajunge şi dinspre nord, pe itinerariul Baia de Aramă – Ponoarele – Nadanova – Cerna-Vârf – Firizu, drum ceva mai dificil, nerecomandat autoturismelor.

Venind dinspre Ilovăţ, după ce trecem de Firizu, parcurgem înca 2km până la primul pod de beton, peste apa unuia dintre afluenţii pe dreapta ai Coşuştei ce coboară dinspre podiş. De amintit că in Firizu, a existat până nu demult şi un indicator ce indica spre stânga, către cătunul Nevăţu, pe un drum forestier. Deşi este posibil, nu recomandăm accesul către platou pe această variantă întrucât la momentul redactării acestui material, nu cunoaştem dacă drumul este finalizat şi poate pune ceva probleme în partea de ascensiune finală. În plus, timpul de

Munţii Mehedinţi văzuţi de pe Nevăţ

34

parcurgere se lungeşte cu aproximativ 1h. Imediat după podul de beton, apucăm spre stânga pe o potecă lată, aproape

un drum forestier care după câteva zeci de metri începe să urce destul de pronunţat, depărtându-se de fundul ogaşului. Acest drum/potecă ne va fi călăuză până pe Nevăţ şi vom urca prin pădure preţ de aproximativ 2h30’. Reperul care ne va însoţi este faptul ca vom urca constant, mai abrupt în partea mediană a traseului. Către capăt vom regăsi un drum forestier de culme pe care îl vom parcurge către vârf.

Când ieşim din pădure, suntem sub poala Nevăţului. Poieni întinse,

acoperite de ferigă domină platourile largi. Nevăţul este de fapt o măgură aflată la liziera pădurii, proeminenţă deluroasă ce se ridică deasupra înălţimii medii a Podişului Mehedinţi, care este de aproximativ 600m.

Spre răsărit se deschide în toată splendoarea ei, înverzita vale a Coşuştei. Culmi încălecate se desenează blând spre miazănoapte, către valea Motrului. Pădurea ne închide perspectiva către apus dar mergem în continuare către sud pe drumul pe care am venit şi urcăm, după aproximativ 15-20’ un platou larg, de pe care zările se deschid complet.

Înspre sud şi sud-est se zăresc liniile numeroase ale dealurilor Motrului şi Coşuştei. Văi împădurite, ascunse, ce se pierd în depărtări, pornesc radial din podiş. Departe, abia ghicită, se zăreşte unda argintie a Dunării ca o fâşie îngustă. De partea opusă, se înlănţuie cocoaşele Muntilor Mehedinţi, începând de la Domogled şi până la Vârful lui Stan, lasând apoi loc în fundal amfiteatrului larg al Godeanului. Tot de aici vom observa şi izolata Piatră a Cloşanilor dintr-o perspectivă care îi accentuează prăpăstiile apusene şi cleanţurile calcaroase. Daca e senin, vom recunoaşte şi creasta zimţată a Oslei din Vâlcan, departe, într-un fundal mai mult ceţos. Plaiuri deschise urcă spre poalele cărunte ale munţilor şi zărim sălaşe, sate sau stâne, la mari depărtari.

Aspectul podişului lângă Nevăţ

Valea Coşuştei văzută de pe Nevăţ

35

Ne vor atrage atenţia cu siguranţă construcţiile masive ale Cornetelor Babelor şi Cerboanei care străjuie intrarea în Cheile Coşuştei la Cerna-Vârf. Sunt doua conuri calcaroase, acoperite de păduri,. Această formă de relief — cornetul - o vom întalni mereu în zona de delimitare între podiş şi munţi.

Întoarcerea o putem realiza pe acelaşi drum sau putem încerca să parcurgem transversal podul amintit, pentru a ajunge în drumul judeţean ce leagă Balta de Bâlvăneşti.

5. Cheile Coşuştei

Durată (din Cerna Vârf): 2h Distanţă (din Cerna Vârf): 3 km Diferenţă de nivel: -20 m Fără marcaj. O scurtă şi interesantă drumeţie se poate face în cel mai sălbatic şi îngust loc al

Văii Coşuştei şi anume sectorul scurt dar pitoresc al Cheilor Coşuştei. Pentru a ajunge în acest loc, recomandăm, spre deosebire de traseele anterioare,

să intrăm în Valea Coşuştei dinspre nord, din satul Cerna Vârf. Această alegere este determinată de faptul că accesul de-a lungul văii Coşuştei dinspre aval este foarte dificil. Practic, mai sus de Crivelnic, drumul este foarte accidentat şi prezintă zone noroioase şi inundate tot timpul anului.

Satul Cerna Vârf este aşezat în valea Coşuştei şi aparţine comunei Izverna. Este unul dintre cele mai izolate sate din Mehedinţi. Este atestat din 1656 ca aşezare de moşneni. În 1819 a fost catagrafiat în Plaiul Muntelui cu 27 de familii şi aşezat pe coproprietatea polcovnicului Manda Brăiloiu.

În cheile propriu-zise ajungem după ce parcurgem aproximativ 3 km din Cerna Vârf, pe drumul forestier ce se îndreaptă pe Valea Coşuştei, către Firizu. Întrucât satul are câteva uliţe ce ne pot deruta, este bine să cerem lămuriri la localnici.

Aspectul general al văii este unul sălbatic. Ea se îngustează destul de brusc. Lipsesc terasele mai largi iar luncile sunt înguste (nu depăşesc 50m). Pădurea de foios îmbracă aproape în totalitate versanţii văii până în apropierea sectorului de defileu. Ici colo mai apar şi câteva pâlcuri de pini.

Valea Coşuştei, între chei şi Cerna Vârf

36

Dintre toate văile care segmentează podişul Mehedinţi (cum ar fi Jidoştiţa, Clişevăţ, Topolniţa, Coşuştiţa, etc.), Coşuştea creează în această zonă cel mai evident aspect de defileu, scurt, dar cu elemente caracteristice.

Întâlnim aici pereţi de 70-80 înălţime, cataracte, bulboane, surplombe sau chiar şi ferestre săpate în piatră.

Cheile Coşuştei reprezintă una din rezervaţiile Geoparcului Natural Platoul Mehedinţi şi are o suprafaţă de 50 ha.

În Cheile Coşuştei

Pereţi verticali străjuiesc Cheile Coşuştei

Fereastră de piatră în versantul stâng al Coşuştei

37

B i b l i o g r a f i e

* * * - Dicţionarul Enciclopedic al Judeţului Mehedinţi, Editura Prier, Drobeta Turnu Severin, 2003;

Dinuţ, Titu—Şişeşti (repere monografice), Editura MJM, Craiova, 2003; Cucu Vasile, Cucu Ana-Popova—Judeţul Mehedinţi, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti, 1980; Drăgolici, Florin—Oameni şi fapte de pe Valea Coşuştei * Ciovârnăşani—

repere istorice şi documentare, Editua Lumina, Drobeta Turnu Severin, 2001; Ionescu, Constantin D.—Prin Munţii Mehedinţilor, Editura Scrisul

Românesc, Craiova, 1977