Personalită i ce au avut un rol important țîn dezvoltarea psihologiei dezvoltării

L.S.Vîgotski (1896 – 1934)

A fost unul din cei mai vestiți psihologi din lume , mai fiind numit și ”Mozart al Psihologiei ”. Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt : ”Gândire și limbaj ” care apare în 1934 , ”Psihologia Pedagogică ” 1926 , ”Psihologia artei ” în 1965 etc. L.S. Vîgotski este supranumit de istoricii psihologiei dezvoltării "marele absent".

Cel puțin trei argumente susțin această apreciere. Deși a trăit puțin, iar ca psiholog s-a impus și a activat doar zece ani (1924-1934), originalitatea perspectivei sale teoretice și metodologice îl situează astăzi printre numele de referință ale domeniului. La această recunoaștere s-a ajuns însă după o dublă sincopă. Prima, a fost generată de căderea operei sale - foarte apreciată în timpul vieții autorului - sub valul tăcerii și interdicției (începând cu 1938) generate de disputele interne,ideologizate, din psihologia sovietică. Ce-a de a doua neșansă s-a datorat traducerii tardive (1962 - în engleză, 1984 – în franceză) a principalei sale opere "Gândire și limbaj" (1936), ceea ce a întârziat intrarea contribuțiilor sale în circuitul psihologiei occidentale. Foarte bun cunoscător al psihologiei apusene și nord-americane, premergătoare sau contemporane lui ( Janet - psihologia conduitei, Kohler - psihologia formei, behaviorismul, Piaget - psihologia genetică, Lewin - psihologia câmpului social etc.), L.S. Vîgotski s-a raportat critic la fiecare dintre acestea preluând sugestii (mai ales metodologice) și construind în alternativă (mai ales teoretic).

Domeniul dezvoltării care l-a interesat cu precădere a fost celcognitiv , el fiind un investigator atent al genezei gândirii și limbajului la copil. Perspectiva sa este de tip stadial. De referință rămâne raportul pe care îl stabilește între cele 3 stadii genetice ale gândirii și cele 4 ale limbajului în intervalul de vârstă 0 — 7/8 ani : Impactul redescoperirii sale de către psihologia contemporană este ilustrat de creșterea numărului cercetărilor inspirate de teoria sa și de locul rezervat în manualele domeniului. L.S.Vîgotski este tradus în limba română, într-o selecție antologică, în două volume .Este considerat un adevărat șef de școală, colectivul pe care l-a creat fiind de

referință pentru psihologia rusă: A.R. Luria, A.N. Leontiev, B.M. Teplov, V.A. Zaporojeț, P.I. Galperin, B.G. Ananiev, D.B. Elkonin .

Se poate considera că în plan metodologic contribuția sa cea mai importantă a fost crearea unei strategii care să surprindă procesualitatea funcționării cognitive și dezvoltarea acesteia la vârsta copilăriei. Nemulțumit de faptul că metodologia introspecționistă nu putea fi aplicată în investigarea psihicului infantil, că behaviorismul și psihometriase axau doar pe răspunsurile copilului fără a putea "developa" și procesele psihologice implicate, Vîgotski a intuit valențelemetodologiei piagetiene. În același spirit și-a elaborat propria metodă de tip experimental, cunoscută sub denumirea de tehnica dublei stimulări .Obiectivul cheie al acesteia era să surprindă, concomitent,răspunsulla care ajunge un copil în rezolvarea unei situații-test cât și caleape care el o urmează.

Tehnica sa consta în a plasa copilul în fața uneisituații problemă, punându-i la dispoziție diverse obiecte care formau o structură complexă de stimuli. Unele dintre obiecte erau alese de experimentator, altele erau acolo prin hazard (mobilierul de laborator, obiectele personale ale copilului sau ale psihologului).Ceea ce urma să fie realizat de către copil era, fie menționat explicit de experimentator, fie determinat de subiect din natura contextului pe care o crea structura de stimuli. Existau stimuli-obiectiv (țintă) - care ajutau copilul la identificarea a ceea ce i se cerea să facă și stimuli – mijloc - care puteau fi folosiți în rezolvarea problemei. Departajarea între aceștia și corecta lor utilizarea constituiau tocmai dubla stimulare a copilului creată de experimentator. L.S.Vîgotski pe drept cuvânt a fost numit Fondatorul psihologiei ruse .

HENRI WALLON (1879 – 1962)Unicitatea lui H. Wallon , și în epocă, dar persistentă încă, are o dublă susținere: în natura și obiectul teoriei sale și în metodologia utilizată. Autorul francez este, în aprecierea lui R. Zazzo, "prin excelenţă, psihologul copilăriei",deoarece, față de oricare dintre marile contribuții explicative, el și-a propus,deliberat , ca țintă, această vârstă (spre exemplu, deosebirea față de Watson, Freud, Piaget care au căutat în copil și copilărie mijlocul de a se apropia de alte probleme: mecanismele învățării, patologia afectivă, geneza cunoașterii de tip logic).

Maniera sa de a aborda copilăria este și ea singulară. Wallon a avut ambiția exhaustivității, a trecerii dincolo de perspectiva parcelară. El s-a interesat, în mod egal, de dezvoltarea cognitivă, afectiv, biologică și socială a copilului, atât sub aspectul normalității cât și al patologicului. Analiza comparativă multidimensională, pe care a practicat-o ca metodologie, s-a bazat pe două forme concomitente:

▪comparaţii interne (la nivelul aceleiași vârste, între copii cu dezvoltare normală și cei cu anumite particularități ale dezvoltării, sau între cei cu dezvoltare normală și cei cu dezvoltare patologică);

▪comparaţii externe (între vârste – copil-adult – sau realități diferite –copil-animal (maimuță) și copil-om primitiv).

Analiza comparativă (susținută de observație și teste) – a fost în egală măsură șansa și neșansa teoriei sale. Şansă – pentru ideile de pionierat pe care i le-a permis (unele, anticipări excepționale ale unor rezultate extrem de recente și actuale), neșansă – pentru imposibilitatea ca rezultatele obținute cu o astfel de metodologie să fie luate în calculul teoreticienilor și practicienilor experimentaliști.

Jean Piaget i coala psihologică din Genevaș șA fost întemeiată de Jean Piaget un sintetist și dialectician fecund dominat de genetivism și structuralism. Piaget e cel mai important psiholog al dezvoltării inteligenței umane pe care o clădește pe o concepție științifică originală - structuralismul genetic și dezvoltarea stadială.

Inteligenţa infantilă se afirma poli-eventiv :

- egocentrismul / sincretismul trădat prin incapacitatea de comprehensare a relațiilor / realismul intelectual definit prin ipsognosie / animismul (Luna de pe cer mă urmează !) / superficialismul (cosmosul – artefact).

Dezvoltarea inteligenței foileton - stadiul e perceput si definit ca un decupaj in evoluția genetică unde procesele de geneza si formele de echilibru final sunt totdeauna relative :

- de la 18 luni la 4 ani se formează gândirea simbolică și preconceptul

- intre 4 si 7 ani se impune gândirea protosertivă (intuiția)

- pană la 11 ani se emancipează operațiile concrete

- de la 11 ani se dezvoltă operațiile formale sau propoziționale

Operația reprezintă acțiunea mintală endotopică - reversibilă - ingerată de structuri totale așa cum de pilda e cazul ambasat de grupul celor 4 transformări :

I - identică

N - negația ca inversiune (+A −A = 0)

R - reciprocă (A = B si B = A)

C - corelativa nu apare la operația concretă ci doar la cea formală ce admite un Grup de Comutație izovalent :

NR = C CR = N CN = R NRC = I

Sa reținem că INRC-ul se cere tradus în dialect epistemologic: - reversibilitate - operație propozițională - operații asupra operațiilor (devansarea realului gratie combinatoricii) Adaptarea psihică reclamă asimilarea și acomodarea prin depășire, abstractizarea reflectantă, centrarea și decentrarea. Colaboratori de seama ai lui Piaget antrenați in cercetări experimentale privind geneza numărului - Bärbel Inhelder și A. Szeminska.

Teoria epigenetică a lui E.G.Erikson