PATOLOGIA SINELUI ÎN SCHIZOFRENIE

M.Lăzărescu

Martie, 2008

În ultimii ani există un consens crescând în a considera că esenţa psihopatologiei

schizofreniei se cantonează la nivelul perturbării sinelui (=self) (Kircher&Davis,

2003). Această înţelegere se plasează în cotinuitatea psihopatologiei clasice germane

ce s-a elaborat între Jaspers şi Schneider. În prezent problema sinelui beneficiază de o

abordare multidisciplinară pe care a făcut-o posibilă “filosofia minţii” şi doctrina

cognitivistă ce s-a impus la sfârşitul secolului XX. În prezent participă la studierea

disfuncţiei sinelui în schizofrenie, specialişti în fenomenologie, cognitivism,

psihopatologie, lingvistică, neuroştiinţe, etologie. Problema sinelui, în sensul de

conştiinţă de sine, rămâne însă, în esenţa ei, o problemaă a subiectivităţii conştiinţei, pe

care persoana umană o trăieşte în perspectiva “persoanei întâi”.

REPERE ISTORICE ŞI CONTEXT TEORETIC

Problema sinelui a început prin a fi una filosofică. Ea e tacit formulată în

aserţiunea fundamentală a lui Descartes “cogito ergo sum”, e comentată de Locke, dar

capătă pregnanţă în Idealismul German sub înţelesul de “eu”, de conştiinţă de sine

(Ichbewusstsein). Kant considera eul, care până la un punct e similar conştiinţei, ca

subiect pur, ca un ego-pol ce stă în spatele experienţelor schimbătoare ale celui ce

gândeşte. El distinge între un eu empiric şi unul al logisticii transcedentale. Fichte a

insistat asupra distincţiei fundamentale eu-non eu. La Hegel (2) apar o serie de

diferenţieri ale înţelegerii conştiinţei precum: conştiinţa a ceva, conştiinţa de sine şi

pentru altul, conştiinţa în şi pentru sine. El lansează celebra teză a confruntării a două

conştiinţe care, prin cedarea uneia, conduce la diferenţierea stăpân-sclav. Temele din

Fenomenologia Spiritului au fost reluate în sec. XX pe baza fenomenologiei de către

1

Sartre într-o manieră care a fost ulterior invocată de psihopatologi. In sec. XX doctrina

filosofică cea mai importantă pentru problematica sinelui a fost fenomenologia lui

Husserl, care pleacă de la conştiinţa empirică dată fiecărui om, de la care, prin reflexie

fundamentală (epoché) se ajunge la un nivel mai profund numit al “eului

transcendental” şi al “subiectivităţii transcedentale”. Această conştiinţă inserată în eu

este analizată ca fiind în mod esenţial intenţională, conjugându-se indiscernabil cu

ofertele informative ale lumii ce vine în întâmpinare. Esenţial este că accentul e pus

acum pe trăirea nemijlocită, pe cogitaţia conştientă reflexivă, care dezvăluie treptat

modurile de existenţă ale subiectului în lume. Husserl postulează şi un nivel al

cogitaţiei prereflexive, care stă la baza orientării şi atitudinilor conştiente în spatele

temelor specifice. În plus, în ultima parte a vieţii, Husserl a pus accentul pe faptul că,

conştiinţa şi eul sunt “încorporate”, ceea ce fundamentează relaţionarea subiectului cu

altul şi constituirea unei lumi a intersubiectivităţii.

Doctrina fenomenologică a lui Husserl şi dezvoltarea ei prin Sartre () şi

Merleau-Ponty (5) a furnizat o bază metodologică pentru psihopatologia

fenomenologică de până în anii ‘80. Noua orientare fenomenologică a psihopatologiei,

cea a ultimilor ani, ţine cont şi de dezvoltarea hermeneuticii, a limbajului şi

narativităţii în mediul căruia subiectul se formează şi prin intermediul cărora conştiinţa

sinelui se exprimă (Ricoueur). Fenomenologia şi hermeneutica îşi aduc în prezent un

aport crescând la analiza psihopatologiei schizofreniei.

După al doilea război mondial, odată cu dezvoltarea în cadrul gândirii anglo-

saxone a filosofiei minţii, s-a impus termenul englez de „self” faţă de cel tradiţional de

„eu” din filozofia germană, acesta păstrându-se în continuare într-o strânsă corelare cu

conceptul de conştiinţă reflexivă.

În sec. XX a jucat un rol important psihanaliza lui Freud, care utilizează termenii

şi conceptele de sine, eu, supraeu în alt sens decât fenomenologia. În prezent e

invocată mai ales moştenirea acesteia prin teoria ataşamentului, cea a relaţiilor

interpersonale şi cea a „teoriei minţii”. Psihologia şi psihopatologia cognitivistă actuală

2

îşi au şi ele rădăcinile în psihanaliză. Dar utilizarea de către psihanaliză a termenilor de

sine şi eu într-un sens particular fac ca actuala psihopatologie a sinelui să se

îndepărteze de psihanaliza tradiţională.

În ultimele două decenii s-a dezvoltat în cadrul psihologiei persoanei, un curent

doctrinar centrat pe teoria narativă a persoanei şi un altul pe studierea sinelui ca centru

al persoanei. Sinele a ajuns astfel să fie privit din diverse incidenţe al relaţionării

sociale cum ar fi sinele intim, cel familial, public, social. Se afirmă astfel pe de o parte

corelarea cu psihologia socială - legătura făcând-o teoria constructelor sociale a lui

Kelley -, iar pe de altă parte corelarea cu psihologia evoluţionistă, care consideră că

primordiile sinelui se întâlnesc la primatele superioare, propunându-se astfel o

“naturalizare” a sinelui (6).

Neuroştiinţele îşi aduc contribuţia prin analiza localizărilor cerebrale corelate

diverselor funcţii şi disfuncţii ale sinelui conştient şi prin avansarea în această direcţie

a diverselor modele de studiu testabile. Neuropsihologia a realizat de asemenea sinteze

semnificative (7) în această direcţie diferenţiind între o conştiinţă (de sine) nucleară şi

una extinsă. Creşterea cunoaşterii în psiho-neuro-endocrinologie permite de asemenea

avansarea unor modele explicative pentru perturbarea sinelui în schizofrenie.

Actualul avânt al psihopatologiei developmentale încearcă să integreze toate

aceste direcţii de studiu şi cercetare.

Patologia sinelui (ego-ului) şi schizofrenia la Jaspers.

În “Psihopatologia Generală” (1911) Jaspers aduce în discuţie mai multe

caracteristici ale sinelui, de fapt ale eului, ale conştiinţei de sine (Ichbewusstsein) a

cărei perturbare o întâlnim în primul rând în schizofrenie. Această concepţie a lui

Jaspers a fost dezvoltată recent de Scharfetter (1980,1981,2003) (11), autor care a

coordonat şi echipa de psihopatologie şi semiologie a AMDP. El utilizează în

psihopatologia sinelui expresia de Ego, pentru a fi mai aproape de formulările lui

3

Jaspers. Aspectele eului - egoului, sinelui - pe care le comentează Jaspers şi

Scharfetter ca fiind perturbate în psihopatologie sunt:

- Conştiinţa existenţei, Daseinbewusstsein la Jaspers, egovitalitate la Scharfetter.

Aceasta constă în experienţele pacientului (sau în fricile sale) privitoare la dispariţia

eului, la moarte, la ieşirea din viaţă şi dispariţie, la neexistenţa sinelui; şi corelativ la

ruina umanităţii, a universului şi de asemenea la incapacitatea sa de a se mai simţi ca o

fiinţă vie, plină de vitalitate. (Anexa I).

- Egovitalitatea în exprimarea lui Scharfetter reia expresia lui Jaspers,

Vollzugsbewusstsein: faptul de a fi conştient de propria performanţă. Tulburarea

acesteia conduce la lipsa sentimentului subiectului de a fi autorul propriilor acte,

gânduri, simţiri, percepţii; deci a faptului de a fi cel ce iniţiază şi este agentul propriilor

trăiri pe care le determină. Perturbarea acestei funcţii a sinelui, conduce la sentimentul

de inserţie blocare şi retragere a gîndurilor, de impunere a actelor din afară, de către o

putere exterioară. Se pierde sentimentul autonomiei şi al autoguvernării.

- Ego–consistenţa şi coerenţa (după Scharfetter) corespunde la ceea ce Jaspers

exprimă prin “Eincheit des Ich”: unitatea eului, a sinelui. Perturbarea acestuia conduce

la pierderea sentimentului de a fi o fiinţă unitară, la pierderea coerenţei procesului de

raţionare, a unităţii între motivaţie şi acţiune. Deci, tulburarea pe care Bleuler o indică

prin „schizis” = fragmentare, dezorganizare.

- Ego demarcaţia (după Scharfetter), la Jaspers “Ich bewusstsein im gegensatz

zum Aussen” = sinele distinct de lumea exterioară. În psihopatologie pacientul nu mai

poate distinge între interior şi exterior, se simte abandonat influenţelor exterioare; el

poate resimţi că fiinţa sa, corpul, sufletul, are limite vagi, difuze.

- Ego identitatea (după Scharfetter) se referă la „Identität der ich” = identitatea

sinelui la Jaspers. Constă în sentimentul certitudinii de a fi acelaşi, aceeaşi persoană

identică cu sine de-a lungul timpului în ceea ce priveşte morfologia, fizionomia, sexul,

originea genealogică, funcţia socială şi continuitatea biografică. Tulburarea e deseori

resimţită în experienţa corporalităţii, a ego consistenţei şi ego vitalităţii. În patologie

4

apare îndoiala cu privire la această identitate, sentimentul subiectului că e pe cale de a

se schimba, impresia că „eu nu mai sunt eu”. Această tulburare stă şi la baza trăirii

depersonalizării şi poate fi o fază intermediară în elaborarea unei noi identităţi

delirante. Tulburarea egoidentităţii are două nivele: unul al sentimentului imediat că

sinele şi tot ce gravitează în jurul său îşi pierde identitatea şi se transformă şi altul mai

complex ce se desfăşoară la nivelul biografiei.

Scharfetter sistematizează aceste funcţii ale sinelui (eului) conştient într-o

imagine :

Deşi patologia eului sau sinelui adusă în discuţie de Jaspers şi dezvoltată de

Scharfetter se întâlneşte în mai multe stări psihopatologice, ea e considerată ca

specifică schizofreniei. În schizofrenie întâlnim sentimentul pierderii vitalităţii şi

sentimentul non existenţei, pierderea sentimentului pacientului că el este autorul

propriilor trăiri (prin simptome de pasivitate, de influenţă şi dirijare exterioară),

dezorganizare ideoverbală şi motivaţional-comportamentală cu alterarea coerenţei şi

unităţii psihice atât subiectiv cât şi obiectiv, pierderea sentimentului unor limite ferme

cu confuzia dintre interior şi exterior şi incertitudinea privitoare la propria identitate pe

care depersonalizarea schizofrenă o exprimă. De remarcat ca această psihopatologie e

abordată de autori predominent din perspectiva fenomenologiei, a trăirilor subiective.

Si de asemenea faptul că ea este considerată distinctă de delir, fenomenul de control al

gândirii fiind considerate de autorii germani ca diferit de cel delirant.

Tulburarea sinelui schizofren în abordarea lui K. Schneider

Kurt Schneider (12) comentând „simptomele de prim rang” din schizofrenie se

opreşte la patru clase de simptome. Acestea sunt: fenomenele de transparenţă psihică,

de influenţă, halucinaţiile comentative şi fenomenele de referinţă (ce se extind şi

asupra dispoziţiei delirante ce conduce la delirul primar). Acest grupaj a fost preluat de

autorii PSE-9 cu care s-a efectuat studiul internaţional OMS asupra schizofreniei, fiind

incluse apoi în instrumentul OMS-SCAN 1993 (ce include PSE-10). Ele sunt incluse şi

5

în scala de simptome pozitive ale schizofreniei a lui Andreasen (15) şi în criteriile

ICD-10 (16) pentru schizofrenie.

Simptomele de prim rang ale lui Schneider nu au în vedere în mod egal cele 5

aspecte ale perturbării eului (sinelui) abordate de Jaspers şi dezvoltate de Scharfetter.

Esenţialul acestor trăiri constă în aceea că subiectul se resimte la discreţia – la

dispoziţia, sub controlul şi influenţa directă la nivelul intimităţii sinelui - a altora, a

lumii, într-o stare de pasivitate. El are sentimentul că ceilalţi, lumea, are acces în zona

cea mai intimă a fiinţei sale, în zona privată a psihismului său, a eului şi sinelui său

conştient. În cazul inserţiei gândurilor el atribuie altora gândurile care-i apar în minte,

iar în cazul halucinaţiilor comentative atribuie altora propriile sale comentarii în raport

cu ceea ce gândeşte şi face. Aceste simptome nu exprimă totdeauna direct şi explicit o

atitudine a celorlalţi faţă de subiect ca în delir, dar se articulează cel mai firesc şi

frecvent cu delirul paranoid depersonalizant din schizofrenie în cadrul căruia subiectul

resimte o atitudine ostilă din partea celorlalţi şi o continuă supraveghere din partea

acestora.

În schizofrenie simptomele de prim rang ale lui Schneider, sunt de obicei

articulate cu delirul paranoid, se adaugă sentimentului de devitalizare şi nefiinţă,

pierderii coerenţei eului prin dezorganizare, sentimentului de fluiditate a limitelor şi de

alterare a identităţii. Din aspectele menţionate de Jaspers ele se cantonează la nivelul

alterării egoactivităţii. Simptomatologia pe care o scoate în relief Schneider ridică însă

noi probleme ale patologiei sinelui. Şi anume diferenţierea între:

a) Sinele minimal liminar dar nuclear, în raport cu sinele extins

b) Sinele intim în raport cu cel public şi nu doar diferenţa generică dintre eu şi non-eu

c) Diferenţe între sine ca iniţiator al acţiunii şi gândurilor (ceea ce autorii anglosaxoni

numesc “agenţie”) şi sine ca identificat cu trăirile proprii, care sunt ale sale, a căror

“proprietar” este de fapt: (e ceea ce psihopatologii anglosaxoni exprimă prin

“ownership”).

6

d) Atribuirea cauzală a acţiunii, atitudinilor, gândurilor, sieşi pe de o parte şi altora pe

de altă parte.

Aceste diferenţieri sunt concentrate în raportul şi interrelaţia dintre sine (eu) şi

celălalt (ceilalţi), marcată de distanţe interpersonal-sociale ce se întind între intim şi

public şi implică cele două instanţe în cunoaştere reciprocă, control, atitudine, intenţie

şi acţiune una asupra alteia. Acest aspect, care lipseşte din abordarea lui Jaspers, e

prefigurat de ideea confruntării dintre două conştiinţe intuită de Hegel şi fac obiectul

unor multiple abordări din ultimii ani.

Diferenţierea unor nivele, dimensiuni şi structuri ale sinelui.

Considerarea conştiinţei de sine, a sinelui, ca o structură complexă a fost

dezvoltată în multe direcţii. Pe deoparte s-a pus accent pe dimensiunea proprie a

sinelui individual, pe de altă parte pe diagrama relaţionării interpersonale, sociale şi

culturale, care se desfăşoară în timp, în cadrul unor evenimente ce se inseră în

memoria episodică. In ambele direcţii se evidenţiază şi se aduce în discuţie

diferenţierea între cei doi poli:

Sine minimal Sine lărgit ce integrează

emergent şi intim istoria biografică

intuit, direct, imediat, nemijlocit interrelaţionarea cu alţii şi cu lumea umană

ce are un conţinut mijlocit de aceste relaţionări

şi e susţinut de identitatea diacronă

sine ideal, ”sine pretins” (cel ce subiectul vrea să fie)

conştiinţa nucleară conştiinţa lărgită

Stima de sine

Sinele minimal şi nuclear e cel ce emerge în trăirile conştiente directe pe care le

are în vedere fenomenologia. El poate fi considerat pe de o parte din perspectiva

emergenţei sale filogenetice biologice, precum şi a nivelului prereflexiv (atematic) ce-i

stă în spate. Pe de altă parte, la adult el e încărcat de medierea relaţiilor interpersonale

7

cu alte euri conştiente şi de evenimentele biografice semnificante pe care subiectul le-a

trăit. De aceea la acest nivel – la care apar simptomele inserţiei şi ghicirii gândirii – e

deja prezentă relaţionarea cu ceilalţi, cu lumea umană. Sinele lărgit se desfăşoară la

nivelul relaţionărilor efective cu alţii, cu lumea umană, fiind specific pentru psihologia

persoanei. El e implicat în modalităţi de trăire pe care le studiază şi sociologia şi

antropologia.

Cei doi poli sunt intercondiţionaţi şi se co-formează în biografie prin sinteza

trăirilor succesive ale subiectului ce permanent se relaţionează cu alţii şi cu lumea în

mediul limbajului.

Sinele minimal, conştiinţa nucleară, e mediat de limbaj, fiind indicat de

pronumele personal „Eu” („I” în engleză, „Ich” în germană). Dar şi sinele lărgit se

fundamentează în limbaj, prin dialog şi discurs, prin naraţiune şi caracterizare. Sinele

lărgit are la bază biografia, episoadele trăite ce se înlănţuie în naraţiuni succesive

coerente ce stau la baza autobiografiei şi a biografiei. E vorba acum de ce mi se

întâmplă mie şi e centrat de „eu însumi”, ce rămân acelaşi şi identic cu mine de-a

lungul timpului, dând conţinut existenţei mele biografice la care mă pot raporta ca la

un „obiect” în cadrul unei analize de sine metacognitive.

Comentatorii aduc în discuţie două sensuri fundamentale ale sinelui exprimate

de limbaj. „Eu” („I” = „Ich”) ca autor al trăirilor personale (a cogitaţiei, intenţiilor,

sentimentelor, acţiunilor, etc.) şi „mie” ( „pe mine mă”, „me” în engleză) ca „obiect”

al propriilor raportări la sine.

Diferenţierea între eu (I) şi mie (me) poate fi rezumat astfel:

EU („I”) MIE („Me”)

Sensul primordial imediat, intuit, al conştiinţei de sine

Sinele ca subiect Subiectul ca obiect (pentru sine)

Sinele ca cel ce acţionează, gândeşte, percepe Subiectul ca fiind perceput

Calităţile resimţirii subiective (qualia) Memoria personală (episodică)

Fenomenologie Cunoaştere de sine

8

Experienţe subiective Conceptul de sine

` Reprezentare de sine

Teoria despre sine

Sinele ideal, cel ce subiectul vrea să

fie, sinele posibil

Cele două instanţe ale sinelui menţionate mai sus implică în continuare

subdiviziuni. Astfel instanţa „eu” astfel circumscrisă acoperă atât valenţa de „agent” a

subiectului cât şi cea de „proprietar” (ownership) a propriilor trăiri, fapt ce susţine

realitatea unor trăiri subiective, resimţite la persoana întâi, fenomene care în filosofia

minţii e indicat prin „qualia”. Instanţa „mie” cuprinde atât istoria biografică susţinută

de memoria episodică, cât şi reprezentarea de sine şi raportarea analitică şi apreciativă

faţă de sine la care se referă „metacogniţia”.

În altă perspectivă sinele are o structură în funcţie de direcţia de relaţionare

interpersonal socială, subiectul conştient, manifestându-se diferit în raport cu persoane

ce se află la diverse distanţe psihologice. Această raportare care în evenimentele

curente ale existenţei se polarizează între intim şi public stă la baza unei structuri

proprii a sinelui ce se desfăşoară concentric şi în care se pot identifica următoarele

nivele.

►Sinele personal intim = sinele ce se cantonează în zona secretelor personale şi

a intimităţii ultime la care nu are nimeni acces; subiectul e doar în relaţie cu el însuşi,

el singur decide ce să facă şi ce nu, ce să exprime, să comunice altora şi să păstreze

doar pentru sine; sinele îşi aparţine sieşi ca decizie şi trăire, se organizează în sine,

emerge din sine.

►Sinele relaţional apropiat = sinele se extinde în această ipostază spre cercul de

relaţionare cu persoanele apropiate sufleteşte, cu care convieţuieşte îndelungat, se

înţelege firesc, împărtăşeşte opinii şi opţiuni, rezonează afectiv, cărora le împărtăşeşte

unele din secretele sale şi cu care se sfătuieşte în luarea deciziilor importante; în aceste

zone el se „acordă”(„attune”) sufleteşte cu ceilalţi.

9

►Sinele social-interpersonal-social = sinele se dimensionează prin zona publică,

oficială, în care subiectul se manifestă în conformitate cu statutul şi rolul său social

faţă de persoane parţial cunoscute, dar de care nu este apropiat sufleteşte; acestea îi

sunt simple cunoştiinţe, mai recente sau mai vechi, sau persoane ce-i sunt prezentate

oficial; relaţiile sociale se desfăşoară conform normelor sociale.

►Sinele colectiv comun = este zona de apartenenţă impersonală a subiectului la

anumite categorii sociale: etnice, religioase,etc, prin care el e identificat d.p.d.v.

exterior, social.

Polarizarea interpersonal socială menţionată mai sus se manifestă pe deoparte ca

structură a subiectivităţii conştiente centrate de sinele nuclear. Pe de altă parte, în

cadrul manifestărilor şi evenimentelor trăite, împrejurări în care subiectul se raportează

la alţii după etalonul diverselor distanţe psihologice care definesc relaţia şi care,

desigur, se pot modifica în timp, prin apropieri sau îndepărtări sufleteşti.

Alte diferenţieri în domeniul sinelui se referă la:

Sinele actual, cel prin care subiectul e angajat în situaţii problematice în raport

cu sinteza sinelui transactual şi biografic, suport al identităţii persoanei. Acesta la

rândul său apare ca o sinteză a mai multor sine-uri, trăite sau potenţiale, ce rezultă din

raportarea la diverse persoane şi funcţionarea în diverse roluri sociale. Astfel va fi

diapazonul sine-urilor sociale, prin care subiectul se manifestă în familie, în profesie,

ca cetăţean. Sinele persoanei fiind o sinteză a tuturor acestora ar fi posibil un dialog

interior între diverse sine-uri ce-i aparţin. Mai se face diferenţa între sinele real şi cel

ideal – idealul de sine. Precum şi între sinele pe care subiectul şi-l pretinde, doreşte să

şi-l impună, sinele pe care şi-l imaginează şi sinele posibil. O temă importantă pentru

psihopatologie este şi stima de sine.

Toate aceste aspecte ale sinelui păstrează ceea ce e esenţial în acest concept şi

anume intenţionalitatea sa spontană şi reflexivitatea sa subiectivă care-l face în mare

măsură similar conceptului de conştiinţă. Totuşi, termenul de conştiinţă pe lângă

semnificaţia de conştiinţă de sine mai îl are pe cel de vigilitate. Care e de fapt o

10

noţiune ce se referă la o funcţie biologică şi poate fi formulat ca vigilitate conştientă,

condiţie de posibilitate a trăirilor sinelui conştient. Si apoi, conceptul de conştiinţă se

mai extinde spre semnificaţia de conştiinţa morală proprie persoanei, extindere care nu

mai e funcţională pentru conceptul de sine. Deci, suprapunerea între conceptul de sine

şi cel de conştiinţă are anumite limite.

Modele recente de interpretare a fenomenelor de influenţă şi a halucinaţiilor

auditive

Fenomenele de influenţă-pasivitate şi halucinaţiile comentative au fost cel mai

mult studiate în ultimul timp din diverse perspective. Ele se petrec la nivelul intimităţii

sinelui, la nivelul sinelui emergent, liminar, a cărui două caracteristici subiective de

bază sunt:

a) “agenţia” în sensul atribuirii sieşi a iniţiativei actelor şi gândurilor;

b) proprietatea, sentimentul apartenenţei la sine a trăirilor (a faptului de a fi ale

sale (“ownership”).

În cazul în care subiectul simte că e dirijat în acţiuni, în vorbire, el simte că

mişcările pe care le face, vorbele pe care le spune el însuşi, nu sunt iniţiate de el, nu el

este autorul, agentul lor, ci cineva din afară care îl dirijează, îl influenţează. La fel în

cazul sentimentului de inserţie a gândirii, el atribuie originea unor gânduri ale sale

cuiva din afară care este agentul (agenţia) care le dă naştere, chiar dacă el le resimte în

mintea lui. Cât priveşte halucinaţiile comentative acestea sunt interpretate în prezent ca

proprii gândirii subiectului, transpuse în vorbirea interioară şi proiectate înafară, auzite

ca venind din partea altora ce sunt resimţiţi a fi agenţi (agenţia) care le dă naştere.

În ultimii ani s-a impus modelul prin care se încearcă explicarea inserţiei

gândirii pe care l-a propus Frith. Acesta face apel la dimensiunea proiectivă şi

verificaţională a intenţionalităţii pe care atât fenomenologia, cât şi neurofiziologia o

pun la baza funcţionării sinelui. Când iniţiază o acţiune, subiectul proiectează

11

consecinţele acesteia, pe care apoi le verifică perceptiv, dacă s-au îndeplinit. Şi doar pe

baza acestei verificări el îşi atribuie sieşi acţiunea care a modificat ceva din lumea

exterioară. Dacă se produce o modificare care nu e prevăzută şi presupusă de propriul

proiect de acţiune subiectul nu-şi atribuie lui acţiunea. Compararea între proiect,

aşteptare şi constatare s-ar face de un comparator ce funcţionează în plan

neurofiziologic şi nu conştient. Dacă subiectul face o acţiune, iar comparatorul nu îi

indică faptul că ea corespunde la ceva proiectat de sine, subiectul nu recunoaşte actul

ca al său. La fel ca atunci când el e mişcat pasiv de cineva sau printr-o excitare directă

a sistemului nervos. Frith face o analogie între acte şi gândire, pe care o consideră o

variantă de acţiune ce s-ar desfăşura după acelaşi mecanism. Parţial, modelul lui Frith

are o bază experimentală. El presupune o disfuncţie neurofiziologică în plan

neconştient care face ca trăirile să fie resimţite ca neaparţinând subiectului.

Modelul lui Frith a fost criticat în primul rând pentru că asimilează procesul

cognitiv al gândirii cu acţiunea. De aceea Grunon (19) sugerează raportarea la procesul

cognitiv al percepţiei, menţinând în discuţie un “comparator” neurofiziologic

extrapersonal care se perturbă în cazul apariţiei acestui simptom. Dar ideea proiecţiei şi

anticipării rămâne acceptată unanim. Subiectul în permanenţă imaginează care vor fi

consecinţele proiectelor sale, caută să anticipeze şi să evalueze cum vor evolua

lucrurile în cadrul evenimentelor, atât din perspectiva actelor pe care el le iniţiază cât şi

în cea a celor ce le iniţiază alţii sau care se desfăşoară fără ca autorul să fie bine

identificat. Pe de altă parte este clar că subiectul proiectează şi imaginează şi posibile

acţiuni pe care în cele din urmă nu le iniţiază şi care ar dori să se întâmple, eventual

făcute de alţii. În măsura în care ceva se petrece, problema subiectului este de a stabili

ce sau cine este cauza acestui eveniment.

În acelaşi sens ca şi Frith, a dezvoltat un model şi a făcut experienţe echipa

condusă de Jennerot (20). Autorul francez lărgeşte însă cadrul discuţiei. Şi el pleacă de

la cele două funcţii ale sinelui minimal, sentimentul agenţiei şi al apartenenţei.

Subiectul poate proiecta o mişcare pe care să nu o execute după cum se poate mişca în

12

urma unei cauze exterioare, mobilizat de altul sau printr-o excitaţie cerebrală. Prin

tulburarea sentimentului că el este iniţiatorul actului – fapt condiţionat de perturbări

neurofiziologice – subiectul poate atribui altora iniţierea, cauza mişcărilor sale şi prin

similitudine a gândurilor sale. Mai rar, dar totuşi constatabil în psihopatologie,

subiectul poate să-şi atribuie sieşi cauza mişcărilor şi declanşarea gândurilor altuia.

Jennerot îl citează pe Janet (1937) care afirmă că aceste false atribuiri reflectă existenţa

în fiecare individ a reprezentării acţiunilor şi gândurilor altora, pe lângă reprezentarea

propriilor acţiuni şi gânduri. Se ajunge astfel la un model conform căruia, în

normalitate acţiunile şi gândurile subiectului sunt în permanentă comparaţie şi acordate

cu acţiunile şi gândurile celuilalt prezent de faţă, şi a cărui proiecte de acţiune le

observă şi le observă. Acest fapt este deosebit de important pentru relaţionarea socială

adecvată. În aceeaşi măsură, executarea acţiunilor de către subiect, este observată de

altul care-şi reprezintă această acţiune, evaluând consecinţele sale sociale. Şi la fel, o

altă persoană îşi reprezintă acţiunile potenţiale, posibile, ale subiectului, fapt pe care îl

compară în mintea şi creierul său, cu reprezentarea propriilor acţiuni şi estimarea

consecinţelor sociale ale acestora din urmă. Se realizează astfel o interacţiune socială

între două persoane nu doar în fapt ci şi în reprezentare în cadrul căreia în mod normal,

subiectul îşi atribuie propriile acţiuni (şi gânduri) sieşi şi cele ale altora acestora. Dar,

în cadrul acestor constante interacţiuni prin deficienţele neuropsihologice ce apar în

schizofrenie pot apare alunecări în direcţia falselor atributuri. Jannerot avansează

următorul model :

13

Agentul A Cine?

Agentul B Cine?

14

Estimarea consecinţelor sociale

Reprezentarea acţiunii observate

Credinţele, dorinţele

agentului AObservarea acţiunii

autogenerate

Semnale sociale de la agentul B

Reprezentarea acţiunii observate

Estimarea consecinţelor

sociale

Observarea acţiunii

autogenerate

Executarea acţiunii

Semnale sociale de

la agentul B

CredinţeDorinţe

ale agentului

B

În cazul fenomenelor de pasivitate a inserţiei gândirii, a halucinaţiilor

comentative, subiectul atribuie altora o parte din trăirile ce le resimte la nivelul sinelui

său intim nuclear minimal. Perspectiva pe care o susţine Jannerot trimite la o

interrelaţie mai complexă care aduce în discuţie “teoria minţii”. Se face astfel o

descindere în direcţia sinelui lărgit care include explicit raportarea la alţii şi la lume

precum şi dimensiunea narativ biografică pe care sinele personal o centrează.

SCHIZOFRENIE, PERCEPŢIE

TEORIA MINŢII

În comentariile anterioare schema lui Jannerot făcea referinţă la raportarea

subiectului, în situaţie, la o altă persoană ce acţionează. Teoria minţii joacă în prezent

un rol important în analizele psihopatologice ale schizofreniei. Ea se referă la

capacitatea pe care o are omul începând de la patru ani de a cunoaşte anumite stări

mentale a celuilalt cu care se află împreună într-o situaţie dată, doar percepându-l, fără

ca acesta să comunice verbal gândurile sale. Subiectul atribuie celuilalt cu o mare

acoperire de veridicitate, o serie de atitudini mentale situaţionale ca intenţii, dorinţe,

emoţii, credinţe şi convingeri despre situaţia dată. Această atribuire poate fi formulată

şi în termenii de citire sau ghicire a gândurilor celuilalt. Acest fapt ce se petrece firesc

şi constant în normalitate la toţi oamenii, stă la baza coordonării intenţiilor şi

acţiunilor, inclusiv a conversaţiei, având o fundamentală importanţă în cooperarea

socială. Dacă noi nu am citi în permanenţă gândurile altora – intenţiile, dorinţele,

convingerile acestora – şi ei nu le-ar citi în permanenţă pe ale noastre, fără nici o

comunicare verbală, colaborarea dintre oameni în viaţa curentă nu ar fi posibilă. De

menţionat că fenomenul receptării în situaţia comportamentului altuia şi pregătirea de a

corobora propriul comportament ca acesta să se bazeze şi pe stimularea ”neuronilor

oglindă” care există şi funcţionează şi la primatele superioare. Teoria minţii se referă

însă la intenţiile celuilalt ce nu s-au tradus în comportament.

15

Fenomenul ,,teoriei minţii” apare în mod normal după vârsta de 4 ani şi are la

bază maturarea unei funcţii cerebrale şi neuropsihice precum şi parcurgerea unei etape

de dezvoltare psihică prealabile cum ar fi :

- capacitatea de identificare şi cunoaştere a imaginii de ansamblu a mamei (sau

îngrijitorului principal) cu discriminarea între aceasta şi altă persoană straină;

- cunoaşterea şi recunoaşterea persoanelor apropiate şi ataşamentul faţă de acestea, fapt

ce asigură încrederea şi atitudinea investigatorie în prezenţa lor;

- reprezentarea imagourilor celor apropiaţi în propria structură neuropsihică la nivelul

instanţei pe care Bowlby a denumit-o ,,internnal working model” astfel încât copilul se

poate simţi în siguranţă doar reprezentâdu-şi o figură de ataşament;

- cunoaşterea, identificarea şi recunoaşterea propriei realităţi psiho-fizice în percepţia

şi reprezentarea într-o instanţă ce se relaţionează cu altul şi cu lumea. Tot la 3 ani se

afirmă explicit faţă de alţii primordiul sinelui nuclear în sensul sentimentului copilului

că el este autorul actelor sale, că acţiunile sale îi aparţin şi că el este distinct de altul şi

de lume.

În măsura în care acest model al teoriei minţii nu se constituie suficient, copilul

manifestă simptomatologia autismului infantil în care se constată: nerecunoaşterea sa

(în oglindă) şi altora, lipsa privirii directe în faţă, deficitul comunicării directe verbale

şi neverbale, a rezonării afective, a interesului pentru relaţii sociale. Sunt şi fenomene

ale autismului infantil pe care teoria minţii nu le poate explica suficient ca: interesul

pentru detalii, mişcări stereotipe, insuficienta coordonare în diverse sectoare

psihiatrice, fenomene ce se pot explica printr-o deficienţă a altui modul, care se referă

la ,,coerenţa centrală” a psihismului.

Esenţial în procesul normal de cunoaştere a minţii altora este tot un proces de

atribuire şi anume, atribuirea de către subiect unor alte persoane a stării mentale, a

unor intenţionalităţi. Acestea sunt intenţii (preocupări, dorinţe, credinţe, atitudini) în

raport cu ceva ce se petrece în situaţia dată. Până în prezent teoria minţii – judecata

16

socială – fiind centrată pe studierea autismului infantil a studiat doar cunoaşterea

minţii altuia în perspectiva intenţionalităţii pe care acesta o are în raport cu o situaţie

dată, la care şi subiectul participă ca observator. Si, nu a fost abordată problema

situaţiei de raportare directă a unuia din subiecţi faţă de celălalt, în sens investigare,

de atitudine (ostilă, sau de implicare în acţiune). Ele pot fi şi intenţii în raport cu o altă

persoană prezentă sau intenţii în raport cu însuşi subiectul. Dacă celălalt se raportează

la subiect cu intenţii de investigare exagerată sau cu intenţii agresive, negative, acesta

se poate simţi neplăcut, ameninţat. El se poate simţi în centrul unei atenţii speciale, ca

atunci când trăieşte idei de referinţă, sau se poate simţi urmărit, ameninţat, ca în delirul

paranoid. În continuitatea acestor trăiri relaţionale şi de referinţă subiectul poate

resimţi că celălalt îi cunoaşte gândurile, propriile sale intenţii. Ceea ce dealtfel e

perfect adevărat, prin simetrie cu faptul că şi subiectul îi cunoaşte continuu intenţiile şi

gândurile celuilalt, nedând însă importanţă acestui fapt. Resimţirea acesteia cunoaşteri

e distinctă până la un punct de sentimentul impunerii gândirii sau acţiunii.

Împlinirea teoriei minţii în înţelegerea fenomenelor de transparenţă – influenţă

este tot mai frecventă în studiile de psihopatologie fenomenologică recentă.

Trebuie făcută remarca privitoare la faptul că atât fenomenele de transparenţă,

cât şi cele de influenţă sunt trăite transsituaţionale, pe când fenomenul teoriei minţii

se petrece situaţional în condiţiile percepţiei directe a celuilalt. Aceasta limitează

modelul explicativ pe care teoria minţii îl poate aduce pentru fenomenul de

transparenţă, deşi atinge un aspect esenţial al acestuia.

17

Teoria hiperreflexiei

În ultimii ani o teorie care are un mare prestigiu este cea a hiperreflexiei, lansată

şi susţinută de Sass. Aceasta susţine, în perspectiva unei abordări fenomenologice, că

tulburarea esenţială în schizofrenie constă într-o accentuare patologică a reflexivităţii

şi o deficienţă în “autoafectare”. Faptul s-ar putea produce prin perturbări

neurofiziologice, dar explicaţia rămâne fenomenologic psihopatologică. Hiperreflexia

face ca subiectul să fie atent în mod exagerat la detalii şi aspecte, care în mod obişnuit

rămân preconştiente sau sunt inconştiente. Astfel, rezolvarea a o serie de sarcini

spontane sunt perturbate prin atenţia exagerată acordată procesului mental sau

activităţilor în desfăşurare. Hiperdeliberarea conduce la abulie, acţiunile nemaiputând

fi demarate prin hiperatenţia acordată deliberării. Prin hipereflexie, vorbirea latentă ce

însoţeşte uneori procesul de gândire ar ajunge să fie percepută conştient ca vorbire

sonorizată, ca halucinaţie ideo-verbală. În perspectiva implicării teoriei minţii în viaţa

noastră zilnică, acest fenomen spontan şi neconştient devine conştient datorită

hiperreflexiei. Dar subiectul conştientizează mai mult faptul că propriile gânduri şi

propriile intentionalităţi privitoare la probleme, opinii, credinţe devin cunoscute altora

decât faptul că el cunoaşte direct şi constant mintea altora. Acesta implică un proces

concomitent şi distinct care induce o stare de pasivitate a subiectului, o lipsă de energie

şi forţă a sinelui care-l face incapabil să domine el pe alţii şi-l pune în situaţia de a fi

cel dominat, supervizat, cel a cărui minte e cunoscută, cel care tinde să fie agresat prin

atitudinea paranoidă. Asupra acestui aspect al scăderii forţei sinelui insistă, din punct

de vedere fenomenologic, Parnas. Este vorba de alterarea primului aspect al patologiei

sinelui invocat de Jaspers şi Scharfetter, egoostilitatea, aspect pe care Parnas îl

consideră ca esenţialmente perturbat în schizofrenie.

Comentariul iniţiat de Sass poate fi dezvoltat şi dincolo de implicarea teoriei

minţii. În fenomenul de transparenţă intră în joc nu doar “teoria minţii”, ci şi un proces

general de supraveghere căruia îi este expus orice om de-a lungul vieţii, de-a lungul

18

existenţei sale în mijlocul familiei, al societaăţii, al culturii. Evoluţia ontogenetică

implică o continuă supraveghere din partea educatorilor şi deasemenea, munca din

partea celor ce o coordonează. Cel puţin în Europa, din perioada secolului luminilor a

început o continuă supraveghere a cetăţeanului din partea statului prin instituţiile sale

abilitate. Supraveghere ce s-a dezvoltat la maxim şi în societăţile totalitare care este

deosebit de activă şi în prezent în lumea contemporană ce trăieşte cu spaima

terorismului. Se mai poate adăuga că unele religii, cum e cea iudeo-creştină,

promovează ideea unei instanţe absolute, atotcunoscătoare, a unui Dumnezeu care

vede şi aude tot. În această atmosferă culturală e firesc ca subiectul să aibă

preconştiinţa supravegherii sale potenţiale, posibile şi probabil reale, atât din partea

persoanelor cunoscute şi apropiate, cât şi din partea altor instanţe. Iar prin fenomenul

teoriei minţii, reflectat asupra sa şi generalizat, el are preconştienţa faptului “că alţii în

general” îi cunosc şi îi citesc gândurile şi le atribuie intenţionalităţi investigatorii şi

ostile. Şi, mai departe, la sentimentul impersonal că “este supravegheat”, este

“urmărit” de instanţe suprapersonale sau în general.

Ceea ce se petrece în trăirea simptomelor de transparenţă psihică poate fi desigur

interpretat, până la un punct, ca datorat hiperreflexiei. Dar simpla accentuare

cantitativă a hiperreflexiei nu ajunge. Atât teoretic, cât şi prin cercetare se cere căutat,

găsit şi interpretat toposul şi modalitatea în care se rupe nodul care apără cunoaşterea

interiorităţii sinelui intim, secretul personal de ceea ce se poate cunoaşte din afară şi

este acceptat a deveni public.

În acelaşi sens pot fi interpretate fenomenele de influenţă. În realitate, fiecare

om este, de-a lungul întregii vieţi, influenţat de alte persoane, de cei apropiaţi, de

mamă, de familie, de educator, de persoanele ce ocupă poziţii ierarhice de coordonare

şi comandă. Această influenţare se produce prin dirijarea comportamentului, realizată

prin imperative deontice care precizează ceea ce e permis şi ceea ce e interzis şi

obligator. Devierea de la aceste prescripţii este sancţionată cu pedepse. Mai precis

omul este influenţat printr-o serie de acte de limbaj. De jumătate de veac de când

19

Austin şi apoi Searle au relevant cum, prin limbaj, omul acţionează, face ceva (cartea

princeps a lui Austin se numea: “Cum să faci lucruri cu vorbele”) şi dupa ce Habernus

a dezvoltat teoria comportamentului lingvistic, vechile valente ale retoricii au fost

reactivate. Azi ne este clar cum un om poate acţiona asupra altuia direct sau indirect,

prin sfat, sugestie, îndemn, recomandare, pretenţie, cerere, solicitare, rugăminte, etc.

Această influenţă depinde de poziţia şi prestigiul, de autoritatea celui ce emite actele

de limbaj şi de dependenţa de emiţător a celui căruia i se adresează acesta, dar şi de

afecţiunea, respectul şi stima de care se bucură cel ce pretinde. Cazurile extreme sunt

cele ale influenţării victimei prin sugestie hipnotică. Dar şi sugestia simplă este

eficientă. Dirijarea acţiunilor şi opiniilor, gândurilor subiectului e facută şi în mod mai

puţin personalizat de reprezentanţii instituţiilor sociale şi de ideologiile influente.

În această atmosferă, dirijarea acţiunilor şi inserţia gândirii se cere şi ea plasată

într-un continum cu firescul şi normalitatea. Hiperreflexia poate juca un rol în sensul

conştientizării faptului dirijării şi impunerii, a neapartenenţei integrale la sine a

propriilor opinii, intenţii, exprimări şi gânduri. Dar iarăşi se cere clarificat toposul de

ruptură în care sentimentul impunerii din exterior, inclusiv halucinaţiile imperative,

intră in discontinuitate cu ceea ce e comun, firesc şi natural. Slăbiciunea sinelui a

autoafectării poate fi din nou invocată, inclusiv în sensul deficitului de egovitalitate, în

sensul că subiectul nu se simte în stare să fie partener cu alţii, cu lumea umană, ci în

poziţia de a asculta şi a fi supus, victimă. Dar, atât în cazul transparenţei, cât şi a

influenţei mai intervine şi o deficienţă a egodemarcaţiei. Limitele eului, ale sinelui,

devin permeabile, astfel încât ceilalţi au acces direct la intimitatea sa. Exteriorul ajunge

uşor la interiorul subiectiv al persoanei. Această permeabilitate a limitelor se manifestă

şi în alt grupaj simptomatic al fenomenelor de prim rang şi anume la simptomele de

referinţă care sunt doar parţial personalizate. Acum nu doar lumea are semnificaţii

speciale, care-l privesc. Dar despre el se vorbeşte la televizor, la radio: se transmit

mesaje, exprimările altora au semnificaţii speciale care-l privesc. Şi în acest caz

20

distincţia dintre exterior şi interior e redusă, lucrurile nu se mai află la o distanţă

necesară.

Teoria hiperreflexiei se cere încadrată ….care să explice şi prăbuşirea

arhitectonică sinelui care menţine distanţele fireşti dintre sinele intim şi cel public.

21

Perspectiva sinelui lărgit

Implicarea teoriei minţii, a…….intim public a adus deja în discuţie perspectiva

sinelui lărgit.

Psihologia persoanei a dezvoltat un vast camp de cecetare privitor la structura

narativă a persoanei centrată de sinele narativ. Aceasta susţine că subiectul se

constituie şi se afirmă prin utilizarea limbajului ce stă la baza eului “(I)” ca agent şi ca

posesor a istoriei sale de viaţă ce constă din episoade narative (deci formulabile prin

limbaj) ce se întâlnesc curent şi se articulează în cadrul memoriei biografice. Subiectul

îşi resimte biografia şi este centrat de temporalitatea acesteia îşi aminteşte narativ

episoadele vieţii sale şi le relatează altora în diverse circumstanţe, explicit şi implicit.

Naraţiunile pe care subietul le formulează şi le exprimă sunt variate ele diferind în

funcţie de auditoriu, de competenţa narativă a subiectului, de inteligenţă, cultura şi

talentul său, de intenţionalitatea sa, de universal cultural. Narativitatea implică şi

sinteza imaginarului deschizând universul posibilelor în care subiectul se prezintă nu

doar aşa cum a fost şi este, ci şi cum ar dori să fie. Sau, cel puţin cum ar vrea să fie

receptat putându-se afirma astfel duplicitar. În perspectiva narativităţii personale pe

lângă sinele minimal şi nuclear apar diverse sine-uri în funcţie de raportări,

intenţionalităţi şi proiecte. Aceste sine-uri au parţial diverse identităţi şi pot juca

diverse roluri, pot dialoga între ele.

Fenomenologia hermeneutică comentează şi ea sinele narativ, cu aplicaţii în

schizofrenie. Gallager are în vedere următoarele structuri:

Structura temporală - ordinea temporală, trăirea prezentului;

Autoreferinţa minimală – sentimentul autoagenţiei, autoapartenenţei;

Memoria autobiografică – sinele narativ

Metacognitivă – autoanaliza introspectivă

Toate aceste structuri sunt perturbate în schizofrenie. La nivelului sinelui

minimal care este prezent în spatele tuturor celorlalte, se petrec fenomenele de inserţie

22

a gândirii şi halucinaţii comentative. În schizofrenie nu se construieşte o autobiografie

sintetică, unitară şi coerentă. Autoanaliza din nivelul metacognitiv nu este nici ea o

introspecţie fecundă şi susţinătoare a autogenerării, datorită faptului că subiectul se

autoanalizează exgerat şi fragmentar şi datorită faptului că prin subiectul este atent la

detalii nesemnificative, astfel încât nu mai poate diferenţia esenţialul de neesenţial.

O interpretare similară dezvoltă Vogeley (23), care diferenţează între:

Nivelul bazal al experienţei de sine (ownership)

Nivelul perspectivităţii

Nivelul unităţii

Toate cele trei aspecte sunt considerate ca alterate în schizofrenie. Sinele bazal,

nuclear şi fundamental, stă în spatele tuturor celorlalte aspecte. La nivelul sinelui bazal

se petrec tulburările de prim rang Schneider. Nivelul unităţii este cel al coerenţei

diacrone, autobiografice, centrat de atitudini şi convingeri. Nivelul perspectivităţii

sinelui se constituie în jurul sinelui minimal şi se extinde atât în lumea înconjurătoare

cât şi în timp, în zone concentrice în jurul sinelui încorporat înţeles ca „eu-mine”,

încadrat de schema corporală şi în egală măsură el se extinde în durata biografică.

Această lume concentrică ce învăluie sinele bazal include şi celelalte persoane,

înrădăcinate şi ele în corpul şi sinele lor, din care emerge propria lor intenţionalitate

faţă de lume şi faţă de subiect. La acest nivel subiectul vizează pe alţii, starea mentală

a altora resimţind conştient sau preconştient ca şi el este vizat de intenţionalitatea

acestora. Apar astfel aspecte pe care le comentează „teoria minţii”, atribuirea unor stări

mentale altora. Psihopatologia schizofreniei se desfăşoară pe toate aceste paliere.

Perspectiva sinelui lărgit, larg dimensionat se întâlneşte şi în concepţia lui

Tullving care distinge trei forme de conştiinţă: anoetică, noetică şi autonoetică. Prima

se referă la simpla reactivitate faţă de stimulii lumii. Conştiinţa noetică se referă la

reprezentarea simbolică a lumii, iar cea autonoetică, de autocunoaştere se referă la

capacitatea de autoreprezentare a subiectului ce devine conştient de existenţa sa de-a

lungul timpului subiectiv. Sinele episodic şi biografic ar fi principala sa manifestare,

23

dar ea implică şi cunoaştere de sine reflexivă, deci, ceea ce alţii definesc ca nivelul

metareprezentaţional, metacognitiv şi orientat spre cunoaştere introspectivă.

Markowitz (25) Koenan şi alţii analizează perturbarea conştiinţei autonoetice în

schizofrenie şi corelările neurofiziologice ale acesteia.

În sfârşit majoritatea autorilor ce se ocupă de structura sinelui conştient şi de

perturbarea sa în schizofrenie, fac referinţe la concepţia recentă a lui Damasio, care

diferenţiază între conştiinţa (sinele) nuclear şi conştiinţa lărgită şi care face o sinteză a

cunostinţelor actuale privitoare la neurofiziologia ce stă la baza acestor două nivele.

Psihopatologia schizofreniei în perspectiva sinelui lărgit.

În perspectiva sinelui lărgit ce-l include pe cel minimal, bazal în schizofrenie

întâlnim tulburări la nivelul tuturor funcţiilor sinelui avute în vedere de Jaspers şi care

se agregă în câteva direcţii.

Depersonalizarea schizofreniei, înţeleasă atât în sens restrâns cât şi în sens larg

include alterarea vitalităţii. Subiectul are un slab sentiment al existenţei sale în lume şi

în situaţie a „prezenţei sale”. Corporalitatea o poate resimţi devitalizată. Dar şi limitele

sinelui corporal pot fi resimţite vagi sau deformate. După cum şi distincţia dintre sine

şi lume poate fi trăită ca vagă, ambiguă, confuză. Pe de altă parte identitatea este

inconsistentă cu sentimentul vag al transformării, privirii repetate în oglindă,

sentimentul că „eu nu mai sunt eu”. Unitatea biografică în schizofrenie se încheagă şi

ea vag în corelaţie cu deficienţa narativităţii şi a configurării în general.

În ceea ce priveşte egocoerenţa şi consistenţa, alterarea unităţii sinelui atât a

celui minimal cât şi a celui extins, se exprimă în simptomele de dezorganizare

ideoverbală şi comportamentală ce stau la baza „fragmentării psihismului” în care

Bleuler vedea aspectul fundamental al acestei boli. Lipsa de unitate se manifestă la

nivelul acţiunii şi desfaşurării gândirii şi vorbirii cu dificultatea sau imposibilitatea de

24

a structura un act sau un mesaj efectiv şi/sau semnificând pregnant. Dar şi d.p.d.v

subiectiv schizofrenul se resimte neintegrat, neunitar. Aşa este şi sinele său biografic.

Dificultatea de a configura clar naraţiuni, dar şi naraţiuni despre sine,

subminează naraţiunea sinelui narativ biografic. Această incidenţă a sinelui ar

putea fi comentată mai clar din perspectiva „egosintezei”.

Dificultatea în a resimţi şi a configura perceptiv pe celălalt, de a-l sintetiza într-o

unitate semnificativă, stă la baza relaţionării dificile a asociabilităţilor. Deficitul de

configurare fermă de sinteză a propriului sine – în toate ipostazele acestuia – se

exprimă şi în difuziunea limitelor sinelui, a egodelimitării, în raport cu lumea în

general.

Egoactivitatea este şi ea diminuată cu instalarea unei pasivităţi generale,

constând din deficitul de intenţionalitate în toate planurile: lipsa de spontaneitate,

curiozitate, interese, decizie, iniţiere de acţiuni, activitate. Apatia şi abulia se manifestă

şi în planul relaţionărilor interpersonale sociale care sunt făcute dificile şi prin

incapacitatea de a configura unitatea semnificativă a celorlalti şi a sa însăşi.

Această simptomatologie generală stă în spatele tulburărilor ce se manifestă în

relaţionarea interpersonală. Pasivitatea în raport cu lumea se va manifesta în acest plan

ca pasivitate în raport cu ceilalţi cu sentimentul de a fi la dispoziţia lor, sub controlul

permanent al celorlalţi care pot supraveghea continuu subiectul, îl pot influenţa şi

dirija. Nu doar pasivitatea se manifestă în plan înterpersonal, ci şi perturbarea limitelor

care acum înseamnă limita dintre sine şi celălalt chiar interferenţa între sine şi altul. În

acest context al pasivităţii şi diluării limitelor intervine mecanismul atribuirii, astfel

încât ceilalţi ajung să domine existenţa subiectului şi să o supervizeze, să interfereze cu

ea, să manipuleze şi să abuzeze de subiect.

25

Psihopatologia atribuirii şi delirul paranoid

Delirul paranoid care se întâlneşte cel mai frecvent în schizofrenie a fost şi el

interpretat ca rezultând dintr-o atribuire patologică. În această direcţie lucrează autori

ca Bentall, Kimerman şi alţii.

Delirul paranoid se circumscrie în primul rând prin tematica sa ce este una

relaţională şi de atitudine ostilă. Spre deosebire de delirul somatic, megaloman, de

vinovăţie, hipocondriac, cu tematică mistică sau cosmică, în delirul paranoid, la fel ca

şi în cel de gelozie sau erotoman sunt implicate alte persoane, resimţite ca având

tendinţa de a face rău subiectului, depreciere morală, înşelare, prejudiciu, deteriorarea

sănătăţii, condamnare, recluziune, chinuire, atentat la viaţă.

Ceilalţi, care manifestă atitudinea ostilă, sunt mai mult sau mai puţin

personalizaţi concret, mai mult sau mai puţin asociaţi – în cadrul unui complot sau în

cadrul unor instituţii – acţionează direct sau indirect, uneori de la distanţă.

Aspectul particular al delirului paranoid din schizofrenie e asocierea sa cu

convingerea punerii sub supraveghere, sub control, în modalităţi speciale.

Sentimentul unei atenţii deosebite din partea altora e resimţit şi în trăirile

senzitiv-relaţionale – de ex. din fobia socială sau dismorfofobie – sau în cazul ideilor

de referinţă, în care subiectul se resimte privit şi comentat nefavorabil de alţii. În

delirul paranoid ce se înscrie în panta schizofreniei apare însă sentimentul

supravegherii prin urmărire, dar mai ales prin mijloace tehnice (aparate optice,

microfoane, fotografiere, filmare, prin radio, televizor, internet, etc.), iar uneori prin

substituirea de persoane (sindromul Capgras şi Fregoli). Această supraveghere şi

control pregăteşte simptomele de transparenţă şi influenţă şi se articulează cu cele de

referinţă şi halucinaţiile ideo-verbale, deci cu simptomatologia de prim rang a lui

Schneider.

Interpretarea paranoidiei printr-un mecanism al atribuirii face apel la teoria

construcţiilor sociale a lui Kelley, care derivă din sociologie. Aceasta studiază felul în

26

care subiectul atribuie cauze unor evenimente sociale pe care le constată şi/sau la care

ia parte. Esenţialul este stabilirea locusului de control care poate fi intern – când

subiectul se consideră pe sine cauza a ceea ce se întâmplă – sau extern, cauza fiind

plasată în exterior. Această externalizare poate fi la rândul ei nepersonalizată (în sensul

că se acordă o mare importanţă circumstanţelor), sau personalizată (anumite persoane

sunt considerate ca iniţiatoare sau responsabile a ceea ce se întâmplă sau s-a

întâmplat). Desigur, acest proces de atribuire presupune perceperea şi înţelegerea

evenimentului, interpretarea şi evaluarea sa, evaluarea de sine şi a altora. In cazul

paranoidiei şi depresiei intră în discuţie evenimente cu sens negativ. Cauzalitatea este

înţeleasă, acum fiind vorba de fapte umane, prin motive, argumente, scopuri, obiective,

valori, justificări. În final se atribuie responsabilităţi, se stabileşte „cine e responsabil

de faptul X”.

Teoria constructelor sociale şi a atribuirii a devenit în ultimul timp o parte

importantă a psihologiei persoanei. Ea intră în joc în analiza felului în care persoana

analizează şi interpretează succesul şi eşecul în diverse domenii, cauzele rezolvării

unui conflict şi în general situaţia sa în mijlocul societăţii. Atribuirea cauzelor

evenimentelor e strâns corelată, în dublu sens, cu stima de sine şi autoevaluarea cu

reprezentarea de sine şi standardele personale, cu sinele ideal. Trăirea unui eşec

interpretat internalizat ca datorită propriei incapacităţi şi propriilor greşeli, scade stima

de sine, induce depresia şi creşte predispoţiţia de interpretare internalizată. Dacă

interpretarea eşecului e prin atribuirea responsabilităţii unor factori externi, faptul

poate determina nemulţumire, dar şi creşte ambiţia de a rezolva problema, încrederea

şi stima de sine pot fi stimulate. Dispoziţiile atitudinale ale subiectului se articulează

cu stima de sine şi cu atribuirea de cauze faţă de evenimentele trăite. E vorba de

depresie, încredere euforică, tensiune opoziţională, anxietate, apatie.

Doctrina constructelor sociale şi a stilului atribuţional a fost aplicată în

interpretarea şi analiza depresiei şi paranoidiei. Depresivul îşi atribuie lui cauza tuturor

evenimentelor negative şi consideră că nu are nici o contribuţie la evenimentele

27

pozitive. Paranoidul atribuie altor persoane cauza evenimentelor negative pe care le

trăieşte şi, în psihopatologie, a celor posibile sau presupune a se petrece. E vorba de

a analiza cum se elaborează convingerile subiectului privitoare la alţii şi la ce cred şi

intenţionează să facă alţii în raport cu sine. Bentall propune următoarea schemă de

analiză a convingerilor paranoide corelate cu evenimente trăite.

28

Sine standard(ideal, autopretins)

ReprezentareCurent despre sine

Cunoştinţe cumulate despre sine (memorie, credinţe)

Atribuiri (interne, externe, personalizate,

nepersonalizate)

eveniment

Informaţii relevante despre situaţie (incluzând credinţe

despre starea mentală a altora)

Informaţii relevante despre persoane (accentuate prin atenţia la stimuli ameninţători) Crezuri despre alţii

incluzând credinţe paranoide

Dispoziţie

În schema de mai sus se au în vedere mai mulţi factori:

- reprezentarea de sine modelată de datele mnestice, dar şi de credinţele personale şi de

sinele ideal

- un eveniment real, chiar dacă minor

- informații relevante despre situaţie şi alţii care sunt schiţate şi filtrate de predispoziţia

de interpretare a subiectului.

Aceşti factori conduc la credinţe şi atriburi între care şi atribuirea distorsionată a

intenţiilor negative, care altul le-ar avea în raport cu propria persoană.

Modelul de mai sus se poate aplica mai mult formelor marginale sau paranoiace,

în care evenimentele petrecute real au o anumită relevanţă. El atrage atenţia asupra

câmpului interpersonal în care se desfăşoară paranoidia.

Delirul paranoid este prin excelenţă o tulburare care implică relaţia cu altul/alţii.

Aceasta nu există în delirurile corporale, hipocondriace sau în cel de vinovăţie, e

minimă în cel megaloman, parţială şi indirectă în cel dismorfofobic. Delirul erotoman

şi de gelozie e centrat pe un anumit tip de relaţie cu altul. Dar cel paranoid se află în

centrul relaţionării interpersonale. Ceilalţi sunt luaţi în consideraţie cu seriozitate

datorită faptului că prin pasivitatea sa subiectul nu poate scăpa din orbita lor.

În orice trăire delirantă se defineşte un anumit tip de raportare a subiectului la

lume, ceea ce implică atitudinea subiectului faţă de sine şi lume. În paranoidie lumea

este personificată şi centrată de “ceilalţi” care manifestă o atitudine ostilă. Poziţionarea

atitudinală a subiectului e una de vulnerabilitate şi pasivitate. Subiectul se simte slab,

incapabil de a face faţă eventualelor pericole, neprotejat, pasiv, neavând pe cine să se

sprijine la nevoie.

Această vulnerabilitate nu este însă atematică ca în anxietatea generalizată sau în

dispoziţia delirantă, ci se formulează, se precizează fobic prin teama de persoanele ce îi

apar ca ostile. Evenimentele ce se derulează sau sunt pe cale să se deruleze, cele ce

sunt posibil să se întâmple, sunt la iniţierea celorlalţi, sub controlul celor ostili şi

29

opresivi. Subiectul pierde situaţia de sub control, are sentimentul ca este în permanenţă

controlat, supravegheat. Delirul paranoid şi sentimentele de supraveghere merg mână

în mână.

Delirul paranoid şi convingerea delirantă de supraveghere pe care subiectul o

resimte se articulează cu fenomenele de transparenţă – influenţă. Toate acestea pot fi

raportate la judecata socială (teoria minţii) în vederea construirii unui model

interpretativ.

Fenomenul judecăţii sociale conştientizat hiperreflexiv poate fi formulat în felul

următor:

A.

A1 A2

Eu cunosc ce gândeşte şi intenţionează Celălalt cunoaşte ce gândescaltul şi intenţionez euAm acces la intimitatea celuilalt Celălalt are acces la intimitatea mea

Datorită pasivităţii subiectului relaţia e asimetrică predominând varianta A2.

Deci A1<A2.

În măsura în care relaţia cu celălalt nu e doar de contemplare, ci de implicare

reciprocă, de atitudine activă cunoscătoare şi de control, formularea se amplifică.

B.

B1 B2

Eu intenţionez activ Celălalt intenţionează activsă cunosc intimitatea să cunoască intimitatea mea, săceluilalt, să-l supraveghez mă supravegheze, să mă controlezesă-l controlez

Intenţia de control se poate amplifica până la nivel de dirijare şi atunci avem

formula :

30

C.

C1 C2

Eu controlez şi dirijez Celălalt mă controlează şi măpe celălalt (îi controlez dirijează pe mine (îmi controleazăşi dirijez acţiunile şi şi dirijează acţiunile şi gândurile)gândurile)

De asemenea avem C1<C2

Relaţionarea interpersonală poate fi marcată de atitudinea ostilă, rău voitoare,

agresivă. Formularea va fi :

D.

D1 D2

Eu îi vreau răul celuilalt Celălalt îmi vrea răul mie, intenţioneazăeu intenţionez să-i fac rău să-mi facă rău mie celuilalt

D1<D2

Modelul configurat mai sus pleacă de la judecata socială care se desfăşoară

circumstanţial, în situaţia dată, prin percepere nemijlocită a subiectului şi a celuilalt.

Dar convingerea delirantă de supraveghere, cunoaştere, dirijare şi atitudine ostilă este

transcircumstanţială. Ea se desfăşoară la un nivel reprezentaţional în care mi-i reprezint

pe ceilalţi ca şi constant prezenţi şi în relaţie cu mine, tot timpul şi pretutindeni.

Aceasta presupune o reprezentare intrapsihică a celuilalt în propriul sine într-o

modalitate distorsionată, în interioritatea propriului psihism. La acest nivel construcţia

modelului urmează să invoce unele din doctrinele psihologiei interpersonale.

Un model sugestiv este cel al lui Benjamin (1974, 1979), care în cadrul

programului “A Structural Analysis of soul Behaviour” distinge între relaţiile

31

persoanei (sinelui) cu altul care se petrec în realitate şi relaţia care se petrece prin

raportarea la altul/alţii, xxxxx în sine. Aspectele relaţionale sunt concentrate în figura a

trei diamanţi ce reprezintă pe :

♦ Altul/Alţii

♦ Sinele

___________________________________________________

♦ Intrapsihic

Altul

Alţii

Relaţiile interpersonale pot fi perturbate – şi de fapt sunt perturbate în stările

psihopatologice - nu doar în cadrul relaţionărilor nemijlocite, ci în cadrul relaţionărilor

intrapsihice, ce se află în corpul subiectului, între sine şi alţii reprezentaţi în mintea

subiectului, pe baza memoriei şi a sistemelor reprezentaţionale. Această instanţă a

reprezentării altora în subiect, cu care subiectul se interrelaţionează intern a fost

postulată de Freud odată cu doctrina introjecţiunii imaginilor parentale ce stau la baza

supraeului care controlează, interzice, dirijează, critică, etc. Ideea a fost rafinată de

Bowlby care a postulat instanţa intrapsihică pe care a numit-o “Internal Working

Model” în care se plasează, în primă instanţă, imaginea mamei sau o figură de

ataşament care linişteşte copilul pretutindeni. Această “prezenţă a altora” în propriul

psihism, într-o relaţionare definită cu sinele subiectului este o observaţie curentă a

psihologiei populare din totdeauna şi de pretutindeni. Relaţionarea distorsionată cu alţii

care apar ca ostili, duşmani, persecutori, care supraveghează continuu, se instalează în

reprezentarea internă a subiectului, având desigur un corespondent în realitatea unor

persoane anumite cărora li se atribuie această atitudine ostilă. Întâlnirea directă cu

32

persecutorii şi supraveghetorii nu este aspectul esenţial al delirului paranoid, ci doar

unul care îl întreţine. Atribuirea atitudinii ostile începe prin a se defini în reprezentare

şi este proiectată, atribuită persoanelor fizice reale. Pasivitatea vulnerabilă şi anxioasă

în care se află sinele paranoidului este un corolar al acestei atribuiri agresive.

Schizofrenia, alterarea simţului comun şi a intersubiectivităţii

În mod normal omul trăieşte în mijlocul unei societăţi dimensionate prin logos

(limbaj) prin sens şi valori în contextul unor continui relaţionări interpersonale intime

şi publice. Faptul începe imediat după naştere cu intimitatea existenţei duale dintre

mamă şi copil, continuă în viaţa familială propie, se manifestă în prietenie, dragoste, în

familia proprie şi propriul ciclu parental. La acest nivel subiectul “se acordează”

(“attachment” în engleză) în permanenţă cu alţii, se întrepătrunde, rezonează afectiv, se

înţelege din minime semne (de exp. din priviri) etc. Cu alte cuvinte funcţionează din

plin judecata socială (teoria minţii) în sensul că subiectul ghiceşte gesturile şi intenţiile

celuilalt şi reacţionează adecvat şi consonant la acestea. Este situaţia pe care a intuit-o

fenomenologic Scheller la inceputul sec XX, comentând situaţia îndrăgostiţilor a căror

suflet şi minte se întrepătrund potenţându-se reciproc prin prezenţa sufletească a

celuilalt în sine. Această situaţie e comentată în fenomenologie ca intersubiectivitate şi

a fost studiată recent în schizofrenie de Stanghelini.

Tema intersubiectivităţii a fost lansată în fenomenologie de către Husserl care a

urmărit problema fundamentării existenţei celuilalt pentru conştiinţa sigură de propria

ei existenţă prin reflexie transcedentă. Soluţia sa a fost acceptată “incorporării

conştiintei” faptul că conştiinţa este solidară cu propiul corp, înţeles ca trup (“leib” în

germană). Pe această cale se pun bazele acceptării celuilalt în urma perceperii

corporalităţii acestuia şi se ajunge apoi la intersubiectivitate. Această temă a fost

dezvoltată de Merleau Ponty intr-o celebră carte (Phénoménologie de la perception)

care este şi în prezent un reper de bază pentru psihopatologia fenomenologică.

33

Aceste speculaţii fenomenologice-filozofice sunt în prezent susţinute de datele

ştinţifice ethologico-psihologice. Fenomenul întrepătrunderii afective psihologice

dintre mamă şi copil se petrece progresiv în primul an de viaţă pe masură ce copilul

devine capabil să se autoperceapă ca întreg şi să perceapă ca un întreg semnificant

figura şi persoana mamei. Faptul a fost demonstrat iniţial de Piaget, iar apoi la şcoala

lui Bowlby .

Stanghelini sugerează că prin deficitul de structurare a sinelui reflexiv, nu se

structurează sau se structurează deficitar şi această relaţionare intimă, această

“acordare” cu ceilalţi. Apare din copilărie o vulnerabilitate în sens de deficienţă a

sinelui, atât cu spontaneitate activă, progresivă cât şi ca relaţionare armonică, ca

acorare în raport cu ceilalţi, atât în relaţii directe cât şi în capacitatea de a asimila

imagoul celorlalţi şi a structura relaţionări intrapsihice funcţionale şi armonice.

Această fragilitate stă la baza vulnerabilităţii schizofrene în care cea mai afectată apare

relaţionarea intim personală.

Fragilitatea schizofrenă din faza prodromală a bolii, se exprimă deobicei prin

pierderea “simţului comun” fapt comentat în psihopatologia fenomenologică mai de

mult în Blankenburg. ”Simţul comun” se referă încă de la Aristotel şi apoi în

comentariile sec XVIII-lea, în sec XX, la capacitatea în integrarea normală şi firească

în viaţa socială. Aceasta presupune spontaneitate, o corectă evaluare a informaţiilor,

mai ales în ceea ce priveşte alte persoane şi raportarea acestora la subiect, o reacţie

spontană faţă de solicitările situaţionale şi mai ales interpersonale. Schizofrenul, ca

persoană de fond şi pe cale de a ajunge la boală, realizează dificil o sinteză de sine, o

percepţie sintetică a celuilalt şi transmiterea unor mesaje semnificative. Şi în

consecinţă are o reprezentare săracă sau distorsionată a celorlalţi în propriul psihism.

Relaţionarea sa intrapsihică cu alţii e marcată de pasivitate, anxietate relaţională.

În consecinţă Stanghelini comentează atât slăbiciunea şi pasivitatea sinelui cât şi

fragmentarea acestuia care nu permite unitatea persoanei şi relaţionarea ei

intersubiectivă cu ca persoane semnificative.

34

Perturbările sinelui a conştiinţei de sine în schizofrenie, analizate de

psihopatologii clinicieni şi fenomenologi de la Jaspers şi Scharfetter la Scheider şi

Stanghelini, indică un fenomen în slăbiciune şi pasivitate a sinelui care distorsionează

relaţionarea intersubiectivă, atât în contact direct cât şi în reprezentare, conducând la

atribuiri distorsionate.

Inconsistenţa sinelui e marcată de deficienţe în planul egovitalităţii,

egoactivităţii, egodelimitării, egoconsistenţei, egoidentităţii. Ea face ca sinele să se

resimtă slab, pasiv, incapabil de asertare semnificativă. Faptul se corelează pe de o

parte cu retragerea apato-abulică din lume, pe de altă parte cu sentimentul pasivităţii

în ambientul de pasivitate, în sensul că se simte sub supraveghere, control, sub

influenţa celorlalţi şi că ceilalţi sunt ostili. Această atribuire către alţii a dominaţiei,

controlului şi agresiunii este contraforţa slăbiciunii pasive. Simptomatologia mai este

potenţată de hiperreflexivitate. Pasivitatea şi atribuirea mediată de hiperrefelexivitate şi

interpretare susţin tabloul psihopatologic al schizofreniei, tablou care are desigur la

bază un complex de tulburării neurofiziologice.

35

Anexa I

Exemplele care ilustreaza tulburarea diverselor aspecte ale sinelui exprimate în trairi ale pacientilor schizofreni dupa Scharfetter.Ego-vitalitatea: - Eu nu mai sunt deloc viu; - Eu nu mai exist; - Este o problema esentiala: Eu mai exist în realitate ?; - Mai sunt eu viu ?; - Eu nu ma mai simt pe mine ca traind; - Eu am murit, inima mea a încetat sa mai bata; - Eu sunt distrus – lumea e distrusa; - Fata, obrajii mei sunt de plastic, nu mai sunt vii; - Eu sunt de sticla, fragil; - Corpul meu parca e de lemn putred.Ego-activitate: - Eu sunt condus de puteri straine; - Gândurile mele sunt manipulate din afara mea; - Eu nu sunt capabil sa controlez direct gândurile si activitatile mele; - Ma simt paralizat; - Sunt dirijat prin hipnoza; - Gândurile mele sunt contrafacute, induse, inserate; - Nu mai sunt eu cel ce ma conduc.Ego-consistenta si coerenta: - Ma simt spart, rupt; - Gândurile si simturile mele sunt dezintegrate; - Ma simt…; - Ma simt taiat în bucati; - Nu ma mai simt o unitate; - Corpul meu e, parca, rupt în bucati; - Eu sunt facut din patru bucati; - Scheletul meu e zdrobit; - Umarul meu drept e tatal meu iar partea dreapta e mama.Ego-demarcatia: - Eu nu-mi cunosc marginile; - Nu sunt în stare sa diferentiez între înauntrul meu si în afara mea; - Parti din mine sunt în afara mea; - Creierul meu e în afara mea; - Ma simt neprotejat; - Totul patrunde în mine, ma penetreaza; - Ceea ce altii gândesc, se transfera în mine; - Ma simt deschis oricarei influente exterioare.Ego-identitate: - Eu nu pot sa stiu cine sunt; - Eu sunt barbat si femeie în acelasi timp; - Fata mea privita în oglinda se schimba; - Nu sunt sigur cine sunt; - Am alt nas; - Sunt un animal, un monstru;

36

Anexa II

Simptomele de prim rang în schizofrenie ale lui Schneider.

Aceste simptome, care se grupeaza în patru clase, sunt prezentate în continuare dupa SCAN, mentionându-se si indicele numeric prin care simptomul este pozitionat în acest sistem.

1. Simptomele de transparenţăAcestea se articulează cu simptomatologia sentimentului de „punere sub

supraveghere” care însoţesc o parte din trăirile paranoide specifice schizofreniei.18.3. Cunoaşterea propriilor gânduri intime prin citirea sau ghicirea lor de către

alţii; se poate asocia cu multe alte simptome din această clasă.18.7. Înregistrarea gândirii de către alţii în urma răspândirii ei; fenomenul e trăit

pasiv, subiectul resimte cum propriile gânduri se răspândesc fără voia lui şi alţii le captează.

18.8. Comentarea gândirii de către alte gânduri intruse; subiectul resimte că în mintea sa sunt mai multe cursuri ale gândirii dintre care, unul, străin, supraveghează şi comentează propriile gânduri. În acest caz fenomenul nu e resimţit ca halucinator.

18.3. Sonorizarea gândirii: subiectul îşi aude gândurile, dar în propriul cap; nu e fenomen halucinator. Totuşi subiectul crede că cineva care stă aproape poate să le audă.

18.5. Ecoul gândirii: pacientul are sentimentul că propriul gând se repetă ca un ecou, dar nu sonor.

-Facerea publică a propriilor gânduri: subiectul constată că propriile gânduri sunt utilizate de alţii, apar la radio sau televizor, în presă, astfel încât ajunge la concluzia că propriile gânduri au fost furate; fenomenul se poate corela cu delirul de referinţă.

Cele 6 simptome de transparenţă psihică apar ca plasate în continuitatea simptomelor de punere sub supraveghere. Totuşi, observarea atentă din partea altora (fenomene simple de referinţă), sentimentul urmăririi, supravegherea prin mijloace tehnice (microfoane, fotografiere, filmare, observare cu telescopul, supraveghere prin televizor şi calculator) precum şi supravegherea prin înlocuirea de persoane (sindrom Capgras, Fregoli), deşi pătrund în intimitate, se menţin în afara persoanei. Odată cu fenomenele de transparenţă supravegherea şi controlul pătrund în însăşi intimitatea psihismului subiectiv.

2. Fenomenele de influenţă (dirijare)În cadrul simptomelor din acest grup sentimentul de pasivitate este şi mai

accentuat decât în cazul simptomelor de transparenţă. Pentru ele se mai foloseşte expresia de „înlocuire a voinţei”. Cele mai pregnante sunt simptomele de influenţă asupra comportamentului şi gândirii.

37

18.12. Înlocuirea voinţei de forţe externe; aceasta poate fi trăită în mod global, subiectul simţindu-se ca un „automat dirijat din exterior”. În acest sens de Clérambault a folosit eticheta de „automatism mental”.

Fenomenul poate fi resimţit şi sectorial ca:18.13. Înlocuirea controlului vocii: pacientul resimte că vocea sa e sub controlul

altora din exterior.18.14. Înlocuirea controlului mâinii care scrie: subiectul afirmă că ceea ce scrie

este controlat şi condus din exterior.18.15. Înlocuirea controlului altor acţiuni, ca mersul şi actele obişnuite ale vieţii

de zi cu zi.18.16. Înlocuirea controlului gândirii: pacientul resimte pierderea sensului

posesiunii asupra întregului proces de gândire astfel încât niciun gând nu mai e resimţit ca iniţiat de sine.

18.16. Inserţia gândirii: subiectul resimte cum unele gânduri ce le are nu sunt ale sale, nu sunt iniţiate de el însuşi ci de alţii, care le-au introdus în capul (mintea) sa; uneori chiar identifică al cui e gândul respectiv ce i-a fost inserat, cine este autorul şî deci posesorul său de drept. Gândurile pot fi introduse şi de diavol sau de Dumnezeu. Subiectul işi poate explica faptul că alte persoane îi inseră gânduri prin telepatie, hipnoză etc.

18.19. Blocarea gândirii: gândirea se opreşte brusc şi apare un gol mental, iar pacientul poate interpreta că acest fenomen se produce sub influenţa altora.

18.10. Retragerea gândirii: pacientul are impresia că i-au fost retrase, scoase din minte, de către alţii, o serie de gânduri astfel încât a rămas cu mai puţine. Uneori îşi simte mintea complet golită, ca un vid mental, şi interpretează acest fapt ca datorat retragerii gândurilor sale de către alţii.

18.11. Alte tulburări subiective ale gândirii: subiectul poate resimţi cum gândurile sale se mută din stânga în dreapta, că el nu mai poate şti care sunt propriile sale gânduri, că gândurile ies din corpul său etc.

18.17. Alte tipuri de înlocuire a controlului decât cel asupra acţiunii şi gândurilor. Subiectul poate resimţi că îi sunt influenţate şi impuse anumite sentimente, emoţii, expresii (de ex. râsul sau plânsul), senzaţii sexuale sau senzaţii corporale neplăcute, cenestopatii, dureri, că îi sunt modificate părţi ale corpului, că prin toate acestea el este dirijat şi manipulat din exterior.

Fenomenele de influenţă şi dirijare exterioară, xenopatică din această clasă sunt diferite de halucinaţiile imperative.

3. Fenomenele psihotice de referinţăAceastă clasă cuprinde simptome ce exprimă sentimentul unei relaţii speciale cu

lumea exterioară, cu alţii, relaţie de obicei neclară dar care are o semnificaţie deosebită, importantă.

Un prim aspect al simptomelor de referinţă care nu se încadrează întotdeauna în simptomatologia psihotică (şi mai ales în cea schizofrenă) îl reprezintă 3.10 = ideile

38

simple de referinţă: subiectul resimte că e în centrul atenţiei altora care-i acordă o importanţă specială, îl privesc în mod deosebit; fenomenul are loc în zone publice şi deseori e corelat trăirii ruşinei sau vinovăţiei. În formele mai accentuate pacientul are sentimentul că alţii îl comentează negativ, îl critică, râd de el, vor să-l umilească. Simptomul se corelează frecvent cu suspiciunea (3.11) şi se întâlneşte destul de frecvent în depresie, unde pacientul se resimte devalorizat, vinovat, plin de sentimente de ruşine.

Fenomenele de referinţă care sunt caracteristice psihopatologiei sinelui nuclear pot exprima o raportare la alte persoane sau la o situaţie trăită global.

19.5. Delirul de referinţă. Pacientul are impresia că comportamentul celor din jur are semnificaţii speciale, un dublu înţeles: unii fac gesturi ce ar putea fi un mesaj special, vorbirea lor e încărcată de aluzii şi înţelesuri speciale, ascunse, i se transmit mesaje la televizor, în ziare, peste tot e vorba despre el.

19.5 Delirul de interpretare distorsionată este o extindere a delirului de referinţă la lumea extrapersonală. Aranjarea obiectelor poate avea o semnificaţie specială, la fel semnele de circulaţie, culorile, cifrele parcă transmit mesaje.

18.1. Dispoziţia delirantă este o formă mai vagă şi incipientă a ideaţiei de referinţă: subiectul resimte că lumea din jur e neobişnuită, nefamiliară, că „se întâmplă ceva” neprecizat, dar care are o semnificaţie deosebită, deşi neclară, pentru pacient; uneori totul pare a se schimba rapid, nimic nu e stabil, e prezentă „o atmosferă stranie”, uneori ameninţătoare, iar subiectul e deseori anxios.

Fenomenele psihotice de referinţă pot preceda apariţia „delirului primar” în sensul instalării bruşte a unor convingeri delirante ciudate prin „percepţie delirantă” sau intuiţie, rememorare delirantă. Acestea sunt trăiri curente – de ex. percepţia este una reală şi banală – care ocazionează instalarea bruscă a delirului.

Fenomenele psihotice de referinţă se pot articula şi cu cele de transparenţă-influenţă şi cu cele de dezorganizare ideo-verbală.

4. Halucinaţiile ideo-verbale comentative şi imperativeHalucinaţiile ideo-verbale sunt considerate ca având la bază o proiecţie în

exterior şi un statut perceptiv a propriei ideaţii ce e dublat de un limbaj interior. De la trăirea subiectivă realizată din perspectiva persoanei întâi se trece la o exteriorizare şi o mutare a trăirii în poziţia „persoanei a treia”. În aria de interes a patologiei sinelui nuclear intră:

17.8. Voci care comentează gândurile şi acţiunile. E vorba de una sau mai multe voci care se referă la subiect la persoana a treia şi sunt percepute cu conştiinţa clară, fără a fi expresia unei stări depresive sau maniacale.

17.9. - Voci care comentează subiectul: sunt două sau mai multe voci care vorbesc una cu cealaltă, de obicei discutând ceva despre subiect.

- Voci care vorbesc, în perspectiva persoanei a doua, direct pacientului; ele pot fi neutre sau ostile, ameninţătoare sau acuzatoare.

- Voci imperative, care comandă şi dau ordine.

39

Ultimele două eventualităţi nu sunt cuprinse în simptomele de prim rang ale lui Schneider. Totuşi ele sunt apropiate de psihopatologia sinelui nuclear. Vocile imperative se pot articula cu fenomenele de influenţă. Ele oricum au aceeaşi semnificaţie de dirijare şi influenţare a subiectului.

Tulburările psihopatologice ale sinelui nuclear au o importantă corelaţie cu delirul pe care îl pregătesc şi îl alimentează.

Fenomenele de referinţă sunt considerate frecvent ca delir propriu-zis (de referinţă, cu interpretare distorsionată) iar dispoziţia delirantă prin definiţie precede delirul primar. În ceea ce priveşte fenomenele de transparenţă şi influenţă unii autori şi unele şcoli le consideră de la început deliruri bizare (de ex. şcoala americană). În SCAN ele sunt considerate doar ca paradelirante, ca materie primă pentru interpretări delirante pe discursuri tematice. Astfel, la capitolul deliruri se notează:

19.22. Delirul de explicaţii paranormale. Acesta include orice elaborare sau explicaţie delirantă a altor experienţe anormale ca inserţia gândirii, înregistrarea gândirii, delir de referinţă etc, în termeni de fenomene paranormale ca hipnotism, telepatie, magie, vrăjitorie etc.

19.23 Delirul de explicaţii fizice. Include explicarea altor fenomene anormale ca inserţia gândirii, înregistrarea gândirii, delir de referinţă etc. în termeni de procese fizice ca electricitate, raze x, televiziune, radio, maşini, calculatoare etc.

Elaborarea explicativă a delirului poate fi şi prin fenomene supranaturale.Datorită acestei intime corelaţii cu delirul, simptomatologia perturbării sinelui

nuclear poate fi etichetată ca paradelirantă. Ea are oricum ceva specific care o diferenţiază de delirul simplu sistematizat şi chiar de delirul paranoid propriuzis.

Fenomenele paradelirante ale perturbării sinelui nuclear (transparenţă-influenţă, referinţă, halucinaţii ideo-verbale) se întâlnesc în mai multe tulburări psihotice cum ar fi: psihoze scurte şi tranzitorii, psihoze schizofreniforme, schizo-afective, psihoze delirante persistente, psihoze organice, epilepsie, psihoze toxice. Această simptomatologie poate fi considerată ca un „modul psihopatologic” ce poate fi activat în anumite circumstanţe.

Sindromul paradelirant al perturbării sinelui nuclear se întâlneşte frecvent în schizofrenie dar nu exclusiv, aşa cum susţinea Schneider când a formulat existenţa simptomelor de prim rang. Pentru diagnosticul de schizofrenie e necesară pe de o parte prezenţa unui complex sindromatic, pe de altă parte anumite caracteristici evolutive.

Complex sindromatic în schizofrenie:- Simptome pozitive

modul paradelirant (transparenţă-influenţă, halucinaţii comentative) deliruri multiple, bizare; predominent delir paranoid, de atitudine ostilă,

resimţit din partea unor instanţe depersonalizate; delirul e însoţit de obicei de

40

fenomene (de tip delirant) de punere sub supraveghere, mai ales prin mijloace tehnice şi substituiri de persoane

alte halucinaţii auditive ideo-verbale comentative.- Simptome deficitare: apato-abulie, amotivaţionale, cu retragere socială pasivă

şi sărăcie psihică generală care de obicei le încadrează pe cele pozitive.- Simptome dezorganizante în plan intelectual (tulburări formale de gândire) şi

motivaţional-conceptual.

Modulul paradelirant vine în combinaţie cu mai multe simptome din seria schizo pozitivă; se poate combina cu stări maniacale sau depresive în cadrul unor episoade schizo-afective.

Modulul paradelirant se poate combina, în diverse forme, cu psihoze delirante persistente. Decizia diagnostică se face în raport cu un inventar semiologic complet.

41