pacate respectabile

JERRY BRIDGES Păcate respectabile

PĂCATE RESPECTABILE

ÎNFRUNTAREA PĂCATELOR PE CARE LE TOLERĂM

JERRYBRIDGES

MAJESTY PRESSARAD, ROMANIA

20101


Aceasta carte este dedicată cu recunoştinţă tuturor celor care, prin rugăciunile ş sprijinul lor financiar, sunt parteneri cu mine în lucrarea de slujire.

“Îi mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată amintirea pe care o am despre voi… pentru părtăşia voastră la Evanghelie.”

(Filipeni 1:3-5)

CUPRINSCapitolul unu: Sfinţi Obişnuiţi

2


7

Capitolul doi: Dispariţia păcatului

12

Capitolul trei: Caracterul malign al păcatului

17

Capitolul patru: Remediul pentru păcat

23

Capitolul cinci: Puterea Duhului Sfânt

30

Capitolul şase: Îndrumări pentru tratarea păcatelor

36

Capitolul şapte: Lipsa de evlavie

41

Capitolul opt: Îngrijorarea şi frustrarea

48

Capitolul nouă: Nemulţumirea

55

Capitolul zece: Nerecunoştinţa

60

Capitolul unsprezece: Mândria

67

Capitolul doisprezece: Egoismul

76

Capitolul treisprezece: Lipsa stăpânirii de sine

82

Capitolul patrusprezece: Nerăbdarea şi iritabilitatea

3


87

Capitolul cincisprezece: Mânia

91

Capitolul şasesprezece: Buruienile mâniei

97

Capitolul şaptesprezece: Atitudinea critică

106

Capitolul optsprezece: Invidia, Gelozia şi alte păcate înrudite

112

Capitolul nouăsprezece: Păcatele limbii

119

Capitolul douazeci: Atitudinea lumească

123

Capitolul douazeci şi unu: Şi acum, încotro?

132

Note

136

Despre autor

139

Prefaţă

„Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea. „ (Ioan 8:7) Deşi mulţi cercetători din ziua de astăzi se îndoiesc de faptul că binecunocuta relatare despre femeia acuzată de adulter face parte realmente din Evanghelia lui Ioan, expresia a devenit parte din cultura noastră, împreună cu o alta de acelaşi gen: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7:1)

Cartea de faţă, aşa cum anunţă titlul, se referă la păcat nu la păcatele evidente ale culturii noastre, ci la păcatele subtile ale credincioşilor, care constituie publicul ţintă al cărţii. Aşadar permiteţi-mi să vă spun direct că nu

4


sunt scutit de păcatele tratate aici. De fapt, veţi descoperi că uneori folosesc propriile experienţe triste ca exemple pentru o parte dintre aceste păcate.

Motivaţia pentru scrierea acestei cărţi vine dintr-o convingere tot mai mare că aceia dintre noi pe care eu îi numesc evanghelici conservatori s-ar putea să fi devenit atât de preocupaţi de păcatele majore ale societăţii din jurul nostru încât am pierdut din vedere nevoia de a ne trata propriile păcate mai „rafinate” sau mai subtile.

Cu toate acestea, in timp ce caut să discut aceste păcate „respectabile”, doresc şi ca aceasta să fie o carte a speranţei. Niciodată nu trebuie să ne bălăcim fără speranţă în păcatele noastre. Mai degrabă, trebuie să credem Evanghelia prin intermediul căreia Dumnezeu S-a ocupat atât de vina păcatului nostru, cât şi de dominaţia Sa asupra noastră.

Totuşi, Evanghelia este numai pentru păcătos, pentru cei care recunosc că au nevoie de ea. Mulţi creştini cred că Evanghelia este numai pentru necredincioşi. Conform acestei concepţii, odată ce ne-am pus încrederea în Hristos, nu mai avem nevoie de Evanghelie. Dar, după cum caut să arăt în această carte, Evanghelia este un dar vital de la Dumnezeu nu numai pentru mântuire, ci şi pentru a ne da posibilitatea de a trata activitatea continuă a păcatului în viaţa noastră. Aşa că încă avem nevoie de Evanghelie în fiecare zi.

Cartea de faţă nu acoperă nici pe departe toate păcatele subtile cu care este posibil să ne confruntăm. Câţiva prieteni de-ai mei, slujitori ai Evangheliei, au analizat o listă interminabilă de păcate pe care o compilasem şi m-au ajutat să o reduc la o listă mai uşor de folosit, cuprinzându-le pe cele comune. Acelor prieteni le mulţumesc din inima pentru sugestiile lor.

Încă trei persoane sunt vrednice de a fi amintite în mod special. Don Simpson, care nu este numai editorul meu, ci şi un prieten apropiat, mi-a fost de foarte mare ajutor. Dr. Bob Bevington, cu care tocmai am colaborat la o altă carte, mi-a citit la rândul lui manuscrisul şi a facut sugestii utile. Jessie Newton mi-a transpus manuscrisul pe computer, astfel incat să poată fi trimis editurii. Acesta este cel de-al treilea manuscris pe care mi l-a dactilografiat Jessie. In cele din urmă, este vorba despre acei nenumăraţi oameni care au susţinut acest proiect în rugăciune. Vă mulţumesc tuturor pentru contribuţia voastră la această carte. Şi, mai presus de toate, slava să fie a lui Dumnezeu acum şi în veşnicie.

5


ISFINŢI OBIŞNUIŢI

Biserica din Corint era într-o dezordine totală, atât din punct de vedere teologic cât şi din punct de vedere moral. Erau mândri şi neascultători; tolerau imoralitatea crasă, îşi intentau proces unul altuia, se împăunau cu libertatea lor în Hristos, abuzau de ceremonia Cinei Domnului, înţelegeau greşit scopul darurilor spirituale şi erau confuzi în privinţa viitoarei învieri a morţilor. Şi totuşi, atunci când Pavel le-a scris, i-a numit „sfinţi” (2 Corinteni 1:1) sau „chemaţi sfinţi” (1 Corinteni 1:2).

Sensul popular al cuvintelor se schimbă adesea în decursul timpului, pe baza utilizării lor obişnuite. Aşa că astăzi noi nu i-am mai considera pe acei creştini dezordonaţi drept sfinţi. I-am putea numai carnali, lumeşti sau imaturi, dar în mod sigur nu sfinţi. În tradiţia romano-catolică, statutul de sfânt este conferit postum creştinilor care au avut un caracter şi realizări cu totul ieşite din comun. Scriu aceste cuvinte la câteva luni de la moartea unui papă foarte admirat, papa Ioan Paul al II-lea, şi deja există un sentiment popular foarte răspândit în favoarea canonizării sale ca sfânt.

Se pare că în decursul istoriei Bisericii, cei mai mulţi dintre apostolii iniţiali, inclusiv Pavel, au ajuns să fie numiţi sfinţi. Bunicul meu era membru al Bisericii metodiste Sf. Pavel. În oraă avem Biserica baptistă Sf. Ioan.. Un prieten de-al meu, prezbiterian, păstoreşte Capela Sf. Andrei. Eu am predicat în Biserica anglicană Sf. Toma. Chiar şi Matia, apostolul ales să-l înlocuiască pe Iuda, intră în scenă în Biserica Sf. Matia din Sydney, Australia. Şi, desigur,

6


deasupra lor, a tuturor, se înalţă cu superioritate Bazilica Sf. Petru de la Vatican.

În ziua de astăzi, în afara tradiţiilor romano-catolică şi ortodoxă, cuvântul sfânt este rareori utilizat. Dar şi atunci, cel mai adesea este folosit pentru a descrie o persoană (de regula în vârstă) cu un caracter neobisnuit de evlavios. Poate că aţi putea spune: „Dacă a existat vreodată vreo sfântă, aceea a fost bunica mea.”La auzirea unei astfel de afirmaţii, imediat ne imaginăm o femeie bună, amabilă, care-şi citeşte Biblia şi se roagă cu regularitate şi care este cunoscută pentru faptele ei bune faţă de alţii.

Şi-atunci, cum a putut apostolul Pavel să îi numească pe credincioşii dezordonaţi din Corint sfinţi? De fapt, se pare că această formă de adresare pare a fi o formă preferată de Pavel. El o întrebuinţează la câteva dintre epistolele sale şi în mod frecvent îi numeşte pe credincioşi sfinţi (pentru exemplificare, citiţi Romani 1:7; 16:15; 1 Corinteni 1:2; 2 Corinteni 1:1; Efeseni 1:1; Filipeni 1:1; 4:21-22 şi Coloseni 1:2). Cum a putut Pavel să-i numească pe credincioşii obişnuiţi, chiar şi pe cei năpădiţi de probleme cum erau cei din Corint, sfinţi?

Răspunsul consta în semnificaţia cuvântului, aşa cum este el utilizat în Biblie. Cuvântul grecesc pentru sfânt este hagios şi se referă nu la caracterul cuiva, ci la o stare a existenţei. Sensul său literal este: „unul care este pus deoparte pentru Dumnezeu.” În acest sens, fiecare credincios – chiar şi cel mai obişnuit şi cel mai imatur – este un sfânt. Expresia propriu-zisă pe care a folosit-o Pavel în 1 Corinteni este: către „cei care au fost sfintiţi în Hristos Isus, chemaţi sfinţi” cuvântului sfintiţi, cuvânt pe care de obicei îl asociem cu viaţa sfântă. Dar cuvintele sfinţit şi sfânt provin din aceeaşi familie de cuvinte greceşti. Un sfânt este pur şi simplu cineva care a fost sfinţit. Deşi poate suna ciudat, am putea reformula literalmente cuvintele lui Pavel astfel: „către cei separaţi în Hristos Isus, chemaţi să fie cei separaţi.”

Separaţi pentru ce? O întrebare şi mai corectă este: Separaţi pentru cine? Răspunsul este: „pentru Dumnezeu.” Fiecare credincios adevărat a fost separat sau pus deoparte de Dumnezeu pentru Dumnezeu. La un moment dat, Pavel L-a descris pe Domnul nostru Isus Hristos drept Cel care S-a dat pe Sine Însuăi pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi sa-Şi cureţe un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru lucrări bune (vedeţi Tit 2:14). Iar în 1 Corinteni 6:19-20, Pavel ne spune: „...că voi nu sunteţi ai vostri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ.” Împreună, aceste două pasaje ne ajută să înţelegem semnificaţia biblică a unui sfânt. Sfântul este un om pe care Hristos l-a cumpărat cu sângele Său pe cruce şi pe care l-a pus deoparte pentru Sine, pentru a fi proprietatea Sa.

Ce înseamnă a fi separat sau pus deoparte? O bună analogie poate fi găsită la Academia Fortelor Aeriene ale S.U.A., care se află în vecinătatea locuinţei noastre. Cadeţii din primul an sunt trataţi într-un mod extrem de diferit de felul în care sunt trataţi bobocii din universităţile publice sau private. Din momentul în care coboară din autobuz pe terenul Academiei şi de-a lungul întregului an iniţial, ei sunt supuşi unei discipline extrem de riguroase, destinate a-i transforma din nişte adolescenţi americani relaxaţi în

7


cadeţi bine disciplinaţi, care se pregătesc să devină ofiţeri. Deşi această disciplină se relaxează treptat, pe măsură ce cadeţii se îndreaptă spre finalul celor patru ani, ea nu este niciodată întru totul exclusă. Chiar şi ca seniori, ei încă sunt supuşi unor cerinţe academice şi de comportament stricte.

De ce există această diferenţă între academie şi o universitate obişnuită? Aceşti tineri şi tinere au fost, în sensul adevarat al cuvantului, „puşi deoparte” de guvernul S.U.A. pentru a deveni ofiţeri ai Fortelor Aeriene. Guvernul plăteşte peste 300.000 de dolari pentru a educa şi a instrui un cadet pe o perioadă de patru ani. Aşadar, Academia nu exista pentru a-i pregăti pe tineri să fie profesori sau bancheri pe Wall Street. Ea există cu un singur scop: să pregatească ofiţeri pentru Forţele Aeriene ale S.U.A. Iar cadeţii sunt „puşi deoparte” în acest scop.

În mod similar, fiecare nou credincios a fost pus deoparte de Dumnezeu, separat pentru Dumnezeu, pentru a fi transformat după chipul Fiului Său, Isus Hristos. În acest sens, fiecare credincios este un sfânt – o persoană separată de modul său de viaţă păcătos anterior şi pus deoparte de Dumnezeu pentru a-L slăvi tot mai mult pe El, pe masură ce viaţa sa este transformată.

În sensul biblic al termenului, sfinţenia nu este un statut al realizărilor şi al caracterului, ci o stare a existenţei – o stare complet nouă a vieţii aduse de Duhul lui Dumnezeu. Pavel o descrie ca o „[întoarcere] de la întuneric la lumina şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 26:18) şi, din nou, ca fiind o eliberare „de sub puterea întunericului” şi o transferare „în împărăţia Fiului dragostei Lui” (Coloseni 1:13).

Noi nu devenim sfinţi prin acţiunile noastre. Suntem făcuţi sfinţi prin acţiunea supranaturală imediată a Duhului Sfânt care lucrează această schimbare adânc în interiorul fiinţei noastre, astfel încat noi să devenim realmente creaţii noi în Hristos (vedeţi 2 Corinteni 5:17). Această schimbare de statut este descrisă în mod profetic în Ezechiel 36:26: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră [ o inimă moartă, insensibilă] şi vă voi da o inimă de carne [o inimă vie, sensibilă].”

Ar fi frumos dacă am putea încheia povestea aici, pentru că ultimele două paragrafe ar putea sugera că un sfânt este cineva care nu mai păcătuieşte. Dar va, cu toţii ştim că acest lucru nu este adevărat. Dacă suntem cinstiţi cu noi înşine, ştim că aproape în fiecare ceas de trezire păcătuim în gândire, cuvânt sau faptă. Chiar şi faptele noastre cele mai bune sunt pătate de motivaţii impure (amestecate) şi de o înfăptuire imperfectă. Şi care dintre noi poate măcar începe să spună: „Mi-am iubit aproapele ca pe mine însumi”? Şi desigur că biserica dezordonată din Corint este dovada numarul unu că noi, sfinţii, putem fi destul de păcătoşi în atitudinile şi acţiunile noastre.

De ce este acest lucru adevarat? De ce exista o nepotrivire între ceea ce pare să fi promis Dumnezeu şi ceea ce experimentăm în viaţa noastră cotidiană? Răspunsul se găseşte în versete precum Galateni 5:17, care afirmă: „Căci firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva

8


firii păcătoase; şi aceasta sunt opuse unul altuia, ca sş nu faceţi ceea ce aţi voi.”

Războiul dintre firea păcătoasă şi Duhul Sfânt, descris în Galateni 5:17, este purtat zilnic în inima fiecărui creştin. De exemplu, acesta este motivul pentru care Petru îndeamnă: „Să vă feriţi de poftele cărnii, care se războiesc cu sufletul.” (1 Petru 2:11) Aşadar, deşi 2 Corinteni 5:17 şi Ezechiel 36:26 vorbesc despre o schimbare decisiva care are loc intotdeauna in inima fiecarui nou credincios, manifestarea exterioara a acestei schimbari nu este instantanee si absoluta. In loc de aceasta, ea este progresiva in timp si nu va fi niciodata completa in viata aceasta. Totusi, constientizarea acestei lupte interioare cu pacatul nu ar trebui sa fie niciodata folosita ca scuza pentru comportamentul pacatos. Mai degraba, ar trebui ca intotdeauna sa tinem minte ca suntem sfinti chemati sa ducem o viat care este pusa deoparte pentru Dumnezeu.

Desi Pavel isi incepe prima epistola catre biserica din Corint numindu-i „cei care au fost sfinti [pus deoparte pentru Dumnezeu] in Hristos Isus, chemati sfinti [cei pusi deoparte].” Apoi, in tot restul epistolei ii indeamna cu putere sa se poarte ca niste sfinti . Intr-un sens, scrisoarea lui Pavel ar putea fi rezumata prin urmatoarea declaratie: „Voi sunteti sfinti. Acum purtati-va ca sfintii!” Uneori ideea este exprimata mai succint: „Fiti ceea ce sunteti.” Adica, fiti in comportamentul vostru ceea ce sunteti in starea voastra existentiala. Asadar, desi cuvantul sfant descrie esentialmente noua noastra stare de existenta ca oameni separati de Dumnezeu, el poarta cu sine ideea responsabilitatii de a trai ca sfinti in viata noastra cotidiana.

Pe cand serveam ca ofiter in Marina S.U.A., cu aproximativ cincizeci de ani in urma, exista o expresie: „conduita nepotrivita pentru un ofiter”. Acea expresie acoperea orice, de la incalcari minore, care aveau ca rezultat o mistrare, la incalcari majore, care necesitau curtea martiala. Dar expresia reprezenta mai mult decat o descriere a comportamentului aberant; era o declaratie ca acea conduita era necorespunzatoare fata de ceea ce se astepta de la un ofiter. Ofiterul descris astfel nu reusise sa se ridice la nivelul responsabilitatii sale de a actiona asa cum trebuia sa actioneze un ofiter.

Poate ca am face bine sa adoptam o expresie similara pentru credinciosi: „conduita nepotrivita pentru un sfant”. O Asemenea expresie near face sa ne oprim brusc, nu-i asa? Atunci cand barfim, ne pierdem rabdarea sau ne enervam, ne-am putea aminti ca aceasta conduita este nepotrivita pentru un sfant. In principiu, noi ne purtam ca si corintenii, chiar daca nu in aceeasi masura. Traim in mod necorespunzator fata de chemarea noastra.

Biblia intrebuinteaza un cuvant anume pentru conduita nepotrivita pentru un sfant. Este vorba de cuvantul pacat. Si, exact asa cum „conduita nepotrivita pentru un ofiter” acopera o gama larga de conduite necorespunzatoare, tot asa cuvantul pacat acopera o gama larga de comportamente necuviincioase. El acopera totul, de la barfa la adulter, de la nerabdare la crima. In mod evident, exista grade ale gravitatii pacatului. Dar

9


in ultima instanta, pacatul este pacat. Este o conduita nepotrivita pentru un sfant.

Cu toate acestea, una dintre problemele noastre este ca niciodata nu ne gandim la noi insine ca la niste sfinti – cu responsabilitatea concomitenta a noii noastre stari, de a trai ca sfinti – si nici nu consideram actiuni ca barfa si nerabdarea drept pacate. Pacatul este ceea ce fac oamenii din afara comunitatilor noastre crestine. Putem identifica fara greutate pacatul in conduita imorala sau lipsita de etica a oamenilor din societate in general. Dar adeseori nu reusim sa-l vedem in ceea ce numim „pacatele acceptabile ale sfintilor”. De fapt, noi, la fel ca societatea in general, traim tagaduindu-ne pacatul. Asa ca haideti acum sa mergem mai departe si sa vorbim despre pacat si despre tagaduirea sa frecventa in viata noastra.

IIDISPARITIA PACATULUI

10


In cartea sa din 1973, Ce sa intamplat cu pacatul?, psihiatrul Karl Menninger a scris>

Insusi cuvantul „pacat”, care pare sa fidisparut, era candva un cuvand mandru. Era odinioara un cuvant puternic, un cuvant amenintator si grav... Dar cuvantul a plecat. Aproape ca a disparut – cuvantul, odata cu notiunea. De ce? Nu mai pacatuieste nimeni? Nu mai crede nimeni in pacat?

Pentru a-si intari observatiile, Dr. Menninger a remarcat ca in cadrul proclamatiei prezidentiale pentru Ziua Nationala de Rugaciune, ultima mentiune a cuvantului pacat a fost facuta in proclamatia presedintelui Eisenhower din 1953 – iar acele cuvinte erau imprumutate dintr-o chemare la rugaciune nationala, rostita de Abraham Lincoln in 1863! Asadar, asa cum a remarcat Dr. Menninger, „ca natiune noi am incetat in mod oficial sa <pacatuim> cam cu douazeci [acum peste cincizeci] de ani in urma.”1

Karl Menninger nu este in niciun caz singurul care evalueaza astfel situatia. Intr-un articol intitulat „Ce! Eu, pacatos?” autorul Peter Barnes, a scris:

In Anglia secolului al XX-lea. C.S.Lewis a remarcat: „Obstacolul pe care l-am intampinat este absenta aproape totala din mintea ascultatorilor mei a oricarui sentiment al pacatului.” Iar in 2001 D.A. Carson, cercetator al Noului Testament, a comentat ca cel mai frustrant aspect al evvanghelizarii in universitati este faptul ca in general studentii nu au nicio idee despre pacat. „Stiu foarte bine cum sa pacatuiasca, dar n-au nici cea mai vaga idee ce este pacatul.”2

Aceste declaratii nu fac decat sa confirme ceea ce pare a fi clar pentru multi observatori: intreaga idee a pacatului a disparut, practic, din cultura noastra.

Din nefericire, ideea de pacat este pe cale de dispariti si din multe biserici. Sociologul Marsha Witten a analizat patruzeci si sapte de predici inregistrate, pe tema fiului ratacitor (vedeti Luca 15:11-32), predicate de slujitori ai Evangheliei baptisti si prezbiterieni. In cartea Totul este iertat, ea a scris:

Cum este tratata ideea de pacat in predicile studiate aici? Nu ar trebui sa fim surprinsi sa descoperim ca exprimarea notiunii de pacat creeaza dificultati multor pastori. ... Dupa cum am vazut aici, o examinare mai atenta a predicilor sugereaza numeroasele moduri in care conceptul de „pacat” a fost cosmetizat pentru a se adapta sensibilitatii secfulare. Pentru ca,desi anumite imagini traditionale ale pacatului sunt pastrate in acest discurs, limbajul adesea le amortizeaza impactul asura ascultatorilor, deoarece utilizaeaza o varietate de mijloace retorice cu efect atenuator.3

11


Doamna Witten si-a incheiat capitolul referitor la modul de ratare a pacatului de catre pastori, cu urmatoarea observatie: „In acest context, vorbirea despre pacat pare mai mult a pune limite implicite, pentru a-i separa pe cei din interior, care nu pot fi atinsi de aceasta evaluare, de outsiderii care constituie tintele acesteia, decat a formula introspectii teologice in interiorul depravarii naturii umane.”4

Asadar, vedem ca intregul concept de pacat a disparut practic din cultura americana in general, si a fost atenuat, chiar si in multe biserici, pentru a nu deranja sensibilitatea moderna. Intr-adevar, cuvintele biblice puternice pentru pacat au fost extirpate din vocabularul nostru. Oamenii nu mai comit adulter, ci au o ventura amoroasa. Directorii de corporatii nu fura, ci comit o frauda.

Dar ce putem spune despre bisericile evanghelice conservatoare? Oare ideea de pacat a disparut cu totul side la noi? Nu, nu a disparut, dar in multe cazuri a fost deviata inspre cei din afara cercurilor noastre, care comit pacate flagrante precum avortul, homosexualitatea si crima, sau faradelegi functionaresti notorii comise de directorii de corporatii. Este usor pentru noi sa condamnam acele pacate evidente, in timp ce practic ne ignoram propriile pacate, precum barfa, mandria, invidia, amaraciunea si pofta, sau chiar faptul ca ne lipsesc acele calitati induratoare pe care Pavel le numeste roada Duhului (vedeti Galateni 5:22-23).

Un pastor i-a invitat pe barbatii din biserica sa sa i se alature intr-o intrunire de rugaciune. In loc sa se roage pentru nevoile spirituale ale bisericii, cum s-ar fi asteptat el, toti barbatii, fara nicio exceptie, s-au rugat referitor la pacatele societatii, in special avortul si homosexualitatea. In final, pastorul, consternat de prezumtia vizibila a acelor barbati, a incheiat intrunirea de rugaciune cu binecunoscuta rugaciune a vamesului: „Dumnezeule ai mila de mine, pacatosul.” (Luca 18:13).

Atitudinea fata de pacat reflectata in rugaciunile acelor barbati pare a fi mult prea impamantenita in cercurile noastre evanghelice conservatoare. Desigur, aceasta este o observatie generala si exista multe exceptii fericite. Dar in ansamblu, se pare ca suntem mai preocupatide pacatele societatii decat de pacatele sfintilor. De fapt, adesea ne complacem in ceea ce eu numesc pacatele „respectabile” sau chiar acceptabile”, fara a avea vreun sentiment de pacat. Barfa sau cuvintele rautacioase despre un frate sau o sora in Hristos curg usor din gura noastra, fara ca macar sa fim constienti ca facem rau. Pastram rani cauzate de nedreptati demult trecute, fara a face vreun efort de a ierta asa cum ne-a iertat si Dumnezeu pe noi. II privim de sus pe „pacatosii” din societate, fara a avea niciun sentiment de smerenie din cauza ca „daca n-ar fi fost harul lui Dumnezeu, asa am fi fost si noi.”

Ne-am infuriat, si pe buna dreptate, atunci cand o biserica importanta a hirotonisit ca episcop un homosexual. De ce nu deplangem si egoismul, duhul critic, nerabdarea si mania noastra? Este usor sa ne scoatem pe noi insine din culpa spunand ca aceste pacate nu sunt la fel de rele cum sunt pacatele flagrante ale societatii. Dar Dumnezeunu ne-a dat autoritatea de a stabili valori pentru diverse pacate. In loc de aceasta, El ne spune prin

12


intermediul lui Iacov: „Caci, cine va pazi toata Legea si va gresi intr-o singura porunca se face vinovat de toate.” (2:10) Acest verset este dificil de inteles pentru noi, deoarece gandim prin prisma legilor individuale si a pedepselor corespunzatoare. Dar Legea lui Dumnezeu este dintr-o bucata. Biblia nu vorbeste despre Legea lui Dumnezeu, ca si cand ar fi mai multe, ci despre Legea lui Dumnezeu, ca un intreg. Atunci cand cineva comite o crima, incalca Legea lui Dumezeu. Atunci cand un crestin permite vorbirii corupte (adica vorbirii care are ca scop demolarea altuia) sa iasa din gura sa (vedeti Efeseni 4:29), incalca Legea lui Dumnezeu.

In primul capitol am confirmat ca anumite pacate sunt mai serioase decat altele. As prefera mai degraba sa ma fac vinovat de o privire pofticioasa decat de adulter. Cutoate acestea, Isus a spus ca odata cu acea privire pofticioasa eu de fapt am comis adulter in inima mea. As prefera sa fiu manios pe cineva decat sa il ucid pe omul acela. Cu toate acestea, Isus a spus ca atat cel care ucide cat si cel care ste manios pe fratele sau sunt pasibili de judecata (vedeti Matei 5:21-22). Adevarul este ca toate pacatele sunt grave, pentru ca toate pacatele reprezinta o incalcare a Legii lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan a scris „pacatul este faradelege” (1 Ioan 3:4). Toate pacatele, chiar si pacatele care ne par atat de neinsemnate, sunt faradelege. Ele nu reprezinta doar incalcarea unei sngure porunci ci o desconsiderare totala a legii lui Dumnezeu, o respingere deliberata a voii Sale morale in favoarea inplinirii propriilor noastre dorinte. In valorile noastre umane din cadrul legilor civile facem o deosebire uriasa intre un cetatea care primeste din cand in cand un proces-verbal de contraventie, dar care altminteri „respecta legile”, si o persoana care duce o viata „nelegiuita”, dispretuind si desconsiderand complet orice lege. Dar Biblia nu pare a face aceasta deosebire. Ea spune pur si simplu ca pacatul – adica orice pacat, fara deosebire – este nelegiuire.

In cultura greaca, cuvantul pacat insemna initial „a rata marcajul”, adica a rata centrul tintei. De aceea, pacatul era considerat o eroare de calcul sau o nereusita. Chiar si astazi, ceva adevar se gaseste in aceasta idee, de exemplu atunci cand o persoana se pocaieste cu adevarat pentru un anumit comportament pacatos si cauta cu sinceritate sa-l biruiasca, dar cu toate acestea esueaza frecvent. Persoana respectiva doreste sa nimereasca centrul tintei de fiecare data, dar pare sa nu reuseasca. Totusi, de obicei, actiunile noastre pacatoase nu izvorasc dintr-o nereusita, ci dintr-un indemn interior de a ne indeplini propriile dorinte. Dupa cum a scris Iacov: „Ci fiecare este ispitit cand este atras si ademenit de pofta lui insusi.” (1:14) Barfim sau poftim din cauza placerii pacatoase pe care o simtim in aceste lucruri. In acel moment, ispita acelei placeri efemere este mai puternica decat dorinta de a-I placea lui Dumnezeu.

Pacatul este pacat. Chiar si acele pacate pe care eu le numesc „pacatele acceptabile ale sfintilor” – acele pacate pe care le toleram in viata noastra – sunt grave in ochii lui Dumnezeu. Mandria religioasa, atitudinea critica, vorbirea rautacioasa la adresa altora, nerabdarea, mania, chiar si

13


ingrijoarea noastra (vedeti Filipeni 4:6), toate acestea sunt grave in fata lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel, subliniind necesitatea de a cauta indreptatirea numai prin credinta in Hristos, a citat din Vechiul Testament: „Blestemat este oricine nu staruie in toate lcrurile scrise in cartea Legii, ca sa le faca”. (Galateni 3:10) Acesta este un standard de supunere cat se poate de exigent. In termeni academici, acest lucru inseamna ca nota 9,99 la un examen final nu este o nota de trecere. Inseamna ca ovirgula pusa la locul nepotrivit intr-o lucrare de altfel buna ar lua nota 1. Dar, din fericire, Pavel continua, asigurandu-ne ca Hristos „ne-a rascumparat [adica pe toti cei care se incred in El ca rascumparator al lor] din blestemul legii, facandu-se blestem pentru noi.” (Galateni 3:13) Cu toate acestea, ramane valabil faptul ca pacatele aparent minore pe care le toleram in viata noastra sunt intr-adevar vrednice de blestemul lui Dumnezeu.

Da, intreaga idee de pacat pare a fi disparut din cultura noastra. Se poate sa fi fost atenuata in multe dintre bisericile noastre, asa incat sa nu-i faca pe ascultatori sa se simta stanjeniti. Si, trist de spus, printre numerosi crestini conservatori conceptul de pacat a fost esentialmente redefinit pentru a acoperi numai pacatele crase ale societatii noastre. Rezultatul este ca multi credinciosi integri din punct de vedere moral nu mai sunt constienti de pacatul persoanal.. Dar constiinta pacatului nu a disparut dinaintea lui Dumnezeu. Mai degraba, toate pacatele, atat asa-numitele pacate respectabile ale sfintilor, pe care prea adesea le toleram, cat si pacatele flagrante ale societatii, pe care suntem grabiti sa le condamnam, reprezinta o desconsiderare a Legii lui Dumnezeu si sunt condamnabile in fata Sa. Ambele sunt vrednice de blestemul lui Dumnezeu.

Daca aceasta observatie pare o incriminare prea dura si exhaustiva a credinciosilor, permiteti-mi sa spun ca exista multi oameni evlaviosi, smeriti, care constituie exceptii fericite. De fapt, paradoxul este ca cei a caror viata reflecta in cea mai mare masura roada Duhului sunt de regula cei care sunt cei mai constienti de acest asa-numite pacate acceptabile din viata lor si care gem launtric din cauza lor. Dar exista si o vasta multime de oameni care au o atitudine foarte critica fata de pacatele grosolane ale societatii, dar care, din cauza mandriei, nu par constienti de propriile pacate. Iar multi dintre noi traim undeva intre aceste doua situatii. Insa ideea este ca toate pacatele noastre, oriunde ne-am afla in ceea ce priveste gradul de constientizare a lor in viata noastra, sunt condamnabile in fata lui Dumnezeu si vrednice de judecata Sa.

Indiscutabil ca am prezentat o imagine destul de intunecata, atat a societatii in ansamblu, cat si acomunitatii noastre evanghelice conservatoare. Dar Dumnezeu nu ne-a parasit. Pentru cei care sunt credinciosi adevarati, Dumnezeu este inca tatal nostru ceresc. El lucreaza in mijlocul nostru pentru a ne chema la pocainta si innoire. Parte din chemarea Sa inseamna sa ne conduca in locul in care sa vedem pacatele pe care le toleram in viata noastra, astfel incat sa experimentam pocainta si innoirea de care avem nevoie. Rugaciunea mea este ca lui dumnezeu sa-I faca

14


placere sa foloseasca aceasta carte ca mijloc pentru a atinge acest scop. Si pe parcursul inca unui capitol vom sapa mai adanc in pacatosenia pacatelor noastre „respectabile”.

IIICARACTERUL MALIGN

AL PACATULUI

Cancerul! Este un cuvant temut, un cuvant care adesea invoca un sentiment de disperare si uneori chiar de deznadejde.. Pentru mine, cancerul era intotdeauna ceva care se intampla in alte familii. Dar in 1987 el a aparut in familia noastra, cand sotia mea a fost diagnosticata cu limfom non-Hodgkin. Imi amintesc ce reactie a avut: „Lucrul acesta nu ni se poate intampla noua.” Dar ni se intamplase si, cateva luni mai tarziu, sotia mea a murit, dupa o boala istovitoare si chiar umilitoare.

Un alt termen pentru cancer este „tumoare maligna.” Din punct de vedere medical, cuvantul malign descrie o tumoare cu o crestere potentiala nelimitata, care se extinde local in tesuturile adiacente prin invazie si in mod sistematic in alte parti ale corpului prin metastazare. Lasata de capul ei, o tumoare maligna tinde sa se infiltreze si sa metastazeze intregul corp si in cele din urma provoaca moartea. Nu este nicio mirare ca malign si cancer sunt cuvinte atat de temute.

Pacatul este o stare maligna spirituala si morala. Daca este lasat in voia lui, se poate raspandi in intreaga noastra fiinta si ne poate contamina toate domeniile vietii. Mai rau decat atat, el adeseori va „metastaza” din noi in viata celorlalti credinciosi care se afla in jurul nostru. Niciunul dintre noi nu traieste pe o insula spirituala sau sociala. Atitudinile, cuvintele si actiunile noastre, deseori chiar si gandurile noastre intime nerostite, tind sa aiba efect asupra celor din jurul nostru.

Probabil ca la acest lucru se gandea Pavel cand a scris: „Niciun cuvant murdar sa nu va iasa din gura, ci unul bun, pentru zidire, dupa cum este

15


nevoie, ca sa le dea har celor care-l aud.” (Efeseni 4:29) Vorbirea noastra, fie ca este despre altii sau adresata altora, tinde sa darame sau sa zideasca. Ea fie corupe mintea ascultatorilor nostri, fie le da har. Aceasta este puterea cuvintelor noastre. Daca barfesc, demolez o alta persoana si corup mintea ascultatorului meu. Daca ma plang de circumstantele dificile din viata mea, contest suveranitatea sibunatatea lui Dumnezeu si il ispitesc pe ascultatorul meu sa faca acelasi lucru. In felul acesta, pacatul meu „metastazeaza” in inima altei persoane.

Cu toate acestea, pacatul reprezinta mult mai mult decat actiuni gresite, cuvinte rautacioase sau chiar acele ganduri rele pe care nu le exprimam niciodata. Pacatul este un principiu sau o forta morala in inima noastra, in fiinta noastra launtrica. Actiunile, cuvintele si gandurile noastre pacatoase sunt pur si simplu exprimari ale principiului pacatului care locuieste in noi, chiar si in aceia dintre noi a caror inima a fost innoita. Apostolul Pavel numeste acest principiu carnea (sau firea pacatoasa, in anumite traduceri ale Bibliei). Acest principiu, numit carnea, este o realitate atat de puternica incat uneori Pavel il personifica (vedeeti, de exemplu, Romani 7:8-11, Galateni 5:17).

Iata adevarul gol-golut la care trebuie sa ne gandim in mod serios. Chiar daca inima noastra a fost innoita, chiar daca am fost eliberati de domnia absoluta a pacatului, chiar daca Duhul Sfant al lui Dunezeu locuieste in trupurile noastre, acest principiu al pacatuluiinca sta la panda in noi si se lupta impotriva sufletelor noastre. Esecul de a recunoaste realitateainfioratoare a acestui adevar este cel care ofera solul fertil in care pacatele noastre „respectabile” sau „acceptabile” cresc si infloresc.

Noi, cei care suntem credinciosi, tindem sa ne evaluam caracterul si conduita in functie de cultura morala in care traim. Deoarece de obicei traim la nivelul unui standard moral mai inalt decat societatea in general, este usor sa ne simtim bine in propria piele si sa presupunem ca si Dumnezeu simte la fel. Nu reusim sa ne rafuim cu realitatea pacatului care inca locuieste in noi.

Unul dintre adevarurile generale referitoare la cancer este ca de multe ori poate creste nedetectat pana cand ajunge la o faza de criza sau chiar in faza in care este fatal. Cand sotia mea si-a vizitat medicul in data de 19 iunie 1987, nu avea nicio idee despre faptul ca in abdomenul ei se dezvolta o tumoare. Nici chiar medicii ei competenti, care au tratat cu succes tumoarea, nu au reusit sa depisteze ca aceasta deja metastazase in sistemul ei limfatic. De fapt, cuvantul amagitor, care este un termen relativ la morala, poate fi utilizat pentru a descrie modul in care deseori pare sa actioneze cancerul. Pare tratat cu succes, dar, pe neasteptate, reapare in alta parte a corpului.

Modul in care actioneaza cancerul reprezinta o buna analogie pentru modul in care actioneaza in viata noastra pacatul, in special cel asa-numit acceptabil sau rafinat. Dupa cum am mentionat in prefata, un alt termen descriptiv potrivit este cel de pacate subtile. Cuvantul subtil are o gama larga de sensuri, unele dintre ele pozitive, ca in „umbrele subtile de albastru intr-un tablou”. Dar deseori el are o puternica conotatie negativa, insemnand viclean, siret, insidios sau inselator. Acesta este sensul cuvantului in expresia

16


pacate subtile. Pacatele acceptabile sunt subtile in sensul ca ne amagesc sa credem ca nu sunt atat de rele, sa nu ne gandim la ele ca pacate, ori, chiar mai rau, sa nu ne gandim la ele deloc! Da, unele dintre pacatele noastre rafinate sunt atat de subtile incat le comitem fara ca macar sa ne gandim la ele, nici in momentul respectiv si nici dupa aceea. Adeseori traim intr-o tagaduire inconstienta a pacatelor noastre „acceptabile”.

Noi, credinciosii din ziua de astazi, am fost influentati intr-o anumita masura de filozofia actuala: „sa ma simt bine in pielea mea”. Prin constrast, redinciosii din perioada puritana a secolului al XVII-lea aveau o imagine diferita despre ei insisi. Eise temeau de realitatea pacatului care inca locuia in ei. In biblioteca mea am patru carti despre pacat, scrise de pastori din epocarespectiva. Iata titlurile lor:

Pacatosenia pacatuluiStricaciunea pacatuluiAnatomia pacatelor secrete Raul relelor sau extraordinara pacatosenie a pacatuluiToti acesti pastori au vazut pacatul asa cum este el in realitate: o forta

diabolica din interiorul nostru. Ralph Venning, autorul cartii Pacatosenia pacatului, intrebuinteaza cuvinte deosebit de pitoresti (in sensul negativ) pentru a descrie pacatul. In numai cateva pagini, el spune ca pacatul este urat, odios, malign, contagios, vatamator, hidos, dusmanos, otravitor, virulent, mizerabil, abominabil si fatal.

Cantariti pentru cateva minute aceste cuvinte, pentru a intelege impactul lor deplin. Aceste cuvinte nu descriu numai pacatele scandaloase ale societatii, ci si pacatele respectabile pe care le toleram in propria noastra viata. Ganditi-va la pacatele tolerate, de genul nerabdarii, mandriei, resentimentului, frustrarii si auto-compatiirii. Va par odioase sivatamatoare? Chiar sunt. Tolerarea acestor pacate in viata noastra spirituala este la fel de periculoasa ca tolerarea cancerului in trupul nostru. Pacate aparent mici pot conduce la unele mai grave. Privirile pofticioase adesea conduc la dependenta de pornografie si poate chiar la adulter. Crima isi are de multe ori originea in manie, care se transforma in amaraciune, apoi in ura si in cele din urma in crima.

Acum deja s-ar putea sa fiti ispititi sa aruncati aceasta carte. N-ati luat-o ca sa fiti condamnati sau ca sa va fie expuse pacatele subtile. Pana acum tot ce ati gasit in ea pare intunecat si deprimant. Doriti sa fiti incurajati, nu condamnati. Daca asa simtiti, va rog sa nu plecati. Intr-adevar, vom ajunge la niste vesti bune ceva mai incolo. Dar deocamdata, trebuie sa continuam sa exploram vestile rele. De fapt, lucrurile se vor inrautati si mai mult. Cand vom vedea cat de rele sunt cu adevarat vestile rele, vom fi intr-o pozitie mai buna pentru a aprecia cat de bune sunt cu advarat vestile bune.

Deci, cum se inrautatesc si mai mult vestile rele? Pana acum am privit felul in care pacatul nostru ne afecteaza pe noi. Am vazut tendinta sa maligna in viata noastra, precum si in a celor din jurul nostru. Cu toate acestea, chestiunea si mai importanta este cum il afecteaza pacatul nostru pe Dumnezeu. Cineva a descris pacatul ca fiind o tradare la nivel cosmic.

17


Daca aceasta vi se pare o afirmatie exagerata, ganditi-va ca in Biblie, asa cum este de pilda in Leviticul 16:21, cuvantul faradelege inseamna de fapt razvratire impotriva autoritatii – in acest caz, autoritatea lui Dumnezeu. Asadar, atunci cand barfesc, eu ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu. Cand nutresc resentimente fata de o persoana, in loc sa o iert in inima mea, ma razvratesc impotriva lui Dumnezeu.

In Isaia 6:1-8, profetul Isaia vede o viziune a lui Dumnezeu in maretia Sa absoluta. El aude fiinte angelice care striga: „Sfant, sfant, sfant este Domnul ostirilor! Tot pamantul este plin de slava Lui!” (versetul 3). Orice evreu ar fi inteles ca repetarea intreita a cuvantului sfant are scopul de a transmite cel mai inalt grad posibil de sfintenie. Cu alte cuvinte, se spune ca Dumnezeu este infinit de sfant. Dar ce inseamna sa spui ca Dumnezeu este infinit de sfant? Desigur ca vorbeste despre puritatea Sa morala absoluta, dar inseamna mult mai mult decat atat. In primul rand, cuvantul sfant, atunci cand este utilizat pentru Dumnezeu, vorbeste despre maretia Sa infinita, transcendenta. Vorbeste despre domnia Sa suveranta asupra intregii Sale creatii. De aceea, atunci cand pacatuim, atunci cand incalcam Legea lui Dumnezeu in orice mod, chiar daca este extrem de mic in ochii nostri, ne razvratim impotriva autoritatii suverante si a maretiei transcendente a lui Dumnezeu. Ca s-o spunem pe sleau, pacatul este un atac la adresa maretiei si domniei suverane a lui Dumnezeu. Este intr-adevar o tradare cosmica.

Sa continuam cu vestile rele. Va amintiti istoria adulterului lui David cu Bat-Seba si aranjamentul pe care l-a facut apoi ca sa obina moartea sotului ei, Urie, pentru a incerca sa-si acopere adulterul? Dumnezeu a fost nemultumit, ca sa nu mai spunem mai mult, si l-a trimis pe Natan, profetul, ca sa-l infrunte pe David in legatura cu pacatul sau. Iata cuvintele lui Natan:

Pentru ce, dar ai dispretuit tu cuvantul Domnului, facand ce este rau inaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie Hetitul; ai luat de sotie pe sotia lui si pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum sabia niciodata nu se va departa de casa ta, pentru ca M-ai dispretuit si ai luat de sotie pe sotia lui Urie Htitul. (2 Samuel 12:9-10)

Observati utilizarea cuvantului dispretuit si in versetul 9 si in versetul 10. Prima data David dispretuieste cuvantul (Legea) Domnului. Apoi, Dumnezeu, vorbind prin intermediul lui Natan, spune: „M-ai dispretuit”. Vedem de aici ca pacatul reprezinta o dispretuire a Legii lui Dumnezeu. Dar vedem ca a dispretui Legea lui Dumnezeu inseamna a-L dispretui pe El. Este usor sa ne gandim ca pacatul lui David a fost cu adevarat scandalos si sa pierdem din vedere aplicabilitatea cuvintelor lui Natan la noi insine. Dar, dupa cum am vazut deja, toate pacatele, mici sau mari in ochii nostri, sunt indreptate impotriva lui Dumnezeu. De aceea, atunci cand ma complac in oricare dintre- asa-numitele pacate acceptabile, nu numai ca dispretuiesc Legea lui Dumnezeu ci, in acelasi timp, Il dispretuiesc pe Dumnezeu Insusi. Ganditi-va la acest lucru data viitoare cand mai sunteti ispititi sa rostiti critici

18


sau cuvinte rautacioase la adresa cuiva. Intelegeti de ce am spus ca descrierea noastra despre pacat se va inrautati?

Si inca nu am terminat. Inca mai am vesti rele. In contextul expunerii pacatului in relatiile noastre unii cu altii (vezi Efeseni 4:25-32), Pavel spune: „Sa nu intristati pe Duhul Sfant al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rascumpararii.” (versetul 30) Atunci cand ne gandim la pacatul nostru ca razvratire impotriva autoritatii suverane a lui Dumnezeu si ca o dispretuire atat a Legii sale cat si a persoanei Sale,Il vedem pe Dumnezeu in rolul Sau legitim de Domn si Judecator al nostru. Dar cand ne vedem pacatele ca intristandu-L pe Duhul Sfant – adica intristandu-L pe Dumnezeu – Il vedem pe Dumnezeu ca Rascumparatorul si Tatal nostru. Pacatul nostru Il intristeaza pe Tatal nostru ceresc. Fie ca suntem rautaciosi cu altcineva, fie ca suntem neiertatori cand cineva este rautacios cu noi, noi intristam inima Tatalui nostru.

Nu numai ca-L intreistam pe Tatal nostru ceresc cu pacatul nostru, ci si abuzam de harul Sau. Pavel a scris ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele, dupa bogatiile harului Sau (vezi Efeseni 1:7). Acesta este un adevar binecuvantat, dar pacatul, in amagirea sa subtila, ne va sugera ca gandurile ranchiunoase si cuvintele noastre rautacioase nu conteaza, pentru ca Dumnezeu le-a iertat. Cu toate acestea, iertarea nu inseamna trecerea cu vederea sau tolerarea pacatului nostru. Dumnezeu nu face niciodata asta. In schimb, Dumnezeu intotdeauna ne judeca pacatul. Dar in cazul nostru (adica al tuturor celor care se incred in Isus ca Mantuitor al lor), Dumnezeu a judecat pacatul in persoana Fiului Sau. Dupa cum a scris profetul Isaia: „Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor.” (Isaia 53:6) Vom abuza de harul lui Dumnezeu prin tolerarea in noi a pacatului care L-a tinut pe Hristos pe cruce?

In continuare, ganditi-va ca fiecare gand, cuvant sifapta pacatoase sunt comise in prezenta lui Dumneze. David a scris:

Doamne, Tu ma cercetezi de aproape si ma cunosti;Stii cand stau jos si cand ma scol;Si de departe imi patrunzi gandul. Tu imi cunostri cararea si somnul si stii toate caile mele Caci nu-mi ajunge cuvantul pe limba si Tu, Doamne, il si cunosti in

totul.(Psalmul 139:1-4)Dumnezeu ne cunoaste fiecare gand; El ne aude cuvintele chiar inainte

de a le rosti si ne vede fiecare fapta. El ne cerceteaza chiar si motivatiile, caci Pavel a scris ca atunci cand Domnul va veni, El „va descoperi gandurile [motivatiile] inimilor” (1 Corinteni 4:5)

Acest lucru inseamna ca toata razvratirea nostra, tot dispretul pentru Dumnezeu si Legea Sa, toata intristarea Duhului Sau Sfant, tot abuzul nostru fata de harul Sau, tot pacatul nostru, toate acestea sunt facute pe fata, chiar in prezenta lui Dumnezeu. Este ca si cand am comite tot pacatul nostru inainte Lui, in timp ce el sta pe tronul Sau imparatesc.

19


Mai devreme m-am referit la cartea puritanului Ralph Venning, Pacatosenia pacatului. Titlul suna oarecum ca o tautologie, o repetare inutila. Dar in titlul sau, Venning a incercat sa scoata in evidenta o idee, si iata care este aceasta in propriile sale cuvinte: „Dinpotriva, asa cum Dumnezeu este sfant, intru totul sfant, numai sfant, cu desavarsire sfant si intotdeauna sfant, la fel pacatul este pacatos, intru totul pacatos, numai pacatos, cu desavarsire pacatos si intotdeauna pacatos. „1

Nu conteaa daca pacatul nostru este scandalos sau respectabil tot pacatul nostru este pacatos, numai pacatos si cu desavarsire pacatos. Fie ca este mare sau mic in ochii nostri, el este ticalos in ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iarta pacatul din cauza sangelui varsat al lui Hristos, dar El nu-l tolereaza. In schimb, fiecare pacat pe care il comitem, chiar si pacatul subtil la care nici macare nu ne gandim, a fost pus asupra lui Hristos cand El a purtat blestemul lui Dumnezeu in locul nostru. Si tocmai in aceasta consta in principal caracterul malign al pacatului. Hristos a suferit din pricina pacatelor noastre.

Acestea sunt deci vestile rele despre pacatul nostru, si, dupa cum puteti veda, sunt foarte, foarte rele. Cum reactionati? Le veti devia asupra altor oameni pe care ii vezi pacatosi? Va doriti ca o anumita persoana sa citeasca acest capitol? Sau aceasta imagine a pacatului nostru va face sa doriti sa cadeti in ghenunchi in fata lui Dumnezeu, in pocainta si remuscare pentru pacatele pe care le-ati tolerat in viata voastra? Daca cea de-a doua situatie este adevarata, atunci sunteti gata pentru vestile bune, si acestea sunt foarte, foarte bune.

IVREMEDIUL PENTRU PACAT

John Newton, cel care a scris indragitul imn „Amazing Grace”, a fost la inceput negustor de sclavi si chiar capitanul unei nave care transporta in America africani capturati. Din motive de sanatate, a parasit viata pe mare, a devenit ofiter vamal, a studiat teologia si in cele din urma a devenit slujitor al Evangheliei. Cu toate acestea, chiar si in aceasta calitate, Newton nu a uitat niciodata natura teribila a pacatului sau ca negustor de sclavi. La sfarsitul vietii, Newton i-a spus unui prieten: „Mi-am pierdut memoria aproape cu totul, dar imi amintesc doua lucruri: ca sunt un mare pacatos si ca Hristos este un mare Mantuitor.”1

20


Cu secole inainte, Saul din Tars, care a devenit apostolul Pavel, s-a facut de asemenea vinovat de pacate cumplite. Pasajul din Faptele Apostolilor 7:54 – 8:1 ii descrie complicitatea in lapidarea lui Stefan; apoi, in Faptele Apostolilor 9:1-2, citim despre implicarea sa in persecutia credinciosilor. Spre sfarsitul vietii sale, Pavel a spus despre sine ca in acele zile era „un hulitor, un prigonitor si un batjocoritor [al lui Hristos]” (1 Timotei 1:15). Dar in acelasi context, el a mai spus: „Hristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu.” (1 Timotei 1:15)

Atat John Newton cat si apostolul Pavel s-au vazut ca niste mari pacatosi, dar cu un mare Mantuitor. Majoritatea pacatosilor nu se pot identifica nici cu John Newton, nici cu apostolul Pavel in gravitatea pacatelor lor initiale. Poate ca nu am comis adulter, nu am ucis pe nimeni, nu am facut trafic cu droguri si nu i-am delapidat pe angajatorii nostri. Eu insumi, gandindu-ma la viata mea, pot spune ca am fost de regula un copil ascultator, un adolescent model, un angajat de incredere si un sot si un tata constiincios. De fapt, chiar am facut parte din personalul unei lucrari de slujire crestine vreme de peste cincizeci de ani.

Totusi, desi nu am comis niciunul dintre marile pacate scandaloase, am barfit, am vorbit critic la adresa altora, am nutrit resentimente, am devenit nerabdator, am actionat in mod egoist, nu am cedat materialismului si chiar am lasat ca echipa mea favorita de fotbal sa devina un idol. Sunt nevoit sa spun impreuna cu Pavel ca sunt cel dintai dintre pacatosi. Sau, pentru a-l parafraza pe John Newton „Sunt un mare pacatos, dar am un mare Mantuitor.” Aceasta este singura mea speranta. Acesta este singurul remediu pentru pacatul meu si acelasi lucru este valabil si pentru voi.

Atat John Newton cat si Pavel au spus despre ei insisi ca sunt pacatosi la timpul prezent. Niciunul dintre ei nu a spus am fost, ci sunt. Din contextul afirmatiei lui Pavel reiese clar ca el se gandea la pacatele lui de la inceput, pe cand era persecutor. La fel, stim din refelctiile lui Newton ca niciodata nu a trecut peste faptul ca fusese negustor de sclavi. De fapt, cu fiecare ancare trecea, el ajungea sa fie si mai ingrozit de viata sa din trecut.

Acest lucru inseamna ca, desi se descriau ca pacatosi la timpul prezent, se referau numai la pacatele lor trecute de persecutor, respectiv de negustor de sclavi? Nu prea este posibil ca ei sa fi gandit astfel. Stim, de exemplu, ca inainte cu cativa ani de a scrie prima epistola catre Timotei, Pavel s-a numit „cel mai mic dintre toti sfintii” si slujitor al Evangheliei numai prin harul lui Dumnezeu (vezi Efeseni 3:7-8). De fapt, in constienta de sine a lui Pavel pare a exista o progresie descrescatoare de la cel mai mic dintre apostoli (vezi 1 Corinteni 15:9, scrisa in anul 55b d.Hr), la cel mai mic dintre toti sfintii (vezi Efeseni 3:8, scrisa in anul 60 sau 64 d.Hr.).

Putem fi siguri ca de-a lungul anilor trecuti de la convertirea lor si pana la moarte, atat Newton cat si Pavel si-au dezvoltat caracterul asemanator cu al lui Hristos. De-a lungul timpului, ambii au actionat tot mai mult ca niste sfinti, calitate pe care au primit-o la convertire. Dar acel proces de crestere a implicat faptul de a deveni mai constienti si mai sensibili la manifestarile

21


pacatoase ale firii, care inca locuia in ei. Si astfel, John Newton ar fi putut spune cu usurinta: „Am fost si inca sunt un mare pacatos, dar am un mare Mantuitor.” Si daca noi vrem sa facem progrese in tratarea pacatelor acceptabile din viata noastra, trebuie sa spunem la fel.

Remediul pentru pacatul nostru, indiferent daca acesta este scandalos sau acceptabil, este Evanghelia in cel mai larg sens al sau. Evanghelia este de fapt un mesaj; aici folosesc cuvantul Evanghelie ca o expresie prescurtata pentru intreaga lucrare a lui Hristos prin viata, moartea si invierea Sa istorica pentru noi si pentru lucrarea Sa actuala in noi prin Duhul Sau cel Sfant. Cand spun Evanghelia in sensul ei cel mai larg, ma refer la faptul ca Hristos, in lucrarea Sa pentru noi si in noi, ne salveaza nu numai de pedeapsa pacatului, ci si de sub domnia sau puterea lui dominatoare din viata noastra. Acest aspect indoit al marii lucrari a lui Hristos este frumos surprins in maretul imn al lui Augustul Toplady, „Stanca veacurilor”, in cuvintele:

Fie ca sangele si apa Din coasta Ta strapunsa ce au curs, Pentru pacat sa fie dublu leac:Prin ele, de vina si puterea lui eu sa fiu curatat.2

Incepand cu Capitolul 7, vom vorbi in mod concret despre numeroase pacate respectabile din viata noastra – cum arata el, raul pe care il produc si modul in care sa le tratam. Dar inainte de a face astfel, trebuie sa examinam atent Evanghelia. Trebuie sa facem acest lucru din mai multe motive.

In primul rand, Evanghelia este numai pentru pacatosi. Hristos Isus a venit in lume pentru a-i salva pe pacatosi (vezi 1 Timotei 1:15). Majoritatea credinciosilor tind sa gandeasca despre Evanghelie ca fiind aplicabila numai necredinciosilor care au nevoie sa fie „mantuiti”. In aceasta conceptie, odata ce ne-am pus increderea in Hristos, Evanghelia nu ni se mai aplica, decat pentru a o impartasi altora care sunt inca necredinciosi. Cu toate acestea, desi noi suntem cu adevarat sfinti in sensul separarii pentru Dumnezeu, toti suntem inca pacatosi practicanti. Toate poruncile etice si indemnurile adresate credinciosilor din Noul Testament pornesc de la premisa ca in viata noastra inca exista pacat de care trebuie sa ne ocupam. Printre cele patru foloase pe care le are Scriptura, descrise in 2 timotei 3:16, se numara mustrarea si corectia. Din nou, aceste foloase presupun ca inca avem pacat care necesita mustrare si corectare.

Asadar, prima utilizare a Evangheliei, ca remediu pentru pacatele noastre, este sa ne aratam solul inimii pentru a putea vedea pacatul. Progresul in acceptarea locului meu ca pacatos care are nevoie de Evanghelie in fiecare zi infige un pumnal in inima mea prezumtioasa si ma pregateste sa ma confrunt si sa accept realitatea pacatului care inca locuieste in mine.

In al doilea rand, nu numai ca Evanghelia ma pregateste sa ma confrunt cu propriul pacat, dar ma si elibereaza ca sa pot face acest lucru. Infruntarea pacatului nostru ne face sa ne simtim vinovati. Bineinteles ca ne

22


simtim vinovati, pentru ca suntem vinovati. Si daca cred, in mod constient sau inconstient, ca Dumnezeu vede vina mea, instinctul de conservare imi interzice sa-mi recunosc pacatul si incepe sa tratam o alta manifestare a pacatului, cum ar fi mania sau auto-compatimirea, pana ce nu recunoastem deschis prezenta si activitatea sa in viata noastra. Deci am nevoie de asigurarea ca pacatul meu este iertat inainte ca eu sa-l pot macar recunoaste, nemaivorbind de a-l trata.

Prin recunoasterea pacatului meu inteleg mai mult decat o recunoastere fara tragere de inima fata de mine insumi a faptului ca am actionat egoist intr-o anumita situatie. Mai degraba, inteleg o recunoastere din toata inima, fara a-mi lua apararea: „Sunt un om egoist, iar acea fapta a fost numai o manifestare a egoismului care inca locuieste in mine”. Dar pentru a recunoaste asa ceva, am nevoie de asigurarea ca egoismul este iertat. Evanghelia ne ofera aceasta asigurare. Ganditi-va la urmatoarele cuvinte ale apostolului Pavel: „Ferice... de aceia ale caror faradelegi sunt iertate si ale caror pacate sunt acoperite. Ferice de omul caruia Domnul nu-i tine in seamna pacatul.” (Romani 4:7-8)

De ce Domnul nu-mi tine in seama pacatul? Pentru ca deja l-a pus pe sama lui Hristos. Dupa cum a scris profetul Isaia: „Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra lui nelegiuirea noastra a tuturor.” (Isaia 53:6) In masura in care inteleg, in adancul fiintei mele, acest mare adevar al iertarii pacatului meu de catre Dumnezeu prin Hristos, voi fi eliberat pentru a recunoaste cu onestitate si smerenie manifestarile concrete ale pacatului in viata mea. Acesta este motivul pentru care este atat de util sa afirmam in fiecare zi impreuna cu John Newton: „sunt un mare pacatos, dar am un mare Mantuitor.”

In al treilea rand, Evanghelia ma motiveaza si imi insufla putere pentru a ma ocupa de pacatul meu. Daca vrem sa ne dezvoltam caracterul asemanator lui Hristos, trebuie sa ne ocupam si de el. Pentru a utiliza un termen din Scriptura, trebuie „sa-l dam mortii” (vezi Romani 8:13; Coloseni 3:5). Dar, dupa cum bine s-a spus, singurul pacat impotriva caruia se poate lupta cu succes este pacatul iertat. Nu putem incepe sa ne ocupam de activitatea pacatului in viata noastra pana cand nu ne-am ocupat mai intai de vina sa. Deci aici revenim la Evanghelie si la asigurarea pe care ne-o ofera ea, conform careia Dumnezeu, prin intermediul lui Hristos, S-a ocupat de vina noastra.

Asigurarea faptului ca Dumnezeu nu-mi mai tine in seama pacatul are drept consecinta doua lucruri. In primul rand, ma asigura ca Dumnezeu este de partea mea, nu impotriva mea (vezi Romani 8:31). Nu sunt singur in aceasta lupta cu pacatul. Dumnezeu nu ma priveste de pe tronul Sau ceresc, spunand: „Cand ai de gand sa te aduni? Cand tevei ocupa de pacatul acela?” Mai degraba, El vine alaturi de mine, ca sa spunem asa, si-mi spune: „Ne vom ocupa de pacatul acela, dar in acest timp vreau ca tu sa stii ca Eu nu-l mai tin impotriva ta.” Dumnezeu nu mai este Judecatorul meu; acum El este Tatal meu ceresc, care ma iubieste cu o dragoste infinita, generata din Sine,

23


chiar si in fata pacatului meu. Aceasta asigurare ma incurajeaza foarte mult si ma motiveaza sa ma ocup de pacat.

In plus, asigurarea ca Dumnezeu nu-mi mai tine pacatul impotriva mea si ca, in luptele mele cu pacatul, El este de partea mea, produce in mine un puternic sentiment de recunostinta pentru ceea ce El a facut si face in prezent pentru mine prin Hristos.

Acest efect indoit al incurajarii si al recunostintei, laolalta, produce in noi o dorinta de a ne ocupa de pacatul nostru. Nu va inselati: a ne ocupa de pacatul personal nu este o optiune. Ni se porunceste sa dam pacatul mortii. Este datoria noastra sa facem astfel. Dar datoria fara dorinta se transforma curand intr-o corvoada. Si adevarul Evangheliei, reafirmat zilnic in inimile noastre, este cel care insufla dorinta in cadrul sentimentului datoriei. Evanghelia este cea care ne alimenteaza focul motivatiei de a ne ocupa de pacatele noastre respectabile si subtile. Evanghelia este cea care ne motiveaza sa cautam sa fim in experienta noasra zilnica ceea ce suntem in pozitia noastra fata de Dumnezeu.

Putem vedea deci, ca insusirea Evangheliei, este o parte importanta a tratarii pacatului din viata noastra, deoarece aceasta ne asigura de iertarea pacatelor noastre. Ea nu este singurul element – si vom discuta alte cateva in capitolele urmatoare – dar pentru moment, va indemn sa va dedicati unei insusiri zilnice, constiente a Evangheliei.

Acum cativa ani, am auzit pe cineva folosind expresia: „Predica-ti Evanghelia zilnic”. Asta trebuie sa facem pentru ca zilnic, in mod constient, sa ne insusim Evanghelia. Trebuie sa ne-o predicam noua insine in fiecare zi. Nu numai atat, dar trebuie si sa o personalizam pentru noi insine, asa cum a facut Pavel cand a scris „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine” (Galateni 2:20, subl.n.) De asemenea, putem parafraza 1 Ioan 4:10, pentru a spune: „In aceasta este iubirea, nu in faptul ca [eu] L-am iubit pe Dumnezeu, ci ca El [m]-a iubit pe [mine] si L-a trimis pe Fiul Sau ca ispasire [pentru a purta urgia lui Dumnezeu] pentru pacatele [mele].” (subl.n.).

Vestea cea buna ca Dumnezeu nu-mi mai tine in seama pacatul, ca de fapt El m-a iertat de tot pacatul meu, este atat de radicala, att de contrara modului nostru normal de gandire incat, ca sa fim sinceri, pare prea grozava pentru a fi adevarata. In special intr-o zi in care circumstantele v-au facut sa fiti foarte constienti de egoismul, nerabdarea sau resentimentele voastre, intr-adevar pare ceva prea grozav pentru a fi advarat. Chiar in timp ce scriu acest capitol am avut o asemenea si a trebuit sa ma indrept spre Scriptura, sa citesc efectiv asigurarile legate de iertarea lui Dumnezeu de pe paginile Bibliei si sa mi le „predic”. Dar nu conteaza daca avem o zi „buna” sau o zi „proasta”. Chiar si in aceea ce par a fi zilele noastre cele mai bune tot avem nevoie sa ne predicam Evanghelia. Adevarul este ca niciodata nu exista vreo zi in viata noastra in care sa fim atat de „buni” incat sa nu avem nevoie de Evanghelie.

Ajunsi aici, poate ca va intrebati: „Daca este atat de important sa-mi predic Evanghelia mie, cum fac asta?” Nu exista un mod stabilit, asa ca va

24


voi impartasi metoda mea, numai ca ilustrare. Eu sunt prin natura mea o persoana metodica, asa ca metoda mea nu va fi potrivita pentru toti, dar sa speram ca le va oferi tuturor cititorilor o idee despre cum arata predicarea Evangheliei in viata unei persoane. Iata aceasta metoda.

Deoarece Evanghelia este numai pentru pacatosi, imi incep fiecare zi realizand ca, in ciuda faptului ca sunt un sfant, inca pacatuiesc in fiecare zi in gandire, in cuvant, in fapta si in motivatie. Daca sunt constient de orice pacate subtile din viata mea, le recunosc in fata lui Dumnezeu. Chiar daca constiinta mea nu ma acuza pentru pacate constiente, totusi recunosc in fata lui dumnezeu ca inca nici macar nu m-am apropiat de a-L iubi pe El cu toata fiinta mea si nici pe aproapele meu ca pe mine insumi. Ma pocaiesc de acele pacate si apoi aplic anumite versete care ma asigura ca Dumnezeu mi-a iertat pacatele pe care tocmai le-am marturisit. Apoi, generalizez promisiunile Scripturii legate de iertarea lui Dumnezeu pentru toata viata mea si Ii spun cuvinte care exprima faptul ca singura mea speranta de a avea o pozitie corecta in fata Lui in ziua aceea este sangele lui Isus varsat pentru pacatele mele si viata Sa neprihanita traita pentru mine. Aceasta bizuire pe lucrarea indoita a lui Hristos pentru mine este surprinsa minunat de Edward Mote in imnul sau „Stanca tare”, prin cuvintele: „Speranta mea nu este zidita pe nimic altceva decat sangele si neprihanirea lui Isus.” Aproape zilnic ma suprind gandindu-ma la aceste cuvinte, pe langa meditarea la promisiunile de iertare din Biblie.

Ce versete folosesc pentru a-mi predica Evahghelia? Iata doar cateva din care aleg in fiecare zi:

Cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult a departat El greselile noastre de la noi. (Psalmul 103:12)

Eu, Eu, Acelasi, iti sterg faradelegile pentru Mine si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatele tale. (Isaia 43:25)

Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra lui nelegiuirea noastra, a tuturor (Isaia 53:6)

Ferice... de aceia ale caror faradelegi sunt iertate si ale caror pacate sunt acoperite. Ferice de omul caruia Domnul nu-i tine in seama pacatul! (Romani 4:7-8)

Acum deci n ueste nicio condamnare pentru cei care sunt in Hristos Isus. (Romani 8:1)

Mai sunt multe altele, inclusiv Psalmul 130:3-4; Isaia 1:18; Isaia 38:17; Mica 7:19; Efeseni 1:7, Coloseni 2:13-14; Evrei 8:12 si 10:17-18.3

Indiferent ce versete folosim pentru a ne asigura de iertarea lui Dumnezeu, trebuie sa intelegem ca, indiferent daca pasajul declara explicit acest lucru sau nu, singura baza pentru iertarea lui Dumnezeu este sangele lui Hristos varsat pe cruce pentru noi. Dupa cum a spus scriitorul epistolei catre evrei, „fara varsare de sange nu este iertare” (9:22), iar din context reiese clar ca sangele lui Hristos este cel care asigura baza obiectiva pe care Dumnezeu ne iarta pacatele.

25


Asadar, aceasta este prima parte a vestilor bune ale Evangheliei; Dumnezeu nea iertat toate pacatele prin moartea Fiului Sau pe cruce. Ca sa ne intoarcem la imnul lui Toplady, „Stanca veacurilor”, aceasta este prima parte din „leacul dublu” – si anume faptul ca suntem curatati de vina pacatului. Dar „leacul dublu” al lui Toplady includea si curatarea de puterea pacatului, iar aceasta face obiectul capitolului urmator.

VPUTEREA

DUHULUI SFANT

26


Imnul lui Augustus Toplady vorbeste despre „leacul dublu” – si anume, curatarea de vina si de puterea pacatului. In capitolul anterior, am vazut ca Dumnezeu intr-adevar ne curata de vina pacatului prin moartea fiului Sau. Dumnezeu nu iarta pentru ca vrea sa fie indulgent cu noi. El iarta pentru ca dreptatea Sa a fost satisfacuta. Iertarea absoluta a pacatelor noastre este la fel de solida ca moartea istorica a lui Hristos. Este important ca noi sa pricepem acest adevar minunat al Evangheliei, deoarece ne putem infrunta pacatele „respectabile” numai atunci cand stim ca suntem iertati.

Cu toate acestea, imnul lui Toplady nu vorbeste doar despre curatarea de vina pacatului, ci si de curatarea de puterea lui. Uneori cand ne luptam cu o anumita manifestare a pacatului nostru, ne intrebam daca Evanghelia se ocupa intr-adevar de puterea pacatului in viata noastra. Ne intrebam daca vom vedea vreodata progrese in incercarea de eradicare a vreunui tipar de pacat persistent, cu care ne luptam. Putem noi spune cinstit, impreuna cu Toplady, ca Hristos „Stanca veacurilor”, ne curata intra-adevar si de puterea pacatului si de vina lui?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, este nevoie sa vedem curatarea de puterea pacatului in doua etape. Prima este eliberarea de sub domnia sau puterea dominatoare a pacatului, care este decisiva si completa pentru toti credinciosii. Cea de-a doua este libertatea fata de prezenta si activitatea remanenta a pacatului, care este progresiva si continua in viata noastra pe pamant. Pavel ne ajuta sa vedem aceasta eliberare dubla in Romani 6.

In Romani 6:2, Pavel scrie ca noi „am murit fata de pacat”, iar in versetul 8 spune „am murit impreuna cu Hristos”. Adica, prin unirea noastra cu Hristos in moartea Lui, noi am murit nu numai fata de vina pacatului, ci si fata de puterea sa dominatoare din viata noastra. Acest lucru este adevarat pentru fiecare credincios si este realizat in momentul mantuirii noastre, cand Dumnezeu ne elibereaza din taramul intunericului si ne transpune in imparatia Fiului Sau (vezi Coloseni 1:13).

Afirmatia lui Pavel, conform careia „am murit fata de pacat”, este o afirmatie declarativa. Este ceva ce Dumnezeu a facut pentru noi in momentul mantuirii noastre. Nimic din ceea ce facem ulterior acelei tranzactii decisive nu poate adauga sau scadea ceva din faptul ca am murit afat fata de vina pacatului, cat si fata de dominatia sa.

Totusi, in acelasi timp, Pavel ne indeamna: „...pacatul sa nu domneasca in trupul vostru muritor, ca sa ascultati de poftele lui.” (Romani 6:12) Cum este posibil ca pacatul sa domneasca daca noi am murit fata de el? Aici Pavel se refera la prezenta continua si la activitatea neincetata a pacatului care, desi este „detronat” din calitatea de putere dominatoare in viata noastra, cauta inca sa exercite o influenta dominanta in umblarea noastra cotidiana. El, ca sa spunem asa, continua sa poarte o lupta de gherila in inima noastra. Aceasta lupta este descrisa de Pavel in Galateni 5:17:

27


Caci firea pacatoasa pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva firii pacatoase; si acestea sunt opuse unul altuia, ca sa nu faceti ceea ce ati voi.

Noi traim zilnic aceasta lupta dintre dorintele arnii si dorintele Duhului. Aceasta tensiune ne face uneori sa ne intrebam daca Evanfghelia se ocupa cu adevarat de acest aspect al puterii pacatului – si anume, de abilitatea sa de a ne atrage spre dorintele sale. Acest lucru pare adevarat in special in privinta pacatelor mai respectabile din viata noastra. O parte dintre aceste pacate subtile par a fi tenace si trebuie sa ne razboim cu ele zilnic. In privinta altora, credem uneori ca am scapat cu bine de unul, numai pentru a descoperi cateva zile mai tarziu ca am scapat doar temporar si din nou avem de-a face cu el.

In acest moment al luptei noastre, suntem inclinati sa gandim: „Este in regula sa mi se spuna ca pacatul nu mai domneste asupra mea, dar cum stau lucrurile cu experienta mea cotidiana legata de prezenta si activitatea remanenta a pacatului? Evanghelia ma curata de asta? Pot spera sa vad un progres in eradicarea pacatelor subtile din viata mea?”

Raspunsul lui Pavel la aceasta intrebare presanta se gaseste in Galateni 5:16: „Zic dar: umblati prin Duhul si nu veti implini pofta firii pacatoase.” A umbla prin Duhul inseamna a trai sub influenta dominanta a Duhului si in dependenta de El. Pavel spune ca atunci cand facem asa, nu vom face pe placul poftelor carnii.

Din punct de vedere practic, noi traim sub influenta dominanta a Duhului atunci cand ne expunem mintea in mod continuu la voia morala a Duhului pentru noi, asa cum este ea revelata in Scriptura, si cautam sa ne supunem ei. Noi traim in dependenta de El prin rugaciune atunci cand strigam in mod continuu catre El, ca puterea Sa sa ne faca capabili sa-I ascultam voia.

Exista un principiu funadmental al vietii crestine, pe care il numesc principiul responsabilitatii dependente; asta inseamna ca suntem responsabili inaintea lui Dumnezeu sa-I ascultam Cuvantul, sa dam mortii pacatele din viata noastra, atat pacatele asa-zis acceptabile cat si cele evident neacceptabile. In acest timp, in noi insine noi nu avem abilitatea de a duce la indeplinire aceasta responsabilitate. De fapt, suntem complet dependenti de puterea Duhului Sfant. In acest sens, suntem atat responsabili cat si dependenti.

Cand cautam sa umblam prin Duhul, cu timpul vom vedea Duhul lucrand in noi si prin noi pentru a ne curata de puterea remanenta a pacatului din viata noastra. In aceasta viata, nu vom ajunge niciodata la perfectiune, dar vom vedea un progres. Desigur ca progresul va fi treptat, iar uneori va parea ca nu facem niciun progres. Dar dacavrem cu sinceritate sa ne ocupam de pacatele subtile din viata noastra, putem fi siguri ca Duhul Sfant lucreaza in noi si prin noi pentru a ne ajuta. Si avem promisiunea Sa ca „Acela care a inceput in voi o lucrare buna, o va duce la capat pana in ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1:6) Duhul Sfant nu va abandona lucrarea pe care a inceput-o in noi.

28


De fapt, la citirea atenta a epistolelor din Noul Testament vedem ca scriitorii sai, in special Pavel, atribuie aceasta lucrare din noi uneori lui Dumnezeu Tatal, apoi lui Isus Fiul, iar in alte situatii Duhului Sfant. Adevarul este ca toti cei trei membrii ai Sfintei Treii divine sunt implicati in transformarea noastra spirituala, dar Tatal si Fiul lucreaza prin Duhul Sfant care locuieste in noi (vezi 1 Corinteni 6:19). De pilda, Pavel se roaga Tatalui ca noi sa fim intariti cu puterea prin Duhul Sau in fiinta noastra launtrica (vezi Efeseni 3:16). Si asa cum a spus atat de bine cineva: „Duhul transmite ceea ce Hristos confera.” Asadar, atunci cand vorbesc de puterea Duhului Sfant, eu vorbesc despre puterea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, care ne este impartasita si este dusa la capat in noi prin Duhul Sfant.

Modul in care lucreaza Duhul Sfant in noi si prin noi este o taina, in sensul ca nu il putem intelege sau explica. Pur si simplu acceptam marturia Scripturii ca El locuieste in noi si ca este la lucru in noi pentru a ne transforma mai mult in asemanarea lui Hristos (vezi 2 Corinteni 3:18). Chiar avem nevoie sa credem activ acest mare adevar despre Duhul Sfant. Avem nevoie sa credem ca nu suntem singuri atunci cand cautam sa ne ocupam de pacatele noastre subtile. El este la lucru in noi si vom constata progrese pe masura ce umblam prin Duhul. Unul dintre modurile in care Duhul Sfant lucreaza in noi este aducand incredintarea in legatura cu pacatul. Acest lucru inseamna ca El ne determina sa ne vedem egoismul, nerabdarea sau atitudinea critica in lumina a ceea ce sunt ele cu adevarat: pacate. El lucreaza prin intermediul Scripturii (pe care El a inspirat-o) pentru a ne mustra si a ne corecta (vezi 2 Timotei 3:16). El lucreaza de asemenea prin intermediul constiintei noastre, pe masura ce ea este luminata si sensibilizata de expunerea la Cuvantul Sau. Chiar mi sa intamplat ca El sa-mi aduca aminte de o anumita actiune a unui pacat subtil si, folosindu-Se de acea singura actiune ca punct de plecare, sa inceapa sa-mi arate un tipar al acelui pacat in viata mea. Se intelege de la sine ca incredintarea referitoare la pacat trebuie sa fie una dintre lucrarile Sale vitale, deoarece noi nu ne putem ocupa de un pacat, in special de unul care este uzual si acceptabile in cultura noastra crestina, pana ce nu am inteles mai intai ca acel anumit tipar de gandire, vorbire sau fapta este intr-adevar pacat.

Un alt mod in care Duhul Sfant lucreaza in noi este acela de a ne face capabili si de a ne imputernici sa ne ocupam de pacatul nostru. In Romani 8:13, Pavel ne indeamna ca prin Duhul sa facem „sa moara faptele trupului’> In Filipeni 2:12-13 el ne indeamna sa ducem „pana la capat mantuirea [noastra]... Caci Dumnezeu este acela care lucreaza in [noi] si [ne] da, dupa buna Sa placere, si vointa si infaptuirea.” Adica Pavel ne indeamna sa lucram fiind increzatori ca Dumnezeu este la lucru in noi. Cu toate ca Pavel se refera la Dumnezeu, de presupus ca la Dumnezeu Tatal, ca fiind Cel care lucreaza, deja am vazut ca Dumnezeu lucreaza prin Duhul Sfant ca agent al Transformarii in viata noastra.

Apoi citim in Filipeni 4:13 cuvintele lui Pavel, conform carora: „Pot totul in Hristos, care ma intareste’> Cand ne bazam pe Duhul Sfant sa ne imputerniceasca si sa ne faca capabili, ne putem ocupa de mandria noastra,

29


de nerabdarea noastra, de duhul nostru critic. Astfel, niciodata nu ar trebui sa ne dam batuti. Indiferent cat de putin parem a progresa, El este la lucru in noi. Uneori El pare sa-Si retina puterea, dar acest lucru poate fi pentru a ne face sa invatam prin experienta ca suntem cu adevarat dependenti de El.

In plus fata de lucrarea Sa de imputernicire, Duhul Sfant lucreaza in noi si fara implicarea noastra constienta. In binecuvantarea sa din Evrei 13:20-21, scriitorul vorbeste despre Dumnezeu ca „lucrand in [noi] ce-I este placut”. Acest adevar ar trebui sa ne incurajeze foarte mult. Chiar si in zilele noastre cele mai sumbre, cand vedem putin progres in lupta cu pacatul, putem fi increzatori ca Duhul Sfant inca este la lucru in noi. Este destul de posibil ca El chiar sa foloseasca acel pacat, desi Il intristeaza (vezi Efeseni 4:30), pentru a ne smeri si a ne face sa strigam catre El cu un sentiment de dependenta si mai mare.

Un alt mod in care Duhul Sfant lucreaza in vederea transformarii noastre este prin a ne aduce in viata circumstante care au rolul de a ne face sa crestem spiritual. Exact asa cum muschii fizici nu vor devenii mai puternici fara antrenament, la fel viata noastra spirituala nu va creste fara circumstante care sa ne puna la incercare.

Daca suntem inclinati spre manie pacatoasa, vor exista circumstante care sa ne declanseze mania. Daca avem tendinta sa fim critici la adresa altora, probabil ca vom avea o multime de ocazii de a ne manifesta critica. Daca ne ingrijoram cu usurinta, vor exista suficiente ocazii de a ne confrunta cu pacatul ingrijorarii. Dumnezeu nu ne ispiteste sa pacatuim (vezi Iacov 1:13-14), dar El aduce sau permite ca in viata noastra sa apara imprejurari care sa ne dea ocazia sa eradicam pacatele subtile care ne sunt caracteristice in mod individual. Este evident ca ne putem ocupa de activitatea pacatelor noastre subtile numai daca circumstantele pe care le intalnim le dau pe fata.

Fireste ca tot ceea ce am scris in ultimele doua paragrafe porneste de la faptul ca Dumnezeu stapaneste in mod suveran si absolut asupra tuturor circumstantelor noastre. Exista numeroase pasaje in Scriptura care afirma acest lucru, dar unul care afirma in mod foarte explicit acest adevar este Plangerile lui Ieremia 3:37-38: „Cine spune un lucru si se intampla, fara ca Domnul sa-l fi poruncit? Nu ieste din gura Celui Prea Inalt raul si binele?”

Din acest pasaj putem extrage multe invataminte, dar adevarul pe care doresc sa-l vedem acum este acela ca Dumnezeu este stapan asupra tuturor circumstantelor si evenimentelor din viata noastra si ca le foloseste, adesea in moduri tainice, ca sa ne schimbe mai mult in asemanarea lui Hristos.

Romani 8:28 este un text la care multi dintre noi apelam pentru incurajare in perioadele grele. Pentru cei care nu-l cunosc, el suna astfel:”Dar stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemati dupa planul Sau.” Cu toate acestea, desi acest pasaj este intr-adevar unul de incurajare pentru noi, Pavel vorbeste de fapt despre transformarea noastra spirituala. Versetul urmator ne arata ca „binele” din versetul 28 este conformarea cu imaginea Fiului lui

30


Dumnezeu. Prn urmare, acest lucru inseamna ca Duhul Sfant este la lucru in noi prin intermediul circumstantelor prin care trecem, pentru a ne face sa fim mai mult asemenea lui Hristos.

Asadar, pe scurt, vedem ca Duhul Sfant lucreaza in noi pentru a ne convinge si a ne face constienti de pacatele noastre subtile. Apoi lucreaza in noi in moduri de care nu suntem constienti. Si apoi El se foloseste de circumstantele din viata noastra pentru a ne antrena in activitatea de tratare a pacatelor noastre. Rolul pe care trebuie sa il jucam noi are o importanta vitala. Suntem responsabili sa renuntam la pacatele acceptabile din viata noastra. Nu putem pune aceasta responsabilitate in seama lui Dumnezeu, stand confortabil in fotoliu si privindu-L cum lucreaza. In acelasi timp, suntem dependenti. Nu putem inainta niciun centimetru din punct de vedere spiritual fara puterea Sa care ne capaciteaza.

Dar lucrarea Duhului Sfant consta in ceva mai mult decat simplul ajutor. El este Cel care directioneaza in realitate transformarea noastra spirituala. Desigur ca El se foloseste de anumite mijloace si ma rog ca El sa foloseasca si aceasta carte pentru a ne ajuta pe noi toti sa descoperim si sa ne ocupam de pacatele subtile din viata noastra. Dar El nu ne lasa la discretia discernamantului nostru pentru a ne vedea pacatele sau a propriei noastre puteri pentru a ne ocupa de ele.

Deci cuvintele lui Augustul Toplady sunt adevarate: Dumnezeu ne elibereaza intr-adevar si de vina pacatului si de puterea lui, prin intermediul mortii ispasitoare a lui Hristos pe cruce si prin misterioasa dar foarte reala lucrare a Duhului Sfant in viata noastra. De aceea, pentru ca vom trece la sectiunea cartii in care incepem sa analizam in mod detaliat pacatele noastre acceptabile, incurajati-va. Amintiti-va, Hristos a ispasit deja pedeapsa pentru pacatele noastre si a castigat pentru noi iertarea. Si apoi a trimis Duhul Sau cel Sfant sa locuiasca in interiorul nostru, pentru a ne face capabili sa ne ocupam de ele.

De asemenea, va indemn sa va rugati ca Duhul Sfant sa va faca in stare sa vedeti pacatele ascunse existente in viata voastra. Pacatul este amagitor (vezi Efeseni 4:22). Va va face sa traiti in tagaduirea deplina a unui anumit pacat sau sa-i minimalizati gravitatea. Numai Duhul Sfant poate da pe fata cu succes un pacat, aratandu-l asa cum este el in realitate.

Fiti pregatiti pentru a fi smeriti. Imi amintesc bine ocazia in care Duhul Sfant mi-a descoperit egoismul din viata mea. Pana in acel moment, intotdeauna definisem egoismul prin prisma egoismului fatis, evident, pe care il vedem in viata altor oameni. Admiterea faptului ca si eu eram egoist, dar intr-un mod mai subtil, ma- smerit. Dar cu toate acestea, Isus le-a promis binecuvantare celor care sunt saraci in duh – adica celor care isi infrunta pacatele si plang din cauza lor, si insetatidupa neprihanire – adica celor care doresc cu sinceritate sa vada pacatul din viata lor eradicat si inlocuit cu roata pozitiva a Duhului (vezi Matei 5:4,6; Galateni 5:22-23).

31


VIINDRUMARI PENTRU

TRATAREA PACATELOR

Am analizat remediul pentru pacat si puterea Duhului Sfant care lucreaza in favoarea noastra. Am mai vazut ca trebuie sa avem un rol activ in tratarea pacatului. Apostolul Pavel a scris ca trebuie „sa dam mortii” diversele manifestari ale pacatului din viata noastra (vezi Romani 8:13; Coloseni 3:5). Acest lucru nu include doar pacatele evidente pe care vrem sa le evitam, ci si pacatele mai subtile pe care tindem sa le ignoram. Nu este suficient sa acceptam ca toleram cel putin o parte dintre ele. Oricine, cu exceptia unei persoane extrem de prezumtioase, va recunoaste acest fapt. Poate ca atitudinea noastra ceste ceva de genul: „La urma urmelor, nimeni nu este perfect.” Dar sa infruntam cu onestitate acele pacate este altceva. O data, pentru ca ne smereste. De asemenea, acest lucru implica si ca trebuie sa facem ceva in legatura cu ele. Nu mai putem continua sa le ignoram, asa cum am facut in trecut.

Totusi, inainte de a ne ocupa de anumite domenii ale pacatelor acceptabile din mijlocul crestinilor, vreau sa ofer niste indrumari pentru tratarea lor. Desi pot exista solutii pentru unele dintre ele, exista indrumari generale care se aplica tuturor pacatelor noastre subtile.

Prima indrumare este aceea ca ar trebui ca intotdeauna sa ne ocupam de pacatul nostru in contextul Evangheliei. Deja am acoperit acest adevar in Capitolul 4, dar este nevoie sa il repetam aici. Tendinta noastra este sa uitam Evanghelia, de indata ce incepem sa lucram asura unui domeniu al pacatului din viata noastra. Uitam ca Dumnezeu deja ne-a iertat pacatul datorita mortii lui Hristos. Asa cum a scris Pavel in Coloseni 2:13-14: „...iertandu-ne toate greselile, [Dumnezeu] a sters inscrisul care era impotriva noastra prin poruncile lui si l-a luat din cale, pironindu-l pe cruce.”

Dumnezeu nu numai ca ne-a iertat pacatele, ci ne-a si pus in seama neprihanirea perfecta a lui Hristos. In fiecare domeniu al vietii, in care am fost neascultatori, Isus a fost perfect ascultator. Suntem inclinati spre

32


ingrijorare? Isus S-a increzut intotdeauna in chip desavarsit in Tatal Sau ceresc. Avem probleme cu egoismul? Isus a fost intotdeauna plin de abnegatie. Ne facem vinovati de cuvinte rautacioase, de barfa sau sarcasm? Isus a rostit numai acele cuvinte care erau potrivite pentru fiecare ocazie. El nu a pacatuit cu limba nici macar o data.

Timp de treizeci si trei de ani, Isus a dus o viata de ascultare desavarsita fata de voia morala a lui Dumnezeu si apoi a facut sa culmineze acea ascultare prin faptul ca S-a supus voii Tatalui pentru El – o supunere pana la moarte, chiar moarte pe cruce pentru pacatele noastre. Atat in viata Sa fara pacat, cat si in moartea Sa purtatoare a pacatului, Isus a fost perfect ascultator si perfect neprihanit, iar aceasta neprihanire este cea care le este atribuita tuturor celor care cred (vezi Romani 3:21-22; Filipeni 3:9).

Cand ne luptam sa dam mortii pacatele noastre subtile, trebuie ca neincetat sa ne amintim acest adevar indoit: pacatele noastre sunt iertate, iar noi suntem acceptati ca neprihaniti de catre Dumnezeu datorita vietii fara pacat, precum si a mortii purtatoare a pacatului, a Domnului nostru Isus Hristos. Nu exista o motivatie mai mare pentru a ne ocupa de pacat decat intelegerea acestor doua adevaruri glorioase ale Evangheliei.

Ce-a de-a doua indrumare este aceea ca trebuie sa invatam sa ne bizuim pe puterea Duhului Sfant, care ne capaciteaza. Amintiti-va ca prin Duhul dam noi mortii pacatele din viata noastra (vezi Romani 8:13). Deja am tratat si acest adevar in detaliu in cadrul Capitolului 5, dar la fel ca si in cazul Evangheliei, avem tendinta sa-l uitam si sa recurgem la puterea vointei noastre. Este ceea ce eu numesc una dintre „setarile noastre automate”. Totusi, indiferent cat de mult crestem, niciodata nu depasim nevoia noastra constanta de puterea Duhului Sfant, care ne intareste. Viata noastra spirituala poate fi comparata cu motorul unui aparat electric. Motorul este cel care realizeaza activitatea propriu-zisa, dar, pentru a actiona, el este dependent incontinuu de sursa de energie electrica externa. De aceea, ar trebui sa cultivam o atitudine de dependenta continua de Duhul Sfant.

Cea de-a treia indrumare este aceea ca, desi dependenti de Duhul Sfant, trebuie in acelasi timp sa ne recunoastem responsabilitatea de a urma cu sarguinta toti pasii practici pentru tratarea pacatelor noastre. Stiu ca pastrarea in minte pe picior de egalitate a ambelor adevaruri – adica dependenta si responsabilitatea noastra – este dificila. Tendinta pe care o avem este de a-l accentua pe unul in defavoarea celuilalt. Aici ne va fi de ajutor intelepciunea unuia dintre scriitorii mai vechi: „Lucreaza ca si cand totul depinde de tine si, cu toate acestea, increde-te ca si cand n-ai fi lucrat deloc.”

Cea de-a patra indrumare este aceea ca trebuie sa identificam domenii specifice ale pacatelor acceptabile. Acesta este unul dintre scopurile capitolelor care urmeaza, deoarece vom aborda multe dintre pacatele subtile, unul cate unul. Pe masura ce veti citi fiecare capitol, rugati-L pe Duhul Sfant sa va ajute sa vedeti daca in viata voastra exista un tipar al acelui pacat. Fara indoiala ca acest lucru necesita o atitudine smerita si o disponibilitate de a infrunta pacatul respectiv. Cand identificati un anumit

33


pacat, ganditi-va care sunt situatiile care il declanseaza. Anticiparea imprejurarilor sau a evenimentelor care stimuleaza pacatul poate contribui la eradicarea luil.

Cea de-a cincea indrumare este aceea ca ar trebui sa invatam versete aplicabile fiecaruia dintre pacatele noastre subtile. Aceste versete ar trebui memorate; ar trebui sa se mediteze asupra lor si sa fie aduse in rugaciune atunci cand Ii cerem lui Dumnezeu sa le foloseasca pentru a ne face capabili sa tratam pacatele respective. Psalmistul a scris „Strang cuvantul Tau in inima mea, ca sa nu pacatuiesc impotriva Ta.” (119:11) A strange inseamna a pune deoparte pentru nevoi viitoare.

In 1999 a existat un urias val de ingrijorare in toata lumea referitor la ceea ce s-ar fi putut intampla atunci cand ceasurile computerelor din lumea intreaga treceau la data de 1 ianuarie 2000. Au existat tot felul de predictii cumplite, conform carora comertul mondial, care acum depinde atat de mult de computere, pur si simplu va claca. Prin urmare, multi oameni si-au strans provizii suplimentare de alimente si de articole de necesitate imediata. Acest eveniment, cunoscut sub denumirea Y2K, s-a dovedit a fi un non-eveniment caci computerele nu s-au oprit. Cu toate acestea, situatia in discutie ilustreaza cu putere intelesul notiunii de a strange. Oamenii strangeau pentru o vreme de nevoie din viitor.

Asta este ceea ce facem noi atunci cand ii incredintam inimii noastre texte din Scriptura. Noi le strangem pentru nevoie viitoare vremurile in care vom fi ispititi sa ne complacem in pacatele noastre subtile (sau chiar in cele nu tocmai subtile). Bineinteles ca memorarea versetelor specifice din Scriptura nu reprezinta un glont magic. Ele trebuie sa fie aplicate vietii noastre. Dar daca am memorat si ne-am rugat in legatura cu versete care trateaza pacatele noastre subtile, Duhul Sfant ni le va aminti in situatii concrete, pentru a ne aduce aminte de voia lui Dumnezeu, pentru a ne avertiza si pentru a ne calauzi in reactia noastra la ispita. Pentru a va ajuta aici, va voi recomanda, atunci cand vom aborda pacatele acceptabile, anumite versete care ar putea fi utile.

Cea de-a sasea indrumare este aceea ca ar trebui sa cultivam practica rugaciunii in privinta pacatelor pe care le toleram. Acest lucru este presupus in a doua indrumare legata de bizuirea pe Duhul Sfant si in a cincea indrumare referitoare la rugaciunea in legatura cu versetele pe care le memoram. Dar este important sa distingem rugaciunea ca pe una dintre indrumarile esentiale in tratarea pacatului, deoarece prin rugaciune ne recunoastem in mod constient nevoia de Duhul Sfant si prin rugaciune recunoastem in mod continuu prezenta acelor tipare persistente ale pacatului in viata noastra.

Rugaciunile referitoare la pacatele noastre subtile ar trebui sa fie de doua tipuri. In primul rand ar trebui sa ne rugam intr-un mod planificat, consecvent, probabil in decursul timpului nostru zilnic de intimitate cu Dumnezeu. In al doilea rand, ar trebui sa rostim rugaciuni scurte, spontane, pentru ajutorul Duhului Sfant, de fiecare data cand ne confruntam cu situatii care ar putea declansa unul dintre pacatele noastre.

34


Cea de-a saptea indrumare este aceea ca ar trebui sa implicam unul sau mai multi credinciosi in luptele noastre impotriva pacatelor subtile. Desigur ca aceasta ar trebui sa fie o relatie reciproca, cand cautaqm sa ne indemnam, sa ne incurajam si sa ne rugam unul pentru celalalt. Scriptura ne spune ca este mai bine sa fie „doi decat unul, caci iau o rasplata mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur cand cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice!” (Eclesiastul 4:9-10) Daca dorim sa progresam in tratarea pacatului, avem nevoie de vulnerabilitatea reciproca a unuia in fata celuilalt si de a da socoteala unul in fata celuilalt precum si de rugaciunea unuia pentru celalalt si de incurajarea reciproca.

Toate aceste indrumari vi se par coplesitoare? Daca este asa, poate ca rezumatul urmator va va fi de folos:

Aplicati Evanghelia.Fiti dependenti de Duhul Sfant. Recunoasteti-va responsabilitatea. Identificati pacatele respectabile situatiei. Memorati si aplicati versete adecvate situatiei.Cultivati practica rugaciunii. Implicati unul sau cativa credinciosi impreuna cu voi. Pe masura ce cautasi sa puneti in practica aceste indrumari, amintiti-

va ca inima voastra este un front de lupta intre carne si Duh (vezi Galateni 5:17). In aceasta lupta de gherila, carnea uneori va domina. Iar atunci cand va veti indrepta atentia asupra unui pacat concret pentru a cauta sa-l eradicati, situatia voatra s-ar putea inrautati inainte de a se imbunatati. Incurajati-va: acest lucru nu este neobisnuit. Duhul Sfant va folosi aceste momente de neascultare si infrangere pentr ua va ajuta sa vedeti cat de adanc sunt inradacinate pacatele voastre subtile si cat de dependenti sunteti de puterea.

Acum, cand incepem sa examinam pacate concrete pe care adeseori le toleram, voi oferi de rgula alte sugestii practice potrivite in cazul acelor pacate. Dar cele sapte indrumari speciale vor fi de asemenea aplicabile, asa ca va sugerez sa digerati bine acest capitol inainte de a merge mai departe.

35


VIILIPSA DE EVLAVIE

Atunci cand vorbesc despre domenii concrete ale pacatelor acceptabile, unul dintre comentariile pe care le aud de multe ori este ca mandria este radacina tuturor acestora. Desi sunt de acrod ca mandria joaca un rol important in dezvoltarea si exprimarea pacatelor noastre subtile, eu cred ca un alt pacat este inca si mai fundamental, mai larg raspandit si mai apt pentru a constitui cauza celorlalte pacate ale noastre. Acesta este pacatul lipsei de evlavie, de care toti ne facem vinovati intr-o anumita masura.

Aceasta afirmatie va surprinde sau poate chiar va jigneste. Noi nu ne consideram neevlaviosi. La urma urmelor suntem crestini; nu suntem atei sau oameni rai. Mergem la biserica, evitam pacatele scandaloase si ducem o viata respectabila. In conceptia noastra, oamenii neevlaviosi sunt cei care duc o viata cu adevarat rea. Atunci, cum de pot spune ca noi, credinciosii, suntem cu toii, intr-o anumita masura, neevlaviosi?

Spre deosebire de ceea ce gandim noi de obicei, lipsa de evlavie si rautatea nu reprezinta acelasi lucru. Cineva poate fi un cetatean amabil, respectabil, si totusi un om neevlavios. Apostolul Pavel a scris in Romani

36


1:18: „Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei lipse de evlavie si impotriva oricarei nedreptati a oamenilor.” (NTR) Observati ca Pavel face distinctie intre lipsa de evlavie si nedreptate. Lipsa de evlavie descrie o atitudine fata de Dumnezeu, in timp ce nedreptatea se refera la actiuni pacatoase in gandire, vorbire sau fapta. Un ateu sau un adept declarat al secularismului este in mod eviden o persoana neevlavioasa, dar la fel sunt o gramada de oameni decenti din punct de vedere moral, chiar daca spun ca nu cred in Dumnezeu.

Lipsa de evlavie poate fi definita ca trairea vietii cotidiene gandindu-ne putin sau deloc la Dumnezeu, la voia Lui, la slava Lui sau la dependenta noastra de El. Puteti vedea usor deci ca cineva poate duce o viata respectabila, fiind totusi neevlavios, in sensul ca poate duce o viata respectabila, fiind totusi neevlavios, in sensul ca Dumnezeu este esentialmente nerelevant in viata sa. Ne izbim de astfel de oameni in fiecare zi in decursul activitatilor noastre obisnuite. Pot fi prietenosi, curtenitori si ii pot ajuta pe altii, dar Dumnezeu nu face parte din gandurile lor. Chiar pot merge la biserica cam o ora pe saptamana, dar in restul saptamanii traiesc ca si cand Dumnezeu n-ar exista. Nu sunt oameni rai, dar sunt neevlaviosi.

Tristul adevar este ca multi dintre noi, cei care suntem credinciosi, tindem sa ne traim viata cotidiana gandindu-ne prea putin sau deloc la Dumnezeu. Poate chair citim Biblia si ne rugam cateva minute la inceputul fiecarei zile, dar apoi ne lasam in activitatile zilnice si traim in esenta ca si cand Dumnezeu n-ar exista. Rareori ne gandim la dependenta noastra de El. Am putea petrece ore intregi fara niciun gand la Dumnezeu. In acest sens, nu prea ne deosebim de vecinul nostru amabil si decent, dar necredincios. Dumnezeu nu se afla in gandurile lui si rareori se afla in ale noastre.

Nu putem citi cu atentie Noul Testament fara a recunoaste cat suntem de departe de viata dupa standardul biblic de evlavie. Mai sus am mentionat cat de rare ne gandim la dependenta noastra de Dumnezeu. In aceasta privinta, ganditi-va la cuvintele din Iacov:

Ascultati acum voi, care ziceti: „Atazi sau maine ne vom duce in cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie si vom castiga.” Si nu stiti ce va fi ziua de maine! Caci ce este viata voastra? Nu este decat un abur care se arata pentru putin si apoi dispare. Voi, dimpotriva, ar trebui sa ziceti. „Daca Domnul va voi, vom trai si vom face cutare sau cutare lucru.” (4:13-15)

Iacov nu-i condamna pe oamenii acestia pentru ca fac planuri si nici chiar pentru ca planuiesc sa puna bazele unei afaceri si sa scoata profit. Ceea ce dondamna el este faptul ca ei planuiesc fara a-si recunoaste dependenta de Dumnezeu. Noi facem planuri tot timpul. De fapt, nici n-am putea trai sau realiza majoritatea sarcinilor pamantesti din care este formata viata fara o anumita masura de planificare. Dar de multe ori ne comportam ca cei carora li s-a adresat Iacov. Si noi ne facem planurile fara a ne

37


recunoaste dependenta deplina de Dumnezeu pentru a le duce la indeplinire. Aceasta este o manifestare a lipsei de evlavie.

La fel, rareori ne gandim la faptul ca trebuie sa-I dam socoteala lui Dumnezeu si la responsabilitatea de a trai in conformitate cu voia Sa morala, asa cum ne este ea descoperita in Scriptura. Nu ca am trai o viata evident pacatoasa; doar ca rareori ne gandim la voia lui Dumnezeu si, in cea mai mare parte, suntem multumiti sa evitam pacatele evidente. Totusi, Pavel le-a scris credinciosilor din Colose:

De aceea si noi, din ziua cand am auzit aceste lucruri, nu incetam sa ne rugam pentru voi si sa cerem sa va umpleti de cunoasterea deplina a voii Lui, in orice fel de intelepciune si pricepere duhovniceasca, ca sa umblati intr-un chip vrednic de Domnul, ca sa-I fiti placuti in orice lucru, aducand rod in tot felul de fapte bune si crescand in cunoasterea lui Dumnezeu. (1:9-10)

Observati cat de concentrata asupra lui Dumnezeu este aceasta rugaciune. Pavel dorea ca ascultatorii sai sa fie plini de cunoasterea voii lui Dumnezeu – adica voia Sa morala. El dorea ca ei sa duca o viata vrednica de Dumnezeu, care sa-I fie placuta pe de-a-ntregul si s-a rugat pentru acest lucru. Aceasta este rugaciunea centrata asupra lui Dumnezeu. Pavel dorea ca oamenii din Colose sa fie oameni evlaviosi.

Amintiti-va ca acestia nu erau super-crestini; erau oameni obisnuiti ca voi si ca mine, care duceau o viata obisnuita in mijlocul unei culturi neevlavioase, mult mai rea decat este astazi a noastra. Si totusi, Pavel s-a asteptat ca ei sa duca o viata evlavioasa si s-a rugat in acest sens.

Cum se compara rugaciunea lui Pavel pentru coloseni cu rugaciunile noastre pentru noi, familiile noastre si prietenii nostrii. Oare reflecta ele o preocupare fata de voia si slava lui Dumnezeu si o dorinta ca viata noastra sa-I fie placuta Lui? Sa ele suna mai mult ca o lista de lucruri de facut, pe care I-o prezentam lui Dumnezeu, rugandu-L sa intervina in diversele nevoi financiare si referitoare la sanatate ale familiei si prietenilor. Nu este gresit sa aducem aceste nevoi temporale la Dumnezeu. De fapt, acesta este unul din modurile prin care ne putem recunoaste dependenta zilnica de El. Dar daca acesta este singurul lucru pentru care ne rugam, Il tratam pe Dumnezeu ca pe un „comisionar divin.” Rugaciunile noastre sunt in esenta centrate asupra omului, nu asupra lui Dumnezeu, si in acest sens suntem neevlaviosi intr-o anumita masura.

Pentru Pavel, toata viata trebuie traita in prezenta lui Dumnezeu, avand in vedere sa-I facem placere. De exemplu, remarcati cum i-a instruit pe sclavii din biserica colosenilor (care constituiau foarte probabil o mare parte a adunarii) cu privire la modul in care sa-i slujeasca pe stapanii lor cu evlavie:

Robilor, ascultati in toate pe stapanii vostri pamantesti, nu numai cand sunteti sub ochii lor, ca cei ce cauta sa le placa oamenilor, ci cu curatie de

38


inima, temandu-va de Domnul. Orice faceti, sa faceti din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, stiind ca veti primi de la Domnul rasplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Hristos. (3:22-24)

Indemnul lui de a face totul „din toata inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (versetul 23) ne ofera un principiu prin care sa cautam sa traim o viata evlavioasa in contextul vocatiei sau profesiei noastre. Cu toate acestea, cati credinciosi cauta sa traiasca dupa acest principiu in viata lor zilnica? Nu ne abordam mai degraba vocatia cam in acelasi fel cu colegii nostri necredinciosi si neevlaviosi, care lucreaza numai pentru ei, pentru a fi promovati si pentru o marire de salariu, fara a le trece prin minte sa-I fie placuti lui Dumnezeu?

Sau ganditi-va la biserica din Corint, care, dupa cum am observat deja, era atat de dezordonata. Si totusi, Pavel le-a scris: „Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie ca faceti altceva, sa faceti totul pentru slava lui dumnezeu.” (1 Corinteni 10:31) Cuvantul totul din aceasta fraza include fiecare activitate din viata noastra cotidiana. Nu trebuie doar sa mancam spre slava lui Dumnezeu, ci si sa conducem masina spre salva lui Dumnezeu, sa facem cumparaturi spre slava lui Dumnezeu si sa ne implicam in relatiile noastre spre slava lui Dumnezeu. Tot ceea ce facem trebuie sa fie spre slava lui Dumnezeu. Acesta este semnul distinctiv al unei persoane evlavioase.

Atunci, ce inseamna sa facem totul pentru slava lui Dumnezeu? Inseamna ca mananc, conduc masina, fac cumparaturi si ma implic in relatiile sociale cu un scop indoit. In primul rand, doresc ca tot ceea ce fac sa-I fie placut lui Dumnezeu. Doresc ca Dumnezeu sa fie multumit de modul in care ma ocup de activitatile obisnuite ale zilei. Asa incat ma rog in perspectiva pentru ziua care imi sta in fata, rugandu-L pe Duhul sfant sa-mi conduca in asa fel gandurile, cuvintele si actiunile incat sa fie placute in fata lui Dumnezeu.

In al doilea rand, a face totul spre slava lui Dumnezeu inseamna ca doresc ca toate activitatile mele dintr-o zi obisnuita sa-L cinsteasca pe Dumnezeu inaintea altor oameni. Isus a spus: „Tot asa sa lumineze si lumina voastra inaintea oamenilor, ca ei sa vada faptele voastre drepte si sa preamareasca pe Tatal vostru care este in ceruri.”(Matei 5:16) Spre deosebire de acest lucru, PAVEL LE-A SCRIS EVREILOR PREZUMTIOSI DIN Roma: „Tu, care te lauzi cu Legea, necinstesti pe Dumnezeu prin calcarea Legii? Caci, din cauza voastra este hulit Numele lui Dumnezeu intre neamuri, dupa cum este scris.” (Romani 2:23-24) Priviti lucrurile astfel daca toti cei cu care interactionati in cursul unei zile obisnuite stiu ca va incredeti in Hristos ca Mantuitor si Domn, cuvintele si actiunile voastre L-ar slavi pe Dumnezeu inaintea lor? Sau poate ca sunteti ca acel tata despre care unul dintre copiii sai a spus: „Daca Dumnezeu este ca tatal meu, nu vreau sa am nimic de-a face cu El”?

Sa speram ca nu multi dintre noi sunt ca tatal care prin tratarea dura a copiilor sai L-a hulit pe Dumnezeu. Dar cat de departe mergem in directia

39


pozitiva de a cauta sa-L slavim pe Dumnezeu inaintea altora? Cautam noi slava Sa, in mod constient si cu rugaciune, in tot ce facem in timpul activitatilor noastre cele mai banale din zi? Sau ne vedem de ele gandindu-ne prea putin sau deloc la Dumnezeu?

Un indicator inca si mai graitor al tendintei noastre spre lipsa de evlavie este slava noastra dorinta de a dezvolta o relatie intima cu Dumnezeu. Psalmistul a scris: „Cum doreste cerbul izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu. Cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu”? (42:1-2) Acesta nu este un text izolat. In Psalmul 63:1, David vorbeste despre setea dupa Dumnezeu si despre cautarea Lui sincera. In Psalmul 27:4, el vrea sa locuiasca in prezenta Domnului ca sa_i priveasca frumusetea. Acestea sunt dorintele oamenilor evlaviosi din vechime. Dar putini dintre noi pretindem ca avem aceste dorinte astazi. O persoana poate fi morala si integra, sau chiar ocupata cu slujirea crestina, dar totusi sa aiba doar o mica dorinta sau nicio dorinta de a dezvolta o relatie intima cu Dumnezeu. Acesta este un semna al lipsei de evlavie.

Pentru omul evlavios, Dumnezeu este centrul si punctul focal al vietii. Fiecare circumstanta si fiecare activitate din viata, fie ca este in taramul temporal, fie in cel spiritual, este vazuta prin lentille concentrarii asupra lui Dumnezeu. Dar o asemenea concentrare asupra lui Dumnezeu poate fi dezvoltata in contextul unei relatii intime cu Dumnezeu, relatie in continua dezvoltare. Nimeni nu poate dori sincer sa-i placa lui Dumnezeu sau sa-L glorifice in afara unei asemenea relatii.

Daca mi-ati urmarit rationamentul pana aici, puteti vedea ca niciun crestin nu este intru totul evlavios, iar in masura in care nu suntem, in noi exista o masura de lipsa de evlavie. Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem cinstit si cu smerenie este: „In ce masura sunt lipsit de evlavie? In ce masura imi traiesc viata fara a tine cont de Dumnezeu? In ce masura imi duc la indeplinire activitatile zilnice fara niciun gand la Dumnezeu?”

Evlavia desavarsita si lipsa totala de evlavie sunt opuse ale unui intreg. Toti ne aflam undeva intre cele doua extreme. Singura persoana care a trait o viata pe deplin evlavioasa a fost Isus. Si probabil ca niciun credincios adevarat nu traieste o viata complet lipsita de evlavie. Dar unde ne situam pe aceasta scala? Cand va ganditi la viata voastra, amintiti-va ca nu vorbim despre comportamentul bun in comparatie cu comportamentul rau. Vorbim despre a trai intreaga viata ca si cand Dumnezeu este relevant sau nerelevant. Sondaj dupa sondaj continua sa ne informeze ca nu exista o diferenta prea mare intre valorile si tiparele de comportament ale crestinilor si necrestinilor. De ce oare? Fireste ca ele reflecta faptul ca ne petrecem atat de mult din viata obisnuita gandindu-ne prea putin sau deloc la Dumnezeu sau la felul in care am putea sa-I fim placuti si sa-L slavim. Nu este vorba despre faptul ca in mod constient sau deliberat ni-L scoatem din minte. Pur si simplu Il ignoram. El se afla rareori in gandurile noastre.

La inceputul acestui capitor am afirmat ca u consider lipsa de evlavie pacatul nostru cel mai important, chiar mai important decat mandria.

40


Ganditi-va numai cat de mult ar fi tinuta in frau mandria noastra, de exemplu, daca am trai fiecare zi fiind constienti ca tot ceea ce suntem, tot ceea ce avem si tot ceea ce realizam este prin harul lui Dumnezeu. Impreuna cu sotia mea, ne lamentam pentru doi oameni, de altfel amabili si cu bun simt, care duc un trai imoral fatis si se delecteaza in asta. Apoi i-am aminti sotiei mele si mie insumi ca „daca n-ar fi fost harul lui Dumnezeu asa am fi fost si noi”. Mandria prezumtioasa, unul dintre pacatele noastre acceptabile obisnuite este un produs direct al gandirii noastre neevlavioase.

Pacatele limbii, precum barfa, sarcasmul si alte cuvinte rautacioase catre sau despre o alta persoana, nu pot propasi intr-un mediu in care se constientizeaza ca Dumnezeu ne aude fiecare cuvant rostit. Motivul pentru care pacatuim cu limba se datoreaza faptului ca suntem intr-o anumita masura lipsiti de evlavie. Nu ne gandim ca ne traim fiecare clipa a vietii in prezenta unui Dumnezeu atotvazator si atotauzitor.

Cred ca toate celelalte pacate acceptabile ale noastre isi pot trasa originea in acest pacat radacina al lipsei de evlavie. Ca sa folosim ca ilustrare un copac, putem considera toate pacatele noastre, mari si mici, ca si cand ar creste din trunchiul mandriei. Dar cel care sustine viata copacului este sistemul de radacini, in acest caz radacina reprezentata de lipsa de evlavie. Lipsa de evlavie este cea care, in esenta da viata pacatelor noastre vadite.

Asadar, daca obiceiul de a gandi neevlavios este atat de comun la noi, cum ne putem ocupa de acest pacat? Cum putem deveni mai evlaviosi in viata noastra cotidiana? Pavel i-a scris lui Timotei, „deprinde-te [antreneaza-te – in lb.engleza; n.trad] sa vii evlavios”(1 Timotei 4:7). Verbul a antrena vine din cultura atletica a vremii si se refera la exercitiipe pe care atletii le faceau zilnic pentru a se pregagi sa concureze in cadrul concursurilor atletice. El implica, printre altele, dedicare, consecventa si disciplina in antrenament. Pavel dorea ca Timotei si toti credinciosii de toate varstele sa fie la fel de dedicati pentru a creste in evlavie si sa o urmeze cu tot atata premeditare ca atletii vremii aceleia, care concurau pentru un premiu temporal. Dar banuiesc ca majoritatea crestinilor rareori se gandesc la modul in care pot creste in evlavie, asta in cazul in care o face vreodata.

N-am putut sa ma abtin sa nu fac comparatie intre dorinta noastra anemica de a fi evlaviosi si atitudinea unor tineri din orasul nostru, care recent si-au facut tabara o noapte intreaga in zapada si in frig la intrarea unui mgazin local de articole electronice. Voiau sa fie siguri ca vor putea cumpara un sistem de jocuri video care era disponibil in cantitate limitata. Un tanar a sosit sambata dimineata la ora 9:30 pentru a astepta deschiderea usilor duminica la ora 8 dimineata. Ar avea vreunul dintre noi un asemenea zel pentru evlavie?

Scopul nostru in urmarirea evlaviei ar trebui sa fie acela de a deveni tot mai constienti ca fiecare moment al vietii noastre este trait in prezenta lui Dumnezeu; ca suntem responsabili in fata Lui si dependenti de El. Acest scop ar include o dorinta tot mai mare de a-I fi placuti si de a-L slavi in activitatile cele mai banale ale vietii.

41


Desigur ca dezvoltarea evlaviei trebuie sa inceapa cu recunoasterea faptului ca avem nevoie sa crestem in domeniul cel mai important al vietii. Sper ca am dovedit ca noi toti suntem intr-o anumita masura neevlaviosi, deoarece ne traim viata cotidiana tinand seama prea putin sau deloc de Dumnezeu. Permiteti-mi sa subliniez din nou ca s-ar putea sa duceti o viata intreaga din punct de vedere moral si sa mergeti cu regularitate la biserica, dar sa fiti totusi neevlaviosi daca Dumnezeu se afla rareori in gandurile voastre.

Imi dau seama ca niste simple cuvinte pe o pagina tiparita nu vor convinge pe nimeni ca se face vinovat, intr-o anumita masura, de lipsa de evlavie. In primul rand, trairea vietii cotidiene fara a tine seama de Dumnezeu probabil ca multor oameni nu le pare a fi un pacat. Pot doar sa va rog sa va ganditi si sa va rugati referitor la mesajul acestui capitol si sa va intrebati cu sinceritate in ce masura este traita viata voastra gandindu-va prea putin sau deloc la Dumnezeu. Ce ati face diferit in diversele activitati ale zilei daca ati cauta sa faceti totul spre slava lui Dumnezeu?

Deoarece lipsa de evlavie este atat de atotcurpinzatoare, acest lucru va va ajuta sa identificati domenii specifice ale vietii in care aveti tendinta sa traiti fara a tine seama de Dumnezeu. Printre acestea s-ar numara munca, hobbyurile, practicarea sau privirea sportului si chiar condusul masinii. Textele din scriptura care ar putea fi util de memorat si cumpanit si in privinta carora ar fi util sa va rugati includ 1 Timotei 4:7-8; 1 Corinteni 10:31; Coloseni 1:9-10 si 3:23; precum si Psalmii 42:1-2; 63:1 si 27:4.

Mai presus de toate, rugati-va ca Dumnezeu sa va faca mai constienti de faptul ca traiti fiecare moment al fiecarezi zile sub ochiul Sau atotvazator. Desi voi ati putea sa nu fiti atenti la El, El este cu certitudine atent la voi si vede fiecare fapta pe care ofaceti, aude fiecare cuvant pe care il rostiti si cunoaste fiecare gand pe care il ganditi (vezi Psalmul 139:1-4). Mai mult decat atat, El va cerceteaza chiar si motivatiie. Deci haideti sa cautam sa fim si noi la fel de atenti la El pe cat este El de atent la noi.

VIIIINGRIJORAREASI FRUSTRAREA

Viata este de multe ori dificila si, uneori, dureroasa. Daca mi se strica masina intr-o calatorie de vacanta, este un lucru dificil. Daca am un accident si raman cu invaliditate permanenta, este dureros. Fireste ca exista diverse grade de dificultate si, intr-o anumita masura, de durere. Dificultatile apar de obicei in activitatile si responsabilitatile obisuite ale vietii, in timp ce durerea este generata de evenimente extraordinare. Asadar, in acest capitol ne vom

42


concentra atentia asupra dificultatilor vietii obisnuite si a reactiilor noastre prea frecvente in fata acestor dificultati, sub forma ingrijorarii si a frustrarii.

INGRIJORAREAAcum cativa ani, am cercetat tot Noul Testament pentru a gasi situatii

in care se dau lectii despre diverse trasaturi de caracter crestine, prin percept sau prin exemplu. Am gasit douazeci si sapte. Poate ca nu va va surprinde faptul ca, cel mai des, lectiile se referau la dragoste, cam de cincizeci de ori. Poate ca va va surprinde ca smerenia venea pe locul doi, cu patruzeci de exemple. Dar ceea ce m-a surprins cu adevarat a fost ca increderea in Dumnezeu in toate circumstantele se afla pe locul trei, fiind invatati despre ea de treisprezece ori sau mai mult.

Opusul increderii in Dumnezeu este fie ingrijorarea, fie frustrarea, iar Isus a avut multe de spus in privinta ingrijorarii. Pasajul cel mai proeminent in care Isus vorbeste despre ea este Matei 6:25-34, unde foloseste cuvantul ingrijorati de sase ori. Nu trebuie sa fim ingrijorati in legatura cu ce vom manca, ce vom bea sau ce vom purta si nici chiar in privinta imprejurarilor necunoscute de maine. O alta expresie pe care El o utilizeaza referitor la ingrijorare este „nu va temeti” sau in alte traduceri „nu va fie frica” (vezi de exemplu Matei 10:31, Luca 12:7). Pavel preia acest avertisment referitor la ingrijorare in cuvintele din Filipeni 4:6: „Nu va ingrijorati de nimic.” Si Petru isi adauga indemnul: „aruncand asupra Lui toate ingrijorarile voastre, caci El insusi ingrijeste de voi” (1 Petru 5:7).

Cand noi ii spunem vuiva: „Nu te ingrijora” sau „Nu te teme”, pur si simplu incercam sa incurajam acea persoana sau sa ii dam un sfat folositor. Dar atunci cand Isus (sau Pavel sau Petru, care au scris sub inspiratie divina) ne spune „Nu te ingrijora”, aceste cuvinte au forta unei porunci morale. Cu alte cuvinte este voia morala a lui Dumnezeu ca noi sa nu ne ingrijoram. Sau, ca s-o spunem mai pe sleau, ingrijorarea este pacat.

Sunt doua motive pentru care ingrijorarea este pacat. In primul rand, asa cum am mentionat deja, ingrijorarea reprezinta o neincredere in Dumnezeu. In pasajul din Matei 6:25-34, Isus a spus ca daca Tatal nostru ceresc se ingrijeste de pasarile cerului si de crinii campului, nu va avea El mult mai multa grija de necesitatile noastre zilnice? Iar Petru ne-a spus ca baza pentru a ne arunca ingrijorarile asupra lui Dumnezeu o constituie faptul ca El Se ingrijeste de noi, Deci, cand ii fac loc ingrijorarii, eu cred de fapt ca lui Dumnezeu nu-I pasa de mine si ca nu va avea grija de mine in imprejurarea care imi declanseaza ingrijorarea in momentul respectiv.

Imaginati-va ca o persoana pe care o iubiti v-ar spune: „Nu am incredere in tine. Nu cred ca ma iubesti si ca vei avea grija de mine.” Ce afront ar fi acesta! Si totusi, acesta este mesajul pe care i-L transmitem noi lui Dumnezeu prin ingrijorarea noastra.

Ingrijorarea este pacat si din cauza ca reprezinta o lipsa de acceptare a providentei lui dumnezeu in viata noastra. Providenta lui Dumnezeu poate fi definita pur si simplu ca fiind orchestrarea de catre Dumnezeu a tuturor circumstantelor si evenimentelor din universul Sau pentru slava Lui si binele

43


poporului Sau. Unor credinciosi le este greu sa accepte faptul ca Dumnezeu orchestreaza intr-adevar toate evenimentele si circumstantele, si chiar aceia dintre noi care credem acest lucru, pierdem adesea din vedere acest adevar slavit. In loc de aceasta, tindem sa ne concentram asupra cauzelor imediate ale ingrijorarii noastre, si nu sa ne amintim ca acele cauze imediate se afla sub controlul suveran al lui Dumnezeu.

Trebuie sa marturisesc ca ingrijorarea este una dintre cele mai persistente ispite ale mele. Nu este vorba ca as fi ca un Chicken Little care se teme permanent sa nu cada cerul. Mai degraba, cea mai uzuala ispita de a ma ingrijora apare in legatura cu calatoria cu avionul, ceea ce fac frecvent. Aproape intotdeauna drumul meu spre un alt oras presupune zboruri cu legatura intr-unul dintre nodurile aeriene ale liniei aeriene respective. De multe ori, primul zbor din orasul in care locuiesc spre nodul aerian are intarziere, ceea ce duce la scurtarea timpului pana la cel de-al doilea zbor. Prin urmare, sunt ispitit sa ma ingrijorez. Voi reusi sa ajung la zborul pentru orasul de destinatie? Si de obicei sunt programat pentru a lua cuvantul la cateva ore de la sosirea stabilita, de aceea este important sa prin zborul respectiv. (Este evident ca, in cursul unei vieti sau comparat cu problemele altor oameni, aceasta este o problema minora, dar la momentul respectiv ea constituie o problema majora pentru mine.)

Deci scopul meu este sa ajung la timp in orasul de destinatie si sa ma cazez inainte de a trebui sa iau cuvantul. Dar daca scopul lui Dumnezeu este diferit? Daca scopul Sau este sa intarzii la intalnirea respectiva sau chiar sa o pierd? (Am avut de-a face cu amblele situatii.) Voi ceda ispitei de a ma ingrijora, de a ma enerva, sau voi crede ca Dumnezeu este Stapan absolut asupra calatoriei mele si voi accepta scopul Sau, oricare ar fi acesta? In lupta mea cu ingrijorarea in acest domeniu al vietii, am ajuns al concluzia ca ingrijorarea imi este declansata nu atat de neincrederea mea in Dumnezeu, cat de indisponibilitatea mea de a ma supune si de a accepta scopul Lui pentru mine.

Am tendinta sa gandesc astfel: „Doamne, este important sa ajung la timp ca sa vorbesc la acea intrunire. Organizatorii se bazeaza pe mine. Ce vor face daca nu ajung la timp?” Dar am invatat sa-mi spun: „Dar Doamne, este intrunirea Ta. Daca nu ma vrei acolo, este treaba Ta. Si ce vor face oamenii care se bazeaza pe mine ca sa fiu acolo este tot treaba Ta. Doamne, eu accept scopul Tau pentru aceasta situatie, oricare ar fi aceasta.”

De mare ajutor mi-au fost in aceasta problema de a accepta voia providentiala a lui Dumnezeu, sau scopul lui Dumnezeu, dupa cum il numesc adesea, scrierile lui John Newton, cu care am facut deja cunostinta in capitolul 4. Intr-una dintre scrisorile sale catre un prieten, Newton a scris:

[Unul dintre semnele maturitatii crestine, pe care ar trebui sa o caute credinciosul, este] un asentiment cu voia Domnului, fondat pe convingerea in privinta intelepciunii, sfinteniei, suveranitatii si bunatatii Sale... Atata timp cat realizam acest lucru, suntem paziti de dezamagire. Proriile noastre pareri limitate si scopurile si dorintele mioape pot fi si vor fi adeseori respinse; dar

44


atunci dorinta noastra principala si calauzitoare, si anume ca voia Domnului sa fie implinita, trebuie atinsa. Cat de mult ni se potriveste, atat in calitate de creaturi cat si in calitate de pacatosi, sa ne supunem hotararilor Creatorului nostru! Si cat este de necesar acest lucru pentru pacea noastra! Adesea nu ne gandim la aceasta mareata realizare si o trecem cu vederea; suntem inclinati sa ne indreptam atentia asupra cauzelor secundare si a instrumentelor imediate ale evenimentelor, uitand ca tot ce vine asupra noastra este in concordanta cu scopul Sau, si de aceea trebuie sa fie inerent corect si oportun si sa produca ce este bine in problema respectiva. De aici se ivesc nerabdarea, resentimentul si plangerile, care nu sunt numai pacatoase, ci si chinuitoare; in timp ce, daca toate lucrurile sunt in mana Sa, daca si perii capului ne sunt numarati, daca fiecare eveniment, mare sau mic, se afla sub calauzirea providentei si scopului Sau si daca El are in vedere un scop intelept, sfant si binevoitor, caruia i se subordoneaza si la care contribuie tot ceea ce se intampla – atunci nu avem nimic altceva de facut, decat sa mergem cu rabdare si smerenie incotro ne conduce si sa asteptam cu bucurie un rezultat fericit... Cat de fericiti sunt cei care Ii predau totul, care Ii vad mana in fiecare intamplare si cred ca El alege mai bine pentru ei decat ar putea-o face ei insisi!1

Acceptarea voii providetiale a lui Dumnezeu nu inseamna ca nu trebuie sa ne rugam in legatura cu rezultatul final. Porunca lui Pavel de a nu ne ingrijora este insotita de instructiunea de a ne ruga in legatura cu orice situatie care ne ispiteste sa ne ingrijoram (vezi Filipeni 4:6). Si Isus, ingrozit de suferinta iminenta pe cruce, sentiment care a depasit cu mult orice ingrijorare pe care o vom trai noi vreodata, S-a rugat: „Tatal Meu, daca este cu putinta, sa treaca de la Mine paharul acesta! Totusi, nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu.” (Matei 26:39) Deci este potrivit sa ne rugam pentru eliberare din orice imprejurare care ne declanseaza ingrijorarea, dar ar trebui ca intotdeauna sa facem astfel cu o atitudine de acceptare a voii providentiale a lui Dumnezeu, oricare ar fi aceasta, si cu o incredere ca, oricare ar fi rezultatul, voia lui Dumnezeu este mai buna decat planurile sau dorintele noastre.2

S-ar putea ca voi sa fiti ispititi frecvent sa va ingrijorati, asa ca mine, sau nu. Dar daca sunteti, puteti recunoaste tipurile de ingrijoorari care tind sa va determine sa va ingrijorati? Va identificati cu mine cand va enervati sub voia providentiala a lui Dumnezeu pentru voi, in cazul in care este diferita de scopul vostru? Daca este asa, va incurajez sa memorati si sa va rugati in legatura cu o parte din textele pe care le-am mentionat la acest capitol, in special in legatura cu orice circumstante repetitive pe care le identificati, care tind sa va declanseze ingrijorarea. Mai presus de toate, cereti-I lui Dumnezeu sa va dea credinta pentru a crede ca voia Sa providentiala pentru voi provine din intelepciunea si bunatatea Lui infinita si este in cele din urma pentru binele vostru. Apoi rugati-L pe Dumnezeu sa va dea o inima supusa voii Sale atunci cand aceasta este contrara planurilor voastre.

45


GRIJAGrija este un sinonim al ingrijorarii. In timp ce anumite traduceri

vorbesc despre ingrijorare, altele folosesc cuvantul grija. Totusi, in uz popular tindem sa asociem grija cu circumstante dificile sau dureroase pe termen mai lung, pentru care se pare ca nu exista nicio solutie. Acestea sunt genul de circumstante care tind sa tina pe cineva treaza noaptea, „facandu-si griji” despre ce are de facut, desi realizeaza ca nu poate face nimic.

De exemplu, am cativa prieteni care au copii adulti dependenti din punct de vedere mental sau fizic. Acesti prieteni pot sta lesne treji noaptea, facandu-si griji pentru viitorul copilului lor, dupa ce ambii parinti vor muri. Chiar daca partea financiara nu ar fi in discutie, dar ea este in cazul tuturor prietenilor mei, ramane intrebarea: „Cine va avea grija de copilul meu”?

Acestea sunt intr-adevar circumstante dificile si trebuie sa fiu atent, deoarece nu am trecut prin nicio situatie de felul acesta, care aparent este de nerezolvat. Deci intentia mea nu este sa resping in mod usuratic aceste imprejurari, insa daca vrem sa stam aproape de Scriptura, nu avem alta optiune decat sa cautam sa facem ceea ce ne spune ea. Iar in traducerea New International Version a Bibliei in limba engleza, Isus spune: „De aceea, nu va faceti griji pentru ziua de maine.” (Matei 6:34)

Avem cu adevarat promisiunile lui Dumnezeu si slujirea Duhului Sfant ca sa ne ajute in aceste perioade dificile. Recent, un prieten care trece efectiv printr-o situatie din aceasta pe termen lung, mi-a atras atentia la redarea din traducerea Phillips Modern English a versetului 1 Petru 5:7: „Puteti arunca intreaga greutate a ingrijorarilor voastre asupra Lui, caci voi sunteti preocuparea Sa personala.” Desi versiunea Phillips este privita de obicei ca o parafrazare, cred ca redarea sa pentru 1 Petru 5:7 surprinde cu exactitate sensul textului. Isus a spus ca Dumnezeu nu uita nicio vrabie (vezi Luca 12:6). Atunci cu cat este mai adevarat faptul ca tu, copilul Lui, reprezinti intr-adevar preocuparea Sa personala?

Cu toate acestea, este adevarat ca adeseori situatia in care ne aflam ocupa mai mult loc in mintea noastra decat promisiunile lui Dumnezeu. Si atunci ni se pare greu sa credem promisiunile. In astfel de perioade, pentru mine sunt incurajatoare cuvintele tatalui celui posedat de demoni: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” (Marcu 9:24) Este o diferenta enorma intre necredinta incapatanata, cum a fost cea demonstrata de oamenii din orasul lui Isus, Nazaret (vezi Marcu 6:5-6), si credinta zbuciumata a acelui tata. Dumnezeu ne cinsteste luptele si Duhul Sfant ne va ajuta. Lucrul important este ca noi sa cautam sa-L cinstim pe Dumnezeu prin credinta noastra, chiar daca este slaba si sovaielnica, in loc sa-L dezonoram prin necredinta crasa.

FRUSTRAREAStrans inrudit cu ingrijorarea sau grija este pacatul frustrarii. In timp ce

ingrijorarea presupune frica, frustrarea implica de regula supararea sau chiar mania fata de orice sau oricine ne impiedica planurile. Poate ca am un document important de tiparit de pe computer, dar imprimanta nu scoate

46


altceva decat un sir de caractere neinteligibile. In loc sa cred ca Dumnezeu este Stapan in mod suveran pe actiunile computerului meu si ca El are un motiv intemeiat sa-l lase sa-si faca de cap, devin frustrat. De fapt, acest tip de reactie isi are radacinile in lipsa mea de evlavie la momentul respectiv, caci in acel moment traiesc ca si cand Dumnezeu nu ar fi implicat in viata mea sau in circumstantele mele. Nu reusesc sa recunosc mana invizibila a lui dumnezeu in spatele lucrului care imi declanseaza frustrarea, oricare ar fi aceasta. In agitatia momentului, am tendinta sa nu ma gandesc deloc la Dumnezeu. In loc de aceasta, ma concentrez in intregime asupra cauzei imediate a frustrarii mele.

Pasajul din Scriptura care mi-a fost de mare ajutor in tratarea frustrarii este Psalmul 139:16, care suna astfel: „In cartea Ta erau scrise toate zilele care mi-au fost hotarate mai inainte sa existe vreuna din ele.” (NTR) Zilele randuite pentru mine nu se refera numai la lungimea vietii mele, ci si la toate evenimentele si circumstantele fiecarei zile din viata mea. Acesta este un gand extraordinar de incurajator si de mangaietor. Prin urmare, cand se intampla ceva care tinde sa ma frustreze, citez efectiv Psalmul 139:16 si apoi Ii spun lui Dumnezeu: „Aceasta situatie face parte din planul Tau pentru ziua mea de astazi. Ajuta-ma sa reactionez fata de voia Ta providentiala in credinta si intr-un mod care sa Te cinsteasca. Si Te rog da-mi intelepciune pentru a sti cum sa rezolv aceasta situatie care tinde sa-mi produce frustrare.”

Observati ce resurse am folosit pentru a influenta imprejurarea care tinde sa-mi produca frustrare: versetul aplicabil specific si dependenta de Duhul Sfant, exprimata in rugaciune, pentru a ma face capabil sa reactionez cu evlavie. Apoi ma rog pentru intelepciune practica, pentru a sti cum sa ma ocup de situatia respectiva. La urma urmelor, in exemplul meu cu imprimanta, documentul important tot va trebui tiparit in cele din urma.

De asemenea, este folositor sa-L intreb pe Dumnezeu daca trebuie sa invat ceva de aici sau daca este ceva la care trebuie sa fiu atent. Uneori, Dumnezeu intrebuinteaza evenimente care ne ispitesc sa fim frustrati, pentru a ne atrage atentia sau chiar sa ne impinga mai departe intr-un domeniu in care sa crestem. In orice caz, in viata noastra nu exista evenimente care sa nu vina pana la urma din mana invizibila a lui Dumnezeu, chiar daca ele vin printr-o cauza vizibila.

Permiteti-mi totusi sa repet ceea ce am spus sau am lasat sa se subinteleaga in acest capitol. Ingrijorarea, precum si frustrarea, sunt pacate. Ele nu trebuie tratate in mod usuratic sau date la o parte ca niste reactii obisnuite pe care le avem in fata evenimentelor dificile dintr-o lume cazuta. Vi-L puteti imagina pe Isus fiind vreodata ingrijorat sau frustrat? Si orice alt lucru din viata noastra in care nu suntem ca El este pacat. Sigur ca nu vom atinge niciodata eliberarea completa de ingrijorare sau frustrare in viata aceasta ( cel putin eu nu ma astept sa fie asa). Dar nu ar trebui sa le acceptam niciodata pur si simplu ca parte a temperamentului nostru, mai mult decat am accept adulterul ca parte a temperamentului nostru. Retineti ca, desi ingrijorarea si frustrarea s-ar putea sa nu fie la fel de grave ca

47


adulterul, ele sunt totusi pacate. Si toate pacatele sunt grave in ochii lui Dumnezeu sfant.

IXNEMULTUMIREA

Ingrijorarea reprezinta o nesiguranta plina de teama in privinta viitorului, fie pe termen scurt (ca in cazul calatoriilor mele cu avionul), fie pe termen lung, cum ar putea fi in cazul pierderii unui loc de munca. Frustrarea este de regula rezultatul unui eveniment imediat care a stat in calea planurilor sau dorintelor mele. Nemultumirea, subiectul acestui capitol, se

48


iveste de cele mai multe ori din circumstante cu caracter continuu si neschimbator, in legatura cu care nu putem face nimic.

Dar inainte de a intra in acest subiect, doresc sa spun ca exista un domeniu in care nemultumirea este legitima. Noi toti ar trebui sa fim, intr-o anumita masura, nemultumiti de cresterea noastra spirituala. In caz contrar, cresterea se va opri. Mai exista si ceea ce am putea nu o nemultumire profetica fata de nedreptate si fata de alte tare ale societatii, care este insotita de o dorinta de a vedea o schimbare pozitiva. Tema acestui capitol o reprezinta nemultumirea pacatoasa care ne afecteaza in mod negativ relatia cu Dumnezeu.

De fapt, cele mai frecvente avertismente din Scriptura impotriva nemultumirii se refera la bani si la posesiuni, insa in acest capitol doresc sa ma ocup de ceea ce poate reprezinta o forma inca si mai raspandita de nemultumire printre crestinii dedicati, o atitudine care poate fi declansata de situatii permanente care ne incearca credinta.

Iata cateva astfel de situatii permanente: O slujba care nu aduce satisfactii sau care este prost platita Celibatul pana la varsta mijlocie sau dincolo de ea Incapacitatea de a avea copii casnicie nefericita Infirmitatile fizice O stare de sanatate deficitara continua Sunt sigur ca exista si alte circumstante dureroase pe care nu le-am

inclus in aceasta lista. Dar oricare ar fi aceasta, adevarurile din capitolul de fata vor fi aplicabile si in cazul lor.

In plus fata de circumstantele vietii care sunt cu adevarat dureroase, din cand in cand cauza nemultumirii noastre poate fi chiar neinsemnata. Eu nu ma pricep la treburi de detaliu din domeniul administrativ, asa incat a fi nevoit sa ma ocup tot timpul de ele poate avea ca rezultat o fisura emotionala si, astfel, o ispita de a fi nemultumit. Evident ca obligatia de a ma ocupa de detalii administrative este neinsemnata in comparatie cu alte situatii din cele enumerate mai sus. Dar mentionez ca a arata ca, oricat ar putea fi de bune circumstantele noastre generale, de multe ori exista un lucru marunt care sa ne provoace nemultumirea.

Nu este vorba ca nu as fi familiarizat cu o parte din aceste situatii mai dificile. Aveam aproape treizeci si patru de ani cand m-am casatorit, asa ca stiu cate ceva despre singuratatea vietii de adult celibatar. Si chiar si dupa casatorie, la meciurile de fotbal sau de baschet ale fiului meu, m-am luptat cu nemultumirea pentru ca eram cu cel putin zece ani mai invarsta decat parintii din jurul meu. Si apoi mai sunt si infirmitatile fizice. Intreaga viata am avut atat un handicap vizual cat si unul auditiv, niciunul tratabil. Imi amintesc de sentimentul de respingere pe care il simteam in copilarie cand, din cauza handicapului meu vizual, nu puteam juca baschet ca ceilalti baieti. Chiar si astazi, ca adult in varsta, aceste handicapuri pe viata imi fac adesea viata neplacuta, daca nu chiar mi-o ingreuneaza.

49


Nu vreau ca acest ultim paragraf sa sune ca si cand mi-as plange de mila. Si sunt grabnic in a recunoaste ca circumstantele cu care am de-a face sunt intr-adevar minore comparativ cu lucrurile prin care trec multi credinciosi. Dar vreau sa stiti ca, daca va luptati cu nemultumirea, eu ma aflu in aceeasi barca cu vi. Imprejurarile in care va aflati pot fi mult mai dificile decat cele traite de mine, dar adevarul este ca modul in care le raspundem, si nu gradul lor de dificultate, este cel care determina daca suntem sau nu nemultumiti.

Indiferent care este situatia care ne ispiteste sa fim nemultumiti si oricat de grava poate fi, trebuie sa recunoastem ca nemultumirea este pacat. Aceasta afirmatie ii poate surprinde pe multi cititori. Suntem atat de obisnuiti sa reactionam cu ingrijorare, frustrare sau nemultumire in fata circumstantelor dificile, incat le consideram niste reactii normale la diversele vicisitudini ale vietii. Dar daca avem tendinta sa gandim astfel, tocmai acest lucru scoate la iveala subtilitatea si acceptabilitatea acestor pacate. Cand nu recunoastem ca aceste reactii fata de circumstantele noastre sunt pacate, reactia noastra nu difera cu nimic de a necredinciosilor care niciodata nu-L includ pe Dumnezeu in situatiile lor. Si iata-ne din nou ajunsi la lipsa de evlavie, radacina pacatelor noastre.

Obiectivul principal al acestei carti este sa ne ajute sa infruntam prezenta a numeroase dintre aceste pacate subtile din viata noastra si sa recunoastem ca, in mare parte, ele au devenit acceptabile pentru noi. Le toleram in viata noastra fara sa ne gandim prea mult la ele, lucru care le face si mai primejdioase, fiindca, in plus fata de pacatul de baza in sine, ele pot deschide usa inimii noastre unor pacate mai mari. Nemultumirea, de exemplu, poate duce usor la resentimente sau amaraciune fata de Dumnezeu sau fata de alti oameni.

Cel de-al doilea obiectiv al cartii este sa ne sugereze mijloace de a ne ocupa de aceste pacate, desi aceste sectiuni sunt, indiscutabil, scurte. Si pe masura ce veti parcurge capitole veti afla ca, pentru mine, pasajele adecvate din Scriptura sunt prima linie de atac. La urma urmelor, Isus, in rugaciunea Sa de Mare Preot, S-a rugat: „Sfinteste-i prin adevarul Tau: Cuvantul Tau este adevarul.” (Ioan 17:17) Desi „cuvantul adevarului” se refera probabil in primul rand la Evanghelie, el include cu siguranta adevarul voii morale a lui Dumnezeu din intreaga scriptura, precum si cuvintele de invatatura si de incurajare care ne ajuta sa ne supunem acelei voi morale.

Am mentionat deja Psalmul 139:16 ca pasaj din Scriptura care ma ajuta in privinta frustrarii. Dar acelasi adevar conform caruia Dumnezeu ne-a oranduit toate zilele, cu toate suisurile si coborasurile lor, cu toate binecuvantarile si dezamagirile lor, ne poate ajuta sa ne ocupam (si pe mine ma ajuta sa ma ocup) de circumstantele care ne ispitesc sa fim nemultumiti. Oricare ar fi circumstantele in care va aflati si oricat de dificile ar putea fi, adevarul este ca ele sunt oranduite de Dumnezeu pentru voi, ca parte a planului Sau general pentru viata voastra. Dumnezeu nu face nimic si nu permite nimic, fara un scop. Iar scopurile Sale, oricat ar fi de misterioase si

50


de nepatrunse pentru noii, au in vedere intotdeauna slava Lui si binele nostru esential.

Iar pentru aceia dintre noi care se confrunta cu infirmitati fizice sau chiar cu probleme de aspect fizic, Psalmul 139:13 ne poate fi de ajutor: „Tu mi-ai intocmit rarunchii, Tu m-ai tesut in pantecele mamei mele.” Dumnezeu a directionat ADN-ul si alti factori biologici care determina constitutia noastra fizica in asa fel incat psalmistul poate spune: „Dumnezeu m-a format in pantecul mamei mele.” Acesta este un gand incredibil! Voi si cu mine suntem cine suntem din punct de vedere fizic pentru ca asa ne-a facut Dumnezeu. Si El ne-a facut asa cum suntem pentru ca in felul acesta putem implini cel mai bine planul Sau pentru viata noastra. Pentru unii oameni care au infirmitati grave, acel plan poate parea uneori fara sens. Dar daca credem ca suntem cine suntem si ce suntem pentru ca aceasta este felul in care ne-a creat Dumnezeu, atunci putem invata sa ne acceptam infirmitatile si sa credem ca El le poate folosi si pe acestea pentru a Se slavi.

Psalmul 139:13 poate fi util pentru aceia dintre noi care avem parte de un anumit grad de incapacitate fizica. Evident ca exista multe alte domenii ale vietii carora acest text nu li se adreseaza. Dar puteti fi siguri ca veti gasi in Biblie texte sau principii specifice care se vor adresa circumstantelor voastre particulare.

Cu ani in urma, un prieten mi-a dat un poem de Amy Carmichael, intitulat „In acceptare se afla pacea ta”. In primele patru strofe, poeta il portretizeaza pe vorbitorul suferind din poem cautand pacea in uitare, in stradanii neintrerupte, in trufie si chiar in supunerea fata de inevitabil. In cele din urma, in strofa a cincea, suferindul gaseste alinare in aceste cuvinte:

El spuse: „Mahnirea istovitoare eu o voi accepta Pe care Dumnezeu mie, Al Sau fiu, maine mi-o va explica.”Si-atunci adanca furtuna ce-n el era se duse. Deloc nu-i in zadar vorba ce se zecea:Pentru ca-n acceptare se afla pacea ta.1

O cale de a ne ocupa de circumstantele dezamagitoare, pe care Amy Carmichael nu a acoperit-o, este cea a resemnarii, care poate fi adoptata adesea in sila, pentru ca nu aveam de ales. Cu toate ca ne putem resemna in fata circumstantelor despre care stim ca nu se vor schimba niciodata, in inima poate sa ne ramana o nemultumire mocnita. Insa asa cum a spus Amy Carmichael, nici in resemnare si nici in supunere, ci numai in acceptare gasim pacea.

Acceptarea inseamna ca iti accepti circumstantele de la Dumnezeu, avand incredere ca El, fara gres, stie ce este mai bine pentru tine si ca, in dragostea Sa, El intentioneaza numai ce este cel mai bine. Dupa ce ati ajuns la o stare de acceptare, Ii puteti cere lui Dumnezeu sa va lase sa va folositi de imprejurarile dificile pentru a-L slavi. In felul acesta v-ati indreptat de la atitudinea unei victime catre atitudinea unui administrator. Incepeti sa

51


intrebati: „Doamne, cum imi pot folosi infirmitatea (sau oricare ar fi circumstanta dificila) pentru a Te sluji si a Te slavi?” Poate ca ma intrebati: „Dar nu ar trebui sa ma rog pentru vindecarea fizica sau pentru scaparea din orice circumstanta dureroqasa?” Da, suntem invitati sa ne rugam relativ la aceste situatii, dar ar trebui sa ne rugam intotdeauna cu increderea ca Tatal nostru ceresc, care are o intelepciune si o dragoste infinita, stie ce este cel mai bine pentru noi, iar noi ar trebui sa fim dispusi sa acceptam raspunsul pe care ni-l da.

Dupa moartea primei mele sotii, un prieten mi-a trimis o vedere cu un citat anonim:

Doamne, sunt dispus Sa primesc ceea ce Tu dai, Sa ma lipsesc de ceea ce Tu retii, Sa renunt la ceea ce Tu iei.

In mod evident la vremea aceea mesajul care mi se aplica mie era gandul de a renunta la sotia mea. Dar daca intr-un accident deveniti complet infirmi, ati putea spune: „Doamne, sunt dispus sa primesc aceasta infirmitate pe care mi-ai dat-o, care ma face incapabil”? Daca sunteti necasatoriti si nu aveti nicio perspectiva de casatorie, puteti spune: „Doamne, sunt dispus sa ma lipsesc de ceea ce Tu ai retinut”?

Cu ceva ani in urma, am avut parte de o dezamagire coplesitoare si umilitoare. La vremea aceea nu cunosteam scurta strofa anonima, dar cunosteam versetul din Iov 1:21: „[Iov] a zis: Gol am iesit din pantecele mamei mele si gol ma voi intoarce. Domnul a dat si Domnul a luat; binecuvantat sa fie Numele Domnului!” In dimineata care a urmat evenimentului cu pricina, am ingenunchiar inaintea Domnului si am spus: „Doamne, Tu ai dat si Tu ai luat; binecuvantat sa fie Numele Tau.” Prin acel verset si prin acea rugaciune Dumnezeu mi-a dat puterea de a renunta la ceea ce El luase. Atunci nu stiam ca experienta despre care va povestesc era o incercare de proba pentru provocarea mult mai mare de a renunta la sotia mea, cativa ani mai tarziu.

Va veti da seama ca in acest capitol, ca si in cel anterior, exista o tema recurenta. Si anume importanta unei credinte nestramutate in suveranitatea, intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu in toate imprejurarile vietii noastre.2 Indiferent daca acele situatii sunt de scurta durata sau de lunga durata, abilitatea noastra de a le raspunde intr-o maniera care sa-L cinsteasca si sa-I fie placuta lui Dumnezeu depinde de abilitatea si disponibilitatea noastra de a face ca aceste adevaruri sa le influenteze. Si trebuie sa facem asa prin credinta; adica trebuie sa credem ca invatatura Bibliei referitoare la aceste atribute este realmente adevarata si ca Dumnezeu a adus sau a permis aceste situatii dificile in viata noastra pentru slava Sa si pentru binele nostru esential.

In cele din urma, imi dau seama ca vorbim despre nemultumirea noastra am atins probabil niste puncte sensibile. Iar acest lucru poate fi

52


agravat in mod special atunci cand etichetez nemultumirea ca pacat. Poate ca va ganditi: „Daca mi-ar cunoaste situatia, nu ar fi atat de superficial si nu mi-ar face morala.” Este adevarat ca nu va cunosc situatia, dar va scriu ca unul care s-a luptat cu nemultumirea si care a cautat sa o biruiasca cu ajutorul adevarurilor pe care le-am expus in acest capitol. Ele mi-aj fost de ajutor si ma rog sa va fie si voua. Fie ca noi toti, cu ajutorul Duhului Sfant, sa trecem de la o atitudine negativa de nemultumire la una pozitiva de administrare a situatiilor dificile si dezamagitoare pe care Dumnezeu ni le-a dat, pentru ca intr-un fel oarecare sa-L putem slavi in tot ce reprezinta viata.

XNERECUNOASTEREA

In vremurile biblice, lepra era o boala dezgustatoare din cauza careia victimele erau ostracizate de familie si de prieteni. De fapt, legea mozaica cerea ca oricine era lepros sa strige continuu „Necurat! Necurat!”, in timp ce mergea pe drum, ca niciun trecator sa nu fie contaminat de boala lui (vezi leviticul 13:45). Luca se consemneaza ca Isus S-a intalnit odata cu zece leprosi care au stat la distanta si I-au strigat: „Isuse, Invatatorule, fie-ti mila de noi”. Isus le-a raspuns: „Duceti-va, aratati-va preotilor!” (preotii fiind cei care puteau declara in mod oficial ca un lepros este curatat de boala sa), si in timp ce mergeau au fost curatati. Dintre cei zece curatati, unul, un samaritean cand a vazut ca a fost vindecat, s-a intors la Isus, laudandu-L pe Dumnezeu si multmindu-I lui Isus. Atunci Isus a exclamat: „Oare n-au fost curatiti toti cei zece? Dar cei noua unde sunt? Nu sa gasit decat strainul acesta sa se intoarca si sa dea slava lui dumnezeu?” (vezi Luca 17:11-19).

Citind relatarea, ne gandim: „Cum au putut acei noua oameni sa fie atat de nerecunoscatori ca nici macar sa nu se intoarca inapoi si sa-I multumeasca lui Isus?” Si totusi, mult prea multi dintre noi ne facem vinovati de acest pacat al nerecunostintei.

Din punct de vedere spiritual, starea noastra a fost odinioara cu mult mai rea decat boala fizica a leprei. Noi nu eram bolnavi, ci eram morti din punct de vedere spiritual. Eram sclavii lumii, ai lui Satan si ai patimilor naturii noastre pacatoase. Eram prin natura noastra obiectele furiei lui Dumnezeu. Dar El, in marea Sa indurare si dragoste, Si-a intins mana spre noi si ne-a dat viata spirituala (vezi Efeseni 2:1-5). Ne-a iertat pacatele prin moartea Fiului Sau si ne-a acoperit cu neprihanirea neintinata a lui Isus Insusi.

Faptul ca Hristos ne-a dat viata spirituala este un miracol cu mult mai mare decat vindecarea de lepra, iar beneficiile sale sunt infinit mai mari. Dar cu toate acestea, cat de des aducem noi multumiri pentru mantuirea noastra? V-ati oprit astazi sa-I multumiti lui Dumnezeu pentru ca v-a eliberat din taramul intunericului si v-a transpus in imparatia Fiului Sau? Si daca ati

53


multumit, ati facut acest lucru doar in mod formal, asa cum multumesc unii oameni pentru masa, sau a fost o exprimare a unei recunostinte din inima pentru ceea ce a facut Dumnezeu pentru voi in Hristos?

Adevarul este ca intreaga noastra viata ar trebui sa fie o viata de multumire continua. Pavel le-a spus ascultatorilor sai din Atena ca „[Dumnezeu] da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile” (Faptele Apostolilor 17:25). Aceasta inseamna ca fiecare respiratie este un dar de la Dumnezeu. Tot ceea ce suntem si tot ceea ce avem reprezinta un dar de la El. Daca aveti abilitati intelectuale, profesionale sau tehnice, acestea sunt un dar de la Dumnezeu. Este adevarat ca, probabil, ati studiat sarguincios la facultate si poate ca ati trecut prin ore lungi de instruire profesionala, dar de unde vin abilitatea intelectuala si talentul innascut pe care le aveti? Ele vin de la Dumnezeu, care v-a creat cu o aptitudine inerenta si apoi, in providenta Sa milostiva, v-a indrumat pasii pe calea dezvoltarii acestor abilitati.

Trebuie sa acordam atentie avertismentului lui Dumnezeu catre israeliti din Deuteronomul:

„Vezi sa nu-L uiti pe Domnul, Dumnezeul tau, incat sa nu pazesti poruncile, randuielile si legile Lui, pe care ti le poruncesc azi. Cand vei manca si te vei satura, cand vei construi si vei locui in case frumoase, cand vei vedea inmultindu-ti-se cirezile si turmele, marindu-ti-se argintul si aurul, si sporindu-ti tot ce ai, ia seama sa nu ti se umfle inima de mandrie si sa nu-L uiti pe Domnul, Dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei... Vezi sa nu zici in inima ta: Taria mea si puterea mainii mele mi-a ucastigat aceste bogatii.’ Ci adu-ti aminte de Domnul, Dumnezeul tau, caci El iti va da putere sa te imbogatesti, ca sa intareasca legamantul incheiat cu parintii vostri prin juramant, cum face astazi.” (8:11-14, 17-18)

Majoritatea celor care citesc aceasta carte recunosc ca tot ceea ce avem vine de la Dumnezeu, dar cat de des ne oprim sa-I multumim? La sfarsitul unei zile de munca in profesia voastra sau la serviciu, va rezervati vreodata timp sa spuneti: „Iti multumesc, Tata ceresc, pentru ca mi-ai dat indemanarea, abilitatea si sanatatea pentru a-mi face munca azi”? Va plimbati vreodata prin casa voastra, privind mobilierul si diversele accesorii de decoratiuni interioare, spunandu-I lui Dumnezeu: „Tot ce este in casa, mancarea din frigider si masina (sau masinile) din fata casei sunt darurile Tale. Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija binevoitoare si generoasa”? Si daca sunteti inca la scoala, Ii multumiti voi vreodata lui Dumnezeu pentru abilitatea intelectuala si resursele materiale care va permit sa va pregatiti pentru viitoarea voastra vocatie? Cand multumiti la masa, este doar o rutina si o formalitate, sau este o exprimare din inima a recunostintei fata de Dumnezeu, pentru ca poarta continuu de grija tuturor nevoilor voastre fizice?

Unul dintre pacatele noastre „acceptabile” este acela ca luam ca pe ceva de la sine inteles toate resursele materiale si binecuvantarile spirituale pe care Dumnezeu ni le-a acordat atat de imbelsugat si ca, prin urmare, nu-I

54


multumim incontinuu. In realitate, mult prea multi crestini n-ar gandi ca acesta este pacat. Dar totusi Pavel, atunci cand a descris o persoana plina de Duhul Sfant, a spus ca trebuie sa multumim „intotdeauna Celui care este Dumnezeu si Tatal, pentru toate, in Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 5:20).

Remarcati cuvintele intotdeauna si toate. Inseamna ca viata noastra ar trebui sa fie una de multumire continua.

A-I multumi lui Dumnezeu pentru binecuvantarile Sale din viata noastra, atat pentru cele temporale cat si pentru cele spirituale, nu este numai un lucru decent ce trebuie facut, ci este voia morala a lui Dumnezeu. A nu-I aduce multumiri este pacat. Ni s-ar putea parea ca este un pacat nevinovat, deoarece nu face rau nimanui altcuiva. Dar el constituie un afront si o insulta aduse Celui care ne-a creat si care ne sustine in fiecare clipa a vietii. Si daca, asa cum a spus Isus atat de clar, a-L iubi pe Dumnezeu din toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul nostru, este cea mai mare si cea dintai porunca, atunci a nu obisnui sa-I aducem multumiri reprezinta o incalcare a celei mai mari porunci.

In Romani 1:18-32, Pavel ne ofera o vie descriere a spiralei decaderii morale a omenirii pagane a epocii aceleia, pentru ca Dumnezeu i-a lasat tot mai mult in voia inclinatiilor vicioase ale inimilor lor rele. Aproape de inceputul descrierii, Pavel scrie: „Fiindca, macar ca L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au slavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit: ci s-au dedat la gandiri desarte si inima lor fara pricepere s-a intunecat.” (versetul 21, subl.n)

Deci rautatea lor tot mai mare a avut la origine lipsa lor de evlavie (necinstirea lui Dumnezeu ca Dumnezeu) si nerecunostinta lor fata de El. Degradarea lor morala propriu-zisa a fost un rezultat al judecatii lui Dumnezeu asupra lor, cand El in mod treptat i-a lasat in voia unor forme tot mai perverse de imoralitate si a altor manifestari vicioase. Putem vedea usor din aceasta portiune a scripturii ca nerecunostinta este o problema grava. Pentru noi poate parea un pacat mic, dar Dumnezeu il ia in serios.

Necinstirea lui Dumnezeu si nerecunostinta fata de El sunt in mod clar caracteristici ale culturii zilelor noastre. Si la fel este decadenta tot mai mare a epocii noastre. De fapt, descrierea depravarii morale (vezi Romani 1:24-32) ar putea fi aplicata epocii noastre fara a schimba prea mult cuvintele. Se pune intrebarea daca este din nou judecata lui Dumnezeu pentru necinstirea Sa si pentru nerecunostinta fata de El. Fireste, in calitate de credinciosi, noi nu dorim sa contribuim la atragerea judecatii lui Dumnezeu. Dar contribuim daca, impreuna cu restul societatii, nu Ii aducem multumirile care I se cuvin. De fapt am putea fi mai vinovati, deoarece fiind credinciosi ar trebui sa avem mai multa intelepciune. Isus a spus: „Cui i s-a dat mult, i se va cere mult.” (Luca 12:48) Deoarece noi credem ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu, avem mai multa responsabilitate ca sa o ascultam. Si parte din ascultarea noastra este sa-I multumim lui dumnezeu intotdeauna si pentru toate.

Nu este nicio indoiala ca decadenta morala tot mai mare care ne inconjoara este socanta si inspaimantatoare. De multe ori, ne intrebam cat

55


de mult se va agrava. Dar data viitoare cand ii vom judeca pe oamenii acestia, va trebui sa ne punem intrebarea daca am contribuit in vreun mod la caderea lor tot mai grava in coruptia morala, prin propriul nostru neajuns, adaugat la al lor, si anume ca nu L-am cinstit pe Dumnezeu si nu i-am multumit.

Asadar, ar trebui sa multumim intotdeauna si pentru toate. In mod special, ar trebui sa aducem multumiri atunci cand am avut parte de un ajutor neobisnuit de la Dumnezeu sau de o eliberare dintr-o situatie dificila. Eu deja am marturisit ca sunt ispitit sa ma ingrijorez cand ma confrunt cu posibilitatea de a pierde un zbor de legatura. O ispita inrudita cu aceasta, legata tot de calatoria cu avionul, apare in zona de recuperare a bagajelor, cand ma intreb daca bagajul meu a sosit odata cu mine, cu zborul respectiv. Am avut parte de atat de multe incidente cu bagaje cu sosire intarziata, invcat niciodata nu mai presupun ca bagajul meu a sosit impreuna cu mine. Acesta este motivul pentru care sunt ispitit sa ma ingrijorez. Asa ca trebuie sa trec in revista adevarurile din Capitolul 8 de fiecare data cand merge sa-mi recuperez bagajul.

In timp ce lucram la acest capitol, am zburat la Sao Paulo, Brazilia, pentru a sluji. La sosire, dupa ce am iesit din punctul de control, m-am indreptat spre zona de recuperare a bagajelor, impreuna cu peste 150 de alti pasageri ai zborului meu, loc in care din nou a trebuit sa ma lupt cu ispita ingrijorarii. Tensiunea a inceput sa creasca pe masura ce tot mai multe bagaje apareau pe banda rulanta, iar al meu nu se afla printre ele. (un bagaj intarziat poate deveni in mod special o problema intr-o tara straina). Dupa ce doua treimi dintre pasageri isi luasera bagajele, a aparut in sfarsit si al meu. Cand l-am luat de pe banda rulanta, am inaltat din toata inima o rugaciune de multumire catre Dumnezeu. Apoi, cand mi-am despachetat lucrurile in camera de hotel, din nou i-am multumit lui Dumnezeu ca aveam ce despacheta.

Un incident cu bagaje intarziate va poate parea banal si, in decursul unei vieti, chiar este. Dar atunci cand esti nevoit sa porti aceleasi haine doua sau trei zile si trebuie sa cumperi alte articole de toaleta, in momentul respectiv nu pare atat de banal. Totusi, adevarul este ca viata este plina de evenimente care ne intarzie, ne produc inconveniente sau ne impiedica ori ne intrerup anumite planuri. In mijlocul acestor evenimente ar trebui sa luptam impotriva ingrijorarii si frustrarii. Dar cand Dumnezeu ne aduce eliberarea sau cand Il vedem scapandu-ne de posibilitatea unui astfel de eveniment, ar trebui sa avem o grija deosebita ca sa-I aducem multumiri.

IN ORICE IMPREJURARE? Haideti sa mergem un pic mai departe cu scenariul recuperarii

bagajelor. Sa presupunem ca bagajul meu n-ar fi sosit odata cu mine sau sa presupunem chiar ca nu ar fi sosit deloc. Tot mai trebuie sa-I multumesc lui Dumnezeu? Inainte de a analiza raspunsul la aceasta intrebare, introduceti mental in aceasta poveste o situatie neplacuta proprie, fie un lucru care s-a intamplat, fie ceva imaginar care s perati sa nu se intample niciodata. Acest

56


lucru va ajuta ca raspunsul care urmeaza sa nu fie teoretic; adica, in situatia voastra proprie, I-ati aduce multumiri lui Dumnezeu?

Asadar, intrebarea care se pune este urmatoara: „Trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu cand imprejurarile nu se dovedesc a fi asa cum am sperat?” raspunsul este „Da”, dar dintr-un motiv diferit. In 1 Tesaloniceni 5:18, Pavel scrie: „Multumiri in orice imprejurari, pentru ca aceasta este voia lui Dumnezeu, in Hristos Isus, pentru voi.” (NTR)

Porunca aceasta este diferita de cea din Efeseni 5:20, unde trebuie sa aducem multumiri pentru toate. Luand in considerare textul, eu cred ca in Efeseni Pavel ne indeamna sa ne dezvoltam un obicei de a multumi incontinuu pentru toate binecuvantarile pe care Dumnezeu le toarna asupra noastra cu atata bunavointa; asta insemnand ca una dintre caracteristicile unei vieti umplute cu Duhul este o inima multumitoare.

Cu toate acestea, in pasajul din Tesaloniceni, Pavel ne instruieste sa multumim in toate imprejurarile, chiar si in cele pentru care nu simtim recunostinta. Oare Pavel ne cere sa multumim printre dinti, prin simpla putere a vointei, cand in adancul inimii noastre suntem cu adevarat dezamagiti? Raspunsul la intrebare se afla in promisiunile lui Dumnezeu gasite in Romani 8:28-29 si 38-39:

Dar stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre binele celor care-L iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemati dupa planul Sau. Caci pe aceia pe care i-a cunoscut mai departe, i-a si hotarat mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie cel intai nascut dintre mai multi frati. ... Caci sunt bine incredintat ca nici moarte, nici viata, nici ingeri, nici stapaniri, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puteri, nici inaltime, nici adancime, nicio alta creatura nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Hristos, Domnul nostru.

Versetul 28 ne spune ca pentru cei care Il iubesc pe Dumnezeu, toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine. Sensul este ca Dumnezeu face ca toate lucrurile sa lucreze impreuna spre bine; pentru ca „lucrurile” – adica circumstantele – nu lucreaza impreuna spre bine de la sine. Mai curand, Dumnezeu directioneaza rezultatul acestor circumstante pentru binele nostru. Totusi, „binele” este definit in versetul 29 ca fiind conformarea noastra cu chipul Fiului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Pavel ne spune ca Dumnezeu destineaza toate situatiile noastre, bune si rele (dar in contextul la care se refera Pavel, in special cele rele), ca sa fie instrumente ale sfintirii, ale asemanarii noastre tot mai mari cu Isus.

Deci, in situatiile care nu iau intorsatura pe care am sperat-o, trebuie sa-I multumim lui Dumnezeu pentr uca le va folosi in asa fel incat sa ne dezvolte caracterul crestin. Nu este necesar sa speculam referitor la modul in care ar putea sa le foloseasca, deoarece caile Sale sunt de multe ori secrete si depasesc intelegerea noastra. Asa ca, prin credinta in promisiunile

57


lui Dumenzeu din Romani 8:28-29, ne supunem poruncii din 1 Tesaloniceni 5:18 de a multumi in imprejurarile respective.

In plus, deoarece ne aflam in mijlocul situatiei dificile, avem promisiunea din versetele 38-39, aceea ca nimic (aici fiind inclusa si situatia in care ne aflam) nu ne poate desparti de dragostea lui Dumnezeu. Din nou trebuie sa ne agatam de aceasta promisiune prin credinta. Asa ca avem o asigurare dubla care sa ne dea puterea de a multumi in situatia in care ne aflam. Mai intai, prin credinta, credem ca Dumnezeu foloseste sau ca va folosi acea dificultate ca sa ne faca mai asemanatori cu Isus. In al doilea rand, avem asigurarea ca, chiar si in mijlocul greutatilor, suntem infasurati in dragostea lui Dumnezeu.

Deci multumirile intr-o situatie dificila sau dezamagitoare trebuie aduse intotdeauna prin credinta in fagaduintele lui Dumnezeu. Nu trebuie sa facem acest lucru pri simpla putere a vointei. Daca facem asa, aducem multumiri cu buzele si nu cu inima. Dar cand ne agatam de promisiunile lui Dumnezeu, putem spune: „Tata, imprejurarea in care ma aflu acum este grea si dureroasa. Eu nu as fi ales-o, dar Tu, in dragostea si intelepciunea Ta, ai ales-o pentru mine. Tu ai destinat-o pentru binele meu si astfel, prin credinta, Iti multumesc pentru binele pe care il vei aduce in viata mea prin ea. Ajuta-ma sa cred cu adevarat aceasta si sa fiu capabil sa-Ti multumesc din inima.”

Prin urmare, pe scurt, ar trebui sa ne dezvoltam obiceiul de a-I multumi incontinuu lui Dumnezeu. Mai presus de toate, ar trebui sa-I multumim pentru mantuirea noastra si pentru ocaziile pe care le avem pentru cresterea si slujirea spirituala. Ar trebui sa-I multumim frecvent pentru belsugul si binecuvantari materiale pe care ni le-a dat. Si apoi, cand imprejurarile o iau razna si nu au rezultatul pe care l-am scontat, ar trebui, prin credinta, sa-I multumim pentru ceea ce face in imprejurarile acelea ca sa ne transforme tot mai mult in asemanarea Fiului Sau.

Ca aplicatie la acest capitol – pentru a va dezvolta obiceiul de a multumi – va sugerez sa memorati efeseni 5:20 si sa va rugati cu regularitate in legatura cu ele, cerandu-I lui Dumnezeu sa le aduca la indeplinire in viata voastra. In felul acesta va veti dezvolta tot mai mult obiceiul de a aduce multumiri intotdeauna si pentru toate. Apoi, in partasia zilnica cu Dumnezeu, petreceti-va o parte din timp multumind pentru binecuvantari materiale si spirituale concrete.

Acum Haideti sa revenim la scopul principal al cartii de fata. Dupa cum sugereaza subtitlul, acesta este de a ne ajuta sa ne infruntam cu sinceritate pacatele subtile pe care le toleram in viata noastra, pentru a ajunge sa umblam mai smeriti in fata lui Dumnezeu si fata de cei necredinciosi, fata de care putem avea o atitudine atat de critica. Scopul acesta va fi atins numai in masura in care noi toti, inclusiv eu, ne examinam inima si viata cu rugaciune inaintea lui Dumnezeu, rugandu-L sa ne arate pacatele subtile. De fapt eu sper ca ati facut asa la sfaritul capitolelor 7,8 si 9 si ca veti continua sa faceti astfel in capitolele urmatoare.

58


Daca in acest moment ati ajuns sa fiti descurajati de pacatele voastre, amintiti-va Evanghelia. Desi ascultarea voastra de Legea lui Dumnezeu este intinata si imperfecta, ascultarea lui Hristos este perfecta si completa. Si Dumnezeu nu numai ca v-a iertat pacatele (atat pe cele subtile, cat si pe cele nu tocmai subtile), ci v-a si pus in seama acea ascultare fara pata a lui Hristos. Dumnezeu vrea realmente sa lucreze in voi si impreuna cu voi in lupta impotriva pacatelor voastre, dar face acest lucru in calitate de Tata al vostru, nu de Judecator al vostru.

Daca nimic din aceste capitole nu v-a deranjat, atunci trebuie sa le reexaminati. Desi s-ar putea sa nu fiti inclinati din punct de vedere temperamental spre ingrijorare, frustrare sau nemultumire, sunteti siguri ca nu sunteti intr-o anumita masura lipsiti de evlavie? Viata voastra este in intregime concentrata asupra lui Dumnezeu, asa incat vedeti intreaga viata din acea perspectiva? Iar cu nerecunostinta cum stati? Ii multumiti lui dumnezeu intotdeauna si pentru toate si Ii multumiti in situatiile dificile prin care treceti?

Sa speram ca pana acum am realizati cu totii ca avem anumite pacate „respectabile”, poate atitudine si actiuni pe care nu le-a privit niciodata ca pacate sau carora nu le-am realizat graveitatea. Daca ati fost smeriti intr-o anumita masura si inima voastra s-a mai inmuiat, atunci sunteti intr-o pozitie buna pentru a merge mai departe, fiindca pacatele pe care le vom analiza de acum inainte vor fi probabil mai urate decat cele examinate pana acum.

XIMANDRIA

Dintre toate personajele biblice care ne sunt nesuferite, probabil ca niciunul nu este mai respingator decat fariseul prezumtios din pilda lui Isus, care s-a rugat astfel: „Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni: apucatori, nedrepti, adulteri sau chiar ca vamesul acesta.” (Luca 18:11) Ironia situatiei este ca tocmai cand il condamnam, putem usor cadea prada aceleiasi atitudine prezumtioase.

In acest capitol ne vom ocupa de pacatul mandriei – nu mandria in general, ci anumite manifestari ale ei care constituie in mod special ispite pentru credinciosi. Vom examina mandria prezumtiei morale, mandria doctrinei corecte, mandria realizarilor si mandria unui spirit independent. Cautand sa tratez aceste pacate subtile, ma rog sa pot face aceasta fara ca eu insumi sa cad prada mandriei unui spirit necrutator. De aceea, permiteti-mi sa spun de la bun inceput ca eu nu sunt scutit de mandrie, in special de cea care se deghizeaza in hainele invatarii altora. Una dintre problemele legate de mandrie este ca o putem vedea in altii, dar nu in noi insine. Si sunt destul de atent la cuvintele lui Pavel: „Tu, deci, care inveti pe altii, pe tine insuti nu te inveti?” (Romani 2:21) De aceea, va rog sa va alaturati mie si Sa-

59


I cerem lui Dumnezeu impreuna sa ne reveleze fiecaruia mandria pe care o vede El in viata noastra.Faptul ca acesta este un subiect de importanta vitala rezulta din avertismentul dublu, atat al lui Iacov cat si al lui Petru: „Dumnezeu sta impotriva celor mandri.” (Iacov 4:6; 1 Petru 5:5)

PREZUMTIA MORALAMandria pe care o vedem la fariseul din pilda lui Isus a fost ceea ce se

poate numi prezumtie morala. Ea se exprima printr-un sentiment de superioritate morala fata de alti oameni. Acest fel de mandrie nu se limiteaza la credinciosi. El este intalnit in domeniul politic si cultural, atat printre liberali cat si printre conservatori. De pilda, oricine considera ca detine superioritatea morala in vreun domeniu, cum ar fi cel politic, economic sau ecologic, probabil ca se complace in prezumtie morala. Totusi, in mod trist, ea este foarte comuna printre credinciosii evanghelici conservatori.

Este atat de usor sa cadem in pacatul superioritatii si al prezumtiei morale in ziua de astazi, cand societatea in ansamblu comite sau scuza fatis pacate flagrante precum imoralitatea, divortul facil, stilul de viata homosexual, avortul, betia, consumul de droguri, avaritia si alte pacate flagrante si scandaloase. Pentru ca noi nu comitem asemenea pacate, avem tendinta sa ne simtim superiori din punct de vedere moral si sa-i privim cu o anumita masura de desconsiderare sau de dispret pe cei care o fac. Nu ca pacatele pe care le-am mentionat n-ar fi pacate grave care distrug textura morala a societatii noastre. Ele sunt intr-adevar grave si ii respect pe acei lideri crestini de astazi care inalta un glas profetic impotriva lor. Dar noi insine cadem in pacatul prezumtiei morale si al unui duh dispretuitor, rezultat din aceasta prezumtie, fata de cei care practica aceste pacate. De fapt, Isus a spus pilda despre fariseu „pentru unii care se incredeau in ei insisi ca sunt drepti si ii dispretuiau pe ceilalti” (Luca 18:9).

Indraznesc sa spun ca, dintre toate pacatele subtile pe care le vom trata in aceasta carte, mandria superioritatii morale ar putea fi pacatul cel mai des intalnit, pe locul al doilea numai dupa pacatul lipsei de evlavie. Dar, desi este atat de prevalent printre noi, este greu de recunoscut pentru ca toti il practicam intr-o anumita masura. De altfel, se pare ca avem o placere perversa cand discutam despre cat de ingrozitoare devine societatea din jurul nostru. Cand ne angrenam in acest soi de gandire sau de conversatie, ne facem vinovati de pacatul superioritatii morale.

Atunci, cum ne putem pazi impotriva pacatului prezumtiei? In primul rand, prin cautarea unei atitudini smerite care provine din faptul ca „daca nu ar fi fost harul lui Dumnezeu, asa am fost si noi.” Desi aceasta expresie a devenit cam rasuflata, este cat se poate de adevarata in cazul nostru, al tuturor. Daca suntem moralmente integri, si in special daca suntem credinciosi care cautam sa ducem o viata moralemente integra, este numai pentru ca harul lui Dumnezeu e prevalat in noi. Nimeni nu este in mod natural integru din punct de vedere moral. Mai curand, noi toti trebuie sa spunem impreuna cu David: „Iata ca sunt nascut in nelegiuire si in pacat m-a conceput mama mea.” (Psalmul 51:5) In loc sa ne simtim superiori din punct

60


de vedere moral celor care practica pacatele flagrante pe care le condamnam, ar trebui sa simtim o recunostinta profunda ca Dumenzeu, in harul Sau, ne-a pazit, sau poate ca ne-a salvat, de un astfel de stil de viata.

Un alt mijloc prin care ne putem pazi de mandria prezumtioasa este sa ne identificam inainte a lui Dumnezeu, inaintea lui Dumnezeu cu societatea pacatoasa in care traim. Dupa captivitatea babiloniana, cand numerosi evrei se intorsesera in tara lui Iuda, Ezra, un scrib priceput in Legea lui Moise, s-a intors pentru a-si invata poporul Legea lui Dumnezeu. Scriptura spune despre Ezra ca „isi pusese inima sa adanceasca si sa implineasca Legea Domnului si sa invete pe oameni in mijlocul lui Israel legile si randuielile” (Ezra 7:10). Este evident ca Ezra era un om evlavios care ducea o viata exemplara.

Totusi, intr-o anumita ocazie, cand a aflat o parte din pacatul adanc din mijlocul poporulul sau, el s-a identificat cu pacatul lor, chiar daca el insusi nu era vinovat. Ganditi-va la rugaciunea consemnata in Ezra 9:6: „Dumnezeul meu, sunt mahnit si mi-e rusine, Dumnezeul meu, sa-mi ridic fata spre Tine! Caci faradelegile noastre au ajuns deasupra capetelor noastre si vina noastra a crescut pana la ceruri.” (NTR) Observati modul in care el s-a inclus in marturisirea vinei: „faradelegile noastre” si „vina noastra”. Astazi, cand vedem degradarea morala tot mai mare a societatii, trebuie sa adoptam atitudinea lui Ezra. Facand astfel, vom fi paziti de mandria prezumtioasa.

MANDRIA DOCTRINEI CORECTE Strand inrudita cu mandria morala este mandria doctrinala, arogarea

faptului ca convingerile mele doctrinale sunt corecte, oricare ar fi ele, si ca oricine crede altceva este inferior din punct de vedere teologic. Acei dintre noi carora ne pasa cat de cat de doctrina suntem susceptibili in fata acestui gen de mandrie. Nu conteaza daca suntem arminieni sau calvinisti, daca subscriem la teologia dispensationalista sau a legamantului, sau daca am imbratisat poate o forma oarecare de teologie eclectica, noi tindem sa credem ca convingerile noastre doctrinale sunt cele corecte si sa ii privim cu o oarecare desconsiderare pe cei cu convingeri diferite de ale noastre. Si apoi, ca sa completam spectrul acestui soi de mandrie, mai sunt si cei care nu considera doctrina ca fiind importanta si ii privesc cu dispret pe aceia dintre noi care au alta parere. Cu alte cuvinte, aceasta forma de mandrie este o mandrie in legatura cu sistemul nostru particular de convingeri, oricare ar fi acesta, si o atitudine de superioritate spirituala, conferita de convingerile noastre, fata de cei care adopta alte convingeri.

In 1 Corinteni 8, Pavel discuta despre aceasta forma de mandrie, ivita in legatura cu problema consumului de alimente care fusesera inchinate idolilor. O parte dintre crestinii corintieni au ajuns la concluzia ca o asemenea practica se incadra in granitele libertatii crestine. Pavel nu a constrazis aceasta concluzie, dar i-a mustrat pentru mandria doctrinala care a rezultat din convingerea lor. El le-a scris: „In ce priveste lucrurile jertfite idolilor, stim ca toti avem cunostinta. Dar cunostinta ingamfa, pe cand dragostea zideste” (1 corinteni 8:1). Pavel a fost de acord cu „cunostinta” lor

61


– adica cu convingerea lor doctrinala referitoare la consumul de alimente inchinate idolilor – dar i-a acuzat de mandrie doctrinala. „Cunostinta” lor i-a ingamfat.

Daca arminianismul, calvinismul, dispensationalismul, parerea voasra referitoare la vremurile din urma ori dispretul fata de toate convingerile doctrinale va determina sa va simtiti superiori sub aspect doctrinal celor care au alte pareri, atunci probabil ca va faceti vinovati de pacatul mandriei doctrinale. Nu sugerez ca n-ar trebui sa cautam sa cunoastem adevarul Scripturii si sa ne dezvoltam convingeri doctrinale cu privire la ceea ce ne invata Scriptura; ceea ce spun este ca ar trebui sa avem aceste convingeri in smerenie, intelegand ca multi oameni evlaviosi si capabili din punct de vedere teologic au alte convingeri.

Odata am fost rugat sa comentez o carte care expunea un sistem de sfintire cu care nu sunt deloc de acord. In scrisoarea mea am scris urmatoarele: „Va rog sa retineti ca am spus ‚lucruri cu care eu nu sunt de acord’, nu ‚lucruri in care el [autorul] greseste’. Cand voi ajunge in cer s-ar putea sa aflu ca eu sunt cel care a gresit.”

Daca am scris asa, inseamna ca convingerile mele sunt mai putin puternice decat inainte? Nicidecum. Daca s-a intamplat ceva, acest lucru a fost ca, dupa ce am citit cartea, convingerile mele s-au intarit si mai tare. Dar inseamna ca doresc sa-mi pastrez convingerile cu smerenie si sa-l tratez pe autorul cartii cu acelasi respect cu care i-as trata pe cei a caror doctrina de sfintire coicide cu a mea. (Imi dau seama ca folosindu-ma pe mine ca exemplu pentru smerenia pe care ar trebui sa o practicam, pot parea „mandru de smerenia mea.” Sper ca nu este asa si mai stiu ca au existat si alte ocazii in care nu am fost la fel de generos si de respectuos fata de cei cu care sunt in dezacord.)

Insa scopul acestei sectiuni este sa scot in evidenta pericolul mandriei doctrinale si sa va indemn sa va ganditi, cu rugaciune, daca acesta este unul dintre pacatele voastre „acceptabile”. Chiar daca doar presupuneti ca ar putea fi, va sugerez sa memorati si sa va rugati in legatura cu versetul care spune ca „cunostinta ingamfa”, si anume 1 Corinteni 8:1. Apoi, cautati sa indicati cu precizie zone mai clar delimitate in care aveti tendinta sa fiti mandri sub aspect doctrinal si rugati-L pe Dumnezeu sa va faca capabili sa va pastrati convingerile cu un adevarat duh de smerenie.

MANDRIA REALIZARILOR Scripturile ne invata ca exista o relatie generala cauza-efect intre

munca sustinuta si succesul oricarei stradanii, indiferent daca este in domeniul academic, in atletism, in afaceri sau in domeniul profesional. De exemplu, Proverbe 13:4 suna astfel: „Sufletul celui lenes doreste mult si nu are nimic, dar sufletul celor harnici va fi saturat.” Si Pavel l-a indemna pe Timotei in privinta lucrarii sale de slujire: „Straduieste-te sa te prezinti aprobat inaintea lui Dumnezeu.” (2 Timotei 2:15) Si Pavel insusi s-a straduit din rasputeri in lucrarea sa de slujire (vezi 1 Corinteni 9:26-27; Filipeni 3:12-14).

62


Cu toate acestea, Scripturile ne invata si ca succesul in orice stradanie se afla sub stapanirea suverana a lui Dumnezeu (vezi 1 Samuel 2:7; Psalmul 75:6-7; Hagai 1:5-6). Dupa cum ne invata pasajul din 1 Samuel: „Domnul saraceste si El imbogateste, El smereste si El inalta.” Doi studenti in aceeasi specializare pot lucra amandoi sarguincios, totusi unul exceleaza si ia note mari, iar altul de-abia se ridica deasupra mediei. De ce aceasta diferenta? Dumnezeu i-a dat unuia o capacitate intelectuala mai mare sau poate ca l-a adus pe lume intr-o familie care i-a provocat si i-a stimulat dezvoltarea intelectuala. Indiferent care ar fi cauza, abilitatea de a avea realizari sau de a reusi in orice stradanie vine in cele din urma de le Dumnezeu.

In capitolul 10, cand am vorbit despre subiectul recunostintei, am citit Deuteronomul 8:17-18. Dar motivul pentru care trebuie sa multumim pentru succesele noastre este ca Dumnezeu este Cel care ne da puterea de a reusi. Nu exista ceea ce se numeste „self-made man” – adica barbatul (sau femeia) care s-a ridicat prin propriile puteri. Din perspectiva umana, ar putea parea ca si cand acesta ar fi reusit numai in virtutea tenacitatii si a muncii sustinute. Dar de la cine a primit acel spirit antreprenorial si priceperea in afaceri care i-au dat posibilitatea de a reusi? Dumnezeu.

Infamfatilor corinieni, Pavel le-a scris: „Caci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care sa nu-l fi primit? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit (1 Corinteni 4:7) Deci, ce lucru aveti pe care sa nu-l fi primit? Niciunul. Nu aveti nimic are sa nu fi venit la voi ca dar de la Dumnezeu. Intelectul nostru, abilitatile si talentele noastre innascute, sanatatea si ocaziile noastre de a reusi, toate vin de la Dumnezeu. Nu avem nimic care sa ne capaciteze pentru atingerea succesului si pe care sa nu-l fi primit de la Dumnezeu.

Si atunci de ce ne laudam, fi cu o mandrie afisata, fie intr-un mod mai subtil, dorind sa ne mandrim, dar sa nu parem ca facem astfel? In ambele situatii, acest lucru se intampla pentru ca nu am recunoscut ca succesul vine de la Dumnezeu. Fireste ca a fost implicat efortul sarguincios, dar cine v-a dat abilitatea si dorinta de a reusi? Si cine v-a binecuvantat eforturile? In ultima instanta, toate sunt de la Dumenzeu.

Printre oamenii care imi sunt cei mai nesuferiti se numara fanfaronii care dau tuturor de stire ca secretul succesului lor in afaceri sau in orice altceva este munca sustinuta. Din partea unui necredincios v-ati astepta la asa ceva, dar cand vine din partea unui crestin, este cu adevarat jignitor. Iar noi, restul, care suntem mai moderati in vorbire, putem fi la fel de jignitori la adresa lui Dumnezeu daca vorbim despre succesele noastre sau despre succesele copiilor nostri, fara a recunoaste deloc binecuvantarea binevoitoare a lui Dumnezeu.

Ca mai toate familiile, sotia mea si cu mine primim o multime de scrisori de Craciun, cu vesti de familie, de la prieteni si cunostinte pe care ni le-am facut de-a lungul anilor. Ocazional, cate o scrisoare ar putea suna astfel: „Fiul nostru, John, a absolvit summa cum Laude la [vreo universitate de prestigiu precum Harvard, Yale sau Stanford]”. Nu este nimic gresit in a comunica aceste vesti bune familiei si prietenilor. Dar scrisa in maniera de

63


mai sus, scrisoarea transmite ideea: „Ce destept este fiul nostru!”, fara a recunoaste ca abilitatea sa intelectuala vine de la Dumnezeu.

Daca dorim sa evitam pacatul subtil al mandriei pentru realizarile copiilor nostri, am putea spune ceva de genul: „Fiul nsotru John, a absolvit summa cum laude la [completati cu denumirea prestigioasei universitati]. Stim ca abilitatile intelectuale ale lui John vin de la Dumnezeu si Ii suntem profund recunoscatori. Stim ca Dumnezeu nu alege sa doteze fiecare copil cu abilitatile pe care i le-a dat lui John. Am incercat sa ii insuflam aceasta atitudine recunoscatoare fiului nostru si sa-l invatam ca abilitatile sale academice reprezinta o administrare care i-a fost incredintata de Dumnezeu pentru a o foosi in slujba altora si pentru a-L salvi pe Dumnezeu.”

Nu am nicio indoiala ca alti parinti care primesc o scrisoare de felul acesta de la prieteni s-ar bucura impreuna cu parintii lui John de binecuvantarea lui Dumnezeu asupra lui. Dar daca ei nu ar recunoaste rolul lui Dumnezeu, multi parinti, in mod corect sau nu, s-ar simti poate putin invidiosi, deoarece copiii lor sunt mediocri sau nu s-au descurcat deloc. Am folosit excelenta academica in scopul de a ilustra principiul, dar acelasi lucru ar fi valabil daca John ar fi mijlocasul All-American la vreo scoala grozava de fotbal american sau daca lucreaza acum in lumea afaceristilor si a fost promovat ca vice-presedinte al unei companii de succes.

Deci, fie ca este vorba despre succesul nostru sau al copiilor nostri si oricare ar fi stradania in discutie, nerecunoasterea faptului ca succesul a venit in esenta de la Dumnezeu tine sa promoveze o mandria a realizarilor, care nu-L cinsteste pe Dumnezeu. Si aceasta forma de mandrie este pacat – pacat subtile desigur, dar tot pacat.

Un alt aspect al pacatului mandriei realizarilor este dorinta exagerata de recunoastere. Toti preciem o lauda pentru o treaba bine facuta sau pentru multi ani de slujba loiala la serviciu sau la biserica. Dar care este atitudinea noastra atunci cand indeplinim o sarcina si nu primim nicio recunoastere? Suntem dispusi sa lucram in anonimat, indeplinindu-ne sarcina ca pentru Domnul, sau suntem imbufnati din cauza lipsei de recunoastere?

Doua principii din Scriptura ne vor ajuta sa ne pazimde dorinta pacatoasa de recunoastere. In primul rand, ar trebui sa ne amintim cuvintele lui Isus din Luca 17:10: „Tot asa si voi, cand veti face tot ce vi s-a poruncit, sa ziceti: ‚Suntem niste robi netrebnici: am facut ce eram datori sa facem.” Cand am indeplinit bine o sarcina sau am slujit cu credinciosie un timp indelungat, atitudinea noastra ar trebui sa fie: „Mi-am facut doar datoria”.

In al doilea rand, ar trebui sa invatam ca orice recunoastere, indiferent de sursa ei imediata, vine in esenta de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel care coboara pe unul si inalta pe altul (vezi Psalmul 75:6-7). Aceste doua principii luate impreuna ne determina sa spunem: Totul se datoreaza harului.” Nu merit nimic, iar tot ceea ce primesc in ciuda acestui fapt, inclusiv recunoasterea, este numai ca rezultat al harului Sau. De aceea, daca nu o primesc, nu-mi voi face sange rau.

UN SPIRIT INDEPENDENT

64


Inainte de a incepe aceasta carte, am trimis o lista cu propuneri de pacate „acceptabile” unui numar de cincisprezece oameni aflati in lucrarea de slujire crestina si i-am rugat sa adauge pe lista orice pacat pe care l-am trecut cu vederea. De la doi dintre ei, care slujesc printre studenti si adulti tineri, am primit sugestia de a introduce mandria unui spirit independent. Acest spirit se exprima in primul rand in ndoua domenii: opozitia fata de autoritate, in special autoritatea spirituala, si o indisponibilitate pentru a invata de la altii.

Adeseori aceste doua atitudini merg mana in mana. In tinerete avem tendinta sa credem ca le stim pe toate. Ori, asa cum a spus un prieten de-al meu: „Nu stim cat de multe nu stim.” Cand eram tanar si burlac am locuit cu doua familii diferite, care aveau copii mici. Acum imi amintesc cu rusine cum le judecam in tacere modul in care-si cresteau copiii. Ce mandrie! Tanar si burlac, cu absolut nicio experienta in cresterea copiilor, si totusi credeam ca stiu mai multe decat ei.

In lucrarea de slujire a Navigatorilor intalnim deseori o atitudine similara la personalul nou si lipsit de experienta. De obicei acestia primesc un post de intern, slujind sub indrumarea unui membru cu experienta al personalului. Cu toate acestea, ei vin cu atitudinea ca stiu mai multe despre lucrarea de slujire decat persoana care trebuie sa ii formeze. Drept rezultat, de multe ori arata ca nu sunt dispusi sa se supuna autoritatii sau instruirii persoanei mai mature din cadrul personalului.

Totusi, Biblia este foarte clara in privinta supunerii fata de autoritate. Dintre cateva versete pe care le-am putea analiza, cel mai elocvent in legatura cu acest subiect este Evrei 13:17:

Ascultati de mai marii vostrii si fiti-le supusi, caci ei vegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii cari au sa dea socoteala, ca sa poata face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinand, caci asa ceva nu v-ar fi de niciun folos.

Scriitorul Epistolei catre Evrei s-a referit probabil la autoritatea spirituala a batranilor dintr-o biserica locala. Dar principiul supunerii si al disponibilitatii pentru a invata de la altii se aplica in orice situatie in care cineva este coordonat sau format de un credincios mai matur. Iar mandria noastra si spiritul independent sunt cele care ne fac sa fim nesupusi sau indisponibili pentru a invata de la altii.

Imi amintesc bine seara in care am fost expus pentru prima data invataturii din Evrei 13:17. Pe vremea aceea, eram proaspat ofiter in Marina S.U.A. Intelegeam bine conceptul supunerii in cadrul structurii ierarhice de la bordul vasului si acceptasem fara indoaiala autoritatea profesorilor in anii mei de scoala. Dar ideea unei autoritati spirituale careia sa ma supun era noua si radicala pentru mine. Sunt recunoscator ca Dumnezeu m-a expus acestui principiu atunci cand a facut-o. S-a intamplat ca exact in seara urmatoare am intrat in contact cu lucrarea de slujire a Navigatorilor, care pune accentul pe ucenicizarea si indrumarea unu-la-unu. Datorita acestei idei noi de supunere fata de autoritatea spirituala, am fost disponibil pentru

65


a invata de la altii si am raspuns bucuros provocarilor existente in ucenicizarea de catre o alta persoana.

Opozitia fata de autoritatea spirituala si un spirit de indisponibilitate pentru a invata de la altii nu se limiteaza la studentii si la tinerii adulti. Uneori, intalnesc aceasta atitudine cand le dau invatatura din Biblie adultilor mai in varsta. Adesea una dintre reactiile la ceea ce ii invat este: „Ei bine, parerea mea este cutare si cutare.” Nu se face defel apel la Biblie, este pur si simplu opinia persoanei respective. Dar totusi, in mintea sa, acea opinie are autoritatea finala. Nu are nicio disponibilitate de a se stradui sa studieze invatatura Scripturii.

Si totusi, Biblia ne invata cu tarie care este valoarea unei atitudini de disponibilitate pentru a invata de la altii. In special Proverbele au multe de spus in privinta acestui subiect. Ganditi-va, de exemplu, la urmatoarele expresii din primele cateva capitole ale Proverbelor:

Fiul meu, daca vei primi cuvintele mele si vei pastra cu tine invataturile mele...(Proverbe 2:1)

Fiul meu, nu uita invatatura mea si pastreaza in inima ta poruncile mele. (Proverbele 3:1)

Ascultati, fiilor, invatatura unui tata si luati aminte ca sa pricepeti (Proverbele 4:1)

Fiul meu, ia aminte la intelepciunea mea, pleaca urechea la invatatura mea (Proverbele (5:1)

Fiul meu, pastreaza cuvintele mele si tine la poruncile mele (Proverbele 7:1)

Desi toate aceste versete sunt in contextul relatiei tata-fiu, toate exprima principiul disponibilitatii pentru a invata de la altii: o bunavointa, chiar o dorinta, de a invata de la cei mai maturi in credinta.

Pentru a echilibra aceasta sectiune, permiteti-mi sa spun ca autoritatea spirituala nu inseamna ca cineva are autoritatea sa va spuna cu cine sa va casatoriti (sau sa nu va casatoriti) sau unde ar trebui sa lucrati, ci inseamna ca ar trebui sa fie cineva care se gandeste la ceea ce este mai bine pentru voi si care poate aborda aceste chestiuni si altele similare cu sfaturi biblice intelepte. Inseamna ca exista oameni mai maturi decat voi, care va pot ajuta sa cresteti pentru a deveni la randul vostru crestini maturi, capabili sa-i ajutati pe altii.

Acum haideti sa ne intoarcem la cel dintai obiectiv al cartii noastre, care este de a ne ajuta sa identificam pacatele subtile din viata noastra. Unul dintre lucrurile care v-ar putea frapa este acela ca o parte dintre practicile pe care le-am identificat ca pacate in acest capitol de regula nu sunt privite defel ca pacate. Cauza acestui fapt este ca ele sunt atat de raspandite si de acceptate in mijlocul crestinilor incat nu le consideram pacate. Sau, chiar daca suntem de acord ca sunt pacate, s-ar putea sa le vedem in alti oameni, dar nu in noi.

66


De aceea, va indemn sa va rugati in legatura cu acest capitol, cerandu-I lui Dumnezeu sa va aminteasca de orice tendinte de mandrie in aceste domenii si apoi sa le marturisiti ca pacate. Cand faceti acest lucru, aduceti-va aminte de promisiunea lui Dumnezeu din Isaia 66:2: „Iata spre cine Imi voi indrepta privirile: spre cel care sufera si are duhul mahnit, spre cel care tremura la cuvantul Meu.”

XIIEGOISMUL

De curand am aflat, spre consternarea mea, ca unul dintre eroii mei din punct de vedere teologic avea „picioarele de lut” – adica avea niste defecte de caracter frapante. Unul dintre prietenii si admiratorii sai a scris odata despre el: „Cu toate defectele sale strigatoare la cer, el a fost unul dintre cei mai mari oameni pe care i-am cunoscut.” Care au fost acele defecte strigatoare la cer? In alta parte, acelasi prieten l-a descris ca fiind nemilos, egoist si despotic.

Ce avertisment ar trebui sa fie acesta pentru noi toti! Am putea fi foarte invatati in ceea ce priveste teologia noastra sau foarte integri in privinta moralitatii, dar cu toate acestea sa nu afisam calitatile amiabile ale caracterului crestin pe care Pavel le-a numit roada Duhului (vezi Galateni 5:22-23). Sau, pentru a exprima acest lucru in alt mod, mai potrivit cu tema acestei carti, putem fi ortodocsi in privinta teologiei noastre si circumspecti in privinta moralitatii, dar totusi sa toleram in viata noastra anumite pacate subtile „acceptabile”, dintre cele discutate in aceste capitole. Cred ca toti avem „puncte nevralgice”, defecte de caracter sau pacate subtile, de care nu suntem constienti. Ma indoiesc ca eroul meu se straduia in mod deliberat sa fie nemilos, egoist si despotic. Acestea erau puncte nevralgice de care nu

67


se ocupase niciodata. Dumnezeu sa ne ajute sa ne ocupam de propriile noastre puncte nevralgice, inclusiv de egoism, atunci cand ele apar in noi.

In studierea pacatului egoismului, este util sa incepem cu adevarul evident: ne-am nascut cu o natura egoista. Nu trebuie decat sa observam niste prescolari la joaca pentru a vedea acest fapt. De cate ori spune o mama: Billy, da-i si lui Bobby jucariile tale” sau „Bobby, nu e voie sa insfaci jucariile lui Billy in felul acesta”? Pe masura ce Billy si Bobby cresc, ei invata ca asemenea acte fatise de egoism sunt inacceptabile din punct de vedere social, prin urmare actele lor de egoism devin mai subtile, dar problema nu a disparut. Chiar si dupa ce devenim crestini, tot mai avem carnea care se razboieste cu Duhul, iar una dintre manifestarile ei este egoismul.

Egoismul este un pacat greu de mascat, deoarece este atat de usor de detectat in altii, dar atat de greu de recunoscut in noi insine. In plus, exista grade de egoism, precum si grade de subtilitate in manifestarea sa. Egoismul unuia poate fi cras si vadit. In general, unei astfel de persoana nu-i pasa de ceea ce cred altii despre ea. Totusi, celor mai multi dintre noi ne pasa ce gandesc altii, de aceea egoismul nostru va fi probabil mai delicat si mai rafinat.

Egoismul se poate exprima in multe moduri, dar pentru scopurile analizarii pacatelor noastre „respectabile”, voi vorbi despre patru aspecte ale egoismului, care pot fi observate in credinciosi. Primul este egoismul legat de interesele noastre. Pavel a scris in Filipeni 2:4: „Fiecare dintre voi ar trebui sa fie preocupat nu doar de interesele lui, ci si de ale altora.” (NTR) Cand a intrebuintat cuvantul interese, Pavel s-a referit fara indoiala la preocuparile si nevoile altor oameni, dar eu il voi utiliza intr-un sens restrans, ca lucruri de care suntem interesati.

Care sunt interesele noastre? In aceasta etapa a vietii, sotia mea si cu mine suntem interesati de nepotii nostri. Ne place sa vorbim despre ei si sa le aratam prietenilor pozele lor. Problema este ca si prietenilor nostri le place sa face la fel. Deci, cand suntem impreuna cu ei, despre ai cui nepoti vorbim? Fireste, raspunsul este ca despre nepotii ambelor cupluri, daca noi si prietenii nostri suntem sensibili unii fata de interesele celorlalti. Dar daca unul sau ambele cupluri nu au aceasta sensibilitate, atunci conversatia inclina sa fie unilaterala sau ne trezim asteptand sa ne vina randul sa impartasim, in loc sa aratam un interes sincer pentru nepotii celuilalt cuplu.

Eu am folosit exemplul concret al discutiei despre nepotii nostri numai pentru a ilustra tendinta de a fi atat de interesati de propriile treburi incat ne intereseaza prea putin saudeloc treburile altora. Printre interesele noastre s-ar putea numara munca, hobbyurile sau orice altceva. Sotia mea se ocupa cu confectionarea cuverturilor matlasate, deci este normal ca atunci cand este impreuna cu alte femei care au aceeasi preocupare sa vorbeasca despre ultimele lor realizari. Din nou, ea trebuie sa fie (si din fericire si este) interesata sincer de lucrarile altor femei, nu doar de ale ei.

In aceasta perioada de timp, eu incerc sa scriu cartea pe care o tineti in mana. Ma intereseaza foarte mult, asa ca atunci cand cineva imi pune intrebarea tipica: „Despre ce mai scrii?” este foarte usor sa ma las purtat de

68


val si sa vorbesc la nesfarsit despre cartea mea. Dar si persoana care mi-a pus intrebarea are propriile ei interese. Trebuie sa fiu sensibil ca sa o intreb despre lucrurile care ii vor da ocazia sa vorbeasca despre interesele sale (munca, hobbyuri, copii).

Un test bun pentru gradul de egoism legat de interesele noastre ar fi ca, dupa ce v-ati intalnit cu cineva (sau un alt cuplu), sa va ganditi la conversatie si sa va intrebati cat timp ati vorbit despre interesele voastre in comparatie cu cel petrecut ascultand-ul pe interlocutor.

Aceasta forma de egoism poate parea atat de inofensiva incat va intrebati de ce am introdus acest capitol. In cel mai rau caz pare a fi doar o badaranie si de obicei este considerata numai nepasare, dar in mod sigur nu este pacat. Totusi este un simptom al egocentrismului. El indica faptul ca suntem preocupati in mare parte numai de noi insine. In 2 Timotei 3:1-5, Pavel ne da o lista de pacate realmente urate care vor fi caracteristice „zilelor din urma” – adica epocii noastre actuale. In lista aceasta apare notiunea de „iubitori de sine”. Iubitor de sine este o descriere potrivita pentru o persoana egoista. Aceasta persoana este mai intai de toate egocentrica. In extrem, persoanei egocentrice ii pasa prea putin de interesele, nevoile sau dorintele altora. Este interesata numai de sine insasi, iar conversatia egocentrica reflecta acest lucru.

Un al doilea aspect al egoismului este legat de timpul nostru. Timpul este un articol pretios si fiecare dintre noi are doar un numar fix de ore pe zi. Cineva se poate imbogati asa incat sa aiba bani la discretie, dar putini oameni dispun de timp la discretie. Toti suntem ocupati si de aceea este usor sa devenim egoisti cu timpul nostru. Cineva a auzit din intamplare un sot spunandu-i sotiei sale: „Timpul meu este intotdeauna mai important decat al tau.” Acesta este clar egoism, dar cu totii putem avea o atitudine similara intr-un fel mai politicols.

Ca suntem barbati sau femei, tineri sau batrani, avem tendinta de a ne pastra timpul pentru propriile scopuri. O studenta o roaga pe colega de camera sa o ajute cu o tema, dar aceasta este ocupata sa invete pentru un examen. Va renunta la un timp pretios pentru a o ajuta pe colega ei de camera sau il va pastra pentru ea? Sau isi va face timp sa o ajute, dar fara nicio tragere de inima?

Dar studenta dintai? Actioneaza egoist cerandu-i colegei sa o ajute, desi stie ca aceasta este ocupata cu studiul pentru examen? Putem fi egoisti prin pazirea exagerata a timpului nostru si putem fi egoisti avand pretentii necuvenite asupra timpului altcuiva. In ambele cazuri ne gandim in principal la ni si la nevoile noastre.

Egoismul legat de tip va fi vizibil acasa. De obicei, sotul si sotia, si intr-o anumita masura copiii, au anumite responsabilitati si saricini. Adeseori exista o rezistenta cand trebuie sa facem mai mult dece ne cer responsabilitatile noastre uzuale. „Asta nu e treaba mea”, poate raspunde un copil cand i se cere sa faca ceva in plus fata de sarcinile sale uzuale. De obicei, adultii nu vor fi atat de directi, dar omul egoist rareori va observa nevoile altora din familie si nu va simti nicio compasiune fata de persoana

69


care pare coplesita de treburi in acel moment. Rareori se foloseste expresia: „Lasa ca fac eu asta in locul tau.” Dar Scripturile ne spun ca trebuie sa ne purtam sarcinile unii altora si astfel vom implini legea lui Hristos (vezi Galateni 6:2). A ne depasi sarcinile normale pentru a ajuta pe altcineva este un mod in care ne putem purta sarcinile unii altora.

Un alt aspect al egoismului se manifesta in privinta banilor nostri. Sondajele arata ca americanii, care traiesc in cea mai bogata natiune din istorie, daruiesc mai putin de 2% din venitul lor cauzelor caritabile si religioase. Desi ne falim cu generozitatea noastra in urma unor mari dezastre, datele arata ca noi, americanii in ansamblu, suntem egoisti cu banii nostri si relativ indiferenti fata de nevoile fizice si materiale ale oamenilor mai putin norocosi decat noi. Si chiar si darnicia noastra pentru ajutorare tinde sa fie un raspuns la evenimente mai dramatice. S-au dat foarte multi bani in urma tsunamiului din 2004 de pe coasta Indoneziei, dar nu a existat aproape niciun raspuns la cutremurul aproape la fel de devastator din 2005 din Pakistan.

Acesta este un aspect crucial pentru credinciosi. Apostolul Pavel a scris sa ne bcuram cu cei care se bucura si sa plangem cu cei care plang (vezi Romani 12:15). Iar apostolul Ioan a scris: „Dar cine are bunurile lumii si vede pe fratele sau in nevoie si isi inchide inima fata de el, cum ramane in el dragostea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3:17) Luate impreuna, aceste versete ne spun ca trebuie sa ne cultivam niste inimi miloase fata de cei aflati in nevoi si apoi sa punem mila la lucru prin intermediul darniciei noastre.

Dupa cum am observat deja intr-un capitol anterior, fiecare dolar pe care il primim, chiar si cand l-am castigat prin munca, este un dar de la Dumnezeu. Noi trebuie sa fim administratori ai acelor bani si sa nu-i consumam pe toti sau cea mai mare parte a lor pentru noi insine. A face astfel inseamna sa fim egoisti cu banii nostri, ignorand in acest timp nevoile altora. (Vom vorbi mai mult despre acest subiect in capitolul 20).

Cel de-al patrulea aspect al egoismului, pe care il vom analiza, este nepasarea. Aceasta trasatura poate fi exprimata in mai multe feluri. Persoana nepasatoare nu se gandeste niciodata la impactul actiunilor sale asupra altora. Cel care intarzie intotdeauna si ii face pe alti sa astepte este nepasator. Cel care vorbeste tare la telefonul mobil, derandandu-i pe altii, deovedeste o nepasare egoista. La fel este adolescenta care lasa in urma un dezastru pe masa de bucatarie, ca altcineva sa o curete. Ori de cate ori nu ne gandim la impactul actiunilor noastre asupra altora, dovedim o nepasare egoista. Ne gandim doar la noi.

Mai putem fi nepasatori si in privinta sentimentelor altora. De prea multe ori, crestinii sunt badarani cu chelneritele si vanzatorii. Sau, in cel mai bun caz, suntem indiferenti fata de sentimentele lor. In loc sa fim badarani sau indiferenti, putem, fara a cheltui niciun pic de energie, sa luminam ziua cuiva cu un simplu „multumesc”. Exact asa cum trebuie sa cultivam obiceiul de a-I multumi lui Dumnezeu, trebuie sa dezvoltam acest obicei si unul fata de celalalt. Iar acasa, un simplu „multumesc” fata de ceilalti membrii ai familiei face mult.

70


Omul care adopta atitudinea: „Eu spun ce gandesc si fie ce-o fi” dovedeste o nepasare egoista. Acest om este complet indiferent la posibilele sentimente de stanjeneala, umilire si injosire ale altora. El este preocupat numai de exprimarea propriei opinii.

Nu trebuie sa fim preocupati numai de propriile interese, ci si de interesele altora. Daca largim sensul cuvantului „interese”, asa cum cred ca a facut-o Pavel, ca sa insemna nevoile si treburile altor oameni, putem vedea ca omul altruist intotdeauna isi echilibreaza propriile nevoi si treburi cu nevoile si treburile alora. Prin opozitie, egoistul nu doar ca este indiferent la nevoile altora, ci se si asteapta efectiv ca altii sa-i satisfaca lui nevoile si dorintele. Aceasta forma de egoism este intalnita in casnicii, unde fiecare dintre cei doi soti asteapta ca celalalt sa-i indeplineasca nevoile, in loc sa se gandeasca cum ar putea sa isi slujeasca unul altuia.

Cel mai mare exemplu de altruism este Domnul Isus Hristos care, desi era bogat, a devenit sarac de dragul nostru, pentru ca prin saracia Sa noi sa devenim bogati (vezi 2 Corinteni 8:9). Iar Pavel ne indeamna sa cultivam aceeasi mentalitate (vezi Filipeni 2:5). In afara de Hristos, unele dintre cele mai notabile exemple atat de egoism cat si de altruism s-au manifestat in timpul ciumei bubonice care a devastat Europa in 1348 si care a fost responsabila de moartea a 30-40% din populatia acestui continent. Ciuma se raspandea atat de repede, incat atunci cand un membru al familiei se molipsea, de multe ori murea intreaga familie. Din cauza acestui fapt, uneori restul familiei fugea de indata, lasandu-l pe cel bolnav sa moara singur. Multi preoti i-au ingrijit pe cei bolnavi si muribunzi si au murit din aceasta cauza. Alti preoti au refuzat sa ajute. Pe atunci se spunea ca cei mai buni dintre preoti au murit, iar cei mai rai au ramas.

Este probabil ca un trai altruist nu ne va costa viata, dar ne va costa. Pretul platit va consta in timp si bani. Va consta in a deveni interesati de interesele, preocuparile si nevoile altora si in a invata sa ne pese de emotiile si sentimentele altora.

Foarte mult egoism este vizibil acasa, printre membrii familiei. In afara caminului suntem apti sa ne comportam cat putem de bine si sa actionam asa cum stim ca ar trebui (desi sunt o gramada de oameni care sunt egoisti indiferent de locul in care s-ar afla). Dar acasa tindem sa dam deoparte acele constrangeri artificiale care nu fac parte din adevaratul nostru caracter. Si, din moment ce egoismul este asa de greu de observat, ar fi bine sa ii rugam pe alti membrii ai familiei sa ne arate orice tendinte spre egoism pe care le vad in noi. Si ar trebui sa facem asta fara a deveni defensivi sau a ne razbuna scotand la iveala egosimul care se afla in cealalta persoana. Apoi ar trebui sa ne pocaim sincer de diversele pacate de egoism si sa incepem sa ne rugam ca Duhul Sfant sa ne faca sa fim capabili sa ne ocupam de acele trasaturi egoiste.

Am spus mai devreme in acest capitol ca egoismul este usor de vazut in altii, dar dificil de recunoscut in noi insine. Presupun ca toti avem tendinte de egoism intr-o forma sau alta, pentru ca toti avem inca firea pacatoasa care se razboieste cu sufletul nostru. De aceea, va rog sa nu nesocotiti acest

71


capitol, gandind ca nu va este aplicabil. Mai curand, va indemn sa il parcurgeti din nou si sa va puneti in situatii similare cu cele pe care le-am utilizat pentru ilustrare. Rugati Duhul Sfant sa va arate dovezi ale egoismului in viata voastra si lasati-L sa-i foloseasca pe membrii familiei ca agenti ai Sai.

XIIILIPSA STAPANIRII

DE SINE

72


„Cel care nu este stapan pe sine este ca o cetate surpata si fara ziduri.” (Proverbe 25:28) In vremurile biblice, zidurile erau mijlocul principal de aparare al unei cetati. Daca zidurile erau strapunse, armata invadatoare putea intra in cetate, cucerind-o. Ne amintim din relatarea caderii Ierihonnului ca Dumnezeu a facut ca zidurile acestei cetati sa se surpe, astfel incat armata Israelului sa poata intra usor si sa ia in stapanire orasul (vezi Iosua 6:1-5, 20).

In acelasi mod in care o cetate fara ziduri era vulnerabila in fata unei armate invadatoare, o persoana lipsita de stapanire de sine este vulnerabila la tot felul de ispite. Din nefericire, Solomon, cel care a scris aceste cuvinte din Proverbe 25:28, reprezinta o demonstratie trista, dar izbitoare, a propriilor sale cuvinte. Scripturile relateaza ca Solomon a avut sapte sute de sotii si trei sute de concubine, toate provenind din natiuni din care Domnul le spusese israelitilor sa nu-si ia sotii (vezi 1 Imparati 11:1-3). Dar Solomon s-a lasat cu totul in voia patimilor sale si a nesocotit interdictia lui Dumnezeu. Pentru ca era cel mai bogat potentat al epocii, Solomon a avut acces la tot ce-si putea dori. Dar in loc sa-si exercite stapanirea de sine, el si-a nesocotit propriile cuvinte intelepte si le-a permis pasiunilor sa iasa de sub control. El a platit scump lipsa de stapanire. Sotiile i-au intors inima de la Dumnezeu. Din cauza acestui lucru, Dumnezeu a scindat regatul lui Solomon in timpul vietii fiului sau, Roboam, iar dinastia davidiana a fost slabita de atunci inainte.

Scripturile, atat in Proverbe cat si in epistolele Noului Testament, au multe de spus despre stapanirea de sine. Pavel o enumera ca o manifestare a roadei Duhului (vezi Galateni 5:22-23) si include lipsa stapanirii de sine in lipsa viciilor caracteristice zilelor din urma (vezi 2 Timotei 3:3). Instructiunile sale catre Tit, referitoare la slujirea acestuia in Creta, au cuprins cateva indemnuri de a da invatatura despre stapanirea de sine (vezi Tit 2:2,5,6) si o aducere-aminte ca acelasi har care aduce mantuire ne invata si sa ducem un trai cumpatat (vezi Tit 2:11-12). Apoi Petru ne indeamna de cateva ori in cele doua epistole ale sale sa fim treji, adica stapani pe noi insine (vezi 1 Petru 1:13; 4:7; 5:8; 2 Petru 1:5).

In ciuda invataturii biblice despre stapanirea de sine, am impresia ca aceasta este o virtute careia cei mai multi crestini ii acorda impresia ca aceasta este o virtute careia cei mai multi crestini ii acorda putina atentie in mod constient. Cultura noastra crestina ne face sa avem niste limite care tind sa ne faca sa ne infranam de la pacate evidente, dar in cadrul acelor limite traim cam cum ne place. Rareori spunem „nu” dorintelor si emotiilor noastre. Lipsa stapanirii de sine ar putea fi foarte bine unul dintre pacatele noastre mai „respectabile”. Si pentru ca il toleram, devenim mai vulnerabili in fata altor pacate „respectabile.” De exemplu, lipsa controlului asupra limbii noastre deschide usa tuturor felurilor de vorbire murdara, precum sarcasmul, barfa, calomnia si ridiculizarea.

Ce este stapanirea de sine? Este o carmuire sau un control prudent al dorintelor, poftelor, impulsurilor, emotiilor si patimilor. Ea inseamna ca spunem „nu” atunci cand trebuie sa spunem „nu”. Este o moderatie a

73


dorintelor si activitatilor legitime si o restrictie absoluta in domeniile care sunt clar pacatoase. Ea ar implica, de exemplu, moderatie in petrecerea timpului in fata televizorului si restrictie absoluta in privinta pornografiei de pe internet.

Stapanirea de sine biblica nu reprezinta produsul puterii vointei noastre naturale. Stim ca exista o multime de necredinciosi care isi exercita stapanirea de sine in anumite domenii ale vietii pentru a atinge anumite teluri. Dar in alte domenii, ei pot trai stapanindu-se prea putin sau deloc. Un atlet poate fi strict cu dieta sa, dar sa nu-si poata stapani deloc cumpatul.

Dimpotriva, stapanirea de sine biblica acopera toate domeniile vietii si necesita un conflict neincetat cu patimile carnii care se razboiesc cu sufletul nostru (vezi 1 Petru 2:11). Aceasta stapanire de sine este dependenta de influenta Duhului Sfant si de puterea pe care el ne-o da. Ea necesita o expunere continua a mintii noastre la cuvintele lui Dumnezeu si o rugaciune continua ca Duhul Sfant sa ne dea si dorinta si puterea de a exercita stapanirea de sine. Am putea spune ca stapanirea de sine nu reprezinta controlul exercitat de noi prin puterea vointei, ci mai curand controlul exercitat asupra noastra prin puterea Duhului Sfant.

Desi stapanirea de sine trebuie exercitata in toate laturile vietii, in acest capitol vom examina trei domenii in care crestinii deseori nu reusesc sa o manifeste. Prima dintre ele se refera la mancat si baut. Permiteti-mi sa spun degraba ca nu-i scot in evidenta aici pe cei care au o problema cu greutatea. Aceasta s-ar putea datora sau nu lipsei stapanirii de sine. Unul dintre oamenii cei mai stapani pe sine pe care i-am cunoscut s-a luptat cu greutatea toata viata sa de adult. Pe de alta parte, unii care pot manca ce le place fara a castiga in greutate pot, datorita acestui lucru, sa nu reuseasca sa exercite stapanirea de sine in privinta mancatului si al bautului.

Ceea ce aduc in discutie este tendinta de a face tot timpul pe plac dorintelor noastre dupa anumite alimente si bauturi. Ma gandesc la o cunostinta, un crestin dedicat, care obisnuia sa bea in fiecare zi doisprezece cutii de bauturi carbogazoase. Ma gandesc la propria mea pofta de inghetata cu ani in urma, cand mancam o portie la cina si o alta inainte de culcare. In acea situatie, Dumnezeu m-a convins de lipsa mea de stapanire facandu-ma sa vad ca acel obicei, aparent nevinovat, imi slabea foarte mult autocontrolul. Am inatat ca nu putem alege domeniile vietii in care sa ne exercitam stapanirea de sine.

Unul dintre modurile in care putem exercita stapanirea de sine este prin a ne indeparta sau a pleca din fata a ceea ce ne ispiteste sa ne lasam in voia dorintelor noastre. In cazul inghetatei, am rugat-o pe sotia mea sa nu mai tinem tot timpul inghetata in frigider. In loc de aceasta, acum o cumparam numai pentru ocazii speciale. Chiar daca am luat aceasta decizie cu peste treizeci de ani in urma, inca trebuie sa-mi exercit autocontrolul. De curand, ma indreptam spre un oficiu postal, care se afla intr-o gelaterie, ca sa trimit un pachet. In timp ce ma aflam la volan, am inceput sa ma gandesc sa-mi iau o portie de inghetata. In timp ce ma luptam cu acea dorinta

74


puternica, am ajuns la concluzia ca era una dintre acele ocazii in care trebuia sa-mi refuz dorinta, cu scopul de a o tine sub control.

Nu incerc sa-i fac sa se simta vinovati pe cei carora le place inghetata sau sucul acidulat, nici chiar pe cei care merge zilnic la Starbucks sa-si bea cafeaua preferata. Lucrul la care fac referire este lipsa noastra de stapanire de sine – o tendinta de a le face pe plac dorintelor noastre, asa incat ele ne stapanesc pe noi, in loc ca noi sa le stapanim pe ele.

O a doua latura in care crestinii arata de multe ori lipsa de stapanire este legata de pierderea cumpatului. Unii credinciosi sunt cunoscuti ca fiind irascibili sau iuti la manie. Irascibilitatea reprezinta o izbucnire rapida, dar intensa, de manie, adeseori urmata de o stare calma. Omul iute la manie este cel care are tendinta sa se enerveze sau sa se irite usor si care isi controleaza prea putin sau deloc emotiile. Foarte adesea, cel care este irascibil este si iute la manie. Expresia folosita pentru astfel de persoane este ca „le sare tandara”.

Vom trata mania ca subiect separat intr-un alt capitol, dar aici atentia este indreptata asupra lipsei de stapanire a omului asupra maniei sale. Mania, in cele mai multe cazuri, este pacat, dar la persoana artagoasa pe langa aceasta se mai adauga si pacatul lipsei de stapanire.

Izbucnirile de manie sunt de obicei indreptate impotriva oricui nu ne face pe plac. Ar putea fi un alt sofer care ne incruca pe autostrada sau un arbitru care ia o decizie incorecta la un meci de softball de la biserica. Din nefericire, ea este de multe ori indreptata impotriva membrilor familiei.

In Proverbe, exista un numar de avertizari impotriva pierderii cumpatului. De exemplu: „Cine este iute la manie face prostii” (Proverbe 14:7) si „Cel incet la manie pretuieste mai mult decat un viteaz si cine este stapan pe sine pretuieste mai mult decat cine cucereste o cetate” (Proverbe 16:32). In Noul Testament, Iacov ne avertizeaza sa fim „inceti la manie” (1:19). Amintiti-va ca trebuie sa adunam Cuvantul lui Dumnezeu in inima noastra ca sa nu pacatuim impotriva Sa (Psalmul 119:11). Putem aduna in inima aceste versete din Proverbe si din Iacov, ca sa ne ajute sa ne exercitam autocontrolul asupra cumpatului nostru.

O a treia latura in care multor crestini le lipseste stapanirea de sine este reprezentata de finantele personale. Recent am auzit un crainic de la radiodifuziunea nationala spunand ca familia americana obisnuita are o datorie de 7000 de dolari pe carti de credit. Fara indoiala ca sunt momente in care un individ sau o familie pot intra in acest fel de datorii din cauza unei situatii de urgenta. Dar faptul ca suma de 7000 de dolari reprezinta datoria medie, indica faptul ca americanii se intind mai mult decat ii tine plapuma. Ca natiune, noi nu exercitam autocontrolul in domeniul financiar, ci ne complacem in dorinta de a avea haine noi, ultimele aparate electronice, vacante costisitoare si o groaza de alte bunuri si servicii care ne fac cu ochiul.

Faptul ca aceasta este o problema printre crestini este atestat de existenta catorva lucrari de slujire crestine care sunt dedicate ajutarii crestinilor sa-si tina sub control finantele. Pur si simplu ii invata pe oameni

75


sa-si exercite stapanirea de sine. Dar nu numai cei cu datorii nu reusesc sa-si exercite autocontrolul asupra cheltuielilor. Multi oameni instariti, inclusiv anumiti crestini, isi satisfac toate poftele. Ei sunt ca scriitorul Eclesiastului (dupa cate se pare, Solomon), care a spus: „tot ce mi-au poftit ochii le-am dat.” (2:10) satisfacerea tuturor poftelor mele, chiar daca imi pot permite cu usurinta acest lucru, nu constituie calea de a obtine stapanirea de sine, care este o roada a Duhului Sfant ( mai multe pe aceasta tema in capitolul 20).

Exista si alte domenii in care avem nevoie sa invatam sa ne stapanim. Ma gandesc la cel care-si petrece exagerat de mult timp in fata computerului, chiar daca nu priveste pronografie. Alte domenii includ privitul la televizor, cumparaturile facute sub impulsul momentului, hobbyurile si practicarea sau urmarirea diverselor sporturi. In cazul barbatilor, in aceasta epoca cu imbracaminte indecenta este foarte necesar sa ne tinem sub control ochii.

Fara indoiala ca exista si alte domenii in care poate aparea usor lipsa stapaniriide sine, asa ca va incurajez sa reflectati la viata voastra. Exista dorinte, pofte sau emotii care ar putea fi iesite de sub control intr-a numita masura? Amintiti-va ca aceasta carte se refera la pacatele „respectabile” sau „acceptabile”, cele pe care le toleram in viata noastra. Si pentr ca virtutea stapanirii de sine este atat de putin accentuata intre crestini, s-ar putea sa aflam ca ea ne lipseste si noua, cel putin in anumite domenii ale vietii. Cand cautati sa va dezvoltati stapanirea de sine, aduceti-va aminte ca ea este roada Duhului (vezi Galateni 5:22-23). Numai prin puterea lui Dumnezeu, care ne capaciteaza, pute face progrese.

76


XIVNERABDAREA

SI IRITABILITATEA

Un pastor care imi este prieten se afla in vizita in casa unui cuplu, niste membri fondator ai bisericii sale, care erau foarte respectati si iubiti si care si-au investit in permanenta viata in alti oameni. La momentul acelei vizite, ssotul avea cancer in faza terminala si chiar a murit la cateva luni dupa aceea.

In timpul vizitei, pastorul i-a intrebat: „Cum va descurcati din punct de vedere spiritual?” Cu lacrimi in ochi, sotia a raspuns: „Ne descurcam bine cu cancerul. Dar lucrul cu care nu reusesc sa ma descurc este pacatul nostru. Dupa atatia ani, si in special in situatia asta, ai zice ca nu ne-am mai putea rani unul pe celalalt, dar totusi o facem. Si asta nu pot suporta. Pot sa ma descurc cu cancerul, dar nu ma pot descurca cu firea mea pacatoasa.”

Aceasta poveste trista si adevarata ilustreaza o realitate care este mult prea obisnuita in legatura cu pacatele noastre „respectabile”. Avem tendinta sa le afisam pe multe dintre ele in propria familie. Asa cum am aratat intr-un capitol anterior, in afara caminului putem sa ne punem „masca crestina”, dar in familie, adevaratul nostru caracter iese de multe ori la iveala. Acest lucru este adevarat in special in doua aspecte ale pacatului, pe care le vom examina in acest capitol: nerabdarea si iritabilitatea.

Aceste doua trasaturi sunt strans inrudite. Mai mult, ambele cunvinte pot fi definite in moduri usor diferite, in functie de context. Deci, in capitolul acesta voi defini nerabdarea ca fiind un sentiment puternic de neplacere fata de defectele si greselile (de regula) naintentionate ale altora. Aceasta nerabdare este adesea exprimata verbal intr-o maniera care tinde sa umileasca persoana (sau persoanele) care fac obiectul nerabdarii.

77


Cheia intelegerii acestui tip de nerabdare este ca ea reprezinta o reactie la actiunile de obicei neintentionate ale altora. Din cauza handicapului meu auditiv, de multe ori o aud pe sotia mea vorbind, dar nu inteleg ce spune. Aceasta este tipul desituatie care poate cu usurinta sai creeze neplacere cand ii cer sa-mi repete ce a spus. Asa ca ea a trebuit sa invete ca in astfel de momente sa fie rabdatoare cu mine, adica sa nu fie nerabdatoare. (In cazul in care va intrebati, sa stiti ca am incercat un aparat auditiv, dar in cazul meu particular de hipoacuzie acesta nu este de ajutor)

In ceea ce ma priveste, imi place sa-mi traiesc viata asigurandu-mi o marja de timp. Imi place sa ma trezesc suficient de devreme pentru a ajunge la biserica sau la aeroport sau oriunde am merge, fara sa ne grabim. Pe de alta parte, sotia mea are o incredibila abilitate de a fi gata de plecare doar in ultimul moment. (Cum de-asi masoara timpul asa de exact este un mister pentru mine). Asa ca iata-ma, gata de plecare, dar asteptand-o pe ea. Ce voi face? Voi fi nerabdator si voi spune ceva de genul: „Ce ce este tot timpul in intarziere?” Sau poate ca nu voi spune nimic, dar imi voi continua neplacerea printr-o atitudine de nerabdare nerostita? Sau voi fi rabdator cu ea, dandu-mi seama ca o relatie armonioasa cu ea este mai importanta decat a pleca de acasa la timpul prevazut de mine?

Aceste stituatii din viata reala sunt doar doua exemple din frecventele ocazii in care oamenii care locuiesc sau lucreaza impreuna trebuie sa se pazeasca tot timpul de ispita de a deveni nerabdatori. Din cauza firii noastre pacatoase, niciodata nu vom „ajunge la destinatie” in privinta virtutii pe care o reprezinta rabdarea. Cu totii suntem pe drum, inclusiv sotia mea si cu mine.

In plus, ar trebuie sa observam ca nici handicapul meu auditiv si nici stilul de „ultim moment” al sotiei mele nu sunt cele care ne fac sa fim nerabdatori. Ele doar ofera o ocazie pentru ca firea sa-si sustina drepturile. Cauza reala a nerabdarii noastre se afla in inima noastra, in propria noastra atitudine de a insista asupra faptului ca cei din jurul nostru ar trebuie sa se conformeze asteptarilor noastre.

Puteti identifica in viata voatra situatii repetitive care va ispitesc sa fiti nerabdatori? Sper ca nu ganditi: „Eu? Eu n-am nicio problema cu nerabdarea”. S-ar putea sa nu aveti o problema, dar sunteti vreodata nerabdatori? Permiteti-mi sa va sugerez cateva posibilitati.

Parintii pot deveni nerabdatori in privinta incetinelii cu care copiii si adolescentii reactioneaza la educatia primita. „De cate ori ti-am spus sa nu-ti lasi pansofii in camera de zi?” Sau: „Cand vei invata sa-ti mesteci mancarea cu gura inchisa?” Acest soi de reactii lente la educatia pe care le-o dam ne pot face frecvent sa fim nerabdatori. Este evident ca manifestarile de nerabdare pe care le-am flosit ca ilustratii nu contribuie la progresul eforturilor noastre educative. Servesc numai ca sa dam frau liber nerabdarii si sa-l umilim pe copil. Fratii sunt adesea nerabdatori unii cu altii si e o mare provocare pentru parinti sa-si educe copiii, atat prin invatatura cat si prin exemplul personal, sa fie rabdatori cu altii.

78


Desi am spus ca de multe ori tindem sa dovedim nerabdare fata de familia noatra, aceasta nu este limitata la acest context. Unii crestini sunt faimosi pentru ca sunt soferi nerabdatori. Putem deveni nerabdatori fata de incetineala servirii intr-un magazin, la banca sau la restaurant. Eu trebuie sa ma pazesc de nerabdare la oficiul postal, cand vreau doar sa cumpar niste timbre, dar cineva din fata mea are zece pachete de trimis in strainatate. Poate veti dori sa le cereti sotului sau sotiei, copiilor adolescenti sau unui prieten care va cunoaste bine sa va ajute sa identificati zonele de nerabdare din viata voastra. Mai presus de toate, trebuie sa recunoastem si sa ne pocaim de nerabdarea noastra ca pacat.

In cateva dintre epistolele sale, apostolul Pavel ne indeamna sa fim rabdatori. In 1 Corinteni 13, marele capitol al „dragostei”, el isi incepe descrierea dragotei spunand: „Dragostea este rabdatoare” (NTR). In Galateni 5:22-23, rabdarea este una dintre cele noua manifestari ale roadei Duhului. In Efeseni 4:1-2, Pavel ne indeamna sa ne traim viata in rabdare, iar in Coloseni 3:12 trebuie sa ne imbracam cu rabdarea. Este evident ca pentru Pavel (care, va reamintesc, nu-si exprima doar propria parere, ci scria sub calauzirea Duhului Sfant), calitatea reprezentata de rabdare este o virtute ce trebuie cultivata. Si, ca o concluzie rezonabila, putem spune ca nerabdarea, opusul rabdarii, este un pacat care trebuie dat mortii in viata noatra. Desi el poate fi acceptabile pentru noi, pentru Dumnezeu nu este acceptabile.

Am spus ca nerabdarea si iritabilitatea sunt strans inrudite. In timp ce nerabdarea este un puternic sentiment de neplacere sau exasperare, iritabilitatea, dupa cum o definesc eu, descrie frecventa nerabdarii, sau usurinta cu care o persoana devine nerabdatoare la cea mai mica provocare. Persoana care devine usor si frecvent nerabdatoare este o persoana iritabila. Multi putem deveni nerabdatori din cand in cand, dar persoana iritabila este nerabdatoare de cele mai multe ori. Aceasta este cea in jurul careia simti ca trebuie sa mergi tiptil sau de parca ai „merge pe oua”. Nu e nicio placere sa te afli in preajma unui asemenea om, dar din nefericire membrii familiei sau colegii de serviciu uneori n-au de ales.

Sunteti suparati pe cineva sau pe vreo situati in cea mai mare parte a timpului? Daca este asa, s-ar putea sa fiti o persoana iritabila. Daca sunteti adesea suparati pe o alta pesoana (sau pe alte persoana), s-ar putea sa aveti nevoie sa invatati sa treceti cu vederea actiunilor lor neintentionate. Proverbe 19:11, desi se adreseaza maniei (capitolul urmator) suna astfel: „Este o cinste pentru el sa uite greselile.” Iar Petru a scris „Dragostea acopera o multime de pacate.” (1 Petru 4:8) Am putea spune ca daca dragostea acopera o multime de pacate, cu cat mai mult ar trebuie sa acopere o multime de actiuni care ne irita.

Acum va rog sa va imaginati ca sunteti o persoana care construiti frecvent obiectul nerabdarii altcuiva. Imaginati-va cum sunteti de multe ori ocarat, criticat sau apostrofat. Cum ati reactiona? Foarte adesea, o persoana cu o personalitate la fel de puternica va raspunde la fel, incepand atfel un „razboi de cuvinte”.1 Aceasta abordare nu este numai neproductiva, ci este cu desavarsire nebiblica.

79


Sau poate ca sunteti acea persoana care nu raspunde nicidecum verbal, dat in interior fierbeti si sunteti indignati pe cel care si-a revarsat nerabdarea asupra voastra. Aceasta este tot un raspuns pacatos din partea voastra.

Din punct de vedere biblic, aveti doua optiuni. Puteti urma exemplul lui Isus, care „cand a fost inslutat, n-a insultat inapoi, cand a suferit, n-a amenintat, ci S-a incredintat Celui ce judeca drept” (1 Petru 2:23, NTR). Uneori, aceasta ar putea fi singura voatra optiune biblica.

Cea de-a doua este de a confrunta persoana care este tot timpul nerabdatoare fata de voi si de a-i arata niste situatii in care a fost nerabdatoare. Dar acest lucru ar trebuie facut numai atunci cand ati rezolvat problema in inima voastra si ii puteti vorbi spre folosul ei, nu doar ca sa va faceti viata mai placuta. Daca ati facut acest lucru in mod biblic si persoana respctiva va accepta spusele, este probabil ca ati contribuit la consolidarea relatiei dintre voi (vezi Matei 18:15).

Dar daca isi neaga nerabdarea si devine defensiva si ostila cand i-o indicati atunci ar trebuie sa reveniti la prima optiune si sa urmati exemplul lui Isus. Insa pentru a face asa este nevoie de o credinta puternica in suveranitatea lui Dumnezeu in fiecare situati din viata voastra. Este probabil ca Dumnezeu sa foloseasca actiunile pacatoase ale acestei persoana pentru a va ajuta sa cresteti in virtutile biblice ale rabdarii si blandetii (vezi exemplul lui Moise din Numeri 12:1-3).

Acum, permiteti-mi sa va reamintesc, asa cum o fac in aproape toate capitolele, ca aceasta este o carte despre pacatele noastre „respectabile”, cele pe care le toleram in viata noastra, desi condamnam pacatele mai flagrante ale societatii in mijlocul careia traim. Sa dea Dumnezeu sa fim la fel de severi cu noi insine in privinta pacatelor noastre subtile cum suntem cu pacatele josnice pe care le condamnam la altii, sa nu fim ca fariseul prezumtios din Templu, care s-a rugat: „Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni”, ci sa avem incontinuu atitudinea smerita a vamesului care a spus: „Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!” (Luca 18:11-3)

XVMANIA

80


In cartea Smulgerea radacinilor maniei, Robert Jones a scris: „Mania este o problema universala, prevalenta in oricare cultura, traita de toate generatiile. Nimeni nu este izolat de prezenta ei si nici imun la otrava ei. Ea il impregenaza pe orice om si ne strica cele mai intime relatii. Mania este o parte a structurii noastre umane decazute.” Si apoi a adaugat: „Din nefericire, acest lucru este adevarat chiar si in caminele si in bisericile noastre crestine.”1

La observatia lui Jones referitoare la caminele si bisericile noastre crestine, as mai adauga ca mania ne este deseori indreptata catre cei pe care ar trebui sa ii iubim cel mai mult: sotul sau sotia, copiii, parintii sau fratii, in cadrul familiei umane, si cei care sunt adevaratii nostri frati si surori in Hristos, in cadrul familiei bisericii noastre. Am cunoscut odata un credincios care era personificarea bunavointei fata de alti oameni, dar era in permanenta manios pe sotia si copiii sai. Din fericire, dupa multi ani in care s-a comportat astfel, Dumnezeu l-a convins in cele din urma si l-a ajutat sa se ocupe de mania sa.

Ce este mania? Multi am putea spune: „Nu o pot defini, dar o recunosc atunci cand o vad, in special daca este indreptata in potriva mea.” Dictionarul meu defineste mania pur si simplu ca un puternic sentiment de neplacere si, in general, de antagonism. As adauga ca ea este frecvent insotita de emotii, cuvinte si actiuni pacatoase, care ii ranesc pe cei care constituie obiectele maniei noastre.

Mania este o problema enorma si complexa, iar tratarea ei pe larg depaseste scopul cartii noastre. Pentru a ma alinia la obiectivul meu, si anume acela de a ne ajuta sa infruntam pacatele pe care le toleram in viata noastra, ma voi concentra asupra acelui aspect al maniei pe care in mod inconstient il tratam ca pacat „acceptabil”. Pentru a face asta, trebuie ca fara intarziere sa tratez aspectul maniei indreptatite.

Unii oameni isi justifica mania ca fiind indreptatita. Ei simt ca au dreptul sa fie maniosi, data fiind o anumita situatie. Si atunci, cum pot sti daca mania mea este indreptatita? In primul rand, mania indreptatita se iveste dintr-o perceptie corecta a raului – si anume ca o incalcare a Legii morale a lui Dumnezeu. Ea il are in centru pe Dumnezeu si voia Lui, nu pe mine si voia mea. In al doilea rand, mania indreptatita este intotdeauna insotita de stapanirea de sine. Ea niciodata nu- face pe om sa-si iasa din fire sau sa se razbune in mod implacabil.2

Desi Biblia ne ofera cateva exemple de manie indreptatita, cum ar fi atunci cand Isus a curatat Templul, acestea sunt putine. Accentul principal al invataturii Bibliei in privinta maniei este pus pe mania pacatoasa, adica pe reactiile noastre pacatoase la actiunile si cuvintele altor oameni. Faptul ca reactionam la pacatul real al altei persoane nu face ca mania noastra sa fie in mod necesar indreptatita. Probabil ca suntem mai preocupati de impactul negativ al actiunilor pacatoase asupra noastra decat suntem de faptul ca ele

81


reprezinta o incalcare a Legii lui Dumnezeu. Sau chiar am putea sa ne folosim de faptul ca ele sunt o incalcare a legii lui Dumnezeu pentru a ne justifica propria reactie manioasa pacatoasa.

O alta latura a maniei, care depaseste scopul acestei carti, este cea a persoanei care este permanent manioasa sau acelei pe care mania o determina sa fie abuziva verbal sau fizic. Oamenii acestia au nevoie de o buna consiliere biblica si pastorala. Deci, in acest capitol doresc sa ne indreptam atentia spre ceea ce am putea numi mania obisnuita pe care o acceptam intr-un fel ca parte a vietii noastre, dar care este in realitate pacatoasa in fata lui Dumnezeu.

Cand ne infruntam mania, trebuie sa realizam ca nimeni altcineva nu ne determina sa fim maniosi. Cuvintele sau actiunile altcuiva pot constitui o ocazie pentru mania noastra, dar cauza este adanc inradacinata in noi – de obicei aceasta cauza este mandria noastra, egoismul nostru sau dorinta de a detine controlul. Eu am fost de acord sa fac ceva pentru un prieten, apoi am uitat. Cand greseala mea a iesit la lumina, s-a enervat pe mine. De ce s-a suparat atat de tare? Pentru ca greseala mea i-a sifonat imaginea in fata unor prieteni de-ai lui. Aici nu vreau sa-mi scuz uitarea si realitatea faptului ca l-am pus intr-o situatie penibila. Dar scuza maniei sale nu a fost greseala mea, ci mandria lui.

Ne putem enerva pentru ca cineva s-a purtat urat cu noi intr-un fel oarecare. Cineva ne barfeste si cand aflam ne enervam. De ce? Probabil pentru ca reputatia sau caracterul nostru sunt puse sub semnul indoielii. Din nou, cauza este mandria noastra.

Ne enervam pentru ca lucrurile nu merg asa cum am vrea noi. Vedem frecvent acest lucru la copii, dar este la fel de valabil in cazul nostru, al adultilor. Adesea intr-o casnicie, fie sotul, fie sotia, va avea o personalitate mai puternica si va vrea sa faca pe seful, chiar daca trebuie sa sacrifice dorintele celuilalt sau sa nesocoteasca judecata sa corecta. Cand aceasta persoana nu obtine usor ceea ce vrea, tinde sa se enerveze.3 Uneori o situatie similara apare intr-o biserica locala sau chiar intr-o lucrare de slujire. O persoana puternica si care este de multe ori indaradnica vrea sa-si exercite controlul si se enerveaza cand altii i se opun. In toate aceste situatii, cauza mandriei este egoismul. „Vreau sa mi se faca pe plac.”

Ne enervam si ca reactie la mania altcuiva. Sotul soseste acasa asteptandu-se ca cina sa fie pe masa. Daca nu este, se enerveaza si-si exprima mania prin cuvinte aspre si jignitoare. In consecinta se enerveaza si sotia, dar s-ar putea ca ea sa nu-si exeprime verbal mania. In schimb, inauntru clocoteste, plina de resentimente. Mania ei este la fel de pacatoasa ca si a sotului ei. O alta persoana este apostrofata de seful ei, poate chiar in fata colegilor. Ea nu ii poate plati cu aceeasi moneda, dar, ca si nefericita sotie, va clocoti la randul sau de resentimente.

Aceste situatii ipotetice nu au scopul de a justifica actiunile sotului sau ale sefului. Evident ca ele sunt pacatoase. Dar noi putem alege cum sa raspundem actiunilor pacatoase ale altora fata de noi. Ganditi-va la cuvintele lui Petru catre sclavii din bisericile din primul secol, care de multe ori slujeau

82


unor stapani cruzi si nedrepti. Conform mentalitatii prevalente din zilele noastre, mania lor ar fi justificata, dar iata cuvintele pe care li le-a adresat Petru:

Sclavilor, fiti supusi stapanilor cu toata frica, nu numai celor buni si blanzi, ci si celor aspri, pentru ca este o virtute daca, datorita constiintei fata de Dumnezeu, cineva indura intristarea suferind pe nedrept. Caci ce onoare este sa indruati daca ati pacatuit si sunteti loviti? Dar daca indurati atunci cand ati facut binele si astfel suferiti, aceasta este o virtute inaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 2:18-20, NTR)

Instructiunile lui Petru pentru sclavi reprezinta o aplicare concreta a principiului biblic mai larg conform caruia trebui sa raspundem oricarui tratament nedrept „cu atentia indreptata spre Dumnezeu.” A fi atenti la Dumnezeu inseamna a ne gandi la voia Lui si la slava lui. Cum ar dori Dumnezeu sa reactionez in aceasta situatie? Cum Il pot slavi cel mai bine pe Dumnezeu prin reactia me? Cred ca aceasta situatie dificila sau acest tratament nedrept se afla sub stapanirea suverana a lui Dumnezeu si ca, in intelepciunea si bunatatea Sa infinita, El foloseste aceste circumstante dificile pentru a ma face si mai asemanator lui Hristos? (vezi Romani 8:28; Evrei 2:4-11)

Sunt destul de realist sa stiu ca, in fierbinteala unei situatii tensionate, nu vom incepe sa bifam intr-o lista de verificare intrebari ca cele din paragraful anterior. Dar putem si ar trebui sa ne dezvoltam obiceiul de a gandi astfel. De multe ori, reactia noastra imediata la o actiune nedreapta a altcuiva va fi mania pacatoasa. Acest lucru este cu siguranta adevarat in cazul meu. Dar in momentele ulterioare unui episod dificil putem alege intre a continua sa ne pastram mania si a reflecta la intrebari de genul celor pe care le-am enumerat, permitandu-I Duhului Sfant sa ne dizolve mania.

Nu am nicio indoiala ca exista multe alte circumstante sau actiuni ale altora care ne ispitesc sa ne enervam. Dar ele niciodata nu ne pot determina sa ne enervam. Cauza se afla intotdeauna in inima noastra, de obicei ca rezultat al mandriei sau al egoismului nostru.

Probabil ca exista exceptii care intaresc regula, dar in afara lor este cert ca noi toti ne enervam din cand in cand. Problema este cum tratam situatia. Unii au tendinta sa-si exteriorizeze mania printr-un limbaj dur, de obicei jignitor. Altii o vor exterioriza in moduri mai subtile, cum ar fi denigrarea sau emiterea unor comentarii sarcastice catre sau la adresa persoanei care reprezinta obiectul maniei lor. Si mai exista si un al treilea grup, al celor care dind sa-si interiorizeze mania sub forma de resentimente. Toate aceste exprimari ale maniei sunt pacate.

Prin urmare, cum ar trebui sa ne exprimam mania intr-un mod care sa-L cinsteasca pe Dumnezeu? In primul rand, trebuie sa ne recunoastem si sa ne admitem mania si caracterul ei pacatos. Nu o putem trata pana ce nu-i admitem prezenta. Apoi, trebuie sa ne intrebam de ce ne-am enervat. A fost din cauza mandriei, a egoismului sau a vreunui idol al inimii pe care-l

83


protejam? Daca este asa, trebuie sa ne pocaim nu numai de manie, ci si de mandrie, egoism si idolatrie.

Dupa ce am tratat intr-o anumita masura manifestarea maniei noastre prin recunoastere si pocainta, este nevoie sa ne schimbam atitudinea fata de persoana sau persoanele ale caror cuvinte sau actiuni ne-au declansat mania. Aici, cuvintele Scripturii, asternute pe hartie de Pavel, ar trebui sa ne fie calauza:

Si fiti buni unii cu altii, milosi si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos. (Efeseni 4:32)

Si tot Pavel a scris:

Ingaduiti-va unii pe altii si, daca unul are sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi. (coloseni 3:13)

Daca ne-am exteriorizat mania, mai trebuie si sa cautam iertarea persoanei pe care am ranit-o prin mania noastra.

Si, in final, trebuie sa punem in mainile lui Dumnezeu pricina maniei noastre. Acest lucru este in mod special adevarat cand suntem obiectul unui tratament nedrept din partea sefului nostru, al unui sot despotic sau al oricui care ne trateaza nedrept sau incorect. Pentru a ne dizolva emotiile pacatoase, trebuie sa credem ca Dumnezeu este absolut suveran peste situatiile din viata noastra (atat cele „bune” cat si cele „rele”) si ca toate cuvintele si actiunile altor oameni, care ne ispitesc sa ne enervam, sunt cumva incluse in scopurile Sale intelepte si bune de a ne face mai asemanatori cu Isus. Trebuie sa ne dam seama ca orice sitatie data care ne ispiteste sa ne enervam fie ne poate indrepta spre mania pacatoasa fie spre Hristos si puterea Sa de sfintire.

Mai devreme in acest capitol, am spus ca tema maniei este una complexa si ca discutarea ei pe larg depaseste obiectul acestei carti. Dar nadajduiesc ca am contribuit la intelegerea faptului ca cea mai mare parte a maniei noastre este pacatoasa si, desi o putem scuza si tolera in viata noastra, ea nu este acceptabila pentru Dumnezeu. Inainte de a lasa in urma acest subiect, mai este inca o fateta a maniei pe care trebuie sa o luam in considerare. Este vorba despre...

MANIA INDREPTATA IMPOTRIVA LUI DUMNEZEUAm intalnit un numar de crestini care sunt maniosi pe Dumnezeu din

varii motive. Unii dintre ei considera ca Dumnezeu i-a dezamagit intr-un fel oarecare; altii simt ca Dumnezeu este in realitate impotriva lor. Stau aici si am in fata o scrisoare in care se spune: „Am simtit de atatea ori ca El m-a palmuit peste obraz cand eu realmente ma bazam pe El.” Aceasta persoana a recunoscut de bunavoie ca era manioasa pe Dumnezeu., deoarece ajunsese la concluzia ca Dumnezeu era de fapt impotriva ei.

Ce trebuie sa le spunem oamenilor care sufera cu disperare si simt ca Dumnezeu i-a dezamagit sau chiar ca este impotriva lor? Este bine sa fim

84


maniosi pe Dumnezeu? Psihologia populara ne-ar spune in mare parte ca da. „Descarca-ti mania pe care osimti fata de Dumnezeu.” Am citit chiar si afirmatia: „Nu-i nicio problema daca esti suparat pe Dumnezeu. El este baiat mare. O poate suporta.” Dupa parerea mea, aceasta este blasfemie curata.

Permiteti-mi sa afirm sus si tare. Intotdeauna este o problema daca sunteti suparati pe Dumezeu. Mania este o judecata morala, iar in cazul lui Dumnezeu Il acuza de facere de rau. Il acuza pe Dumnezeu de pacat impotriva noastra, prin neglijarea noastra sau prin tratarea noastra nedreapta in vreun fel oarecare. Adeseori ea este si un raspuns la parerea noastra ca Dumnezeu ne datoreaza mai mult in viata decat primim. Drept rezultat, Il punem pe Dumnezeu in boxa acuzatilor in propriul nostru tribunal. Ma gandesc la un barbat care, pe cand mama sa murea de cancer, a spus: „Dupa tot ce a facut pentru Dumnezeu, aceasta este multumirea pe care o primeste.” Nu conta ca Isus a suferit o agonie negraita pentru a plati pentru pacatele ei, ca sa nu-si petreaca vesnicia in iat, acest om considera ca Dumenzeu ii datora de asemenea o viata mai buna pe acest pamant.

Recunosc ca cei credinciosi pot avea si chiar au izbucniri momentane de manie impotriva lui Dumnezeu. Mi s-a intamplat si mie. Dar ar tregbui sa recunoastem repede aceste manifestari drept pacate, asa cum si sunt, si sa ne pocaim de ele.

Si atunci, cum putem trata ispita noastra de a ne mania pe Dumnezeu? Trebuie sa ne „ascundem” sentimentele si sa traim intr-o masura instrainati de El? Nu, aceasta nu este solutia biblica. Raspunsul se afla in primul rand, dupa cum am mai spus-o (vezi capitolul 8), intr-o incredere bine intemeiata in suveranitatea, intelepciunea si dragostea lui Dumnezeu. In al doilea rand, ar trebui sa ne aducem confuzia si nedumerirea inaintea lui Dumnezeu, cu smerenie si incredere. Ne putem ruga in felul urmator:

Doamne, stiu ca ma iubesti si mai stiu si ca de multe ori caile Tale depasesc capacitatea mea de intelegere. Recunosc ca acest lucru ma nedumereste in perioada actuala, deoarece nu vad dovada faptului ca ma iubesti. Ajuta-ma, prin puterea Duhului Tau, sa ma incred in Tine si sa nu cedez ispitei de a ma mania pe Tine.

Amintiti-va si ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu iertator. Chiar si mania noastra indreptata spre El, pe care eu o consider un pacat cumplit, a fost platita de Hristos prin moartea Sa pe cruce. Deci, daca aveti manie in inima impotriva lui Dumnezeu, va invit – nu, va indemn – Sa veniti la El in pocainta si sa aveti parte de puterea de curatare a sangelui lui Hristos, varsat pe cruce pentru voi.

Eu cred ca multi crestini traiesc tagaduindu-si mania. Ei traiesc in mod constient izbucnirea gandurilor si a emotiilor negative fata de cineva care i-a nemultumit, dar nu identifica acest lucru drept manie, si mai ales nu drept manie pacatoasa. Ei se concentreaza asupra raului facut de cealalta persoana si-si justifica propria reactie. Nu-si vad pacatul. In consecinta, mania lor este „acceptabila „ in ochii lor. Nu simt nevoia sa se ocupe de ea.

85


Ma rog ca lui Dumnezeu sa-i faca placere sa foloseasca acest capitol pentru a ne ajuta pe toti, fie ca mania noastra este ocazionala, fie ca este frecventa, sa o recunoastem ca pacat, ceea ce si este, si sa facem pasii necesari ca sa ne ocupam de ea.

XVIBURUIENILE MANIEI

Din motive pe care le voi expune indata, avem nevoie sa examinam mai profund subiectul maniei si al vlastarelor ei nesupuse. Noi avem tendinta sa gandim ca mania noastra este episodica. Ne enervam si apoi trece. Uneori ne cerem scuze de la persoana care constituie obiectul maniei noastre, uneori n-o facem. Dar, cumva, cealalta persoana, cu scuze sau nu, trece peste reactia sa defensiva, fie ca este un raspuns manios exterior, fie ca este un resentiment interior, si viata merge mai departe ca de obicei. Relatia a fost marcata, dar nu rupta. Nu e un mod prea grozav de a trai laolalta, dar este tolerabil. Acesta pare a fi modul in care mult prea multi credinciosi percept pacatul maniei. Au ajuns sa-l accepte ca pe o parte a vietii.

Cu toate acestea, Biblia nu este atat de optimista in privinta maniei noastre. Mai curand, ea ne spune sa o dam deoparte (vezi Efeseni 4:31; Coloseni 3:8). Daca va faceti timp sa cititi aceste texte, veti vedea ca in fiecare dintre ele, mania este asociata cu pacate urate precum amaraciunea, plangerile zgomotoase, furia, calomnia, malitia si vorbirea obscena. In 2 Corinteni 12:20, ea include de asemenea o lista similara de pacate condamnabile. Evident, mania nu are tovarasi buni. Ea se asociaza adesea cu ceea ce am considera pacate mai grave si chiar conduce la unele dintre ele.

Dar versetul care spune: „Maniati-va si nu pacatuiti. Sa nu apuna soarele peste mania voastra” (Efeseni 4:26)? Pavel nu acorda permisiunea de a fi maniosi, nemaivorbind de a porunci acest lucru, dupa cum ar putea sugera modul imperativ. In loc de aceasta, el ia ca pe un lucru de la sine inteles faptul ca ne vom enerva si ne spune cum sa rezolvam problema. In esenta, el spune cam asa: „Nu pastrati mania. Biruiti-o repede.” Acesta este

86


motivul pentru care adauga afirmatia explicativa: „Sa nu apuna soarele peste mania voastra.”

Noi folosim o expresie colocviala: „Inabus-o in fata!” Asta ne spune Pavel sa facem. Sa ne ocupam imediat de mania noastra dar, mai presus de toate, sa nu ne ducem la culcare cu ea in inima. In cel mai bun caz, mania este pacat (cu rara exceptie a adevaratei manii indreptatite), iar in cel mai rau caz conduce la pacate inca si mai mari.

In acest capitol, vom analiza niste rezultate pe termen lung ale maniei, ceea ce eu numesc „buruienile maniei”. Am ales in mod intentionat cuvantul buruieni, fiindca buruienile sunt intotdeauna ceva de care dorim sa ne debarasam. Dar buruienile maniei nu sunt benigne; ele sunt nocive. Ele pot otravi mintea noastra si mintea celor din jurul nostru. Deci, care sunt o parte dintre buruienile nocive care cresc din mania noastra nerezolvata?

Resentimentul este o manie pastrata. De cele mai multe ori, el este interiorizat. El se iveste in inima unei persoane care este tratata rau in vreun fel, dar care nu simte ca poate face ceva in legatura cu asta. Un angajat se poate simti tratat rau de seful sau, dar nu indrazneste sa reactioneze exteriorizandu-si mania, asa ca o interiorizeaza sub forma resentimentului. O sotie poate reactiona in mod similar fata de un sot despotic. Resentimentul poate fi mai greu de tratat decat mania exteriorizata, deoarece persoana deseori continua sa-si linga ranile si sa staruie asupra modului rau in care a fost tratata.

Amaraciunea este resentimentul care s-a dezvoltat, devenind un sentiment de animozitate permanenta. In timp ce resentimentul se poate risipi treptat, amaraciunea continua sa creasca si sa supureze, dand nastere unui grad inca si mai mare de rea-vointa. Ea este de obicei reactia pe termen lung la faptele rele, reale sau percepute, atunci cand mania initiala nu este rezolvata.

Un prezbiter a intervenit intr-o situatie privitoare la o adolescenta din biserica sa locala. Tatal fetei a considerat ca prezbiterul a tratat gresit situatia. In loc sa incerce sa rezolve problema, el s-a maniat si apoi s-a inversunat. In cuvintele pastroului, el „a fost devorat de amaraciune”. Tatal resepctiv i-a spus pastrorului: „L-am iertat, dar nu doresc sa mai am nimic de-a face cu el”. Era evident ca nu-l iertase. Iertarea veritabila are ca rezultat restaurarea relatiei si intreruperea animozitatii. Amaraciunea il macina pe omul acesta, dar din cauza prezumtiei sale nu o putea vedea. Tot ce putea vedea era raul perceput sau real facut de prezbiter, asupra caruia continua sa staruie.

Asa cum ilustreaza aceasta situatie, amaraciunea apare frecvent in cadrul familiei pe care o reprezinta biserica locala. Cineva este tratat rau intr-un mod oarecare, sau cel putin asa crede. In loc sa caute sa rezolve problema, persoana respectiva permite ca durerea sa supureze si in timp ajunge sa se inversuneze. Sau se poate intampla sa fi incercat sa rezolve problema, dar cealalta persoana nu a raspuns. Poate chiar a apelat la un membru al personalului pastoral, care nu a ascultat-o in mod serios si astfel o indeparteaza, gandindu-se ca este doar problema ei. Dar, indiferent care

87


este greseala reala sau perceputa, amaraciunea nu este niciodata o optiune biblica. Putem fi raniti si sa recunoastem ca am fost, fara a deveni inversunati.

Fireste ca amaraciunea poate interveni in orice relatie interpersonala, dar prea adesea apare intre oameni care ar trebui sa se iubeasca . M-am referit la familia bisericii. Asta suntem. Suntem frati si surori in Hristos. Dar amaraciunea poate aparea si in familiile umane, intre fratii si surorile de sange. Un fiu sau o fiica pot simti ca parintii il favorizeaza pe unul dintre frati si aceasta ar putea fi chiar o perceptie corecta. Daca fiul sau fiica sunt crestini, ei nu trebuie sa cultive acest sentiment pana cand resentimentul se transforma in amaraciune. Uneori fratii adulti se pot inversuna pentru ca nu au primit ceea ce ei considera a fi partea ce li se cuvine din mostenirea familiei. Inca o data, pentru cel care-l urmeaza pe Hristos, amaraciunea nu este niciodata o optune.1

Dusmania sau ostilitatea sunt sinonime in esenta si denota un nivel mai mare de rea-vointa sau de animozitate decat amaraciunea. In timp ce amaraciunea ar putea fi marcata intr-o anumita masura de un comportament, politicos, dusmania sau ostilitatea sunt de regula exprimate fatis. De multe ori, acest lucru se intampla sub forma denigrarii sau a vorbirii malitioase fata de sau despre obiectele animozitatii. In plus, desi amaraciunea poate fi arborata in inima omului respectiv, dusmania sau ostilitatea isi imprastie de obicei otrava si in alti oameni.

Pica (din expresia „a purta pica”) apare de cinci ori in Biblie (vezi Geneza 27:41; 50:51; Leviticul 19:18; Psalmul 55:3; Marcu 6:19). Vom putea intelege mai bine profunzimea animozitatii si a relei-vointe implicate de cuvantul „pica” atunci cand vom vedea ca in cele doua texte din Geneza traducerea English Standard Version foloseste cuvantul ura in loc de pica. In toate cele cinci locuri, cuvantul este asociat cu razbunarea asupra obiectului picii. De exemplu, Esau l-a urat pe Iacov si a planuit sa-l ucida (vezi Geneza 27:41). Fratilor lui Iosif le era teama ca el ii va uri si ca le va intoarce tot raul pe care i-l facusera (vezi Geneza 50:15). In Noul Testament, Irod ii purta pica lui Ioan Botezatorul si voia sa-l dea mortii (vezi Marcu 6:19).

In ziua de astazi probabil ca nu am asocia pica cu planurile de-a ucide pe cineva. Dar cu toate acestea, de multe ori oamenii vor planui, chiar daca numai in mintea lor, moduri de a se razbuna pe persoana careia ii poarta pica. De obicei nu indraznesc sa aduca la indeplinire acele planuri, dar au o placere perversa atunci cand si le repeta in minte. Acest lucru poate fi valabil si intre crestini. De aceea, Pavel a considerat ca este necesar sa scrie indemnurile din Romani 12:19-21:

Pereaiubitilor, nu va razbunati singuri, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci este scris: „Razbunarea este a Mea, Eu voi rasplati”, zice Domnul. „Deci, daca-i este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea; caci facand astfel vei ingramadi carbuni aprinsi pe capul lui.” Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.

88


Cartea descrie conflictul fatis sau framantarea dintre parti, de obicei intre grupuri opuse, nu intre indivizi. De aceea vorbim despre „certuri in biserica” sau „dihoni de familie”. Ea este intotdeauna urata si depaseste granitele pacatelor „respectabile” si, cu siguranta, nu este subtila. Dar o includ aici pentru ca apare frecvent intre crestini prezumtiosi care niciodata nu se gandesc ca exista posibilitatea ca propriile lor atitudini sau cuvinte infierbantate sa contribuie la cearta. In mintea lor, intotdeauna cealalta parte nu are dreptate si genereaza cearta.

Descrierile de mai sus ale acestor nocive „buruieni ale maniei” nu au interntia de a fi niste definitii de dictionar ale notiunilor nici nu intentionez sa trasez o distinctie clara intre ele. Aici nu terminologia este importanta. Ceea ce vreau sa vedem este ca mania pastrata nu numai ca este pacat, ci este si periculoasa din punct de vedere spiritual. Si daca reveniti asupra acestor buruieni, veti vedea ca exista o amplificare a sentimentelor de rea-vointa si de disensiune. Mania nu este niciodata statica. Daca nu este tratata, ea se va transforma in amaraciune, ostilitate si pica cu ganduri de razbunare. Nu este de mirare ca Pavel a spus: „Sa nu apuna soarele peste mania voastra.”

Atunci, cum ne putem ocupa de mania noastra, astfel incat sa nu ceapa sa dea nastere acestor buruieni nocive? Cum o putem inabusi in fasa, astfel incat soarele sa nu apuna peste ea? Permiteti-mi sa va dau trei indrumari de baza.

In primul rand, intotdeauna trebuie sa ne indreptam atentia spre suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-i face pe oameni sa pacatuiasca immpotriva noastra, dar permte acest lucru si intotdeauna cu un scop – cel mai adesea cresterea noastra in asemanarea cu Hristos. Cand fratii lui Iosif au pacatuit cumplit impotriva lui si l-au vandut ca sclav, el nu s-a inversunat. In loc de aceasta, el le-a putut spune fratilor sai: „Nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu” (Geneza 45:8). Desigur, el a spus aceste cuvinte dupa ce fusese inaltat in a doua pozitie ca importanta din Egipt, dar ele erau adevarate din ziua in care fratii sai l-au vandut ca sclav. Si pe parcursul acelor ani petrecuti ca sclav in casa lui Potifar si a anilor petrecuti in temnita pentru o crima pe care nu o comisese, naratiunea biblica nu sugereaza deloc ca el s-ar fi inversunat. In schimb, ne spune ca si-a facut munca bine (in mod sigur aceasta nu este atitudinea unui om inversunat) si ca a fost atat de bine vazut de Potifar si de guvernatorul temnitei incat amandoi i-au incredintat responsabilitatile cele mai importante.

Eu am constatat ca credinta ferma in suveranitatea lui dumnezeu este prima mea aparare impotriva ispitei de a permite maniei sa zaboveasca in mintea si in emotiile mele. Daca vreau sa-i dau ispitei o lovitura decisiva, imi amintesc in mod deliberat ca actiunile altei persoane (sau ale altor persoane), care mi-au declansat reactia initiala de manie, se afla sub stapanirea suverana a lui Dumnezeu. Desi aciunile pot fi inerent pacatoase, Dumnezeu le-a destinat pentru binele meu. Dupa cum le-a spus Iosif fratilor sai: „Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine.” (Geneza 50:20)

89


Dupa cum am remarcat mai devreme, binele poate reprezenta o ocazie de a creste in asemanarea cu Hristos. Dar Dumnezeu ar putea avea si alte scopuri in vedere, poate sa ne pregateasca intr-un anumit mod pentur a fi si mai umili. Sau s-ar putea ca niciodata sa nu stim care este binele pe care l-a adus Dumnezeu dintr-o situatie in care am fost ispititi sa ne enervam. Dar este suficient sa stim ca, oricat ar fi de dificila situatia si oricat de puternica ar fi ispita de a ne enerva rezultata din ea, Dumnezeu are intentii bune. Meditarea activa asupra acestui mare adevar al suveranitatii lui Dumnezeu este primul meu pas pentru dezamorsarea maniei.

In al doilea rand, ar trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne faca capabili sa crestem in dragoste. In 1 Petru, care este o epistola ce-i indeamna pe cititori sa urmareasca sfintenia, chiar si in timpuri grele, Petru continua sa sublinieze importanta dragostei fratesti – adica dragostea fata de credinciosi. De exemplu, el scrie: „Mai inainte de toate, sa aveti o dragoste fierbinte unii pentru altii, caci dragostea acopera o multime de pacate.” (1 Petru 4:8)

Cuvintel lui Petru inseana ca dragostea ne face capabili sa trecem cu vederea o multime de actiuni pacatoase ale altor oameni. Daca cineva va umileste sau face ceva care va stanjeneste sau va incomodeaza, dragostea va va da puterea de a trece cu vederea. Aduceti-va aminte, noi putem alege modul in care reactionam la actiunile gresite, reale sau percepute, ale celorlalti. Expresia pe care deja am intrebuintat-o de doua ori in acest capitol, „inabus-o i fasa”, se aplica mai ales in acest caz. Desi dragostea sar putea sa nu „acopere” pacatele semnificative impotriva noastra, in mod sigur ea poate acoperi greselile cotidiene.

Cand sotul cu vointa puternica soseste acasa si gaseste casa intoarsa pe dos si cina nepregatita, el poate lasa ca dragostea sa acopere situatia. De fapt, daca urmeaza calea dragostei, el nu numia ca va trece cu vederea ceea ce-l ispiteste sa se enerveze, ci isi va sufleca manecile si se va pune serios pe treaba pentru a da o mana de ajutor. El va urma exemplul Domnului Isus care, complet constient de divinitatea Sa, a indeplinit sarcina de slujitor, spaland picioarele ucenicilor (vezi Ioan 13:2-15).

Noi trebuie sa ne iubim unii pe altii cu toata convingerea, acest lucru insemnand ca trebuie sa urmarim dragostea cu sarguinta. Dragostea care trece cu vederea o ofensa nu apare peste noapte. Ea vine cand o cautam cu sarguinta, in dependenta de Duhul Sfant. Apostolul Pavel repeta cuvintele lui Petru atunci cand scrie: „[Dragostea]... nu se aprinde de manie” (1 corinteni 13:5). Aceasta este o afirmatie la care toti trebuie sa meditam. Va enervati usor? O simpla remarca sarcastica din partea cuiva va poate strica toata ziua sau puteti, din dragoste pentru persoana care a rostit-o, sa o dati la o parte ori sa o „acoperiti”? Probabil ca nu exista nimic mai daunator in relatiile interpersonale decat o limba netinuta in frau ( vezi Iacov 3:5-10). In capitolul 19 vom trata aceasta chestiune din punctul de vedere al vorbitorului, dar pentru moment haideti sa ne concentram atentia asupra reactiei noastre la vorbirea altcuiva.

90


Toti cunoastem zicala: „Batele si pietrele imi pot rupe oasele, dar niciun rau nu-mi pot face cuvintele.” Si stim cu totii ca acest lucru nu este adevarat.Cuvintele pacatoase realmente dor, in special daca vin din partea unui apropiat, dar este alegerea noastra daca le lasam sa ne enerveze sau nu. Putem absorbi durerea ca pe o durere adevarata, fara a ne enerva pe persoana care a rostit cuvintele dureroase. Dar pentru a face asa, trebuie sa o iubim profund, astfel incat sa nu ne putem aprinde usor de manie la cunintele rautacioase.

Tot Pavel ne spune si ca „[Dragostea]... nu se gandeste la rau” (1 Corinteni 13:5. Aveti tendinta sa pastrati in minte greselile facute impotriva voastra? Aceasta este o cale sigura spre amaraciune. Afirmatia: „Pot ierta, dar nu pot uita” pur si simplu nu este adevarata. Daca continuati sa repetati in minte vechi ofense care au avut loc cu luni sau poate chiar cu ani in urma, inseamna ca nu ati iertat. Pur si simplu va hraniti amaraciunea. A nu ne gandi la rau inseamna ca nu il mai rememoram si nici nu il mai povestim altora. Nu inseamna ca stergem ofensa din mintea noastra. Nu putem face asta. Dar inseamna ca nu o punem incontinuu pe tapet si ca nu ne granim gandurile cu ea. Si mai inseamna si ca, daca ne vine involuntar in gand, poate in urma unui incident, o alungam imediat. Nu-i dam nicio sansa de a castiga teren in gandirea noastra constienta

Cede-a treia iduma este sa invatati sa iertati asa cum v-a iertat Dumnezeu. Pasajul care ma ajuta cel mai mult sa practic iertarea este pilda robului neiertator (vezi Matei 18:21-35). Expunerea pildei a fost ocazionata de intrebarea pe care Petru I-a adresat-o lui Isus: „Doamne, de cate ori sa iert pe fratele meu cand va pacatui impotriva mea? Pana la sapte ori?” (versetul 21 Totusi, pilda nu spune direct de cate ori trebuie sa iertam, ci ne arata care este baza pe care sa ne iertam unii pe altii.

Apoi Isus spune pilda robului neiertator. Pilda ne povesteste despre robul unui rege, care ii datora acestuia zece mii de talanti. Un talant avea sase mii de dinari. Ca sa nu lungim povestea prea mult cu calculele, robul datora echivalentul a 200.000 de ani de plata cuvenita unui muncitor obisnuit. Acest lucru ar insemna pe piata muncii astazi cam sase-opt miliarde de dolari. Isus a folosit uneori hiperbole pentru a demonstra o idee, iar aceasta a fost una dintre ocazii. Nu exista nicio modalitate prin care un rob al regelui sa poata acumula o asemenea datorie colosala, dar vom vedea imediat de ce Isus a utilizat o asemenea suma imensa de bani.

Robul l-a implorat pe rege sa aiba rabdare, sa-i acorde timp pentru a plati ce datora. Aceasta era doar o iluzie a robului. Era imposibil sa plateasca suma respectiva. Asa ca regelui i s-a facut mila de el si i-a iertat datoria.

Apoi robul s-a retras din prezenta regelui si l-a gasit pe un confrate de-al sau care ii datora o suta de dinari – aproximativ o treime din plata pe un an sau, dupa estimarile actuale, cam zece-cincisprezece mii de dolari. Si acest al doilea rob l-a rugat pe confratele lui sa aiba rabdare, dar robul caruia tocmai i se iertasera peste sase miliarde de dolari a refuzat si l-a bagat in temnita.

91


Mesajul pildei se indreapta spre enorma diferenta dintre suma celor doua datorii: peste sase miliarde de dolari si zece-cincisprezece mii de dolari. Zece-cincisprezece mii de dolari este o suma destul de semnificativa, chiar si pentru noi astazi. Dar pentru discipolii care au auzit pilda direct din gura lui Isus, va fi fost mult mai importanta, o treime din plata pe un an.

Prima suma de bani reprezinta datoria noastra morala si spirituala fata de Dumnezeu. Desi in relatia stapan-rob din vremea aceea, o suma de sase-opt miliarde de dolari ar fi fost o hiperbola, in relatia nostra cu Dumnezeu ea este o reprezentare exact a datoriei noastre fata de El. Indiferent cat de morali sau de spirituali am fost, datoria pacatului nostru este enorma. Prejudiciul pe care l-a adus pacatul nostru slavei lui Dumnezeu este determinat nu de gravitatea acestuia, ci de valoarea slavei lui Dumnezeu.

Daca vars cerneala neagra pe o carpeta pe care ati cumparat-o la magazinul local de solduri, este un lucru rau. Dar daca vars aceeasi cerneala pe covorul vostru persan foarte costisitor, este foarte rau. De ce? Actiunea mea este aceeasi si cerneala este aceeasi, dar valoarea celor doua covoare difera enorm. Amploarea prejudiciului nu este determinata de marimea petelor de cerneala de pe cele doua covoare, ci de valoarea fiecaruia dintre ele.

Asa ar trebui sa ne gandim la pacatul nostru impotriva lui Dumnezeu. Fiecare pacat pe care il comitem, indiferent cat de nesemnificativ near parea, este un atac la slava Sa infinita. Iar valoarea unui covor scump, chiar daca este de milioane de dolari, nu reprezinta nimic in comparatie cu valoarea slavei lui Dumnezeu. Deci noi toti suntem reprezentati de primul rob care datora zece mii de talanti. Datoria noastra la Dumnezeu este absolut imposibil de platit.

Sa revenim la pilda noastra. Ce s-a intamplat cu miliardele de dolari pe care le datora primul rob? Putea regele doar sa abandoneze problema si sa uite totul? Nu existau consecinte financiare pentru el? Nu, lucrurile nu sunt chiar atat de simple. In momentul in care regele i-a iertat datoria, capitalul sau s-a diminuat cu sase-opt miliarde de dolari. Iertarea datoriei robului l-a costat pe rege enorm.

In acelasi fel, Dumnezeu a platit iertarea noastra. A platit cu moartea Fiului Sau. Acea moarte nu poate fi exprimata in bani, dar Dumnezeu a platit astfel incat sa ne poata ierta pe fiecare de uriasa datorie spirituala pe care o avem la El.

Mesajul ar trebui sa fie clar. Datoria morala a greselilor, a cuvintelor sau a faptelor pacatoase indreptate impotriva noastra nu reprezinta practic nimic in comparatie cu datoria noastra fata de Dumnezeu. Eu nu minimalizez gravitatea durerilor sau a prejudiciilor pe care le-ati trait. In parabola, zece-cincisprezece mii de dolari erau mult mai mult decat banii pentru cafeaua de la serviciu. Erau o treime din plata pe un an. Iar lucrurile rele pe care le indurati pot fi mai mult decat o apostrofare ocazionala sau niste barfel a adresa voastra. S-ar puteasa fi fost foarte vatamatoare pentru voi din anumite puncte de vedere. Dar comparativ cu prejudiciul pe care fiecare dintre noi l-am adus slavei lui Dumnezeu, este putin.

92


In concluzie, bazxa pentru ca noi sa ne iertam unii pe altii o constituie enormitatea iertarii noastre de catre Dumnezeu. Trebuie sa iertam pentru ca ni s-a iertat atat de mult. Pana cand nu recunoastem ca noi suntem datorinul ce datora zece mii de talanti, ne vom lupta sa-i iertam pe oamenii care ne-au facut nedreptati mari sau pe cei care continua sa ne nedreptateasca.

Dar odata ce imbratisam realitatea faptului ca intr-adevar ii suntem atat de datori lui Dumnezeu, din cauza pacatului nostru continuu impotriva Sa, putem spune atunci cand ni se face o nedreptate: „Doamne, mi s-a facut o nedreptate ingrozitoare, dar eu sunt datorinul cu datoria de zece mii de talanti. Pacatul acestui om fata de mine nu se compara cu pacatul meu impotriva Ta si, pentru ca Tu m-ai iertat, eu il iert din inima.”

Nu vreau sa sugerez ca rugandu-ne astfel, chiar sincer, mania noastra va disparea pe data. Firea nu renunta asa de usor. Insa atitudinea exprimata intr-o astfel de rugaciune ne ofera o arma pe care sa o folosim ca sa dam mortii mania noastra.

Apropiindu-ma de finalul acestui al doilea capitol pe marginea maniei, sunt sigur ca ambele capitole ridica anumite intrebari sau obiectii. Unii cititori cred ca ignor probleme spinoase precum sotii sau parintii abuzivi sau unele dintre nedreptatile sistemului care sunt prevalente in societatea noastra. Altii poate gandesc: „El nu stie prin ce am trecut. Daca ar sti, nu ar fi asa de multumit de raspunsurile lui.”

Ca raspuns, permiteti-mi sa va spun ca scopul acestei carti nu este de a trata diversele lucruri care ne declanseaza mania. Si cu certitudine nu pledez in favoarea unei atitudini de crestin ca un „pres de sters picioarele”, permitandu-le oamenilor sa ne calce in picioaresau sa abuzeze de noi. Exista situatii in care trebuie sa luam atitudine pentru ceea ce este corect si drept. Dar in acest proces nu ar trebui sa pacatuim. Asta urmaresc eu.

Scopul meu in aceste doua capitole este de a ne ajuta sa recunoastem faptul ca o mare parte din mania noastra, daca nu toata, este pacatoasa, chiar daca ar putea rezulta in urma actiunilor pacatoase ale altora. Scotand in evidenta pacatul maniei noastre nu caut sa minimalizez pacatul celorlalti. Dar exista o veche zicala: „Rau cu rau nu se drege.” Pacatul celeilalte persoane nu face ca pacatul maniei noastre sa fie „corect” sau justificabil. Sau, cum a scris Iacov: „mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu” (1:20).

In plus, sunt de parere ca o mare parte din mania noastra nu este rezultatul unor nedreptati sau al unor greseli semnificative impotriva noastra, ci este o manifestare a propriei mandrii si a propriului egoism. Am fost stanjenit, incomodat sau frustrat de actiunile (sau chiar de lipsa de actiune) a altor oameni, asa ca ma enervez. Desi exista multa nedreptate care merita sa i se raspunda prin manie indreptatita, nu ar trebui sa folosim aceasta ca scuza pentru a ne eschiva de realitatea maniei pacatoase, care atat de des se ridica in inima noastra si care poate fi manifestata prin cuvintele sau actiunile noastre.

Asa ca va recomand din nou cele trei principii sau metode pe care le gasesc atat de utile: o credinta ferma in suveranitatea lui Dumnezeu; o

93


urmare sarguincioasa a dragostei fratesti care acopera o multitudine de pacate si nu se gandeste la rau; si o intelegere smerita a faptului ca, in comparatie cu pacatul fratelui meu fata de mine, eu sunt datornicul care are datoria de zece mii de talanti la Dumnezeu.

XVIIATITUDINEA CRITICA

Atitudinea critica este unul dintre pacatele noastre „respectabile” cele mai subtile, fiindca este de multe ori practicat sub masca zelului pentru dreptate. Este evident ca in cadrul cercurilor noastre evanghelice conservatoare exista multe opinii despre toate lucrurile, incepand cu teologia, ajungand la conduita si la modul de viata si terminand cu politica. Nu numai ca exista multiple opinii, dar de obicei noi presupunem ca opinia noastra este corecta. Aici incepe necazul nostru cu atitudinea critica. Echivalam parerile noastre cu adevarul.

Fireste, atitudinea critica nu se limiteaza la evanghelicii conservatori. Ea impregneaza intreaga societate si apare de ambele parti ale barierei culturale. Activistii pentru drepturile animaleor, care incendiaza clinicile de cercetari medicale, si ecologistii extermisti, care vandalizeaza partiile de schi, isi exprima prin comportament atitudinea critica. Cel care spune: „Isus nu ar urca la volanul unui SUV” are o atitudine critica, nu pentru Isus ar conduce un SUV (nu despre asta este vorba aici), ci pentru ca el a emis o afirmatie dogmatica si critica ce se bazeaza exclusiv pe o parere personala.

Eu mi-am petrecut copilaria la mijlocul secolului al XX-lea, cand oamenii se puneau la patru ace ca sa mearga la biserica. Barbatii purtau sacou si cravata (de obicei costum si cravata), iar femeile purtau rochie. Cam prin anii 1970, barbatii au inceput sa apara la biserica in tinuta neoficiala, cu pantaloni de zi de zi si cu camasa desfacuta la gat. Multe femei au inceput sa poarte pantaloni. Cativa ani i-am judecat. Nu au niciun respect fata de

94


Dumnezeu? S-ar mai imbracat atat de neoficial daca ar merge intr-o audienta la presedinte? Gandurile acestea imi sunau destul de convingator.

Numai ca nu aveam dreptate. In biblie nu ni se spune nicaieri cu ce ar trebui sa ne imbracam la biserica. Iar in ceea ce priveste tinuta la patru ace in cazul unei intrevederi cu presedintele, acesta este un aspect legat de cultura ce-si are centrul in Washington D.C. daca ati fi invitati sa-l intalniti pe presedinte in timpul vacantei pe care o petrece la ferma, probabil ca v-ati duce imbracat in blugi. In cele din urma, am conchis ca respectul pentru Dumnezeu nu este o chestiune legata de imbracaminte, ci una legata de inima. Isus a spus ca adevaratii inchinatori sunt cei care I se inchina Tatalui in duh si in adevar (vezi Ioan 4:23). Este adevarat ca imbracamintea neglijenta poate reflecta o atitudine neglijenta fata de Dumnezeu, dar eu nu pot discerne acest lucru. De aceea, ar trebui sa evit sa atribui cuiva o atitudine ireverentioasa pe baza exclusiva a imbracamintei.

Perioada in care am crescut era de asemenea epoca vechilor imnuri marete, cantate in acompaniamentul pianului sau al orgii. Era ceva inaltator. Pentru mine, aceea era inchinarea reverentioasa in fata lui Dumnezeu. In ziua de astazi, in numeroase biserici, vechile imnuri marete au fost inlocuite cu muzica contemporanta, iar pianul si orga cu chitare si tobe. Din nou am avut o atitudine critica. Cum pot oamenii sa I se inchine lui Dumnezeu cu aceste instrumente? Dar bisericile din Noul Testament n-aveau nici pian si nici orga, si totusi au reusit sa I se inchine lui Dumnezeu cu psalmi, imnuri si cantece duhovnicesti (vezi Coloseni 3:16). Eu inca prefer muzica bisericeasca interpretata ca pe vremea tineretii mele, dar asta este tot – o preferinta – nu o convingere bazata pe biblie. Este adevarat ca multa muzica contemporanta este superficiala si il are in centru pe om. Dar exista si multa muzica la fel de reverentioasa si elogioasa la adresa lui Dumnezeu ca si imnurile noastre traditionale. Deci, haideti sa evitam atitudinea critica.

In mai multe chestiuni noi avem convingeri pe care le ridicam la rangul de adevar biblic. Am scris undeva ca ajunsesem in cele din urma la concluzia ca in cele mai multe cazuri Biblia ne invata cumpatarea, nu abstinenta. Tot asa, cum fusesem nevoit sa reconsider si aceasta chestiune atunci cand am sesizat ca aveam o atitudine critica cand vedeam crestini la restaurant servind un pahar cu vin. Totusi, dupa ce am scris ceea ce am scris despre cumpatare, am primit o scrisoare politicoasa, dar ferma, de la o doamna draga, care efectiv m-a luat la rost. Ea era convinsa ca am vandut o piatra de temelie a moralei crestine. Eu ii inteleg preocuparea, dar ea nu mi-a oferit nicio dovada din scriptura. Era convingerea ei personala.

Va rog sa nu ma intelegeti gresit. Cred ca din cauza abuzului de alcool, care este foarte raspandit in societatea noastra de astazi, exista niste motive bine intemeiate pentru a aprecia abstinenta. Si intr-un alt context as putea aduce argumente puternice in favoarea abstinentei, pornind de la aceste preocupari. Dar capitolul de fata se refera la atitudinea critica si va ofer niste exemple personale despre cat este de usor sa devenim critici in privinta unor chestiuni pe care Biblia nu le abordeaza sau nu le abordeaza atat de clar precum am dori noi.

95


Apostolul Pavel s-a ciconit frontal cu aceasta problema in Romani 14. Dupa cate se pare, au existat doua chestiuni concrete care au fost de natura a da nastere atitudinii critice in biserica din Roma. Una dintre ele era vegetarianismul in opozitie cu mentalitatea „mananca ce-ti place”. Cea de-a doua se refera la respectarea anumitor zile ca zile de sarbatoare. In cuvintele lui Pavel: „Unul socoteste o zi mai presus decat alta; altul socoteste toate zilele la fel.” (Romani 14:5)

Se pare ca cei care consumau numai produse vegetale ii judecau pe cei care mancau orice (probabil carne), in vreme ce aceia care mancau orice ii dispretuiau – probabil in sensul de a-i desconsidera – pe cei care mancau numai produse vegetale (vezi versetul 3). Vegetarienii se considerau superiori din punct de vedere moral si de aceea ii priveau de sus, cu mandrie religioasa, pe cei care mancau orice. Cealalta tabara credea ca detine o cunoastere superioara. Ei stiau ca ceea ce mananca nu avea nicio importanta pentru Dumnezeu daca era primit cu multumiri (vezi 1 Timotei 4:4). Prin urmare aveau o atitudine critica de o alta natura.

Astazi exista atitudini similare. Sustinatorii muzicii contemporane i-ar putea privi de sus pe cei care prefera muzica traditionala, considerandu-i de moda veche si depasiti de vremuri. Asa cum mi-a spus un tanar pastor: „Cu muzica noastra ii vom aduce la noi pe toti tinerii din viserica voastra.” Si ei pot fi la fel de critici, in sens opus, ca si cei care tin partea imnurilor traditionale. Am vazut situatii in care cei care privesc consumarea alcoolului ca pe o chestiune de libertate crestina ii dispretuiesc pe cei care practica abstinenta.

Ceea ce vreau sa spun aici este ca nu conteaza in care tabara suntem intr-o anumita chestiune. Este usor sa devenim critici fata de oricine are pareri diferite de ale noastre. Si apoi ne ascundem atitudinea critica sub masca convingerilor crestine.

Raspunsul lui Pavel la situatia din Roma a fost: „Nu va mai judecati unii pe altii, indiferent care ar fi pozitia voastra.” Si apoi a adaugat: „Cine esti tu, care judeci pe sluga altuia? Daca sta in picioare sau cade este treaba stapanului Sau; si va sta in picioare, caci domnul are putere sa-l faca sa stea.” (Romani 14:4) In esenta, ceea ce spunea Pavel era: „Nu va mai asumati rolul lui Dumnezeu fata de fratii vostri credinciosi in Hristos. Dumnezeu este judecatorul, nu voi.”

Asta facem cand ii judecam pe altii, ale caror preferinte si practici difera de ale noastre. Ne arogam un rol pe care Dumnezeu Si l-a rezervat pentru Sine. Poate ca la asta S-a referit Isus in binecunoscutul pasaj din Matei 7:1-5, cand a spus: „De ce vezi tu paiul care este in ochiul fratelui tau si nu zaresti barna care este in ochiul tau?” Este posibil ca barna din ochiul nostru sa fie barna atitudini critice, cand ne arogam rolul lui Dumnezeu? Aici Il vedem din nou pe Isus folosind o hiperbola pentru a-si demonstra ideea. Din punct de vedere fizic, este imposibil sa avem o barna in ochi. Dar exact asa cum cei zece mii de talanti din pilda robului neiertator reprezinta adevarata amploare a pacatului nostru impotriva lui Dumnezeu, tot asa barna din ochiul nostru ar putea bine reprezenta verdictul lui Dumnezeu

96


asupra pacatului atitudinii noastre critice. Daca am dreptate, atunci gravitatea pacatului atitudinii critice nu consta atat in faptul ca il judec pe fratele meu, cat in faptul ca imi arog rolul lui Dumnezeu.

Ceea ce am scris pana aici nu inseamna ca nu ar trebui niciodata sa judecam practicile si convingerile altora. Atunci cand modul de viata sau conduita cuiva contravine clar Scripturilor, avem dreptate sa spunem ca acel om pacatuieste. Exista practici care sunt clar condamnate in Scriptura. De exemplu, priviti descrierea decaderii morale in depravare completa, pe care Pavel o prezinta in Romani 1:24-32. Sau uitati-va la descrierea „faptelor firii” (vezi Galateni 5:19-21) ori la caracteristicile „zilelor din urma” (vezi 2 Timotei 3:1-5). Aceste practici sunt evident pacatoase. Si atunci cand le judecam ca atare suntem pur si simplu de acord cu Cuvantul lui Dumnezeu. Biblia este cea care judeca, nu noi.

Acestea fiind spus, noi totusi putem pacatui chiar si atunci cand judecam in conformitate cu Scriptura. Putem pacatui daca judecam prin prisma unei atitudini prezumtioase sau daca judecam dur sau intr-un spirit necrutator. Pacatuim daca condamnam pacatele evident flagrante ale altora, fara a recunoaste in acelasi timp ca noi insine suntem inca pacatosi inaintea lui Dumnezeu. Unul dintre obiectivele majore ale cartii noastre este de a ne ajuta sa nu mai facem acest lucru.

ATITUDINEA CRITICA DIN MOTIVE DOCTRINALE Un alt domeniu in care putem aluneca usor in spiritul critic este cel al

diferentelor doctrinale. Pentru multi evanghelici din ziua de astazi, aceasta este o chestiune irelevanta, deoarece pentru ei doctrina nu este importanta. Imi amintesc de momentul in care am luat pozitie impotriva teismului deschis, conceptia conform careia Dumnezeu nu cunoaste si nu poate cunoaste viitorul. Un prieten mi-a spus: „de ce sa ne turlburam atat de tare din cauza asta? De ce nu putem pur si simplu sa-L iubim toti pe Isus si sa ne intelegem unul cu celalalt?”

Totusi, multi dintre noi stim ca doctrina este importanta si, deoarece credem ca acest lucru este adevarat, putem usor cadea in pacatul atitudinii critice. De pilda, doctrina ispasirii in locul nostru de catre Hristos pentru pacatele noastre si doctrina complementara a indreptatirii numai prin credinta in Hristos sunt cruciale pentru mine. Acestea sunt doctrinele la care trag o linie, ca sa spun asa, si zic: „Niciun compromis. Niciunul. Si cu asta basta!” Cu toate acestea, anumiti scriitori si invatatori care se considera evanghelici neaga, ispasirea inlocuitoare a lui Hristos. Pentru ei, Hristos nu a murit in locul nostru pentru a ne plati pacatele, ci S-a dus la cruce numai ca exemplu de urmat pentru noi atunci cand suferim. Altii minimalizeaza moartea lui Hristos pe crice, spunand ca nu ar trebui sa ne concentram atentia asupra crucii lui Hristos, ci asupra vietii Sale, pe care ar trebui sa o urmam ca exemplu. Ori de cate ori tema invataturii sau a discursuluimeu justifica acest lucru, ii contrazic pe acest oameni. Si consider ca fac bine. Dar va marturisesc ca uneori am alunecat in pacatul atitudinii critice. Dezacordul meu fata de ceea ce ei ii invata pe oameni este atat de puternic, incat uneori

97


i-am reprezentat ca pe niste demoni. Nu cred ca numai eu cad in acest pacat. L-am vazut si la altii din cadrul comunitatii noastre evanghelice. Deoarece credem atat de mult in importanta doctrinei sanatoase, este usor sa devenim excesiv de critici fata de cei cu care suntem in dezacord. Ar trebui sa ne exprimam dezacordul, dar ar trebui sa facem aceasta intr-un mod care sa nu degenereze in denigrare.

SPIRITUL CRITICCei mai multi dintre noi putem aluneca din cand in cand in pacatul

atitudinii critice. Dar exista intre noi si aceia o fac incontinuu. Acesti oameni au ceea ce eu numesc un spirit critic. Ei cauta cu lumanarea greselile in toti si in toate. Indiferent care ar fi subiectul discutiei – ca este vorba despre o persoana, o biserica, un eveniment sau orice altceva – ei sfarsesc vorbind defaimator. Nu scriu despre oameni imaginari. Am fost in prezenta unora dintre ei si nu e nicio placere sa te afli in preajma lor.

In capitolele anterioare, am mentioant ca o parte dintre pacatele noastre acceptabile, precum egoismul, nerabdarea si mania sunt deseori exprimate mai liber acasa, intre membrii familiei decat in public, mai ales cand publicul este format din crestini. Acest lucru pate fi valabil si in privinta atitudinii critice. Uneori unul dintre soti, fi sotul, fie sotia, poate gasi in permanenta nod in papura celuilalt ori unui copil sau mai multora. Cel care constituie obiectul acestei critici continue incepe sa creada ca nu poate face nimic cum trebuie.

Un prieten de-al meu povesteste cum a fost crescut intr-un camin crestin din clasa mijlocie instarita, in care tatal era exagerat de critic, in special in privinta copilului mijlociu, o fiica. Treptat, ea s-a transformat intr-o persoana care „nu putea face nimic cum trebuie” – sau cel putin asa gandeai auzindu-l pe tatal ei cum o ocaraste. Dar cu cat ii critica mai tare tinuta, cu atat statea mai cocosata. Cu cat ii scotea in evidenta lipsa de contact vizual, cu atat ochii ei aveau o privire mai fixa si priveau in jos tot mai mult. Daca criticile repetate pe care i le aducea „pentru binele ei” au avut un rezultat, acesta a fost un tip de profetie cu implinire automata. Ea a perceput critica tatalui ei ca pe o respingere si a ajuns sa se considere un gunoi. Adulta fiind, prioritatea ei numarul unu a fost sa-i caute pe cei care o vor accepta, iar „prietenii” ei curand au invatat cum sa profite de nevoia ei de acceptare. Pe patul de moarte, tatal si-a dat seama de pacatul lui si s-a pocait cu lacrimi in ochi de spiritul sau critic fata de fiica sa. Dar era prea tarziu. Ea deja ducea in secret o viata promiscua si ajunsese dependenta de cocaina.

Acesta este un exemplu extrem despre care natura distructiva a vorbirii sunt imperiul unui spirit critic. Dar in jurul nostru exista o multime de dovezi despre pacatosenia acestui pacat. Deseori se spune ca este nevoie de sapte complimente pentru a sterge efectele unei critici, De aceea, haideti sa ne autoexaminam sau, inca si mai bine, haideti sa ne supunem examinarii altora. Avem un spirit critic? Gasim in permanenta nod in papura altora, in special membrilor propriei noastre familii sau ei propriei noastre biserici?

98


La final, banuiesc ca unii dintre prietenii mei cei mai dragi s-ar putea sa nu fie de acord cu anumite lucruri pe care le-am spus in acest capitol. Pentru unii, stilul de imbracaminte in biserica sau muzica pe care o cantam nu sunt chestiuni care tin de preferinta, ci convingeri. Le respect modul de gandire si nu as dori deloc sa le schimb convingerile.

Mi-ar placea sa fiu ca Pavel, care a adoptat o poziti similara in privinta chestiunilor care aduceau dezbinare in Roma. El nu a incercat sa schimbe convingerile nimanui in privinta a ceea ce mancau sau a zilelor speciale pe care le tineau. In loc de aceasta, a spus: „Fiecare sa fie deplin convins in mintea lui.” (Romani 14:5) O astfel de declaratie ne linisteste pe multi dintre noi. Nu ne place ambiguitatea in chestiunile de practica crestina. Ne este greu sa acceptam ca parerea cuiva poate diferi de a noastra si ca amandoi suntem acceptati de Dumnezeu. Dar asta spune Pavel in Romani 14. Iar daca il vom lua in serios si ne vom pastra convingerile cu smerenie, acest lucru ne va ajuta sa evitam pacatul atitudinii critice.

XVIIIINVIDIA, GELOZIA

SI ALTE PACATE INRUDITE

De curand am aflat ca o prietena care a scris cam tot atatea carti ca si mine primeste frecvent solicitari din lumea intreaga pentru a tine prelegeri. Cand am auzit acest lucru m-am gandit: „Si eu am scris tot atatea carti ca si ea. De ce nu primesc astfel de invitatii?” Am fost ispitit, chiar daca numai putin, sa fiu invidios pe ea.

Invidia este constienta dureroasa si adesea ranchiunoasa relativa la un avantaj de care se bucura altcineva. Uneori ne dorim acelasi avantaj, ceea

99


ce duce mai departe la pacatul poftei. Alteori pur si simplu ne displace faptul ca celalalt care ceva ce noi nu avem. Dar nu-i invidiem pur si simplu pe oameni la modul general. De regula exista doua conditii care ne ispitesc sa invidiem. Prima este tendinta de a-i invidia pe cei cu care ne identificam mai mult, iar a doua este tendinta de a-i invidia in domeniile pe care le pretuim cel mai mult.

Prietena mea satisface ambele criterii. Amandoi muncim in acelasi domeniu – ca invatatori si scriitori, domeniu pe care il pretuiesc foarte mult. Amandoi ne-am bucurat de o masura de binecuvantare in munca noastra, dar niciunul nu am ajuns sa fim ceea ce as numi un scriitor sau invatator „foarte cunoscut”. Asadar, ma identific cu ea ca scriitor si invatator cam de acelasi calibru in domeniul pe care il pretuiesc foarte mult.

Si atunci, ce a starnit ispita de a invidia? Faptul ca ea se bucura de un avantaj pe care eu nu il aveam. Ea primeste toate acest invitatii internationale de a tine cuvantari, in timp ce eu nu primesc aproape niciuna. Ironia este ca mie nu-mi plac calatoriile peste hotare. Nu-mi plac zborurile lungi, faptul de a trece pe la biroul de imigrari, de a avea de-a face cu valuta straina ori de a ma afla printre oameni a caror limba nu o inteleg. Si atunci de ce am fost ispitit sa-mi invidiez prietena? Cauza consta in faptul ca ea era mai apreciata decat mine. Vedeti cat de subtila poate fi ispita de a invidia?

Nu sunt niciodata ispitit sa-i invidiez pe muzicienii, pe artistii sau pe oamenii de afaceri ori pe profesionaistii care au extremde mult succes. Poate ca ii admir pe unii dintre ei, dar nu-i invidiez. Talentele si expertiza lor sunt total diferite de ale mele, deci nu am tendinta de a ma compara cu ei. Si chiar si in domeniul invataturii si al scrisului, exista atat de multi care evident sunt mult mai inzestrati decat mine, incat nu se pune problema sa-i invidiez. Ei activeaza in domeniul pe care eu il apreciez foarte mult, dar ma depasesc atat de mult incat nu ma pot identifica cu ei.

Ganditi-va la un jucator de baseball dintr-o liga mica, ce spera sa ajunga candva intr-o liga mare. El nu invidiaza starurile din liga mare. Acestia nu fac parte din liga lui. Dar ar putea sa-l invidieze pe un coechipier care aveanseaza mai repede decat el, in special daca crede ca celalalt jucator este mai favorizat de managerul echipei. Un agent de asigurari nu este susceptibil sa invidieze un atlet profesionist care castiga un salariu de cateva milioane de dolari. Dar il poate invidia pe un alt agent care vinde mai multe asigurari decat el. Pastorul unei biserici mici sau medii nu este susceptibil sa-l invidieze pe pastorul unei mega-biserici. Dar ar putea fi ispitit sa-l invidieze pe pastorul de pe aceeasi strada, a carui biserica creste mai mult decat a lui. Motivul pentru care suntem ispititi sa invidiem in acest situatii este ca exista atat de multe lucruri asemanatoare incat diferentele tind sa ne izbeasca.

Parintii ii pot invidia pe alti parinti ai caror copii sunt elevi sau atleti mai buni ori, in cazul in care acestia sunt adulti, au slujbe mai bune. Ii putem invidia pe prietenii care au locuinte mai dragute sau se urca la volanul unei masini mai scumpe. Posibilitatile de invidie sunt nesfarsite. Ori de cate ori ne comparam cu cineva care se afla intr-o situatie ce pare mai buna decat a noastra, suntem ispititi sa-l invidiem. S-ar putea sa nici nu dorim situatia mai

100


buna avecinului sau a prietenului nostru; doar ne displace faptul ca el o are. Dar atunci cand suntem ispititi sa invidiem, ar trebui sa ne dam seama ca invidia, desi pentru noi poate fi un pacat mai subtil si aparent minor, este enumerata printre pacatele abjecte pe care Pavel le catalogheaza in Romani 1:29 si Galateni 5:21.

GELOZIAStrans inrudit cu invidia este pacatul geloziei. De fapt, noi adesea

echivalam aceste doua cuvinte si le tratam ca sinonime. Dar intre ele exista o deosebire subtila, care din nou ne va ajuta sa vedem pacatosenia inimii noastre. Gelozia este in general definita ca netolerarea rivalitatii. Exista situatii de gelozie legitima, cum ar fi atunci cand cineva incearca sa-ti fure sotul sau sotia. Chiar si Dumnezeu se declara a fi un Dumnezeu gelos, care nu va tolera inchinarea la nimeni si la nimic in afara de Sine Insusi (vezi Exosul 20:5). Gelozia pacatoasa apare totusi atunci cand ne temem ca cineva ne va deveni egal sau superior.

In Biblie exista cateva ilustrari ale geloziei, ca sa ne ajute sa vedem cum arata ea. In zilele initiale ale Bisericii, pe cand autoritatile evreiesti inca detineau suprematia, Luca ne povesteste ca marii preoti si saducheii erau plini de gelozie pe apostoli, deoarece tot mai multi evrei se intorceau la Hristos (vezi Faptele Apostolior 5:17-18). Mai tarziu, in timpul lucrarii de slujire a lui Pavel, Luca consemneaza ca evreii din Antiohia Pisidiei erau gelosi pe Pavel si pe Barnaba deoarece mai multimi se adunau in jurul lor pentru a-l auzi pe Pavel predicand (vezi Faptele Apostolilor 13:44-45). Ilustrarea clasica din Biblie pentru gelozia pacatoasa este cea a geloziei regelui Saul pe David. Dupa ce David l-a omorat pe Goliat, femeile din Israel cantau: „Saul a batut miile lui, iar David zecile lui de mii”. (1 Samuel 18:7) Saul s-a enervat pentru ca i-a atribuit mai multa cinste lui David decat Lui. De atunci inainte, l-a privit pe David ca pe un rival si a fost gelos pe el.

Si noi putem fi gelosi daca am fost binecuvantati de Dumnezeu intr-una numit domeniu al vietii sau al lucrarii de slujire si apoi apare cineva ale carui performante sau rezultate sunt superioare celor obtinute de noi. Sa presupunem ca Ben, un agent de vanzari auto, a avut succes si a fost primul agent in cadrul firmei sale timp de trei ani. Dar apare un nou agent, care-l depaseste repede pe Ben. El incepe sa primeasca recunoasterea si recompensele pe care inainte le primea Ben. Este foarte probabil ca Ben sa fie acum ispitit sa fie gelos.

Situatia lui Ben apare tot timpul. Intotdeauna se pare ca apare o persoana mai tanara care este mai isteata, mai talentata ori mai inzestrata decat noi. Cand se intampla acest lucru, multi dintre noi simtim gelozia. Nu dorim ca altcineva sa aiba parte de succesul sau de binecuvantarea lui Dumnezeu pe care le-am avut noi.

Si atunci, cum putem trata ispita de a invidia sau de a fi gelosi? In primul rand, putem, ca in atat de multe domenii ale pacatelor subtile, sa ne intoarcem la suveranitatea lui Dumnezeu. Trebuie sa recunoastem ca Dumnezeu este Cel care ne acorda in mod suveran talentele, abilitatile si

101


darurile spirituale. Daca vrem sa combatem cu succes ispita invidiei si a geloziei, trebuie ca in mintea noastra sa-L aducem pe Dumnezeu in scena. Trebuie sa ne amintim ca El stabileste nu numai ce abilitati avem noi, ci si masura acelor abilitati si binecuvantarea pe care o va da in utilizarea lor. Uitandu-ne in jurul nostru, este evident ca unii agenti de vanzari auto sunt mai buni decat altii. Unii sunt pastori mai inzestrati. Unii oameni sunt mai talentati in ceea ce fac in domeniul mecanic sau al constructiilor. Nu numai ca exista diferite talente si daruri, dar exista si o mare diversitate in privinta binecuvantarii lui Dumnezeu asupra acestor daruri. Toate acestea vin de la Dumnezeu, care saraceste si imbogateste, care coboara si inalta (vezi 1 Samuel 2:7). Dumnezeu este Cel care il coboara pe unul si il inalta pe altul (vezi Psalmul 75:7). Trebuie sa recunoastem ca a fi invidios sau gelos pe cineva inseamna fie a-L scoate pe Dumnezeu din scena, fie a-L acuza ca este nedrept.

O a doua arma impotriva ispitei de a invidia sau de a fi gelosi este sa ne amintim ca noi, toti credinciosii, suntem „un singur trup in Hristos si fiecare in parte madulare unii altora” sau, in traducerea New International Version: „fiecare madular le apartine celorlalte” (Romani 12:5). De aceea ne spune Pavel: „Luati-va la intrecere in ce priveste respectul pe care vi-l acordati reciproc.” (versetul 10, NTR) In loc sa fim invidiosi pe cei care au un avantaj asupra noastra sau sa fim gelosi pe cei care ne-ar putea depasi in vreun fel, ar trebui sa-i cinstim si sa-i aplaudam, caci toti suntem madulare ale aceluiasi trup in Hristos.

In al treilea rand, ar trebui sa realizam ca daca ne cheltuim energia emotionala cu invidia sau gelozia, pierdem din vedere ceea ce s-ar putea sa faca Dumnezeu in mod unic in viata noatra. Nu exista catusi de putin ceea ce s-ar putea numi a cincea roata la caruta sau ca cineva sa stea pe banca rezervelor in timp ce altii joaca. Nu, Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi un loc pe care vrea sa-l ocupam si o sarcina pe care vrea sa o aducem la indeplinire. Dupa cum se stie, unele sarcini aduc mai multa apreciere din partea oamenilor decat altele, dar toate sunt importante in planul lui Dumnezeu.

CONCURENTAStrans legat de invidie si gelozie este spiritul concurential – imboldul de

a castiga intotdeauna sau de a fi cel mai tare in domeniul sau stradania noastra, oricare ar fi ele. Imboldul concurentei apare de la o varsta frageda. Copilasii se supara sau se enerveaza destul de tare cand nu castiga un biet joc de copii. Dar nu numai copiii au o problema. Am vazut adulti, care in alte privinte erau crestini exemplari, pierzandu-si cumpatul cand au pierdut un meci sau cand echipa fiului lor a pierdut. Concurenta este in esenta o manifestare a egoismului. Este imboldul de a castiga pe seama altcuiva. In mod sigur nu inseamna a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi insine.

Imi dau seama ca pun la indoiala un tabu al culturii noastre, pentru ca noi am ridicat concurenta la rang de virtute. Ii invatam pe copii direct si prin

102


exemplul personal ca este bine sa aiba o atitudine concurentiala, ca acesta este modul de a avansa in lume.

Totusi, ma intreb daca un spirit concurential reprezinta o virtute crestina. Parerea mea este ca accentul biblic este pus pe virtutea de a face tot ce putem mai bine (vezi de exemplu, 2 Timotei 2:15). In munca noastra trebuie sa muncim din toata inima (vezi Coloseni 3:23), ceea ce inseamna un alt mod de a spune „Da tot ce poti!” Dar fireste ca „tot ce putem” nu este acelasi lucru in cazul tuturor. Unii au fost binecuvantati cu abilitati, inteligenta sau daruri spirituale mai mari. Si desigur ca stradania noastra de a da tot ce putem ar trebui sa fie motivata de dorinta de a-I aduce slava lui Dumnezeu, nu de dorinta de a fi admirati. Admiratia poate veni, dar ea nu ar trebui sa constituie motivatia nostra.

De aceea, Ben, agentul de vanzari auto, ar trebui sa se concentreze sa dea tot ce poate pentru a vinde masini intr-un mod care sa-I faca cinste lui Dumnezeu. Daca „tot ce poate” il face sa ajunga primul agent din firma sa, nu ar trebui sa fie mandru, ci sa-I fie recunoscator lui Dumnezeu pentru ca i-a dat aceasta abilitate. Daca „tot ce poate” il plaseaza pe locul al treilea sau al pastrulea sau pe orice pozitia in clasificarea agentilor, se poate consola cu faptul ca a dat tot ce a putut.

Poate ca unii vor argumenta ca Pavel a sustinut tacit concurenta in 1 Corinteni 9:24: „Nu stiti ca cei care alearga pe locul de intrecere, toti alearga, dar numai unul primeste premiul? Tot asa si voi, alergati ca sal dobanditi.” Dar analogia dispare in ceea ce priveste premiul. Intr-o cursa numai un alergator castiga si primeste premiul. Pavel nu ne indeamna sa concuram unii cu altii. Mai degraba, el spune: „Alergati cursa crestina cu aceeasi intensitate cu care alearga alergatorii care concureaza pentru premiul unic.”

Permiteti-mi sa clarific ca nu scriu impotriva concurentei piretenesti, ci impotriva spiritului concurential care trebuie sa castige sau sa fie cel mai bun. De fapt, cred ca concurenta sanatoasa este buna, in special la copii si la liceeni, pentru ca ofera o arena in care pot cauta sa dea tot ce pot. Si acest gen de concurenta nu se limiteaza la sport. Exista concurenta in cadrul targurilor stiintifice, intre formatiile muzicale din scoli sau la jocurile de ortografie. Dar oricare ar fi competitia, intrebarea pe care copilul sau adolescentul si parintii sai ar trebui sa si-o spuna ca nu este „Am castigat?”, ci „Am dat tot ce am putut?”

Acum putem vedea ca exista o relatie stransa intre invidie, gelozie si concurenta. Avem tendinta sa-i invidiem pe egalii nostri care se afla inaintea noastra intr-un domeniu pe care il pretuim mult. Suntem gelosi pe persoana care ne depaseste. Si ambele sentimente cultiva un spirit concurential care spune: „Intotdeauna trebuie sa castig sau sa fiu cel dintai”. Toate aceste atitudini sunt rezultate ale egoismului lipsit de evlavie, ale faptului ca ne gandim doar la noi insine.

CONTROLUL

103


Invidia, gelozia si concurenta pot fi toate grupate intr-un isngur cuvant: rivalitate. In loc sa ne vedem unii pe altii ca niste madulare fratesti in trupul lui Hristos, putem aluneca cu usurinta in atitudinea de a ne vedea ca rivali cu care concuram. Mai exista inca un pacat subtil pe care il putem include in acest grup. Acesta este pacatul de a cauta sa-i controlam pe altii in avantajul nostru sau pentru a obtine ceea ce dorim.

Odata, l-am intrebat pe un pastor care era sursa frictiunii din cadrul unui cuplu din biserica sa. Fara ezitare, mi-a raspuns: „Ea vrea sa controleze totul. Intotdeauna tine ca lucrurile sa iasa cum vrea ea.” In utilizarea acestei ilustratii, nu le scot in evidenta pe femei ca fiind cele care sunt intotdeauna vinovate. Si barbatii si femeile sunt capabili sa controleze. Si daca nu este atenta, aceasta persoana poate controla relatia. Lucrul acesta nu este valabil numai in casnicie, cin in orice situatie in care doua sau mai multe persoane lucreaza sau se joaca impreuna, indeaproape. Il vedem la copii atunci cand se joaca. De multe ori unul dintre ei tine sa ia toate deciziile si se enerveaza daca nu obtine ceea ce vrea.

Am vazut aceasta mentalitate a controlului in funciune intr-o fiserica locala, unde un muzician cu vointa puternica se „lupta” incontinuu cu deciziile liderului muzical al bisericii. Genul acesta de situatie nu este unic. Un prieten mi-a povestit recent o situatie similara din biserica sa. Am un al prieten, fost pastor, in prezent este misionar, care dupa numai sale luni si-a dat demisia dintr-o biserica unde era pastor, pentru ca o familie cu vointa puternica intotdeauna tinea ca lucrurile sa se faca asa cum voiau ei. Am observat acest lucru chiar si in lucrarile de slujire printre studentii din campusurile universitare. Cel dornic sa controleze totu va cauta sa obtina ceea ce vrea prin diverse metode. Una dintre ele este prin dominarea totala a relatiei prin simpla putere a vointei, astfel incat cealalta persoana (sau celelalte persoane) sa cedeze mereu si sa il lase sa faca ce vrea. O alta este sa se enerveze cand deciziile sale sunt puse la indoiala sau cand dorintele sale nu sunt indeplinite de indata. Adesea cand persoana dornica sa controleze nu obtine usor ce vrea, va recurge la manipulare pentru a-si atinge scopurile. Acest lucru poate fi facut itr-o maniera destinata sa-l faca pe celalalt sa se simta vinovat sau incompetent. Sotul dornic sa controleze totul poate spune ceva de genul: „De ce niciodata cina nu-i gata la timp?”, cand realitatea este ca de regula cina este gata la timp. Sotia manipulatoare poate spune: „Esti exact ca tata” (pentru ca tatal ei nu ii facea intotdeauna pe plac). In exemplul cu muzicianul care voia sa controleze muzica din biserica, persoana a recurs la enigrarea liderului muzical.

Este evident ca cel dornic sa controleze totul tine sa obtina ce vrea. In locul supunerii unii fata de altii (vezi Efeseni 5:21), exista un imbold de a-i controla pe altii. Nu e niciun dubiu ca acest lucru izvoraste din egoism. Dificultatea tratarii acestui pacat consta in faptul ca cel dornic sa controleze este ultimul care sa recunoasca existenta acesti tendinte in viata lui.

Deoarece noi toti avem inca firea care duce o lupta de gherila in interiorul nostru, in viata noastra inca mai exista puncte nevralgice pacatoase – in special pacate subtile. Avem nevoie de puterea de convingere

104


a Duhului Sfant si de ajutorul altora pentru a vedea acele puncte nevralgice. Deci, va indemn, rugati-L pe Dumnezeu sa va ajute sa vedeti tendintele spre invidie, gelozie, concurenta sau control asupra altora. Rugati-i pe cei care va sunt cei mai apropiati sa va dea un feedback sincer. Daca sunteti un om dornic sa controleze totul, s-ar putea ca acele persoane sa ezite sa faca asta, din cauza comportamentului vostru din trecut. De aceea, trebuie sa dovediti o smerenie reala atunci cand ii rugati. Apoi, in loc sa adoptati o atitudine defensiva – sau sa folositi informatiile impotriva lor – cand sunt sinceri cu voi, acceptati cu intelepciune ceea ce spun si mergeti cu acele lucruri la Dumnezeu sa va ajute.

Candva i-am aratat aceasta tendinta din viata sa unui om din lucrarea noastra de slujire, care era dornic sa controleze totul, (de fapt, cred ca eram al treilea care am facut asta). In loc sa ma asculte, s-a suparat vizibil si a intrerupt relatia cu mine. De atunci inainte, a avut grija sa ma evite. Nu l-am mai vazut de cativa ani. Dar ultima data cand am auzit de el, inca mai avea problema aceasta. A refuzat sa-si infrunte pacatul.

Nu fiti asa. Nu treceti prin viata abordand invidia si gelozia sau dorind ca intotdeauna sa castigati sau sa vi se faca pe plac. Amintiti-va, „Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har.” (1 Petru 5:5) Nu va plasati in pozitia celui caruia Dumnezeu i Se impotriveste.

XIX

105


PACATELE LIMBII

De cand lucrez la aceasta carte, am fost deseori intrebat, cu diverse ocazii: „La ce lucrezi acum?” In momentul in care mentionez pacatele „respectabile” sau „acceptabile”pe care le toleram, in mod invariabil cineva isi da ochii peste cap si spune: „A! Cum ar fi barfa, nu?” Se pare ca acesta este primul pacat crestin la care ne gandim, ceea ce inseamna ca este destul de intalnit printre noi si ca este un lucru pe care continuam sa-l toleram in viata noastra.

Oricat de larg raspandita ar fi barfa, ea nu este, totusi, in niciun caz singurul pacat al limbii. In aceasta categorie trebuie sa includem si minciuna, calomnia, vorbirea critica (chiar daca este adevarata), cuvintele aspre, insultele, sarcasmul si ridiculizarea. De fapt, ar trebui sa spunem ca orice vorbire care tinde sa demoleze o alta persoana – fie ca este cea despre care vorbim ori cea careia ii vorbim – este vorbire pacatoasa.

Biblia este plina de avertismente referitoare la pacatele limbii. Numai cartea Proverbelor contine cam saizecide asemenea avertismente. Isus ne-a avertizat ca vom da socoteala de orice cuvant nefolositor pe care il rostim (Matei 12:35). Si apoi, mai este binecunoscutul pasaj din Iacov 3, in care Iacov vorbeste despre efectele pacatoase ale limbii. Elaseamana acele efecte cu un foc mic care incendiaza padurea si cu un madular care intineaza intregul trup.

Totusi, pasajul biblic care m-a ajutat cel mai mult sa tratez pacatele limbii este Efeseni 4:29: „Niciun cuvant murdar sa nu va iasa din gura, ci unul bun, pentru zidire, dupa cum este nevoie, ca sa dea har celor care-l aud.”

Acest verset reprezinta una dintre aplicarile principiului „dezbaterii si imbracarii”, enuntat de Pavel in Efeseni 4:22-24. Principiul este ca trebuie sa ne dezbracam de trasaturile pacatoase ale vechiului ego si in acelasi timp sa ne straduim sa ne imbracam cu trasaturile binevoitoare ale noului ego creat in Hristos.

Cand analizam Efeseni 4:29, vedem ca nu trebuie sa permitem niciunui cuvant corupt sa iasa din gura noastra. Vorbirea corupta nu se refera numai la blasfemii si la cuvinte obscene. Ea include genurile de vorbire negativa pe care le-am mentionat mai inainte. Remarcati interdictia absoluta a lui Pavel. Niciun cuvant murdar. Niciunul. Asta inseamna nicio barfa, nicio vorbire sarcastica, nicio vorbire critica, niciun cuvant aspru. Toate aceste cuvinte pacatoase care tind sa demoleze pe altul trebuie scoase din uz. Ganditi-va cum ar arata biserica lui Isus Hristos daca noi tot am cauta sa punem in aplicare cuvintele lui Pavel.

Acum, cand reflectam la pacatele limbii, haideti sa incepem cu cel la care ii duce gandul prima oara pe cei mai multi oameni: barfa. Barfa reprezinta imprastierea informatiilor nefaborabile despre o alta persoana, chiar daca acele informatii sunt adevarate. Totusi, de multe ori barfa se

106


bazeaza pe zvonuri, ceea ce este inca si mai rau. Dedarea la barfa pare sa ne hraneasca egoul pacatos, mai ales atunci cand informatiile pe care le transmitem mai departe sunt negative. Ne face sa ne simtim mai buni prin comparatie. Apoi mai sunt si acele cazuri in care ne deghizam barfa sub motivatia: „Vreau sa-ti spun aceste lucruri ca sa te rogi si tu.” In cazul in care aflam niste lucruri despre cineva, ar trebui sa ne rugam in legatura cu acele lucruri. Dar nu ar trebui sa dam mai departe vestile proaste.

Efeseni 4:29 nu ne spune numai care este felul de vorbire de care trebuie sa ne dezbracam, ci ne spune si cu ce sa ne imbracam. Este vorba numai de acea vorbire care zideste si care le da har celor care o aud. De aceea, cand suntem ispititi sa barfim, ar trebui sa ne intrebam: „Ceea ce am de gand sa spun il va demola sau il va zidi pe cel despre care voi vorbi?”

Strans inrudit cu pacatul barfei este cel al calomniei. Calomnia reprezinta o declaratie neadevarata sau o denaturare in legatura cu o alta persoana, care o defaimeaza sau ii prejudiciaza reputatia. De pilda, campaniile politice sunt notorii pentru calomnierea oponentilor, acestora atribuindu-li-se in mod fals o anumita pozitie, pe baza unor declaratii scoase din context sau pe baza unui act izolat care s-a petrecut cu ani in urma. Este cert a astfel de declaratii au scopul de a crea impresie falsa, defaimatoare.

Dar crestinii calomniaza? Da, o facem si noi. Calomniem atunci cand le atribuim oamenilor motivatii gresite, desi nu le putem vedea inima sau circumstantele in care se gasesc. Calomniem cand spunem ca un alt credincios „nu este dedicat”, atunci cand acesta nu practica aceeasi disciplina spirituala pe care o practicam noi sau nu se angajeaza in acelasi activitati crestine in care ne angajam noi. Calomniem atunci cand denaturam pozitia unei alte persoana in legatura cu un subiect, fara a ne lamuri mai intai care este pozitia acelei persoane. Calomniem atunci cand exageram pacatul altcuiva si facem ca acea persoana sa para mai pacatoasa decat este in realitate.

De multe ori, motivatia care sta in spatele calomniei este de a obtine intr-un mod oarecare un avantaj asupra altcuiva. In lumea afacerilor, acest lucru se numeste „a lovi pe la spate” sau „a urca scara ierarhica calcand peste cadavre”. Dar uneori, noi, crestinii, putem face asa ceva. Intr-o organizatie crestina sau o biserica putem cauta sa obtinem un avantaj asupra altuia prin calomnierea acelei persoane.

Calomnia este de fapt minciuna. Dar exista desigur si alte forme de minciuna. In general, vedem minciuna ca fiind afirmarea unui lucru fals si probabil ca cei mai multi dintre noi avem tendinta sa ne pazim de acest fel de vorbire. Dar totusi, suntem capabili sa mintim prin exagerare, prin faptul ca nu spunem intregul adevar sau cand ne ingaduim ceea ce numim „o mica minciuna nevinovata” – o minciuna despre care credem ca nu are nicio urmare. Indiferent sub ce forma se prezinta, o minciuna exprima o intentie de a insela. Un mod bun de a ne testa vorbirea este sa ne intrebam: „Este adevarat”?

Vorbirea critica reprezinta comentarii negative la adresa unei persoane, care ar putea fi chair adevarate dar care nu este necesar sa fie

107


rostite. De exdemplu: „Isi petrece prea mult timp in fata televizorului” sau „Nu este o eleva buna”. Intrebarile pe care ar trebui sa ni le punem despre acest gen de comentarii sunt: „Ceea ce spun este amabil?” si „Ceea ce spun este necesar?” Prin ultima intrebare vreau sa spun: Chiar trebuie sa spun asta?

Noi nu pacatuim doar cand vorbim unul despre altul, ci si atunci cand vorbim unul cu altul. Aceasta vorbire pacatoasa include cuvintele aspre, sarcasmul insultele si ridiculizarea. Numitorul comun al tuturor acestor forme de vorbire negativa este tendinta de a injosi, de a umili sau de a rani persoana respectiva. Acest fel de vorbire isi are foarte adesea originea intr-o atitudine de nerabdare sau de manie. Isus a spus: „Caci din plinatatea inimii vorbeste gura” (Matei 12:34). Asta inseamna ca, desi vorbim despre pacatel ale limbii, problema noastra reala o constituie inima noastra. In spatele oricarei barfe, calomnieri, vorbiri critice, insulte si sarcasm se afla inima noastra pacatoasa. Limba este doar instrumentul care scoate la iveala ce se afla in inima noastra.

Timnp de cativa ani am cautat sa pun in aplicare Efeseni 4:29 in vorbire. Sunt convins ca de multe ori dau gres, dar cel putin acesta este punctul de referinta sau tinta pe care doresc sa o ating. Intr-o seara, am inceput sa-i povestesc sotiei mele ceva negativ despre un fost coleg. Dar apoi m-am gandit la Efeseni 4:29 si, conform unei expresii uzuale „mi-am muscat limba”. Pana a doua zi de dimineata am avut o parere foarte buna in legatura cu stapanirea mea de sine. Dimineata, in timpul petrecut cu Dumnezeu, m-am gandit la incidentul din seara anterioara. Si mi-a venit gandul: „Dar ai gandit acel lucru, nu-i asa?” M-am oprit dintr-o data. Mi-am dat seama ca trebuia sa-mi pazesc nu numai gura, ci mai cu seama trebuia sa-mi pazes inima.

David s-a rugat astfel: „Primeste cu bunavointa cuvintele gurii mele si cugetarea inimii mele, Doamne, Stanca mea si Rascumparatorul meu.” (Psalmul 19:14) David nu era preocupat doar de cuvintele lui, ci si de gandurile inimii sale. Am invatat sa ma rog si eu pentru acest lucru. Inca folosesc Efeseni 4:29 ca principiu calauzitor, dar acum incerc sa il aplic si gandurilor mele la fel ca si vorbirii mele. Mi-ar placea ca din inima mea sa nu iasa niciun gand corupt, ci numai ganduri care, daca ar fi exprimate, i-ar zidi pe cei care le aud.

Daca voi si cu mine vrem cu adevarat sa ne imbracam cu faptura cea noua creata dupa chipul lui Dumnezeu, in adevarata neprihanire si sfintenie, trebuie sa facem din Efeseni 4:29 unul dintre principiile noastre calauzitoare.

De aceea, ganditi-va pentru cateva clipe la acest capitol si la tiparele voastre de vorbire. Ii barfiti, ii criticati pe altii sau aveti tendinta de a va manifesta nerabdarea sau mania prin cuvinte rautacioase care tind sa o umileasca sau sa o raneasca pe persoana care face obiectul nerabdarii sau al maniei voastre? Sau mai bine intrebati-va prietenii or, daca sunteti casatoriti, sotul, sotia sau copiii mai mari. Amintiti-va ca aici vorbim despre pacate reale. Felul de vorbire pe care l-am dezbatut in acest capitol ne poate parea

108


acceptabil, dar in ochii lui Dumnezeu nu este. Este pacat inadevaratul sens al cuvantului.

XXATITUDINEA LUMEASCA

Atitudinea lumeasca reprezinta diverse lucruri pentru diversi oameni. Pentru prietenii nostri menoniti, ea reprezinta lucruri precum electricitatea, telefonia si automobilele. Pentru biserica foarte conservatoare in care am crescut, ea era o lista de activitati interzise, recum dansul, jocul de carti si mersul la cinematograf. Fara a intentiona sa denigrez niciuna dintre aceste pareri, ar trebui sa intelegem ca atitudinea lumeasca este mult mai cuprinzatoare decat o lista dde activitati interzise sau de inlesniri oferite de epoca moderna.

Doua pasaje din Scriptura ne vor ajuta sa intelegem conceptul de atitudine lumeasca. Primul dintre ele este 1 Ioan 2:15-16, in care Ioan ne indeamna sa nu iubim lumea si apoi descrie lucrurile lumii ca fiind dorintele

109


[pacatoase] ale firii si ale ochilor, precum si mandria pentru ceea ce avem. Aceste trei manifestari par a indica faptul ca Ioan se gandeste la dorinte si atitudini pe care le-am vedea astazi ca fiind clar pacatoase. Totusi, din moment ce noi examinam ceea ce eu numesc pacate acceptabile sau subtile, mai exista un alt pasaj, scris de Pavel, care ne va ajuta sa intelegem aspectele „acceptabile” ale atitudinii lumesti.

Pasajul cu pricina este 1 Corinteni 7:31: „...cei care se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea; caci chipul lumii acesteia trece”. Diverse traduceri utilizeaza diverse exprimari pentru a transmite aceeasi idee. Avertismentul este deci ca, desi ne folosim de lucrurile legitime ale lumii, ar trebui sa le manevram cu grija, ca nu cumva ele sa devina prea imortante pentru noi.

Pe baza avertismentului lui Pavel din 1 corinteni 7:31, eu definesc atitudinea lumeasca ca fiind atasament, absorbire sau preocupare fata de lucrurile acestei vieti. Lucrurile acestei vieti pot fi sau nu inerent pacatoase. Ceea ce transforma atitudinea noastra fata de lucruri care nu sunt pacatoase in atitudinea lumeasca este marea pretuire pe care le-o acordam. Pavel ne spune in Coloseni 3:2: „Ganditi-va la cele de sus, nu la cele de pe pamant.” Lucrurile pe care le pretuim cel mai mult ar trebui sa fie „cele de sus” – adica lucrurile spirituale cum sunt Biblia, rugaciunea, Evanghelia, ascultarea de Dumnezeu, implinirea Marii Trimiteri si, mai presus de toate, Dumnezeu Insusi. Acestea sunt domeniile in care ar trebui sa se concentreze valorile noastre, si nu lucrurile vietii acesteia, oricat de legitime ar fi ele.

Este evident ca lumea necrestina nu se concentreaza asupra lucrurilor lui Dumnezeu. Chiar si semenii nostri amabilli, decenti, dar necredinciosi, se concentreaza asupra acestei vieti. Prin natura lucrurilor, ei nu se pot concentra asupra lucrurilor de sus. Dar cu toate acestea, modul lor de viata exterior nu difera cu mult de al nostru, in cazul in care difera cu ceva. Ei isi tund gazonul, isi platesc impozitele si evita pacatele scandaloase exact ca si noi. Acesta este motivul pentru care traiul in mijlocul lor face ca atitudinea lumeasca sa ne para atat de acceptabila. De aceea, putem intelege mai bine atitudinea lumeasca printr-o a doua definitie: atitudinea lumeasca ineamna acceptarea valorilor, care ne inconjoara, fara a discerne daca acele valori, moravuri si obiceiuri sunt sau nu biblice. Atitudinea lumeasca inseamna pur si simplu inaintarea in semnul curentului culturii care ne inconjoara, atata vreme cat aceasta cultura nu este vadit pacatoasa.

Atitudinea lumeasca este un subiect cuprinzator care merita sa i se dedice o carte intreaga, dar eu ii dedic numai un capitol. Asadar, voi restrange discutia despre ea la trei domenii care consider ca au devenit pacate acceptabile pentru noi: banii, imoralitatea si idolatria. Aceasta lista s-ar putea sa va surprinda pentru ca am utilizat doua cuvinte – imoralitatea si idolatria – care sunt evident inacceptabile. Dar ambele au anumite aspecte care au devenit acceptabile si pe acestea le vom examina. Si chiar si in privinta banilor exista anumite activitati, precum furtul, frauda si delapidarea de fonduri, care reprezinta clar pacate inacceptabile. Asa ca in toate cele trei domenii ne vom limita la ceea ce ni se pare acceptabile.

110


BANIIAmerica este cea mai bogata natiune din lume, iar prospera noastra

clasa mijlocie nu-si gaseste evhivalentul in intreaga istorie. Dar modul in care folosim noi banii este scandalos. In 2004, venitul mediu al unei familii dupa plata impozitelor era de 52.287 de dolari. Si totusi, asa cum am mentionat in Capitolul 13, datoria medie a unei familii pe carti de credit este de 7000 de dolari. Mai rau decat atat, din acel venit de peste 52.000 de dolari, media donatiilor unei familii pentru diverse cauze era de numai 794 de dolari – cam 1,5%1

Statisticile de mai sus au desigur la baza intreaga populatie. Fara indoiala ca evanghelicii stau mai bine la acest capitol. Da, stau mai bine, dar diferenta nu este mare. Intr-un sonaj din 2003, membrii ai unui numar de opt denominatiuni evanghelice au daruit 4,4% din venitul lor pentru lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta reprezinta o scadere, de la procentul de 6,2% pe care membrii acelorasi denominatiuni l-a daruit in 1968.2 Daca cele opt denominatiuni sunt reprezentative pentru intreaga lume evanghelica, inseamna ca devenim mai putin generosi fata de Dumnezeu cu banii nostri.

Nu numai ca daruim mai putin bisericilor noastre, dar se pare ca ceea ce totusi daruim este cheltuit tot pentru noi. In 1920, procentajul darurilor pentru lucrari misionare depasea cu putin 10% din totalul ofrandelor. Dar pana in 2003 aceasta valoare a scazut la sub 3%. Acest lucru inseamna ca cheltuim 97 de centi din fiecare dolar pentru programele si lucrarile noastre de slujire locale, in timp ce trimitem 3 centi in strainatate.3

Ca sa recapitulam, se pare ca familiile evanghelice pastreaza mai mult din venitul lor pentru folosul propriu si daruiesc mai putin bisericilor lor. Iar bisericile pastreaqza mai mult din ceea ce totusi primesc pentru propriile slujiri si programe si trimit mai putin lucrarilor misionare care activeaza in strainatate. Si totusi, noi suntem cea mai bogata natiune care a existat in decursul istoriei.

Daca darurile noastre descresc si datoria pe cartile de credit creste, ce facem cu banii? Stim ca nu-i economisim, caci economiile noastre, ca procent din venit, sunt de asemenea destul de mici, situandu-se undeva pe la 2%. Semnificatia tuturor acestor lucruri este ca ne cheltuim banii pe lucrurile acestei vieti – case, masini, imbracaminte, vacante si produse electronice scumpe, ca sa numim doar cateva. In ceea ce priveste banii nostrii, nu ne-am indreptat gandurile la cele de sus, ci la cele de pe pamant. Am devenit lumesti in privinta intrebuintarii banilor.

Prin urmare,cat ar trebui sa daruim? Eu cred ca limita minima este de 10% - sau, pentru a folosi o expresie biblica, zeciuiala. Stiu ca exista niste dezacorduri in privinta zeciuielii, daca ea este sau nu un standard biblic in perioada Noului Testament, din moment ce nu este mentionata concret in niciuna dintre epistolele Noului Testament. Dar exista conceptul darniciei proportionale – si anume in masura in care Dumnezeu ne-a facut sa prosperam (vezi 1 Corinteni 16:12; 2 Corinteni 8:12). Zeciuiala este o aplicare a darniciei proportionale. Zeciuiala este o aplicare a darniciei

111


proportionale. Conform ei, cel care castiga 10.000 de dolari da 1000 de dolari. Cel care castiga 100.000 de dolari da 10.000. Ambii au daruit proportional cu masura in care Dumnezeu i-a facut sa prospere. (Mai exista inca un gand pe langa toate acestea, ca poate cel care castiga 100.000 de dolari isi poate permite sa daruiasca mai mult de 10%. Acesta este motivul pentru care privesc zeciuiala ca un procent minim.)

Cred ca notiunea de zeciuiala a traversat o perioada de criza nu pentru ca nu mai este considerata o notiune biblica, ci pentru ca noi am devenit lumesti in atitudinea noastra fata de bani si in consecinta am ajuns sa fim zgarciti cu Dumnezeu. Zgarcit este un cuvant urat. Niciunul dintre noi n-ar vrea sa fie acuzat de zgarcenie fata de alti oameni. Dorim sa fim cunoscuti ca oameni generosi. Si totusi, atunci cand in mod deliberat daruim mai putin de jumatate decat li se cerea evreilor din Vechiul Testament sa daruiasca, nu suntem oare zgarciti? Poate Dumnezeu sa fie multumit cand noi dam mai putin de jumatate din cat dadeau evreii, mai ales cand El a descris darnicia lor ca fiind un jaf la adresa Sa (vezi Maleahi 3:8)?

Isus a spus: „Nu puteti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona.” (Matei 6:24) Se pare ca in viata multor crestini banii sunt mai importanti decat Dumnezeu. Dar Dumnezeu si banii nu reprezinta doua alegeri la fel de bune, deoarece Biblia spune: „Caci iubirea de bani este o radacina a tot felul de rele si unii care au umblat dupa ea au ratacit de la credinta si s-au strapuns singuri cu ambele dureri.” (1 Timotei 6:10) Daca banii au castig de cauza in viata noatra, nu Dumnezeu, ci noi suntem cei care pierdem. In ultim instanta, Dumnezeu nu are nevoie de banii nostri. Daca ii cheltuim in folosul nostru, noi suntem cei care vom deveni cersetori spirituali.

Unii crestini cred ca nu-si pot permite sa dea 10% din venitul lor in lucrarea lui Dumnezeu. Inteleg aceasta gandire. Cu ani in urma, cand am renuntat la locul meu de munca din industrie pentru a deveni ucenic in cadrul personalului organizatiei Navigatorii, salariul meu a scazut cu 75%. Am avut un mare soc financiar. Asa ca m-am gandit: „Nu-mi pot permite sa dau zeciuiala. Cu siguranta ca Dumnezeu accepta ca darnicie slujirea mea sacrificiala pentru acest venit mic.” Dar am decis ca voi da zeciuiala din venitul meu saracacios si ca ma voi increde in Dumnezeu ca sa aiba grija de mine.

Putin dupa aceea, am fost condus la istorisirea lui Ilie, cand acesta a fost hranit de vaduva din Sarepta (vezi 1 Imparati 17:8-16). Ea ajunsese la ultima portie de faina si de ulei, din care planuise sa prepare ultima masa pentru ea si fiul ei, urmand ca dupa aceea sa moara. Si totusi Ilie i-a spus (parafrazez): „Hraneste-ma pe mine mai intai, caci Dumnezeu va avea grija de voi.” Ea a facut asa cum i-a spus Ilie si Dumenzeu intr-adevar s-a ingrijit de ei. Ultima fraza a istorisirii ne relateaza: „Faina din oala n-a scazut si untdelemnul din ulcior n-a lipsit, potrivit cuvantului pe care Domnul il rostise prin Ilie.” Versetul 16) Am inceput sa ma rog in legatura cu acest verset si va pot spune ca de-a lungul a cincizeci si doi de ani de slujire, Dumnezeu a purtat intotdeauna de grija.

112


Trebuie sa ne aducem aminte ca, asa cum am vazut in Capitolul 10, tot ce aveam, precum si abilitatea de a castiga mai mult, vin de la Dumnezeu (va sugerez sa va intoarceti si sa recititi Deuteronomul 8:17-18). Dandu-I lui Dumnezeu inapoi cel putin 10% din ceea ce El ne-a dat inseana ca recunoastem ca de la El am primit ce avem si ca Ii multumim pentru asta. In cele din urma, este necesar sa ne amintim de infinita generozitate a Domnului nostru cand S-a dat de Sine Insusi pentru mantuirea noastra. Atunci cand Pavel a vrut sa incurajeze generozitatea in mijlocul corintenilor, el a scris: „Caci Cunoasteti harul Domnului nostru Isus Hristos. El macar ca era bogat, S-a facut sarac pentru voi, pentru ca, prin saracia Lui, voi sa va imbogatiti.” (2 Corinteni 8:9). Darnicia noastra ar trebui sa reflecte modul in care pretuim darul pe care El ni l-a facut.

IMORALITATEADin cele trei domenii ale atitudinii lumesti pe care le examinam, sunt

convins ca acesta va cauza cele mai multe ridicari din sprancene. Fara indoiala ca va intrebati cum ar putea fi vreodata imoralitatea considerata un pacat respectabil. Permiteti-mi sa spun numaidecat ca nu vom discuta despre acte propriu-zise de imoralitate sau de adulter si nici chiar despre pornografie. Aceste lucruri sunt vadit inacceptabile si nu fac obiectul cartii noastre, in care examinam pacatele pe care le toleram.

Dar care este sensul in care toleram imoralitatea? O facem prin ceea ce un prieten de-al meu numeste imoralitate indirecta. Ne delectam in secret sa citim despre imoralitatea altor oameni a caror purtare sexuala necuviincioasa este prezentata in ziarele si revistele noastre de stiri? Daca este asa, inseamna ca ne angrenam in imoralitate indirecta. Privim pe furis la tabloidele si revistele de doi bani care sunt etalate la casele supermarketurilor si ne dorim in secret sa luam unul si sa citim despre ispavile sexuale ale celor celebri dar fatis imorali? Daca este asa, inseamna ca ne angrenam in imoralitate indirecta. Daca mergem la filme sau urmarim programe de televiziune stiind ca vor fi prezentate pacate sexuale explicite sau daca citim romane in care stim ca vor fi descrise astfel de scene, inseamna ca ne angrenam in imoralitate indirecta. Este evident ca lumea din jurul nostru savureaza aceste lucruri. La urma urmelor, acele tabloide si reviste nu s-ar afla la casele supermarketurilor daca semenii nostrii nu le-ar cumpara. Si acelasi lucru se poate spune si despre filme, programe TV si romane. Asadar, acesta este un exemplu de valori si practici acceptate de societatea din jurul nostru care sunt clar in opozitie cu Scriptura. Si, in masura in care le urmam, suntem lumesti.

Apoi este domeniul imbracamintei necuviincioase. Cand merg in locurile aglomerate din aeroporturi sau malluri, sunt tot mai constient de moda pe care femeile de toate varstele o adopta, care este clar destinata sa atraga privirile pofticioase ale barbatilor. Se pare ca in permanenta trebuie sa-mi intorc privirile ca sa nu vad ceva ce n-ar trebui sa vad. Iar studentii imi spun ca aceasta problema este epidemica in campusurile lor universitare.

113


In acesta privinta exista doua laturi in care putem deveni lumesti. In primul rand, numeroase crestine, in special cele mai tinere, se liniaza modei lumii necredincioase din jurul lor. Cand sotia mea ma insoteste in vizitele prin campusurile universitare. Cand sotia mea ma insoteste in vizitele prin campusurile universitare, este socata si ingrozita de ceea ce poarta unele studente chiar si la intrunirile crestine.

In conformitate cu 1 Timotei 2:9, crestinele trebuie sa se imbrace cu haine respectabile, cu decenta si auto-control. De aceea le spun cititoarelor acestei carti: daca pur si simplu va aliniati modei necuviincioase din ziua de astazi, sunteti lumesti in acest domeniu al vietii voastre. Si este trist ca trebuie sa spun ca aceasta forma de atitudine lumeasca pare sa fie in dezvoltare, in special intre femeile mai tinere.

In cazul barbatilor, problema noastra este reactia la imbracamintea necuviincioasa prin priviri pofticioase. Nu este necesar ca noi sa proiectam acea privire in imagini propriu-zise de imoralitate. Chiar si daca zabovim cu privirea si savuram ceea ce femeile expun sau accentueaza prin hainele lor stramte este pacat. Facem puri si simplu ceea ce fac si barbatii de altminteri decenti din jurul meu. Si din acest punct de vedere suntem lumesti.

Un barbat mai tanar m-a intrebat cum rezolv aceasta ispita. I-am spus ca prima mea linie de aparare o reprezinta versetul din Proverbe 27:20, pe care l-am invatat cu ani in urma: „Dupa cum Locuinta Mortilor si adancaul nu se pot satura, tot asa nici ochii omului nu se pot satura.” Formularea poate diferi usor in alte traduceri mai moderne, dar toate transmit acelasi lucru. Pentru mine, transpunerea in practica este ca o privire care zaboveste nu va fi niciodata satisfacatoare, ci ea doar aprinde apetitul dupa mai mult. De aceea, nu zaboviti cu privirea asupra lucrurilor pe care nu ar trebui sa le vedeti.

Cea de-a doua linie de aparare este Romani 6:21: „Si ce roade [adica:beneficiu] aduceti atunci? Roade de care acum va este rusine, caci sfarsitul lor este moartea.” Ma intreb ce beneficiu am atunci cand imi ingadui o privire pofticioasa. Iar raspunsul este: numai placerile efemere ale pacatului, urmate de ganduri de rusine si regret. Barbati, haideti sa ne obligam sa ne ocupam de aceasta latura a atitudinii lumesti.

IDOLATRIAAjunsi la acest domeniu al atutudinii lumesti, avem din nou nevoie de

niste explicatii. Este clar ca in ziua de astazi nu ne inchinam idolilor de lemn, metal sau piatra. Problema noastra o reprezinta ceea ce unii numesc „idolii inimii”. In acest sens, un idol poate fi orice lucru pe care-l pretuim atat de mult incat tinde sa ne absoarba energia emotionala si mentala ori timpul si resursele. Sau poate fi orice lucru caruia ii acordam intaietate fata de Dumenzeu sau familie.

Cariera sau vocatia cuiva pot deveni idoli. Omul respectiv poate ajunge atat de obsedat de a avansa sau de a ajunge in varf, incat atat Dumnezeu cat si familia ajung pe locul doi. Recunos ca in lumea foarte concurentiala a afacerilor si a industriei, in care atat de multi colegi isi fac un zeu din cariera,

114


este dificil sa nu te lasi purtat de curent. Deoarece circumstantele fiecarei cariere sau vocatii difera atat de mult, nu exista o solutie universala care sa se potriveasca tuturor in aceasta problema. Totusi, exista un principiu biblic care, daca este retinut, ne va pazi impotriva ispitei de a face din cariera noastra un idol. Este vorba despre principiul enuntat de Pavel in 2 Corinteni 5:9: „cautam sa-I fim placuti”. Daca scopul vostru este sa-I placeti lui Dumnezeu in loc sa urcati pe scara ierarhica sau sa fiti cel mai grozav profesionist din domeniul in care activati, atunci veti evita ispita de a face din munca un idol.

Imi vine in minte un agent de vanzari auto pe care l-am intalnit cu cativa ani in urma. El mi-a spus asa: „Dupa ce am devenit crestin, am incetat sa mai incerc sa vand masini si am inceput sa-i ajut pe oameni sa cumpere masini.” El a ramas in acelasi domeniu, dar a continuat cu o motivatie diferita. Atentia sa s-a mutat de la cati bani va castiga la cum le poate sluji oamenilor ajutandu-i sa-si cumpere acea masina care sa se potriveasca cel mai bine necesitatilor si situatiei lor financiare. Cariera lui s-a transformat dintr-un idol intr-o slujire a lui Dumnezeu prin slujirea autentica a oamenilor.

Imi dau seama ca aplicarea principiului lui Pavel s-ar putea sa nu fie atat de clara in situatia voastra. Acest lucru este in mod special adevarat in cazul anumitor cariere in care cultura corporatiei face presiuni asupra voastra sa faceti ore suplimentare si sa aveti o mare productivitate. Daca va aflati intr-o astfel de situatie, va indemn sa mergeti la un crestin mai matur care va poate ajuta sa rezolvati problemele cu care va confruntati in cariera voastra.

O a doua latura posibila a idolatriei o constituie chestiunile politice si culturale. Le combin pe acestea doua pentru ca in atat de multe situatii din ziua de astazi chestiunile culturale au devenit chestiuni politice. Desi consider ca este important ca crestinii sa fie bine informati si, intr-o anumita masura, implicati in aceste chestiuni, trebuie sa fim atenti sa nu facem idoli din partidele noastre politice sau din preocuparile culturale.

Nu este nicio indoiala ca exista chestiuni culturale, precum avortul si homosexualitatea, care sunt evident contrare standardelor morale ale lui Dumnezeu. Si ii sprijin pe acei lideri si acele organizatii care s-au dedicat luptei impotriva lor. Dar trebuie sa ne amintim ca cea dintai prioritate a bisericii ca intreg este proclamarea Evangheliei. Copiii nenascuti au intr-adevar nevoie sa fiep rotejati si standardul biblic referitor la casatorie are intr-adevar nevoie sa fie aparat. Dar, mai presus de toate, oamenii au nevoie sa fie salvati de subputerea lui Satan si adusi in imparatia lui Dumnezeu prin Isus Hristos. Daca pierdem din vedere chemarea principala a bisericii, atunci suntem in pericol sa facem un idol din initiativele noastre culturale si politice.

O a treia latura a idolatriei din epoca moderna o reprezinta pasiunea noastra mistuitoare pentru sporturi. Si aici sunt constient ca, in special pentru multi cititori de sex masculin, intru intr-o zona in care „ingerilor le e teama sa puna piciorul”. Dar nu cred ca exista vreo indoiala ca sporturile, mai ales fotbalul american si baschetul, au devenit idoli in cultura noastra. In numeroase state ale S.U.A., se vorbeste de multe ori despre fotbalul

115


american de la liceu ca despre o religie. Numerosi antrenori de la licee castiga salarii considerabile. Un asemenea antrenor de la scoala din suburbiile Alabamei castiga 94.000 de dolari pe an si-si supune jucatorii unui regim de antrenament la fel de riguros ca cel al sportivilor profesionisti. De fapt, aceasta idolatrie pentru sport nici nu mai incepe la varsta liceului. Acum antrenorii cauta inspre scolile generale pentru a gasi sportivi promitatori pe care sa poata incepe sa-i formeze ca jucatori de liceu. Iar atitudinea ultraconcurentiala exprimata prin expresia „victoria e tot ce conteaza” a multor parinti ai unor astfel de tineri jucatori pur si simplu le hraneste acestora idolatria.

Dar totusi, la varsta colegiului, aceasta idolatrie reprezinta realmente o mare ispita. Vorbec din experienta. Eu am absolvit la o universitate a carei echipa de fotbal american a fost printre cele mai bune de-a lungul anilor. Echipa universitatii mele a castigat sapte campionate nationale, dintre care primul pe cand eu eram boboc la colegiu. Va ofer aceste informatii pentru a explica de ce norocul la fotbal al scolii mele a devenit la fel de idol pentru mine. Chiar la multi ani dupa absolvire, in sambetele in care erau meciuri, eram asa de incordat de parca intreaga mea fericire atarna der ezultatul meciului din ziua aceea.

Eu nu sunt singurul in aceasta situatie si lucrurile nu se limiteaza doar la fotbalul american. Numerosi fani ai echipelor de baschet de varf trec prin aceeasi neliniste in timpul sezonului de baschet si in special daca echipa lor favorita reuseste sa intre in campionatul NCAA. Eu sunt si acum fan al echipei de fotbal american a universitatii mele si sunt incantat cand castiga. Dar ea nu mai reprezinta un idol pentru mine. Dumnezeu m-a convins cde idolatria mea si acum imi reamintesc ca forbalul este doar un joc si nu cred ca Dumnezeu este slavit, indiferent care echipa ar castiga. Adevarul este ca victoria doar ne stimuleaza mandria.

Deci continuati sa va incurajati echipa favorita daca asa doriti. Dar nu va lasati prinsi in ciclul victoriilor si infrangerilor ei. Nu acordati sporturilor o importanta mai mare decat trebuie. Sunt doar niste jocuri.

Acum, permiteti-mi sa reiau cele doua definitii date de mine atitudinii lumesti. In primul rand, ea reprezinta o preocupare fata de lucrurile materiale ale acestei lumi. In al doilea rand, inseamna aceceptarea si alinierea la valorile si obiceiurile societatii din jurul nostru, fara a discerne daca acestea sunt biblice sau nu. Eu cred ca cheia pentru tendintele noastre spre o atitudine lumeasca sta in principal in cuvantul a se alinia. Pur si simplu ne aliniem si acceptam valorile si practicile societatii ce ne inconjoara, fara a ne gandi daca aceste valori si practici sunt biblice. Acesta este motivul pentru care crestinele tinere poarta haine necuviincioase. Pur si simplu se aliniaza la moda pe care o poarta altii, fara a se opri sa se gandeasca daca aceasta moda este placuta sau nu in ochii lui Dumnezeu. Iar sportul nu are in sine nimic vadit pacatos. Dar daca pur si simplu ne lasam purtati de val alaturi de ceilalti, putem ajunge sa facem un idol din echipa noastra favorita.

116


Si atunci, cum putem trata tendintele noastre de a avea o atitudine lumeasca? Nu prin faptul ca ne hotaram sa nu mai fim lumesti, ci prin dedicarea noastra de a deveni mai evlaviosi. Avem nevoie ca relatia noastra cu El sa se dezvolte si sa incepem sa vedem toate aspectele vietii prin lentilele slavei Sale. In secolul al nouasprezecealea, un slujitor al Evangheliei din Scotia, Thomas Chalmers, a tinut o predica numita „Puterea de expulzare pe care o detine o noua dragoste.” De asta avem nevoie pentru a ne combate atitudinea lumeasca. Avem nevoie de o dragoste tot mai mare pentru Dumnezeu, care sa expulzeze din inima noastra dragostea pentru lucrurile acestei lumi.

XXISI ACUM, INCOTRO?

Daca ati ramas alaturi de mine pana aici, stiti ca am analizat in detaliu niste lucruri destul de urate. Am analizat in detaliu multe dintre pacatele subtile pe care le toleram in viata noastra. S-ar putea ca acest proces sa fi fost dureros uneori. Sper ca afost, pentu ca ata inseamna ca ati fost destul de cintiti si destul de smeriti pentru a recunoaste prezenta unui numar dintre aceste pacate in viata voastra. Si daca este asa, atunci exista speranta. Amintiti-va: „Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har.” (1 Petru 5:5).

Primele declaratii ale predicii de pe munte (vezi Matei 5:1-7) ar trebui sa va incurajeze. Cei saraci in duh si cei care plang sunt cei constienti de

117


propria pacatosenie. Datorita acestui fapt, ei sunt blanzi si milosi in atitudinea si actiunilor lor fata de altii si sunt infometati si insetati dupa neprihanirea pe care isi dau seama ca inca nu au atins-o. Intreaga lor purtare este exact opusul purtarii omului mandru, prezumtios, care afiseaza o superioritate morala. Si cu toate acestea, Isus a spus ca ei (si nu oamenii prezumtiosi) sunt cei binecuvantati.

In pildele Sale, Isus a creat personajele pentru a-si demonstra ideile intr-un mod extrem de convingator. Ganditi-va la pilda fariseului si a vamesului care se rugau la Templu (vezi Luca 18:9-14). In ochii evreilor, contrastul dintre un fariseu si un vames detestabil n-ar fi putut fi mai mare. Iar in pilda fiului risipitor (vezi Luca 15:11-32), faptele vrednice de dispret ale fiului i-ar fi scandalizat pe ascultatorii Sai evrei. Dar totusi, in cele doua pilde, prezumtiosul fariseu si prezumtiosul frate mai mare sunt cei care sunt condamnati tacit de catre Isus. In acest timp, vamesul pleaca indreptatit si fiul risipitor care s-a pocait este primit in imbratisarea calduroasa a tatalui sau. Oare toate acestea nu ne transmit un mesaj despre cat de mult urase Dumnezeu pacatul prezumtiei si cat de milostiv raspunde unui duh smerit si penitent?

Am incheiat cel din urma capitol cu o referire la predica lui Thomal Chalmers, „Puterea de expulzare pe care o detine o noua dragote.” Intrebarea care apare in mod firesc este: „Cum putem creste in aceasta noua dragoste?” Raspunsul este ca ea vine dintr-o constientizare tot mai mare a pacatosieniei noastre inca existente si a iubirii lui Hristos pentru noi, exprimata prin moartea pentru acest pacat.

In relatarea lui Luca desprefemeia pacatoasa care i-a spalat si i-a uns picioarele lui Isus (7:36-50), Isus a spus: „Cui i se iarta putin iubeste putin” (versetul 47). Si reversul este adevarat, asa cum ne arata clar Isus in versetele 41-43, si anume ca cel caruia i se iarta mult iubeste mult. Simon, fariseul, nu si-a dat seama cat era de pacatos si ce mare nevoie avea de iertare, asa ca a iubit putin sau chiar deloc. Femeia pacatoasa a inteles cat era de pacatoasa si cat de multe i se iertasera, asa ca a iubit mult. Modul de a creste in noua noastra dragote [pentru Hristos], pe care l-a predicat Chalmers, este sa crestem in constientizarea iubirii lui Hristos pentru noi, asa cum ne este ea revelata in Evanghelie. Apostolul Pavel a scris ca dragostea lui Hristos pentru noi este cea care ne constrange sa traim pentru El (vezi 2 Corinteni 5:14+15). O asemenea dragoste pentru El, care sa lunge dragostea fata de lume, constituie singurul raspuns la sentimentul profund, sincer, al iubirii Sale pentru noi.

Asadar, trebuie sa fim destul de cinstiti si de smeriti pentru a ne admite pacatele subtile, ca sa traim dragostea care vine prin iertarea acestor pacate. Dar trebuie sa ne confruntam cu ele si in scopul de a ne ocupa de ele. In mod concret, pacatul cel mai rau dintre toate este tagaduirea pacatelor subtile din viata noastra. Nu ne putem ocupa de ele pana cand nu le admitem existenta. Primul pas in tratarea oricarui pacat este recunoasterea lui si pocainta de atitudinea noastra fata de el. Asta nu ineamna ca vom face progrese rapide in a ne debarasa de acele pacate.

118


Firea nu renunta asa de usor. Mai degraba, ca sa folosim exprimarea lui Pavel, trebuie sa „dam mortii” aceste pacate subtile (romani 8:13; Coloseni 3:5). Mai mult decat atat, noi ne-am dezvoltat obiceiuri de pacatuire. Ne-am dezvoltat obiceiuri de gandire neevlavioasa: ingrijorare, ingaduinta prea mare fata de noi insine, atitudini critice, barfa si altele de felul acesta. Deci incotro ne indreptam de aici? Cum putem aplica mesajul general al cartii de fata?

Speranta mea este ca in parcurgerea acestor asa-numite pacate „respectabile” v-ati rugat cu sinceritate pentru fiecare in parte, rugandu-L pe Dumnezeu sa va arate orice dovezi ale existentei lor in viata voastra. Dar in momentul de fata ar fi bine sa facem o trecere in revista, cu rugaciune. Pentru a usura acest lucru, iata mai jos o prezentare schematica a pacatelor subtile pe care le-a discutat:

Capitolul 7 – Lipsa de evlavie Capitolul 8 – Ingrijorarea si frustrarea Capitolul 9 – Nemultumirea Capitolul 10 – Nerecunostinta- Recunoasterea in circumstante dificileCapitolul 11 – Mandria - Prezumtia morala- Mandria doctrinei corecte - Mandria realizarilor- Spiritul independentCapitolul 12 – Egoismul- Interesele noastre- Timpul nostru- Banii nostrii- NepasareaCapitolul 13 – Lipsa stapanirii de sine- Mancatul si bautul - Pierderea cumpatului- Finantele personale- Televiziunea, hobby-urile, cumparaturile sub impulsul momentuluiCapitolul 14 – Nerabdarea si iritabilitateaCapitolul 15 – Mania- Mania indreptata impotriva lui DumnezeuCapitolul 16 – Buruienile maniei- Resentimentul- Amaraciunea - Dusmania si ostilitatea- PicaCapitolul 17 – Atitudinea critica- In privinta convingerilor divergente- In privinta dezacordurilor doctrinale - Spiritul critic

119


Capitolul 18 – Invidia, gelozia si pacatele inrudite- Invidia - Gelozia- Concurenta- ControlulCapitolul 19 – Pacatele limbii- Barfa- Calomnia- Minciuna- Cuvintele aspre, sarcasmul, insultele si ridiculizareaCapitolul 20 – Atitudinea lumeasca- Banii- Imoralitatea indirecta- IdolatriaLa parcurgerea acestei liste, continuati sa-L rugati pe Dumnezeu sa va

deschida ochii fata de pacatele pe care le-ati tolerat sau carora chiar ati refuzat sa le recunoateti existenta in viata voastra. Nimic nu poate inlocui smerenia si marturisirea sincera a pacatului nostru, ca un prim pas in tratarea lui.

Le-ati cerut altora sa evalueze prezenta acestor pacate subtile in viata voastra? Daca nu, acesta ar fi un moment potrivit pentru a o face. Puneti-va deoparte timp cu sotul sau sotia, cu fratele sau sora, sau cu un bun prieten. Cereti-le un feedback sincer. Asigurati-i ca nu veti adopta o atitudine defensiva si ca nu va veti indoi de evaluarea lor. Pur si simplu ascultati, dar nu raspundeti. Ati putea sa-i rugati sa va dea un punctaj in fiecare domeniu, conform unei scale de genul urmator:

- Nu reprezinta o problema- Ocazional, reprezinta o problema- Reprezinta frecvent o problema- Va caracterizeaza viataChiar daca nu sunteti de acord cu evaluarea lor, ganditi-va bine la ea,

cu smerenie. S-ar putea ca Dumnezeu sa foloseasca cealalta persoana pentru a deschide zone pe care le tagaduiti.

Intoarceti-va si examinati cele sase indrumari pentru tratarea pacatelor, enuntate in Capitolul 6. Si daca acum va simtiti coplesiti, acordati o atentie speciala primei indrumari, de a va ocupa de pacatul vostru intotdeauna in contextul Evangheliei.

Aduceti-va aminte ca sfintirea noastra progresiva – adica dezbracarea de pacat si imbracarea cu asemanarea cu Hristos – se bazeaza pe doua pietre de temelie: neprihanirea lui Hristos si puterea Duhului Sfant. Priviti intotdeauna la Hristos si la neprihanirea Sa desavarsita in ceea ce priveste pozitia si acceptabilitatea voastra in fata lui Dumnezeu. Amintiti-va ca, daca sunteti uniti cu Hristos, intotdeauna cautati ajutorul Duhului Sfant ca sa va capaciteze sa va ocupati de pacatul din viata voatra si sa produca in voi roada Duhului.

120


Lumea din jurul nostru ne priveste, chiar daca ne ridiculizeaza valorile si ne respinge mesajul. Poate credem ca pacatele noastre subtile sunt ascunse de privirile lor, dar ei le vad intr-un anumit fel. Ei discern prezumtia, mania si atitudinea noastra critica. Ne considera oameni care se cred mai sfinti decat ei sau, altfel spus, ne vad ca pe niste ipocriti care nu pun in practica ceea ce predica. Tratarea pacatelor noastre „acceptabile” cu smerenie si sinceritate poate face mult pentru risipirea acestei pareri. In final, permiteti-mi sa repet cuvintele din 1 Petru 5:5” „Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar celor smeriti le da har.”

NOTE

CAPITOLUL DOI: Disparitia pacatului1. Karl Menninger, doctor in medicina, Ce s-a intamplat cu pacatul?

[Whatever Became of sin?] (New York: Hawthrone Books, 1973), 14-15.

2. Peter Narnes, „Ce! Eu, pacatos?” [What! Me? A sinner?], Steagul adevarului [The Banner of Truth], aprilie 2004, 21.

3. Marsha Witten, Totul este iertat [All Is Forgiven] (Princeton, NJ: Princeton University Press, 1993), 81.

4. Witten, 101-102.

CAPITOLUL TREI: Caracterul malign al pacatului1. Ralph Venning, Pacatosenia pacatului [The Sinfulness of Sin]

(Edinburgh, Scotia si Carlisle, PA: The Banner of Truth Trust, 1965, publicata pentru prima data in 1669), 31.

CAPITOLUL PATRU: Remediul pentru pacat1. Brian H. Edwards, Infruntand pericolul: Viata lui John Newton

[Through Many Dangers: The Story of John Newton] (Welwyn, Anglia: Eurobooks, 1980), 191.

2. O scriere alternativa a ultimului vers este „Salvare de manie si cuget curatat.” Din cele zece carti de imnuri pe care le-am consultat, cinci utilizeaza versul pe care l-am folosit eu. Cinci intrebuinteaza scrierea alternativa. Oricum, sensul este in esenta acelasi.

3. Un comentariu expozitiv si o aplicare in practica a unora dintre aceste versete sunt incluse in Capitolul 6 al cartii mele Evanghelia pentru viata cotidiana [The Gospel for Everyday Life], publicata tot de NavPress.

CAPITOLUL OPT: Ingrijorarea si frustrarea1. John Newton, Scrisorile lui John Newton [Letters of John Newton]

(Carlisle, PA: The Banner of Truth Truse, 1960), 137.

121


2. Sunt constient ca unii oameni sufera de atacuri de panica extreme, care sunt extenuante si care de multe ori au ca rezultat complicatii fizice. Aceste situatii pot necesita interventia medicala si nu fac obiectul cartii de fata. Eu vorbesc despre ceea ce am putea numi ingrijorarile vietii obiesnuite, cotidiene.

CAPITOLU NOUA: Nemultumirea1. Din „In acceptare se afla pacea ta” [In Acceptance Lieth Peace],

pag. 293 din Mountain Breezes de Amy Carmichael. Copyright 1999 de Dohnavur Fellowship, si publicata de CLC Publications, Fort Washington, PA. Toate drepturile rezervate. Utilizat cu permisiune.

2. Am tratat aceste atribute al lui Dumnezeu in mai mare profunzime incartea Increderea in Dumnezeu, chiar si atunci cand viata este grea [Trusting God: Even When Life Hurts] (NavPress).

CAPTTOLUL PATRUSPREZECE: Nerabdarea si iritabilitatea1. Aceasta expresie este preluata din titlul cartii Razboi de cuvinte

[War of Words] de Paul David Tripp, P&R Publishing, Phillipsburg, NJ. Este o carte excelenta, pe care o recomand cu caldura.

CAPITOLUL CINCISPREZECE: Mania1. Robert D. Jones, Smulgerea radacinilor maniei [Uprooting Anger]

(Phillipsburg, NJ: P&R Publishing, 2005), 13.2. Aceste ganduri le datorez lui Robert Jones, cu toate ca nu l-am citat

exact. Pentru cititorii care doresc sa aprofundeze tema maniei, cartea lui Jones, Smulgerea radacinilor maniei [Uprooting Anger], reprezinta o resursa excelenta.

3. Stiu ca principiile biblice pentru casnicie expuse de Pavel in Efeseni 5:22-23 si de Petru si 1 Petru 3:1-7 ar trebui sa guverneze aceste situatii, dar eu vorbesc aici despre mania care apare atunci cand ele nu sunt respectate.

4. Repet, stiu ca am tratat prea putin acest subiect, Robert Jones are un capitol excelent in cartea sa (mentonata mai devreme), in care discuta pe larg tema maniei impotriva lui Dumnezeu.

CAPITOLUL SASESPREZECE: Buruienile maniei1. Unii cititori s-ar putea intreba de ce nu fac referire la expresia

„radacina de amaraciune” din Evrei 12:15, ca un avertisment impotriva pacatului amaraciunii. Aceasta expresie face aluzie la Deuteronomul 29:18 si la expresia „radacina care produce otrava sau amaraciune” (NTR), care in acest pasaj se refera la razvratirea interioara a inimii impotriva lui Dumnezeu. In Evrei 12:15, scriitorul foloseste aceasta expresie din Deuteronomul pentru a avertiza impotriva apostaziei, nu impotriva amaraciunii produse de pastrarea resentimentelor.

CAPITOLUL DOUAZECI: Atidudinea lumeasca

122


1. Joel Belz, „Darnicie Saracacioasa” [„Stingy Givers”], world Magazine, 24, 24 iunie 2006, 4.

2. Beltz, 4.3. Gene Edward Veith, „Cine daruieste doi banuti lucrarilor misionare?”

[Who Gives Two Cents for Missions?”] World Magazine, 22 octombrie 2005, 28.

DESPRE AUTOR

JERRY Bridges este autor si invatator biblic. Cea mai cunoscuta carte a sa, In cautarea sfinteniei [The pursuit of Holiness], s-a

123


vandut in peste un milion de exemplare. El a mai scris si Increderea in Dumnezeu [Trusting God], Disciplina harului [The Discipline of Grace], Practicarea evlaviei [The Practice of Godliness], Viata rodnica [The Fruitful Life] si Evanghelia pentru viata reala [The Gospel of Real Life]. Ca vechi membru al personalului Navigatorilor, Jerry a slujit in cadrul lucrarilor din colegii si al celor din comunitati.

124

pacate respectabile

Documents