L 7:30-9:00

18:00-19:00 Sfânta Liturghie (Parastase) Acatistul Sfântului Ierarh Nectarie de Eghina (Închinare la Sfintele Moaște)

M 7:30-9:00 Sfânta Liturghie (Parastase)

M 7:30-9:00

18:00-19:30 Sfânta Liturghie (Parastase) Vecernia cu Litie și Utrenia

J 7:30-10:00 Acatistul și Sfânta Liturghie - Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul (Parastase)

V 7:30-9:00

18:00-19:00 Sfânta Liturghie (Parastase)

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou (Închinare la Sfintele Moaște)

S 7:30-9:00

17:00-18:30 Sfânta Liturghie (Parastase)

Vecernia și Acatistul Sf. Ierarh Luca al Crimeii (Închinare la Sfintele Moaște)

D 7:30-11:00 Utrenia și Sfânta Liturghie

17-2

3 iu

lie

Preot paroh: Marius Iacobeanu 0745.760.239; Preot slujitor: Eugen-Ciprian Ciuche 0744.862.191 Adresa: Parohia Ortodoxă Lazaret: Str. Digul Bîrnat, Nr. 19, Bacău; Email: parohialazaret@yahoo.com

Cont bancar: Parohia Ortodoxă Lazaret - RO79 RNCB 0026 0308 8182 0001

„Hai cu noi la mare!”

T abără de tineret în Stațiunea Costinești în perioada 24-30 august. Activități: Sfânta Liturghie, jocuri și sesiuni de lucru prin joc, etc.

Preț: 400 lei (fără transport, cu 3 mese/zi și cazare)

Pers. de contact: Andreea Olaru - 0755.135.895; Termen limită de înscriere: 1 august.

Ori tăiem, ori ne tăiem

A m auzit pe un oarecare bătrân zi-când: Şezând eu odinioară în chilia

mea şi lucrând lucrul mâinilor mele, cân-tam psalmi pe de rost şi am văzut un copil tuciuriu la faţă, intrând pe uşile mele, îm-brăcat în haine lăutăreşti şi cu ciucuri. Şi, stând înaintea mea, a început a juca în vreme ce eu cântam din Psaltire, fără să fiu cu mintea la ceea ce cânt. Şi, mi-a zis mie: „Moşule, ce zici, joc bine?”. Şi iarăşi îmi zicea: „Oare îţi plac eu ţie şi-ţi place şi cum joc?”. Şi, nerăspun-zând cu nimic către dânsul, mi-a zis mie: „Socoteşti, călugăre, că faci mare lucru în viaţa ta? Dar, de vreme ce faci aceasta cu lenevire, că citeşti şi greşeşti când zici Psalmul 67, pentru aceea am îndrăznit de am intrat la tine.” Iar eu,

sculându-mă, zicea bătrânul, m-am închinat lui Dumnezeu şi am început a zice cu luare-aminte: „Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui!” (Ps. 67, 1). Şi atunci îndată s-a stins.

Deci, aceasta ştiind-o, fraţilor, cu luare aminte să citiţi Psaltirea, ca să nu fie de

bucurie vrăjmaşului… Aşadar, citirea Psaltirii poate fi spre folos creştinului şi spre alungarea duhurilor necurate, dacă o citim cu luare-aminte, cu evlavie, dar poate fi şi spre bucuria demonilor, dacă greşim când citim sau zicem

cu mintea împrăştiată. Altfel spus, Psaltirea e o sabie cu două tăişuri: ori tăiem, ori ne tăiem.

(Cuvânt din „Proloage”)

V ineri 28 iulie vom citi la Psaltire de dimineață după Sfânta Liturghie (ora 9:00) pâ-

nă a doua zi la ora 9:00.

În aceeași vineri vom săvârși Utrenia și Sfânta Liturghie la miezul nopții. (23:30-

Revistă săptămânală de zidire sufletească a Parohiei Ortodoxe Lazaret. Apare cu binecuvântarea ÎPS Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului.

Duminica a VI-a după Rusalii Vindecarea slăbănogului din Capernaum

I ntrând în corabie, Iisus a trecut și a venit în cetatea Sa. Și iată, I-au adus un slăbă-nog, zăcând pe pat și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește,

fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te și um-blă? Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului:

Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au spăimântat și

au slăvit pe Dumnezeu Cel care dă oamenilor asemenea putere. (Sfânta Evanghelie de la Matei 9,1-8)

„Când oferi ceva, bucuria să fie mai mare decât darul!” (Sfântul Isaac Sirul)

29 16-22 iulie

2017

Vindecarea slăbănogului din Capernaum

E vanghelia Duminicii a VI-a după Ru-salii ne arată legătura care există

între iertarea păcatelor și vindecarea de boli, prin faptul că Mântuitorul Iisus Hristos vindecă mai întâi sufletul și apoi trupul.

Sufletul omului se îmbolnăvește prin păcate, deoarece rupe comuniu-nea cu Dumnezeu și nu mai iubește cu adevărat pe Dumnezeu și pe semeni. Starea de iubire față de Dumnezeu și față de se-meni este singura stare sănătoasă a sufletu-lui. Vindecarea de păcate înseamnă re-facerea legăturii omului cu Dumnezeu prin credință, smerenie, fapte bune și rugăciune multă, urmate de împărtăși-rea cu Sfintele Taine.

Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dum-nezeu, este numit în rugăciunile Bisericii, inspirate din Sfânta Scriptură, Doctorul sufletelor și al trupurilor, iar această exprimare arată lucrarea vindecătoare a Mântuitorului în timpul viețuirii Sale prin-tre oameni, dar și puterea Lui vindecătoare de-a lungul veacurilor prin Biserică.

Boala, în Sfânta Scriptura, este înțelea-

Vindecarea slăbănogului din Capernaum ……….. 1 Sfântul Prooroc Ilie - Biciuitorul fățărniciei ……… 3

Ce înseamnă să fii cumpătat ………………………… 5 Care este diferența dintre păcatele de moarte și celelalte păcate? ………………………………..……… 6 Predica unui copac ……………………………………. 6 Zgârcenia și vindecarea ei …………………………… 7

Poftim chitanţa! ………………………..………………. 7 Ori tăiem, ori ne tăiem ………………………………. 8

2

să, în primul rând, ca o alterare a sănătății, iar din acest punct de vedere, ea poate cu-prinde infirmități ale sufletului și ale trupu-lui.

În Vechiul Testa-ment, în general în Psalmi, avem cereri și strigăte de vindecare. Psalmistul cere ca Dum-nezeu să-l vindece de neputințe. Altădată el constată cum viața i se apropie de bătrânețe și de moarte, sau vede cum trece viața omului ca „floarea câmpului”. De aici constatarea nevoii existențiale de vindecare nu numai de boală, ci și de moar-te. Deja în Vechiul Testament, în capitolul 53 din cartea proorocului Isaia, Hristos-Mesia este prezentat ca fiind Cel care ia asupra Sa neputințele, bolile și suferințele noastre (cf. Isaia 53, 4). În rănile Sale se găsește vindecarea noastră, adică El nu este doar Cel ce vindecă, ci și Cel ce suferă când vindecă. El Se identifică cu natura umană slăbită prin păcat, deși El nu are păcat. El nu vindecă firea umană din exterior, ci din interiorul ei.

În Noul Testament bolnavii cer vindeca-re de la Hristos, iar ucenicii Lui vindecă prin puterea dată lor de Dumnezeu. Sfinte-le Evanghelii ne arată cât de importantă este activitatea de vindecare a Mântuitoru-lui: „Iisus străbătea toate cetățile și satele […] vindecând toată boala și toată neputin-ța în popor.” (Matei 9, 35) Întotdeauna în jurul lui Iisus se aflau oameni care veneau la El pentru vindecare, sufletească și tru-pească. Numărul mare al vindecărilor din Sfintele Evanghelii ne arată că vindecările săvârșite de Iisus devin un mod de a proclama puterea și prezența plină de compasiune a lui Dumnezeu între oa-meni.

Asa cum reiese din Sfintele Evanghelii (Matei 4, 23; 9, 35; Luca 9, 11; Matei 11, 4-5), vindecările pe care Mântuitorul

Hristos le săvârșește sunt semnele prezen-ței Împărăției lui Dumnezeu în lume, semnele începutului eliberării omului de păcat, suferință și moarte. Cu alte cuvinte, vindecările Lui au un caracter profetic; ele sunt prefigurarea și ina-ugurarea unei vindecări finale, adică învierea de

obște și viață veșnică într-un cer nou și un pământ nou, în care nu va mai fi lacrimă și moarte (cf. Apocalipsa 21, 1, 4).

Puterea vindecătoare de păcat și de boală a fost dăruită de Iisus Hristos ucenici-lor Săi, adică Bisericii Sale. Astfel, harul vindecător al lui Hristos este lucrător prin preoții Bisericii și prin puterea rugăciunii Bisericii întregi (cf. Iacov 5, 14-16), după cum se vede mai ales în Taina Pocăinței și Taina Sfântului Maslu.

Înțelegem, așadar, că Biserica este, în primul rând, un spital pentru vindeca-rea de păcate. Pentru unii părinți din pus-tie conta mai puțin dacă trupul era sănătos sau nu. Patericul ne spune că unii chiar se întristau dacă treceau un an sau doi și nu se mai îmbolnăveau! Ei foloseau prezența bolii ca pe o aducere aminte de moarte, ca o conștientizare a faptului că nu trebuie să ne încredem prea mult în sănătatea noastră trupească, în propriile forțe fizice. În schimb, ei se preocupau foarte mult de să-nătatea sufletului sau de legătura lui per-manentă cu Dumnezeu, adică de forța spiri-tuală de-a iubi constant și dezinteresat pe Dumnezeu și pe semeni.

Taina mântuirii omului în Hristos, ca taină a pocăinței și a iertării păcatelor, a

7

de ceea ce faci acum, tot timpul vei mai avea ce să înveți și ce să realizezi pentru a ajunge mai mare, mai puternic, mai frumos.

Fii responsabil! Daca noi, copacii, am da vina pe verile toride și gerul iernii ce am rezolva? De aceea căutăm să ne adaptăm la orice condiții, ca viața să meargă înainte.

Nu amâna! Pentru a crește, timpul cel mai potrivit e acum! Nu așteptăm anotim-pul potrivit, ci creem noi momentul opor-tun. Aplică asta în viața ta și renunță la amânare.

Renunță la trecut! Nu te mai uita în urmă! Mi se pare absurd ca un copac să se gândească la iarna grea din 2016, în loc să se bucure de primăvara plăcută de acum.

Ai răbdare și crește încet și frumos! Câteodată poate dura ani până să ajungi la înălțimea propusă, însă te asigur că merită. Noi, copacii, niciodată nu dăm înapoi, ci doar creștem. Ţinta e cerul.

Zgârcenia și vindecarea ei

S e povestește că demult, demult trăia un morar ce mânca la masă o turtă

cât roata morii și tot nu se mai sătura. Într-o zi la acest morar veni Sfântul Petru cu un ucenic de-al lui, cu doi saci de grâu să-i macine. Era aproape de vremea mesei când se termină cu măcinatul grâului și morarul cu coptul turtei pe care o mânca la prânz. Când moșul luă turta din vatră, Sfântul îi zise:

- Moșule, dă-mi și mie o bucată de tur-tă!

- De unde să-ți dau și ție, dacă mie sin-gur nu-mi ajunge?

- Nu te îndoi, moșule, că îți va ajunge! Luă Sfântul Petru turta, pe care i-o dă-

du moșul, o tăie în bucăți și începu a o îm-părți oamenilor de la moară, apoi luă și el o bucată, dându-i moșului bucata ce rămase.

Morarul se posomorâse: vedea el bine că va rămâne flămând! Dar, minune! Mân-când bucata de turtă, se sătură mai bine

decât atunci când mânca o turtă întreagă. - Cum se face că acum m-am săturat cu

o bucățică din ce mâncam altădată? îl între-bă pe Sfântul Petru. Eu nu pot pricepe asta!

- Înainte nu te săturai pentru că mâncai singur. Acum, când ai împărțit și altora, ți-a dat Dumnezeu saț.

Poftim chitanţa!

U nui pustnic arătându-i-se diavolul într-o noapte, a început să îi înşire

păcatele: „Ai făcut asta şi asta, … ceia şi ceia,…vai de sufletul tău!...”.

- Numai atâta, a întrebat pustnicul? - Ba ai mai făcut şi alte multe şi destule,

ca să ai parte de focul iadului nostru! - Te rog – i-a zis pustnicul – scrie-mi-le

pe o hârtie, ca să nu le uit! Când au fost gata, pustnicul luă hârtia

de la diavol, făcu peste ea semnul Sfintei Cruci şi scrise cuvintele: „Achitate prin Scump Sângele Domnului!”, apoi i-a întins-o diavolului, spunându-i: „Mi-ai dat nota, poftim aici chitanţa!”.

Atunci, crăpând de furie şi de necaz, diavolul îndată s-a făcut nevăzut.

În fiecare zi, şi noi facem o foarte lungă notă de păcate, să căutăm însă să o achi-tăm cât mai repede cu putinţă, căzând cu ea în faţa Crucii Scumpului nostru Mântui-tor, căci ea nu poate fi plătită decât prin Scump Sângele Lui.

(„1.000 de Pilde”, Dr. Grigorie Gh. Comşa, Episcopul Ardealului”

6 nisie Tatsis)

Care este diferența dintre păcatele de moarte și celelalte păcate?

S unt păcate de moarte și păcate care nu sunt de moarte: cele de moarte

sunt cele pentru care, dacă nu te vei pocăi și te va afla moartea, vei merge în iad; iar dacă te vei pocăi, atunci îndată ți se vor ierta. Se numește păcat de moarte pentru că din pricina lui moare sufletul și poate să învieze doar prin pocăință.

Păcatul pentru suflet este așa cum e rana pentru trup. Sunt răni pe care le pu-tem tămădui, care nu aduc moarte trupului, și sunt răni de moarte. La fel și păcatele. Păcatul de moarte omoară sufletul, îl face neputincios de fericirea duhovnicească.

Dacă, de exemplu, am pune un orb într-un loc de unde se deschide o priveliște mi-nunată și l-am întreba: „Ce priveliște minu-nată, ce frumusețe, nu-i așa?”, atunci el ar răspunde cu siguranță că nu are știință de acestea, pentru că nu are ochi, nu vede. Același lucru se poate spune despre sufletul ucis de păcat, care nu poate simți fericirea veșnică... (Sf. Cuv. Varsanufie de la Optina)

(„Filocalia de la Optina”, vol. I, Editura Egume-nița, Galați, 2009, p. 134)

Predica unui copac Fii drept! Noi copacii așa creștem. Nu

ne place să ne târâm pe pământ. Nu-ți uita rădăcinile! Rădăcinile pu-

ternice te ajută de fiecare dată. Nu uita de unde ai plecat și ce lecții ai învățat pe parcursul creșterii tale.

Fii flexibil! Dacă un copac ar rămâne rigid, crengile s-ar rupe, tocmai de ace-ea noi ne mișcăm o dată cu bătaia vântu-lui, apoi revenim în

poziția inițială și mai puternici. Bucură-te de încercări! Bucură-te de

zăpadă și de vremurile ploioase! Ele sunt ca un duș rece care te vor curăța, iar apa care va pătrunde la rădăcină, te va face să crești frumos și vei aprecia mai mult soarele.

Fii smerit! Noi, copacii, pentru rodul nostru bogat, suntem adesea loviți cu pietre și ciomege, dar nu răspundem la fel, ci ace-lora care ne lovesc le oferim fructele noas-tre.

Nu fi invidios! Noi, copacii, nu ne ui-tăm invidioși la alții, care sunt mai mari sau mai puternici și nici nu-i clevetim. Doar ne bucurăm de fiecare zi, cu fiecare frunză înverzită.

Fii generos! Dăruiește-le celor din jurul tău cât mai mult oxigen, și prin tine vor trăi și ei.

Fii recunoscător în fiecare zi! Un copac nu uită asta. Când răsare soarele, când copiii se joacă lângă el, când păsările își găsesc refugiu și cântă de pe crengile de sus, noi copacii, în semn de mulțumire, în-florim.

Fii plin de dragoste! Fii liman și adăpost celor din jur! Eu ca și copac, mă bucur când oamenii se adăpostesc la umbra mea, când păsările își fac cuiburi pe crengi-le mele…

Ai nădejde! Întotdeauna, după o iarnă grea și apăsătoare, vine primăvara. Așa că nu-ți mai face atâtea griji.

Ai credință! Încetează să consideri că lucrurile sunt grele. Un copac nu spune „Nu pot să înfloresc. Anul ăsta nu vreau să fiu roditor! E prea greu, dureros și in-confortabil!” Pur și simplu o facem, cu încredere și ușurință. Tinde spre înăl-țimi! Bucurându-te

3

fost pe deplin descoperită de Hristos uceni-cilor Săi și Bisericii Sale după Învierea Sa din morți.

Puterea de a ierta păcatele aparține numai lui Dumnezeu, dar în iubirea Sa milostivă, nesfârșită și negrăită pentru oameni, Hristos dăruiește Bisericii Sale această putere sfântă și mântuitoare.

Dacă examinăm cu atenție Sfânta Scrip-tură, vedem că în prima zi a Învierii Sale din morți, Mântuitorul Hristos însoțește, ca și când ar fi fost un pelerin necunoscut, pe ucenicii Săi Luca și Cleopa în drum spre Emaus. Pe drum, El le tălmăcește Scripturi-le, arătând că toate conțin în ele Taina Per-soanei și lucrării Sale, că toate cele întâm-plate cu El în Ierusalim erau prezise de Mo-ise, prooroci și psalmi (Luca 22, 27 și 44). Iar când vorbește de ceea ce se va întâmpla în viitor, Iisus precizează că „așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze din morți a treia zi. Şi să se propo-văduiască în numele Său pocăința: spre iertarea păcatelor la toate neamurile, înce-pând de la Ierusalim.” (Luca 24, 46-47)

Mai mult, după Învierea Sa din morți, Hristos-Domnul nu anunța numai că trebuie să se propovăduiască pocăința spre ierta-rea păcatelor, ci și dăruiește ucenicilor Săi adunați laolaltă puterea de a ierta păcatele: „Şi Iisus le-a zis iarăși: Pace vo-uă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Şi zicând acestea, a su-flat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi ier-tate și cărora le veți ține, vor fi ținu-te.” (Ioan 20, 21-23) Această putere dum-nezeiască și mântuitoare de a ierta păcate-le, dăruită Bisericii de către Hristos-Domnul după Învierea Sa din morți, a fost făgăduită mai înainte lui Petru și celorlalți Apostoli când le-a zis că le va dărui cheile Împărăției cerurilor, astfel că orice vor dez-lega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri (Matei 16, 18; 18, 18).

Să mulțumim lui Dumnezeu pentru ma-rele dar al pocăinței și al iertării păcatelor dat oamenilor de iubirea Lui smerită și mi-lostivă. Amin.

(fragmente din predica PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)

Sfântul Prooroc Ilie - Biciuitorul fățărniciei

S fântul Prooroc Ilie – despre care Ve-chiul Testament ne informează pe

larg în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor și în capitolele 1-2 din Cartea a pa-tra a Regilor și la care Noul Testament face în repetate rânduri aluzie (Mat. 16, 14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Lc. 4, 25-26; 9, 8 si 19), atât Ioan Botezătorul cât și însuși Hristos fiind luați drept reapariții ale vechiului pro-fet – ni se arată ca „un om de la munte” (e din Tesba Galaadului, ținutul muntos dintre Iordan și deșertul arab) și cu înfățișare de aspru și strașnic ascet, întocmai ca Sf. Ioan Botezătorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament. Poartă părul lung, cingă-toare de curea împrejurul mijlocului și man-ta în piele de oaie, un „cojoc” precum spun unele tălmăciri, de fapt un soi de pelerină mițoasă și lungă, fără mâneci, specifică păstorilor de la munte, o tundră adică, o sarică. Este iute în mișcări și tăios în rostiri, totul în vorbirile, purtările și gesturile sale produce o impresie ce poate fi rezumată numai în termeni ca foc și pară, tunete și fulgere, mânie și urgie.

Omul acesta, cu înfățișare frustă, de nu și sălbatică, nu umbla câtuși de puțin cu jumătăți de măsură ori cu mă-nuși și cu săru’mana. E un ins dintr-o bucată, are o fire de luptător. Vorbește pe șleau, oprește ploaia pe vreme de trei ani și jumătate, aduce foametea în tară și junghie dintr-o dată nu mai puțin de patru sute cin-cizeci de preoți ai lui Baal, după ce i-a luat copios în derâdere ca în zadar și-au chemat dumnezeul, au sărit în jurul jertfelnicului și

4

s-au înțepat cu săbii și lănci: «Strigați mai tare… poate stă de vorba cu cineva sau se îndeletnicește cu ceva sau este în călătorie sau poate doarme; strigați tare să se tre-zească!» (III Regi 18, 27).

Râvnitor ca nimeni altul pentru Domnul Savaot (ce se tâlcuiește „Dumnezeul oștiri-lor”), nu se cruță, știe deopotrivă să asculte și să dea porunci, se bucură de darul săvâr-șirii minunilor, înviază pe copilul mort al văduvei din Sarepta Sidonului și-i este dat să stea pe muntele Horeb înaintea feței divinității, care i Se dezvăluie nu în chip de cutremur și de foc și nici de vijelie năprasnică, ci în ipostaza-I cea mai tai-nică și mai subtilă: ca adiere de vânt lin.

Ilie urăște minciuna, fățărnicia și nedreptatea și nu știe ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemisme-le, frazele mieroase și expresiile în doi peri. Lui Ahab si Izabelei – ticăloasa pere-che regală a Israelului, „stăpânii cei tiranici si cu nărav de fiară” le vorbește fără încon-jur de ce fel de sfârșit vor avea parte: câinii vor linge sângele lui Ahab și tot ei o vor manca pe Izabela. Si așa a și fost.

Împilarea, asuprirea, samavolnicia, fățărnicia mai ales îl scot din sărite. Izabela nu e numai o nemernică, o jefuitoa-re, o dușmancă a norodului, e și o minci-noasă fără seamăn, o ipocrită înveterată care se vrea ceea ce nu este si se dă drept ce nu s-ar cădea măcar să îndrăznească a gândi. Spre a-l spolia și nenoroci pe bietul nevinovat Nabot și a-i răpi via și pământul, această falsă cuvioasă ordonă să se țină post înaintea depunerii unor mărturii minci-noase, împerechind astfel nelegiuirea cu luarea în batjocură a unui obicei sacru și făcând-o, ticăloasa și netrebnica, pe miro-nosița și pe sfânta. Și ce poate fi mai jalnic, mai caraghios și mai revoltător decât să pretinzi că ești ceea ce prea bine de către toți se știe că nu ești (și oamenii știu ca tu

știi ca ei știu) și să ceri, să pretinzi, să im-pui a fi recunoscută ca atare! Ca să pros-tească lumea, ca să fie aclamată drept evla-vioasă și cucernică, scelerată aceasta, ne-mulțumită cu săvârșirea cinica a strâmbătă-ții, mai vrea să se și justifice și izbutește doar să se dovedească mare specialistă în scenografii, regie, procese montate și osândiri, cu forme legale și întru totul proceduris-te, ale celor fără vină.

Capcana aceasta urzită împotriva lui Nabot – spre a-l lipsi de pământul lui strămo-șesc, de sfoara lui de vie, de peticul lui de tară – premedi-tată, organizată, grijuliu și amănunțit meșterită, străda-nia aceasta de a conferi unui act de silnicie aspect respec-tabil și de legalitate nu poate să nu irite până în adâncul rărunchilor pe un om din fire rănit de ce este fățuială, per-fidie, mascara. Scandalos și respingător la Ahab și Izabela – nedespărți-tă întru mișelie pereche – este îndeosebi minciuna, sfruntată înșelăciune, pornirea de a proști oamenii, osârdia în urmărirea scopului: a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deșarte, unor palavre decât realității flagrante.

Ahab și Izabela par a preînchipui dura zicală românească atribuită muierii ticăloa-se care spune: Nu crede, bărbate, ce vezi cu ochii, crede ce-ți spun eu.

Ilie nu suferă nici trădarea adevăra-tului Dumnezeu. Când Ohazia, urmașul lui Ahab, e bolnav și găsește de cuviință să ceară ajutorul idolului Baal-Zebub din Ecron, cum se poartă proorocul cu trimișii regelui, cărora le iese înainte? De două ori îi arde cu focul din cer: pe două căpetenii și de două ori câte cincizeci de trimiși. Au doară nu are Ohazia cui să ceară ajutor? Au

5

doară nu este Dumnezeu în Israel? Esențial la Ilie este purtarea față de

mincinoși, răi, asupritori și nelegiuiți de tot felul. Mereu glăsuiește deschis și dur, mereu crede neclintit în dreptate și într-un Dumnezeu pedepsitor și fără părti-nire. Nu știe de cruțare, de glumă, de îngă-duință: focul să vă ardă, câinii te vor man-

ca. Acesta e stilul și, stilul, o stim de la Buffon și de la Blaga, reprezintă sinea în-săși a omului. Ilie nu recurge niciodată la parafraze, la ocolișuri. Nu se înduplecă, nu se lasă cucerit, ademenit, îmbrobodit, speriat, mituit. Amenințările ori măgulelile puterii îl lasă stană de pia-tră. Prea puțin îi pasă. Dis-tinge net între bine și rău, pe unul ca el nu-l poți prosti ori amăgi cu discursuri ticluite și cu scorniri; crede ce vede cu ochii, nu ce i se spune, osândește răul, îi stă împotri-

vă cu fapta, nu se face ca nu-l ia în seama și țintește la centru, la izvorul urgiei, în rău credincioasa, născătoarea de năpaste pere-che atotstăpânitoare Ahab și Izabela, cauza tuturor dezastrelor și nenorocirilor, vrăjma-șii neînduplecați ai propriului lor popor, de care își bat joc, pe care îl împovărează și-l prigonesc, folosind neîncetat cele mai felu-rite soiuri de grăiri mincinoase și de terti-puri străvezii.

Ilie își încheie viața de făcător de mi-nuni, de prooroc, de «om al lui Dumnezeu», de aprig și neînfricat luptător cauzaș al bi-nelui, dreptății și adevărului (iar drept uce-nic urmaș și purtător de „cojoc” îl ia pe nu mai puțin zelosul decât dânsul Elisei) potri-vit stilului sau de a fi și de a acționa. E ridi-cat la cer, viu fiind. În car de foc tras de cai de foc și în vârtej de vânt: el care prin rugă-ciunea lui și sârguința sa pentru Unul Dum-

nezeu i-a ars cu foc de sus pe cei netrebnici și L-a înduplecat să coboare foc pentru ca să mistuie jertfa cea dreapta, spre rușinea și pieirea idolatrilor. Neostoit, bătăios, nepotolit, pleacă – prin mila Atotputer-nicului – din lumea aceasta întocmai cum a și trăit: în iureș și în slava. Lutu-lui nu-i este îngăduit să-l cuprindă, să-l stri-ce. E luat la cer în plină vigoare și ardoare, ca un bun și vrednic ostaș al lui Dumnezeu și un viteaz premergător al Botezătorului, ca unui menit a fi vestitorul celei de-a doua veniri a lui Hristos.

Să ne fie nouă tuturor pildă de neînfri-care, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefăcută, silă de minciună și de idolatrie, scârbă de fățărnicie și de uimită silă atunci când ne întâmpină pe calea în-tortocheată a vieții scârbavnica impostură.

(Pr. Nicolae Steinhardt, „Dăruind vei dobândi”)

Ce înseamnă să fii cumpătat

O amenii de astăzi obișnuiesc să exa-gereze în toate. Se prezintă pe ei

înșiși și activitățile lor în mod falnic, vrând să impresioneze și să fie lăudați.

Pentru un creștin însă, practica aceasta este de neacceptat, fiindcă el este învățat de Dumnezeu să fie cumpătat.

Dar care sunt semnele că un om e cum-pătat sau nu?

Cumpătat este acela care nu cugetă despre sine mai mult decât este în realitate. Cumpătat este și acela care în vorbele sale nu amestecă mândrie și în toate care îl au în vedere se micșorează pe sine.

Omul cumpătat nicicând nu se laudă pe sine, nici nu caută aprecierea celor din jur. Omul cumpătat, întotdeauna este statornic în prietenia lui; blând, cu cei care-l roagă; îngăduitor, cu cei care sunt răi; iubitor de oameni cu cei îndurerați. Omul cumpătat, pe nimeni nu nesocotește și-i binevoitor în toate.

(„Învățături alese ale Sfântului Nectarie”. Dio-