oligozaharide si polizaharide · apei sporii (sau celelalte organisme) germinează rapid...
TRANSCRIPT
Biochimie - Curs 4- 2019
Figura 1. Structura zaharozei
Figura 2. Structura trehalozei
Oligozaharide si polizaharide
Grupările hidroxil din monozaharide pot fi implicate în formarea de legături
glicozidice. Oligozaharidele au în componenţă două sau mai multe monozaharide legate
prin una sau mai multe legături O-glicozidice.
Dizaharidele
Cele mai abundente dizaharide
care se găsesc în natură sunt: lactoza,
zaharoza şi trehaloza. Maltoza se
formează indirect prin hidroliza
amidonului.
Zaharoza (Figura 1) este o
dizaharidă nereducătoare (nu reduce
soluţia Fehling – atomii de carbon din
glucoză şi fructoză care intră în
componenţa zaharozei nu au grupările –OH anomerice libere şi din acest motiv nu posedă
nici grupări aldehidice sau cetonice libere, care pot rezulta prin desfacerea ciclurilor
piranozic sau furanozic) şi constituie principalul dizaharid din trestia de zahăr (din care se
separă prin presare) sau sfeclă de zahăr (din care se separă prin difuzie în apă). Acest
dizaharid a fost folosit în stare cristalină încă din anul 300 (în India), dar a fost introdus
abia la sfarşitul secolului al XV-lea în Europa. În zaharoza, o legătură O-glicozidică se
formează între o moleculă de -glucopiranoză (la atomul de carbon 1) şi una de -D-
fructofuranoză (la atomul de carbon 2). Structura zaharozei a fost demonstrată prin
metilarea totală a acestui compus urmată de reacţia de hidroliză.
Zaharoza este unul dintre principalii agenţi de îndulcire şi din acest motiv circa
108 tone de dizaharid sunt produse anual. Zaharoza este folosită în produsele
farmaceutice la prepararea tabletelor sau a dextranului (un polizaharid care este utilizat
drept înlocuitor pentru plasma sangvină sau drept suport în cromatografie – separarea
macromoleculelor).
Legătura glicozidică din zaharoză (D +66) poate fi clivată de o enzimă numită
invertaza (care este prezentă în miere şi specifică pentru hidroliza -D-fructofuranozelor)
într-un amestec echimolecular de D-fructoză şi D-glucoză, amestec care este cunoscut
sub denumirea de zahăr invertit (D -22). Zaharoza constituie carbohidratul principal
în cadrul transportului zaharurilor din
plantele verzi, în timp ce trehaloza joacă
un rol similar în insecte, asemeni D-
glucozei din sângele uman.
Trehaloza sau “zaharul din
ciuperci” (un dizaharid nereducător,
Figura 2), se găseşte atât în fungi cât şi
în alte organisme. Aceasta serveşte drept
carbohidrat de transport în hemolimfa
insectelor şi de asemenea joacă rol de
agent de “antiîngheţare” în multe specii.
Aceasta constituie până la 20% din
Biochimie - Curs 4- 2019
Figura 3. Structurile - și -lactozei (legături -1,4-glicozidice)
cantitatea de masă uscată a organismelor anhidrobiotice, care pot supravieţui
dehidratărilor complete. Aceaste organisme includ sporii unor fungi, celulele de drojdie
sau unele nematode. Aceste organisme pot rămâne în stare deshidratată pe durata a
câtorva ani (legăturile de hidrogen dintre trehaloza şi fosfatidilcolină pot stabiliza
membranele celulare uscate). În momentul în care apar schimbări radicale în concentraţia
apei sporii (sau celelalte organisme) germinează rapid determinând creşterea activităţii
trehalazei, o enzimă care hidrolizează trehaloza la glucoză. Mamiferele nu pot sintetiza
trehaloza, ele posedă enzima trehalaza pentru a descompune trehaloza care este ingerată
în organism. La oameni trehalaza a fost detectată în tractul gastrointestinal și în rinichi.
Trehalaza a fost localizată și în dendritele neuronilor localizați în hipocampusul, cortexul
cerebral sau celulele Purkinje din creierul șoarecilor. La plante, trehaloza exogenă,
suplimentată în cantități reduse, atenuează tulburările fiziologice și biochimice induse de
stresul abiotic.
Lactoza, o dizaharidă reducătoare din lapte (4,5% la vacă; 6,5% la oameni),
constă dintr-o moleculă de galactoză şi una de glucoză unite printr-o legatură -1,4-
glicozidică (Figura 3). Oricum, în formă cristalină această dizaharidă există sub forma a
doi izomeri -lactoză şi -lactoză. Ultimul dintre aceştia este mult mai solubil şi mai
dulce faţă de primul. -lactoza cristalizează în îngheţată care este ţinută în congelator
pentru perioade mai lungi şi are o textură nisipoasă.
Lactoza poate fi hidrolizată de o enzimă specifică (lactaza la oameni şi -galactozidaza
în cazul bacteriilor; există oameni care pierd enzima lactază dupa naştere şi astfel
organismul acestora nu mai tolerează lactoza şi din aceste motive aceştia trebuie să
consume alimente fară lactoză; enzima lactază este produsă în intestinul subţire şi
produce glucoza şi galactoza, ultima este convertită la nivelul ficatului în glucoză şi ca
atare creşte nivelul de glucoză din sânge). Nivelul scăzut al acestei enzime la oameni
(mai mult de 75% din populația adultă suferă de deficiență de lactază) poate determina
trecerea majorității lactozei nemetabolizate prin tractul digestiv spre colon (după 30 – 120
min de la ingerarea produselor pe bază de lactoză), unde sunt generați produșii rezultați
din fermentația bacteriană (cantități însemnate de CO2, H2 și acizi organici iritanți) la
diaree, balonări etc. Intoleranța la lactoză, care inițial a fost considerată o dereglare
metabolică, este un lucru normal la adulți în particular la indivizii care au o descendență
africană sau asiatică. Interesant este faptul că nivelele de -galactozidază descresc ușor
cu vârsta la descendenții populațiilor care s-au bazat de-a lungul vieții pe o alimentație
Biochimie - Curs 4- 2019
Figura 4. Structurile maltozei și celobiozei
bogată în produsele lactate. Tehnologiile moderne vin în sprijinul persoanelor care adoră
laptele, dar posedă intoleranță la lactoză. Din acest motiv această categorie de oameni
consumă lapte a cărui lactoză a fost în prealabil hidrolizată enzimatic. Cantitatea de
lactoză din urină crește la femeile gravide sau la persoanele cu intoleranță la acest
dizaharid.
Maltoza este constituită din două
molecule de glucoză legate prin
intermediul unei legături -1,4-glicozidice.
Legătura glicozidică poate fi scindată de
enzima numită maltaza.
Cele trei enzime care hidrolizează
dizaharidele sunt localizate la suprafaţa
celulelor epiteliale (din intestinul mic).
Maltoza (Figura 4) este produsă prin
hidroliza enzimatică (amilazele intervin în
procesul de scindare a polizaharidelor) a
amidonului şi este un precursor al D-
glucozei în tractul digestiv al mamiferelor. În
urma acestei reacţii de hidroliză rezultă un
sirop (conţine 60% maltoză, 25% D-glucoză
şi 15% maltodextrine) utilizat drept
îndulcitor în industria alimentară sau în
procesele de fermentaţie. Atât maltoza cât și
zaharoza pot fi convertite la etanol de către
drojdii în urma proceselor de fermentație.
Celobioza este dizaharida izomeră
cu maltoza si se obţine prin hidroliza celulozei. Diferenţa structurală între maltoză şi
celobioză este determinată de natura legăturii glicozidice (-glicozidică în celobioză, -
glicozidică în maltoză). Prin metilare, urmată de reacţia de hidroliză s-a dovedit faptul că
este vorba de o legătură de tip 1,4-glicozidic. Celobioza este hidrolizată de o enzimă (-
glicozidaza din sâmburii de migdale amare) care este specifică legăturii -glicozidice.
Acest tip de enzimă lipseşte la animalele superioare, în schimb melcii, omizile şi unele
microorganisme posedă un set enzimatic alcătuit celobiază (care scindeză celobioza) şi
celulaza (enzima care scindează celuloza).
Oligozaharidele
Rafinoza este o trizaharidă compusă din galactoză, fructoză și glucoză. Se găsește
în fasole, varza de Bruxelles, broccoli, sparanghel și cerealele integrale. Rafinoza este
hidrolizată la D-galactoză și zaharoză de către galactozidază. Rafinoza este, de asemenea,
cunoscută sub numele de melitoză și poate fi “formal” considerată rezultatul cuplării prin
intermediul unei legături -1,6 glicozidică a unui rest de galactoză cu un rest de
zaharoză.
Melezitoza este o trizaharidă nereducătoare care este produsă de insecte (afide)
printr-o reacție enzimatică. Melezitoza constituie o sursă de hrană pentru albine.
Melezitoza poate fi parțial hidrolizată la glucoză și turanoză, ultimul dizaharid fiind un
izomer al zaharozei.
Biochimie - Curs 4- 2019
Figura 5. Glicolipide (antigeni) din membrana eritrocitelor
ce pot fi recunoscute de proteine specifice (anticorpi) din sânge
Gal=galactoza (disc galben), GalNAc=N-Acetilgalactozamina
(pătrat galben), GluNAc=N-Acetilglucozamina (pătrat albastru), Fuc=Fucoza (triunghi roșu)
Panoza se găsește în cereale și produse derivate din acestea. Este utilizată în
calitate de agent de aromatizare (în industria alimentară, a băuturilor sau a medicamente-
lor) fiind un compus cu conținut caloric scăzut. Panoza promovează creșterea florei
intestinale.
Lactozaharoza este o trizaharidă (oligozaharidă) artificială formată din galactoză,
glucoză și fructoză. Acest compus are 30% din puterea de îndulcire a zaharozei și este
utilizat în calitate de ingredient alimentar.
Una dintre tetrazaharidele cele mai abundente din plante este stahioza. Este un
omolog al rafinozei. Această tetrazaharidă a fost izolată din rizomii de anghinare.
Stahioza este recunoscută ca fiind un compus important atât pentru depozitare cât și
pentru transport în plante lemnoase, cucurbitacee și leguminoase.
Ciclodextrinele (, și ) constituie o clasă de oligozaharide ciclice care conţin 6,
7 sau 8 resturi de zahar ce rezultă din degradarea enzimatică a amidonului. În compo-
nenţa acestor molecule intră 6-8 unităţi de D-glucopiranoză unite prin legături -1,4
glicozidice organizate sub forma unui tub care are un exterior hidrofil şi un interior
hidrofob, în care pot fi captate anumite molecule (I3- în interiorul -ciclodextrinelor).
Ciclodextrinele au fost în principal utilizate drept agenți de complexare pentru a crește
solubilitatea în apă a unor medicamente slab solubile în scopul creșterii
biodisponibilitatea și stabilitatea acestora. Studiile efectuate pe oameni sau animale au
aratat ca ciclodextrinele pot fi utilizate pentru a îmbunătăți eliberarea medicamentului din
aproape orice tip de formulare a acestuia. În prezent, la nivel mondial, există peste 30 de
produse farmaceutice diferite care conțin complexe de medicament / ciclodextrine.
Oligozaharide conjugate
Multe alte oligozaharide se regăsesc
cuplate în natură cu alte biomolecule (în
particular cu lipide sau proteine). Unul dintre
cele mai elocvente exemple îl constituie cel al
substanţelor care determină grupele sangvine.
În această situaţie oligo-zaharidele sunt
cuplate cu o lipidă (glicolipidele, Figura 5)
din membrana eritrocitelor (sau cu o proteină,
glicoproteină, pe suprafaţa altor celule) şi în
funcţie de componenţa lor se pot distinge
pentru tipuri de grupe de sânge (A, B, AB
și O).
Îndulcitorii artificiali
Se cunoaşte faptul că o alimentaţie sănătoasă determină o stare bună de
funcţionare a organismului. Populaţia utilizează alimentele pentru a suplini necesarul de
vitamine şi de substanţe nutritive. Un procent semnificativ din populația umană consumă
mai multe calorii decât necesarul zilnic. Acest fapt conduce la supraponderabilitate şi
implicit la un stil de viaţă neadecvat.
Îndulcitorii artificiali sunt de obicei adăugaţi la alimentele procesate cu scopul de
a obţine un gust dulce fără a adăuga calorii. Aceast fapt este posibil prin folosirea unor
Biochimie - Curs 4- 2019
Compus Gradul de
indulcire
Glucoza 1
Acesulfam 200
Alitam 2000
Aspartam 180
Zaharina 350
Sucraloza 600
compuşi care mimează interacţiunea zaharozei cu receptorii de gust. Avantajul este acela
că aceşti compuşi sunt folosiţi în concentraţii relativ mici şi ca atare nu intervin într-un
mod marcant în metabolismul energetic.
Monozaharidele care apar frecvent în natură (fructoza) sunt un pic mai dulci decât
zaharoza. Mierea, care conţine în principal fructoză, glucoză (în funcţie de raportul
fructoză : glucoză are loc cristalizarea produsului apicol; în cazul unei cantităţi mai mare
de glucoză, are loc precipitarea acesteia datorită solubilităţii mai mici a acestui
component în apă, iar mierea capătă o constituţie solidă) şi
maltoza care este de 1,5 ori mai dulce decât zahărul.
Figura 6. Structura chimică a doi îndulcitori artificiali
(dreapta: ciclamat de sodium, stânga: zaharina)
Cum este măsurat gradul de indulcire al unui produs?
Deocamdată nu există un sistem mai performant de detecţie decât receptorii umani.
Pentru măsurarea acestui parametru se dizolvă compusul de testat se prepară o serie de
soluții diluate consecutiv şi se compară acestea cu soluţia de referinţă conţinând glucoza.
Compuşii foarte dulci (vezi tabelul 1) trebuie diluaţi corespunzător pentru a permite o
comparaţie cu substanța folosită în calitate de etalon (glucoza sau zaharoza).
Ciclamatul de sodiu (Figura 6, un îndulcitor de 30-50 de ori mai puternic decât
zaharoza) sau calciu sunt compuşi care sunt utilizaţi în diverse preparate (farmaceutice
sau alimentare) cu scopul reducerii numărului de calorii.
Unul dintre cei mai vechi îndulcitori artificiali este zaharina, a fost descoperită în
1879. În anii ’70, cercetătorii au demonstrat că dozele mari de zaharină pot cauza apariţia
cancerului la şoareci. Aceste doze însă erau extrem de ridicate şi nu pot fi atinse de către
consumatori şi din acest motiv nu reprezintă un risc pentru aceştia.
Aspartamul ingredientul activ din
doi îndulcitori artificiali (Nutrasweet sau
Equal) a fost aprobat pentru utilizare la
scară largă încă din 1981, iar în zilele
noastre este unul dintre cei mai folosiţi
îndulcitori. Comparativ cu zaharina, care
nu este metabolizată de organismul uman,
aspartamul (Figura 7) este scindat în
componenţii săi: aspartat, fenilalanină şi
metanol. Dat fiind faptul că aspartatul şi
fenilalanina pot fi metabolizaţi mai departe,
aspartamul nu este lipsit de calorii. Metanolul rezultat nu este toxic, deoarece cantitatea
eliberată prin scindarea aspartamului este comparabilă cu cantitatea de alcool rezultată
Tabel 1. Puterea de îndulcire a
îndulcitorilor artificiali
comparativ cu glucoza
Figura 7. Structura chimică a aspartamului
Biochimie - Curs 4- 2019
prin presarea fructelor. Unul din dezavantajele utilizării aspartamului este instabilitatea
termică a acestuia, fapt care îl face necorespunzător pentru industria panificaţiei şi a
băuturilor (datorită hidrolizei lente a acestuia).
Neotamul este un derivat al aspartamului, fiind de circa 8000 de ori mai dulce
decât zaharoza. Are stabilitate mai mare decât aspartamul şi nu produce fenilalanina
atunci când este metabolizat. Utilizarea neotamului (figura 8) a fost permisă în Europa
începând din anul 2002. Îndulcitorul este folosit în compoziţia budincilor, sucurilor,
gemurilor sau jeleurilor. Acest îndulcitor poate fi găsit şi în prăjituri, deserturi îngheţate
sau gumă de mestecat.
Figura 8. Structura chimică a neotamului
Acesulfamul este utilizat de multe ori în combinaţie cu aspartamul, deoarece cei
doi compuşi acţionează sinergic. În situația în care sarea de potasiu a acesulfamului este
utilizată singură, în cantitățile necesare pentru a atinge gradul de îndulcire dorit, aceasta
lasă un gust specific. Sarea nu este metabolizată sau stocată în organism. După ce este
consumată, aceasta este rapid absorbită și excretată nemodificată.
Ceilalţi îndulcitori artificiali sunt derivaţi ai zaharurilor (sucraloza este un derivat
al zaharozei) sau aspartamului (alitamul).
Sucraloza este de asemenea un îndulcitor cunoscut sub numele de tricloro-
zaharoză. Acest derivat de zaharoză rezultă prin înlocuirea selectivă a trei hidroxil grupe
cu atomi de clor. Sucraloza (Figura 9) nu este metabolizată sau stocată în organism. După
ce este consumată, aceasta este absorbită rapid și apoi excretată rapid sub formă
nemodificată.
Figura 9. Structurile chimice ale acesulfamului și sucralozei
Îndulcitorii naturali
Alături de mono-, di- sau oligozaharidele clasice se pot extrage și alți îndulcitori
din plante. De exemplu, rebaudiozida A (un îndulcitor din ștevie cu putere de îndulcire de
aproximativ 300 de ori mare decât zaharoza) are în componenţă un resturi de glucoză
Sucraloza
Biochimie - Curs 4- 2019
ataşate la o unitate centrală prin legături eterice (glicozidice) sau esterice. Folosirea
acestui compus sau extractelor ce conțin acest îndulcitor în America de Sud constituie o
tradiție. De asemenea, ștevia este folosită de mulți ani și în Japonia.
Glicirizina este un glicozid care este de 50 de ori mai dulce decât zaharoza. Acest
compus poate fi extras din rădăcina de lemn dulce, Glycyhrrhiza glabra. Planta este
originară din Turcia, Irak, Spania, Grecia și nordul Chinei. Glicirizina are o istorie lungă
de utilizare atât ca îndulcitor cât și ca un remediu pe bază de plante. Studiile au
demonstrat că glicirizina inhibă o enzimă care inactivează în mod normal producerea
cortizolului, astfel încât consumul de lemn dulce sau glicirizină poate ridica nivelul de
cortizol din organism. Cortizolul se remarcă prin proprietăți anti-inflamatorii, astfel încât
glicirizina poate fi benefică în tratarea unor afecțiuni, dar un nivel ridicat de cortizol
poate determina retenție de apă, hipertensiune arterială, precum și pierderea ionilor de
potasiu și calciu.
Fitodulcina este un compus rezultat prin hidroliza enzimatică a unei glicozide
care se realizează în urma procesului de fermentație a frunzelor de hortensie (utilizat în
Japonia pentru a produce un ceai dulce-răcoritor, băutură care se consumă în special în
timpul ceremoniei unui festival budist). Puterea de îndulcire a fitodulcinei este de cel
puțin 400 de ori mai mare decât a zaharozei, deși compusul se remarcă printr-o întârziere
a senzației de dulce și printr-un gust licoros.
Polizaharidele
Polizaharidele joacă un rol important în stocarea energiei şi menţinerea integrităţii
structurale a organismului.
Amidonul este un polimer al glucozei abundent în granulele mici din numeroase
plante într-o formă semicristalină. Aceste granule, care sunt formate în plastidele legate
de membranele celulare, au forma şi aparenţa caracteristică care variază de la o plantă la
alta. Amidonul este intâlnit sub două forme:
a) Amiloza, forma liniară a amidonului, constă din resturi de glucoză unite prin legături
-1,4-glicozidice. Conformaţia liniară extinsă nu este posibilă deoarece lanţurile au
tendinţa de a se împacheta sub forma unui helix. Una dintre primele structuri helice
ale acestui biopolimer a fost descoperită în 1943 şi anume structura de helix cu
orientare spre stânga a amilozei care înfăşoară molecula de pentaiodură (I5-),
Complexul amidon-iod rezultat are culoarea albastră. Acest helix conţine 6 resturi de
monozaharid pe rotaţie, care are pasul de 0,8 nm şi un diametru de aproximativ 14
nm.
b) Amilopectina, forma ramificată a amidonului (Figura 10, pagina 7) posedă o legătură
-1,6-glicozidică la 30 de legături -1,4-glicozidice (comparativ cu glicogenul care
are o legătură -1,6 la 10 legături -1,4). Amidonul este polizaharidul cel mai ingerat
de către om. Ambele forme ale amidonului sunt hidrolizate de -amilaza, o enzimă
secretată de glandele salivare şi de pancreas.
Glicogenul (amidonul animal) este unul dintre cei mai întâlniţi homopolimeri din
celula animală şi constituie o sursă de glucoză. Lanţul liniar al glicogenului este format
prin intermediul legăturilor -1,4-glicozidice. Ramificaţiile se realizează prin formarea
unor legături glicozidice de tip -1,6 în timpul depozitării glucozei, dar în condiţiile ce
impun consum de energie aceste legături se clivează enzimatic. Glicogenul este depozitat
Biochimie - Curs 4- 2019
în citoplasma celulelor animale şi la anumite nivele în lizozomi sub forma unor particule
mari de 100-200 MDa. Aceste particule se pot vizualiza la microscopul electronic.
Figura 10. Reprezentarea schematică a modului de împachetare al
amilozei și structurii amilopectinei
Celuloza, un alt polizaharid al glucozei, are un rol structural în plante. Celuloza
conferă ţesuturilor vegetale rezistenţa mecanică şi elasticitate, formând scheletul
plantelor. Celuloza este unul dintre cei mai des întâlniţi compuşi organici din biosferă. În
natură, celuloza apare alături de alte polizaharide. Fibrele de bumbac conţin 92-95%
celuloză, iar la diferitele tipuri de lemn procentul de celuloză variază între 40 şi 60%. În
lemn alături de celuloză este întâlnită şi hemiceluloza. Aceasta este un amestec complex
de pentozani (xilani, arabani), hexozani, acid poliuronic (pectine) şi gume vegetale. Acest
polimer liniar este format prin intermediul legăturilor -1,4-glicozidice (Figura 11).
Fibrele de celuloză sunt rezultatul interacţiunilor dintre lanţuri liniare de
polizaharid care sunt în principal dictate de legături de hidrogen, conferind astfel o
rezistenţă deosebită. În contrast cu legăturile -1,4-glicozidice, cele -1,4-glicozidice
determină o arhitectură diferită (helix, Figura 12) care este potrivită rezervelor de
zaharuri. Deşi vertebratele nu posedă o enzimă capabilă să hidrolizeze legăturile -1,4-
glicozidice din celuloză, tractul digestiv al erbivorelor conţine microorganisme simbiotice
care posedă un set de enzime numite celulaze, enzime care permit digestia acestui
polimer. Degradarea celulozei este un proces lent datorită împachetării mari a moleculei
(prezenţei legăturilor de hidrogen), fapt care nu permite accesul ușor al acestui substrat în
situsul activ al enzimei (celulazei). Din acest motiv bovinele trebuie să rumege materialul
vegetal iar descopunerea copacilor de către fungi sau alte microorganisme se face în
decursul a câtorva ani.
Figura 11. Legături β-1,4-glicozidice din lanțul linear al celulozei
Amilopectina
Biochimie - Curs 4- 2019
chitina
Figura 12. Legături -1,4-glicozidice din porțiunea liniară a glicogenului
Chitina este principala componentă
structurală a exoscheletului nevertebratelor
(crustaceelor, insectelor-paianjenilor) sau este
prezentă în peretele celular a multor fungi şi
alge. Abundenţa sa este comparabilă cu cea a
celulozei. Chitina este un homopolimer în care
monomerii (N-acetil-D-glucozamina) sunt
uniţi prin intermediul legăturilor -1,4-glico-
zidice (Figura 13).
Figura 13. Legături -1,4-glicozidice din chitină
Heteropolizaharidele
Glicozamino-glicanii sunt polizaharide localizate pe suprafaţa celulelor animale
sau în matricea extracelulară. Majoritatea glicozamino-glicanilor au în componenţa lor
dizaharide conţinând un monozaharid care are o grupare aminică (glucozamina sau
galactozamina). Alături de aceste grupări pe această unitate structurală de dizaharidă
există şi grupări încărcate negativ (carboxilat sau sulfat).
Principalii glucozamino-glicani sunt:
sulfatul de condroitină;
sulfatul de cheratan;
sulfatul de dermatan;
heparina;
sulfatul de hiparan;
hialuronatul.
Figura 14. Legături -1,4-glicozidice din heparină
Heparina este o heteropolizaharidă (Figura 14) care previne coagularea sângelui.
Se găseşte în special în celulele din pereţii arterelor şi este utilizată intravenos după
operaţii sau în tratamentul trombozei. De asemenea, heparina este utilizată pentru
introducerea unor materiale în circuitul sangvin. Heparinele cu masă moleculară mică
sunt folosite la tratarea bolilor coronariene (angina sau infarctul miocardic acut).
Biochimie - Curs 4- 2019
Inulina, este o fructo polizaharidă, formată din legături 2-1 fructozidice (n = 2-60,
n-numărul de molecule de fructoză). În plus, la capătul lanțului posedă de obicei o
legătură 1-2 glicozidică cu un rest de D-glucoză. Acest polimer este utilizat pe scară largă
în industria alimentară pentru a modifica textura, înlocuitor de grăsime sau ca îndulcitor
hipocaloric datorită faptului că nu poate fi biodegradat pe cale enzimatică. În plus, acesta
are mai multe aplicații în industria farmaceutică. Cele mai importante caracteristici ale
inulinei sunt utilizarea acestui polimer ca agent de diagnosticare a funcției renale și drept
agent de stabilizare a proteinelor.
Derivaţi ai zaharurilor cu potenţială activitate
biologică
Streptomicina este un antibiotic produs de
actinomicete (microorganisme din sol înrudite cu ciupercile
inferioare) utilizat în special contra bacteriilor gram-negative
(în particular cele responsabile de apariţia tuberculozei).
Gentamicina este un antibiotic din clasa aminoglico-
zidelor care este produs în decursul fermentaţiei microspo-
rilor Purpurea. Acest antibiotic a fost primul compus utilizat
împotriva Pseudomonei. Gentamicina (figura 15) inhibă
biosinteza proteinelor prin legarea ireversibilă la ribozomii
bacterieni (mai precis la o proteină din subunitatea
ribozomală 30S și la ARN-ul ribozomal din subunitatea
16S).
Figura 15. Structura gentamicinei